Finantele Publice Si Impactul Banului Public Asupra Economiei Nationale
FINANȚELE PUBLICE ȘI IMPACTUL BANULUI PUBLIC ASUPRA ECONOMIEI NAȚIONALE
LISTA ABREVIERILOR
BGC – Bugetul General Consolidat;
CUPRINS
INTRODUCERE
Actualitatea și importanța temei abordate. În condițiile economiei de piațã, finanțele publice constituie o parte a relațiilor bănești prin intermediul cărora, în procesul repartiției produsului intern brut, se formează, se repartizează și se utilizează fondurile necesare îndeplinirii funcțiilor și sarcinilor statului. Asemenea relații apar în procesul repartiției fără echivalent direct a produsului intern brut și, în primul rând, a produsului intern net, în vederea satisfacerii unor nevoi publice.
Finanțele publice constituie doar o parte a relațiilor financiare, astfel că în sfera finanțelor generale trebuie să fie incluse, după aprecierea noastră, și acele relații care vizează formarea capitalului social al agenților economici și modificarea mărimii acestuia prin aporturi bănești a patrimoniului instituțiilor, asociațiiIor și fundațiilor private, relațiile privind remunerarea prin dividende a capitalului, de constituire de către fiecare agent economic, a fondurilor proprii pe seama mobilizării amortismentului aferent imobilizărilor corporale, a unor fracțiuni din profitul net și a altor resurse, precum și de alocare a acestor fonduri pentru investiții, activitatea curentă de exploatare, acțiuni social – culturale, sponsorizări etc.
Politica fiscală este o parte componentă a politicii financiare și de aceea are un rol important în stabilirea echilibrului economic.
Politica fiscală este una din metodele utilizate de stat pentru rezolvarea externalităților negative. Aceasta se realizează prin aplicarea unui impozit prin care are loc majorarea costului producătorului la nivelul costului social real, reducându-se astfel volumul consumului prin creșterea prețului.
Actualitatea temei de cercetare este condiționatã de necesitatea abordãrii științifice a finanțelor publice prin prisma cheltuirii banului public și impactul asupra creșterii economiei naționale, fapt realizat prin optimizarea procesului economico-financiar și prin eficientizarea cheltuirii banului public..
Necesitatea cercetãrii acestor aspecte este determinatã de faptul cã economia de piațã funcționalã presupune menținerea statului ca un actor important al economiei, dar cu un rol diferit. Din gestionar și administrator al economiei, statul devine partener și arbitru, ceea ce desigur, îi limiteazã instrumentele de intervenție administrativã, dar îi dã posibilitatea unei utilizãri mai pertinente ale bugetului. O nouã concepție bugetarã presupune, însã și o nouã concepție a strategiei dezvoltãrii și integrãrii. Noua concepție bugetarã trebuie sã permitã finanțãri pe proiecte multianuale, coordonarea cu fondurile structurale, realizarea stabilitãții finanțãrilor, adaptarea sistemului fiscal, prevenirea delocalizãrii prin concurențã fiscalã etc.
Descrierea situației în domeniul de cercetare și identificarea problemelor de cercetare. În teză, sunt luate în considerare rezultatele cercetărilor privind finanțele publice, factorii determinanți și impactul banului public asupra economiei naționale.
Studiul lucrărilor consacrate finanțelor publice a demonstrat că impactul banului public asupra economiei naționale și impactul asupra creșterii economiei naționale, nu sunt abordate în întreaga complexitate nici într-o lucrare, cu atât mai mult nu sunt cercetate efectele acestui fenomen asupra optimizării procesului economico-financiar și eficientizarea cheltuirii banului public.
Scopul tezei îl constituie identificarea elementelor de optimizare și eficientizare a cheltuirii banului public în scopul creșterii economice. Pentru a reuși realizarea acestui scop vom urmãri modul de realizare a urmãtoarelor obiective:
Aprofundarea conceptelor, abordãrilor și opiniilor diverșilor economiști referitoare la finanțele publice;
Relevarea rolului politicii fiscale ca instrument de realizare a echilibrului economic prin intermediul funcțiilor de : alocare, distribuție și stabilizare;
Determinarea echilibrului macroeconomic ca expresie generalizatã a echilibrului material al economiei naționale;
Identificarea rolului trezoreriei finanțelor publice în echilibrarea fluxurilor financiare;
Definirea conceptului de eficiențã- eficacitate în sectorul public și reforma sectorului public ca o necesitate obiectivă a europenizării;
Modul de aplicare și de implementare a modelelor matematice europene de analizã a creșterii economice.
Metodologia cercetării științifice o constituie conceptele și tratatele fundamentale ale diverselor școli de gândire economică, clasică și modernă, privind finanțele publice și impactul banului public asupra economiei în scopul creșterii economice. În cadrul cercetărilor fiind utilizate bazele cunoașterii științifice aplicate prin modele europene de creștere economică, de convergență și coeziune pentru a dezvălui factorii care în mare măsură influențează optimizarea procesului economico-social în domeniul finanțelor publice.
Obiectul cercetării îl constituie identificarea elementelor de optimizare și eficientizare a cheltuirii banului public în scopul creșterii economice. Reușita acestui scop stă în determinarea unor obiective menite să contribuie la stabilirea rolului politicii fiscale ca instrument de realizare a echilibrului economic prin intermediul funcțiilor de alocare, distribuție și stabilizare. Elaborarea conceptului de eficiență și eficacitate în sectorul public și implementarea modelelor matematice europene de analiză a creșterii economice.
Problema științifică de importanță majoră soluționată constă în propunerea și justificarea din punct de vedere economic a modului de realizare a echilibrului financiar pe exemplul bugetului general consolidat, scopul final fiind creșterea economică. Analiza științifică a fluxurilor financiare prin trezoreria finanțelor publice poate fi pusă la baza aplicării programului de reformă și restructurare a economiei, în condițiile în care finanțelor publice li se cere să-și amplifice rolul și funcțiile referitor la administrarea, angajarea și utilizarea mai eficientă a banului public ca o soluție la criza financiară cu care se confruntă majoritatea țărilor dezvoltate.
Noutatea și originalitatea științificã cuprinde urmãtoarele elemente:
Sintetizarea conceptului referitor la finanțe publice în contextul economic internațional și evoluția economiei românești;
Identificarea conceptului de dihotomizare ca expresie a autonomiei financiare ȋn condițiile partajării impozitelor ca element de reformă fiscală ;
Dezvoltarea conceptului de acquis-ul comunitar cu privire la gestiunea financiarã și funcționarea bugetarã a instituțiilor comunitare;
Aplicarea modelelor de optimizare și eficientizare a cheltuirii banului public în scopul creșterii economice ;
Evidențierea rolului alocativ și distributiv al banului public în scopul creșterii economice și al menținerii echilibrului economic;
Elaborarea modelului de echilibru financiar prin intermediul ajustării automate a balanței de plăți externe prin prețuri și prin finanțare compensatorie.
Importanța teoreticã a lucrãrii: constã în sistematizarea abordãrilor teoretice asociate conceptelor finanțelor publice, evoluția economiei românești, precum și dezvoltarea conceptelor de dihotomizare, de impozite partajate, de acquis-ul comunitar în domeniul prevederilor bugetare.
Cercetãrile realizate formeazã elemente de metodologie pentru investigațiile științifice viitoare. Totodatã teza poate fi propusã ca sursã bibliograficã în procesul didactic din instituțiile de învãțãmânt economic superior. În acest sens, lucrarea poate fi consultatã la studierea diverselor cursuri universitare și postuniversitare : Finanțe publice, Buget și trezorerie publicã, Fiscalitate, Control financiar, Monedã Credit etc.
Baza informațională constă din actele legislative și normative care sunt în vigoare în România și Republica Moldova, lucrările specializate editate atât în țară cât și în străinătate. De asemenea au fost utilizate materiale publicate în edițiile periodice, de tipul publicațiilor statistice ale Institutului Național de Statistică și ale Băncii Naționale a României. Ca bază informațională servesc datele structurilor respective ale Ministerului Finanțelor Publice din România, sistemul legislativ din țară și Republica Moldova, precum și informația exogenă pentru punerea în funcțiune a unor modele economico-matematice.
Gradul de cercetare a temei. În teza de doctorat se utilizează rezultatele cercetărilor în domeniul finanțelor publice a României, în domeniul politicii fiscale, al procesului de eficientizare a cheltuirii banului public prin folosirea modelelor matematice. Au fost cercetate lucrările savanților străini care au efectuat cercetări distincte și au elaborat teorii și modele în domeniul investigat; au fost studiate politicile guvernelor statelor membre ale Uniunii și a altor state în vederea identificării relevanței acestora în România. Aceste aspecte au fost examinate în lucrările savanților străini : R.J.Barro, J.M Bucham, M. Friedman, D. Ricardo , P. Samuelson, A. Smith, J.B. Taylor, precum și a celor din România (P. Brezeanu, Gh. Voinea, G. Vintilă, Gh. Manolescu, D. Dăianu, Gh. Matei, G. Moldoveanu ,T. Moșteanu, I.N. Stan, I. Văcărel etc.) . În lucrările de specialitate ale autorilor din Republica Moldova, în ultimii ani se evidențiează cercetarea teoretică a conceptelor de politici economice în domeniul finanțelor publice. În acest context, au fost analizate lucrărilor savanților autohtoni : T. Manole, L. Cobzari, R. Hâncu, A. Casian, A. Secrieru, G. Ulian etc. Totodată, la obiectul studiat au fost examinate tezele de doctorat ale lui Gh. Gogârnoiu, L. Rotaru, V. Timuș, care au efectuat cercetări în domeniul politicii bugetar- fiscale.
Cercetările efectuate de savanți în domeniul finanțelor publice mai mult vizează politica bugetar-fiscală, presiunea fiscală, politica monetară a băncii centrale, toate fiind analizate ca elemente de politică financiară a statului fără a se pune accentul prioritar pe impactul banului public asupra creșterii economice. Deși într-o economie de piață un rol important aparține sectorului privat ca producător și consumator, este deosebit de important banul public, care vine să reglementeze economia națională, fiind un suport determinant al creșterii economice . Scopul nostru în această teză este de a identifica probleme prin care banul public ar duce la creșterea economică.
Valoarea aplicativă a lucrãrii rezultã din recomandãrile expuse, a căror implementare va spori eficientizarea cheltuirii banului public inclusiv prin aplicarea modelelor matematice de creștere economică.
Aprobarea rezultatele științifice: Teza de doctor a fost discutată și aprobată la ședințele Catedrei “Finanțe și Bănci“ a Universității de Stat din Moldova și în cadrul seminarului științific de profil. Elaborările metodologice și recomandările practice elucidate în teză au fost expuse de către autor în lucrări științifice ce-i aparțin, precum și în cadrul conferințelor internaționale.
Implementarea rezultatelor științifice. Abordările teoretice, elaborările metodologice și recomandările practice, elucidate în teză au fost expuse în lucrările științifice prezentate în reviste naționale, precum și la conferințele științifice și mesele rotunde.
Publicațiile la tema tezei. La tema tezei sunt publicate 10 articole științifice în reviste și culegeri științifice recenzate din Republica Moldova și România. Tezele principale ale lucrării și-au găsit reflectarea în publicații științifice, cu un volum de 3,68 coli de autor.
Volumul și structura tezei. Teza cuprinde, adnotarea (în limbile română, engleză și rusă), lista abrevierilor, introducerea, trei capitole, concluzii generale și recomandări, bibliografia din 176 de surse, 145 pagini text bază, 26 anexe, 23 de figuri, 64 de formule și 14 de tabele.
Cuvinte cheuvinte cheie utilizate în teză: fluxuri financiare, integrare financiară, bugetul general consolidat, autonomie financiară, impozite partajate, dihotomizare, criza financiară internațională, resurse financiare, balanța de plăți, balanța de plăți compensatorii, sistem relațional, descentralizare etc.
Sumarul compartimentelor tezei. Conform scopului și obiectivelor cercetãrii, teza este conceputã cu urmãtoarea structurã: introducere, trei capitole, concluzii generale, recomandãri bibliografie și anexe.
În „ Introducere” este argumentatã actualitatea, importanța și necesitatea temei de cercetare. Este formulat scopul cercetãrii și obiectivele investigației. De asemenea, sunt prezentate elementele ce formeazã noutatea științificã, semnificația teoreticã și valoarea practicã a rezultatelor obținute.
Capitolul 1 „ Finanțele publice – instrument de intervenție în activitatea economicã” debuteazã cu o analizã de sintezã a conceptelor finanțelor publice, subliniind aspectele esențiale în fundamentarea concluziilor și analizelor efectuate de diverși economiști și specialiști, privind finanțele publice și raporturile ei cu alte științe. Sunt puse în evidențã opiniile diferiților autori cu privire la acest subiect. Totodatã este prezentat rolul finanțelor publice locale în sectorul public și implementarea regulilor generale de guvernare locală ce contribuie la consolidarea poziției finanțelor publice locale în economie.
Politica fiscală a României oferă o privire de ansamblu asupra circumstanțelor ce au condus la dezechilibre și analizează măsurile fiscale pentru combaterea efectelor crizei. Concluzia este că, România a aplicat o politică fiscală inconsistentă și ineficientă care a contribuit la dezechilibre macroeconomice și a mărit presiunea fiscală asupra mediului de afaceri. De aceea, este necesară implementarea unui cadru fiscal consolidat pe termen mediu care să asigure sustenabilitatea politicii fiscale.
Capitolul 2 “ Optimizarea procesului economico-financiar și influiența finanțelor publice asupra creșterii economice” argumenteazã necesitatea reformei finanțelor publice în contextul integrãrii în Uniunea Europeanã, realizarea echilibrului macroeconomic prin intermediul balanței de plãți ca instrument de echilibru financiar, precum și evidențierea rolului trezoreriei finanțelor publice în echilibrarea fluxurilor financiare. În acest compartiment este dezvoltat conceptul mecanismului impozitelor partajate, a metodelor de previzionare a fluxurilor de venituri și cheltuieli, a echilibrului financiar de execuție și a echilibrului financiar prin intermediul corelãrii politicilor financiare și monetare. Totodatã au fost formulate principiile teoriei dezechilibrului economic în cadrul unei economii de piațã în funcție de cele douã forme ale dezechilibrului economic general și anume: presiunea și absorbția care au fost evidențiate în acest compartiment.
Capitolul 3 “ Modele de eficientizare a cheltuirii banului public” reliefeazã modul de implementare a schimbãrii în sensul urmãririi cheltuirii cu eficiențã a banului public, folosind ca instrumente de analizã a creșterii economice a modelelor matematice : Solow-Swan, Harrod-Domar, Mundell-Fleming.
Creșterea economicã, stabilitatea și coeziunea socialã sunt procese complementare în modelul european. Politicile macroeconomice și de coeziune bine concepute fundamenteazã o creștere economicã susținutã. În același timp, un ritm ridicat de creștere economicã conduce la stabilitate economicã și coeziune socialã pe termen lung. Creșterea economicã rapidã este un pilon fundamental al sustenabilitãții modelului european (model care “pune mare preț” pe coeziune).
În model, schimbarea de paradigmã privind procesul creșterii economice este evidentã. Prin accentul pus pe randamentele descrescãtoare ale factorilor de producție, teoriile clasice și neoclasice ale creșterii au conferit științei economice caracterul de “ științã pesimistã”.
Ultimul compartiment al tezei “Concluzii generale și recomandãri” cuprinde expunerea rezultatelor obținute, sunt identificate avantajele și valoarea elaborãrilor privind impactul acestora asupra economiei naționale.
I. FINANȚELE PUBLICE – INSTRUMENT DE INTERVENȚIE ÎN ACTIVITATEA ECONOMICǍ
1.1 Diverse abordãri și opinii ale economiștilor referitoare la finanțele publice și raporturile ei cu alte științe
În încercarea de a găsi origini conceptuale ale finanțelor, în ansamblu, și cele publice, în special, vom reflecta o problematică de cercetare specifică, axată pe modalitățile de asigurare și folosire a resurselor destinate funcționării normale a diferitelor entități, inclusiv a instituțiilor de stat, care vizează direct procesele și relațiile bănești de procurare, mai ales, sub formă de impozite, de contribuții ale mentorilor colectivității sub formă de prime medicale, respectiv de alocare și utilizare a lor eficientă, sub forme, denumite generic, ale cheltuielilor publice.
Metodologia, propusă în lucrare, rezidă din faptul, că preocupările de cercetare asupra problematicii finanțelor publice au evoluat sub impactul doctrinelor economice dominante, inclusiv al concepțiilor privitoare la apariția, existența și funcționarea statului. Majoritatea savanților și economiștilor au încadrat cercetarea finanțelor publice în două orientări majore și anume: concepția clasică și concepția modernă.
Concepția clasică asupra finanțelor publice s-a format în contextul doctrinei economice liberale, ce a dominat perioada de început a dezvoltării capitaliste, conturâdu-se în secolul al XIX-lea.
Conform acestei doctrine, se susținea necesitatea liberei inițiative private în economie și limitarea intervenției din partea statului, considerat un factor perturbator al activității economice. În acord cu dictonul "laissez-faire, laissez-passer, le monde va de lui même", doctrina liberală pleda pentru asigurarea unui cadru economic și social care să nu stânjenească inițiativa privată și în același timp, milita pentru limitarea sarcinilor statului numai la cele tradiționale (ordine internă, apărare națională, relații diplomatice, educație).
În concordanță cu aceste sarcini, statul era privit mai mult ca stat jandarm, iar cheltuielile de funcționare ale instituțiilor sale erau concepute la un nivel cât mai redus considerat strict necesar, asigurându-se guvernarea cât mai ieftină. Deci, teza limitării cheltuielilor la nivelul strictului necesar funcționării normale a statului, ca obiectiv determinant în domeniul finanțelor publice.
În consecință, conform doctrinei liberale, se contesta participarea statului la activități cu caracter economic, cu atât mai mult cu cât, prin prisma efectelor pozitive obtenabile, acestea apăreau inferioare celor din activitatea economică privată, datorită incapacității acestuia de a asigura o gestionare eficientă. În aceste condiții, dimensiunile proprietății de stat în economie s-au situat, în general, la limite reduse, acoperind mai ales domenii pentru care inițiativa privată nu manifesta interes sau nu dispunea de potențial financiar.
În concepția clasică, se consideră că problematica de studiat trebuia să se refere direct la modalitățile de procurare și utilizare economicoasă a resurselor financiare publice. În mod corespunzător, aceasta a inclus determinarea cheltuielilor publice de finanțat, stabilirea sarcinilor fiscale pe contribuabili și urmărirea încasării impozitelor, întocmirea și execuția bugetului de stat etc. De altfel, între primele măsuri adoptate de guvernele burgheze s-a înscris instituirea ordinii în finanțele publice, vizând direct cunoașterea cât mai precisă și controlul cheltuielilor și veniturilor publice, prin trecerea la întocmirea bugetului de stat și elaborarea principiilor bugetare. În raport cu această concepție, asigurarea echilibrului bugetar, în sensul egalizării cheltuielilor de finanțat cu veniturile curente (provenite în cea mai mare parte din contribuții obligatorii), a reprezentat "cheia de boltă" a finanțelor publice. În același timp, apelul la împrumuturi de stat (ca resursă bugetară extraordinară) era considerat, în principiu, inacceptabil, folosirea sa având doar un caracter cu totul excepțional.
În această viziune, faptul că bugetul trebuia să fie echilibrat avea o semnificație chiar mai profundă decât egalitatea dintre venituri și cheltuieli, și anume, aceea a unui principiu politic în sens deplin. Echilibrul bugetar urma a se realiza, relativ facil, prin limitarea cheltuielilor publice, el devenind un mijloc de constrângere a acțiunilor statului.
Totodată, în concepția clasică, modul de abordare a problematicii finanțelor publice avea un pronunțat caracter juridic și mai puțin unul economic. Identificarea și reglementarea modalităților și formelor concrete de procurare a resurselor bănești la dispoziția statului, precum și a tehnicilor privind alocarea și utilizarea acestor resurse constituia principalul domeniu de cercetare pentru știința finanțelor. În această optică, activitatea financiară implicând prezența statului, a fost interpretată ca reprezentând și gospodăria financiară sau economia financiară a statului.
