. Firma Multinationala In Contextul Globalizarii

CAPITOLUL I

GLOBALIZAREA ECONOMIEI MONDIALE

Economia mondială evidențiază, în prezent, o modificare profundă a contextului în care statele lumi evoluează. Lungul proces de structurare a sistemului economiei mondiale, caracterizat de extensia mișcării de multinaționalizare a întreprinderilor, care a dominat deceniile `60, `70, și de sporire în acest context, a concurenței pe plan mondial, are ca rezultat fenomenul de globalizare economică.

Termenul de globalizare apărut în S.U.A. în anii `80 pentru a desemna interdependența economică a țărilor lumii, indusă de producția delocalizată, libera circulație a bunurilor, capitalurilor și informației. Avându-și originea în literatura consacrată firmelor multinaționale pentru a desemna mai întâi un fenomen limitat, o mondializare a cererii, termenul de globalizare s-a îmbogățit în timp, definind astăzi o nouă fază a economiei mondiale (I. Rotariu, R. N. Antonie, C. Șoșdean, B. Schipor – Sistemul economiei mondiale și mecanismele sale de funcționare, Editura Mirton, Timișoara, 2001).

Globalizarea economiei este mai mult decât o tendință pregnantă a epocii contemporane; ea constituie un sistem care are o influență de netăgăduit asupra oricărei țări din lume, în cvasitotalitatea activităților umane. Anii 1960-1970 se caracterizează prin tendința marcantă spre internaționalizarea producției dintr-un anumit număr de state. Acest fenomen a devenit pregnant, punându-se în actualitate problema trecerii de la schimbul internațional la producția internațională, în perioada postbelică, pentru prima dată, valoarea producției industriale realizate în afara frontierelor naționale (prin filiale cu sediul în străinătate), depășind valoarea exporturilor acestor țări. Delocalizarea activităților industriale corespunde unei extinderi a acestora în alte țări (gazdă), sub controlul firmelor din economiile de origine. Astfel, modalitățile transferului activităților industriale pot fi analizate ca o lărgire, o extindere a spațiului economic al economiilor naționale dincolo de frontierele politice, în spațiul economiei internaționale. Începând cu anii 1980, investițiile străine directe (ISD) au cunoscut un avânt fără precedent, ele constituind, în mod esențial, aspectul de referință al țărilor industrializate. Astfel, acestea se află la originea a circa 90% din fluxurile de ISD, fiind și principalul bazin receptor, cu peste 70%.

Sfârșitul de secol sau chiar ultimul deceniu a fost unul al banalizării fenomenului multinațional. Mutațiile din mediul internațional au obligat firmele să conceapă strategia lor de producție și de vânzare la o scară foarte mare. Aceste mutații din mediul internațional al firmelor se caracterizează prin intensificarea concurenței internaționale, prin accentuarea caracterului oligopolistic al unor activități, prin descătușarea piețelor, prin necesitatea de a lua în seamă varietatea gusturilor consumatorilor și dorințele lor crescătoare de a cumpăra produse diferențiate, de calitate. Aceste modificări sunt manifestări a ceea ce se numește globalizarea economiei mondiale.

Globalizarea exercită efecte la mai multe nivele: firmele au tot mai multe oportunități, pe care trebuie să încerce să le exploateze imediat: riscurile sunt numeroase și variate, conferind mediului internațional un grad sporit de incertitudine; piedicile de tot felul se dezvoltă pretutindeni (bariere protecționiste, reglementări etc.); în sfârșit, atât țările dezvoltate, cât și țările în curs de dezvoltare se lansează într-o cursă de atragere a fluxurilor internaționale de investiții, primele pentru a atenua un șomaj în creștere și celelalte pentru a amorsa procesul întârziat de creștere economică. Faptul că acest proces a cuprins în proporție absolut majoritară agenți economici naționali și multinaționali a pus problema determinărilor lor teoretice; cu un interes relativ tardiv referitor la fenomenul multinaționalizării, cea mai mare parte a lucrărilor privind investițiile directe și multinaționalizarea firmelor a fost dezvoltată începând cu mijlocul anilor 1960.

”Globalizarea” a devenit un cuvânt – cheie, regăsit în majoritatea marilor dezbateri economice. Integrarea, la scară mondială, a piețelor bunurilor, serviciilor și capitalurilor progresează într-un ritm rapid care determină, în mare măsură, fizionomia sfârșitului de mileniu. Există mai mulți factori ce imprimă dinamica globalizării: tendințele tot mai accelerate, de liberalizare a schimburilor comerciale, dezvoltarea, fără precedent, a piețelor de capitaluri, care reclamă o tot mai mare libertate de mișcare, internaționalizarea producției și a distribuției marilor societăți transnaționale, saltul uriaș al comerțului cu servicii și – nu în ultimul rând – mijloacele oferite de progresele rapide în domeniul tehnologiilor.

De ce este globalizarea atât de „charismatică” ? Potrivit teoriei, cel puțin, ea oferă oportunitatea unor piețe mai largi, posibilitatea producerii și comercializării unei game mai mari de bunuri (dincolo, deci, de cererea locală, mai „îngustă”), șanse sporite pentru atragerea de capitaluri și pentru intrarea în „jocul” schimburilor de tehnologii „de vârf”.

Totodată, globalizarea dă naștere la „învinși” și „învingători”, atât la nivel de țări, cât și în interiorul țărilor. Diferite categorii sociale își văd periclitate interesele odată cu eliminarea barierelor din calea concurenței libere, sectoare întregi fiind amenințate cu dispariția sau, cel puțin, cu „raționalizări” drastice pentru creșterea eficienței.

În concluzie globalizarea este o realitate, probabil ireversibilă, și orice țară care-și pregătește temeinic viitorul se vede nevoită să se interfereze cu ea. Neadaptarea la noul „mediu” al globalizării, înseamnă nu numai o șansă pierdută, ci și riscul de a pierde poziții și segmente de piață deja dobândite (Ioan Bari – Economia mondială, Editura Didactică și Pedagogică, R. A. București, 1997).

România, alături de celelalte economii fost comuniste, nu poate rămâne în afara procesului actual de globalizare, ci din contră, este obligatoriu să vină în întâmpinarea acestuia, prin implicarea activă în schimburile internaționale de bunuri, servicii, capitaluri.

1.1. Globalizarea – delimitări conceptuale

Conceptul de globalizare a pătruns puternic în spiritul omenirii; el a devenit

simbolul epocii. Ce acoperă exact acest concept, în parte, utilizat fără o definiție precisă? Adesea, globalizarea este invocată în țările sărace, ca și în cele bogate, pentru a ascunde o realitate internă. Cuvintele de genul celor precum, mondializare, globalizare, delocalizare, integrare sau convergență, circulă pretutindeni și au devenit pline de sensuri și valori contradictorii. Este oare globalizarea un concept de tipul celui de „țap ispășitor”? (Paul Krugman – Pop Internationalism, MIT Press, 1996).

Procesul conturează perspective favorabile pentru economiile țărilor lumii, pe care – totodată – le obligă să răspundă unor provocări, adesea, imprevizibile. Prin implicațiile sale, globalizarea constrânge sau, cel puțin, convinge acceptarea unor evoluții, uneori chiar dureroase și, în același timp, este în măsură să deschidă noi orizonturi, în general, accesul la noi piețe. Ea se dovedește o sursă viabilă în exploatarea unor noi oportunități dar, în același timp, o sursă de vii neliniști. În ansamblu, societatea de azi implică o viziune rezervată asupra globalizării, aceasta fiind resimțită, adesea, ca oferind mai puține posibilități și provocând mai multe dificultăți și riscuri, în special prin „devalorizarea frontierelor politice dintre state” ( Gr. Silași – Integrare monetară europeană. Între teorie și politică, Editura Orizonturi Universitare, Timișoara, 1998).

Globalizarea și firmele multinaționale devin, când responsabilele tuturor problemelor interne ale țărilor și, în mod particular, ale modificării rolului statului, ale șomajului și subocupării, când, din contră, reprezintă singura ieșire pentru a reveni la o creștere însoțită de ocupare deplină și bunăstare socială (J. L. Mucchieli – Multinationales et multinationalisation, Editions du Seuil, Paris, 1998).

Calificativul „global” a apărut la începutul anilor 1980 în marile școli americane de gestiune a întreprinderii, în celebrele „business management schools” de la Harvard, Colombia, Stanford și a fost popularizat prin operele și articolele unor consultanți în strategie și marketing: K. Ohmae, M. Porter. El a luat însă un avânt pe plan mondial, prin intermediul presei economice și financiare anglo-saxone. În materie de gestiune a întreprinderilor, termenul era utilizat cu referire la marile grupuri industriale, cu următorul mesaj: obstacolele în desfășurarea activităților acestora, pretutindeni acolo unde se pot realiza profituri, au fost înlăturate prin liberalizare și dereglementare (suprimarea obstacolelor juridice din calea liberei concurențe, micșorarea constrângerilor reglementare care apasă asupra activității firmelor). În plus, telematica și sateliții de comunicație pun la dispoziția acestora, formidabile mijloace de comunicație și de control. Toate acestea le conduc la o reorganizare și o reformulare a strategiilor internaționale ale firmelor (Fr. Chesnais – La mondialisation du capital, 1997).

Niciodată planeta nu a produs atâtea bogății ca în decursul ultimilor cincizeci de ani. De-a lungul istoriei sale, umanitatea nu a mai cunoscut o accelerare și o creștere atât de puternică a schimburilor de activități. Creșterile se regăsesc pretutindeni: în numărul populației mondiale, în durata medie de viață, timpul liber, gradul de urbanizare sau chiar în ceea ce privește numărul orașelor și statelor. În ansamblul său, lumea este , astăzi, mai prosperă: venitul mediu pe locuitor s-a triplat, P.I.B.-ul mondial s-a multiplicat de peste zece ori, de la 3.000 la circa 30.000 miliarde dolari. Partea indivizilor care beneficiază de o dezvoltare umană medie a progresat de la 55% în 1975 la 66% în 1997 și partea relativă a dezvoltării umane reduse a scăzut de la 20% la 10%. De asemenea, schimburi de bunuri, servicii, capitaluri sau informații au devenit mai numeroase ca niciodată, iar numărul corporațiilor transnaționale și alianțele strategice între companii din diverse țări au sporit continuu. Cu toate acestea, în loc ca inegalitățile între țări și în interiorul acestora să se reducă, ele continuă să crească. Bogații sunt mai bogați, săracii mai săraci, iar spațiul, mediul dezvoltării umane este mai comprimat.

Globalizarea constituie o trăsătură fundamentală a economiei mondiale contemporane, un nou mod de alocare – utilizare, specific perioadei postbelice și, în special, sfârșitului de secol XX. Globalizarea este termenul pe care s-a insistat, în mod constant, pentru a lua în considerare o dublă realitate: pe de o parte, internaționalizarea piețelor bunurilor, serviciilor și ale factorilor de producție și, pe de altă parte, apariția de firme industriale capabile de a gândi, fără greutate, dezvoltarea lor la scară mondială și de a desfășura, în acest scop, strategii globale de producție (diviziunea internațională a proceselor de producție), de comercializare (standarde mondiale, marcă mondială, produse lansate simultan în cele trei mari zone) și de gestiune (prin externalizare sau integrare de aporturi de firme specializate în materie de marketing, de creație publicitară, de audit contabil și financiar).

Într-un sens general, globalizarea economiei – ale cărui principale forțe motrice sunt comportamentul și strategiile întreprinderilor – semnifică sporirea, accentuarea interdependenței, a legăturilor dintre economiile naționale, sub efectul expansiunii și diversificării schimburilor de bunuri și servicii și a mișcărilor internaționale de capitaluri (respectiv, în condițiile creșterii părții producției destinate comerțului și acumulării investițiilor străine directe), a difuzării mai rapide și mai vaste a tehnologiilor, precum și, intensificarea tendinței de liberalizare, respectiv de reducere șide liberalizare, respectiv de reducere și eliminare a barierelor naționale dintre economiile statelor lumii. Potrivit lui F. Chesnais, transnaționalizarea crescândă a piețelor, a schimburilor și a sistemelor de producție ridică și, chiar, impune problematica viziunii economiei mondiale nu numai ca mozaic de economii naționale, dar și ca o juxtapunere de economii „supranaționale” sau regionale. În lucrarea sa La mondialisation du capital, autorul prezintă procesul actual „drept libertatea dobândită a capitalului de a se desfășura mondialmente…, expresie a triumfului economiei libere de piață…, globală prin natură”.

Globalizarea este rezultatul liberalizării schimburilor, a investițiilor străine, a tranzacțiilor financiare, în același timp, contribuind la accelerarea liberalizării mișcărilor de factori și bunuri. Considerând că, rentabilitatea și competitivitatea lor depind tot mai mult de internaționalizarea activității lor, întreprinderile fac presiuni asupra guvernelor pentru a obține o mai mare deschidere spre piețele externe. Aceasta înseamnă liberalizarea importurilor, libertatea de stabilire în alte țări, dreptul la tratamentul național în țările partenere, de reglementare și liberalizarea tranzacțiilor financiare internaționale. Globalizarea este un proces care favorizează difuzarea tehnicilor, ce devin accesibile pretutindeni. Ea tinde să facă națiunile mai omogene, odată cu multiplicarea produselor și tehnicilor universale, respectiv globale. În principiu, ea conduce la omogenizarea preferințelor naționale, la ștergerea oricăror surse de avantaje comparative, altele decât resursele și dotările naturale. Această convergență nu implică însă, dispariția schimbului, ca suport al tendinței de egalizare a prețurilor. Ca urmare, creșterea fluxurilor nu este indicatorul absolut al nivelului de integrare, globalizarea implicând, de asemenea, un proces de convergență a prețurilor.

Globalizarea semnifică creșterea activității economice dincolo de frontierele politice, regionale și naționale, sub formă de fluxuri tot mai intense de bunuri și servicii între țări, de schimburi și investiții și chiar de populație sau diverși actori economici – întreprinderi, bănci, indivizi – cel mai adesea, în căutarea unui profit și stimulați de concurență. Ea reprezintă producția și schimbul generalizat între diferite părți ale planetei, spațiul mondial fiind, astfel, spațiul de activitate și tranzacție al umanității. Prin acest proces, aceleași bunuri, servicii sau factori devin accesibili, în aceleași condiții de preț și calitate, în toate țările, în aceleași timp(J. M. Siroen – L`Economie de la globalisation, Universite Paris- Dauphine, 2000).

Globalizarea se referă la toate procesele prin care fiecare popor al lumii este încorporat într-o singură societate mondială, societatea globală”(M. Albrow – The Globalization of the World Politics; an introduction to international relations, Oxford University Press, Oxford, 1997).

Globalizarea economiei mondiale ar putea fi definită ca fiind procesul deosebit de dinamic al creșterii interdependențelor dintre statele naționale, ca urmare a extinderii și adâncirii legăturilor transnaționale în tot mai largi și mai variate sfere ale vieții economice, politice, sociale și culturale și având drept implicație faptul că problemele devin mai curând globale decât naționale, cerând, la rândul lor, o soluționare mai curând globală decât națională ( Ioan Bari – Economia mondială, Editura Didactică și Pedagogică, R.A. București, 1997).

Procesul de globalizare are implicații importante asupra economiei mondiale. În primul rând, progresul economic al țărilor depinde tot mai mult de participarea lor la relațiile economice internaționale. În al doilea rând, globalizarea sporește reacția economiilor naționale la manifestările conjuncturale externe, accelerând transmiterea impulsurilor pozitive, dar și a șocurilor negative. Evoluții intervenite într-o parte a lumii pot avea consecințe importante asupra activității economice din alte părți ale lumii. În al treilea rând globalizarea atrage după sine, creșterea puternică a concurenței pe plan internațional, ceea ce stimulează inovația și sporește eficiența, întreprinderile care nu fac față acestei concurențe sporite sunt în pericol de a dispare. În al patrulea rând, în condițiile globalizării crescânde, sporește importanța reglementării multilaterale a relațiilor economice și implicit, ar putea crește rolul organismelor și organizațiilor internaționale cu atribuții în domeniu (OMC, FMI).

Evoluția și stadiul fenomenelor și proceselor sunt oare indicii care pot fi considerate ca reflectând intrarea într-o eră a noii globalizări? Lucrurile nu sunt atât de simple sau definitiv tranșate. Sub diferite aspecte, globalizarea este o tendință veche de mai multe secole, a cărei origine se confundă cu cea a capitalismului, într-o anumită etapă de dezvoltare (după unii autori, cu mult înainte); în epoca actuală, este un fenomen complex care pune în joc, în același timp, reguli de drept, structuri de piață, strategii de întreprinderi, tehnici de transport sau de comunicație. De aceea, nu este surprinzător faptul că, globalizarea economică este considerată una din cele mai puternice forțe ce a modelat lumea în ansamblul său, după cel de-al doilea război mondial ( J. Frankel – Globalization of the Economy, NBER Working papers 7858, august, 2000).

T. Friedman apreciază că, globalizarea nu este doar o tendință, ci un sistem care acum a înlocuit vechiul sistem al războiului rece și, ca și acesta, „are logica și regulile sale proprii, care astăzi influențează (direct sau indirect) politicile, mediul, geopoliticul, economicul și, virtual, orice țară din lume” (T. Friedman – The Lexus and the Olive Tree. Understanding Globalization, Anchor Books, Random House, Inc., New York, 2000). Mai mult, globalizarea este un proces neîncheiat care își continuă evoluția contradictorie și rămâne o mișcare contrastantă, puternic controversată.

1.2. Evoluția procesului de globalizare

La mijlocul secolului XX, gândirea economică a epocii s-a bazat pe ideile lui

Keynes care, prin teoria sa, a pus accentul pe faptul că, mecanismul economiei de piață poate să se deregleze. În încercarea de a soluționa crizele de supraproducție și, implicit, dezastrele provocate – mai ales, ca reacție la Marea Criză din 1929 când producția, ocuparea forței de muncă și prețurile s-au prăbușit într-o serie de țări industrializate, precum Anglia și S.U.A. – Keynes explică forțele ce stau la baza fluctuațiilor economice și propune o politică de menținere sub control a efectelor exagerate ale inflației, ale șomajului sau ale deficitelor comerciale, în general, ale dăunătoarelor excese ale ciclurilor economice.

Impulsionată prin măsuri fiscale și monetare expansioniste, economia de piață postbelică a cunoscut o perioadă de avânt fără precedent, confruntându-se apoi, în anii `70, cu alte probleme macroeconomice (stagflația); în continuare a urmat o nouă perioadă de avânt economic, care s-a transformat în anii `80 într-un declin, pentru ca în anii `90 să apară probleme mult mai greu de soluționat, cum ar fi, creșterea lentă a productivității și salariilor reale sau necesitatea stabilirii unui echilibru între amenințarea inflaționistă și nevoia de a asigura un grad cert de ocupare.

Noul model de organizare și exploatare, pus în aplicare la sfârșitul celui de-al doilea război mondial s-a concretizat prin instaurarea consumului și producției de masă, denumit fordism. Potrivit mecanismului de reglare fordist, cererea națională se adresa, prioritar, ofertei naționale, piața internă – alcătuită din ansamblul populației unei țări – constituind sprijinul cel mai important. Ca reacție la criza latentă a fordismului care s-a dezvoltat începând cu mijlocul anilor 1960, asistăm la o internaționalizare crescândă a piețelor: crește partea importurilor și exporturilor în volumul global al schimburilor și, la fel, partea investițiilor externe.

Deschiderea puternică a economiilor nu va rămâne fără rezultat în ceea ce privește organizarea lumii: instaurarea globalizării economiei, respectiv o întrepătrundere și o interdependență sporite a economiilor; strâns legat de acestea, concurența dintre diferitele economii care nu va înceta să crească, va avea drept consecință tendința de specializare și concentrare a fiecăreia dintre ele pe sectoarele lor competitive. Specializarea sporește productivitatea și, pe termen lung, creșterea volumului schimburilor comerciale și a productivității duce la ridicarea nivelului de trai al fiecărui cetățean.

Este globalizarea veche de 20, 200 sau 2000 de ani? – se întreabă O’Rourke și J. Wiliamson (O`Rourke Kevin – When did globalization begin, NBER, Working Paper 7632, aprilie, 2000).Alegerea unui moment sau a altuia pentru începutul istoriei globalizării poate fi arbitrară și, fără îndoială, contestabilă. Dar, cuvântul globalizare nu a invadat discursurile decât după 1989, antrenând o vastă dezbatere la sfârșit de secol. Globalizarea, ca fenomen care străbate politica, economia sau viața cotidiană este un fenomen foarte recent.

Globalizarea nu se rezumă numai la intensificarea schimburilor comerciale, ci și la criteriul de deschidere a frontierelor. Globalizarea este apropierea deodată a societăților, indiferent că din motive tehnologice sau politice.

Comerțul internațional

La începutul secolului XX, procesul de internaționalizare apărea, sub multe aspecte, mai avansat decât astăzi. Între mijlocul secolului XIX și primul război mondial, creșterea comerțului mondial a fost relativ puternică, expansiunea exporturilor (3,5% pe an) depășind sensibil pe cea a producției industriale (2,7% pe an). Expansiunea schimburilor comerciale s-a datorat, în parte, reducerii taxelor vamale și scăderii considerabile a costurilor de transport care, au antrenat multiplicarea legăturilor feroviare și maritime.

Liberalizarea comerțului în Europa a început atunci când Marea Britanie a optat, în mod unilateral, pentru libertatea schimburilor, abolind legile asupra grâului, în 1846. Mișcarea a cuprins și alte țări, după ce Marea Britanie și Franța au semnat Tratatul Cobden-Chevalier în 1860. În afara reducerii taxelor vamale franceze, acest tratat încorpora clauza națiunii celei mai favorizate, în virtutea căreia, fiecare parte contractantă se angaja ca și cealaltă parte să beneficieze de orice reducere a taxelor vamale pe care ea o acorda unui terț. Deoarece Franța nu a redus decât tariful său vamal pentru schimburile cu Marea Britanie, ceilalți parteneri au fost incitați să semneze tratate similare cu aceasta. Ca urmare a încheierii, în următorii 20 de ani, a acordurilor bilaterale care prevedeau clauza națiunii celei mai favorizate, cvasitotalitatea țărilor Europei au redus taxele lor vamale, acestea diminuându-se cu mai mult de 35%. O dată cu declanșarea primului război mondial, beligeranții au impus o serie de restricții comerciale cantitative și au adoptat alte taxe vamale.