Prin urmare, în concepția clasică, statul, avea doar un rol protector în societate și trebuia să stabilească regulile de bază ale jocului pentru toți actorii economici și sociali, acestea decurgând din necesitatea apărării a două drepturi fundamentale: proprietatea și libertatea individuală; el era doar un consumator de resurse, pentru că, sub acest aspect, nu reprezintă decât o prăpastie imensă (o gaură) care înghite o parte din venitul unei țări, fără speranța de a-l mai regăsi, echivalând cu o pierdere pentru societate .
Întrucât cheltuielile publice erau interpretate ca simple consumuri finale, se apreciază că, indivizii neplătind impozite ar putea valorifica sumele rămase la dispoziția lor într-o manieră mai rațională și mai productivă.
Deosebit de relevantă pentru concepția clasică asupra finanțelor este celebra sintagmă, aparținând lui Gaston Jèze (considerat părintele științei finanțelor): "Există cheltuieli publice; ele trebuie acoperite". Așadar, problema esențială a științei finanțelor publice constă în găsirea modalităților concrete de a acoperi cheltuielile finanțate de stat, ceea ce echivala și cu a asigura funcționarea normală a instituțiilor publice [23 p. 2].
La rândul său, Adolph Wagner, susținea că: "știința finanțelor este știința economiei administrate de stat sau de către un corp public în vederea procurării și întrebuințării bunurilor, în special a banilor, care le sunt necesare funcțiilor lor de comunități economice obligatorii". În plus, el considera ca obiect de studiu al finanțelor publice și realizarea unei mai juste repartizări a veniturilor între membrii societății, economia financiară având datoria de a înlătura unele stări economice și sociale nefavorabile". Se extindea astfel, aria problematicii finanțelor spre căutarea unor soluții care să permită o mai echitabilă distribuire a resurselor în societate {cit.op.[157]}.
Un alt reprezentant al concepției clasice, Paul Leroy Beaulieu, făcând trimitere la necesitatea corelării cheltuielilor publice cu procurarea resurselor acoperitoare acestora, afirma că: "știința finanțelor publice este de fapt știința veniturilor publice și a utilizării acestora pentru acoperirea cheltuielilor publice" {cit.op.[157]}.
În același context, se cuvine a fi menționată concepția lui Ion Ionescu de , care considera îndreptățit, faptul că, finanțele publice trebuie să răspundă la întrebarea, "cum să se așeze, să se strângă și să se întrebuințeze dările către stat, evitând cheltuielile zadarnice" risipitoare [cit.op.[157].
Indiferent de unghiul de abordare, concepția clasică asupra științei finanțelor publice s-a subordonat conceptelor liberale despre economie și stat, dominante în prima fază a dezvoltării societății capitaliste.
Cristalizarea concepției moderne a avut loc în contextul nașterii doctrinei economice intervenționiste, care a devenit tipică pentru societatea modernă. Debutul acestei concepții, în cadrul doctrinei intervenționiste, axată pe implicare a statului în viața economico-socială, se situează la începutul secolului XX, dar, mai ales, în perioada primului război mondial.
Teoria modernã a finanțelor a fost conceputã în SUA, în principal de cãtre economiștii Franco Modigliani și Merton H.Miller. Teoria modernã a finanțelor are ca obiectiv determinarea optimului în politica de îndatorare. Evident cã în determinarea acestui optim trebuie sã avem în vedere costurile capitalului și ale investițiilor, cât și prețurile titlurilor financiare, determinate de piața financiarã. Finanțele moderne nu pot fi concepute fãrã sã aibã la bazã informația, un sistem informațional foarte performant. Se creeazã astfel o relație puternicã și anume relația informație-valoare.
În urma studiilor întocmite și a cercetãrilor efectuate de-a lungul anilor de numeroși specialiști în domeniu, mai ales de și David Ricardo încoace, în diverse țãri ale lumii a sporit volumul cunoștințelor referitoare la finanțe, s-au fãcut generalizãri valoroase, au fost formulate principii cu caracter peren, au fost stabilite raporturi de cauzalitate între diverse fenomene, au fost identificate anumite legitãți, au fost puse la punct metode de investigare a fenomenelor și de dimensionare a indicatorilor macroeconomici cu ajutorul modelelor matematice.
Ion Rãducanu afirma, în 1939, cã “statul și celelalte corporații politice publice trebuie sã ducã o gospodãrie deosebitã care sã le dea mijloace economice pentru îndeplinirea atribuțiunilor lor într-o anumitã societate. Aceastã gospodãrie este obiectul științei financiare; gospodãria aceasta se numește “economie financiarã publicã” sau “finanțe”, ea este gospodãria organizațiunilor publice, subiectul ei este guvernul, iar știința financiarã este știința acestei gospodãrii. Știința financiarã ne dã regulile și principiile dupã care statul și celelalte organizațiuni publice subordonate sau supraordonate lui își procurã, administreazã și întrebuințeazã bunurile economice și mai ales banii într-o epocã unde predominã schimbul în viața economicã [24, p. 5-6];
Profesorul francez Henry Laufenburger definește finanțele publice, în sens larg, ca fiind
„ o dispoziție autoritarã, rareori contractualã (împrumuturi) a colectivitãții organizate asupra unei pãrți mai mari sau mai mici din produsul național în scopul realizãrii sarcinilor denumite publice sau de interes public “[58, p. 6].
În ceea ce privește obiectul lor, începând din secolul al-XIX-lea, finanțele publice au marcat o evoluție profundã. În vechiul cadru al instituțiilor liberale, finanțele publice aveau ca obiect finanțarea serviciilor statului (sau ale altor colectivitãți publice): exista preocuparea numai de a asigura resursele necesare funcționãrii serviciilor, iar reprezentanții națiunii autorizau simultan cheltuielile și veniturile, asigurând echilibrul bugetului.
Aceastã autorizație, datã de parlament se baza pe principiul consimțirii impozitului de cãtre contribuabili sau de reprezentanții acestora. Aceastã concepție clasicã a finanțelor publice, bazatã pe considerente politice, s-a transformat atunci când considerentele economice și sociale au condus la lãrgirea “ bugetului de stat” într-un “buget național” sau într-un “buget economic”. De atunci, finanțele publice au drept obiect nu numai serviciile proprii ale statului sau ale unei colectivitãți publice, ci îmbracã întreaga viațã economicã și socialã a națiunii și devin un element al planificãrii economice și sociale [57 p. 8].
În Encyclopedia Universalis, referitor la finanțele publice, se precizeazã :“ Expresia <finanțe publice> desemneazã atât fondul care vizeazã activitãțile publice, cât și știința care se referã la acesta”. Exprimatã în secolul al XIX-lea de baronul Louis de Leon Say și de alți financiari, aceasta manifesta, prin maximele sale, preocuparea statului liberal de a limita la strictul necesar sarcinile statului – adicã cheltuielile sale – rezervând inițiativei private cea mai mare parte a activitãților; finanțele publice trebuia sã acopere, mai presus de orice cheltuielile cu poliția, justiția, armata și diplomația. Înainte de 1914, în Franța, cheltuielile publice nu depãșeau 15% din venitul național.
Astãzi, intervenind într-o largã mãsurã în viața economicã și socialã și executând multiple sarcini de interes general, orice colectivitate publicã angajeazã cheltuieli a cãror finanțare necesitã resurse; acestea sunt prelevate prin constrângerea fiscalã și parafiscalã asupra totalitãții menajelor și întreprinderilor.
Finanțele publice implicã cheltuieli publice, resurse publice, un buget în care sunt grupate aceste cheltuieli și resurse, o datorie publicã și o trezorerie publicã care administreazã totalitatea fondurilor publice și, mai ales, executã bugetele, gestioneazã datoria publicã și intervin pe piețele monetare și financiare. Studiul finanțelor publice, ține de știința administrativã, de știința politicã, precum și de politica economicã”[58 p. 12].
Economistul American James M.Buchanan, laureat al Premiului Nobel pentru economie afirmã cã “ finanțele publice studieazã activitatea economicã a guvernului, considerat ca unitate”[147 p.7].
Dupã opinia profesorilor americani Richard A. Musgrave și Peggy B. Musgrave ”finanțele publice constituie un termen care în mod tradițional a fost aplicat, un set de probleme politice care include utilizarea mãsurilor fiscale și a celor referitoare la cheltuieli. Acesta nu este un termen fericit, deoarece problemele de bazã nu sunt cele financiare, ci mai ales cele care vizeazã folosirea resurselor, distribuirea venitului și gradul de ocupare al forței de muncã” [106].
J. Richard Aronson scrie cã “ finanțele publice constituie studiul activitãților financiare ale guvernelor și autoritãților publice. Ele sunt o parte a studiului economiei și se referã la alocarea resurselor rare. Finanțele publice sunt în mod specific interesate în efectele activitãții guvernamentale (sectorul public) asupra alocãrii resurselor. Finanțele publice, ca și economia, au ambele dimensiuni – pozitivã și normativã. Analiza pozitivã vizeazã construirea de modele pentru a arãta efectele reacției oamenilor la stimulentele economice și financiare. Analiza normativã oferã criteriul care sã ne ajute sã stabilim dacã schimbãrile economice și financiare așteptate pot fi considerate dezirabile” [105].
Abordările doctrinare cu caracter intervenționist s-au amplificat mult, însă, pe fundalul crizei economice mondiale din anii 1929-1933, care a evidențiat limitele inițiativei private în rezolvarea unor probleme economico-sociale cu impact profund în societate și disfuncționalități majore ale mecanismelor economiei de piață, confruntată cu fenomene perturbatoare grave. Manifestarea fenomenelor de criză și șomaj au constituit factori decisivi în reconsiderarea doctrinei economice liberale, după ce se constatase că prezența statului a fost indispensabilă în rezolvarea unor probleme fundamentale pentru țările beligerante în primul război mondial.
Or, în condițiile războiului, alături de eforturile financiare mari, s-a impus adaptarea economiei la nevoile de desfășurare a ostilităților, prin restructurarea ei și dezvoltarea producției de război. În acele condiții, statul s-a dovedit singurul în măsură să asigure concertarea eforturilor și reorientarea resurselor, acționând, mai ales, prin mijloace financiar-monetare.
Ulterior, pentru înlăturarea efectelor dezastruoase ale războiului și combaterea efectelor distructive ale crizei economice mondiale, inclusiv ale manifestării ciclității economiei s-a recurs la noi măsuri de intervenție statală, ca alternativă viabilă la dereglările apărute în funcționarea mecanismelor pieței. La baza concepției moderne intervenționiste, stă doctrina elaborată de J.Keynes, prin cea mai importantă operă a sa, "Teoria generală a folosirii mâinii de lucru, a dobânzilor și a banilor", în cadrul căreia stimularea investițiilor, atât în sectorul public, cât și în cel privat, prin instrumente de domeniul finanțelor publice, pentru a asigura o folosire mai completă a forței de muncă, ocupă un loc prioritar.
Doctrina keynesistă acordă un rol deosebit statului și folosirii mijloacelor sale, în primul rând celor financiare, pentru influențarea evoluției societății, inclusiv a economiei. Pe acest fundal, concepția modernă asumă studiul folosirii tehnicilor financiar-monetare în scop reglator (față de evoluția vieții social-economice) ca un domeniu nou al științei finanțelor (publice).
Prin urmare, menținând problematica finanțelor publice afirmată de concepția clasică, abordările moderne adăugă, ca obiect al științei finanțelor, studierea posibilităților de folosire a instrumentelor financiare în scop reglator (intervenționist), în economie și societate.
Domeniul de cercetare al finanțelor publice, în concepția modernă, include, deci, atât modalitățile de fundamentare și finanțare a cheltuielilor publice, respectiv modalitățile de procurare a resurselor financiare acoperitoare lor, cât și pe cele de intervenție prin finanțe în viața economică și socială pentru corectarea dezechilibrelor și asigurarea mersului ascendent al societății.
În ultimele decenii, însă, s-au produs unele reconsiderări ale acestei concepții, pe fundalul neoliberalismului contemporan, orientate spre limitarea intervenționismului statal și combaterea inflației generate de finanțarea deficitelor bugetare.
Dintre autorii cu contribuții majore la crearea concepției moderne asupra finanțelor publice se pot remarca: – J. M. Keynes, care prin conținutul lucrărilor sale abordează plenar problemele financiar-monetare în contextul cerințelor echilibrului economic general punând, implicit, bazele concepției moderne privind finanțele publice;
– Maurice Duverger, care reliefând deosebirile dintre concepția clasică și cea modernă asupra problematicii finanțelor publice, definește domeniul de cercetare, considerându-l ca fiind "știința care studiază activitatea statului în măsura în care el utilizează tehnici financiare: cheltuieli, taxe, impozite, buget, procedee monetare etc.".
În mod sintetizator, el afirmă că această știință cuprinde, în condițiile societății moderne, două domenii de studiu:
1. folosirea mijloacelor financiare în scop financiar;
2. folosirea mijloacelor financiare în scop intervenționist.
De asemenea, M.Duverger apreciază că, potrivit concepției moderne, finanțele publice sunt o ramură a științelor economice, deoarece mijloacele financiare sunt folosite de stat mai ales pentru a interveni în domeniul economic, pentru regularizarea producției și a schimbului, pentru a asigura echilibrul prețurilor și menținerea puterii de cumpărare a monedei etc.
Așadar, conchide M. Duverger, " în viziune modernă, finanțele publice sunt integrate în mecanismele economiei și adaptate la acestea", ceea ce le conferă un rol major în influențarea evoluției economiei și societății, în ansamblu.
– James Buchanan, care, la rândul său ajunge la constatarea că finanțele publice studiază activitatea economică a guvernului considerat ca entitate (social-economică), evidențiază faptul că accentul trebuie pus (în concepția modernă) pe abordarea problematicii finanțelor publice prin prisma eficienței economico-sociale a acțiunilor ce se întreprind.
Această direcție de abordare presupune ca, pentru fundamentarea deciziilor ce se iau de către organele de stat, finanțele publice să ofere tehnicile adecvate studierii nivelului de eficiență în diferite variante de realizare a obiectivelor, urmând a se opta pentru cele mai avantajoase.
– William Shultz și Lowell Harris accentuând, la rândul lor, asupra laturii tehnice a fenomenelor financiare, concluzionează că "știința finanțelor publice se ocupă cu studiul faptelor, principiilor, tehnicilor și efectelor dobândirii și cheltuirii fondurilor de către organele guvernamentale și ale administrării datoriei publice" [157].
Un impact major asupra evoluției concepțiilor contemporane cu privire la finanțele publice îl are doctrina "supply-side economics", îndeosebi în varianta sa "monetarismul". Aceasta, opunându-se intervenționismului keynesian, pledează pentru restrângerea rolului statului și cheltuielilor (consumurilor) publice și implicit, limitarea folosirii instrumentelor financiare în scop intervenționist, atribuind o importanță sporită monedei și politicilor monetare. Corespunzător sferei proprii de manifestare, finanțele publice ca domeniu de cercetare studiază procesele și relațiile economice implicate în formarea, alocarea și utilizarea resurselor financiare publice, respectiv tehnicile și instrumentele specifice înfăptuirii lor, inclusiv incidența acestora și modalitățile de influențare asupra celorlalte laturi ale activității economico-sociale.
Procesele de mobilizare și alocare a resurselor bănești necesare statului, în contextul menționat, constituie conținutul unor relații economice specifice, denumite “relații financiare publice” sau, cu un termen generic, “finanțe publice” ( vezi schema 1.1 anexa 1- Apariția finanțelor publice.)
Finanțele publice au legături strânse cu dreptul administrativ și cu cel constituțional care rezidă din următoarele:
Prelevările de resurse bănești de la persoane juridice și fizice la fondurile publice se fac, în majoritatea cazurilor prin constrângere, fără contraprestație și cu titlu nerambursabil. Întrucât acestea conduc la diminuarea patrimoniului plăților, ele trebuie să fie stabilite de autoritățile publice competente și să îmbrace o formă juridică adecvată – lege, decret, hotărâre, decizie a autorităților publice regionale – opozabilă tuturor membrilor societății.
Faptul că relațiile și operațiunile financiare capãtă o reglementare juridică, iar fondurile publice bugetare și extrabugetare fac parte integrantă din patrimoniul public determină pe unii specialiști să considere finanțele publice ca ramură a dreptului public, care are drept obiect studiul regulilor și operațiilor referitoare la banul public. Aceștia apreciează însă că, finanțele publice pot fi studiate atât din punct de vedere economic, cât și juridic.
Raporturi la fel de strânse există și între finanțele publice și politic. Partidele aflate la putere definesc coordonatele politicii financiare a statului în programele lor de guvernare, iar puterea legislativă și executivă veghează ca acestea să fie traduse în viață. Autoritățile publice folosesc instrumentele financiare pentru a interveni nu numai în domeniul economic, dar și în cel social și chiar politic. Acest lucru a determinat pe unii economiști să afirme cã finanțele publice constituie nu numai o ramură a științelor economice, dar și o ramură a științei politice.
Finanțele publice sunt prin urmare o disciplinã de graniță , care se interferează puternic cu economia politică, cu economiile de ramură și management, cu alte discipline de profil financiar și monetar, cu dreptul administrativ și cu cel constituțional, precum și cu disciplinele care tratează probleme sociale și politice.
Având în vedere faptul că, o serie de instrumente financiare, tehnici de lucru, metode de calcul se aplică în numeroase țări ale lumii, că România întreține relații politice, economice, tehnico-știintifice și culturale cu țări având orânduiri diferite, pentru formarea specialiștilor în domeniul finanțelor este imperios necesară înarmarea acestora cu cunoștinte teoretice și practice, precum și cu cunoștinte specifice diferitelor grupuri de țări.
Acestă sarcină revine disciplinei Finanțe publice care este chemată să ofere studenților cunoștinte temeinice despre finanțele publice ale României și altor țări cu economie de piață dezvoltată, în curs de dezvoltare sau tranziție.
1.2 Modul de formare și de alocare a fondurilor bănești publice
Specificul modului de formare și de alocare a diferitelor fonduri bănești, caracteristicile subiecților diverselor relații financiare, tehnicile și mecanismele utilizate determină în însăși sfera finanțelor o anumită diferențiere și manifestarea unor tipuri distincte de relații financiare. Această diferențiere se impune a fi realizată luându-se în considerare următoarele criterii:
– caracterul relațiilor financiare și al subiecților acestora:
– forma de proprietate asupra capitalului social (patrimoniului);
– nivelul și structurile organizatorice în cadrul cărora se derulează relațiile respective;
– obiectul relațiilor financiare.
În funcție de caracterul relațiilor financiare și al subiecților acestora în structura finanțelor sunt cuprinse: finanțele publice (de stat) și finanțele private.
Finanțele publice (de stat) sunt acelea care se inițiază și se derulează de către stat, ca subiect de drept public, înzestrat cu suveranitate financiară. Ele dețin ponderea (aprox. 75%) covârșitoare în structura de ansamblu a finanțelor, avându-se în vedere volumul fondurilor mobilizate și alocate prin intermediul lor precum și importanța obiectivelor social- economice finanțate.
Finanțele private sunt acelea ce se derulează de către subiecți care se află sub incidența dreptului comercial (ca ramura de drept privat). În structura acestui tip de finanțe sunt cuprinse: finanțele agenților economici și asigurările private.
Finanțele agenților economici sunt strâns legate de finanțele publice întrucât, prin locul și rolul lor în procesul reproducției produsului intern brut, au o contribuție hotărâtoare în formarea fondurilor cu destinație publică, în primul rând prin plata impozitelor și taxelor. De asemenea, prin poziția subiecților în cadrul proceselor reproducției economico-sociale, finanțele agenților economici și îndeosebi finanțele societăților comerciale reprezintă punctul de ieșire și de intrare a majorității fluxurilor financiare din economie.