După cel de-al doilea război mondial, comunitatea internațională a instituit Acordul general pentru tarife și comerț, GATT, în același timp, cu Banca Mondială, FMI și alte instituții internaționale. Bazată pe principiile cooperării internaționale, GATT a primit ca mandat reducerea taxelor vamale în raport cu nivelele de vârf înregistrate înainte de război, precum și continuarea diminuării acestora. Primul ciclu de negocieri deschis, în acest scop, a avut loc la Geneva în 1947 și s-a soldat cu rezultate extrem de pozitive întrucât, GATT a putut să reducă taxele vamale cu 35%. Alte negocieri au avut loc în anii `50 și `60 (ciclul de negocieri Kennedy), apoi în anii `70 (runda Tokyo). Ciclul de negocieri comerciale ale Rundei Uruguay, a opta după crearea GATT în 1947, începe în 1986 la Punta del Este și se derulează într-o indiferență generală până la sfârșitul anului 1992. Dosarele de lucru privesc tăierea vârfurilor tarifare (taxele vamale mult mai mari decât media pentru anumite produse), introducerea serviciilor în negocieri și reglementarea proprietății intelectuale. Recentele negocieri din Uruguay au permis, practic, eliminarea tuturor taxelor vamale la produsele manufacturate (N. Sută (coord.) – Integrarea economică europeană, Editura Economică, București, 1999). Acordul Rundei Uruguay este semnat în aprilie 1994 la Marrakech. Organizația mondială a comerțului, OMC, care a succedat GATT în 1994, urmărește azi să reducă obstacolele netarifare și gradul de protecție, inclusiv în domenii neacoperite de GATT.

1.3. Efecte ale globalizării

Este globalizarea o forță a binelui sau a răului? În mod curent, în cercurile internaționale se poartă vii dezbateri și, chiar dacă această viziune simplifică abordarea, problema globalizării este de a defini cine prosperă și cine se va afla într-o poziție mai proastă, în secolul XXI (T. Friedman – The Lexus and the Olive Tree, Anchor Books, New York, 2000). Ca termen, globalizarea înseamnă lucruri diferite într-o lume diferită. Indiferent de definiția dată, globalizarea este dinamică și reală, cauzând numeroase și frecvente schimbări în toate domeniile activității umane, caracterizând o epocă de radicale transformări. Diferite puncte de vedere, circumstanțe sau perspective conferă procesului o viziune foarte pozitivă sau, din contră, una puternic negativă.

Apărătorii globalizării afirmă că aceasta este purtătoare de prosperitate pentru milioane de oameni din lumea întreagă, sfărâmând bariere naționale și culturale și contribuind la grăbirea procesului de construire a păcii. În paralel, diferite rapoarte oficiale admit că globalizarea posedă și inconveniente, alături de avantajele destul de greu de definit. Potrivit rapoartelor OMC, globalizarea provoacă și neajunsuri, fiind sursa unor reale disfuncționalități.

Astfel, fenomenul globalizării are și apărători și acuzatori, ea dă naștere atât la „învingători” cât și la „învinși”, atât la nivel de țări, cât și în interiorul acestora. Odată cu eliminarea barierelor din calea concurenței libere, diferite categorii sociale își văd periclitate interesele, sectoare întregi fiind amenințate cu dispariția sau, cel puțin, cu drastice „raționalizări” pentru o așa-zisă creștere a eficienței. Criticii afirmă că, acțiunea haotică a forțelor pieței a dezlănțuit adevărate instrumente distructive ce amenință prăbușirea pieței și care vor accentua, ireversibil, diferența dintre bogați, și săraci, chiar la nivelul de individ și vor produce distrugeri ireversibile ale mediului înconjurător. La Summit-ul Mondial asupra Dezvoltării Mondiale de la Copenhaga, din 1995, s-a arătat că națiunile au luat cunoștință despre existența acestui dualism: „Globalizarea, care este consecința creșterii mobilității umane, a accelerării comunicațiilor și duce la creșterea schimburilor și a fluxurilor de capital și a descoperirilor tehnologice, deschide noi oportunități pentru a susține creșterea și dezvoltarea economiei mondiale, în mod particular, a țărilor în curs de dezvoltare. De asemenea, globalizarea permite țărilor să difuzeze experiența și să învețe, una de la alta, cum să facă față dificultăților și să promoveze o circulație liberă a idealurilor, aspirațiilor și valorilor culturale. În același timp, procesele rapide de schimbare și ajustare au fost însoțite de o accentuare a sărăciei, a șomajului și a dezintegrării sociale. Amenințările la bunăstarea omenirii, cât și ale deteriorării mediului ambiant au fost, de asemenea, luate în discuție la nivel mondial”. Astfel, globalizarea comportă, în același timp, aspecte pozitive, novatoare și dinamice, precum și aspecte negative, perturbatoare și marginalizatoare. Efectele sale pozitive … nu sunt fără revers.

Pe plan teoretic, globalizarea a fost, aproape invariabil, apreciată până de curând,

ca un proces benefic și necesar, ca o sursă a creșterii economice. Teoria neoclasică pune în evidență un proces de convergență prin globalizare, fără însă a putea defini și un proces continuu de creștere. În teoria creșterii endogene, globalizarea contribuie pozitiv la creștere și dezvoltare, fără a implica, neapărat, o convergență, întrucât, în continuare, ar trebui ca rata de creștere în țările în curs de dezvoltare să fie mai ridicată decât cea a țărilor dezvoltate. Teoria creșterii endogene permite identificarea unor fenomene precum creșterea, evidențiind, în același timp, și fenomene de divergență. Astfel de situații apar, mai ales, atunci când țări care sunt susceptibile de a cunoaște rate înalte de creștere sunt exact cele care inițial au venitul cel mai ridicat. Acestea pot beneficia de randamente înalte ale factorilor de producție, de progresul tehnic endogen, creșterea ocolind statele staționare (depinzând aici de ritmul de acumulare a capitalului) (J. M. Siroen – L`économie de la globalisation,, Université Paris-Dauphine, 2000 ).

Este globalizarea atât de „carismatică”? Sau, din contră, este ea doar un mit? Potrivit teoriei, ea oferă oportunitatea unor piețe mai largi, posibilitatea producerii și comercializării unei game mai mari de bunuri, șanse sporite pentru atragerea de capitaluri și pentru intrarea în „jocul” schimburilor de tehnologii de vârf. În fapt, globalizarea este „expresia forțelor piețelor eliberate de orice obstacole ridicate în calea interacțiunilor dintre acestea, în ultima jumătate de secol”. Astăzi, interacțiunile dintre țări și indivizi sunt mai profunde decât niciodată. În perioada postbelică, comparativ cu perioadele anterioare, comerțul internațional a înregistrat cel mai înalt ritm de creștere, cea mai susținută dinamică. Rata medie anuală de creștere a exporturilor mondiale (sub aspectul volumului valoric) a fost în perioada anilor 1950-1995 de circa 12,3%, diferențiat pe cele patru decenii și jumătate. Ritmul înalt de creștere s-a soldat cu o sporire a volumului valoric al exporturilor mondiale, exprimat în prețuri curente, de circa 80 ori în 1950-1995, atingând 4.900 miliarde dolari în 1995 și aproape 7.000 miliarde dolari în 2000, față de 61 miliarde dolari în 1950. Aceasta s-a datorat creșterii volumului fizic al exporturilor și creșterii prețurilor pe piața internațională. (Se estimează că volumul fizic al produselor comercializate pe piața mondială a crescut în aceeași perioadă de circa 14 ori, iar prețurile de circa 5,8 ori).

În plus, în perioada postbelică, spre deosebire de perioadele anterioare, comerțul internațional a devansat, ca ritm de creștere, PIB-ul modial sau producția industrială și agricolă la nivel mondial (N. Sută – Comerț internațional și politici comerciale, Editura Eficient, București, 1997). La sfârșit de secol, producția mondială a crescut de peste 9 ori față de nivelul anului 1950, cea agricolă de peste 4 ori, iar comerțul mondial de peste 100 de ori, sub aspect valoric și de aproximativ 15 ori, sub aspect fizic. Ritmurile medii anuale de creștere ale comerțului internațional comparativ cu producția mondială au fost:

Tabel 1.1

Creșterea schimburilor mondiale și a PIB în perioada 1950-1995 (%)

Sursa: CNUCED, Evolution et perspectives du commerce mondial,

Problemes economiques, no. 2632/22.09.1999

În perioada anilor 1996-1997, comerțul internațional a cunoscut ritmuri înalte de creștere pentru ca, începând cu 1998 acesta să se reducă într-o proporție semnificativă. Dacă în 1997 volumul exporturilor mondiale a crescut cu peste 10%, ritmul de creștere a scăzut brusc în 1998 la circa 3,5%. În cursul anului 1999, producția mondială s-a intensificat, iar creșterea comerțului internațional s-a accelerat, atingând circa 5%, diferențiat pe regiuni cu nivele diferite de dezvoltare. Principalii factori care au dezvoltat comerțul internațional sunt relansarea economică din Asia și creșterea, în continuare, înaltă în America de Nord. Printre factorii care au frânat expansiunea comerțului vizează, mai ales, reculul producției în America de Sud și Centrală și în Europa de Est. Din echilibrarea forțelor dinamice cu cele de contracție a rezultat o rată globală de 5%.

Tabel 1.2

Ritmurile medii anuale de creștere ale exporturilor, importurilor

și producției mondiale, în perioada 1996-1999 (%)

Sursa: CNUCED, Evolution et perspectives du commerce mondial, Problèmes économiques,

no. 2632/22.09.1999

În 2000, relansarea activităților economice a fost mai puternică decât datele din previziunile specialiștilor, creșterea de circa 4,5% fiind cu un procent superioară celei din anul anterior. Și comerțul a înregistrat un ritm rapid de creștere. Astfel, comerțul mondial cu mărfuri a progresat într-un ritm de 12%, de aproape trei ori superior mediei în 1999.

Un rol în evoluția comerțului internațional l-au jucat și îl au în continuare fluxurile internaționale de capitaluri. Acestea au înregistrat schimbări importante nu numai sub aspectul ritmurilor rapide, ci și a structurii lor prin deplasarea accentului pe angajamentele pe termen lung sub forma investițiilor străine directe și a valorilor mobiliare, fapt de natură să reducă riscul unei inversări marcante și pe termen scurt a fluxurilor de capitaluri. Astăzi se vorbește despre o nouă globalizare; referirea se face, adeseori, la amplificarea puternică a investițiilor internaționale directe. Noua globalizare se manifestă, în special, sub forma capitalului care vagabondează.

În ciuda faptului că, se vorbește constant de o „criză” economică (în Europa se vorbește de criză de la începutul anilor `70), datele statistice și analizele empirice conduc, în mod clar, la constatarea că țările OCDE sunt de 3-4 ori mai bogate astăzi, decât în epoca în care statul națiune era omniprezent și nicidecum contestat. În același timp, statisticile oficiale subestimează considerabil abundența de care beneficiază omenirea în prezent, întrucât ameliorările cantitative ale produselor nu sunt luate în considerare. Nici chiar faimoasa încetinire a productivității nu ar fi, după părerea unor experți, nimic altceva decât o distorsiune statistică.

CAPITOLUL II

FIRMELE MULTINAȚIONALE – ACTOR PRINCIPAL

ÎN PROCESUL GLOBALIZĂRII

În economia mondială au survenit, în ultimele decenii, modificări calitative

majore, care și-au găsit diferite expresii: „transnaționalizare”, „economie și integrare globală”, „competiție globală”, „globalizarea piețelor”, „integrarea crescândă a economiei mondiale”, „interdependență economică internațională crescândă”. Esența a ceea ce s-a produs este de fapt un declin continuu al importanței economice a granițelor politice naționale și o intensificare fără precedent a relațiilor și interacțiunilor economice până într-un punct în care diferențele între tranzacțiile interne și externe devin nesemnificative sau chiar dispar.

Două fenomene stau la baza transnaționalizării în economia mondială. Unul este

de natură tehnologică și constă în progresul exploziv în ceea ce privește viteza și eficacitatea comunicațiilor și transporturilor internaționale, concomitent cu reducerea costurilor reale ale acestora. Celălalt este de natură economică și este reprezentat de reducerea sau înlăturarea barierelor naționale în fața fluxurilor internaționale de bunuri, servicii, tehnologie și capital (George Marin – Economie mondială, Editura Economică, București, 1996).

Mondializarea, în economia contemporană, a devenit un fenomen evident. Faptul că un produs purtând aceeași marcă este fabricat în mai multe țări sau că în consiliile de administrație ale multora dintre cele mai mari firme pot fi găsiți membrii de naționalități diferite, nu mai constituie o excepție. Nu mai este o excepție nici faptul că o grevă la o întreprindere a lui General Motors din Brazilia declanșează o mișcare de solidarizare în uzinele aceleiași firme situate în puncte cardinale opuse, în Australia și în Anglia.

Acest univers multidimensional, această lume cosmopolită este, în mare parte, produsul activităților tot mai ample ale societăților transnaționale. Acești agenți economici ocupă, astăzi, o poziție de prim ordin în economia mondială, având o forță economică mai mare chiar și decât a unor țări dezvoltate (Sterian Dumitrescu, Ana Bal – Economie mondială, Editura Economică, București, 1998).

Raportul UNCTAD privind investițiile în lume, pe anul 2000, evidențiază că, producția firmelor multinaționale acoperă practic toate țările și toate tipurile de activități economice, ceea ce face din ele, astăzi, o forță formidabilă în economia mondială. De fapt, fluxurile de investiții străine directe, ai căror agenți economici generatori sunt firmele multinaționale, includ în producția internațională evident, cu intensitate diferită, toate categoriile de state. În aceste condiții, dezvoltarea firmelor multinaționale și strategiile aplicate de acestea constituie un motor, dar și una din consecințele globalizării economiei mondiale.

2.1. Principale definiții

Societățile transnaționale sau multinaționale sunt definite în literatura economică internațională pornind fie de la statutul juridic al acestora, fie de la comportamentul lor economic, financiar și managerial în relațiile internaționale. Societățile transnaționale sunt adesea acuzate că utilizează caracterul lor internațional pentru a „ocoli” fiscul prin intermediul prețurilor de transfer sau al implantărilor în zone considerate „paradisuri fiscale”. O.S.T.N. care valorifică paradisurile fiscale plătește prețuri de transfer ridicate filialelor sale situate în țări cu fiscalitate normală pentru a-și diminua în acest fel profiturile și pentru ale majora în țările considerate paradisuri fiscale. Prețul de transfer este un preț intern de cedare a mărfurilor sau serviciilor în cadrul grupului. El depinde de strategia proprie a societăților transnaționale și nu de costurile reale ale producției, falsificând în acest fel concurența liberă din comerțul internațional (Ioan Bari – Economia mondială, Editura Didactică și Pedagogică, R.A. București, 1997).

Pentru definirea societăților transnaționale s-au propus diverse criterii. O serie de autori, între care italianul N. Rainelli, arată că „O societate transnațională este o întreprindere care controlează unități de producție localizate în mai multe țări, indiferent de talia acestora”. Alți autori adaugă o serie de condiții restrictive, cum ar fi: să întreprinderea trebuie fie de mari dimensiuni (Vernon consideră că numărul de țări trebuie să fie de minim 6, iar cifra de afaceri de peste 100 milioane dolari). Diverși teoreticieni exclud criteriul producției, considerând că „orice mare societate având filiale în mai multe țări este o societate multinațională” (I. Bremond, A. Gélédan – Dictionnaire économique et social, Ed. Hatier, 1990).

W. Andreff definește societatea transnațională ca „orice firmă al cărei capital este investit în procesul de acumulare internațională într-o activitate productivă, ea însăși internațională. Ea este forma sub care se organizează o parte a capitalului internațional” (W. Andreff – Profits es structures du capitalisme mondial, Paris, 1992) Această definiție, destul de vagă, raportează noțiunea la structura capitalismului mondial care ne obligă să gândim într-o manieră internațională producția, distribuția, aprovizionarea, finanțarea și know-how-ul societăților transnaționale. Cu alte cuvinte, Andreff consideră societățile transnaționale ca o componentă foarte importantă a capitalismului internațional. Dictionary of Modern Economy (întocmit de David W. Pearce, Macmillan Press, Londra 1994) definește societățile transnaționale astfel: „o întreprindere de mari dimensiuni având sediul central într-o țară și operând în principal sau parțial prin filialele sale din alte țări. Aceste corporații se extind la scară internațională pentru a valorifica avantajele verticale și orizontale ale economiei de scară”.

Dictionary of International Trade (întocmit de Jerry M. Rosenberg, New York, 1994) definește societatea transnațională ca „o organizație comercială largă, cu filiale care operează în mai mute țări”.

Specialiștii catedrei de Relații Economice Internaționale din cadrul A.S.E. București arată că: „Societatea transnațională reprezintă extinderea marii întreprinderi în afara granițelor propriei țări. Ea alcătuiește un vast ansamblu la scară mondo-economică, format dintr-o societate principală, societatea – mamă și un număr de filiale implantate în diferite țări”.

Dacă în privința definițiilor societăților transnaționale opiniile sunt împărțite, în ceea

ce privește filialele acestora opiniile sunt convergente, se admit două mari tipuri de filiale:

filiale – „releu”, care produc și vând pe piețele locale mărfuri aparținând gamei de produse deja existentă în țara de origine a societății mamă;

filiale – „atelier”, care s-au specializat în producția de componente ale unui produs final pentru care cererea locală este slabă sau inexistentă.

La aceste două tipuri de filiale se pot adăuga filialele de comercializare, care nu

fac decât să distribuie produsele realizate în altă parte.

Se impune a se face o precizare importantă, și anume: în timp ce în cadrul O.N.U. se folosește termenul de societate transnațională, cvasi-totalitatea dicționarelor economice din întreaga lume folosesc termenul de societate multinațională.

Fenomenul de globalizare a economiilor naționale și internaționale a afacerilor a forțat multe firme să devină internaționale pentru a putea rămâne competitive.. pentru multe alte firme operațiunile internaționale nu mai prezintă decât oportunități atractive, dar care au devenit esențiale pentru supraviețuirea lor.

Un factor care servește la diferențierea tipurilor de forme este numărul țărilor în care sunt localizate filiale ale unei firme. Proporția atinsă de activitățile specifice ale unei firme pe plan mondial poate reflecta angajamentele sale în afacerile internaționale. Acest lucru poate indica ușor un efort conștient de a descentraliza și de a face afacerile sale mai puțin vulnerabile din punct de vedere politic și economic. Firmele care au filiale doar în câteva țări se pot afla fie la începutul efortului lor de internaționalizare, fie în situația de a face afaceri numai acolo unde pot fi găsite resursele naturale necesare.

Natura afacerilor desfășurate de firmele multinaționale este un alt factor de distincție dintre acestea. Pornind de la aspecte cum sunt: transferurile tehnologice, , ocuparea forței de muncă, taxele și alte venituri, probleme ale balanței de plăți, evaluarea de către țara gazdă a unei firme străine variază în funcție de caracterul specific al firmei, de sistemul său de valori. Chiar și în cadrul unei anumite industrii există importante diferențe în puterea de negociere a firmelor, lucru ce va duce la diferențe în relațiile economice și politice dintre statele gazdă și firmele multinaționale.

Modelul legăturilor de proprietate dintre firme și filialele sale constituie o altă caracteristică a firmelor multinaționale. O firmă multinațională poate deține în totalitate filiale sau poate împărți proprietate acestora cu partenerii de joint-venture de diferite tipuri. Există un număr destul de mare de tipuri de parteneri posibili într-un aranjament de joint-venture. De exemplu, unele corporații sunt de părere că un joint-venture cu o agenție guvernamentală a statului gazdă poate reduce șansele de internaționalizare, dar prețul acestuia poate fi o intervenție constantă din partea guvernului.

Alți factori utili în încercarea de diferențiere a tipurilor de firme multinaționale sunt structura organizatorică și orientarea managerială. Au fost dezvoltate un număr mare de scheme pentru a descrie aceste aspecte ale firmelor internaționale și, chiar dacă diferă ca termeni de utilizare, ele sunt aproape similare (H. V. Perlmutter – The Tortuous Evolution of Multinational Corporation, Columbia Journal of World Business, 1969).

Nici o firmă nu poate fi asociată unei singure scheme.

Cele mai mari și mai prospere multinaționale americane încearcă să dezvolte o abordare globală a afacerilor, în termeni de organizație, orientare managerială și de substanță a activității lor de afaceri. Aceste firme sunt sensibile la schimbările economice și politice din diferite state și din economia mondială, și prin orientarea lor globală caută să câștige avantaje din interdependențele economice internaționale.

Unii autori descriu și un alt tip de organizație, asociația transnațională, pe care unele

firme l-au adoptat. Aceasta reprezintă un mecanism care poate face posibilă activitatea transnațională fără a amenința suveranitatea statelor. Filialele sunt conduse de la nivel local, dar ele beneficiază de o largă asistență managerială și tehnologică din partea sediului central. În plus, o mare parte sau chiar toată producția acestor filiale este vândută, pe bază contractuală sediului central, care are rolul de vânzător și distribuitor internațional. Sediul central continuă să joace un rol dominant în integrarea producției și a activității de marketing, dar rolul său de proprietar sau de manager al filialei este în cea mai mare parte eliminat.

Pe măsură ce economia internațională devine mai deschisă și mai independentă, corporațiile de diferite tipuri vor face în așa fel încât să profite de avantajul oportunităților oferite de această extindere. Recent au existat creșteri importante în alianțele strategice dintre firme din diferite țări, care se unesc pentru a aproviziona unele piețe cu noi forțe tehnologice, productive și de marketing.

Apariția și dezvoltarea societăților transnaționale nu sunt o caracteristică exclusivă a industriei. Asemenea societăți s-au extins și în alte sectoare – bănci, asigurări, turism etc. deosebit de intensă a devenit activitatea internațională a marilor firme comerciale care își creează filiale (subsidiare) în tot mai multe țări: Metro Holding (Elveția) – cea mai mare societate de vânzări en-gros din lume, Sears Roebuck (SUA) – cea mai mare societate de vânzare prin corespondență. În domeniul publicității, cele mai puternice transnaționale sunt din Marea Britanie (Saatchi and Saatchi Co.) și Japonia (Dentsu). În sectorul bancar, deosebit de active sunt societățile japoneze, printre care Industrial Bank of Japan, Sanwa și Mitsubishi Bank. În domeniul asigurărilor de viață – ING Group (Olanda) (Sterian Dumitrescu, Ana Bal – Economia mondială, Editura Economică, București, 1998).

Concentrarea la nivel înalt a producției și a capitalului este condiția principală a transformării unei întreprinderi naționale într-un multinațională. Numai o foarte mare unitate economică este capabilă să acumuleze un procent atât de ridicat de capital, încât să facă posibilă și necesară investirea unei părți în alte țări. În prezent, circa 40% din investițiile directe americane în Anglia, Germania, Franța sunt efectuate doar de primele societăți industriale din SUA.

Creșterea prin conglomerare internațională este caracteristică, mai ales, societăților americane. Ea înseamnă „unirea” unor firme din diferite țări, ale căror activități sunt, de cele mai multe ori, fără nici o legătură pe linie tehnologică, absorbțiile fiind determinate din motive pur financiare. Cel mai potrivit exemplu în acest sens este oferit de International Telegraph and Telephone, conglomeratul american numărul unu, care realizează peste 50% din cifra de afaceri în străinătate. Această societate activează simultan în telecomunicații, în domeniul locației de mașini (Avis, a doua societate mondială a genului), în sectorul hotelier (Sheraton), în chimia celulozei (Rayoner, numărul 1 în SUA), pompe industriale, asigurări, informatică, producția de aparate radio și televizoare (Schaub – Lorentz – Germania).

Dacă concentrarea la nivel înalt al producției și a capitalului face posibilă și necesară transformarea societăților naționale într-una multinațională, exportul de capital este instrumentul concret de înfăptuire a acestui proces. Societățile multinaționale sunt rezultatul exportului de capital.

2.2. Scurt istoric al firmelor multinaționale

Dezvoltarea economică a țărilor industrializate la sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, cu excepția SUA, care dispunea de resurse de materii prime și energie abundente, explică prioritatea strategiei de producție pe calea aprovizionării la începutul fenomenului multinaționalizării. Ea coincide, de asemenea, cu constituirea și dezvoltarea imperiilor coloniale. Străinătatea apare ca sursă de aprovizionare cu materii prime, urmărind în principal, dezvoltarea schimburilor comerciale între țara de origine și țările de implantare. Într-o asemenea strategiei, firmele multinaționale sunt evident dependente de teritoriul țării gazdă, de bogățiile naturale ale solului și subsolului.

Generalizarea procesului de multinaționalizare, exacerbarea concurenței internaționale și/sau diluarea avantajului tehnologic inițial, atunci când, producătorii țării de desfacere ”devin amenințători pentru că au pus la punct produse asemănătoare și posedă avantajul unor costuri inferioare”, alături de recurgerea la producția în flux continuu (cu stocuri minime) și apropierea producătorilor de componente, de uzinele însărcinate cu asamblajul final, sunt, de asemenea, factori explicativi ai implantărilor în străinătate. Aprovizionarea pieței prin producția filialelor va influența direct producătorii locali, dar și consumatorii, asigurând apropierea față de aceștia și o mai bună adaptare a produselor la exigențele lor.

Studiile empirice demonstrează că, atunci când organizația este puternic angajată în exporturi cu o anumită regiune a lumii, această reușită comercială impune constituirea unei echipe de specialiști, în respectiva regiune. Aceștia, deși foarte puține firme recunosc, pot deveni un grup de presiune în vederea implantării de filiale în acea zonă, deși capacitățile productive apărute astfel, pot fi subutilizate. Imitarea concurenților poate fi un alt mobil care determină firmele să decurgă la strategia comercială (de piață). Există, de asemenea, și mobiluri mai puțin tangibile: puterea, prestigiul, reputația pa care ar putea să o dobândească firma în exterior, mai ales în țările dezvoltate, care le acordă privilegii de implantare, în condițiile în care, activități asemănătoare în țara de origine ar putea fi considerate ca monopoliste (Brooke C. M., Remmers H. L. – Fondements de l`économie moderne. La stratégie de l`entreprise multinationale, Sirey, Paris, 1973).

Filialele de producție instalate au ca obiectiv major aprovizionarea piețelor locale de implantare. Chiar dacă definirea pieței locale poate fi lărgită la o zonă mai vastă decât spațiul național de primire, partea producției valorificată spre țări terțe sau spre țara de origine este limitată. Dimensiunea locală este primordială în strategia comercială (de piață) a firmelor multinaționale.

Dacă imperativele de ordin comercial, căutarea de debușee din ce în ce mai largi, au structurat strategia firmelor după cel de-al doilea război mondial, anii `70 determină o schimbare importantă, odată cu apariția constrângerilor de competitivitate.

Prima mișcare de implantare corespunde a ceea ce astăzi este desemnat sub termenul de „delocalizare” , respectiv crearea de unități de producție în străinătate, nu pentru aprovizionarea pieței locale, ci pentru fabricarea în condiții optime, la cele mai scăzute costuri, de produse (componente, subansamble) exportate spre țara de origine a firmei.

A doua axă de putere în practică a strategiei productive pe calea raționalizării privește firmele multinaționale, instalate în Europa, anterior semnării Tratatului de la Roma, care în loc să producă pentru piața locală ansamblul gamei de produse, asigură producția unui singur component sau o parte a gamei, pentru ansamblul pieței regionale. În majoritatea cazurilor, în condițiile creării U.E., o singură unitate de producție ar fi permis deservirea întregii piețe europene, la un cost mai scăzut. Închiderea mai multor fabrici de talie suboptimală și formarea unei singure mari unități s-ar fi tradus în pierderea de locuri de muncă în majoritatea țărilor de implantare și ar fi afectat imaginea firmei multinaționale. În consecință, majoritatea multinaționalelor au ales raționalizarea sistemelor lor de producție, menținând numărul unităților existente, dar specializându-le pentru a le permite să funcționeze la scară optimă.

Atunci când, firmele multinaționale, pentru motive comerciale, antrenează implantări în străinătate pentru deservirea piețelor locale, substituind curente de exporturi dificil sau imposibil de realizat, trecerea la o strategie de tip productiv, bazată pe unități specializate, care deservesc spațiul regional, reechilibrează ponderea activităților în străinătate, în raport cu cele desfășurate în țara de origine, generând o circulație a componentelor sau produselor intrafirmă, interfiliale, pe o piață internalizată. În paralel, firmele multinaționale, au tendința să controleze firmele străine, fără a recurge a aport de capital, prin noi forme de cooperare internațională (licențe, franchising, subcontractare etc.) devenind furnizorii lor exclusivi de tehnologie sau clienții lor unici pentru diverse componente sau produse semifinite. Astfel, emanciparea teritorială a firmelor multinaționale devine tot mai evidentă.

Anii `80 se caracterizează printr-o creștere monosectorială a firmelor multinaționale, pe fondul unei cereri tot mai personalizate și inconstante, ce impune o gamă de produse reînnoibile și o producție flexibilă. În interiorul fiecărui sector, apar un număr restrâns de mari producători ce dispun de o rețea de unități de producție specializate la scară mondială, exacerbând concurența. În aceste condiții, informația, cunoștințele, tehnologia de înalt nivel devin factori ai competitivității firmelor multinaționale. Acesta impune multinaționalelor un mare efort de cercetare-dezvoltare și, drept urmare, internaționalizarea acestei activități, la sfârșitul anilor `80.

Delocalizarea activității de cercetare-dezvoltare, independent de delocalizarea producției, evidențiază o globalizare tehnologică. În plus, noile tehnologii de informare și comunicare, propagă instantaneu noutatea pe toate piețele globului, conducând la globalizarea piețelor și implicit a ofertei și cererii. Convergența modurilor de consum în țările dezvoltate, impulsionată de oferta firmelor multinaționale (Coca Cola, Mc Donald, Nestle, Unilever etc.), în condițiile reducerii costurilor de transport și dezvoltării rețelei de telecomunicații, permit firmelor multinaționale să adopte o strategie globală, de integrare a producției și distribuție la nivel mondial, continental sau regional. (I. Rotaru, R. N. Antonie, C. Șoșdean, B. Schipor – Sistemul economiei mondiale și mecanismele sale de funcționare, Editura Mirton, Timișoara, 2001).

În perioada postbelică, firmele transnaționale au devenit forma dominantă pentru mișcările internaționale de capitaluri și principalele centre de inițiere și coordonare a producției și schimburilor.

Calea de formare a societăților transnaționale o reprezintă investiția de capital în economia altor țări. Investițiile de capital pot îmbrăca două forme: investiții de portofoliu și investiții directe de capital.

Investițiile de portofoliu se materializează prin achiziționarea de pe o piață financiară a unor valori mobiliare străine (acțiuni, obligațiuni). Cea mai mare parte a investițiilor vest-europene în SUA îmbracă această formă. Ele permit participarea la luarea deciziilor, dar nu conferă și dreptul de control.

Investițiile străine directe pot îmbrăca forma achiziționării pachetului de control al acțiunilor, a cumpărării unor întreprinderi sau a construirii altora noi. Majoritatea investițiilor americane în străinătate se efectuează astfel. Din punct de vedere istoric, în cadrul investițiilor internaționale, fluxurile de investiții străine directe, au devenit mai importante după cel de-al doilea război mondial, ca urmare a investițiilor masive realizate de către SUA în procesul de reconstrucție a Europei.

Piața internațională de investiții străine directe a devenit o sursă majoră de capital, mai ales după anii `80, când s-a produs scăderea, în special pentru țările în curs de dezvoltare, a asistenței publice pentru dezvoltare și a împrumuturilor acordate de băncile comerciale. În deceniul 9 (1980 – 1990), aceste fluxuri s-au dezvoltat deosebit și au avut ca efect impunerea producției internaționale ca o componentă de structură a economiei mondiale. Analiza evoluției investițiilor străine directe și a politicilor naționale care au permis această evoluție permite evidențierea faptului că, începând cu anii `80, investițiile străine directe s-au transformat în principala sursă de finanțare a creșterii economice pe plan mondial.

Creșterea economică a creat premisele favorabile și în schimbarea de atitudine a statelor față de investițiile străine directe și față de operațiunile societăților transnaționale. Astfel că, de la tendința de întărire a controlului național asupra acestora, manifestată la

începutul anilor `60 și începutul anilor `70, s-a trecut la politici tot mai liberale, de deschidere față de investițiile străine directe și ulterior la politici de atragere a capitalului investițional străin. Aceste fluxuri, în condițiile integrării în economiile țărilor gazdă, produc efecte de antrenare și se manifestă ca instrumente ale dezvoltării. Procesul de privatizare a creat, de asemenea, premise favorabile suplimentare realizării de investiții străine directe. Acest proces s-a petrecut în țările dezvoltate, în fostele țări socialiste, care au început un proces de reașezare a mecanismelor economice pe principiile economiei de piață și foarte intens în țările în curs de dezvoltare. O formulă specifică de privatizare cu capital străin în aceste țări, în special în țările din America Latină, a reprezentat-o conversia datoriei externe în investiții / acțiuni.

În Europa de Est, în procesul de privatizare, pe fondul lipsei de resurse locale, investițiile străine au rol de catalizator în procesul de tranziție.

Procesul de adâncire a integrării la nivel regional în europa Occidentală și America de Nord au determinat, de asemenea, intensificarea activităților societăților transnaționale în domeniul activizării investițiilor străine directe.

Ca urmare a factorilor prezentați, fluxurile de investiții străine directe au permis deja crearea unui stoc care se constituie într-o bază productivă importantă și care va genera venituri și deci alte fluxuri de investiții directe. Specialiștii apreciază că, deși se contează și în continuare pe acțiunea unor factori favorabili și, în special, pe liberalizarea reglementărilor specifice, nu se vor mai realiza ritmuri de creștere deosebite a noilor fluxuri, dar că stocul de investiții directe existent are capacitatea de a se regenera (Anda Mazilu – Transnaționalele și competitivitatea. O perspectivă est – europeană, Editura Economică, București, 1999).

Conform unui scenariu pe termen lung, în anul 2020 fluxurile anuale de investiții străine directe se vor cifra la 800 mld. dolari, de la 203 mld. dolari în 1990, din care aproximativ jumătate vor fi orientate către țările în curs de dezvoltare (față de 25%) (Washington Economic Reports/ian. 1994/UNCTAD).

În tabelul următor este prezentată repartiția regională a intrărilor și ieșirilor de

investiții străine directe între anii 1995 – 2000 (în miliarde dolari).

Tabel 2.1

Repartiția regională a intrărilor și ieșirilor ISD, 1989 – 2000

(în miliarde dolari)

Sursa: CNUCED, World Investment Report 2001: Promoting Linkages

Fluxurile de ISD reprezintă, așa cum am arătat, exporturi de capital efectuate de firmele multinaționale. În ceea ce le privește, observăm faptul că în anul 1995 intrările de ISD au fost în valoare de 331,1 miliarde dolari, acestea crescând vertiginos, ajungând în anul 1997 la valoarea de 477,9 miliarde dolari. În 1998 valoarea intrărilor de ISD s-a dublat față de cea a anului 1995, ajungând la suma de 692,5 miliarde dolari, iar în anul 2000 această valoare a crescut de patru ori față de anul de referință. Intrările de capital au, de asemenea, o creștere rapidă, ajungând în anul 2000 la valoarea de 1149,9 miliarde dolari.

În anul 1995 țările dezvoltate s-au aflat pe primul loc în ceea ce privește intrările de ISD, valoarea acestora ajungând la cifra de 203,5 miliarde dolari, ele fiind urmate de țările în curs de dezvoltare care au înregistrat în 1995 o intrare de capital străin în valoare de 113,3 miliarde dolari. Clasamentul a rămas neschimbat, valoarea ISD ajungând în anul 2000 în țările dezvoltate la 1005,2 miliarde dolari, în țările în curs de dezvoltare la 240,2 miliarde dolari, iar în Europa Centrală la 25,4 miliarde dolari. Se remarcă, de asemenea, o diferență foarte mare între valoarea ISD în țările dezvoltate și țările în curs de dezvoltare și Europa Centrală, respectiv de 765 miliarde dolari și 979.8 miliarde dolari în 2000.

În Anexa 1 sunt prezentate primele 25 de societăți transnaționale din lume, clasate după activele în străinătate din anul 1999. Pe primul loc se află societatea General Electric din SUA, care acționează în domeniul electronicii, aceasta înregistrând la nivelul anului 2000 active în străinătate în valoare de 141,1 miliarde de dolari, reprezentând 34,8% din totalul activelor pe care le deține societatea. De asemenea, societatea a înregistrat o cifră de afaceri în străinătate în valoare de 32,7 miliarde dolari. În acest domeniu mai acționează și Siemens AG din Germania, Sony Corporation din Japonia. Locul doi este ocupat de Exxon Mobil Corporation, tot din SUA, a cărui active din străinătate au atins în 1999 valoarea de 99,4 miliarde dolari din totalul de 144,5 miliarde dolari, iar cifra de afaceri înregistrată de această societate în anul de referință a fost de 115,5 miliarde dolari, 71,78% din totalul cifrei de afaceri înregistrată de societate. Alte domenii de activitate vizate de firmele multinaționale sunt din domeniul automobilelor, și anume de către General Motors și Ford Motor Company, ambele din SUA, precum și de Toyota Motor Corporation din Japonia, Daimler Chrysler AG, Volkswagen Group, BMW AG din Germania; din domeniul produselor alimentare: Nestle SA din Suedia, Unilever din SUA.

2.3. Efecte ale prezenței firmelor multinaționale

Diversele grupări naționale, atât din țările gazdă, cât și din țările de proveniență

ale firmelor multinaționale reacționează diferit la aceste corporații multinaționale. Unele consideră aceste întreprinderi ca fiind un beneficiu, altele văd în ele un pericol, însă cele mai multe vor vedea un amestec de efecte, iar politicile și prevederile legale vor reflecta un amestec de restricții și stimulente.

2.3.1. Efecte asupra țării gazdă

Beneficiile țărilor gazdă

Deși, țările gazdă au temeri substanțiale în legătură cu firmele multinaționale, aproape toate țările lumii, nu numai că acceptă aceste întreprinderi străine, dar și încearcă continuu să le atragă printr-o serie largă de stimulente. Astfel, pentru cele mai multe state, beneficiile obținute de pe urma multinaționalelor sunt semnificative, mai ales că efectele negative ale acestora pot fi controlate.

Unul dintre cele mai importante avantaje oferite de firmele multinaționale țărilor gazdă este mobilizarea și utilizarea productivă a investițiilor de capital. Țările în curs de dezvoltare, ca și anumite regiuni și sectoare economice ale țărilor industrializate deseori nu dispun de capitalul necesar pentru a-și dezvolta industrii care să utilizeze resursele naturale eficient, să producă bunuri folositoare și să genereze locuri de muncă și venit. În acest caz, mobilizarea capitalului investițional, chiar dacă acesta implică reinvestiri substanțiale ale câștigurilor filialelor străine sau transferul de fonduri din țările de proveniență spre țările gazdă, accelerează industrializarea , care nu poate avea loc fără infuzii mari de capital. Singapore, Taiwan, Thailanda, Malaiesia și Coreea de Sud sunt adeseori citate ca și țări care au folosit investițiile străine și politicile comerciale pentru a obține industrializarea, creșterea activității de export și o remarcabilă creștere a venitului lor pe locuitor.

Un număr mare de țări au profitat de flexibilitatea multinaționalelor pentru a le atrage în arii mai puțin dezvoltate ale țării. Corporațiile multinaționale sunt adesea mai receptive la stimulenți decât firmele indigene.

Țările gazdă sunt îngrijorate de efectul produs de firmele multinaționale asupra balanței de plăți și acuzații de decapitalizare apar frecvent datorită diferențelor dintre influxul de capital în țara gazdă și fluxul spre exterior al capitalului pentru dividende, drepturi de autor și alte servicii. Raymond Vernon arată într-un studiu efectuat pentru Națiunile Unite că acest argument este nepotrivit pentru că nu ajută la măsurarea modificărilor produse în producția națională de investiții străine, modificări care au adeseori efecte pozitive asupra balanței de plăți a țărilor gazdă.

În plus, filialele manufacturiere ale firmelor multinaționale pot produce beneficii semnificative țării gazdă prin substituirea importurilor și promovarea exporturilor. Primul beneficiu se referă la produsele care înainte erau importate provocând pierderi în balanța de plăți, iar acum se realizează în propria țară datorită investițiilor străine. O serie de date arată că filialele multinaționalelor sunt mai eficiente în a exporta produsele lor, mai ales cele manufacturate, decât firmele indigene.

Deși nu este o concluzie general acceptată cu privire la efectele corporațiilor multinaționale asupra balanței de plăți, studiile efectuate de Vernon, May și John Dunning arată că firmele multinaționale contribuie cu un surplus la balanța de plăți a țării gazdă, neavând un efect negativ asupra acesteia.

Țările urmăresc obținerea de investiții străine și datorită faptului că în acest mod pot beneficia de transferul de tehnologie și priceperi manageriale. Produsele și procesele dezvoltate oriunde în rețeaua multinaționalei se dispersează rapid în toate filialele firmei multinaționale, beneficiind de ele toate țările ( atât gazdă, cât și de proveniență).

Țările gazdă apreciază, de asemenea, faptul că firmele multinaționale generează numeroase sume din impozitarea veniturilor sale, sume pe care statul le poate folosi în interes propriu.

Legăturile pe care filialele corporațiilor transnaționale le stabilesc cu partenerii beneficiari din țările de implantare pot, de asemenea, să marcheze competitivitatea firmelor locale aflate în această postură. Efectele sunt condiționate de o mulțime de elemente, între care tipul de activitate economică, țara, strategia transnaționalei, măsura în care filiale vinde produsul respectiv către terți sau decide să îl integreze în structurile sale generatoare de valoare adăugată.

În general, pot fi distinse trei tipuri de legături stabilite de filialele corporațiilor transnaționale cu firme – clienți din țările gazdă, benefice pentru cele din urmă:

încurajarea activităților locale de prelucrare secundară a produselor primare generate de filialele corporațiilor transnaționale din sectorul agricol. Minier sau petrolier;

legăturile stabilite cu cumpărătorii industriali de produse tehnice elaborate, care includ furnizarea de asistență vizând utilizarea și întreținerea mașinilor și utilajelor;

legături cu firmele de comercializare, în contextul cărora filialele pot, de asemenea, să furnizeze asistență în ceea ce privește instrucțiunile de utilizare și caracteristicile tehnice ale produselor vândute. Este cazul autovehiculelor, produselor electrocasnice, al echipamentelor agricole iar, începând cu anii `80 – `90, al computerelor personale (Anda Mazilu – Transnaționalele și competitivitatea. O perspectivă este-europeană, Editura Economică, București, 1999).

Realitatea furnizează suficiente dovezi în favoarea ultimelor două categorii de

legături, fiind recunoscută reușita firmelor multinaționale în a susține asigurarea anumitor standarde de calitate la nivelul consumatorilor intermediari și finali ai produselor lor industriale, tocmai ca urmare a impactului asupra propriei reputații. Deși este periculos să se tragă concluzia că elementul de extraneitate în exclusivitate este acela care induce efectele benefice pentru firmele locale, totuși experiența dar și interesele corporațiilor transnaționale pot justifica, în suficientă măsură, această idee.

În ceea ce privește, însă, primul tip de legături menționat – stimularea activităților de prelucrare secundară, situațiile atestate de realitate sunt contradictorii. Unele țări în dezvoltare susțin chiar că corporațiile transnaționale nu numai că nu au acționat în acest sens, dar chiar au împiedicat astfel de activități să se dezvolte, realizând prelucrarea produselor primare în țările lor de origine. La începutul anilor `70, spre exemplu numai circa o treime din minereurile extrase în țările în dezvoltare erau prelucrate în aceste țări. Există însă și dovezi în sens contrar, dovezi care demonstrează că, prin avantajele lor specifice, corporațiile transnaționale pot încuraja într-o mai mare măsură decât firmele locale dezvoltarea de activități creatoare de valoare adăugată în aval de propriul lor domeniu de implicare economică. În țările dezvoltate, precum Canada, Australia, Germania, Marea Britanie, investițiile străine directe au impulsionat și sprijinit dezvoltarea unor sectoare precum petrochimia, producția de mase plastice, producția de componente auto și electrice. Într-o serie de țări în dezvoltare, în mod deosebit în Filipine, Malaiesia, Thailanda, Indonezia, Camerun, producția primară de pește, fructe tropicale, tutun, ulei de palmier, cherestea a fost urmată de dezvoltarea proceselor de prelucrare secundară (Anda Mazilu – Transnaționalele și competitivitatea. O perspectivă este-europeană, Editura Economică, București, 1999).

Pentru a particulariza efectele de antrenare generate de firmele cu capital străin din spațiul firmelor locale beneficiare ale produselor sau serviciilor celor dintâi ne vom opri asupra operațiunilor firmei Coca –Cola în România. Conform studiului realizat în 1995 de un grup de cercetători de la University of South Carolina – SUA, aceste efecte constituie cel mai important impact economic al investițiilor realizate de firma menționată în România. În mod concret, este vorba despre încurajarea dezvoltării unui foarte mare număr de detailiști, pentru care desfacerea produselor Coca – Cola a fost decisivă. Se apreciază că 20.000 – 25.000 de mici puncte de desfacere (chioșcuri) au început să funcționeze pe această bază, în timp ce mai multe altele care desfăceau o gamă mai variată de produse ar fi dat faliment fără produsele Coca – Cola. De asemenea, unele estimări arată că aproximativ 67% din cifra de vânzări a acestor detailiști este realizată pe baza vânzărilor de produse Coca – Cola, în timp ce numărul de locuri de muncă susținute de respectivele vânzări se situează între 23.900 și 45.700 (un nivel al multiplicatorului numărului de locuri de muncă de 10/18 la1). Dincolo de acesta, numeroși detailiști au beneficiat de asistența Coca – Cola în ceea ce privește organizarea punctelor de vânzare, inclusiv pe baza echipamentelor frigorifice și a materialelor de reclamă furnizate gratuit. Mai mult chiar, studiul susține că firma Coca – Cola este cea care a introdus pentru prima oară în România serviciile de livrare la detailist fără plata serviciului de transport de către acesta.