Criteriul formei de proprietate asupra capitalului social este funcțional în diferențierea finanțelor agenților economici și al relațiilor de asigurare. Astfel, finanțele agenților economici sociali cuprind: – finanțele fondurilor proprietãții de stat și private; – finanțele societãților comerciale de stat; – finanțele cooperativelor meșteșugărești și ale cooperativelor de consum; – finanțele structurilor județene și naționale ale acestora– aflate în curs de transformare -restructurare; – finanțele societăților comerciale private (particulare);- finanțele asociațiilor familiale și ale persoanelor fizice autorizate să desfășoare activități economico-sociale în mod independent; – finanțele societăților comerciale mixte ( în cadrul cărora capitalul social este expresia reunirii în diferite proporții a mai multor părți de capital din surse private, cooperatiste și de stat, în diversele combinații posibile), cu participare româneascã integrală de capital sau/ și cu participarea unor capitaluri din străinătate.
În această categorie de finanțe sunt incluse și finanțele fundațiilor asociațiiIor și diverselor instituții cu caracter privat, care se aseamănă în multe privințe cu finanțele instituțiilor publice dar nu primesc resurse de la bugetul statului.
Relațiile de asigurări sunt publice (de stat) și private, dar nu este exclusă posibilitatea apariției și a unora de tip mixt.
În funcție de nivelul și structurile organizatorice în cadrul cărora se derulează, finanțele publice ale României contemporane cuprind:
– finanțele generale ale statului, cu referire la bugetul public național și trezoreria publică aferentă, diversele fonduri cu destinație specială, asigurările de stat și asigurările de stat de bunuri, persoane și răspundere civilă;
– finanțele regiilor publice autonome, având caracter național și local;
– finanțele instituțiilor de stat, organizate la nivel central și local.
Aceste criteriu este operațional și în cazul finanțelor societăților comerciale, atât pentru actualele uniuni județene și naționale ale cooperativelor meșteșugărești și de consum, cât și pentru holdingurile existente și viitoare sau a eventualelor concerne, grupuri, trusturi etc., ce este posibil să ia ființă. Corespunzător obiectului lor, relațiile financiare se împart în : relații bugetare și relații de asigurări.
Relațiile bugetare le putem evidenția atât la nivelul regiilor publice ale statului, cât și la nivelul regiilor publice autonome, instituțiilor de stat și agenților economici.
Aceste relații vizează mobilizarea veniturilor de tip financiar, constituirea fondurilor financiare corespunzătoare și alocarea pe destinații a acestora. Ele se concretizează în bugetul public național, cu structurile sale componente și operațiunile de trezorerie publică aferente, precum și în bugetele de venituri și cheltuieli (interpretate în mod corespunzător, pentru fluxurile financiare propriu-zise) ale celorlalți subiecți de relații financiare.
Relațiile de asigurări le putem diferenția între ele în funcție de scopul organizării lor și al obiectului la care se referă, în: asigurări sociale și asigurări de bunuri, persoane și răspundere civilă. Putem afirma că, asigurările sociale au menirea satisfacerii nevoilor ce privesc întreținerea persoanelor majore inapte de muncă datorită vârstei, a bolilor sau a invalidității. Pentru majoritatea cetățenilor României asemenea asigurări sunt organizate și asumate de către stat, dar ființează și ca asigurări sociale cu caracter privat.
Asigurările de bunuri, persoane și răspundere civilă se referă la formarea și utilizarea fondurilor bănești destinate refacerii bunurilor distruse de fenomenele naturii și/sau de accidente, precum și pentru acoperirea prejudiciilor produse în viața persoanelor de evenimentele nefaste.
În limbajul de specialitate putem gãsi tipurile distincte de relații financiare ce au fost descrise succint sau denumite “verigi financiare”. Prin trăsăturile comune ce le sunt proprii și prin conexiunile reciproce dintre ele, aceste verigi formează sistemul financiar al țării.
Derularea relațiilor financiare în economia contemporană și modificările din conținutul acestora au loc în virtutea acțiunii unor legi economice obiective, care guvernează funcționarea mecanismului financiar în ansamblul său și a structurilor sale componente. Potrivit cerințelor acestor legi economice, sistemul relațiilor financiare îndeplinește funcția de repartiție și funcția de control, prin mijlocirea cărora se înfăptuiește menirea socială a finanțelor în cadrul mecanismului de funcționare a economiei. Din marele rol al finanțelor publice putem desprinde un șir de funcții și anume : 1) Funcția de atragere a resurselor; 2) Funcția de alocare a resurselor; 3) Funcția de redistribuire a produsului intern net; 4) Funcția de stabilizator al economiei naționale; 5) Funcția de stimulator al economiei naționale; 6) Funcția de coordonare a cererii și de stabilire a priorităților social-economice; 7) Funcția de control (vezi figura 1.1).
Figura 1.1 – Funcțile finanțelor publice
Sursa : elaborat de autor în baza sursei [113]
Prin îndeplinirea funcțiilor ce le revin în cadrul mecanismului economico-social, finanțele contribuie la înfăptuirea unor obiective majore ale societății. Ansamblul acestor obiective definește rolul finanțelor în dezvoltarea economico-socială a fiecărei țări – care, în cazul concret al României contemporane, constă în esență din: a) asigurarea fondurilor bănești necesare satisfacerii nevoilor reproducției produsului intern brut, a factorului uman, a cadrului organizatorico-social și a relațiilor acestuia cu mediul; b) asigurarea fondurilor bănești destinate restructurării, consolidării, dezvoltării și perfecționării suprastructurii societății.
În ceea ce privește reproducția produsului intern brut, rolul finanțelor se manifestă în mod concret în cadrul celor patru forme de proprietate asupra capitalului social (de stat, cooperatistă, privată și mixtă) și în legătură directă cu nivelul organizatoric la care se derulează relațiile financiare implicate de procesul reproducției.
Rolul finanțelor în procesul reproducției produsului intern brut capătă extensia corespunzătoare mecanismelor economiei concurenționale de piață la nivelul societăților comerciale de stat, cooperatiste, private și mixte, prin amplificarea proceselor de autofinanțare.
Reproducția lărgită a factorului uman implică, în condițiile actuale, sporirea rolului finanțelor publice prin dirijarea de la bugetul de stat și de la fondurile speciale a unui volum mai mare de resurse pentru finanțarea învățământului, culturii și artei, precum și pentru asigurarea ocrotirii sănătății și a protecției sociale a populației. În aceste domenii este de așteptat, totodată, să crească și rolul finanțelor agenților economici, prin constituirea și utilizarea fondurilor destinate acțiunilor social-culturale și sportive, a fondurilor destinate pregătirii profesionale a salariaților și a fondurilor alocate pentru sponsorizare.
Prin alocarea inspirată a fondurilor financiare și utilizarea lor eficientă finanțele au rolul de a contribui la reproducția și perfecționarea cadrului organizatorico-social și a relațiilor acestuia cu mediul economico-social, corespunzător coexistenței celor 4 forme de proprietate.
În acest context, finanțelor le revine rolul de a asigura extinderea, consolidarea și dezvoltarea proprietății private și a relațiilor economice ce se manifestă în legătură cu aceste procese concomitent cu perfecționarea relațiilor derivate din funcționarea sectoarelor publice, cooperatiste și mixte ale economiei. Pe acest temei putem aprecia cã, relațiile economice bazate pe principiile autentice ale gestiuni economice dobândesc un fundament real și se racordează la mecanismul concurențional al pieței.
În domeniul protecției sociale și cel al asigurărilor sociale putem sublinia implicațiile finanțelelor agenților economici atât prin contribuția acestora la constituirea fondurilor specifice respectivelor domenii, cât și prin propriile fonduri ce se constituie la nivelul microeconomiei.
Sintetizând ideile prezentate, concluzionãm că, rolul finanțelor se manifestă pe plan economic și social, dar amploarea acestui rol este dependentă de nivelul dezvoltării economice a țării și de gradul participării finanțelor la procesele de distribuire primară și de redistribuire a produsului intern brut și îndeosebi a produsului intern net.
Finanțele își aduc contribuția și la crearea de valoare suplimentarã, prin creșterea valorii de piațã a titlurilor financiare și a altor active ale firmelor, cât și creșterea capitalurilor investite. Pentru a se realiza acest lucru, avem în vedere și faptul cã finanțele generale cuprind și piețele financiare, cât și deciziile financiare realizate la nivelul unui management performant al diverselor verigi financiare.
În condițiile economiei de piață, fluxurile financiare presupun un mediu de libertate economicã, un transfer de valoare și un risc. De asemenea, pentru efectuarea diverselor fluxuri financiare este necesarã o remunerație, atât pentru deținãtorii de capital, pentru cei ce utilizeazã capitalul, cât și pentru intermediarii financiari. Ca parte componentă a finanțelor publice generale sunt și finanțele publice locale. Mai jos, vom prezenta o informație istorică despre veniturile administrațiilor locale din România de la începutul secolului al-XX-lea.
Normele legii de unificare administrative din anul 1925 conțineau prevederi referitoare la finanțele locale, ca de altfel și legea de organizare a administrației comunale a orașului București din anul 1926.
Tabelul 1.1. – Evoluția veniturilor administrațiilor locale în perioada 1924-1928
Sursa : [137]
Datele din tabelul de mai sus relevã o creștere a veniturilor totale ale administrațiilor locale în perioada menționatã și implicit a ponderii lor în totalul veniturilor bugetare.
Din anul 1903 și pânã în 1930 finanțele locale se bazau pe veniturile din impozite și taxe de la populație. “ Totalul sarcinilor publice ale statului – menționa I.N. Stan – cu multiplele lui cheltuieli, mereu crescânde și ale unitãților locale, au atins limita capacitãții contributive a cetãțeanului, acel plafon peste care nu se mai poate trece, fãcând deci imposibilã o nouã urcare a impozitelor existente sau înființarea altora -cit. op. [137].
În anul 1933 s-a adoptat legea pentru organizarea finanțelor locale, care cuprindea o serie de prevederi atât pentru partea de venituri, cât și pentru cheltuieli. Veniturile se formau din impozite și taxe generale de stat, din impozite și taxe comunale, din acțiuni economice și venituri extraordinare. În același timp se stabileau categoriile de cheltuieli ce trebuiau suportate de fiecare unitate administrativā localā, și anume județe, municipii, orașe și comune. De asemenea, s-a introdus controlul preventiv în administrația comunalā și județeanā pentru a asigura gospodārirea fondurilor.
Cu toate aceste preocupāri de a soluționa pe plan legislativ modul de organizare și formare a fondurilor locale în perioada interbelicā, starea localitāților nu se îmbunātāțea. Pe bunā dreptate se remarca”…orice nouā lege administrativā alcātuitā dupā concepțiile politice ale partidului de la putere aducea de la sine și modificarea organizārii finanțelor locale, astfel cā bugetele unitāților administrativ- locale erau în permanențā adaptate cu necesitāților reale ale comunelor și județelor, ci necesitāților capricioase ale politicianismului al cārui prim câmp de manifestare erau finanțele locale”.
Repartizarea unei importante pãrți din produsul intern brut, prin intermediul finanțelor publice, genereazã anumite efecte utile pentru întreaga societate, pentru unele grupuri sociale sau pentru anumite persoane luate în mod individual. Prin transferul de putere de cumpãrare de la persoane fizice și juridice la fondurile publice și de la acestea cãtre diverși beneficiari, are loc o modificare a raporturilor sociale, care influiențeazã procesul reproducției sociale, potențialul economic al întreprinderilor, veniturile și averea cetãțenilor, nivelul de trai al populației, calitatea vieții în general. Altfel spus, intervenția statului în economie, cu ajutorul finanțelor, nu are un caracter neutru, ci ea îndeplinește un rol activ. O serie de acțiuni publice au ca obiect asigurarea condițiilor pentru instaurarea și consolidarea unei democrații autentice pluripartidiste, respectarea drepturilor omului și ale minoritãților naționale, îndeplinirea riguroasã a angajamentelor asumate prin tratate, acorduri și convenții bi- și multilaterale; participarea țãrii la diviziunea internaționalã a muncii, la soluționarea problemelor cu care se confruntã omenirea, menținerea pãcii în lume. Redistribuirea mijlocitã de finanțe are un impact favorabil asupra economiei numai în mãsura în care acțiunile publice se fac cu luarea în considerare a prioritãților din fiecare etapã istoricește determinate (interesele naționale se armonizeazã cu interesele de grup și cele individuale), asigurã efecte economice, sociale sau de altã naturã corespunzãtor efortului financiar cerut de realizarea lor, îmbinã armonios avantajele imediate ( raționalitatea pe termen scurt) cu cele de perspectivã (raționalitatea pe termen mijlociu și lung).
Efectele utile ale acțiunilor sociale, economice și de altã naturã finanțate din fondurile publice, nu sunt direct proporționale cu efortul reclamat de acestea. Greșelile comise de autoritãțile publice, însãrcinate sã stabileascã prioritãțile și opțiunile în satisfacerea nevoilor sociale pot provoca efecte adverse: în loc ca fluxurile financiare dirijate de la fondurile publice sã favorizeze progresul social – economic, se poate ca ele sã ducã la limitarea acestuia, din cauza orientãrii lor spre acțiuni ineficiente sau neconforme cu nevoile reale ale țãrii, în perioada respectivã.
Astfel putem afirma cã, impactul finanțelor publice asupra economiei nu se manifestã numai sub forma bunurilor publice puse la dispoziția membrilor societãții care influiențeazã mãrimea și structura acumulãrii de capital, a consumului total, privat și public, individual și social ci, se manifestã și sub forma redistribuirii veniturilor și averii în rândurile populației, ca și ale întreprinzãtorilor.
Redistribuirea înfãptuitã cu ajutorul impozitelor, taxelor și contribuțiilor este urmatã de o a doua redistribuire, realizatã pe calea alocațiilor bugetare, a subvențiilor și a transferurilor de resurse de la fondurile publice la diverși beneficiari. La dirijarea acestor resurse cãtre persoane fizice și juridice se urmãrește sprijinirea cu precãdere a celor lipsiți de posibilitãți materiale sau cu un potențial economic redus.
Autoritãțile publice în acest sens, folosesc instrumentele financiare și în scopul influiențãrii proceselor economice, al corectãrii ciclului economic, al înlãturãrii dezechilibrelor economice. Pe seama resurselor financiare publice se finanțeazã diverse acțiuni orientate spre crearea de noi locuri de muncã, recalificarea șomerilor și îndrumarea lor cãtre alte ramuri și subramuri ale economiei, pensionarea înainte de termen a celor care nu-și mai gãsesc plasament din cauza vârstei înaintate și ajutorarea celor care și-au pierdut locul de muncã. Contractarea de împrumuturi pe piața internã, pentru acoperirea deficitului bugetar constituie o modalitate frecvent folositã de stat pentru readucerea în circuitul economic al disponibilitãților bãnești temporare din economie și de influiențare a echilibrului monetar. Prin contractarea de împrumuturi externe de cãtre stat sau prin garantarea împrumuturilor contractate de agenții economici se urmãrește completarea resurselor financiare interne și folosirea lor pentru realizarea de obiective și acțiuni de interes național [91].
Deci, finanțele publice sunt utilizate în scopul realizãrii unei dezvoltãri economice și sociale a țãrii pe cât posibil întru-un cadru echilibrat.
Cu ocazia colectãrii resurselor financiare și, respectiv, a finanțãrii cheltuielilor publice, are loc un proces de redistribuire a veniturilor și averilor persoanelor fizice și juridice în societate.
Redistribuirea, se produce între cei cu venituri mai mari (cu un potențial mai ridicat) și cei fãrã venituri (sau cu venituri insuficiente pentru un trai decent) și se realizeazã sub diferite forme și anume: prin oferirea de cãtre autoritãțile publice de bunuri și servicii fãrã plată (învãțãmânt, ocrotire medicalã, protecție socialã cu titlu gratuit; prin subvenționarea de la buget a producției anumitor bunuri și servicii sau a distribuției acestora; prin acordarea unor sume de bani (ajutoare, indemnizații, pensii, burse etc) celor îndreptãțiti pentru ca aceștia sã-și procure bunurile sau sã-și achite serviciile de care au nevoie.
În oricare variantã, putem afirma cã, autoritãțile publice îndeplinesc un rol distributiv cu ajutorul finanțelor publice. Amploarea rolului regulator al autoritãților publice în economie diferã de la o țarã la alta și de la o perioadã la alta, uneori aceasta se extinde, alteori se restrânge, dupã caz. În țãrile cu economie de piațã, apar frecvent disfuncționalitãți și dezechilibre sub diferite forme: rãmânerea în urmã a desfacerilor de mãrfuri în raport cu producția, ceea ce conduce la creșterea stocurilor, sporirea numãrului șomerilor, înregistrarea de deficite bugetare, solduri negative ale balanței comerciale și ale contului curent, al balanței de plãți ori majorarea acestora; multiplicarea volumului plãților restante cãtre furnizori, buget și bãnci; încetinirea ritmului creșterii economice sau înregistrarea de creșteri negative ale produsului intern brut etc.
Pentru corectarea unor asemenea fenomene, putem afirma cã autoritãțile publice apeleazã la diverse instrumente monetare, valutare, fiscale ori bugetare pentru stabilizarea economiei. Există o legătură strânsă între sfera relațiilor financiare și sfera banilor ( vezi schema 1.2 anexa nr. 2 – Raportul dintre sferele relațiilor financiare și sfera banilor).
Finanțele publice includ legãturile financiare dintre stat ca persoanã publicã și toate celelalte persoane juridice și fizice. Astfel, finanțele publice implicã administrația statului (centralã și localã) în relațiile de mobilizare a resurselor bãnești la dispoziția statului, precum și în relațiile de repartizare, adicã alocarea și folosirea resurselor conform destinației prestabilite prin lege. Relațiile de mobilizare a resurselor bãnești la fondurile publice au loc, pe de o parte, între persoanele juridice care desfãșoarã activitãți lucrative, indiferent de forma lor de proprietate, și persoanele fizice ca cetãțeni care realizeazã venituri, iar pe de altã parte, statul ca reprezentant al colectivitãții naționale care le gestioneazã și repartizeazã conform nevoilor colective. Relațiile de repartizare a fondurilor bãnești mobilizate la dispoziția statului apar între stat și beneficiarii alocațiilor acordate din fondurile publice. Beneficiarii pot fi persoane juridice sub forma instituțiilor publice, agenților economici sau persoane fizice care primesc alocații bugetare, subvenții ( vezi schema 1.3 anexa nr.3 „ Relațiile finanțelor publice” ).
În concluzie, putem afirma cã finanțele publice se manifestã prin relațiile bãnești și repartizarea fondurilor publice, ceea ce le deosebește esențial de finanțele organizaționale.
În practicã, între finanțele organizaționale și finanțele publice existã o interdependențã permanentã, ele influiențându-se reciproc. Astfel, pentru scutirea sau reducerea impozitului pe profit se creeazã condiții pentru obținerea suplimentarã de fonduri pentru dezvoltarea întreprinderilor care vor asigura noi locuri de muncã, ce vor achita apoi impozite mai mari etc.
Pe de altã parte, o creștere a impozitului pe salarii duce la scãderea veniturilor celei mai numeroase pãrți a cetãțenilor. Scutirea de impozite a sumelor plãtite pentru sponsorizarea organizațiilor de culturã, educație, sãnãtate, artã, încurajeazã și dezvoltã activitãți de calitate superioarã care atrag, într-un viitor apropiat, creșterea gradului de educație și culturã a populației, ridicarea nivelului de trai, de sãnãtate, asistențã medicalã, socialã etc.
Distincția dintre finanțele publice și finanțele private o putem face ținând cont de raportul dintre resursele financiare ale societãții și resursele publice. Acesta este un raport de la întreg la parte, deoarece resursele financiare ale societãții au o sferã de cuprindere mult mai largã, cuprinzând atât finanțele private cât și finanțele publice.
Existența finanțelor private se reflectã atât în viața publicã cât și în viața privatã, cu aprecierea cã efectele finanțelor publice sunt cu totul diferite de cele ale finanțelor private.
Putem aprecia cã finanțele publice formeazã un sistem, precum și un mecanism propriu inclus în supersistemul finanțelor naționale, alcãtuit apoi din mecanismele finanțelor autoritãților și instituțiilor publice, prin care se asigurã serviciile publice. ( vezi schema 1.4 din anexa nr.4 – „Gruparea sistemicã și ierarhizarea finanțelor publice”).
Constituirea, repartizarea și utilizarea fondurilor bãnești la dispoziția statului, prin organismele sale centrale și locale, se face pe cãi și metode specifice care atrag dupã sine și relațiile financiare specifice, cunoscute și sub denumirea de „verigi ale sistemului de relații financiare ”.