Deși multe comentarii ale jurnaliștilor, academicienilor și politicienilor scot în evidență efectele negative ale multinaționalelor asupra țărilor gazdă, acțiunile celor mai multe guverne ale acestor țări sunt îndreptate spre atragerea investițiilor străine pentru a beneficia de avantajele generate de acestea.

Preocupările țărilor gazdă

Țările, în special cele dezvoltate, care servesc drept gazde industriei extractive, acuză adeseori filialele extractive de „furtul” resurselor naturale (petrol, bauxită, aramă etc.) și de obținerea unor profituri semnificative din averea națională. Producția este exportată, managementul este străin, iar beneficiile sporesc bunăstarea societăților străine. Datorită importanței resurselor străine, firmele străine și guvernul țării sale gândesc să colaboreze și uneori interferează pentru a proteja investițiile de tulburările de ordin politic și social din țara gazdă. Se poate concluziona că, firmele străine, sprijinite de guverne puternice exploatează relativa slăbiciune și subdezvoltarea țărilor gazdă, încercând să obțină un profit considerabil de pe urma resurselor lor naturale.

Acest punct de vedere, puțin exagerat, referitor la aspectele negative ale firmelor internaționale angajate în operațiuni extractive nu poate fi extins și asupra firmelor multinaționale manufacturiere. Acestea din urmă sunt mult mai bine integrate în economia și societatea țării gazdă. În multe cazuri, operațiunile de extracție par a fi realizate în întregime de întreprinderi străine, doar că ele folosesc forța de muncă locală. Filialele firmelor străine manufacturiere au devenit, în mare parte, pioni ai scenei locale. Produsele lor sunt consumate și pe plan local, situație datorată unor masive companii de publicitate realizate pentru atragerea de consumatori și pentru a crea predispoziții pentru produs. General vorbind, firmele manufacturiere sunt mult mai bine cercetate în țările gazdă decât operațiunile extractive.

Multe țări gazdă se tem că prin mărime și bunăstare, firmele multinaționale, fie ele din domeniul extractiv sau manufacturier, vor domina economiile lor. Aceste firme multinaționale au cifra vânzărilor mai mare decât P.N.B.-ul multor state, fie ele chiar industrializate. Asemenea comparații se fac pentru a scoate în evidență puterea extraordinară a firmelor multinaționale. Asemenea date întăresc temerea că multinaționalele au mărimea și puterea necesară pentru a domina statele slabe. Dar aceste date sunt înșelătoare, astfel o firmă ca General Motors ar trebui să-și mobilizeze toate resursele sale pentru a influența o țară ca Belgia.

O altă temere este că, în interiorul unui anumit stat, investițiile străine pot domina cele mai avansate industrii din punct de vedere tehnologic, cele mai profitabile și cele mai susceptibile de dezvoltare. Studiile au arătat că multinaționalele americane tind să investească în industriile cele mai profitabile ale țărilor gazdă și să devină mai profitabile decât competitorii lor locali. Ca rezultat, în țările gazdă tot mai multe sectoare economice sunt controlate de firmele multinaționale decât de cele naționale.

Deciziile critice sunt luate la sediile firmei din alte țări, ceea ce face dificil influențarea lor de către țările gazdă. Controlul străin al luării deciziilor face ca țara gazdă să se simtă fără puterea necesară influențării deciziilor cu puternic impact asupra țării lor. Acest punct de vedere este larg împărtășit de mulți din SUA.

Țările gazdă, indiferent de nivelul de industrializare se tem, de asemenea, de circumstanțele pe care le va produce dependența tehnologică față de SUA sau alte state, cum este Japonia. Acest proces este susținut de centralizarea activităților de cercetare și dezvoltare în țările de proveniență ale multinaționalelor și de emigrarea oamenilor de știință spre țările de origine a multinaționalelor sau spre filialele locale ale firmelor străine.

De asemenea, firmele multinaționale cer prețuri deosebit de mari țărilor gazdă pentru tehnologia pe care o dezvoltă sau o aplică. Uneori această tehnologie este veche, dar companiile continuă să obțină profituri nemeritate pe seama țărilor gazdă. Un alt inconvenient este transferul spre țările gazdă a unor tehnologii nepotrivite, această însemnând că tehnologia este prea scumpă pentru o țară care dorește să creeze locuri de muncă pentru șomeri.

Este urmărit, de asemenea, impactul pe care îl au corporațiile multinaționale asupra balanței de plăți a țărilor gazdă. Cei care critică multinaționalele susțin că acestea au un efect negativ asupra balanței de plăți, contribuind la creșterea deficitului acesteia, deoarece firmele multinaționale scot din țară mai multă valută decât aduc. Aspectele negative ca: repatrierea profitului, dobânzi, licențe, diverse servicii de management, cheltuieli determinate de importurile de echipament necesar le depășesc de multe ori pe cele pozitive: influxul de noi capitaluri, economiile rezultate din substituirea importurilor, câștiguri din exporturi, care apar în cadrul balanței de plăți.

Un alt impediment cu care se confruntă țările gazdă este dificultatea obținerii unor date exacte referitoare la activitățile desfășurate de firmele multinaționale. Informațiile referitoare la tranzacțiile financiare, prețurile de transfer, plăți pentru licențe și drepturi de autor și cele referitoare la profitul obținut sunt necesare pentru crearea unor politici a țărilor gazdă, dar de cele mai multe ori astfel de informații sunt greu de dobândit, acest lucru fiind uneori chiar imposibil de realizat. În consecință există o suspiciune că multinaționalele pot să se ascundă în spatele complexității financiare cu ajutorul căreia pot evita plata taxelor.

Multinaționalele pot să uzeze de internaționalismul lor pentru a evita politicile țărilor gazdă. Reglementări privind siguranța lucrătorilor, reguli privind controlul poluării, restricții împotriva drogurilor pot fi ocolite de firmele internaționale prin localizarea lor în țări în care asemenea preocupări nu fac parte din politica guvernului.

Bifurcația dintre economia națională și firmele multinaționale este rezultatul abilităților firmelor străine de a atrage factorii de producție în țările gazdă. O remunerație mai bună și mai mulți angajați calificați în cadrul multinaționalelor se leagă de sistemul economic global, dar este în creștere prăpastia dintre stilul de viață și orientările acestora și cele ale compatrioților lor care nu au nimic de-a face cu economia mondială.

Multinaționalele sunt, de asemenea, criticate de introducerea unui marketing agresiv, care nu este neapărat necesar în primul pas făcut spre modernizare și dezvoltare. Acest stil de marketing îndepărtează o serie de bani de la necesitățile sociale, de sănătate și educație pentru a contribui la bunăstarea corporației.

Tensiuni au apărut și datorită faptului că țările gazdă insistă tot mai mult să exercite un control tot mai mare asupra investițiilor străine pentru a-și crește beneficiile și a-și reduce costurile. Țările gazdă au dezvoltat și implementat o largă varietate de politici care conțin rezolvări pentru problemele prezentate mai înainte.

În concluzie, se pare că există trei surse de conflict generate de existența și acțiunea multinaționalelor în țările gazdă. În primul rând, firma multinațională este o entitate străină care se comportă într-un mod neobișnuit, diferit sau incorect din punctul de vedere al țării gazdă. În al doilea rând, corporația este percepută ca o firmă asociată cu o țară străină – țara de proveniență – care știe să-și exercite influența asupra țării gazdă prin intermediul mecanismului corporației multinaționale. În al treilea rând, firma multinațională este o entitate internațională capabilă să profite de interdependențele economice dintre state fără a fi subiectul regulilor și regulamentelor unei agenții internaționale comparabilă.

Conflictul dintre firmele multinaționale și țara gazdă continuă, aceasta din urmă încercând să determine și să controleze natura relațiilor lor cu multinaționalele, care Își doresc stabilitate și libertatea de a-și conduce afacerile într-o manieră liberală.

2.3.2. Efecte asupra țării de origine

Beneficiile țărilor de origine a firmelor multinaționale

Voi prezenta în continuare câteva din argumentele principale care sprijină activitatea firmelor multinaționale, în special a celor americane. Se consideră că aceste firme au determinat un surplus al balanței de plăți americane; au menținut întreprinderile americane competitive atât pe piața internă, cât și pe piața externă; iar natura lor internațională a „hrănit” forța de muncă americană. Performanțele firmelor multinaționale americane le-au depășit pe cele ale sectoarelor neinternaționalizate ale economiei. Ieșirile pe fonduri determinate de investițiile străine directe americane au fost depășite de beneficiile obținute din activitatea de export și venitul obținut din repatrierea profiturilor, drepturi de autor, plata dobânzilor și alte taxe.

Evidențele Departamentului de Comerț arată că întreprinderile multinaționale sunt în special exportatori activi, mai ales spre filialele lor din alte țări. În anul 1990, de exemplu, 36% din exporturile americane nelegate de agricultură au implicat fluxuri de bunuri de la firmele multinaționale americane spre filialele lor externe.

Ocuparea forței de muncă este un alt factor care trebuie luat în discuție, suporterii firmelor multinaționale americane susținând că gradul de ocupare al forței de muncă ar scădea dacă firmele nu ar avea un caracter internațional. În plus, nu numai exporturile firmelor multinaționale sunt mai mari decât a concurenței naționale, dar și investițiile lor locale și ocuparea forței de muncă au o rată mai rapidă de creștere decât a firmelor naționale. Motivul este că operațiunile internaționale stimulează componenta locală a afacerii.

Suporterii firmelor multinaționale resping acuzația conform căreia activitățile acestor firme tind să atragă SUA în conflicte cu țările gazdă. Ei consideră că de cele mai multe ori eforturile acestor firme de a crește beneficiile în țările de proveniență și în țările gazdă sunt împiedicate de politicile și de comportamentul guvernului american. Firmele multinaționale americane împreună cu corespondentele lor din Franța, Germania, Marea Britanie și Japonia susțin că internaționalismul lor ajută la găsirea, extragerea și prelucrarea materiilor prime care stau la baza bunăstării lor naționale.

Concluzia este că țările de proveniență trebuie să ajute la creșterea numărului de firme multinaționale datorită numeroaselor efecte pozitive determinate de activitatea lor.

Preocupările țărilor de origine

Dacă până în 1970 se considera că firma multinațională este un bun al țării mamă, după aceea ele au fost acuzate că profită de internaționalismul lor în detrimentul economiei naționale și a forței de muncă naționale. Piețele străine, aprovizionate înainte prin exporturi din SUA, sunt acum aprovizionate de filialele străine ale corporațiilor americane localizate pe aceste piețe, fapt ce are drept consecință pierderea locului de muncă de către o serie de americani. Unele multinaționale americane, în special în domeniul electronicii și-au încetat producția în SUA și au deschis filiale similare în zone ale globului unde se poate practica o remunerare mai redusă a forței de muncă. Produsele realizate aici sunt apoi importate în SUA. Acesta este un caz în care forța de muncă se exportă pentru a profita de avantajul unei remunerări mai scăzute.

Datorită firmelor multinaționale, tehnologii și procese tehnologice care au fost realizate adeseori cu ajutorul fondurilor oferite de guvernul federal devin ușor disponibile altor țări prin intermediul filialelor locale și al acordurilor de licență.

Deși forța de muncă americană a reprezentat grupul cel mai afectat de exportul locurilor de muncă, câteva mișcări ale forței de muncă în unele țări europene, incluzând Germania, Suedia, Marea Britanie au determinat aceleași îngrijorări. Această mișcare a forței de muncă poate fi acceptată atâta timp cât rata șomajului este acceptabilă în țara mamă, dar în momentul în care aceasta crește, așa cum s-a întâmplat în Europa în anii `80, forța de muncă națională începe să reacționeze.

Multinaționalele americane sunt, de asemenea, acuzate că au determinat efecte negative asupra balanței de plăți americane. Piețele deservite cândva de exporturile americane sunt acum aprovizionate de filialele locale ale multinaționalelor cauzând scăderi în veniturile provenite din export. Mai mult, importul de electrice, textile, mașini și alte produse de la filialele din străinătate ale firmelor multinaționale americane cauzează o ieșire de capital. De asemenea, prevederile sistemului de taxe american permit corporațiilor să-și păstreze câștigurile în străinătate și să evite impozitarea lor până în momentul repatrierii lor. Ieșirile actuale de dolari sub forma investițiilor private de capital determină o slăbire a balanței de plăți americane.

Un alt rezultat determinat de sistemul de taxe este faptul că țările gazdă pot obține venituri din profitul reinvestit de firmele multinaționale, atâta timp cât profitul nu este repatriat.

Criticii americani ai firmelor multinaționale le acuză că fiind prea mult ocupate de eficiența și profitabilitatea operațiunilor lor ele uită de preocupările naționale referitoare la șomaj, balanța de plăți, crize monetare. Internaționalismul lor permite să acționeze în interiorul și exteriorul granițelor unei țări, inclusiv țara – mamă. De asemenea, astfel de firme sunt destul de flexibile pentru a se dizolva legal în țări ca: SUA, Canada, Marea Britanie și să se stabilească legal în marile paradisuri fiscale cum sunt Antilele Olandeze, Bahamas.

O altă problemă avută în vedere este efectul firmelor multinaționale americane asupra politicii și relațiilor cu exteriorul. S-a afirmat că, datorită valorii mari și a scopurilor largi ale investițiilor americane în străinătate, SUA sunt obligate să protejeze multinaționalele sale din toată lumea. Economia americană este atât de dependentă de investițiile pe care le face în străinătate și de materiile prime obținute de firmele sale cu profil extractiv din țările în curs de dezvoltare, încât politica externă practicată de guvernul american este în așa fel elaborată încât statele gazdă să fie receptive la investițiile americane. Acțiunile independente, insensibile și uneori chiar stupide ale firmelor multinaționale americane și ale filialelor lor pot dăuna relațiilor dintre SUA și țările gazdă.

Există, de asemenea, pericolul ca guvernele țărilor de proveniență să folosească firmele multinaționale ca instrumente de politică externă, provocând astfel conflicte cu țările gazdă. Simpla existență a multinaționalelor americane, franceze sau japoneze determină guvernele de proveniență să se amestece în afacerile țărilor gazdă.

În multe cazuri, preocupările țărilor de proveniență sunt asemănătoare cu cele ale țărilor gazdă, ambele având impresia că internaționalismul multinaționalelor determină o flexibilitate ale acestora care amenință suveranitatea națională.

2.3.3. Efecte asupra economiei mondiale

O remarcă care se impune a fi făcută este aceea că, la nivelul balanței de plăți, se agregă și se reflectă, în mod firesc, o serie de efecte, deja abordate, ale transferului de resurse realizat prin investiții străine directe, dar și ale efectelor de profunzime ale operațiunilor corporațiilor transnaționale asupra avantajelor competitive ale națiunii gazdă. Astfel, intrările de capital financiar se reflectă ca un imput pozitiv în cadrul contului de capital al balanței de plăți externe, suplimentând resursele interne de resursele financiare. Pe de altă parte, însă, operațiunile economice dezvoltate prin intermediul investițiilor străine directe generează venituri, dintre care cel puțin o parte sunt repatriate sub forma dividendelor, a dobânzilor sau sub alte forme.

Mai mult chiar, posibilitatea practicării unor prețuri de transfer, administrative pentru fluxurile de bunuri și servicii ce se mișcă în interiorul complexelor corporații transnaționale, conduce la ieșiri suplimentare de fluxuri financiare din economiile receptoare. În lucrarea lor comună „The Economics of the Multinational Enterprise”, Hood și Young citează rezultatele unor studii din anii `50-`60 care arată că sumele reprezentând remiteri către firma mamă depășesc de mai multe ori aportul de capital financiar al investițiilor străine directe. Este, de asemenea, evidențiat impactul și mai sesizabil negativ al prețurilor de transfer. Pe acest segment al influențelor investițiilor străine directe asupra balanței de plăți externe se poate aprecia că ieșirile ulterioare de venituri depășesc componenta strict financiară a investiției inițiale.

Între aceste repere – premisă și finalitate – se desfășoară operațiunile corporațiilor transnaționale care includ ca o componentă importantă fluxurile de importuri și exporturi generate. Influența acestora asupra balanței comerciale a țării gazdă și implicit asupra balanței de plăți externe nu mai poate fi definită în termeni atât de tranșanți, ea depinzând de mai mulți factori între care: tipul de activități economice în care sunt localizate investițiile și scopul acestora – producția pentru piața locală, eficiența economică sporită, accesul la resurse; țara de implantare; costurile de tranzacție implicate de schimburile clasice, inclusiv de intervențiile concretizate în stimulente sau restricții practicate de guvernele statelor gazdă.

Dacă ne referim numai la importanța scopului producției în străinătate, se poate arăta, spre exemplu, că investițiile străine directe care au în vedere captarea cererii locale vor fi într-o prea mică măsură sursa de exporturi, în vreme ce investițiile străine directe care urmăresc creșterea eficienței activităților vor avea drept scop prioritar servirea piețelor externe. Din păcate, cercetările empirice care să identifice situațiile în care operațiunile corporațiilor transnaționale contribuie la îmbunătățirea sau, dimpotrivă, la înrăutățirea situației balanței comerciale sau a situației balanței de plăți externe în economia de implantare sunt puține. Singura generalizare care se poate face este una ce ține de un bun simț economic care susține mai puternica orientare către comerț a corporațiilor transnaționale prin comparație cu firmele locale, chiar în virtutea transnaționalității celor dintâi. O serie de calcule ale specialiștilor UNCTAD atestă acest fapt cu referire la filialele firmelor străine implantate pe piața SUA, a căror înclinație spre export (calculată prin raportarea exporturilor generate de filiale la valoarea vânzărilor de pe piața americană a respectivelor filiale) a depășit nivelul înclinației spre export a economiei americane (calculată prin raportarea exporturilor americane la valoarea produsului intern brut al SUA), în perioada 1977-1992. Astfel dacă, spre exemplu, în 1977 și în 1989 nivelurile primului indicator au fost de 12,8% și, respectiv de 8,2%, nivelurile celui de al doilea s-au ridicat doar la 6,4% și, respectiv, 7,4% (UNCTAD, 1995).

În ciuda riscurilor ce însoțesc generalizările, analizele UNCTAD susțin că în țările în dezvoltare cu deosebire – dată fiind lipsa unor rețele externe de comercializare la care se adaugă lipsa de informații -, una dintre cele mai importante contribuții ale investițiilor străine directe rezidă, tocmai, în sporirea exporturilor. Contribuția filialelor transnaționalelor japoneze și americane la exporturile statelor în dezvoltare se ridica în 1989 la 19%. În cazul statelor în dezvoltare care au promovat strategii de dezvoltare economică deschise spre exterior, aportul amintit este și mai ridicat. În a doua parte a anilor `80 și `90, participarea filialelor firmelor străine la realizarea exporturilor era de 57% în Malaiesia (total exporturi), 91% în Singapore (produse prelucrate nepetroliere), 24% în Hong Kong (produse prelucrate). Niveluri ridicate ale acestei participări au înregistrat și filialele firmelor străine din Brazilia și Mexic, de 44% și, respectiv, 58% din totalul exporturilor de produse prelucrate în 1990 (UNCTAD, 1995).

Operațiunile corporațiilor transnaționale au jucat un rol deosebit în creșterea exporturilor de echipamente de transport ale Mexicului, precum și a celor de utilaje industriale neelectrice în cazul Braziliei. Industria mexicană de automobile a fost transformată în anii `80 dintr-o industrie producătoare pentru piața internă într-o industrie orientată către export în urma unui proces de restructurare în care filialele unor transnaționale americane au avut un rol prioritar. Legat de astfel de efecte, trebuie remarcat că înclinația filialelor corporațiilor transnaționale de a realiza exporturi tinde să fie legată în mod direct proporțional de mărimea cotei lor de participare la capital.

Investițiile străine directe care au în vedere piața internă – ca o alternativă preferabilă exportului pe respectiva piață sau ca unică alternativă de acces în cazurile de protejare a pieței prin măsuri guvernamentale – nu sunt susceptibile de a genera exporturi în aceeași măsură precum cele care, spre exemplu, au drept obiectiv eficiența. Această categorie de investiții străine directe pot, însă, să constituie o modalitate lucrativă de substituire a importurilor.

Dacă generarea de exporturi și substituirea importurilor sunt de natură să marcheze un impact benefic al operațiunilor corporațiilor multinaționale asupra balanței comerciale și, implicit, asupra balanței de plăți externe, filialele firmelor străine dovedesc și o înclinație relativ sporită de a importa, înclinație mai mare, în opinia lui Dunning, decât cea a firmelor locale. Faptul, privit din unghiul exclusiv al efectelor imediate asupra disponibilităților valutare ale țărilor gazdă, este de natură să aibă repercusiuni negative, efectul net rezultând, însă, din compararea importurilor cu exporturile realizate de filialele corporațiilor transnaționale. În primele faze a unor active productive în străinătate, transnaționalele tind să recurgă la surse externe pentru asigurarea echipamentelor, a inputurilor de producție, în general. Pe măsură însă ce și dacă se produce o integrare a operațiunilor pe piața locală – în mod natural sau a urmare a unor cerințe de conținut minim local impuse de autoritățile țării gazdă – cumpărările de bunuri și servicii de pe piața de implantare pot spori ca pondere în totalul cheltuielilor de acest gen ale filialelor.

Chiar dacă, în plan imediat, înclinația crescută de a importa afectează negativ contul curent al balanței de plăți, din punct de vedere al performanței economice, prin faptul că sunt depășite restricțiile ofertei locale, cu deosebire a celei de echipamente și tehnologie, respectiva înclinație se poate dovedi benefică pe termen lung.

Revenind la problematica efectelor investiților străine directe și a operațiunilor corporațiilor transnaționale asupra balanței de plăți a țărilor gazdă, am dori să menționăm rezultatele unui studiu în materie, considerat major de către Hood și Young și drept cel mai ambițios în materie de către Dunning, și anume studiul lui Streeten și Lall asupra unui eșantiona de 159 firme, în 6 țări în dezvoltare. Cercetarea este extrem de substanțială, urmărind performanța economică a celor 159 de firme în perioada 1970 – 1973 și examinând efectele directe sau asociate ale operațiunilor fiecărei firme asupra conturilor externe ale țării gazdă. Cei doi autori ajung la concluzia că doar într-una din cele 6 țări, și anume, în Kenya, impactul net asupra balanței de plăți a fost pozitiv, de +2,7%, exprimat ca procentaj din vânzări. Pentru restul țărilor, efectele medii au fost negative: -25,5% în Jamaica; -11,7% în India; -55% în Iran; -35,3% în Columbia și – 37,6% în Malaiesia. Explicațiile acestei situații se pot regăsi urmărind efectele operațiunilor firmelor la nivelul componentelor balanței de plăți. În ceea ce privește exporturile, s-a constatat că aproape toate filialele erau angajate în activități de substituire a importurilor, deci produceau pentru piața internă: în medie, exporturile la nivel de firmă nu reprezentau mai mult de 15 – 19% din totalul vânzărilor. În al doilea rând, autorii au constat că în ceea ce privește influxul de capital net, obținut prin deducerea din aportul de capital al investitorilor străini (capital, împrumuturi pe termen lung și profituri reinvestite) a sumelor remise către firmele mamă sub formă de profituri a fost în medie pozitiv. Rezultatele studiului relevă că numai 49 de filiale au înregistrat valori pozitiv ale acestui indicator. Ca o caracteristică pentru ansamblul eșantionului, Streeten și Lall comentează că firmele străine par să „extragă mai mult decât introduc”. Ei examinează trei scenarii alternative. Cel dintâi, al substituirii investițiilor străine directe prin importuri, ia în discuție situația importării produsului în locul realizării lui de către filiale, comparând sumele în valută cheltuite cu respectivele importuri cu cele efectiv cheltuite de filiale pentru producția locală. Cel de-al doilea scenariu are în vedere alternativa înlocuirii investiției realizate de firma străină cu o investiție a unei firme locale. În acest caz comparația relevantă este cea a costurilor diferite ale capitalului în funcție de sursele procurării lui. În fine, cea de a treia alternativă vizează stabilirea părții din investiția străină directă care poate fi înlocuită prin investiții locale, respectiv proporția optimă între investiția străină și cea locală. Utilizând astfel de scenarii, autorii ajung al concluzia că o treime din numărul firmelor străine au avut efecte negative asupra veniturilor nete în țările în care operau, fiind totodată posibil ca activitatea lor să fie înlocuită prin cea a unor firme locale.

O altă coordonată a activității firmelor care afectează situația balanței de plăți o constituie dependența acestora de importuri, amplificată în cazul corporațiilor internaționale de posibilitatea de a practica prețuri administrate, de transfer. Studiul amintit arată că peste jumătate din numărul total de firme ce formează eșantionul au importat mărfuri a căror valoare echivala cu 30% din valoarea vânzărilor respectivelor firme (Anda Mazilu – Transnaționalele și competitivitatea. O perspectivă est-europeană, Editura Economică, București, 1999).

CAPITOLUL III

STRATEGII ȘI ORGANIZAREA FIRMELOR

MULTINAȚIONALE

3.1. Strategii ale multinaționalelor

3.1.1. Aspecte generale

Strategiile de internaționalizare ale corporațiilor transnaționale se definesc

în termeni convenționali prin tipurile de activități localizate la nivelul filialei în spațiul de implantare și, totodată, prin tipurile, sensul și intensitatea legăturilor cu firma mamă. Desigur că există o strânsă legătură între obiectivele urmărite de aceasta din urmă și strategia de internaționalizare pentru care ea optează, la fel precum există o evoluție în timp a respectivelor strategii (Anda Mazilu – Transnaționalele și competitivitatea. O perspectivă est-europeană, Editura Economică, București, 1999).

Majoritatea economiștilor care urmăresc îndeaproape activitatea și comportamentul societăților transnaționale consideră investiția externă directă drept calea principală de expansiune a acestora pe piețele internaționale. Teoria avantajului de monopol al investițiilor străine directe încurajează societățile transnaționale să amplaseze filiale în străinătate în condiții de profitabilitate superioare celor din țara de reședință. Avantajele de monopol al unei societăți transnaționale se concretizează, în principal, în producția de scară (de masă), avansul tehnologic și în flexibilitatea prețurilor practicate (Ioan Bari – Economia mondială, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1997).

Principalele firme care au filiale în străinătate aparțin, de regulă, ramurilor celor mai concentrate. Chiar și filialele respective sunt instalate, în majoritatea cazurilor, în astfel de ramuri. Creșterea taliei întreprinderilor multinaționale se produce pe următoarele căi: integrarea internațională pe orizontală sau pe verticală, conglomerarea internațională. În general, strategia de creștere este determinată de societatea mamă.

Integrarea internațională pe orizontală este caracteristică unor societăți cum sunt General Motors, Ford, Toyota, General Electric. Talia întreprinderii crește prin fuzionarea sau absorbția pe plan național sau internațional a unei firme acționând în aceeași ramură. La același rezultat se ajunge și în cazul creării pe loc gol a unor întreprinderi. Cu alte cuvinte integrarea internațională pe orizontală înseamnă creșterea numărului de filiale peste graniță, în aceeași ramură ca și societatea mamă. Prin acest gen de integrare, creșterea taliei întreprinderii nu antrenează părăsirea ramurii de bază. General Motors s-a dezvoltat ca societate multinațională prin achiziționarea firmelor Adam Opel (Germania) și Vauxhall (Anglia), ca și prin construirea de întreprinderi de montaj în diferite țări. În schimb, General Electric s-a extins peste graniță pe calea creșterii participării la societăți ca Bull (Franța), AEG (Germania), Olivetti (Italia), toate cu profil electronic.

Integrarea internațională pe verticală înseamnă creșterea taliei firmei prin achiziționarea sau construirea de întreprinderi în alte țări, situate în „aval” sau în „amonte” în raport cu activitatea societății-mamă. Firma Exxon (fostă Standard), de exemplu, axată inițial pe activitatea de rafinaj, și-a îndreptat atenția spre achiziționarea de surse de aprovizionare cu petrol brut și spre crearea de societăți de exploatare, precum și spre dezvoltarea unei rețele de distribuție răspândite pe întreg globul.

Integrarea pe verticală este caracteristică, îndeosebi, societăților care acționează în domeniul produselor primare. Se știe că una din trăsăturile pieței acestor produse este oscilația continuă a prețurilor, fenomen care nu poate să nu jeneze bunul mers al afacerilor, este un motiv pentru care aceste societăți sunt interesate de acapararea unor surse de materii prime.

Teoria ciclului de viață a produsului (Vernon, 1966) consideră că localizarea activității productive a unei societăți transnaționale evoluează în funcție de ciclul de viață care determină deplasarea societăților transnaționale de la exportul clasic la investiția directă. În prima fază a introducerii produsului, producția are loc în țara de origine a societăților transnaționale. Pe măsură ce produsul se impune și evoluează către standardizare, iar cererea în țările apropiate este în creștere, producătorii investesc în străinătate pentru a beneficia de costul mai redus al factorilor de producție și pentru a contracara pierderea pieței respective în favoarea altor producători. În faza de declin a produsului, societatea transnațională va transfera producția într-o altă țară care va oferi costuri și mai avantajoase decât precedenta, de preferință, o țară în dezvoltare. Este cazul produselor care necesită un mare consum de forță de muncă, având o elasticitate a prețului la cerere mare și care nu necesită multe furnituri din țara de origine (M. Negrițoiu – Salt înainte – Dezvoltarea și investițiile străine directe, Editura Expert, 1996). Se estimează că aproape 2/3 din tranzacțiile comerciale internaționale cu mărfuri și servicii sunt legate direct sau indirect de activitatea societăților transnaționale. Aceasta înseamnă că aceste tranzacții nu mai au loc între agenți economici independenți acre să se supună jocului liber al forțelor pieței, ci între agenți aflați în diverse grade de subordonare sau sub controlul direct al societăților transnaționale. Dar piețele pe care acționează societățile transnaționale nu se reduc doar la bunuri și servicii, ci ele se extind și asupra tehnologiilor, forței de muncă, capitalurilor, tehnicilor de organizare și manageriale. SUA, Marea Britanie, Franța, Japonia și Germania furnizează împreună aproape 70% din totalul fluxurilor de investiții străine directe (Ioan Bari – Economia mondială, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1997).

O concepție interesantă asupra strategiilor de expansiune pe alte piețe ale societăților transnaționale identifică 6 tipuri de strategii:

1)Strategii bazate pe filiale relativ autonome – relația principală dintre firma mamă și filialele sale externe este conferită de calitatea de proprietar al primeia. Aceasta transferă, de asemenea, tehnologie și capital pe termen lung. Controlul exercitat de firma mamă poate fi diminuat dacă filialele prestează o activitate profitabilă, de exemplu, prin tradiție, în industria produselor electronice, Philips a conferit filialelor sale un mare grad de libertate strategică și autonomie organizatorică. De asemenea, în sectorul bunurilor de larg consum, Unilever a permis companiilor sale din afara granițelor să opereze aproape independent, iar în telecomunicații compania ITT a dezvoltat puternice legături cu mediile politice din țările gazdă, filialele acesteia fiind percepute aproape ca firme locale.

2) Strategii de integrare simplă a producției – un exemplu de astfel de integrare simplă este cel din domeniul industriei ușoare, a confecțiilor.

3) Strategii de integrare complexă – se are în vedere nu numai activitatea productivă, ci și activitățile de cercetare, finanțare, contabilitate, marketing-promovare într-o concepție integratoare la nivelul firmei mamă.

4) Strategii multi-țări – sunt acelea în care o filială deservește cu precădere piața locală, în timp ce societatea transnațională mamă controlează mai multe filiale de pe mai multe piețe.

5) Strategii regionale – se bazează pe rețele de producție organizate predominant pe criterii regionale, incluzând filiale amplasate în diferite țări dintr-o singură regiune și societăți care acționează ca furnizori sau subcontractanți (exemplu: Europa de Vest, Europa de Est, America de Nord etc.).

6) Strategii globale – implică un anumit grad de integrare funcțională între activități dispersate pe plan internațional. Strategiile globale se referă la mai multe societăți transnaționale care urmăresc prezența pe cale mai mari piețe ale lumii, pentru a concura în mod eficient cu celelalte societăți transnaționale. Reprezentative pentru acest tip de strategii sunt companiile japoneze care și-au dezvoltat activități internaționale mult mai dependente, urmărind obținerea unor profituri la scară globală. În cadrul acestor companii, atât deciziile strategice, cât și cele curente au un caracter mult mai centralizat, deoarece aceste companii tratează piața mondială ca un întreg, acestea putând fi considerate companii globale. Una dintre cele mai mari companii japoneze de produse electrocasnice, Matsushita, și-a extins activitățile în afara Japoniei printr-o strategie bazată pe export, menținând activitățile de cercetare, producție și marketing la nivel foarte centralizat. Aceeași filozofie strategică o întâlnim și la compania americană Procter & Gamble care a înființat replici în miniatură ale organizației de bază, dar fără a devia de la ”linia Procter” (G. Marin (coordonator) – Economia mondială, Editura Independența Economică, Brăila, 1996).

Totuși nu toate companiile menționate mai sus au avut o caracteristică strategică de bază (determinată de modelul de management adoptat) care să corespundă cerințelor strategice ale pieței pe care operează.

Relația dintre caracteristica strategică de bază a companiei și cerințele strategice dominante ale industriei respective este pusă în evidență în tabelul următor:

Tabel 3.1

Relația dintre caracteristica strategică de bază a companiei și cerințele

strategice dominante ale pieței

Sursa: Ioan Bari – Economia mondială, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1997

După cum se poate observa doar trei companii dintre cele nouă erau organizate după un model de management care să corespundă cerințelor dominate ale pieței pe care operau: Unilever, Matsushita, Ericsson. De altfel, aceste companii au fost cele care au reușit să realizeze cu cea mai mare ușurință tranziția de la un model de management unidimensional la un model multidimensional, care să corespundă noilor realități din mediul economic.

Se poate ridica o întrebare firească: de ce nu au încercat și celelalte companii să urmeze modelul de organizare al companiilor de succes? Un posibil răspuns la această întrebare poate fi faptul că ușurința cu care o companie poate implementa și dezvolta noi caracteristici strategice depinde de atributele organizaționale existente – configurația bazei sale materiale și a capacităților sale de producție, dezvoltate de-a lungul a zece ani, distribuția responsabilităților manageriale și a influențelor din cadrul companiei, care nu poate fi modificată cu ușurință, precum și un set întreg de structuri și relații informale care rezistă mult timp după orice modificare structurală. Luate la un loc aceste atribute formează ceea ce unii autori au denumit moștenirea administrativă. Această moștenire administrativă poate fi, în același timp, bunul cel mai de preț al unei companii sau punctul său cel mai slab, deoarece se opune schimbărilor și prin aceasta împiedică realinierea sau lărgirea capacităților strategice (Ioan Bari – Economia mondială, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1997).

O altă clasificare identifică trei tipuri de strategii, și anume:

1)Strategia filialei cu autonomie funcțională presupune crearea unor structuri

productive care reprezintă replici, la dimensiuni mai mici, ale firmei mamă. Acestea sunt răspunzătoare și au, totodată, independența funcțională necesară pentru reproducerea în spațiul de implantare a practic întregului lanț de activități economice generatoare ale unui produs final, cu excepția, desigur, a generării tehnologiei și a finanțării inițiale. Controlul este exercitat de către firma mamă, în principal, prin relațiile de proprietate și prin fluxurile de resurse dinspre ea către filială. Pentru această strategie optează firmele care vizează accesul direct pe piața de implantare și captarea cererii locale. Este strategia care a dominat anii imediat următorii celui de-al doilea război mondial în ceea ce privește internaționalizarea producției în industria prelucrătoare. Și în prezent, realizarea de investiții străine directe în ț]rile cu economie în tranziție, cu deosebire în sfera bunurilor de consum, reflectă opțiunea pentru asemenea strategii. Grupuri producătoare de băuturi răcoritoare precum Coca-Cola și Pepsi-Cola , de produse alimentare precum Philip Morris, prin firma Jacobs Suchard sau Unilever, de cosmetice și detergenți, precum Procter & Gamble sau Henkel promovaeză startegii de multiplicare a prezenței lor în zonă prin filiale cu autonomie funcțională. Jacobs Suchard, spre exemplu, deține deja active productive pentru piețele locale și cea regională în Ungaria, Cehia, Polonia, România, Bulgaria, Slovacia.

2)Strategie de integrare simplă prezintă un grad mai ridicat de dependență între firmele mamă și filiale. În timp, concurența pe bază de costuri la nivelul bunurilor standardizate, convergența modelelor de consum și scăderea cheltuielilor de transport au stimulat și au permis mărirea sferei de cuprindere geografică a strategiilor de internaționalizare. În consecință, mari firme oligopoliste operând în industria automobilului, a celei aerospațiale sau electronice s-au mișcat primele în direcția combinării avantajelor generate de economiile de scară cu cele decurgând din organizarea pe baze regionale sau chiar globale a unei rețele de furnizori cu costuri scăzute, în cadrul unor strategii de integrare simplă. Acestea presupun realizarea în țările gazdă a unei game limitate de operațiuni economice, în strânsă interdependență cu activitățile economice ale firmei mamă, derulate în țara de origine. Amplasarea unor procese productive în străinătate în virtutea unor costuri de producție mai scăzute și valorificarea produselor realizate prin distribuția realizată de firma mamă în țara de origine sau pe terțe piețe reprezintă o formă clasică pe care o îmbracă această strategie. Fluxurile de resurse, informație, produse și servicii dobândesc un mai puternic caracter biunivoc.

O ilustrare de dată relativ recentă a acestui tip de strategie este utilizarea sa în domeniul serviciilor. Filialele pot, spre exemplu, să realizeze producția de software sau de prelucrare de informații, operațiuni a căror valorificare se face, în mod coordonat, de către firma mamă. Nivelurile de costuri mai scăzute ale unor factori de producție și o pregătire superioară a forței de muncă sunt printre cele mai importante avantaje de localizare ale țărilor est-europene, chiar dacă până în prezent s-a dat în primul rând curs argumentului „dimensiunea pieței interne”. Este de așteptat, deci, ca realizarea de investiții străine directe în regiune să fie, în viitor, mai mult circumscrisă acestui de-al doilea tip de strategie.

3)Strategiile de integrare complexă au drept elemente esențiale o specializare puternică, cu vocație regională și adeseori globală a filialelor în realizarea unui produs sau a unui proces de producție, precum și, mai ales, apariția specializării pe criterii de tip funcțional a filialelor. Intensificarea și diversificarea proceselor de specializare implică o integrare mai profundă și de o altă calitate a activităților derulate de diferitele verigi ale complexului transnațional. În contextul punerii în aplicare a unei astfel de strategii, orice filială poate să îndeplinească integral sau în colaborare cu alte filiale sau cu firma mamă o anume funcție pentru complexul transnațional în ansamblul său. Evoluția strategiilor corporațiilor transnaționale spre aceste formule complexe s-a produs ca urmare a intensificării presiunii concurențiale în contextul globalizării proceselor economice și a ritmului fără precedent de inovare tehnologică și managerială. Sfârșitul deceniului trecut și începutul celui actual au marcat chiar o acutizare a momentelor dificile pentru multe corporații transnaționale, ridicându-se chiar întrebarea dacă nu cumva ierarhiile tradiționale și-au epuizat resursele de competitivitate. Exemple de mari firme aflate la un moment dat în dificultate au inclus Caterpillar, Dayton-Hudson, Boeing, Du Pont, Salomon Brothers, Texas Instruments, Westinghouse, Xerox. În anul 1992, pierderile firmei General Motors se cifrau la 23,3 miliarde dolari, iar în 1993, cele ale concernului IBM se ridicau la 8,1 miliarde dolari. Philips, Matsushita sau Daimler-Benz demonstrau prin rezultatele lor că lipsa de performanță nu era apanajul transnaționalelor americane.

Ceea ce poate apărea drept paradoxal în legătură cu această evoluție este faptul că ea survenea în circumstanțe dintre care cel puțin unele precum eliminarea barierelor tehnice de comunicare și liberalizarea politicilor naționale vizând investițiile străine directe ar fi trebuit să lucreze în favoarea corporațiilor transnaționale. La o privire mai atentă, rezultă, însă, că globalizarea economică, ai cărei principali actori sunt chiar transnaționalele, a ridicat o serie de sfidări transnaționalelor înselor. Aceste sfidări au îmbrăcat forma suplă, dar amenințătoare a firmelor mici, mai flexibile, cu viteză de reacție mai mare la schimbări. De altfel, eroii de dată recentă ai lumii internaționale a afacerilor sunt întreprinzători precum Bill Gates de la Microsoft, care și-au transformat principalul activ – propriile idei și cunoștințe – în succese generatoare de venituri uriașe (Anda Mazilu – Transnaționalele și competitivitatea. O perspectivă est-europeană, Editura Economică, București, 1999).

3.1.2. Strategii specifice

Uniunea europeană

Este neîndoielnic că integrarea europeană a incitat societățile transnaționale, în special americane, să-și intensifice investițiile pe teritoriul țărilor membre ale U.E. Această mișcare s-a tradus într-o deturnare a fluxurilor obișnuite de capitaluri pe termen lung, care se îndreaptă, relativ mai puțin spre zone „clasice” – cum sunt Canada sau țările slab dezvoltate. În momentul formării U.E., capitalul america era implantat în Europa de vest încă din primii ani de după război, ceea ce a reprezentat o puternică bază de plecare pentru activitatea ulterioară.

Rolul internațional al dolarului a fost un factor care a ușurat mișcarea capitalului american. Supraevaluarea dolarului, mulți ani în șir, pe piețele financiare europene, a creat condiții deosebit de favorabile societăților transnaționale pe bătrânul nostru continent, puterea de cumpărare a fiecărui dolar investit în Europa devenind astfel superioară în raport cu situația din SUA.

Există și un motiv special, legat de însuși mecanismul Pieței Comune: barierele vamale instalate la frontierele comunității. Or, investițiile directe reprezintă un mijloc de ocolire a acestora.

Dar, ceea ce constituie principalul element de atracție este perspectiva pe care o oferă această piață imensă, care, acum, după lărgirea U.E. o poate concura de la egal pe cea americană. În plus, această piață are avantajul, în raport cu cea americană, de a se caracteriza printr-o cerere solvabilă relativ mai puțin saturată. Capitalul străin nu întâmpină o opoziție importantă din partea administrațiilor naționale. În toate țările U.E. se garantează libertatea repatrierii capitalurilor și a beneficiilor obținute. Nu există nici restricții în privința sectoarelor, așa se explică prezența societăților transnaționale americane în ramurile industriale de „vârf” vest-europene.

În țările U.E., implantarea societăților americane este nulă, în principiu, în sectoarele în care viitorul este nesigur. Este, mai ales, cazul siderurgiei, extracției de cărbune, textilelor, construcțiilor navale etc. În schimb, prezența societăților americane este masivă în sectoarele de „vârf”, unde pot valorifica avansul lor tehnologic cel mai bine: electronică, industria optică, mecanica de precizie etc. în aceste sectoare filialele create aparțin în proporție de 100% capitalului american. În această categorie pot fi clasate firme cum sunt: IBM, Xerox, Polaroid etc.

Există sectoare care aparțin, prin tradiție, societăților vest-europene și care, fiind deosebit de rentabile, constituie un punct de atracție pentru capitalul american: industria farmaceutică, parfumeria, materialele fotografice. În aceste domenii, de pildă, unde întreprinderile franceze ocupă o puternică poziție, multe dintre ele sunt cumpărate de societăți americane, chiar dacă acestea din urmă n-au nici un fel de legătură cu acest sector: Coty S.A. este controlată de Pfizer, Caron de către Robins Co., Balmain de către Revlon etc.

Sunt situații în care societățile americane implantate puternic de mult timp (în urmă cu 30-40 de ani) în anumite sectoare (petrol, automobile, chimie) încearcă să se retragă sau să-și limiteze câmpul de activitate, concentrând toate investițiile pe anumite producții foarte specializate. În acest grup pot fi incluse firmele cele mai puternic implantate în Europa: Exxon, Socony Mobil Oil, General Motors, Ford etc. de exemplu, Du Pont de Nemours și-a canalizat toate investițiile sale în Europa asupra anumitor produse chimice foarte elaborate, abținându-se să investească un singur dolar în „chimia clasică” – clor, sodă, acid sulfuric etc.

Dacă Europa occidentală constituie o zonă invadată mai ales de societățile transnaționale americane, economia SUA, la rândul ei, reprezintă un punct de atracție pentru societățile vest-europene și mai ales cele japoneze.

Piața SUA

Avantajele oferite de piața americană sunt numeroase: infrastructură ultramodernă, prețuri relativ scăzute la metrii prime și energie, eficacitatea sistemelor de comunicații, tratarea electronică a informației – toate acestea, pe lângă o putere de cumpărare uriașă. Gustul pentru inovație, managementul sistemul de recrutare și de promovare a cadrelor, constituie pentru conducătorii de întreprinderi europene o experiență prețioasă pe care apoi o vor putea aplica în propriile țări. Piața americană este cea mai atractivă pentru capitalul străin.

La prima vedere, poziția americană față de investițiile străine directe este destul de favorabilă. Un program special are drept misiune să faciliteze concesiile de licențe, crearea de întreprinderi comune și diverse tipuri de investiții. Un birou stabilit la Paris, de către Departamentul Comerțului al Statelor Unite, încurajează investițiile europene; state ca New York și Illinois au deschis, la rândul lor, birouri de reprezentare la Frankfurt și Bruxelles. Ca regulă generală, investițiile directe străine sunt libere de restricții. Nu este necesară nici un fel de autorizație guvernamentală pentru efectuarea unei investiții în economia SUA. Transferul de profit, de dividende și dobânzi, repatrierea capitalurilor, sunt libere. Totuși, o analiză mai atentă a situație concrete permite să se tragă concluzia că acest liberalism ascunde diverse reglementări, restricții și interdicții atât pe plan federal, cât și local. Astfel, legile federale interzic străinilor să devină proprietari sau limitează procentajul de capital pe care aceștia îl pot deține în anumite sectoare. În plus, față de aceste dificultăți de ordin administrativ, există altele de ordin economic.