Structura finanțelor publice evidențieazã influența acestora asupra caracterului relațiilor financiare, publice și private, precum și nivelul organizatoric în cadrul cãruia se deruleazã aceste relații financiare. Putem sublinia faptul cã, orice mecanism care funcționeazã nu are o stabilitate permanentã și nici o structurã idealã. O parte din elementele componente mecanismului financiar prezintã un grad ridicat de stabilitate cum ar fi : structura sistemului financiar, iar o altã parte (pârghi financiare sau legislația financiarã) au o mobilitate mai mare, în raport de anumiți factori.
Statul este, un consumator și în aceastã calitate, orice creștere a consumului public semnificã faptul cã îi sunt luate sectorului privat o parte din sursele puse la dispoziție de economie. Putem evidenția, caracterul neproductiv al prelevãrilor statului, deoarece consumul realizat de cãtre stat echivaleazã cu consum de avuție.
Astfel, putem sublinia cã existã un sistem relațional între finanțele publice și bugetul de stat. Aceastã teorie, în accepțiunea noastrã, se bazeazã pe argumentul cã bugetul de stat, ca parte a bugetului public național, asigurã sistemul relațional al finanțelor publice, pe baza transferurilor care se pot extinde cãtre toate componentele finanțelor publice. În acest context evidențiem ponderea financiarã a statului, în sistemul finanțelor publice, precum și dezvoltarea cheltuielilor publice de tip nou, în special cheltuielile de transfer ( vezi schema 1.5 din anexa nr.5 – Structura finanțelor publice în România).
Începând cu Adam Smith (care a avut o idee clarã a statului și o teorie a finanțelor publice) și pânã la cercetãrile întreprinse de autori contemporani precum Iulian Vãcãrel, Gh. Voinea, Tatiana Moșteanu, Angela Secrieru, Tatiana Manole etc, obiectul de studiu al finanțelor s-a îmbogãțit treptat și în mod substanțial, îndeosebi în privința unor chestiuni structurale și a impactului politicii asupra finanțelor publice.
Prin finanțele publice putem studia activitatea statului, în calitate de utilizator al unor tehnici financiare, reprezentate de cheltuieli, taxe, impozite, împrumuturi, procedee monetare, buget. Astfel, putem afirma cã structura finanțelor evidențieazã caracterul relațional al acestora cu bugetul de stat (vezi schema 1.6 din anexa 6 „ Sistemul relațional dintre finanțele publice și bugetul de stat” ).
În anul 2009 cheltuielile bugetului general consolidat (BGC) au înregistrat o creștere de 1,8% față de aceeași perioadă a anului precedent, fiind influiențat, pe de o parte, de factori restrictivi cum au fost cei de reducere a sporurilor salariale și restrângerea achizițiilor de bunuri și servicii, dar și de creșteri salariale și de asistență socială. În plus, cheltuielile cu dobânzile au crescut cu 66% față de aceeași perioadă a anului precedent din cauza înrăutățirii condițiilor interne și internaționale de finanțare a deficitului, precum și a creșterii deficitelor acumulate din anii precedenți. Anul 2010 marchează o ajustare abruptă a cheltuielilor de personal pentru a se putea acomoda. Într-un deficit mai mic, o creștere cu circa 43,7% în valoare nominală a dobânzilor la datoria publică.
Pe termen mediu, efectul acestor măsuri conduce la o majorare cu 14,8% a cheltuielilor totale, ceea ce reprezintă de fapt o reducere cu 4 puncte procentuale a ponderii acestora în PIB față de anul 2010 (vezi tabelul 1.2 din anexa nr. 7 „Cheltuielile bugetului general consolidat pe clasificația economică în evoluție pe perioada 2008-2013”.
În etapa contemporanã, putem evidenția o creștere continuã a cheltuielilor publice și a prelevãrilor obligatorii, atât la nivelul bugetului statului, cât și la nivelul celorlalte elemente ale finanțelor publice.
Postulatul lui Keynes presupune cã, puterile publice pot, din punct de vedere tehnic, și trebuie din punct de vedere politic, sã utilizeze finanțele publice pentru a asigura echilibrul unei țãri. Rolul intervenționist al statului este susținut de Keynes pe fondul necesitãții reconstrucției dupã rãzboi, în timp ce economiștii neoclasici au încercat prin Arow și Samuelson, sã construiascã teorii ale economiei de piațã recunoscând un rol substanțial statului.
Pânã în anul 1970, statul a devenit un instrument privilegiat de organizare și reglare a economiei, cheltuielile publice, fiscalitatea, moneda și creditul fiind considerați factori importanți în funcționarea economiei și edificarea statului providențã.
Cu timpul, eficacitatea intervenției statului în economie este contestatã de rațiuni care țin de societatea însãși. De la raporturile de subordonare (fațã de stat), s-a trecut tot mai mult, la raporturi de negociere între actorii sociali.
Începând cu anii 70, în condițiile creșterii continue a economiei de piațã, unii economiști, cum ar fi Buchana, Friedman și Stigler, au remarcat cã intervenția publicã creeazã mai mult „rele publice” decât ar combate aceste ipotetice „rele” private și cã relansarea economiei se poate face prin descentralizare, care reprezintā transferul de autoritate și responsabilitate pentru funcțiile publice cāre administrațiile publice locale sau cāre sistemul privat. Descentralizarea poate fi politicā, administrativā, financiarā și economicā, fiecare cu caracteristicile proprii și condițiile sale. Prin descentralizare financiarā se stabilește un echilibru între responsabilitāțile asumate de autoritāțile locale și resursele materiale de care dispun, stimulând autoritāțile publice locale pentru depunerea de eforturi vizând mobilizarea resurselor proprii, administrarea transparentā a acestora, cu costuri reduse de funcționare. Astfel, problema devine statul, iar soluția este piața, spre deosebire de perioada anterioarã, când problema era piața și soluția era statul.
Putem concluziona cā, deja România a atins un nivel destul de bun în privința descentralizārii financiare a administrațiilor publice locale, reușind sā identifice necesitāțile colectivitāților locale care nu pot fi satisfācute exclusiv pe baza efortului financiar propriu. Staționaritatea direcțiilor de transfer relevā faptul cā s-a ajuns la un echilibru între serviciile descentralizate, deconcentrate și cele autofinanțate.
În aceste condiții, putem spune cã echilibrul social se realizeazã atunci când fiscalitatea și cheltuielile de transfer permit lupta contra inegalitãților și pot atenua efectele șomajului. Aceastã stare o putem traduce printr-o creștere a cheltuielilor cu caracter economic sau social, cât și printr-o creștere a fiscalitãții și prin expansiunea deficitelor bugetare, concepute ca mijloc de relansare a unei economii în depresie.
În prezent, majoritatea statelor lumii atribuie un rol important statului, în realizarea echilibrului macroeconomic. Totuși, criza financiarã a statului a evidențiat existența de tensiuni în legãturã cu împãrțirea eforturilor financiare. În toate țãrile, rolul statului rãmâne important, în grade diferite, deși existã consens în susținerea ideii cã piața este instrumentul global de organizare și reglare a economiei, și nu statul.
Toate aceste aspecte, ne ajutã sã demonstrãm, cã structura finanțelor naționale evidențiazã clar rolul preponderent al bugetului general consolidat în sistemul finanțelor publice, întrucât majoritatea componentelor se rezumã la elementele acestuia ( vezi tabelul 1.3 anexa nr. 8 „Evoluția cheltuielile bugetului general consolidat (BGC)pe perioada 2008-2013”).
Cea mai importantă componentă a BGC o reprezintă bugetul de stat care deține ponderea cea mai mare în totalul cheltuielilor bugetare. Următoarea componentă, ca pondere este bugetul centralizat al unităților administrativ-teritoriale, urmat de bugetul asigurărilor sociale de stat. La dimensionarea cheltuielilor bugetului de stat concură și sumele care se transferă din acesta către alte componente ale BGC, fie pentru echilibrarea acestora (bugetele de asigurări sociale), fie pentru finanțarea unor activități descentralizate. Toate transferurile care se acordă din bugetul de stat către alte bugete sunt eliminate la agregarea BGC pentru a evita dubla înregistrare a acestora.
Odată ce problema descentralizării este pusă tot mai accentuat de toate țările este evidentă creșterea rolului finanțelor publice locale. Este știut că se conduce bine de sus, dar se administrează bine de jos, unde se văd prioritățile de alocare a banului public pentru a pune la dispoziție comunității servicii calitative.
Aceastã structurã corespunde condițiilor actuale ale dezvoltãrii economiei de piațã și ale organizãrii întreprinderilor și organizațiilor economice de stat, ca regii autonome și societãți comerciale.
Rolul finanțelor publice și evoluția economiei românești în contextul economic internațional
Funcțiile și responsabilitățile autorităților locale trebuie să fie orientate spre asigurarea echilibrului între cererea cetățenilor și răspunsul instituțiilor publice locale având în vedere sistemele instituționale și legale. Acestea exprimă, totodată, și constrângerea la nivelul politicilor locale necesare pentru furnizarea de servicii publice locale ce sunt finanțate în mare parte din venituri fiscale proprii. Ca urmare, autoritățile locale trebuie să înregistreze importante grade de independență față de bugetul central așa cum se reflectă și prin gradul de autonomie locală financiară. De asemenea, această autonomie este corelată cu procesul de descentralizare ce implică distribuirea responsabilităților printre nivelurile guvernamentale.
O alocare eficientă a resurselor publice la nivel local implică și identificarea serviciilor specifice ce trebuie să fie furnizate de către autoritățile și instituțiile publice locale în vederea îndeplinirii cererii cetățenilor. OECD și Comisia Europeană sunt preocupate de necesitatea îmbunătățirii guvernării și managementului la toate nivelele guvernamentale în vederea asigurării accesului egal la serviciile publice locale.
Punctul de pornire în identificarea rolului finanțelor publice locale îl constituie încercarea de a răspunde la întrebări privind tipul de servicii ce trebuie furnizate de autoritățile publice locale și ce politici trebuie să fie puse în aplicare de către acestea în vederea îndeplinirii cererii cetățenilor pentru servicii publice locale. În acest sens, trebuie să luăm în considerare cadrul legislativ ce definește competențele și responsabilitățile diferitelor nivele guvernamentale, instrumentele (bugetele locale și serviciile locale) ce pot fi utilizate de către instituțiile și autoritățile publice locale pentru a atinge obiectivele de interest local. De asemenea, unele autorități publice locale furnizează servicii publice pe baza contractelor cu unități economice private ( parteneriat public-privat).
Economistul S.D.Parrado în lucrarea sa “ Assigning Competences and Functions to Local Self Government in Four EU Membres States “ subliniază importanța identificării corecte a competențelor și funcțiilor autorităților locale pe baza situației din Franța, Germania, Portugalia și Spania. Parrado definește funcțiile și competențele autorităților locale astfel: „Funcțiile se referă la ceea ce fac guvernele sau la domeniile de activitate în care joacă un rol de facto. Competențele se referă la responsabilitățile și puterea, în mod formal conferite prin lege, cu care autoritățile publice sunt încredințate în fiecare domeniu de activitate” [122, p. 5].
Responsabilitățile autorităților publice locale sunt constrânse de veniturile bugetare locale, care trebuie să asigure sprijinul financiar pentru cheltuielile bugetului local. Având în vedere Legea bugetului de stat pe anul 2011, bugetul general al unităților administrativ-teritoriale, este rezultat din cumularea veniturilor și cheltuielilor bugetelor locale ale comunelor, orașelor, municipiilor , sectoarelor municipiului București , bugetelor instituțiilor publice finanțate din venituri proprii și din venituri proprii și subvenții din bugetele locale, bugetele instituțiilor publice finanțate integral din venituri proprii, bugetul împrumuturilor externe și interne, a bugetului fondurilor externe nerambursabile și reflectă dimensiunea efortului financiar public al unităților administrativ-teritoriale.La nivel subnațional trebuie să se facă o delimitare clară între serviciile ale căror cheltuieli sunt susținute de utilizatori (servicii publice industriale și comerciale) și servicii publice administrative ce sunt finanțate de impozitele și subvențiile de la diferite nivele de buget. Aceste servicii publice administrative, care sunt parțial susținute de bugetul central exprimă transferul funcțiilor și responsabilităților între nivelurile guvernamentale. Acest transfer impune anumite principii bugetare pentru bugetele locale, definite de Carta europeană a autonomiei locale [83] , cum ar fi: principiul autonomiei, principiul proporționalității, principiul subsidiarității; principiul diversității; principiul de flexibilitate; principiul de acces universal. În scopul de a identifica locul finanțelor publice locale în sectorul public trebuie să se ia în considerare raportul dintre variabilele bugetelor locale și variabilele bugetului general consolidat pentru statele membre ale Uniunii Europene. Analizând aceste valori, am constatat că în Danemarca, aproape 60% din totalul de serviciilor publice sunt livrate de către sub-guvernele naționale și doar 1,5% în Malta. Pe baza gradului de îndatorare publică, sub-guvernele naționale din Estonia contractează mai multe împrumuturi decât autorități publice centrale ceea ce conduce la un nivel mediu al ponderii datoriei publice locale de 54,7% din datoria publică totală, în perioada 1991-2008. (vezi schema 1.7 anexa nr. 9 „ Nivelul mediu al bugetelor locale …”).
Analizând soldul bugetelor locale, am identificat faptul că veniturile locale asigură sprijin financiar pentru cheltuielile locale în Germania, Irlanda, Grecia, Malta, Olanda, România, Slovenia și Finlanda unde bugetele locale sunt în echilibru. Cehia, Danemarca, Luxemburg și Austria obțin excedente la nivelul bugetelor locale, care pot fi folosite pentru susținerea deficitelor publice. În alte cazuri (în special în Slovacia, Italia, Estonia, Polonia), bugetele locale au deficite, care sunt acoperite din bugetele centrale sau prin contractarea împrumuturilor pe termen mediu și lung.
Analizând relația dintre soldul bugetului local și datoria publică locală, am constatat faptul că în țările din zona euro creșterea deficitelor locale conduce la îndatorarea suplimentară a autorităților publice locale. Tendința generală indică o creștere a datoriei publice locale, în special pentru statele non-membre ale zonei euro.
În timp ce rolul finanțelor publice locale crește în economia publică, impactul datoriei publice locale atât asupra variabilelor locale cât și naționale ar putea fi mult mai important.
În România în anul 2011, datoria publică guvernamentală va înregistra o creștere controlată corespunzător necesităților de finanțare a deficitului bugetar stabilit la 4,4% din PIB. Astfel, pentru anul 2011 se estimează un nivel al datoriei publice guvernamentale de 39,5% din PIB, față de nivelul de 37,3% din PIB cât se estimează că va fi la sfârșitul anul 2010.
În ceea ce privește serviciul datoriei publice, prognoza pentru anul 2011 arată un nivel al serviciului de 14,1 mld. Euro.
În continuare vom prezenta prognoza serviciului datoriei publice guvernamentale din România, care include serviciul datoriei pentru datoria contractată ( internă și externă, inclusiv pachetul financiar extern de , CE și BRD), precum și pentru cea care urmează a fi contractată pentru finanțarea deficitelor din anii viitori în evoluție pe perioada 2010-2011 conform (tabelul 1.4 anexa nr.10 –„Serviciul datoriei publice guvernamentale 2010-2011”).
Prognoza include și serviciul aferent datoriei ce urmează a fi contractată pentru finanțarea deficitului și refinanțarea datoriei publice.
Finanțarea deficitului bugetului general consolidat în anul 2011 din România, se va realiza în proporție echilibrată atât din surse interne, cât și din surse externe după cum se prezintă în anexa nr.10 „Deficitul bugetului general consolidat”.
În România rata medie anualã a inflației, mãsuratã prin indicele armonizat al prețurilor de consum, a crescut de la 2,1% în anul 2007, la 3,3% în anul 2008, cel mai înalt nivel înregistrat de la introducerea monedei euro și peste nivelul care definește stabilitatea prețurilor în zona euro. Aceastã evoluție a fost determinatã de majorarea prețurilor internaționale ale mãrfurilor, în special ale resurselor energetice și ale produselor alimentare (vezi schema 1.8 anexa nr.11 „Rata inflației „). Pentru anul 2010 se apreciează o rată a inflației de 8,1% față de anul 2009, nivel superior cu 3,36 puncte procentuale față de anul anterior.
Pentru anul 2011 recesiunea își va reduce amplitudinea pe parcursul primului semestru al anului, iar în semestru II economia își va relua creșterea susternabilă, astfel încât pe medie să fie posibilă o majorare a produsului intern brut cu 1,5%. Cererea internă va reprezenta motorul creșterii economice, în condițiile în care formarea brută de capital fix va înregistra o dinamică superioară celei a consumului final . La această estimare s-a avut în vedere creșterea surselor de finanțare a proiectelor aflate în derulare, îmbunătățirea absorbției fondurilor europene concomitent cu asigurarea finanțării din bugetul de stat a investițiilor eligibile.( vezi tabelul 1.5 anexa nr. 12 ,,Cadrul Macroeconomic Intern în anul 2012 din România”.
Deficitul bugetar al zonei euro s-a majorat la 1,9% din PIB, de la 0,7% în anul 2007, pe fondul evoluției crizei financiare și al deteriorãrii mediului macroeconomic. Irlanda, Grecia, Malta, Finlanda, Spania și Franța au depãșit valoarea de referințã de 3,0% din PIB în anul 2008. Rata datoriei publice în zona euro a crescut cu 3,3 puncte procentuale în anul 2008 fațã de anul precedent, pânã la 69,3% din PIB, ca efect al intervențiilor guvernamentale pentru stabilizarea sistemului financiar (vezi anexa nr. 14 „ Deficitul bugetar 2010”).
În anul 2008 contul curent agregat al zonei euro s-a încheiat cu un deficit de 100,3 miliarde euro (1,1% din PIB) fațã de un excedent de 13,5 miliarde euro în anul 2007, în principal pe seama transformãrii excedentelor balanței comerciale și balanței veniturilor în deficite. Balanța comercialã a zonei euro s-a încheiat cu un deficit de 4,9 miliarde euro, comparativ cu un excedent de 46,4 miliarde euro în anul 2007, în condițiile creșterii puternice a importurilor. Trendul descendent al competitivitãții zonei euro, început în anul 2001, s-a inversat parțial în a doua jumãtate a anului 2008, datoritã deprecierii monedei euro. Excedentul serviciilor a scãzut în aceeași perioadã cu 5,8 miliarde euro, pãnâ la 43,4 miliarde euro.
Țãrile membre ale Uniunii Europene din afara zonei euro, au cunoscut o temperare a creșterii economice în anul 2008, pânã la 1,3% de la 3,6% în anul 2007.
În general, cererea internã a acestor țãri a fost afectatã de deteriorarea mediului extern și de intensificarea crizei financiare, care au slãbit încrederea consumatorilor și a mediului de afaceri. Situația delicatā a finanțelor publice din statele membre a devenit în mod inevitabil un motiv de îngrijorare la nivel național și la nivel UE. Conduita fiscalā pentru zona euro din perspectiva variației soldului bugetar primar ajustat ciclic este prevāzutā sā aibā un caracter general neutru în anul 2010, iar ponderea datoriei publice este estimatā sā cunoascā o creștere acceleratā în anul 2010, dar într-un ritm mai lent decât creșterea deficitului sub influența favorabilā a PIB nominal.
În anul 2008, evoluțiile fiscale au continuat sã fie eterogene pe ansamblul regiunii consemnându-se o pondere medie a deficitului bugetar în PIB de 3,0%, comparativ cu 1,5% în anul 2007. Trei dintre statele UE din afara zonei euro (Bulgaria, Danemarca,Suedia) au înregistrat excedente bugetare, iar celelalte nouã au încheiat anul fiscal cu deficit. Ponderea deficitului fiscal în PIB a depãșit 3,0% în Letonia, România și Marea Britanie.
Ponderea datoriei publice în PIB s-a situat cu mult sub 60% în majoritatea țãrilor UE din afara zonei euro, cu o medie a regiunii de aproximativ 44%, în creștere ușoarã fațã de anul precedent.