O întreprindere străină care activează în SUA întâmpină, înainte de toate, dificultăți în procurarea de credite de pe piața financiară locală. Băncile americane sunt extrem de neîncrezătoare față de filialele străine, ele căutând să trateze direct cu societatea mamă care trebuie să acorde anumite garanții ( un angajament asupra propriului bilanț, o diminuare a independenței sale).

În general, însă, accesul la piața financiară americană a fost limitat, îndeosebi, din momentul adoptării faimoasei „Interest Equalization Tax” (1964) și apoi a „Programului de restricții voluntare de credit” (1968). Ca urmare, costul împrumuturilor făcute de străini în SUA a devenit foarte mare, iar într-un stat ca New York taxele impuse fac, practic, imposibilă obținerea de credite.

O altă categorie de dificultăți rezidă în impozite. La impozitele federale se adaugă taxele locale care sunt foarte ridicate.

În fața acestor dificultăți, societățile străine recurg la soluția asocierii cu parteneri nord-americani, acest lucru le permite, înainte de toate, să-și creeze o nouă rețea de distribuție și de servicii. Dar, în fața unor astfel de asocieri stau anumite reglementări guvernamentale rezultate din „legea antitrust”; firma germană Bayer, de pildă, a simțit din plin efectul lor. Asociată firmei americane Monsanto, a reușit să obțină rezultate din ce în ce mai bune. Prin intermediul societății comune create (Mobay) ea controla 50% din piața americană a „isocyanat” – ului. În 1967, însă, Departamentul Justiției a ordonat lui Monsanto să renunțe la întreaga lui participație, ceea ce a pus practic capăt asociației amintite. Adesea se reproșează organelor competente americane, lipsa unei atitudini coerente. În general, față de numărul de situații, ele nu intervin decât în foarte puține cazuri, apoi legea nu este aplicată la toate cazurile similare.

Mai există, în plus, și un alt aspect al aplicării legii antitrust, acela al extrateritorialității. Societățile străine pot suferi consecințele aplicării acestei legi chiar în afara teritoriului SUA, bineînțeles în măsura în care ele se asociază cu o societate americană. Un exemplu elocvent în acest sens îl oferă înțelegerea survenită între Du Pont de Nemours și Imperial Chemical Industries, după instalarea unei filiale a acesteia din urmă în SUA. În virtutea contractului încheiat, cele două societăți au întreprins un anumit număr de acțiuni comune în țări terțe. După câtva timp însă, De partamentul american al Justiției a intervenit interzicând înțelegerea între cele două societăți, impunând separarea intereselor comune acolo unde ele existau și retransferarea de către Imperial Chemical Industries către Du Pont a tuturor drepturilor de brevete achiziționate de la societatea americană.

Piața japoneză

În ceea ce privește Japonia, cu tot dinamismul accentuat și continuu al dezvoltării sale economice postbelice, până în prezent ea n-a creat un cadru propice investițiilor străine. Singura ramură industrială aflată sub control străin este aceea a petrolului (60%). În cazurile în care capitalul străin este angajat, i se limitează transferul în afara Japoniei a beneficiilor de pe urma investițiilor. Singurul avantaj de care profită capitalul străin constă în degrevarea pe timp de trei ani de impozitul pe beneficiu, dar numai în cazul fabricării unor produse noi și importante pentru economia japoneză. Procedura de aprobare a investițiilor străine este lungă, ea putând dura ani de zile. Guvernul japonez pune drept condiție așa numita regulă a lui „49%” care reprezintă procesul maxim de participație admis pentru capitalul străin într-o societate mixtă.

Piața țărilor în dezvoltare

Țările în dezvoltare continuă să prezinte una dintre principalele zone ale societăților transnaționale. În această privință se poate vorbi despre o adevărată diviziune a muncii, în sensul că societățile americane își îndreaptă atenția îndeosebi către America Latină, neglijând aproape complet Africa, adică tocmai continentul unde societățile europene creează cu predilecție filiale de diverse tipuri. În schimb, Asia, se află în sfera de influență a capitalului japonez.

În general, pătrunderea capitalului străin pe aceste piețe nu întâmpină dificultăți; în majoritatea cazurilor, societățile străine și-au păstrat vechiul privilegiu de a repatria beneficiile. Există însă pentru investițiile directe străine riscul naționalizărilor. Acest lucru a determinat o tendință de frânare a investițiilor private directe de capital în aceste regiuni.

Modalitățile concrete de implantare a societăților transnaționale pe arena mondială cuprind un evantai extrem de larg, care merge de la o participare minoritară până la deținerea integrală a capitalului unei filiale.

În ceea ce privește societățile americane, ele înclină, în mod evident spre acele forme care le asigură totalitatea capitalului. Dorința de a deține integral o filială exprimă o atitudine de neîncredere față de eventualii asociați locali. Controlul total al filialelor externe este o garanție pentru societatea mamă; ea este asigurată că politica sa va fi respectată. În plus, rezistența față de o participare chiar și majoritară se explică printr-un factor care reflectă decalajul tehnologic dintre SUA și celelalte țări. Difuziunea capitalului social este acompaniată, în mod normal, de o difuziune a cunoștințelor tehnice. Deținând doar o parte din activele unei întreprinderi, societatea mamă se teme că va fi silită să divulge procedeele sale de fabricație și , în consecință, să piardă avansul său tehnologic. Această teamă împinge societățile americane să transforme o participație inițial minoritară într-o participație majoritară și, mai ales, integrală. Refuzul unei participații minoritare este motivat și prin considerații de ordin fiscal. Administrația americană reduce impozitul pe cifra de afaceri a unei societăți mamă cu suma taxelor plătite în străinătate de către propriile filiale, ci condiția ca ea să posede cel puțin 10% din capitalul acestora.

O tactică folosită în mod curent de capitalul american, dar și de cel japonez, constă în penetrarea inițială într-o anumită societate străină cu singurul scop de a studia și cunoaște piața locală, de a înnoda relații de afaceri, de a evalua posibilitățile de extindere a cererii pentru anumite produse etc. Această fază de informare, odată depășită, în situația în care perspectivele se anunță atrăgătoare, se solicită o creștere masivă a capitalului. Capitaluri locale fiind, de obicei, insuficiente, societatea transnațională preia controlul asupra întreprinderii. Într-un interval mai mult sau mai puțin lung, prin cumpărarea de titluri de valoare, partea intereselor autohtone este redusă la o mărime neînsemnată.

Strategia cea mai convenabilă de implantare externă a firmelor americane și japoneze constă în cumpărarea unor societăți deja în funcțiune. Această cale permite economisirea de timp și bani, procurarea de salariați care cunosc bine munca lor, beneficiul unei conduceri care cunoaște caracteristicile pieței locale etc. Cumpărarea unei întreprinderi este decisă, în ultimă instanță, de raportul dintre prețul plătit și beneficiul previzibil.

Sunt însă și cazuri în care preferințele converg către o politică de participații minoritare. Unul dintre motivele avansate este acela al reducerii riscului naționalizării. Acest tip de asociere permite societății mamă să pătrundă pe numeroase piețe cu un capital inițial mai mic. În cazul acestei modalități de implementare, riscul pierderii exclusivității unui procedeu tehnic, a unui brevet, poate fi evitat printr-o alegere atentă a partenerilor. În plus, stipulațiile contractului de asociere pot include un anumit număr de prevederi prohibitive.

O formă specială de implantare a societăților transnaționale o constituie o constituie întreprinderile comune cu reprezentanții statului (Mixed joint ventures) sau întreprinderile conjugate (Joint international business ventures). Prima constă într-o asociere între una sau mai multe întreprinderi străine, cu o firmă de stat autohtonă în condiții aproximativ egale. Această formă de societate este întâlnită, de pildă, în Japonia. Legislația niponă impune o participația a capitalurilor autohtone în proporții egale cu cele ale capitalului străin (Sterian Dumitrescu, Ana Bal – Economie mondială, Editura Economică, București, 1998).

3.2. Organizarea firmelor multinaționale

Structura organizațională a unei firme care realizează afaceri pe plan internațional constituie un factor determinant al succesului acesteia. În particular, structura organizatorică trebuie să furnizeze un proces efectiv de luare a deciziilor și de realizare a acestora, precum și facilitarea procesului de comunicare între diferitele părți componente ale firmei. Datorită specificului operațiunilor din cadrul activităților internaționale, o structură organizatorică concepută pentru realizarea de activități pur naționale nu sete corespunzătoare pentru realizarea operațiunilor firmelor multinaționale.

Structurile organizatorice utilizate de către firmele internaționale sunt tot atât de diverse ca și strategiile pe care le urmează în vederea atingerii obiectivului de creștere a afacerilor în străinătate. Nu există criterii simple pentru selectarea celei mai bune forme de organizare. Există, totuși, un anumit număr de modele orientative utile pentru rezolvarea problemelor legate de organizare, pe măsură ce firma trece de la stadiul de societate națională la cel de firmă multinațională.

3.2.1. Structura bazată pe filiale autohtone

Autonomia inițială a primelor filiale din străinătate se datorează faptului că cea mai mare parte a firmelor industriale americane au realizat operațiuni în străinătate fără a urma unele planuri precise. Primele investiții industriale în străinătate au fost, în majoritatea cazurilor, reacții defensive în fața pericolului de pierdere a unor piețe.

Nivelul ridicat al veniturilor și al costului forței de muncă în SUA a determinat multe firme să conceapă noi produse, aceste produse noi constituind o bază sigură de export. Deoarece cererea pentru aceste produse noi a crescut în străinătate, firmele americane care realizau aceste produse primeau adesea comenzi fără a le fi solicitat. Totuși, avantajele realizate din deținerea unei poziții de monopol pe piețele străine nu a durat prea mult. Aceasta, deoarece firmele din străinătate au învățat să realizeze aceste produse și de îndată ce piețele lor au devenit suficient de importante pentru a justifica construirea unei uzine capabile să fabrice produsele respective la prețuri competitive, piața americană de export a fost periclitată. Pericolul de a pierde o piață de export în favoarea unui concurent a determinat pe conducătorii firmelor să decidă implantarea propriilor uzine în străinătate pentru a-și menține poziția competitivă. Astfel, firmele au făcut primul pas spre multinaționalitate.

Într-o astfel de structură, fiecare filială strβină raportează direct președintelui sau consiliului firmei-mamă în unele ocazii, raportarea se face numai consiliului local al directorilor, deși firma mamă este reprezentată de obicei în acest consiliu, ar președintele firmei-mamă poate fi și președintele filialei. Modelul este ilustrat în figura 3.1.

Acest model oferă filialei un mare grad de autonomie. Cu toate că filiala este legal autonomă, în termeni manageriali trebuie să existe o aderență a acesteia la anumite reguli și cerințe comune impuse de către firma-mamă. Sediul central, însă nu este direct răspunzător de filiale, de funcționarea lor sau de secțiunea lor de produs.

Figura 3.1 Structura bazată pe filiale autonome

Persoanele trimise în străinătate pentru a organiza aceste filiale se bucură,. De regulă, de o putere de decizie și acțiune practic, nelimitată, cel puțin în fazele inițiale. Adesea, singurul contact pe care o filială pe care îl are cu firma-mamă se limitează la remiterea de dividende. Legătura financiară care unește filiale cu firma-mamă se concretizează, uneori, în decursul primilor ani de funcționare în numirea unui cadru superior specializat pe probleme financiare, responsabil în cadrul firmei, cu combinații de factori. De fapt, primele investiții în străinătate sunt, de regulă, puțin importante și nu amenință prea mult reușita firmei.

Directorul filialei acordă o mare importanță autonomiei sale și o conduce în așa fel încât să întârzie cât mai mult posibil impunerea controlului din partea sediului central. Dezvoltând în mod constant afacerile, și făcându-le cât mai rentabile, recurgând la piața financiară locală pentru satisfacerea nevoilor sale financiare, el are posibilitatea de a minimaliza foarte mult dependența filialei de firma-mamă.

Firma-mamă poate tolera acest sistem o anumită perioadă de timp. Adică filialele se mențin la dimensiuni reduse, ele nu vor face obiectul presiunilor în direcția instituirii unui control din partea firmei-mamă, în măsură în care rezultatele financiare sunt satisfăcătoare. Din contră, dacă filialele se dezvoltă cu rapiditate și acumulează resurse, sediul central va începe să facă presiuni pentru a prelua controlul.

Avantajul constă în faptul că filialele autonome din fiecare țară pot acționa ca firme independente, ele pot lua numeroase decizii la nivel național și pot să se adapteze rapid și cu maximum de sensibilitate la cerințele pieței locale, ale guvernului local. Faptul că această structură propune utilizarea, uneori, pe post de manageri ai naționalilor, a fost percepută la o examinare recentă, ca fiind cea mai importantă mișcare în vederea reducerii tensiunilor locale împotriva firmelor multinaționale.

Accesul direct la conducerea de vârf poate constitui un dezavantaj. Timpul acesteia poate fi utilizat în mod ineficient, iar în cazul unor filiale mai mici, probleme importante pot să fie trecute cu vederea. Un dezavantaj particular îl poate constitui faptul că deciziile vor avea tendința să fie luate din perspectiva orizonturilor particulare și a intereselor individuale ale filialelor. În loc să maximizeze performanțele la nivel mondial ale întregului sistem, este posibil ca filialele să le suboptimizeze. Este, de asemenea, posibil că avantajele firmelor multinaționale ca întreg să nu poată fi înțelese de către aceste unități individuale.

3.2.2. Structura diviziunii internaționale

Diviziunea internațională reprezintă un fel de „umbrelă” care acoperă toate activitățile desfășurate de către o firmă în străinătate. Conducătorii filialelor străine sunt răspunzători în fața unui director general, care la rândul său este direct responsabil în fața președintelui firmei-mamă. În cele mai multe cazuri, diviziunea internațională este responsabilă cu politica și planificarea strategică globală a operațiunilor internaționale. Se pune problema, în practica administrativă, de a menține legătura între activitatea internațională și cea națională a unei firme.

O diagramă reprezentativă a organizării unei firme care utilizează structura diviziunii internaționale, este prezentată în figura 3.2.

Figura 3.2 Structura firmei cu diviziune internațională

După ce diviziunea internațională a fost creată, primele repercusiuni asupra activității filialelor sunt reduse. Cel care a fost însărcinat cu o nouă muncă are foarte puțină experiență în gestionarea activităților internaționale. De exemplu, persoana propusă pentru a conduce diviziunea este, adesea, responsabilul departamentului de export. El are experiență în vânzarea produselor firmei în străinătate, dar nu este familiarizat cu activitatea sa de producție și cu celelalte funcții ale filialelor.

Diviziunea internațională este, de regulă, direct proporțională cu activitățile de export și licențiere ale firmei-mamă și dă socoteală, direct sau indirect, pentru operațiunile unităților de producție și vânzare pe care firma le deține în străinătate. Sarcina lor este de a coordona toate activitățile internaționale de o așa manieră încât nivelul performanței globale să depășească nivelul, posibil a fi atins dacă filială ar acționa autonom. În cazul în care asistăm la transferarea de bunuri și de servicii între filiale, este adesea posibilă reducerea de impozite și taxe prin ajustarea prețului de transfer. Diviziunea poate contribui la reducerea costului capitalului destinat filialelor, prin împrumuturi mai eficiente făcute în alte zone sau pe piața internațională a capitalurilor. Diviziunea internațională poate să-și asume multe alte sarcini pentru ameliorarea performanțelor globale.

Adesea sunt exercitate presiuni în direcția centralizării luării deciziilor în cadrul diviziunii internaționale, motivul constituindu-l economiile potențiale, susceptibile a fi realizate datorită coordonării filialelor străine. Totuși diviziunea face obiectul unei constrângeri care o împiedică să meargă prea departe în direcția unei centralizări. Diversitatea condițiilor locale existente în diferite țări este atât de mare încât informațiile privitoare la acestea nu pot fi tratate imediat de către diviziune. Este posibil, desigur, să fie standardizate unele politici și proceduri, cum ar fi cele referitoare la contabilitate, dar altele, cum ar fi de exemplu politicile de marketing, necesită o adaptare minuțioasă la nevoile fiecărei filiale.

În plus, directorii de filiale sunt adesea cei mai în măsură să ia cele mai bune decizii necesare. Pe de altă parte, se observă unele întârzieri inevitabile în transmiterea informațiilor, în luarea unor decizii optime și în comunicarea acestor decizii responsabilului local. În numeroase situații, o reacție rapidă la schimbări este indispensabilă pentru a menține competitivitatea filialei, lucru care nu poate fi realizat decât printr-o acțiune autohtonă din partea conducătorului local.

Avantajul pentru o firmă internațională care-și extinde activitatea de la o piață națională vastă, așa cum este SUA, de exemplu, la piața internațională, constă în faptul că diviziunea internațională furnizează un mijloc de acoperire organizațional pentru toate activitățile din străinătate ale firmei și se constituie într-un centru de învățare despre managementul operațiunilor internaționale. Ea permite conducerea centralizată a operațiunilor filialelor din străinătate, în special în stadiile de dezvoltare și expansiune a programelor de internaționalizare. Directorii cu experiențe pe plan internațional, care au câștigat experiență muncind într-o diviziune internațională, pot prezenta o forță pozitivă pentru o firmă care are nevoie de o expansiune internațională rapidă.

Când produsele manufacturate sau vândute pe piețele străine sunt concepute și dezvoltate în țara de origine, diviziunea internațională depinde foarte mult diviziunile naționale pe produse. Pe măsură ce diviziunile pe produs devin mai familiare cu cerințele internaționale, eficiența comunicări și intențiile de cooperare, pot crește. Dar inerentul conflict existent între obiectivele diviziunii naționale și cele ale diviziunii internaționale nu este niciodată eliminat în întregime acest lucru constituind un dezavantaj pentru firma multinațională.

3.2.3. Structura funcțională

Elementele principale ale acestei structuri sunt departamentele funcționale și biroul președintelui. Fiecare serviciu este însărcinat cu o parte specifică a activității firmei și se compune din subunități și mai specializate. Șefii acestor servicii trebuie să-și asume sarcina dificilă de administrare a subunităților proprii alături de președinte, care coordonează întreaga activitate. În esență, la fel ca toate structurile, și această structură reprezintă un sistem de elemente interactive, fiecare desfășurând activitate de conducere și deținând o structură proprie.

Repartizarea responsabilităților în cadrul structurii se face pe funcțiuni, cum ar fi: marketing, producție, finanțe, etc. (figura 3.3).

Figura 3.3 Structura funcțională

Diviziunea de marketing sau de vânzare, de exemplu, are responsabilitatea globală a

Activității respective, deținând controlul direct asupra tuturor firmelor de vânzare, oriunde ar fi localizate acestea. În ceea ce privește uzinele de manufacturare acestea supraveghează vânzările bunurilor pe care le produc, cu excepția exporturilor, care sunt direct administrate de către diviziunea de marketing. Diviziunea manufacturieră deține, în general controlul asupra uzinelor naționale, având responsabilitatea standardizării produselor la nivel mondial, dezvoltării produselor, a controlului calității și a activității de cercetare-dezvoltare, precum și sarcina de a supraveghea activitatea filialelor de manufacturare din străinătate.

Structura funcțională prezintă avantajul concentrării atenției conducerii spre funcțiile interne. Dacă acestea au o viziune globală, ele pot furniza cheia avantajului competitiv și prin urmare, succesul strategic. Această structură permite exploatarea în condiții avantajoase a competențelor funcționale ale firmei, asigură controlul activităților dispersate, precum și costuri de funcționare mai reduse. Cunoștințele și experiența acumulată în domeniul funcțional sunt orientate și aplicate activităților și operațiunilor desfășurate de firmă în toate regiunile și în cadrul tuturor liniilor de producție. Specialiștii funcționali de la fiecare nivel își pot dedica întreaga atenție performanțelor globale ale organizației.

Există convingerea generală că dezavantajele organizației de tip funcțional pot depăși rapid avantajele acesteia. Pe măsură ce organizația se dezvoltă, fie prin expansiune geografică, fie prin lărgirea liniei sale de produse, încep să apară unele dezavantaje ale acestei structuri. Astfel, devine mult mai dificilă luarea unor decizii rapide referitoare la o anumită problemă, deoarece managerii funcționali trebuie să raporteze sediului central și să aștepte un timp destul de îndelungat până la primirea unui răspuns. Coordonarea activităților membrilor întregii organizații poate deveni o problemă pentru conducerea de vârf. Membrii unui departament pot să se simtă izolați față de cei din alte departamente, ceea ce face dificilă munca într-o formă unificată în vederea atingerii obiectivelor organizaționale.

3.2.4. Structura regională

Acest tip de structură descentralizează responsabilitatea și autoritatea la nivelul de grupe de țări. Managerul fiecărei zone de activitate este responsabil cu dezvoltarea firmei în această regiune. El va trebui, totuși, să-și coordoneze politica de dezvoltare cu politica de ansamblu a firmei.

Sediul central al operației păstrează responsabilitatea planificării strategice la nivel mondial și cea a controlului. Fiecare diviziune regională deține responsabilitatea tuturor funcțiilor în interiorul ariei sale de acțiune și este capabilă să coordoneze activitatea de marketing, producție, finanțe etc., în cadrul acestei regiuni (figura 3.4).

Figura 3.4 Structura regională

Avantajul constă în faptul că structura regională tinde să dea o mai mare atenție filialelor din țară ca un important centru de profit și ca o unitate pentru acre atributele produsului și celelalte elemente ale mixului de marketing trebuie să fie adaptate. Această structură este potrivită, în special, situațiilor în care adaptările de marketing necesare solicită niveluri modeste de competențe tehnologice. Ea este , de asemenea, potrivită atunci când este posibilă realizarea economiilor de scară, prin crearea unei unități de producție regionale, cu adaptări minore ale caracteristicilor produselor, ale ambalajului și posibilităților de comunicare. Firmele din domeniul alimentar, farmaceutic și petrolier sunt exemple de firme care prezintă aceste caracteristici ale produsului. Structura regională aduce o îmbunătățire față de structura funcțională sau a filialei naționale, prin simplificarea sarcinii conducerii de vârf în administrarea afacerilor la nivel mondial. Problemele regionale cu o importanță strategică mai redusă pot fi soluționate mai ușor în cadrul diviziunii.

Principalele dezavantaje ale organizației de tip regional apar atunci când firma realizează o gamă diversă de produse. Ea trebuie să faciliteze și să facă posibilă transferarea noilor idei de produse și tehnici de producție de la o țară la alta și să optimizeze transferul produsului de la o sursă la piețele mondiale. Un răspuns organizațional a fost numirea unui manager de producție mondial pentru produse particulare și pentru linii de produse. Acest lucru presupune facilitarea transferului de experiență de la o zonă la alta, dar raporturile organizaționale între acest manager și managerii de la nivelul zonelor sunt foarte ambigue. O structură de tip regional necesită, de obicei, un număr mare de manageri cu experiență pe plan internațional, pentru a asigura cu personal organele de conducere de la nivel regional.