Ponderea datoriei publice în PIB a crescut în Danemarca, Estonia, Lenonia, Ungaria, Polonia, România și Marea Britanie, reflectând deopotrivã încetinirea creșterii economice și deteriorarea soldului bugetar, în timp ce în celelalte țãri a scãzut, sau s-a menținut la nivelul anului 2007. Soldul total al contului curent și al contului de capital s-a îmbunãțãțit pe ansamblul țãrilor UE din afara zonei euro comparativ cu anul 2007, dar a continuat sã înregistreze evoluții diferite de la o țarã la alta.
În anul 2008, economia României și-a accelerat ritmul de creștere cu 0,9 puncte procentuale fațã de anul precedent, fiind puternic impulsionatã de intensificarea procesului investițional și de relaxarea cererii interne.
Rata de creștere a produsului intern brut a fost de 7,3% în anul 2008, România situându-se astfel peste media de 0,9% a Uniunii Europene. Evoluția produsului intern brut din punct de vedere al utilizãrii, evidențieazã a creștere semnificativã a cererii interne în raport cu anul 2007, respectiv a consumului final individual efectiv al gospodãriilor populației, precum și a formãrii brute a capitalului fix [168] (vezi schema 1.9 anexa nr. 13 „ Rata de creștere a PIB”).
Pentru anul 2011, se așteaptă creșteri, în principal, ale ramurilor cu producție majoritară pentru export. În general, sunt prevăzute sporuri ale valorii adăugate brute în toate domeniile de activitate. Industria va continua tendința începută în anul 2010, fiind principalul susținător al creșterii produsului intern brut, urmând să se majoreze cu 3,3%.
Valoarea adăugată brută din agricultură va avea o contribuție sporită, ca urmare a unei creșteri cu 6,6%, această creștere fiind o consecință a producției mari de cereale. Construcțiile vor înregistra un ușor reviriment după reducerile drastice din 2009 și 2010, respectiv o majorare cu 0,6%. Și serviciile sunt așteptate să aibă o contribuție pozitivă la creșterea produsului intern brut, dar una modestă, ca urmare a majorării valorii adăugate brute cu 0,2%.
Rata inflației la sfãrșitul anului fost de 7,8% mai mare cu 1,3 puncte procentuale fațã de cea de la sfârșitul anului 2007, depãșind limita superioarã a intervalului de variație asociat țintei de inflație anunțate de banca centralã (3,8%±1 punct procentual). Atenuarea inflației s-a produs în ultima parte a anului 2008, ca urmare a tendinței pozitive înregistrate de prețurile combustibililor, produselor agroalimentare și produselor cu prețuri administrate.
Pentru anul 2011, în domeniul inflației, se preconizează reluarea procesului dezinflaționist, rata inflației la sfârșitul anului fiind prognozată să se reducă cu 4,16 puncte procentuale, ajungând astfel la 3,8%, în timp ce media anuală se va situa ușor sus nivelul înregistrat în anul 2010, respectiv 5,9%. Diminuarea consistentă a ratei inflației se va datora lipsei factorilor de presiune pe partea ofertei care au acționat în anul 2010, cum ar fi :eliminarea influenței majorării de TVA din luna iulie 2010, încheierea programului de majorare a accizelor la majoritatea produselor accizabile, scăderea cursului de schimb lei/euro luat în calculul accizelor la un nivel cu 0,08% sub cel din anul anterior. (vezi schema 1.8 anexa nr. 11„ Rata inflației” ).
Ponderea deficitului bugetului general consolidat în produsul intern brut în anul fost de 5,5%, depãșind pragul admis de 3,0% datoritã supradimensionãrii nivelului programat al veniturilor și cheltuielilor bugetare. Comparativ cu anul 2007, ponderea în PIB a veniturilor bugetare s-a redus cu 0,7 puncte procentuale ( pânã la 32,8%), iar cea a cheltuielilor bugetare s-a majorat cu 2,3 puncte procentuale ( pânã la 38,3%.(vezi schema 1.11 anexa nr.15 ” Deficite gemene”).
Politica bugetară promovată în anul 2011 a avut ca principală provocare asigurarea continuitătții ajustărilor prin menținerea unor constrângeri bugetare și prin continuarea reformelor structurale. Prin legea bugetară pentru anul 2011, veniturile au fost stabilite la 32,9% din PIB, cheltuielile la 37,3% din PIB, iar ținta deficitului bugetar la 4,4% din PIB.
În anul 2008, deficitul de cont curent al României a înregistrat 12,3% din PIB (inclusiv veniturile reinvestite), ca urmare a cererii interne ridicate, a condițiilor de finanțare favorabile și a creșterii puternice a activitãții de creditare.
În România, efectele crizei financiare internaționale au început sã se resimtã din trimestrul IV al anului 2008, cu repercusiuni asupra cererii interne și externe. Deficitul contului curent în perioada ianuarie-noiembrie 2011 a fost finanțat în proporție de 38,7 la sută prin investiții directe ale nerezidenților în România, care au înregistrat 1 639 milioane euro (în scădere cu 36 la sută față de perioada ianuarie-noiembrie 2010), din care participațiile la capital consolidate cu pierderea netă estimată au însumat 1 199 milioane euro, iar creditele intra-grup 440 milioane euro. (vezi schema 1.12 anexa nr.1 6 „ Soldul contului curent” ).
În anul 2008, balanța de plãți a României a consemnat un sold negativ al contului curent de 16157 milioane euro, în scãdere cu 3,3% fațã de anul precedent.
Influența determinantã asupra soldului contului curent a avut-o deficitul balanței comerciale (bunuri) ponderea acestuia în PIB ajungând la 14% în anul 2008. Efectul negativ al fluxurilor de bunuri asupra contului curent a fost parțial atenuat atât de majorarea excedentelor de la servicii și transferuri curente, cât și de reducere a deficitului de la venituri.
Al doilea an de participare a României în mecanismele Uniunii Europene a fost marcat de o serie de evenimente, atât externe, cât și interne, care au complicat misiunea autoritãților de asigurare a stabilitãții macroeconomice.
Pe plan internațional, turbulențele declanșate în vara anului 2007 de creditele ipotecare cu risc ridicat s-au tranformat pe parcursul anului 2008 în cea mai gravã crizã economicã internaționalã consemnatã dupã Marea Depresiune din 1929-1933. Criza s-a amplificat îndeosebi dupã falimentul bãncii Lehman Brothers în septembrie 2008 și dupã preluarea bãncii Marrill Lynch de cãtre Bank of America în aceeași lunã.
În mod paradoxal, economiile care au resimțit cel mai acut efectele crizei au fost cele emergente, datoritã restrângerii lichiditãții pe piețele internaționale și, ca urmare, a comprimãrii resurselor externe de finanțare pe fondul creșterii aversiunii fațã de risc a investitorilor. În mai mare mãsurã au fost afectate țãrile cu deficite externe mari, printre care și România.
Singurul aspect pozitiv legat de criza economicã internaționalã a fost reducerea accentuatã a prețurilor la petrol și alte materii prime, a cãror evoluție a constituit un factor inflaționist important.
În perioada ianuarie-noiembrie 2011 contul curent al balanței de plăți a înregistrat un deficit de 4 230 milioane euro, în scădere cu 6,6 la sută față de aceeași perioadă din anul precedent, în principal datorită reducerii deficitului balanței comerciale cu 11,7 la sută.
Deficitul bugetar a atins cel mai înalt nivel din ultimul deceniu (6,8%% din PIB în anul 2010) (vezi schema 1.13 anexa nr.17 „Deficitul fiscal”), expansiunea sectorului guvernamental anulând aproape integral efortul de ajustare externã întreprins de sectorul privat și contribuind astfel la menținerea deficitului de cont curent la un nivel perceput de investitorii strãini ca fiind prea ridicat (2,3% din PIB).
Mai mult, putem sublinia caracterul prociclic al politicii fiscale care a redus spațiul de manevrã aflat la dispoziția guvernului în ceea ce privește contracararea unei posibile recesiuni în anul 2009.
Excesul de cerere, alimentat de politicile salariale și fiscal-bugetare, a fost amplificat de viteza excesivã de creștere a creditului bancar în primele trei trimestre, urmatã de o frânare bruscã în ultimele luni ale anului 2008.
În acest context complicat, o influențã favorabilã a exercitat doar anul agricol bun, care a condus la scãderea presiunilor inflaționiste din partea alimentelor.
În condițiile reformei demarate în administrația fiscalã, începând din anul 2002, proiectarea bugetului național a fost conceputã, în mare parte, pe bazã de programe, fapt ce a permis menținerea sub un control relativ, a indicatorilor bugetari.
Dintre reformele fiscale realizate menționãm: creșterea preocupãrilor de reducere a deficitului bugetar și ameliorarea condițiilor de finanțare a acestuia, introducerea cotei unice de 16% asupra veniturilor persoanelor fizice și asupra profitului firmelor, reducerea ratei inflației; majorarea salariului minim pe economie, indexarea alocației de stat pentru copii, reducerea contribuției de asigurãri sociale, continuarea procesului de armonizare a nivelului accizelor din România cu cele practicate în statele membre ale Uniunii Europene și eliminarea unor venituri cu destinație specialã incluse în bugetul de stat etc.
Pe termen mediu, obiectivul specific al politicii bugetare este reprezentat de ajustarea în continuare a deficitului bugetar, țintele planificate fiind de sub 3% din PIB în anul 2012, 2,5% din PIB în 2013 și 1,8% din PIB în anul 2014 (cifre conform metodologiei cash).
Consolidarea fiscalā, prin limitarea deficitului fiscal și o reducere credibilā pe termen mediu. Pentru anul 2010 este realizată o țintā de deficit de 6,5% din PIB, iar pentru anul 2012 se prevede un deficit de 3,0% din PIB. Ajustarea țintei de deficit de la 5,9% cât era prevāzutā inițial pentru anul fost deteminatā de: revizuirea în jos a PIB-ului, colectarea veniturilor bugetare a fost mai redusā decât se aștepta datoritā redresārii economice sub așteptāri, creșterea evaziunii fiscale, presiunile care se mențin pe partea de cheluieli curente în special pentru transferuri sociale, pensii și alte bunuri și servicii, care au determinat depāșirea țintei de arierate ale bugetului general consolidat au generat o disponibilitate redusā a cheltuielilor pentru investiții.
Figura 1.2 – Principalii indicatori bugetari în perioada 2008-2013
Sursa : Ministerul Finanțelor Publice – Strategia bugetar fiscală pe perioada 2011-2013
În perioada 2008-2010 veniturile bugetare au înregistrat ponderi în PIB care s-au situat în jurul a 32% în timp ce cheltuielile au înregistrat ponderi în PIB din ce în ce mai mari situate între 37-39%. Dacā în perioada 2004-2007 România a respectat cu strictețe criteriul deficitului bugetar menținându-l sub plafonul de 3% din PIB, începînd cu anul 2008 ponderea deficitului bugetar în PIB a cunoscut un derapaj semnificativ, depāșind cu mult pragul admis de 3% din PIB. Nivelul deficitului bugetar este puternic influențat de poziția economiei în raport cu ciclul economic.
Determinarea deficitului structural implicā ajustarea ciclicā a veniturilor bugetare, eliminându-se componenta generatā de excesul/deficitul de cerere. În aceastā situație, corecția deficitului structural capātā o importanțā deosebitā, mai ales având în vedere dificultatea acestei corecții într-o perioadā de recesiune economicā. Corecția va avea în vedere un mix transparent de māsuri de ajustare a cheltuielilor bugetare combinate cu māsuri ce vizeazā conduita unor impozite și taxe.
Cadrul macroeconomic pentru anul 2011 ia în considerare faptul că evoluțiile economice și financiare se vor îmbunătăți, recesiunea își va reduce amplitudinea pe parcursul primului semestru al anului, iar în semestrul II economia își va relua creșterea sustenabilă, astfel încât pe medie să fie posibilă o majorare a produsului intern brut cu 1.5%.
Față de o politică fiscală expansionistă, prociclică promovată până în anul 2008, bugetul pe 2009, bazat pe “responsabilitate fiscală “ este primul răspuns împotriva efectelor crizei economice și financiare și a recesiunii economiei românești. El a conținut mai multe măsuri pentru scăderea deficitului bugetar, acesta având un rol cheie în recâștigarea încrederii investitorilor și în evitarea intrării țării într-o criză de finanțare.
Reformele fiscale au fost concepute astfel încât să prevină noi presiuni ale cheltuielilor, să îmbunătățească procesul bugetar și să asigure eficiența colectării veniturilor și operațiunilor bugetare pe termen mediu. Aceasta înseamnă așezarea la baza politicii publice a performanțelor activităților finanțate și alocarea fondurilor pe criteriul eficienței. Dacă fondurile sunt alocate către sectoare mai puțin productive, rezultatul va fi adâncirea crizei, în loc ca intrumentele fiscale să fie utilizate ca pârghii eficiente pentru stimularea creșterii economice.
Măsurile luate de guvern în 2010 și 2011 continuă să producă efecte negative asupra pieței muncii și a diminuării venitului real disponibil: incertitudinile și neîncrederea au descurajat activitatea sectorului privat, au redus cererea de consum, au comprimat venitul real disponibil al populației.
Pe termen mediu, respectiv perioada 2012-2014, scenariul de prognoză prevede accelerarea creșterii economice cu ritmuri între 4,0-4,7%, care să recupereze scăderile din anii 2009-2010 datorate crizei economico-financiare și să asigure reducerea decalajelor față de statele membre ale UE dezvoltate.
Tabel 1.6 Ponderea veniturilor în total venituri bugetare pe anul 2011
Sursa : Ministerul Finanțelor Publice – Strategia bugetar fiscală pe perioada 2011-2013
Politica bugetară promovată pentru anul 2011 este o politică prudentă, restrictivă care are în vedere continuarea eforturilor de consolidare fiscală pentru atingerea unei ținte de deficit bugetar (în cash) de 4,4% din PIB.
Proiecția veniturilor bugetului general consolidat s-a realizat pe baza indicatorilor macroeconomici proiectați pentru anul 2011, precum și a reglementărilor existente în domeniul fiscal. Veniturile bugetare sunt de 179223 mil.lei, reprezentând o pondere în PIB de 32,9%, în creștere cu 0,2 puncte procentuale față de anul 2010, datorită creșterii economice preconizate pentru anul 2011 de 1,5% și măsurilor privind îmbunătățirea colectării. Datorită contextului internațional încă incert, redresarea economică va fi firavă, fiind necesare continuarea măsurilor de consolidare fiscală pentru ca efectul acestora să permită incepând cu anul 2012 atingerea unui nivel al deficitului bugetar de 3% din PIB, corespunzător criteriilor de convergență de la Maastricht.
Figura 1.2 Ponderea veniturilor în total vennituri bugetare pe anul 2011
Sursa : Ministerul Finanțelor Publice – Strategia bugetar fiscală pe perioada 2008-2013
Tabel 1.7 Ponderea cheltuielilor în total cheltuieli bugetare pe anul 2011
Sursa : Ministerul Finanțelor Publice – Strategia bugetar fiscală pe perioada 2008-2013
Politica de cheltuieli promovată pentru anul 2011 are ca principală provocare asigurarea continuității, prin menținerea unor constrângeri bugetare și prin continuarea reformelor structurale, așa cum sunt prezentate în Strategia fiscal-bugetară pe orizontul de timp 2011-2012. Este o politică restrictivă care acomodează nevoile procesului de ajustare cu resurse limitate disponibile, drept pentru care prioritățile ce urmează să fie finanțate sunt stabilite cu mare atenție, pentru ca efectul privind reluarea creșterii economice pe baze sustenabile să fie atins.
Figura 1.3 Evoluția principalelor cheltuieli ale BGC în anii 2010-2011
Sursa : Ministerul Finanțelor Publice – Strategia bugetar fiscală pe perioada 2008-2013
Cheltuielile bugetare pentru anul 2011 sunt prevăzute în sumă de 203176, cu o pondere în PIB de 37,3% față de 39,5% în anul 2010.
S-a revizuit structura cheltuielilor bugetare prin majorarea cheltuielilor ce conduc la creștere economică, reducându-se și redirecționându-se subvențiile bugetare, și prin proiecția unor creșteri salariale în strânsă legătură cu productivitatea muncii.
Astfel cheltuielile pentru investiții, sunt prevăzute să dețină o pondere de 6,46% din PIB și o pondere de 17,3% în totalul cheltuielilor bugetare, bugetul general consolidat contribuind astfel la stimularea creșterii economice și asigurarea unui nivel de trai mai bun pentru perioada următoare.
Majorarea cheltuielilor bugetului de stat s-a fãcut pe fondul creșterii cheltuielilor pentru servicii generale ( 33,76%), a cheltuielilor pentru servicii și dezvoltare publicã, locuințe, mediu și ape (26,47%), a celor pentru acțiuni economice (26,04%), a cheltuielilor social culturale și a cheltuielilor pentru apãrare, ordine publicã și siguranțã naționalã (15,53%).
Figura 1.4 Ponderea cheltuielilor în total cheltuieli bugetare pe anul 2011
Sursa : Ministerul Finanțelor Publice – Strategia bugetar fiscală pe perioada 2008-2013.
În anul 2008 fațã de anul 2007, cheltuielile bugetului asiugurãrilor sociale de stat au crescut cu 10610,9 milioane lei (respectiv 45,95%). Majorarea cheltuielilor s-a datorat în principal, sporirii costului asigurãrilor și asistenței sociale, cât și a cheltuielilor pentru accidente de muncã și boli profesionale.
Realizarea unui nivel înalt de absorbție a fondurilor europene în perioada 2011-2013 reprezintă unul dintre obiectivele strategice ale României și, în același timp, fructificarea unui beneficiu major al aderării la UE. Acest deziderat presupune concentrarea unor eforturi substanțiale pentru asigurarea unui sistem eficient de accesare și implementare a fondurilor și eliminarea/limitarea oricăror bariere ce pot afecta procesul de absorbție
Putem concluziona cā politica fiscal-bugetarā pentru anul 2011 are în vedere sustenabilitatea finanțelor publice, aliniatā fiscal-bugetarā pe perioada 2011-2013, fiind vorba de o politicā prudentā, echilibratā, construitā pe principiul managementului financiar solid.
1.4 Politica fiscală a României și Republicii Moldova în perioada recesiunii economice
Politica fiscală reprezintă un important instrument pentru gestionarea economiei naționale, având capacitatea de a influența valoarea adăugată totală a producției fabricate, adică produsul intern brut (PIB). Posibilitatea de a influența acest indicator prin modificarea cererii agregate îi conferă rolul potențial de instrument de stabilizare economică.
Guvernele folosesc instrumente variate pentru promovarea celor mai importante obiective: alocarea resurselor, stabilizarea economică, redistribuirea veniturilor și creșterea economică. De-a lungul timpului, aceste instrumente au suferit schimbări, dar cele mai importante obiective guvernamentale au rămas cele patru menționate mai sus [145].
Cheltuielile publice reprezintă instrumentul fiscal tradițional. Atât nivelul cheltuielilor publice, cât și structura acestora sunt importante și pot fi considerate instrumente separate. Impozitarea reprezintă un alt instrument fiscal important, care conține cel puțin patru instrumente potențiale separate, respectiv nivelul impozitării, structura impozitelor, cheltuielile bugetare și stimulentele fiscale. Există trei poziții posibile ale politicii fiscale.
O politică fiscală neutră implică un buget echilibrat în care cheltuielile publice sunt egale cu veniturile. Cheltuielile bugetare sunt finanțate în întregime de veniturile bugetare și, în principiu, rezultatul fiscal are un efect neutru asupra nivelului activității economice.
O politică fiscală expansionistă implică o creștere netă a cheltuielilor bugetare (care sunt mai mari decât veniturile), printr-o majorare a cheltuielilor bugetare sau o diminuare a veniturilor, ori printr-o combinație a celor două.
În lucrarea sa “ Finanțele publice locale” prof.univ. dr. hab. Tatiana Manole subliniază faptul că o “creștere deliberată a ofertei de bani reduce rata dobânzii și încurajează agenții economici – consumatori, producători sau guvernul să ia cu împrumut bani și să majoreze astfel, cheltuielile cu bunurile și serviciile procurate.
O politică fiscală contracționistă apare atunci când cheltuielile bugetare nete (mai mici decât veniturile bugetare) sunt diminuate fie printr-o majorare a veniturilor bugetare sau o reducere a cheltuielilor sau printr-o combinație a celor două.
Din figura 1.4.1 observăm că, statul mărește consumul reducând impozitele, venitul disponibil crește. Creșterea consumului mărește cererea internă de mărfuri și servicii. Creșterea cererii de consum stimulează producătorii să lărgească producția și să angajeze mai mulți lucrători. Deci, șomajul se va reduce și PIB-ul va crește. Creșterea cererii pe piață va conduce la ridicarea prețurilor. Va crește cererea de valută ca urmare, economia se va confrunta cu un efect inflaționist. Pe de altă parte, guvernul a redus impozitele pentru a stimula consumul, dar statul are nevoie de resurse financiare de investire. Producătorii (firmele) privați, încurajați de creșterea cererii, au și ei nevoie de investiții. În acest caz crește rata dobânzii, cresc datoriile publice ale statului pentru acoperirea necesităților de resurse bănești și scad investițiile private ca rezultat al creșterii ratei dobânzii. ( vezi schema 1.14 anexa nr.18 „ Efectele politicii fiscale expansioniste” .)
Investițiile private limitează de fapt efectul stimulativ asupra PIB-ului și se reproduce așa numitul „efect de izgonire financiară”. În viitor, guvernul va modifica politica bugetară. Economia trebuie să ajungă în stare de echilibru.
Politica fiscală reprezintă un important instrument guvernamental pentru gestionarea economiei, cu impact asupra cererii agregate, modului de alocare a resurselor și distribuirii veniturilor. Acest studiu este axat și pe politica fiscală a României pe timpul crizei mondiale, oferind o imagine de ansamblu asupra circumstanțelor ce au condus la dezechilibrele fiscale pentru combaterea efectelor crizei și a relansării economice.
Putem afirma că, România a aplicat o politică fiscală inconsistentă și ineficientă, care a contribuit la dezechilibrele macroeconomice și a mărit presiunea fiscală asupra mediului de afaceri.
De aceea, se impune implementarea unui cadru fiscal consolidat pe termen mediu, care să asigure sustenabilitatea politicii fiscale.
Economia românească a traversat o perioadă de creștere economică între anii 2003-2008, asociată cu procesul de aderare Creșterea economică a fost în medie de peste 6,5% pe an, atingând nivelul de 7,1% în 2008.
O mare parte din creșterea absorbției interne s-a datorat investițiilor private: o dată cu perspectiva certă a aderării, fluxurile de capital, în special investițiile străine directe, au fost atrase de percepția unui risc scăzut al investițiilor care a făcut din România o locație favorabilă de investire [137].
Pe de altă parte, modelul de creștere al României a implicat dezechilibre externe și fiscale mari și nesustenabile, creșterea economică generată de cererea internă realizându-se pe seama creșterii acestor dezechilibre. Nivelul ridicat al împrumuturilor externe a condus la o creștere rapidă a datoriei externe. Expansiunea rapidă a procesului de intermediere financiară, combinată cu perspectiva unor venituri în continuă creștere, au condus la creșterea cererii interne, dar și la o majorare corespunzătoare a importurilor.
Ștefan Pauwels, în materialul sāu, arată cā soldul negativ al balanței de plăți externe, datorat repatrierii profitului de către investitorii direcți și plăților de dobânzi, a fost compensat prin transferuri curente, incluzând, în primul rând, remitențele și fondurile europene [124].
Împrumuturile realizate cel mai adesea în valută au majorat expunerea gospodăriilor și companiilor, iar pierderile mari din sectorul privat au fost accentuate de creșterea deficitelor fiscale. Astfel, deficitul contului curent s-a majorat de la 5,8% la 12,3% din PIB, între 2003 și 2008, al cincilea între statele membre ale UE.
Dar, din pācate, pe primele 9 luni ale anului 2010 comparativ cu aceeași perioadā din anul 2009, produsul intern brut s-a redus cu 1,9% pe serie brutā. Reducerea va fi determinatā de cererea internā care se va diminua ca urmare a reducerii consumului atât cel al gospodäriilor populației, cât și cel al administrației publice.
La nivelul anului 2010 în România, valoarea adäugatā brutā din industrie și agriculturā vor avea contribuții pozitive la creșterea realā a PIB-ului (de 1,0 respectiv 0,1 puncte procentuale), ca urmare a sporurilor estimate a se înregistra în aceste domenii de 4,3% respectiv 1%. Aceste creșteri sunt însā anihilate de evoluțiile negative din construcții și servicii unde valoarea adăugatā brutā se va contracta cu 17,9% respectiv 3,1% .
În trimestrul patru al anului 2008, efectele crizei economice au început să se facă simțite și în economia românească. Aceste efecte au ajuns în țara noastră cu un decalaj, iar consecințele reale au fost acelea că România s-a confruntat cu o încetinire bruscă a creșterii economice, cauzatoare de probleme. Finanțarea în valută a expansiunii cererii interne și presiunile unei economii supraîncălzite s-au sfârșit brusc la începutul trimestrului al patrulea, având în vedere restrângerea semnificativă a intrărilor fluxurilor de capital datorată creșterii aversiunii investitorilor față de eventualele riscuri interne și diminuării veniturilor disponibile. Astfel, cererea internă în anul fost în scādere fațä de anul 2009 pe fondul consumului final care s-a redus cu 2,3% și a formārii brute de capital fix cu 18,2%. Condițiile de finanțare s-au înăsprit, lăsând guvernul incapabil să finanțeze deficitul ridicat la un cost rezonabil. Astfel că, poziția fiscală la sfârșitul lui 2010 s-a deteriorat considerabil și deficitul bugetului general consolidat a înregistrat cel mai mare declin din ultimii ani.
Pe fondul revenirii economiei naționale a României în anul 2010 și a studiilor efectuate putem estima o creștere economicā negativā de 1,9% din PIB, datoria publicā va crește pânā la nivelul de 37,3% din PIB, comparativ cu 30% din PIB cât s-a înregistrat la sfâșitul anului 2009, în principal ca urmare a finanțārii deficitului bugetar (6,8% din PIB) și refinanțārii datoriei publice.
Putem sublinia faptul cā abaterea s-a datorat în principal unei slabe planificări și execuții bugetare, care a condus la cheltuieli curente mai mari decât cele prevăzute, mai ales pentru salarii și transferuri sociale. În plus, proiecțiile de venituri mult prea optimiste nu s-au îndeplinit și s-a constatat o scădere bruscă a nivelului colectării veniturilor, ceea ce a devenit evident principalul risc pentru politica fiscală a anului 2010.
Având în vedere aceste evoluții, concluzionăm fapul că, gestionarea creșterii economice s-a dovedit a fi dificilă pentru România: dezechilibrele macroeconomice s-au adâncit datorită unui exces persistent al consumului și investițiilor peste veniturile disponibile, apărând astfel o inflație ridicată. Politica fiscală a contribuit la aceste dezechilibre prin cheltuieli mai mari decât veniturile realizate din creșterea economică (ceea ce a condus la deficit bugetar). Din păcate, România a ratat ocazia de a-și crea rezerve în perioada de continuă expansiune, ca măsură de protecție împotriva unei posibile încetiniri a ritmului de creștere [50].
În opinia noastră, o parte din rezultatele creșterii economice ar fi trebuit economisită pentru a crea spațiul necesar unei expansiuni fiscale în cazul unei scăderi considerabile a intrărilor de capital și ale economiei în general. Încetinirea bruscă a ritmului de creștere a pus o presiune puternică asupra poziției fiscale, în contextul în care aceasta era deja slăbită din cauza inconsecvenței, numărului mare de taxe și schimbărilor frecvente ale acestora, rezultând o creștere a presiunii fiscale asupra mediului de afaceri.
Criza financiară și efectele sale asupra economiei reale, prin intermediul canalelor de transmisie valutare, comerciale, financiare și de încredere, au făcut ca obligația de rectificare a dezechilibrelor să devină și mai urgentă. Pentru a reclădi încrederea investitorilor, noul guvern a trebuit să schimbe sensul politicii fiscale expansioniste a României și să promoveze un buget consolidat, credibil din punct de vedere fiscal [124].
Credibilitatea oricărei strategii fiscale consolidate trebuie să fie însoțită de începerea implementării unui cadru fiscal pe termen mediu și de redirecționarea cheltuielilor bugetare către investiții productive.
În Romănia, bugetul pe anul 2010 este, în opinia noastră, primul răspuns împotriva efectelor crizei economice și financiare și a recesiunii economiei românești. El conține mai multe măsuri pentru scăderea deficitului bugetar, aceasta având un rol cheie în recâștigarea încrederii investitorilor și în evitarea intrării țării într-o criză de finanțare (vezi anexa 9 -Refacerea credibilității). Coordonatele sale principale sunt ancorarea solidā a anticipațiilor inflaționiste și asigurarea sustenabilitāții dezinflației, simultan cu refacerea încrederii și cu crearea condițiilor favorabile revigorārii sustenabile a activitāții de creditare și implicit relansārii durabile a activitāții economice. Totodatā, provocarea este amplificatā de faptul cā o asemenea configurare a politicii financiare este strict condiționatā de respectarea în continuare a obiectivelor asumate în cadrul aranjamentului multilateral de finanțare externā încheiat cu FMI și alte instituții financiare internaționale, de naturā sā asigure coerența și consecvența mix-ului de politici economice implementate de autoritāți. Pe de altă parte, guvernul a planificat o creștere substanțială a investițiilor publice în anul 2010 de 33,9 mld. lei ceea ce reprezintā 16,8% din cheltuielile totale ale bugetului general consolidat, iar pentru anul 2011 s-a propus un volum al investițiilor de 35,2 mld. lei folosind unul din instrumentele pe care Guvernul le are la îndemânā și anume programul de investiții publice care printr-o alocare și cheltuire judicioasā a resurselor disponibile, poate corecta dezechilibrele apārute în special în domeniul construcțiilor, și poate compensa posibilitāțile momentan mai reduse de finanțare ale sectorului privat în acest domeniu fapt ce poate fi ilustrat în tabelul de mai jos:
Tabel 1.8 Cheltuieli totale și de investiții incluse în BGC în perioada 2011-2015
Sursa : elaborat de autor în baza Strategiei bugetar fiscală 2011-2015 din România
Putem concluziona că, bugetul relativ auster s-a bazat pe „responsabilitate fiscală”, dar după atâția ani de creșteri neîngrădite a cheltuielilor salariale, nu a fost suficient pentru a corecta dezechilibrele externe ale României și pentru a asigura accesul acesteia la finanțarea necesară acoperirii deficitului bugetar.
Autoritățile au conceput un Program economic, intenționând să atenueze efectele scăderii masive ale intrărilor de capital, vizând în același timp diminuarea dezechilibrelor externe și fiscale și întărirea sectorului financiar. În ceea ce privește politica fiscală, planul de acțiune are în vedere recuperarea deteriorării poziției fiscale prin reduceri substanțiale de cheltuieli și suplimentarea veniturilor.
Reformele fiscale planificate au fost concepute astfel încât să prevină noi presiuni ale cheltuielilor, să îmbunătățească procesul bugetar și să asigure eficiența colectării veniturilor și operațiunilor bugetare pe termen mediu. Programul a stat la baza cererii adresate către Fondul Monetar Internațional (FMI) pentru un Acord Stand-By pentru România, autoritățile asumându-și eșecul în gestionarea finanțelor publice. Țara, intrând în recesiune, o relaxare a politicii fiscale pentru a atenua efectele crizei nu a mai fost posibilă, din păcate, datorită unor cheltuieli mult prea mari pentru a mai putea garanta sustenabilitate pe termen mediu și a posibilităților limitate ale guvernului de a finanța deficitul bugetar ridicat [53].
În aceste condiții, autoritățile au decis să solicite ajutor financiar extern. Uniunea Europeană, FMI, Banca Mondială, Banca Europeană de Investiții și Banca Europeană pentru Reconstrucție și Dezvoltare au răspuns punând la dispoziție asistență financiară pentru România în valoare de aproape 20 mld. EUR (aproape 12 mld. disponibile în 2009, 7 mld. în 2010 și 1 mld. în 2011).
John Lipsky, Directorul general adjunct al FMI, a susținut că „asistența financiară comună (…) va da asigurări piețelor că obligațiile externe ale României vor fi îndeplinite”[30]. În plus, aceasta ar trebui să ușureze presiunile generate de finanțarea pe termen scurt și să asigure perspectivele economice pe termen mediu, transmițând un semnal puternic de încredere comunității internaționale referitor la faptul că, odată cu implementarea consecventă a Programului economic convenit, România ar trebui să depășească dificultățile și va reveni cu o economie mult mai echilibrată și flexibilă.
În Scrisoarea de Intenție, autoritățile au subliniat rațiunea adoptării Programului economic, acesta cuprinzând măsurile de consolidare și reformare a administrației fiscale, de reformare structurală și supraveghere a sectorului financiar, pentru implementarea cărora se solicită sprijinul financiar, și au descris obiectivele economice. Pentru a îndeplini aceste obiective, programul urmărește: să întărească politica fiscală pentru a reduce în continuare nevoile de finanțare ale guvernului și pentru a îmbunătăți sustenabilitatea fiscală pe termen lung; menținerea unei capitalizări bancare adecvate și a lichidității pe piața financiară internă; reducerea durabilă a inflației; și asigurarea unei finanțări externe adecvate și îmbunătățirea nivelului de încredere [53]. Strategia fiscală s-a bazat pe o serie de măsuri de natură să genereze economii pe termen lung și să îmbunătățească calitatea finanțelor publice prin intermediul reformării sectorului public.
Autoritățile au avut în vedere măsuri în mai multe domenii: restructurarea sectorului public pentru a reduce personalul angajat în acest sector, împreună cu reformarea sistemului de salarizare; reformarea sistemului de pensii; implementarea Legii Responsabilității Fiscale și a unui cadru fiscal pe termen mediu; reformarea întreprinderilor de stat; restructurarea relațiilor financiare cu autoritățile locale și entitățile ce se autofinanțează pentru a asigura o mai mare asumare a responsabilității financiare; îmbunătățiri în administrarea fiscală; și raționalizarea programelor de asistență socială [53].
În Romānia, în timp ce politica fiscală restrictivă a menținut sentimentul negativ pentru risc în rândul investitorilor străini, a apărut riscul unei instabilități politice care a crescut pe măsură ce șomajul a crescut, iar veniturile reale au scăzut odată cu reducerea cheltuielilor în sistemul public. Există încă posibilitatea ca deficitul bugetar stabilit să fie depășit. În ceea ce privește eficiența măsurilor fiscale, opinia noastră este aceea că, unele dintre ele au condus la o presiune fiscală mai mare asupra cetățenilor și companiilor, contrar recomandărilor Comisiei Europene, cuprinse în Planul European de Redresare Economică, de „a proteja ocuparea forței de muncă și de a promova spiritul antreprenorial” [53].
În acest sens au fost luate o serie de măsuri menite să eficientizeze politica fiscală a României în perioada imediat următoare astfel :
• Pentru a reduce pierderile de venituri datorate unei largi zone economice „gri”, guvernul a introdus obligația plății unui impozit minim (forfetar) de 16% asupra cifrei de afaceri a agenților economici. Suntem de părere că îmbunătățirea colectării veniturilor ar fi fost mai eficientă, deoarece impozitul minim a condus la autolichidarea multor microîntreprinderi, la creșterea șomajului și scăderea inițiativei private. Pentru anul 2011 încasārile din impozitul pe venit se vor menține la 3,4% din PIB, evoluție determinatā de creșterea moderatā a câștigului salarial mediu brut în concordanțā cu productivitatea. Ponderea impozitului pe profit este influențatā de evoluția activitāții economice în anumite sectoare de activitate, precum și de costurile de finanțare ale agenților economici. Aceasta va ajunge la 1,8% din PIB în anul 2011;
• Creșterea obligațiilor sociale, respectiv a contribuțiilor sociale cu 1% pentru angajați și cu 2,3% pentru angajatori;
• Întârzieri mari la rambursarea TVA pentru firmele exportatoare, conducând la lipsa de lichidități pentru acestea;
• S-a decis ca profitul reinvestit să fie scutit de impozit;
• Trimiterea angajaților din sectorul bugetar în concediu fără plată pentru 8 zile, măsură care este contrară recomandării Comisiei Europene conținută în Planul European de Redresare Economică: „prioritatea principală trebuie să fie protejarea cetățenilor Europei de efectele cele mai grave ale crizei financiare”[40]. Un alt angajament de a reduce cheltuielile bugetare cu 0,6% vizează concedierea unui mare număr de angajați din sistemul public până la jumătatea lui 2011. În aceste condiții putem afirma cā, din analiza unui studiu realizat de centrul de cercetare în domeniul economiei CESifo Group publicat în august 2009, amploarea și structura măsurilor luate de România pentru a lupta împotriva crizei financiare și economice au fost evaluate cu nota 1,3 (scara WES: nota 9 – măsuri absolut suficiente; nota 5 – măsuri mai mult sau mai puțin suficiente; nota 1 – măsuri insuficiente) [22] .
În semestrul al II-lea al anului 2009 au apărut primele semne ale redresării economice, ca rezultat al cererii externe. Declinul în producția industrială și exporturi a fost moderat și evoluția creditului privat a devenit pozitivă după mai multe luni de creștere negativă. Previziunile anticipează că acest trend se va consolida în trimestrele ce vor urma [48].
Se apreciază că redresarea cererii interne se va produce cu întârziere din cauza șomajului încă ridicat și scăderii ritmului acțiunilor de stopare a creșterilor salariale. În aceste condiții, presiunile asupra cursului de schimb s-au diminuat. Creșterea reală a PIB se așteaptă să devină pozitivă în trimestrul I al anului 2010, însemnând o rată reală de creștere în 2010 în medie de 0,5%, crescând treptat la 2,5% în 2011. Însă, redresarea va rămâne superficială date fiind: necesitatea ajustărilor fiscale permanente, diminuarea intrărilor de capital, cel puțin în comparație cu perioada dinaintea crizei, menținerea în continuare a unei rate ridicate a șomajului.
Oricum perspectiva pozitivă stă sub semnul incertitudinii și riscurilor. Așa cum se arată în Parteneriatul Strategic pentru România, încheiat cu Banca Mondială în 2009, redresarea depinde de evenimentele la nivel mondial și de abordarea schimbărilor structurale de o manieră credibilă și durabilă. În orizontul apropiat, producția obținută poate fi în continuare scăzută, având în vedere efectele bilanțiere rezultate din deprecierea monedei naționale și inflația mai mare decât cea așteptată, mai ales dacă ieșirile de capital vor fi mai mari decât cele anticipate.
Extinderea decalajului privind productivitatea, scăderea cererii interne și recenta stabilizare a cursului de schimb au diminuat în mod semnificativ presiunile inflaționiste în ultimele luni. Deoarece economia revine pe un trend de creștere ceva mai susținut pentru o țară în tranziție, echilibrele externe se așteaptă să rămână într-o zonă negativă. Deoarece ritmul previzionat de creștere a importurilor depășește pe cel al exporturilor, atât deficitul comercial, cât și cel al contului curent sunt prevăzute a crește cu un sfert de procent între 2009 și 2011.
Pentru a crește competitivitatea pe plan extern și pentru a diminua deficitul de cont curent și inflația, în România propunem implementarea unui cadru fiscal coerent pe termen mediu, pentru a asigura stabilitate fiscală. Autoritățile au propus o serie de reforme de natură să prevină apariția presiunilor la cheltuielile-cheie și să îmbunătățească procesul bugetar, ceea ce ar permite guvernului să eficientizeze acest proces, să asigure disciplină în planificarea bugetară și să asigure sustenabilitate fiscală pe termen mediu. Componentele importante ale acestor reforme includ: un cadru pentru îmbunătățirea procesului de bugetare multianuală; limitarea numărului de rectificări bugetare într-un an; reguli fiscale privind cheltuielile, datoria publică și deficitul primar; înființarea unui consiliu fiscal independent; și un cadru pentru gestionarea garanțiilor și altor datorii contingente.