3.2.5. Structura diviziunii pe produs

Cea mai mare parte a firmelor acre dispun în străinătate de linii de produs foarte diversificate și-au înlocuit diviziunile internaționale cu o structură globală care divizează activitățile firmei pe grupe de produse. Această structură stabilește pentru directorii diviziunilor respective responsabilități la nivel mondial, fiecare dintre ei fiind responsabili cu toate funcțiile pe care le implică gestionarea unui produs (producție, marketing, finanțe, resurse umane).

Structura oficială a firmei care deține diviziuni pe produs este ilustrată în figura 3.5 Directorii diviziunilor pe produs își asumă fiacre o parte din responsabilitățile care reveneau diviziunii internaționale. Personalul funcțional al fostei diviziuni internaționale îi sunt atribuite noi sarcini, fie în cadru grupului funcțional al centrului administrativ, fie într-una din diviziunile pe produs.

Figura 3.5 Diviziunea pe produs la nivel mondial

Majoritatea diviziunilor pe produs la scară mondială cuprind o echipă funcțională responsabilă cu funcția de control. Această echipă îl sprijină pe directorul diviziunii în tratarea informațiilor, dar îi și furnizează datele solicitate de către personalul centrului administrativ însărcinat cu gestiunea financiară și cu controlul activității. Diviziunile pot apela și la alte echipe funcționale, efectivul personalului depinde de nevoile de coordonare ale activităților diviziunii.

Oricare ar fi linia de produs exploatată, diviziunea pe produs constituie circuitul de comunicație cel mai scurt posibil între diferitele unități ale grupului. Întârzierile și distorsiunile în comunicarea datelor tehnice și de produs sunt mai rare, în cadrul acestei diviziuni, decât în toate celelalte forme de structuri organizatorice.

Obiectivele globale și strategiile urmate de firmă sunt stabilite la nivel central și plecând de la aceasta planurile propuse de fiecare diviziune pe produs sunt revăzute și aprobate de către conducerea centrală a firmei. Fiecare grup de producție are, deci, responsabilitatea planificării și controlului primar asupra tuturor activităților desfășurate pentru realizarea produselor.

Structura diviziunii pe produs este avantajoasă atunci când linia de produse a firmei este foarte diversificată, când produsul ajunge pe un număr mare de piețe ale utilizatorilor finali sau când tehnologia utilizată este destul de performantă. Este, de asemenea avantajoasă atunci când costurile ridicate de transport, tarifele și alte costuri auxiliare exportului impun manufacturarea locală a produsului. În cadrul acestei structuri nu există conflicte între operațiunile interne și cele din străinătate, așa cum se întâmplă în cazul structurii cu diviziune internațională. Conceptul de performanță globală este legat aproape indisolubil de această structură. Dacă concurența devine agresivă pătrunzând pe piețele individuale ale țărilor, directorul diviziunii pe produs este în măsură să deservească acest lucru și să reacționeze.

Dezavantajul cel mai mare pe care îl ridică această structură este faptul că responsabilitatea globală a realizării produselor este încredințată unor manageri care au o experiență mai mult pe probleme naționale. Probleme similare pot să apară la toate nivelele în acre personalul funcțional este selectat datorită cunoștințelor despre produs și a căror experiență și capacitate de a se confrunta cu probleme care decurg din operațiunile internaționale este redusă. O altă problemă inerentă structurii diviziunii pe produs o reprezintă dificultatea de coordonare a activităților diferitelor unități de producție din diverse zone.

3.2.6. Structura matriceală

O organizație cu structură matriceală se prezintă sub forma unei grile în care responsabilitățile sunt încrucișate. Aceasta presupune trecerea de la o ierarhie tradițională a puterii și de la unitatea de comandă a unei structuri uni-dimensionale la o balanță a puterii și la împărțirea responsabilității.

Figura 3.6 reprezintă o formă simplificată a uneia din numeroasele configurații posibile ale structurii matriceale. Activitățile relative la produsul A desfășurate pe teritoriul național și cele desfășurate în străinătate sunt gestionate de două dimensiuni distincte, în timp ce activitățile privind produsul B sunt gestionate de către o singură diviziune pe produs stabilită la nivelul global. O echipă funcțională a sediului central, numită și internațională, are ca sarcină esențială dirijarea informațiilor și facilitarea comunicațiilor între cele două diviziuni responsabile cu produsul A.

Nu există un model unic de structură matriceală; combinații de două sau chiar trei dimensiuni (funcțiune, produs, regiune) pot fi realizate într-o mare varietate de forme.

Figura 3.6 Structura matriceală

Fiecare model matriceal are propriile lui avantaje și dezavantaje, în funcție de combinația de dimensiune adoptată. Există, totuși, avantaje și dezavantaje generale ale abordării matriceale.

Necesitatea adoptării unei matrice apare atunci când există presiuni puternice simultane din partea mai multor dimensiuni, faptul de a lua în considerare presiunea unei singure dimensiuni putând avea efecte negative asupra performanței firmei. Firma trebuie să se concentreze atât asupra strategiei de produs, cât și asupra strategiei sale globale de localizare. Dacă, sub incidența acestor presiuni, firma se organizează doar pe dimensiunea geografică, este posibil ca suma unităților geografice să nu fie în măsură să mențină anumite performanțe competitive. La fel, dacă firma se organizează pe diviziuni de produs, creșterea presiunilor din partea dimensiunii geografice poate să nu fie observată pe măsura dezvoltării lor, iar firma se poate afla în situația de a pierde o anumită piață. Obiectivul unei structuri matriceale nu este acela de a căuta puncte în care dimensiunile opuse ale matricii pot fi puse de acord. Scopul său este de a evidenția punctele conflictuale cât mai clar posibil și de a analiza apoi, în mod efectiv, alternativa cea mai potrivită pe termen lung. Se pune mare accent pe piață, concurență și factori de mediu și pe analiza lor. Este o structură organizațională ușor acceptabilă, foarte potrivită condițiilor actuale de schimbare și stres.

Principalul dezavantaj al organizațiilor matriceale îl reprezintă faptul că modelul poate fi refuzat de unii manageri care nu acționează în conformitate cu cerințele acestuia. Managerii cu o puternică tendință de concentrare asupra puterii organizaționale, de exemplu, vor încerca să domine organizarea matriceală în cadrul nivelului lor. Atunci când reușesc ei distrug matricea. Matricele sunt, prin natura lor, foarte complexe ceea ce duce la eforturi necesare în direcția specificării, într-un mod cât mai explicit, a responsabilităților și a interrelațiilor. În cadrul marilor firme multinaționale, departamentul internațional de personal a dezvoltat propria sa matrice de relații industriale și sociale.

3.2.7. Modelele organizaționale ale firmelor multinaționale

Pentru a răspunde noilor cerințe ale pieței nu este suficient să aperi o poziție competitivă bazată pe o singură caracteristică strategică de bază, ci este nevoie de dezvoltarea unui model managerial care să ofere surse multiple de avantaj competitiv și care să utilizeze în mod flexibil mai multe caracteristici strategice.

Moștenirea administrativă include, pe lângă trecutul strict faptic al fiecărei companii și rolul principalilor conducători, încercările de adaptare la transformările de mediu, impactul culturii naționale și influența istoriei organizaționale.

Influența moștenirii administrative a determinat existența a trei modele organizaționale diferite, fiecare caracterizate prin configurații structurale, procese administrative și mentalități manageriale distincte.

Primul și cel mai răspândit a fost modelul organizației multinaționale,

model clasic, adoptat de companiile ce încercau să se extindă în perioada antebelică. Modul în care au fost distribuite resursele și delegate responsabilitățile poate fi descris ca fiind cel al unei federații descentralizate. Datorită faptului că au fost pentru mult timp companii familiale, procesele organizaționale din cadrul acestor companii erau construite mai degrabă pe baza relațiilor personale și contractelor informale decât pe baza unor structuri și sisteme formale. Acest tip de procese manageriale a întărit convingerea de a delega independența operațională unor trimiși de încredere care să conducă filialele din exterior. Controlul și coordonarea erau realizate în special prin relații personale între managementul de vârf și managerii filialelor. Aceste procese sociale de control erau în mod normal suplimentate de sisteme financiare simple care să permită o unitate contabilă și să asigure circulația fluxurilor financiare și repatrierea dividendelor.

În astfel de organizații, potrivit mentalității manageriale dominante, se consideră că strategia companiei constă în dezvoltarea unor poziții puternice pe principalele piețe mondiale, iar activitățile externe sunt conduse ca un portofoliu de investiții independente. Această abordare a fost multinațională: fiecare unitate națională era condusă ca o entitate independentă al cărei obiectiv strategic era acela de a-și optimiza situația în mediul economic local.

Figura 3.7 Modelul organizației multinaționale

Federația descentralizată:

numeroase active, responsabilitățile și deciziile cheie sunt descentralizate

Controlul personal:

relațiile personale între sediu, filiale și

controale financiare simple

Modalitatea multinațională:

conducerea consideră operațiunile în străinătate

ca un portofoliu de afaceri independente

Al doilea model este cel al organizației internaționale. Această structură organizatorică a fost predominantă în primele decenii ale epocii postbelice. Principala sarcină a companiilor care se internaționalizau a fost aceea de a transfera cunoștințe și experiența către medii economice externe care erau mai puțin dezvoltate din punct de vedere tehnologic sau al dezvoltării mecanismelor economiei de piață. În timp ce filialele locale erau deseori libere să adapteze noi produse sau strategii (diferențele dintre piețe și barierele internaționale se atenuau, dar destul de încet), dependența lor de compania mamă pentru produse, procese ori idei a impus o mult mai accentuată coordonare și un control mai pronunțat din partea cartierului general decât în cazul organizației multinaționale. Configurația structurală poate fi definită ca o federație coordonată. Controlul este realizat pe linie administrativă sub forma unor sisteme manageriale formale de planificare și control care permit o mai strânsă întrepătrundere cu cartierul general. În mentalitatea managerială caracteristică unei astfel de organizații, operațiunile externe sunt privite ca anexe la corporația națională centrală.

Figura 3.8 Modelul organizație internaționale

Federații coordonate:

un număr mare de active, de resurse, de responsabilități și de decizii sunt descentralizate,

dar sunt controlate de sediul central

Controlul administrativ:

sisteme manageriale formale de planificare

și control permit existența unor relații mai

strânse între sediu și filiale

Mentalitatea internaționalei:

conducerea consideră operațiunile în străinătate

ca „apanaje” ale operațiunilor interne

Al treilea tip de organizare este modelul clasic al organizației globale. Acesta a fost modelul adoptat de unele dintre primele corporații, precum cele conduse de Henry Ford sau John D. Rockefeller care și-au construit facilități de producție la scară globală în vederea obținerii unor produse standard, comercializate la scară mondială, sub controlul strâns al unei strategii centralizate. De asemenea, aceasta a fost formula organizatorică care a generat mult mediatizatul model japonez al competiției globale în anii `70 – `80.

Configurația globală se bazează pe o centralizare a bunurilor, resurselor și responsabilităților, operațiile externe constând în acapararea de piețe străine pentru a obține o eficiență la scară globală. Rolul filialelor externe este limitat la vânzări și servicii, deși este posibilă crearea unor fabrici locale de asamblat datorită unor presiuni economice, dar mai adesea politice. Astfel, rolul unităților locale este de a asambla și vinde produsele și de a implementa planurile și politicile dezvoltate în cartierele generale. Comparate cu filialele din organizațiile multinaționale sau internaționale, ele au o libertate mult mai redusă în domeniul creării de noi produse sau strategii sau chiar în cel al modificării celor existente. Configurația structurală poate fi descrisă ca o „pânză de păianjen”..

Managerii din organizațiile globale s-au concentrat mai mult asupra piețelor mondiale decât cei din organizațiile multinaționale sau internaționale. Dar, datorită faptului că filialele aveau o independență foarte limitată, managerii au înțeles cu mai multă greutate diferențele dintre mediile economice locale. Perspectiva dominată folosită în managementul acestor companii a fost aceea că lumea poate și trebuie să fie tratată ca o singură piață integrată în care similaritățile sunt mai importante decât diferențele.

Figura 3.9 Modelul organizației mondiale

Sediul central:

Cea mai mare parte a activelor strategice a resurselor, a responsabilităților și deciziilor

sunt centralizate

Controlul operațional:

Controlul strâns al deciziilor , resurselor și

informațiilor

Mentalitatea mondialei:

conducerea consideră operațiunile în străinătate

ca o sursă de aprovizionare pentru o piață

mondială unificată

În concluzie, trebuie subliniată strânsa interdependență între strategie – mediu – structură, precum și influența combinației acestor trei factori asupra performanțelor companiei. Rezumând, se poate afirma că o compania ce operează în mediul internațional trebuie nu numai să fie foarte eficientă sau să aibă o capacitate de răspuns și de transfer a cunoștințelor foarte ridicată, ci trebuie să-și dezvolte toate aceste trei aspecte simultan.

.

Tabelul 3.2

Caracteristicile organizaționale ale companiilor multinaționale, globale și internaționale

Sursa: Ioan Bari – Economia mondială, Editura Didactică și Pedagogică, R.A. București, 1997)

Fiecare dintre aceste structuri dă răspuns unei anumite probleme strategice dar, în același timp, este ineficientă în abordarea celorlalte. Compania transnațională redefinește această problemă în termeni foarte diferiți. Ea caută să devină eficientă nu ca un scop în sine, ci ca un mijloc pentru a realiza o competitivitate globală. Recunoaște importanța capacități de răspuns locale, dar ca pe un mijloc de obținere a unei flexibilități în operațiile internaționale. Inovațiile sunt privite ca un rezultat al unui proces mai larg de învățare organizațională care cuprinde fiecare membru al companiei.(Ioan Bari – Economia mondială, Editura Didactică și Pedagogică, R.A. București, 1997).

CAPITOLUL IV

PREZENȚA FIRMELOR MULTINAȚIONALE

ÎN JUDEȚUL TIMIȘ

4.1. Cadrul economic și legislativ privind ISD în România

Principalul factor care a stopat de-a lungul ultimilor 10 ani ai perioadei comuniste

influxul de capital investițional străin în economia națională l-a reprezentat incompatibilitatea de fond între substanța economică a acestor investiții și specificul mediului economic în care ele trebuiau să funcționeze. Ca atare, regimul de operare a investițiilor străine în România de dinainte de decembrie 1989 a fost acela a unor „enclave”.

După decembrie 1989, prin prevederile Decretului-Lege nr. 96 / 1990 s-a realizat înlăturarea principalelor disfuncționalități care afectau funcționarea investițiilor străine – sub forma societăților mixte. Ulterior, odată cu adoptarea Legii nr.15 / 1990 privind transformarea unităților economice de stat în regii autonome și societăți comerciale, a Legii nr. 26 / 1990 privind Registrul Comerțului, a Legii nr. 31 / 1990 privind societățile comerciale și a Legii nr. 12 / 1991 privind impozitul pe profit, cadrul legislativ al funcționării investițiilor străine în România s-a modificat radical. Adoptarea de către Parlament a Legii nr. 35 / 1991 privind regimul investițiilor străine în România a reprezentat încheierea unei prime faze, esențiale, de constituire a unui pachet de reglementări specifice, care să faciliteze și să încurajeze pătrunderea capitalului investițional străin în România.

Pasul următor în plan legislativ l-a reprezentat adoptarea unei noi reglementări – Legea nr. 58 / 1991 (Legea privatizării) – care să permită accesul capitalului ( străin și național ) privat în sectorul de stat reprezentat prin societățile comerciale și regiile autonome și asigurarea condițiilor de transparență și concurență perfectă a criteriilor de evaluare și achiziționare corectă, precum și stabilirea instituțiilor responsabile cu transferarea către sectorul privat a acestor societăți.

Organizarea legislativă și instituțională a procesului de privatizare a fost intenționată a conduce în acest fel nu numai la activizarea resurselor existente și neutilizate sau a celor utilizate ineficient, nu numai la mobilizarea și investirea liberă a fondurilor populației, dar și la posibilitatea efectivă (nu numai legislativă) ca investițiile străine să poată fi realizate atât sub forma societăților comerciale, cât și într-o multitudine de alte forme ale investițiilor de portofoliu (fonduri mutuale, fonduri de plasament, negocierea acțiunilor, obligațiunilor și altor hârtii de valoare etc.).

În acest fel, adoptarea legii investițiilor străine și, ulterior, a legii privatizării, a reprezentat constituirea cadrului juridic de bază ce reglementează regimul capitalului investițional străin în România. Prin aceasta, România a înlăturat în mare handicapul legislativ față de celelalte țări est-europene și s-a aliniat reglementărilor prevalente de pe piața investițiilor internaționale.

Chiar dacă, ulterior, aceste reglementări specifice și-au arătat limitele și disfuncțiile, totuși efectele adoptării și aplicării lor nu au întârziat să se arate în timp. A doua jumătate a anului 1991 a înregistrat o vizibilă revigorare a interesului străin pentru piața investițională românească.

În 1997, Guvernul României a aprobat o hotărâre menită să îmbunătățească regimul investițiilor străine în România. Aceasta a stabilit condițiile în care se puteau efectua investițiile directe de capital străin, regimul investițiilor străine prin cumpărarea acțiunilor gestionate de F.P.S., a investițiilor de portofoliu, precum și modalitățile de atragere, promovare și înregistrare a investițiilor străine. Hotărârea Guvernului 92 / decembrie 1997 a devenit lege în anul următor: Legea 242 din decembrie 1998.

Conform legii, investitorii străini au următoarele drepturi: să participe la conducerea și gestionarea investiției potrivit contractelor și statutelor societăților comerciale în cauză; să înstrăineze drepturile și obligațiile lor contractuale către alți investitori, români sau străini, prin acte de cesiune încheiate pe teritoriul României; să transfere integral în țara în care au domiciliul sau, după caz, sediul dividendele sau profiturile nete cuvenite, precum și sumele rezultate din vânzarea titlurilor de valoare deținute legal; să transfere în străinătate sumele încasate din drepturi de autor, cotele ce li se cuvin din asistență de specialitate, expertize și alte servicii, potrivit contractelor încheiate etc.

Politica de investiții și promovarea investițiilor străine reprezintă instrumente centrale ale procesului de reformă, care să conducă la creșterea capitalului intern / privat, să introducă principiile managementului de tip vestic, precum și un comportament de piață adecvat.

Principalele avantaje comparative oferite investitori străini în România sunt:

piața autohtonă (22,43 milioane consumatori), a doua piață ca mărime din Europa Centrală;

plasarea geografică la intersecția principalelor trasee comerciale tradiționale care oferă acces la o piață de 240 milioane consumatori pe o rază de 1000 km;

facilități extinse de navigație maritimă și riverană (Constanța este cel mai mare port la Marea Neagră);

forța de muncă cu un nivel ridicat de calificare, relativ ieftin salarizată;

o structură industrială diversificată;

o mare varietate de resurse naturale, pământ fertil și un vast potențial turistic.

Legislația actuală conține prevederi concrete destinate să ofere investitorilor străini un

câmp larg de oportunități pentru investiții:

înființarea de noi companii cu capital integral străin (100%) sau în asociere cu persoane juridice sau fizice (companii, cooperative, asociații), filiale, reprezentanțe;

contribuția la creșterea capitalului, a unei companii deja existente, achiziționarea de acțiuni, obligațiuni sau hârtii de valoare;

achiziționarea de concesionari, acorduri pentru conducerea unor activități economice sau leasing;

achiziționarea drepturilor de proprietate asupra unor bunuri mobile și imobile și a altor drepturi de proprietate;

achiziționarea drepturilor de proprietate intelectuală, patent, licențe, know-how;

achiziționarea de titluri de garanție, hârtii de valoare sau a altor drepturi referitoare la desfășurarea activităților economice asociate unei investiții.

Prin investiții directe cu impact semnificativ în economie se înțelege investițiile cu o

valoare care depășește echivalentul a un milion dolari SUA, realizate în formele și modalitățile prevăzute de Legea nr. 332 / 29.06.2001 (publicată în ”Monitorul Oficial al României” partea I, nr. 356 / 03.07.2001) și care contribuie la dezvoltarea și modernizarea infrastructurii economice a României, determină un efect pozitiv de antrenare în economie și creează noi locuri de muncă.

Investițiile directe noi cu impact semnificativ în economie pot fi efectuate în toate domeniile de activitate, cu excepția sectoarelor financiar, bancar, de asigurări – reasigurări, precum și a celor reglementate de legi speciale, cu respectarea următoarelor condiții:

să nu încalce normele de protecție a mediului înconjurător;

să nu aducă atingere intereselor de securitate și apărare națională ale României;

să nu dăuneze ordinii, sănătății sau moralei publice.

Investițiile realizate în România nu pot fi expropriate, cu excepția cauzei de utilitate

Publică. Luarea unei asemenea măsuri este nediscriminatorie și se efectuează numai în conformitate cu prevederile legii.

Investitorii străini beneficiază și de următoarele drepturi:

să transfere integral în străinătate profiturile ce li se cuvin, în condițiile regimului valutar din România, după plata impozitelor, taxelor și a altor obligații prevăzute de legislația română;

să transfere în străinătate, în valuta investiției, sumele obținute în urma vânzării acțiunilor sau părților sociale, precum și pe cele rezultate cu lichidarea investițiilor în condițiile regimului valutar în România;

să transfere în străinătate, în valuta investiției, sumele obținute cu titlu de despăgubire.

Investițiile directe noi a căror valoare depășește un milion dolari SUA sau

echivalentul în lei, ori alte valute convertibile și care se vor realiza efectiv într-un termen de maximum 30 de luni de la data înregistrării statistice la Ministerul Dezvoltării și Prognozei beneficiază de următoarele facilități:

utilajele tehnologice, instalațiile, echipamentele, aparatele de măsură și control, automatizări și produse de software, achiziționate din import, necesare pentru realizarea investiției, sunt exceptate de la plata taxelor vamale conform listei aprobate prin ordin comun al Ministrului Dezvoltării și Prognozei și al Ministrului Finanțelor Publice;

bunurile noi, achiziționate din import sau din România, necesare pentru realizarea investiției, beneficiază pe perioada de realizare a investiției, până la punerea în funcțiune a acesteia de amânarea plății taxei pe valoare adăugată, potrivit reglementărilor în vigoare, respectiv până pe data de 25 a lunii următoare datei de punere în funcțiune a investiției;

bunuri noi sunt considerate acelea care au fost produse cu cel mult un an înainte de intrarea lor în țară și nu au fost niciodată utilizate. Aceleași condiții sunt valabile și pentru bunurile fabricate în România.

Investițiile noi realizate în condițiile legii, beneficiază de deducerea unei cote de 20%

din valoarea acestora. Deducerea se calculează în luna în care se realizează investiția, numai din punct de vedere fiscal, prin înscrierea acesteia la sumele deductibile prevăzute în declarația de impunere.

În situația în care se realizează pierdere fiscală, aceasta se recuperează în următorii cinci ani din profitul impozabil.