Una dintre cele mai importante amenințări la adresa stabilității fiscale este sistemul de pensii aplicat în prezent, care se așteaptă să conducă la mari deficite în anii următori. Sistemul actual indexează pensiile în funcție de salarii, permite creșteri discreționare ale acestora, se bazează pe o vârstă mică de pensionare și exclude anumite grupuri de angajați din sistemul public de la plata contribuțiilor. Reforma pensiilor va schimba gradual indexarea pensiilor în funcție de prețurile de consum, contribuțiile vor fi incluse etapizat pentru categoriile excluse, iar ajustarea graduală a vârstei de pensionare se va realiza devansat față de calendarul existent pentru alinierea la practicile din economiile avansate.
Propunem, de asemenea, să se revizuiască structura cheltuielilor publice prin majorarea cheltuielilor ce conduc la creștere economică, reducându-se și redirecționându-se subvențiile bugetare pe orizontală, și prin menținerea creșterilor salariale în strânsă legătură cu creșterea productivității.
Un alt obiectiv pe care îl propunem este, intensificarea măsurilor de diminuare a evaziunii fiscale în sectoare cum ar fi industria pâinii, a băuturilor și a tutunului, turism, hoteluri și restaurante, comerț, astfel încât să se îmbunătățească procesul de colectare a veniturilor. În ceea ce privește arieratele fiscale, autoritățile se concentrează deja pe un număr de măsuri corective la nivel local și central: decontarea tuturor arieratelor acumulate până în prezent în 2009 până la sfârșitul lui septembrie 2009 și a valorii rămase a acestora până la sfârșitul lui 2010; condiționarea accesului instituțiilor publice locale și a celor autofinanțate la garanțiile autorităților centrale și suplimentarea transferurilor, de performanțe satisfăcătoare în reducerea și eliminarea acestor arierate; și inițierea unui proces de revizuire a sistemului de control pentru întărirea acestuia în anul 2010.
Dintotdeauna, „impozitul ca schimb” a fost discursul favorit al elitelor politice angrenate și avantajate de consolidarea statului. Invocând ilegitim „criteriul eficienței”, guvernul decide că trebuie să majoreze un anume impozit sau să schimbe regimul fiscal, și asta „spre binele economiei”! Dar cine este de fapt „economia”? În esență, economia desemnează un sistem de interacțiuni voluntare între deținătorii drepturilor legitime de proprietate. Iar în arhitectura acestui sistem, politicile guvernamentale nu fac decât să împartă avantaje pentru unii și dezavantaje pentru alții, de unde și natura inerent conflictuală a tuturor aranjamentelor bazate pe coerciție, deci lipsite de etică și legitimitate.
Este lesne de recunoscut că fiscalitatea împarte societatea în două mari categorii sociale concurente, după cum a demonstrat John C. Calhoun în al său Disquisition on Government. Chiar dacă, formal, toți avem calitatea de „contribuabil”, totuși, din punct de vedere economic, unii sunt mai contribuabili decât alții. Este vorba, pe de o parte, de cei care își dobândesc veniturile din sectorul privat (plătitorii neți de impozite), care sunt dependenți de piață, de satisfacerea referințelor consumatorilor. Pe de altă parte, este vorba de cei remunerați din bugetele publice (consumatorii neți de impozite), precum și de cei ale căror câștiguri provin din „afacerile” cu statul, care nu sunt subordonați pieței, ci preferințelor birocrației statale. În prezent, foarte mulți economiști sunt atrași de ideea cotei unice. Ei consideră că, sistemul impozitării progresive, prin ratele sale marginale înalte, taxează discriminatoriu, descurajează investițiile, distrug locuri de muncă și încetinește creșterea economică. Argumentul standard în favoarea cotei unice aparține lui Robert Hall și lui Alvin Rabushka (1985) [66].
Ei arată că avantajul economic al cotei unice ar consta în impunerea unui nivel de impozitare mai scăzut, de natură să stimuleze economisirea, formarea capitalului și activitatea antreprenorială, ceea ce ar atrage, așadar, creșterea performanțelor economice. Aceasta nu înseamnă, însă, că impozitarea uniformă ar fi de natură să elimine efectul depresiv pe care, în general, orice impozitare îl exercită asupra producției.
În economia de astăzi, care este caracterizată tot mai mult prin intensificarea globalizării, capitalul și locurile de muncă migrează către jurisdicțiile în care povara fiscală este tot mai redusă. Această concurență fiscală este fenomenul instituțional care ridică serioase bariere în calea puterii statului de a impozita și reglementa. Până la urmă, paradoxal, tot piața este – după cum vedem – cea care stabilește constrângeri asupra statului, nu constituțiile sau, la fel de fals, oamenii politici și birocrația guvernamentală.
În acest context, pentru obiectivul analizei noastre două fenomene sunt semnificative: reducerea sistematică a nivelului impozitării; extinderea impozitării proporționale, adică adoptarea în numeroase țări, în special în Europa Centrală și de Est, a sistemului cotei unice. Există numeroase exemple ilustrative pentru a considera că aveam de-a face, în această privință, cu o tendință globală. De exemplu, pentru 26 de țări membre ale OECD, media celor mai mari rate de impozitare a profiturilor a scăzut de la 41% în 1986 la 32% în 2000 (OECD). Deși FMI a pretins, sistematic, că impozitele mici sunt „rele” pentru echilibrul bugetar și, deci, pentru performanța economică, tot studiile FMI demonstrează că economiile cu fiscalitate mai redusă beneficiază de intrări mai mari de investiții străine directe decât cele cu o fiscalitate mai împovărătoare. De exemplu, între 1996 și 2000, patru țări europene cu regimuri fiscale mai favorabile – Irlanda, Olanda, Luxemburg și Elveția, care dețin doar 9% din PIB-ul european –au atras 38% din investițiile americane orientate către Europa. Este de notat faptul că, prin implementarea consecventă a politicilor pro-piață, arată Edwards, Irlanda a devenit țara cu al doilea nivel al venitului pe locuitor și cu cel mai scăzut nivel de impozitare din UE [46]. În același timp, reformele fiscale au început să fie atinse, tot mai puternic, de „revoluția fiscală” a cotei unice de impozitare. Estonia a fost prima țară din Europa care a adoptat, în 1994, o cotă unică de impozitare de 26 de procente. A urmat Letonia, în 1995, apoi Rusia în 2001 și Ucraina în 2003. În prezent, în nouă țări din Europa Centrală și de Est funcționează impozitarea proporțională, cu rate diferențiate sau nu între impozitul pe venitul individual și impozitul pe profit, după cum urmează: Estonia – 24%, respectiv 24%; Georgia – 12%, respectiv 20%; Letonia – 25%, respectiv 15%; Lituania – 33%, respectiv 15%; România – 16%, respectiv 16%; Rusia – 13%, respectiv 24%; Serbia – 14%, respectiv 14%; Slovacia – 19%, respectiv 19%; Ucraina – 13%, respectiv 25% conform tabelului prezentat mai jos astfel: Tabel 1.9
Sursa: elaborat de autor în baza bibliografiei [44]
Unul dintre „părinții cotei unice”, profesorul Alvin Rabushka de , apreciază că aceasta nu reprezintă decât începutul. Rămâne de văzut, însă, în ce măsură asemenea rate de impozitare vor rezista presiunilor Uniunii Europene de inhibare a concurenței fiscale, de vreme ce armonizarea europeană sună tot mai mult a cartel fiscal [66].
Din punctul nostru de vedere, în primul rând, pentru sporirea atractivității mediilor de afaceri prin reducerea impozitelor și extinderea, pe această cale, a bazei impozabile, cota unică nu este – prin jocul cuvintelor – unica soluție. De aceea propunem, ca introducerea cotei unice să vizeze, cel puțin la nivel declarativ, reducerea poverii fiscale de pe umerii contribuabililor. Însă, este la fel de adevărat că reducerea poverii fiscale poate avea loc și în cadrul regimului impozitării progresive. Dar cum ne putem oare imagina că politicienii americani de astăzi, și alături de ei mulți alții, ar fi dispuși să se întoarcă la modelul fiscal existent la începutul secolului al XX-lea? În Statele Unite, introducerea impozitului federal pe venit, în 1913, cuprindea rate marginale între 1 și 7 procente.
În al doilea rând, trebuie să spunem că începuturile impozitării pot fi deslușite, din punct de vedere istoric, sub forma „cotei unice”. De exemplu, în Europa feudală, în care pactul feudal definea raporturile sociale între suzerani și vasali, impozitarea consta în preluarea, în natură, a unei anumite proporții din producția agricolă a celor din urmă. „Zeciuiala” pare a reprezenta strămoșul fiscal, mult mai blând, e adevărat, al cotei unice de astăzi. Mai mult decât atât, „reinventarea” cotei unice în zilele noastre nu schimbă cu nimic, de fapt, natura coercitivă a impozitării.
Controversele purtate în ultimii ani, în România, asupra „revoluției fiscale” a cotei unice au urmărit impozitarea progresivă vs. cotă unică, aceasta devenise noua dilemă care descătușa imaginația analiștilor economici și a comentatorilor din mass-media. Iar majoritatea clasei politice și a oamenilor de stat, care au învățat relativ ușor cum stă treaba cu democrația, promiteau că această schimbare va aduce relansarea economică și prosperitatea la care românii n-au încetat să viseze.
Întreaga dezbatere publică devine astfel acaparată de preocuparea de a demonstra superioritatea unui anumit aranjament fiscal. Cu alte cuvinte, ce sistem fiscal este mai bun, cel bazat pe impozitarea progresivă sau cel al cotei unice? În acest sens, voi arăta că „alegerea” între impozitarea progresivă și cea proporțională este, de fapt, o falsă problemă.
În consonanță cu accepțiunea populară, la întrebarea „Ce este cota unică?”. Economistul Daniel Mitchell în lucrarea sa “A Brief Guide to the Flat Tax” apărută în anul 2005, descrie acest regim fiscal ca fiind unul „simplu, cinstit, care tratează toți contribuabilii în mod egal”. Însă, recunoașterea unui plus de simplitate administrativă nu justifică împărtășirea, din considerente etice și economice, și a celorlalte atribute ale cotei unice.
După cum menționa economistul român C. Marinescu în lucrarea sa ,,Mitul «criteriului eficienței» în știința economică" , teoria economică și filozofia politică ne învață că, din punct de vedere științific, nu putem argumenta că vreun impozit, indiferent de natura și nivelul său, este unul cinstit. Ce, și pentru cine, poate fi cinstit, într-o acțiune care nu se bazează pe acordul de voință liber consimțit, ci pe violență și coerciție? Altfel, ar rezulta implicit că este cinstit, adică etic, ca cel care se opune oricăror pretenții ale statului asupra roadelor muncii sale să înfunde pușcăria, pe acest motiv. Aceasta ar însemna, nici mai mult nici mai puțin, că orice decizie (a se citi „dictatură”) a majorității este una etică, justă. În realitate, suntem în imposibilitatea de a valida, științific, acțiunile statului, atât prin argumentul iluzoriu al eficienței, cu atât mai puțin prin cel al eticii [101 ]. Iar de aici rezultă că niciun regim fiscal nu poate trata „toți contribuabilii în mod egal” deci nici un regim fiscal nu poate trece testul neutralității.
În pasiunea tuturor acestor dezbateri asupra naturii regimului fiscal, „specialiștii” au neglijat tocmai elementul esențial: povara fiscală generală. Adevărata problemă nu privește modalitatea de impozitare, progresivă sau proporțională, ci acel aranjament fiscal care „socializează” cât mai puțină proprietate privată. Este, în continuare, o chestiune ce ține primordial de etică și, complementar, de eficiență.
Numeroși economiști celebri, printre care și Friedrich Hayek (1998) și Milton Friedman (1995), de exemplu, susțin că rata unică de impozitare prezintă avantaje importante rezultate din absența discriminărilor pe care, inevitabil, impozitarea progresivă le face între indivizi. Aceasta nu înseamnă însă că uniformitatea fiscală à echivalează, în mod necesar, cu „neutralitatea fiscală”. Este ca și cum ai pretinde că exproprierea uniformă ar fi „mai etică” decât cea discriminatorie [69] ,[54].
Cu privire la sursa prosperității economice, argumentele nu pot fi reduse numai la numitorul comun al „cotei unice”: sursa reală a prosperității nu stă, în sine, în cota unică, ci într-un nivel redus de impozitare. Faptul că, în general, cota unică este pusă în relație cu un nivel mai scăzut al impozitării, nu înseamnă că, în mod necesar, impozitarea proporțională atrage reducerea poverii fiscale. Fixarea cotei unice, de exemplu, sub 20%, nu are valoare de principiu. Ne putem imagina și cote unice fixate la nivelul de 50%, ori chiar peste, cam cât extrage în prezent statutul bunăstării din Europa Occidentală.
Din acest motiv, o impozitare progresivă cu rate cuprinse, de exemplu, între 1% și 7%, precum în SUA la începutul secolului al XX-lea, este bineînțeles preferabilă unei cote unice de 16%. În consecință, în funcție de nivelul general de impozitare, regimul fiscal progresiv poate fi mai favorabil acumulării de capital și investițiilor decât cel proporțional. Este același lucru cu a spune că deficitul bugetar poate fi mai avantajos progresului economic decât echilibrul bugetar. Depinde la ce nivel al bugetului se realizează deficitul, respectiv echilibrul bugetar: de exemplu, un deficit de 1% din PIB – atunci când bugetul reprezintă, să zicem, un 20% din producția națională – descrie o situație preferabilă unui echilibru bugetar care s-ar manifesta la un nivel de 60% din aceeași producție.
În concluzie, decizia oamenilor de stat de a impozita progresiv sau proporțional este, din punct de vedere științific, absolut irelevantă. Problema are, de fapt, natură neștiințifică, fiind vorba exclusiv de o decizie politică. Însă, prin complicitatea oamenilor „de știință”, problemele politice – privind păstrarea ori câștigarea puterii politice – capătă, fraudulos, pretenții științifice. Argumentul calculului economic relevă caracterul relativist, arbitrar, al oricărei politici fiscale. Care sunt rațiunile pe baza cărora guvernul a propus o rată unică de impozitare de 16%? De ce nu 16,5%, sau 20%, sau 10%, să fie număr rotund? Care sunt calculele utilizate, în general, în stabilirea ratei de impozitare? Este oare vorba de acel impozit (optim) la care economia este înfloritoare și „merge” cel mai bine? Opțiunile fiscale ale guvernelor care au adoptat cota unică ne dezvăluie marea diversitate a ratelor de impozitare utilizate. Pretutindeni și succesiv, asistăm la reformarea sistemelor fiscale naționale, prin schimbarea naturii și nivelului impozitelor. Rațiunile se contopesc, cel mai adesea, în programele electorale prin care politicienii caută să valorifice conjunctura economică în care se găsesc.
În consecință, alegerea regimului fiscal nu poate fi subordonată unui raționament științific, obiectiv, care să aibă la bază legitățile universale ale științei economice. Această opțiune este una politică, după cum bine recunoaște și remarcarcabilul prof. dr. Alvin Rabushka, într-un interviu ce survine adoptării în România, de la 1 ianuarie cotei unice de impozitare. Ei bine, opțiunea pentru un anumit regim fiscal nu este și nici nu poate fi una obiectivă, științifică. Nu este vorba nici de a asigura „bunul mers” al economiei și nici de a reduce costurile de colectare a impozitelor, așa cum susțin autoritățile fiscale. Numai în sfera proprietății private poate exista interes pentru economisirea costurilor,deoarece numai în condiții de piață risipa este penalizată, prin pierderi și, eventual, prin faliment. Din nefericire, nu ne putem imagina cum ar falimenta un guvern din cauza…„costurilor mari de colectare a impozitelor” [66].
Unii economiști consideră că, de vreme ce rațiunea impozitării ar fi aceea de a furniza mijlocul de finanțare a bunurilor publice, atunci regimul fiscal trebuie subordonat necesității de a produce bunurile publice. De exemplu, Richard Epstein în lucrarea sa ,, Private Property and the Power of Eminent Domain", arată că impozitarea trebuie să fie mai degrabă proporțională, decât progresivă, deoarece oamenii nu beneficiază de bunurile publice într-o manieră progresivă. Însă, dacă logica raționamentului „bunurilor publice” este dusă până la capăt, atunci soluția ar trebui să fie, de fapt, alta [47].
Deducerea ei se întemeiază pe însăși natura economică a bunurilor publice: utilizarea lor de către o persoană nu reduce disponibilitatea acestora pentru celelalte persoane din comunitate. Astfel, s-ar putea pretinde că, în virtutea atributelor de non-exclusivitate și non-rivalitate ale bunurilor publice, nimeni nu beneficiază într-o măsură mai mare decât alții de apărare națională, iluminat public, de spectrul undelor radio etc.
De aceea, guvernele cheltuiesc maximul de resurse pe care sunt capabile să le încaseze și peste, prin crearea sistematică de deficite și datorii publice. Iar regimul fiscal este subordonat inevitabil nevoilor bugetare discreționare și intereselor politice, într-o lume în care majoritatea economiștilor continuă să vorbească, iluzoriu, despre „optim”.
Nu există nimic de tipul unui „optim” în legătură cu dimensiunea relativă a sectorului public. Admirabilul argument al lui Ludwig von Mises, cu privire la imposibilitatea calculului economic în socialism, stă la baza acestei explicații, de vreme ce sectorul public este, în definitiv, o „insulă de socialism”. În absența pieței și a prețurilor, alocarea proprietății „socializate” prin intermediul bugetelor de stat este una politică, a cărei viabilitate în raport cu nevoile oamenilor este imposibil de verificat [104].
Concluzii la capitolul 1
În acest capitol pentru a evidenția rolul finanțelor publice ca instrument de intervenție în activitatea economicã, am analizat diversele abordãri și opinii ale economiștilor referitoare la finanțele publice, raporturile acesteia cu alte științe, precum și locul și rolul finanțelor în procesul dezvoltãrii economice a țãrii.
Teoria modernã a finanțelor a fost conceputã în SUA, în principal de cãtre economiștii F. Modigliani și M. Miller. Teoria modernã a finanțelor are ca obiectiv determinarea optimului în politica de îndatorare. Evident cã în determinarea acestui optim trebuie sã avem în vedere costurile capitalului și ale investițiilor, cât și prețurile titlurilor financiare, determinate de piața financiarã.
Finanțele moderne nu pot fi concepute fãrã sã aibã la bazã informația, mai precis un sistem informațional foarte performant. Se creeazã astfel o relație puternicã informație-valoare.
Pe mãsura dezvoltãrii societãții, statul a cunoscut o serie de transformãri sub aspectul conținutului, formei și structurii sale.
Cerințele sale economice și culturale au determinat gruparea populației în unitãți teritoriale cu o organizare proprie. Constituirea primelor sate, comune și orașe a determinat apariția finanțelor locale. Nicolae Iorga în opera „Istoria literaturii române”, remarcă, în acest sens cã, “organizarea financiarã a țãrii s-a dezvoltat din forma organicã localã, apoi s-a adaptat condițiilor din fiecare etapã de dezvoltare a societãții ”.
Am analizat cu prioritate problemele referitoare la geneza, conținutul economic, funcțiile, rolul și evoluția relațiilor financiare în cursul dezvoltării societății omenești care formează obiectul de studiu al științei finanțelor. Aceasta, este astăzi o știința economică distinctă, care s-a conturat ca disciplină științifică independentă începând cu deceniul patru al secolului al XIX-lea.
În condițiile economiei de piațã, finanțele publice constituie o parte a relațiilor bănești prin intermediul cărora, în procesul repartiției produsului intern brut, se formează, se repartizează și se utilizează fondurile necesare îndeplinirii funcțiilor și sarcinilor statului. Asemenea relații apar în procesul repartiției fără echivalent direct a produsului intern brut și, în primul rând, a produsului intern net, în vederea satisfacerii unor nevoi publice
Finanțele publice constituie doar o parte a relațiilor financiare, astfel că în sfera finanțelor trebuie să fie incluse, după aprecierea noastră, și acele relații care vizează formarea capitalului social al agenților economici și modificarea mărimii acestuia prin aporturi bănești la patrimoniului instituțiilor, asociațiiIor și fundațiilor private, relațiile privind remunerarea prin dividende a capitalului, de constituire de către fiecare agent economic, a fondurilor proprii pe seama mobilizării amortismentului aferent imobilizărilor corporale, a unor fracțiuni din profitul net și a altor resurse, precum și de alocare a acestor fonduri pentru investiții, activitatea curentă de exploatare, acțiuni social – culturale, sponsorizări etc. Înțelegerea corectă a esenței relațiilor financiare presupune, evidențierea trăsăturilor specifice ale acestora, care le individualizează în cadrul relațiilor de transfer de valoare fără echivalent, al relațiilor bănești și al relațiilor de repartiție – potrivit logicii formale simple a lui Aristotel.