Investițiile realizate în condițiile legii, beneficiază de utilizarea amortizării accelerate, definită conform Legii nr. 15/1994, cu anunțarea, dar fără obligația aprobării prealabile din partea organului fiscal teritorial la care contribuabilul are obligația de a depune declarația de impunere.

Una dintre politicile naționale de redresare economică socială a zonelor grav afectate de restructurările industriale, de disponibilizările masive, precum și a celor miniere, constituie politica dedicată „zonelor D”.

Filozofia acestui demers guvernamental constă în revitalizarea economică prin atragerea unor investiții în aceste zone. Suportul principal acordat investițiilor în „zonele D” constă într-un pachet de facilități fiscale substanțiale și pe termen lung.

De la sfârșitul anului 1998, au fost declarate de către Guvern 29 „zone D”.

Cadrul legal în baza căruia este implementată politica „zonelor D”:

Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 24/1998 privind regimul zonelor defavorizate (republicată în M.O. partea I, nr. 545 din 08.11.1999);

normele metodologice de aplicare a O.U.G. nr. 24/1998, aprobate prin HG nr. 525/1999 (M.O. partea I, nr. 325/08.07.1999);

Ordonanța de Urgență a Guvernului nr. 75/2000 privind regimul zonelor defavorizate (republicată în M.O. partea I, nr. 282/22.07.2000).

Principalele facilități fiscale acordate investitorilor în „zonele D” sunt următoarele:

scutirea de la plata taxelor vamale și a taxei pe valoare adăugată, pentru mașinile, utilajele, instalațiile, echipamentele, mijloacele de transport, alte bunuri amortizabile care se importă în vederea efectuării de investiții în zonă;

scutirea de la plata taxelor vamale pentru materiile prime importate necesare în vederea realizării producției proprii în zonă;

scutirea de la plata impozitului pe profit pe durata de existență a „zonei D”;

scutirea de la plata taxelor percepute pentru modificarea destinației sau scoaterea din circuitul agricol a unor terenuri destinate realizării investiției.

România are cadru legislativ necesar pentru crearea de zone libere. Astfel, încă

din anul 1992 a intrat în vigoare Legea nr. 84 care reglementează aceste zone. Legea care conține reglementări moderne, asemănătoare cu cele existente pe plan internațional, referitoare la scutirea de taxe vamale, despre TVA, posibilitatea nelimitată a importurilor și reexporturilor, precum și posibilitatea efectuării de plăți în valută.

Mijloacele de transport, mărfurile și alte bunuri provenite din străinătate sau dstinate altor țări, care se introduc în sau se scot din zonele libere, sunt exceptate de plata taxelor vamale și a impozitelor. Pentru activități desfășurate în zonele libere, agenții economici sunt scutiți de plata impozitului pe circulația mărfurilor, a accizelor și a impozitului pe profit, pe toată durata activității. Transferarea în străinătate a profitului se face în condițiile legii. Terenurile și construcțiile din zonele libere pot fi concesionate sau închiriate persoanelor fizice sau juridice, române sau străine. Termenul de concesionare poate fi de maximum 50 de ani și se stabilește în funcție de valoarea investiției sau de specificul activității.

4.2. Evoluția și stadiul investițiilor străine directe în România

Atragerea de investiții străine a devenit după decembrie 1989 un domeniu

caracterizat printr-o extrem de severă concurență internațională, în condițiile în care aproape fiecare țară europeană este puternic implicată în această activitate. Eficacitatea globală a eforturilor vizând atragerea unui volum substanțial sporit de investiții străine în România depinde în mare măsură de eficacitatea strategiei de promovare investițională.

După anul 1990, volumul investițiilor străine în România, determinat ca valoarea totală a capitalului social subscris de firmele investitoare (exprimată în mil. lei), a avut o creștere medie anuală de 15,27%, cifrându-se la data de 30 noiembrie 2000 la 70.048,1 miliarde lei. Este de remarcat faptul că, evoluția capitalului social subscris în valută (exprimat în mii USD) a fost mult mai dinamică, ritmul s]u mediu anual de creștere fiind de 22,78%, în aceeași perioadă de analiză.

Urmărind evoluția anuală, cea mai mare pondere a capitalului social subscris, cumulat începând cu anul 1991, s-a înregistrat la începutul perioadei de raportare (28,1% în anul 1991, în 1996 – 12,1% și în 1999 – 13,3%). Deși pentru anul 2000 au fost disponibile datele numai pentru primele 11 luni, se poate observa că, pe ansamblu, în anul 2000, volumul investițiilor străine a scăzut dramatic față de anul anterior.

Tabel 4.1

Evoluția capitalului social subscris, în perioada 1991-2000

Nota : * Valorile capitalului subscris sunt cumulate la sfârșitul perioadei de raportare; pentru anul 2000, datele sunt cumulate până la 30 noiembrie.

Sursa: Camera de Comerț și Industrie a României și a Municipiului București, Oficiul Național al Registrului Comerțului.

În perioada ianuarie – noiembrie 2000, volumul investițiilor străine directe a crescut mai susținut decât cel al investițiilor angajate în contractele de privatizare, majorându-se corespunzător și ponderea deținută în totalul investițiilor realizate (70,2%). Deși numărul firmelor care au investit în valută, prin încheierea de contracte de privatizare, a înregistrat o creștere mai mare decât cel al investitorilor direcți, aceștia din urmă deținând o pondere copleșitoare în totalul investitorilor străini (99,8%).

Tabel 4.2

Volumul total al investiției* în valută, în anul 2000

Nota: * Volumul total al investiției în valută cuprinde atât investiția directă la capitalul societăților comercial, înmatriculate în perioada decembrie 1990 – 30 noiembrie 2000, cât și volumul de investiții în valută angajat în contractele de privatizare încheiate în perioada 01 ianuarie 1993 – 31 octombrie 2000

Sursa: Camera de Comerț și Industrie a României și a Municipiului București, Oficiul Național al Registrului Comerțului.

În ceea ce privește structura capitalului subscris în valută pe principalele domenii ale activității economice, sectorul industrial este cel care a atras cea mai mare parte (45%), urmat de activitatea comercială (24,2%) și de sectorul serviciilor profesionale (23,1%).

În primele 11 luni ale anului 2000, industria extractivă, prelucrătoare, constructoare de mașini, utilaje și echipamente, reprezentată printr-un număr sporit de firme străine investitoare, și-a majorat ponderea în totalul capitalului subscris în valută de la 26,6% la 28%. O tendință similară s-a manifestat și în comerțul cu amănuntul (de la 8,4% la 9,4%)

Figura 4.1 Structura capitalului în valută subscris, pe domenii de activitate*,

la 30 noiembrie 2000

Nota: * Au fost luate în considerare societățile comerciale cu participare străină la capital

înmatriculate în perioada 1990 – 2000

Sursa: Camera de Comerț și Industrie a României și a Municipiului București, Oficiul

Național al Registrului Comerțului.

Figura 4.2 Repartizarea numărului de societăți comerciale cu participare străină la

capital, pe domenii de activitate la 30 noiembrie 2000

Sursa: Camera de Comerț și Industrie a României și a Municipiului București,

Oficiul Național al Registrului Comerțului.

Datele cumulate pentru perioada de raportare (decembrie 1990 – noiembrie 2000) indică disponibilitatea mare a țărilor din grupul OECD pentru realizarea de investiții în țara noastră, ponderea capitalului social provenit din aceste țări, în totalul volumului investițiilor străine directe înregistrate în România, cifrându-se la 83,6%.

Tabelul 4.3

Evoluția capitalului social străin subscris, pe grupări economice, în anul 2000

Sursa: Camera de Comerț și Industrie a României și a Municipiului București, Oficiul Național al Registrului

Comerțului.

Atât din punct de vedere al investițiilor directe, cât și din cel al investițiilor angajate prin contracte de privatizare, principlaii investitori străini în România sunt: Franța, Germania, Olanda, SUA și Marea Britanie. Valoarea cumulată a investițiilor în valută, realizate de aceste 5 țări, deține o pondere de peste 50% în totalul volumului investițiilor străine atrase de România în perioada decembrie 1990 – noiembrie 2000.

4.3. Situația investițiilor străine directe și a firmelor multinaționale

în județul Timiș

4.3.1. Situația înmatriculărilor în județul Timiș

Numărul firmelor înmatriculate

Procesul de privatizare din economia românească a condus la sporirea numărului agenților economici. Astfel, la 31 decembrie 1999 erau înmatriculate la Oficiul Registrului Comerțului Timiș 25.328 societăți comerciale, din care 4.313 cu participare de capital străin, din 74 de țări ale lumii. La data de 31 martie 2000, numărul societăților înregistrate în județul Timiș a sporit la 25.620, dintre care 4.597 cu participare străină de capital, din 76 de țări.

Tabelul prezentat mai jos indică o situație privind înmatriculările firmelor în județul Timiș, în perioada ianuarie 1991 – martie 2000, în funcție de forma juridică în care s-au constituit.

Tabelul 4.4

Situația statistică a înmatriculărilor în județul Timiș, în perioada ianuarie 1991 – martie 2000

Sursa: CCIAT – Oficiul Registrului Comerțului, 2000

Pornind de la structura capitalului social, rezultă că în județul Timiș 98,1% dintre firmele mixte înmatriculate au capital privat, 0,4% capital de stat, iar restul de 1,5% sunt firme cu capital de stat și privat. Dintre aceste firme ponderea cea mai mare o au SRL-urile cu 92,1%, fiind urmate de SA cu 4,0%, PF cu 1,1% și RA cu 0,1%. Se remarcă faptul că majoritatea societăților constituite îmbracă forma de SRL sau de SA, celelalte forme regăsindu-se într-un număr relativ restrâns.

Conform statisticilor publicate de CCIAT, județul Timiș se situează pe locul 4 în ceea ce privește numărul total de firme înmatriculate la Oficiul registrului Comerțului. Aceleași statistici situează județul Timiș pe locul 2 – după capitală – ca număr de firme cu participare străină la capital.

Graficul următor indică ponderea societăților mixte în județul Timiș, în totalul de 73.489 firme mixte înmatriculate la nivel național:

Figura 4.3 Ponderea numărului de societăți mixte din județul Timiș în totalul pe țară

la data de 31.03.2000

Sursa: CCIAT – Buletin investițional, 2000

Astfel, județul Timiș reprezintă 6,0% din totalul înmatriculărilor de firme cu capital străin, 5,5% din valoarea totală a capitalului social subscris la nivel național în cadrul societăților mixte – de 49.242.767.800 mii lei – și 6,2% din capitalul social al acestor societăți exprimat în valută – 4.363.900 mii $ – după cum se observă în graficele de mai jos.

Capitalul social

Capitalul străin investit în județul Timiș este prezent în proporție de 6,9% față de totalul capitalului social existent în economia județului și totaliza până în octombrie 2000 342.404 mii USD (3.949.702 milioane lei valoarea totală a capitalului social subscris în județul Timiș). Proporția este relativ scăzută, însă, comparativ cu celelalte județe ale țării este favorabilă, situând județul Timiș pe locul 2, după capitală, ca valoare a capitalului exprimat în valută.

Figura 4.4 Ponderea capitalului social în valută a județului Timiș în totalul capitalului

social subscris la nivel național

Sursa: CCIAT – Buletin investițional, 2000

4.3.2. Situația societăților multinaționale înmatriculate în județul Timiș, în funcție de țara investitoare și repartizarea pe sectoare de activitate

Tabelul următor prezintă primele 10 țări investitoare în județ, luând drept criteriu

principal, numărul de societăți mixte în care au investit, precum și, într-o anumită măsură, capitalul străin investit în aceste firme.

Tabelul 4.5

Situația înmatriculărilor firmelor multinaționale din județul Timiș, în perioada

decembrie 1990 – octombrie 2000

Sursa: CCIAT – Buletin investițional, 2000

Acest clasament situează Germania (având o contribuție de 139,5 milioane dolari – adică peste ⅓ din totalul capitalului străin prezent în județ) în fruntea principalilor investitori din județ, din cele 76 de țări investitoare. Tot între primele țări investitoare în județ se regăsesc țări precum Italia, Yugoslavia, SUA și Franța.

Clasamentul primelor 10 țări care au participat cu capitalul lor la înființarea societăților mixte din județ, până la sfârșitul anului 1999 este redat prin intermediul graficului de mai jos.

Figura 4.5 Societățile mixte din județul Timiș – top-ul primelor 11 țări

(participare străină de capital – în mil.$) 31.12.1999

Sursa: CCIAT – Buletin investițional, 2000

Comparativ cu situația la nivel național se observă că firmele multinaționale din județul Timiș au o orientare sectorială similară. Comerțul constituie sectorul de activitate cel mai atractiv pentru investitorii străini, fiind urmat de domeniul industrial, împărțit la rândul său, pe diferite subdomenii industriale. Domeniul serviciilor reprezintă, de asemenea, un sector de concentrare a investițiilor. Se apreciază, că în cadrul județului Timiș, precum și în toată țara, factorul natural constituie pentru investitorii străini un argument investițional mai puternic decât factorul tehnic (Anda Mazilu – Transnaționalele și competitivitatea, Editura Economică, București, 1999).

În figura următoare este prezentată situația repartizării firmelor multinaționale din județul Timiș pe sectoare de activitate.

Figura 4.6 Structura pe obiecte de activitate a numărului de societăți comerciale cu

participare străină de capital, înmatriculate în perioada decembrie 1990 – decembrie 1999

Sursa: CCIAT – Buletin investițional, 2000

4.3.3. Aprecierea activității firmelor multinaționale în județul Timiș cu ajutorul principalilor indicatori microeconomici

Analiza prezenței firmelor multinaționale în județul Timiș se axează pe câțiva

Indicatori, considerați fundamentali în analiza impactului la nivel microeconomic al acestui tip de firme:

Cifra de afaceri

Capitalul social

Profitul net

Numărul de locuri de muncă create

Salariul mediu pe firmă

Pentru a putea emite o concluzie, pornim de la valorile acestor indicatori, valori

înregistrate în martie 2000, pe întreg județul Timiș.

Tabelul 4.6

Situația principalilor indicatori microeconomici la nivelul județului Timiș (martie 2000)

Sursa: CCIAT – Buletin investițional, 2000

Situația indicatorilor la nivelul întregului județ ne arată impactul acestor firme în ansamblul economiei județului. Dacă luăm spre exemplificare ponderea capitalului social al societăților mixte în totalul capitalului, înregistrat la nivelul întregului județ, putem constata că această pondere este relativ scăzută până la nivelul anului 1999. cu toate acestea, cifra de afaceri a societăților mixte depășește nivelul capitalului social, dar salariul mediu lunar nu depășește media pe economie (de 2.8000.000 lei), ci doar media pe total județ. De asemenea, la nivelul județului, înființarea acestui tip de firme a prilejuit crearea a 7.697 de noi locuri de muncă, contribuind, astfel, într-o mică măsură, la o reducere a ratei șomajului la nivel județean (care este de 11,5% față de 12,8% pe țară).

4.3.4. Principalele societăți mixte din județul Timiș și impactul lor la nivel microeconomic

În tabelul de mai jos este redată lista societăților mixte reprezentative ale județului, pornind de la mai multe criterii, printre care valoarea investiției străine efectuate și contribuția la dezvoltarea economică a județului. În cele ce urmează, vom analiza câteva dintre acestea, prin prisma efectelor pozitive generate în economia județului și implicit în economia națională.

Tabelul 4.7

Lista societăților multinaționale reprezentative din județul Timiș

Sursa: CCIAT – Buletin investițional, 2001

În continuare vom analiza 5 societăți mixte reprezentative ale județului Timiș, pornind de la un clasament realizat la sfârșitul anului financiar 2001, în ordine descrescătoare, în funcție de cifra de afaceri realizată în acest an.

S.C. GEF FACILITIES

Firmă mixtă care a realizat cifra de afaceri cea mai mare la nivelul anului 1999, având ca obiect de activitate achiziționarea, importul, exportul, comercializarea en-gros și en-detail a oricăror mărfuri, în afara celor prohibite de lege. Principalul partener și investitor străin este din Siria, care, prin aportul său în bani și natură – 32.052 $, din care 22.052 $ sub forma aportului în natură – deține 6.256 din totalul de 17.412 părți sociale, reprezentând 35% din totalul părților sociale ale firmei.

În tabelul de mai jos este redată situația principalilor indicatori la nivelul acestei firme:

Tabelul 4.8

Situația principalilor indicatori microeconomici la SC GEF FACILITIES (2001)

Sursa: Bilanț financiar, 2001

Cu o cifră de afaceri impresionantă și un capital pe măsură, firma are o activitate comercială destul de bogată. Gama largă a produselor comercializate îi conferă flexibilitatea și adaptabilitatea la condițiile cererii pe piață. Profitul net înregistrat la sfârșitul anului 2001 este însă relativ scăzut, dacă se raportează la volumul afacerii. Numărul relativ ridicat de angajați indică o activitate destul de extinsă a firmei, în domeniul comercializării. Salarul mediu lunar depășește media pe județ, însă se situează mult sub media pe economie (3.000.000 lei).

NESTLE ROMÂNIA SRL

În ordinea cifrei de afaceri realizate în anul 2001, pe locul secund se situează firma mixtă Nestle România , firmă specializată în fabricarea și comercializarea napolitanelor "Wiena Wafers", precum și a unor noi sortimente de napolitane.

Tabelul 4.9

Situația principalilor indicatori microeconomici la Nestle România S.R.L. (2001)

Sursa: Bilanț financiar, 2001

Contribuția partenerului străin la realizarea activității firmei este evidentă, firma ocupând locul fruntaș pe țară în domeniul fabricării și comercializării napolitanelor. Profitul net realizat la nivelul anului 2001 se datorează în mare parte activității sale de export. Numărul de noi locuri de muncă create, raportat la domeniul în care operează societatea indică o activitate extinsă și profitabilă a firmei. Salariul mediu lunar depășește media pe economie.

LINDE- GAZ ROMÂNIA SRL

Firma este specializată în fabricarea gazului industrial și are ca principal investitor un partener german.

Tabelul 4.10

Situația principalilor indicatori microeconomici la Linde-Gaz România SRL (2001)

Sursa: Bilanț financiar, 2001

Capitalul social și cifra de afaceri impresionantă situează societatea mixtă Linde-Gaz România SRL pe primele locuri în ceea ce privește valoarea investiției străine directe în cadrul județului Timiș. Profitul net realizat la nivelul anului 2001 nu se situează însă la nivelul așteptărilor, dacă luăm în considerare domeniul în care operează firma. Numărul de noi locuri de muncă create în economia județului este relativ scăzut, dar salariul mediu lunar compensează, depășind cu mult media pe economie.

PETROBANAT HOLDING

Este o firmă specializată în comercializarea produselor petroliere, în colaborare cu investitorul german. Prezintă următoarea situație a principalilor indicatori microeconomici, analizați la nivelul anului 2001:

Tabelul 4.11

Situația principalilor indicatori microeconomici la PETROBANAT HOLDING (2001)

Sursa: Bilanț financiar, 2001

Și acest parteneriat româno-german în domeniul petrolier s-a dovedit a fi profitabil din punct de vedere al volumului cifrei de afaceri realizate în 2001. Însă profitul net destul de modest, numărul mic de angajați, precum și o medie salarială destul de scăzută, comparativ cu alte societăți mixte sau cu media pe economie sunt semne ale unei activități nu tocmai eficiente, dacă ne referim la domeniul de activitate al firmei, domeniu care presupune o funcționare sănătoasă și profitabilă în aproape orice circumstanță.

LIPOPLAST

În fine, firma LIPOPLAST ocupă locul 5 din punct de vedere al cifrei de afaceri realizate în 2001. Firma este specializată în producerea și fabricarea materialului plastic destinat lucrărilor de construcții. Principalul investitor străin este Germania.

Tabelul 4.12

Situația principalilor indicatori microeconomici la Lipoplast (2001)

Sursa: Bilanț financiar, 2001

Partea deținută de investitorul german este 20,06%, echivalentă investiției directe efectuate (în valoare de 26.613$). Acest parteneriat a adus în 2001 realizarea unui profit impresionant. Trebuie menționat și faptul că firma operează în unul din cele mai profitabile domenii de activitate ale economiei românești, care este domeniul construcțiilor. Numărul de locuri de muncă nou create este relativ ridicat, dar salariul mediu lunar al angajaților, deși se situează peste media pe județ a salariilor din societățile mixte, se află mult sub media pe economie.

Din analiza efectuată la nivelul principalilor indicatori microeconomici în cadrul celor 5 societăți mixte reprezentative la nivelul județului și nu numai, se poate constata o variație valorică, specifică domeniilor diverse de activitate în care firmele operează. Cu toate acestea, activitatea acestor firme se dovedește – cel puțin în ansamblul său – a fi destul de profitabilă.

BIBLIOGRAFIE

Andreff, W. – Profits et structures du capitalisme mondial, Paris, 1992

Bari Ioan – Economia mondială, Editura Didactică și Pedagogică, R.A. București, 1997

Geledan Bremond, A. – Dictionnaire economique et social, Editura Hatier, 1990

Chesnais, Fr. – La mondialisation du capital, 1997

Dumitrescu, Sterian, Bal Ana – Economie mondială, Editura Economică, București,1998

Frankel J. – Globalization of the Economy, NBER Working Papers 7858, august. 2000

Friedman T. – The Lexus and the Olive Tree. Understanding Globalization, Anchor Books, Random House Inc., New York, 2000

Krugman, Paul – Pop Internationalism, MIT Press, 1996

Marin, George – Economie mondială, Editura Economică, București, 1996

Mazilu, Anda – Transnaționalele și competitivitatea. O perspectivă est-europeană, Editura Economică, București, 1999

Mucchieli, J.L. – Multinationales et multinationalisation, Editions su Seuil, Paris, 1998

Rotariu I., Nițu Antonie R., Șoșdean, C. – Sistemul economiei mondiale și mecanismele sale de funcționare, Editura Mirton, Timișoara, 2001

Kevin, O` Rourke – When did globalization begin, NBER Working Paper 7632, aprilie, 2000

Silași, Gr. – Integrare monetară europeană. Între teorie și politică, Editura Orizonturi Universitare, Timișoara, 1998

Son, L. – Investiții străine directe. O abordare teoretică, Ed. Aura, Timișoara, 2001

Son, L. – Teză de doctorat, 2001

Sută, N. (coord.) – Integrarea economică europeană, Editura Economică, București, 1999

*** – CNUCED, Evolution et perspectives du commerce mondial, Problemes economiques, 12/06/ 1999

*** – CNUCED, World Investment Report 2001

*** – Camera de Comerț și Industrie a României și a Municipiului București, Oficiul Național al Registrului Comerțului, – Buletin statistic, 2001

*** – CCIAT, Buletin investițional, 2000

*** – Bilanț financiar al unor societăți comerciale din județul Timiș, 2001

=== Anexa ===

ANEXA I

Primele 25 de societăți transnaționale din lume, clasate după activele în străinătate, 1999

(în miliarde dolari)

Sursa: CNUCED, World Investment Report 2001