Finanțarea locală are un rol tot mai important în întreg sistemul european financiar public. Veniturile și cheltuielile comunităților locale au crescut an de an prin introducerea unor linii bugetare noi sau ridicarea celor existente. Implementarea regulilor generale de guvernare locală (în special cele prevăzute de Carta europeană a autonomiei locale) a contribuit la consolidarea poziției finanțelor publice locale în economie. Relansarea sectorului financiar local a fost necesară pentru a asigura o mai bună calitate a servicii publice oferite cetățenilor. Orientarea autorităților locale spre nevoile cetățenilor poate fi maximizată, permițând comunităților locale să-și gestioneze propriile resurse financiare publice. Descentralizarea implică schimbarea structurii cheltuielilor locale, prin diversificarea domeniilor în care comunitățile locale pot decide alocarea resurselor publice. Veniturile pentru finanțarea cheltuielilor pentru domenii noi sunt asigurate și de bugetele centrale. În acest fel, impactul asupra echilibrului local este relativ mic întrucât dezechilibrul acestora este preluat de către bugetele centrale.
Concluzia care se desprinde este cã, nivelul ridicat de integrare economicã și financiarã, contextul economic mondial exercitã o influiențã majorã asupra conducerii politicilor economice la nivelul Uniunii Europene. Climatul economic al anilor 2008, fost dominat de turbulențele financiare globale, transformate într-o crizã de proporții istorice cauzatã, în principal, de excese de securizare, intermediere financiarã defectuoasã și reglementãri excesive sau insuficiente care au generat dezechilibre macro și microeconomice profunde. Astfel, deși turbulențele au apãrut inițial în SUA, ulterior un numãr mare de țãri dezvoltate și emergente au fost influențate în diverse forme și dimensiuni de acestea.
România a aplicat o politică fiscală inconsistentă și ineficientă, care a contribuit la dezechilibrele macroeconomice și a mărit presiunea fiscală asupra mediului de afaceri. De aceea, este necesară implementarea unui cadru fiscal consolidat pe termen mediu, care să asigure sustenabilitatea politicii fiscale.
În ultimii ani, politica fiscală a României a fost expansionistă, prociclică, caracterizată printr-un management fiscal căruia i-a lipsit orientarea strategică pe termen mediu și care a condus la acumularea de dezechilibre macroeconomice semnificative reflectate de creșterea deficitului de cont curent și deficitului bugetar și de rata ridicată a inflației.
Aceste dezechilibre externe și fiscale considerabile au intensificat expunerea României la efectele crizei economice mondiale.
Lipsa de coerență a politicii fiscale și bugetare și decalajele înregistrate în 2009 au facilitat deteriorarea percepției investitorilor, confirmată de ratingurile scăzute acordate României de către agențiile de rating, au mărit presiunile legate de deprecierea monedei naționale și au majorat costurile de finanțare. În absența unei politici fiscale sustenabile și în condițiile unei risipe de bani cauzate de inexistența unui management al cheltuielilor publice, echilibrele macroeconomice și structurale nu pot fi restabilite.
Toate acestea au influențat încetinirea creșterii economice. Astfel, propunem ca politica fiscală aplicată să fie consecventă cu situația economică existentă și susținută prin ajustări adecvate [42, p. 96].
Aceasta înseamnă așezarea la baza politicii publice a performanțelor activităților finanțate și alocarea fondurilor pe criteriul eficienței. Dacă guvernul înregistrează eșecuri în finanțarea investițiilor productive și continuă să canalizeze fondurile către sectoare mai puțin productive, rezultatul va fi adâncirea crizei, în loc ca instrumentele fiscale să fie utilizate ca pârghii eficiente pentru stimularea creșterii economice. Astfel, în contextul economic actual, prioritatea României trebuie să fie combaterea dezechilibrelor macroeconomice și fiscale care pun în pericol sustenabilitatea creșterii economice pe termen mediu și lung.
Scopul definitoriu al acestui studiu este acela de a desluși posibilitatea ca știința economică să prescrie “un optim fiscal”, de aceea în România până în prezent nu s-a găsit un sistem fiscal optim care ar încuraja sectorul real și ar duce la creșterea economică. În legătură cu aceasta, propunem un optim fiscal, atât în privința regimului de impozitare (impozit progresiv față de cota unică), cât și în privința nivelului de impozitare.
Voi argumenta, așadar, necesitatea demitizării unor idei larg răspândite în teoria economică și în opinia publică: pe de o parte, ideea că regimul fiscal al cotei unice (flat tax) este mijlocul adecvat împotriva discriminării fiscale și redistribuirii avuției în societate; pe de altă parte, ideea că impozitarea proporțională, cota unică, este sursa modernă a prosperității economice.
Referitor la politicile fiscale, în condițiile în care se mențin incertitudini pronunțate pe piețele financiare, toate autoritățile guvernamentale din zona euro trebuie să adopte cât mai repede măsuri ferme pentru a susține încrederea publicului în sustenabilitatea finanțelor publice.
Totodată autoritățile guvernamentale din zona euro trebuie să își demonstreze hotărârea fermă de a onora pe deplin angajamentele proprii privind rambursarea datoriei suverane, care reprezintă un element esențial în asigurarea stabilității financiare în zona euro în ansamblu.
Astfel se impune, consolidarea fiscală și întărirea cadrelor fiscale interne, precum și adoptarea măsurilor suplimentare care se impun, ca urmare a evoluțiilor proprii.
Consolidarea fiscală și reformele structurale trebuie corelate pentru a consolida încrederea, perspectivele creșterii economice și crearea de locuri de muncă. Reformele structurale substanțiale și complete vor contribui la consolidarea competitivității respective și la sporirea flexibilității și a potențialului acestora de creștere pe termen lung.
La baza oricărui ciclu de creștere economică se află un proces de creștere a productivității capitalului – fie el uman, financiar sau fizic. Creșterea productivității necesită modificări în ceea ce privește capitalul. Astfel de procese implică utilizarea unor resurse financiare, care nu își pot avea sursa în economisire.
II. OPTIMIZAREA PROCESULUI ECONOMICO-FINANCIAR ȘI INFLUIENȚA FINANȚELOR PUBLICE ASUPRA CREȘTERII ECONOMICE
2.1 Reforma finanțelor publice în contextul integrãrii europene și acquis-ul comunitar în domeniul prevederilor financiare și bugetare
Reforma este acum o “modã” frecvent întâlnită în diverse domenii de activitate, atât cele specifice sectorului public, cât și cele specifice sectorului privat. Este un adevãr cã, reforma se manifestã cu o mai mare intensitate în domeniul economic și administrativ, de aceea putem afirma cã, reforma acestor domenii are implicații profunde asupra vieții de zi cu zi. Reforma definește reguli noi în orice domeniu de activitate care evidențieazã câteva trãsãturi și anume:
are la bazã formula pe care se contruiește arhitectura acesteia: reguli noi, performanțe sporite, pentru domeniul de activitate la care se referã;
are nevoie de “actori” specialiști, care sã înțeleagã conținutul noilor reguli și sã le implementeze în timp rezonabil;
finalitatea reformei și succesul acesteia, îl constituie efectele favorabile asupra societãții, îndeosebi asupra îmbunãtãțirii nivelului de trai.
Cele trei caracteristici, fac din reforma, definitã la modul general, o strategie care are pentru orice domeniu de activitate trei componente esențiale: reguli noi, specialiști și performanțe sporite.( vezi schema 2.1 anexa 19 „ Modelul de management al serviciilor publice în România, ca rezultat al aplicãrii regulilor descentralizãrii și deconcentrãrii”).
Este necesarã o perioadã de timp pentru a implementa regulile reformei, de a analiza atent orice regulã nouã care are are nevoie de cel puțin doi timpi:
un timp necesar învãțãrii regulii ( însușirea de cãtre specialiști);
al doilea timp are la bazã implementarea regulilor.
De aici, rezultã întrebarea : Ce s-a întâmplat cu reforma finanțelor publice locale și de ce a fost necesarã aceasta? Înainte de a rãspunde la aceastã întrebare, complexã și dificilã, trebuie sã cercetãm și cauzele care au determinat aceastã nouã categorie de reformã începutã.
O primã cauzã, este cea a reformei administrației publice, care a debutat în România în anul 1991, cu prima Lege nr. 69/1991 a administrației publice locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 238/28 noiembrie 1991. Autonomia localã și descentralizarea, ca și principiile consacrate la nivel european, aveau sã defineascã raporturile în care se gãsesc autoritãțile centrale fațã de autoritãțile locale, ca și raporturi de colaborare. Era primul pas în care autoritãțile locale aveau de confruntat o realitate care ulterior le-a dat bãtaie de cap, sã asigure servicii publice de interes local pentru care sã dea socotealã membrilor comunitãții.
Controlul exercitat prin vot asupra autoritãților locale, de cãtre cetãțeni, avea sã le sporeascã autonomia de care dispuneau pentru început doar teoretic. Miza autoritãților era mare. Trebuiau sã gãseascã acel mod de împãrțire a serviciilor publice care sã rãspundã intereselor cetãțenilor. Viitorul aparține autoritãților care au știut cel mai bine” sã apropie” serviciile publice fațã de cetãțeni. Astfel, principiul subsidiaritãții guverneazã deciziile administrațiilor din Europa Contineantalã, rezultatul fiind conceperea unor modele de management al serviciilor publice, împãrțire în mod echitabil între autoritãțile centrale și locale. Și România s-a conformat acestor cerințe, astfel cã, aplicând regulile descentralizãrii și deconcentrãrii, a rezultat un model de management al serviciilor publice, așa cum este prezentat în schema 2.2 anexa nr.19 “ Modelul de management al serviciilor publice în România, ca rezultat al aplicãrii regulilor descentralizãrii și deconcentrãrii”.
O primã influiențã asupra finanțelor publice, a fost determinatã de transferul și nevoia de resurse ale autoritãților locale, hotãrâtoare asupra dihotomizãrii conceptului de finanțe publice, care avea sã aibã loc ulterior.
O a doua cauzã care a determinat reorganizarea sistemului finanțelor publice în România a fost reprezentatã de reforma proprietãții publice. Proprietatea publicã, aparține statului, singurul în mãsurã sã decidã asupra formelor de valorifcare. Și cum decizia era greoaie, rezultatul a fost cã, diferite proprietãți au rãmas nevalorificate. Pierdea statul, comunitatea, pierdeam în cele din urmã noi toți, pentru cã substanțialele venituri din concesiuni și închirieri nu se mai încasau la buget. Se impunea astfel o reformã profundã a proprietãții publice, care trebuia sã rãspundã la cel puțin douã cerințe:
– de responsabilizare a comunitãților locale pentru valorificarea proprietãții publice și a creșterii veniturilor în buget ;
– de obținere a celor mai bune tehnici de optimizare a veniturilor rezultate din închirierea, concesionarea sau vânzarea acestui tip de proprietate.
Deci, proprietatea publicã s-a împãrțit între autoritãțile centrale și locale fiind structuratã pe douã categorii:
– domeniul public, care este inalienabil, insesizabil, imprescriptibil, respectiv nu poate fi vândut, grevat de sarcini sau supus executãrii silite;
– domeniul privat, supus regulilor de drept comun, al cãror reguli de vânzare sau închiriere se desfãșoarã, prin licitație publicã, pentru a maximiza pe cât posibil veniturile încasate la buget. Ilustrativã pentru reforma proprietãții publice este figura 2.1 „Structura proprietãții publice în România”.
Figura 2.1 Structura proprietãții publice în România
Sursa : elaborat de autor în baza bibliografiei [114,158].
Din aceastã analizã rezultã cã, autoritãțile locale aveau sã gestioneze o nouã resursã bugetarã, care ulterior va fi cunoscutã sub denumirea de venituri nefiscale.
Elementele de reformã au modificat semnificativ arhitectura finanțelor publice din România și anume :
– dreptul de a-și încasa veniturile proprii, a condus la organizarea unor aparate proprii de specialitate ale autoritãților locale, care deși aveau sã genereze costuri suplimentare la bugetele locale, totuși raportat la avantajul responsabilizãrii comunitãților fațã de propriile venituri, acestea erau nesemnificative;
– dreptul de a dispune de venituri proprii, este de asemenea o etapã importantã în reforma finanțelor publice locale, pe baza cãreia autoritãțile locale puteau sã dispunã de impozite și taxe locale, sub forma impozitului pe proprietate insuficient, dar a fost și un pas hotãrâtor în implementarea autonomiei financiare declaratã teoretic, la începutul anului 1991;
– dreptul de a dispune de impozite partajate, deși este cel de-al treilea element de reformã care introduce în literatura româneascã, pentru prima datã de , noțiunea de impozite partajate. Concept provocator, impozitele partajate au la bazã un mecanism relativ simplu prezentat în figura 2.2 Mecanismul impozitelor partajate.
Mecanismul aratã cã, unele impozite încasate la bugetul de stat sunt partajate între bugetul local și bugetul județean sub forma cotelor defalcate ca venituri proprii ale bugetului local și a cotelor pentru echilibrare.
Figura 2.2 Mecanismul impozitelor partajate
Sursa : elaborat de autor în baza bibliografiei [114]
Aceastã formã îmbracã forma impozitului pe venit, diminuând astfel competența decizionalã a autoritãților locale, trebuie sã remarcãm faptul cã acestea contribuie semnificativ la consolidarea situației financiare a comunitãților locale, indicator important pentru decizia creditorilor financiari.
Putem afirma cã, portofoliul de impozite partajate va crește, fie de la impozitul pe venit pânã la impozitul pe profit, aceasta fiind o necesitate realã de finanțare a comunitãților locale, dar și o practicã la nivel european. Elementele de reformã definesc principiul federalismului fiscal. Cele patru elemente de reformã au generat un sistem al finanțelor publice, în România prezentat ilustrativ în figura 2.3 de mai jos:
Figura 2.3 Organizarea sistemului finanțelor publice în România
Sursa : elaborat de autor în baza bibliografiei [158]
Legendã : Di Vpr – dreptul de încasare a veniturilor proprii; Dd Vpr – dreptul de a dispune asupra veniturilor proprii; Dî Ip – dreptul de încasare a impozitelor partajate.
Putem concluziona cã, definirea conceptului de finanțe publice locale, înțelegând prin acesta ansamblul de relații, instituții și mecanisme care se genereazã în procesul de constituire și utilizare a resurselor financiare constituite pe seama impozitelor și taxelor locale, dar și a prelevãrilor din bugetul de stat, la nivelul comunitãților locale din România.
Un element al integrării europene cu un conținut economic major îl reprezintă și îl definește acquis-ul comunitar în domeniul prevederilor financiare și bugetare, care este format din totalitatea regulilor care privesc organizarea, stabilirea și execuția bugetarã a Uniunii Europene. Regulamentele și deciziile din acest domeniu sunt direct aplicabile de țãrile candidate din momentul aderãrii, astfel încât nu este necesarã adoptarea unei legislații interne speciale în perioada de pre-aderare.
Cu toate acestea, este importantã pregãtirea aplicãrii eficiente a acestor reglementãri încã înainte ca ele sã intre în vigoare. Deci, putem afirma cã, depinde în mod substanțial de mãsurile ce trebuie luate în legãturã cu alte capitole ale acquis-ului, cum ar fi cel corespunzãtor capitolelor: Uniunea Vamalã, Agriculturã, Statisticã, Impozitare sau Control financiar.
Astfel, în egalã mãsurã trebuie asiguratã și capacitatea administrativã de coordonare, calculare, colectare, platã și control al resurselor bugetare comunitare. Chiar dacã acquis-ul nu impune un model de organizare și funcționare al finanțelor publice a statelor membre sau candidate, putem afirma că, acestea sunt necesare pentru a garanta un management financiar corespunzãtor.
De la crearea lui la începutul anilor 1950, sistemul financiar comunitar a suferit numeroase modificãri, mai ales în primii ani de existențã. Tendința manifestatã la acel moment era de unificare a instrumentelor bugetare, de îndreptare cãtre o autonomie financiarã a comunitãților și cãtre un echilibru instituțional din punct de vedere bugetar. Inițial, comunitãțile (CEE,CECO,CEEA) aveau propriile bugete.
Tratatul de din 8 aprilie redus numãrul bugetelor la douã: bugetul general și cel operațional al CEDO. Dupã expirarea, pe 23 iulie tratatului privind instituirea CECO, veniturile din gestionarea bunurilor CECO au fost alocate bugetului general, în scopul finanțãrii cercetãrii în domeniul cãrbunelui și oțelului.
Bugetul Uniunii Europene, este guvernat de șase principii esențiale. Dintre acestea, un principiu deosebit este „ Principiul calculului în Euro” care funcționeazã de la 1 ianuarie 1999, în urma aplicãrii celei de-a treia faze de integrare a Uniunii Economice și Monetare prevãzute de Tratatul de veniturilor și ale cheltuielilor sunt realizate în Euro.
Putem afirma cã, Bugetul Uniunii Europene este finanțat preponderent din resurse proprii, fãrã a aduce atingere altor categorii de venituri ale statelor membre. În baza art. 269 din Tratatul CE, la propunerea Comisiei și dupã consultarea Parlamentului, Consiliul adoptã cu unanimitate de voturi dispozițiile privind sistemul de resurse proprii al Comunitãții și recomandã statelor membre adoptarea bugetului UE, în conformitate cu normele lor constituționale (vezi tabelul 2.1 anexa nr. 20 „Gradul de îndeplinire a criteriilor de la Maastricht”).
Pe lângã resursele proprii, bugetul mai este finanțat și din alte surse, de mai micã importanțã, cum ar fi diverse taxe și contribuții, venituri provenite din operațiunile administrative ale instituțiilor, dobânzi la plãți întârziate, amenzi și surplusurile din anii bugetari anteriori.
Potrivit Tratatului de , Comunitatea Economicã Europeanã, urma sã fie finanțatã prin contribuții ale statelor membre, pentru o perioadã de tranziție înainte de evoluția cãtre sistemul resurselor proprii. Resursele proprii au fost înțelese, drept o sursã de finanțare a Comunitãții separate și independentã de cea furnizatã de statele membre, având ca scop finanțarea bugetului acesteia și care sã i se cuvinã fãrã sã depindã de o decizie a autoritãților naționale. Cea mai mare pondere în categoria veniturilor o reprezintã resursele bazate pe produsul național brut ( PNB) (aproape jumãtate din totalul veniturilor), urmate de resursele provenite din TVA. Cea mai mica pondere o au resursele provenite din taxe agricole (2%). Cheltuielile bugetare sunt grupate în șase secțiuni: Parlamentul European ( secțiunea I), Consiliul ( Secțiunea a-II-a), Comisia (Secțiunea a-III-a), Curtea de Justiție (Secțiunea aIV-a), Curtea de Conturi (Secțiunea a-V-a), Consiliul Economic și Social (Secțiunea a–VI-a)
În conformitate cu art. 274 din Tratatul CE, Comisia, este autoritatea care executã bugetul Uniunii Europene pe propria responsabilitate. Prevederile Tratatului marcheazã o diferențiere clarã: Consiliul și Parlamentul decid ce cheltuieli se vor efectua, iar Comisia implementeazã ce cheltuieli se vor efectua. În ceea ce privesc Fondurile Structurale, putem afirma cã, instituțiile Europene stabilesc sumele acordate și condițiile de implementare, dar administrația statelor membre ( la nivel național sau local) decid ce proiecte sã fie finanțate și își asumã responsabilitatea managementului programelor de finanțare. Statele membre trebuie sã adopte mãsuri efective și sã asigure cooperarea între autoritãțile naționale competente și Comisie, în vederea protejãrii intereselor financiare ale Comunitãților și combaterii fraudei.
România a deschis negocierile privind capitolul 29 în decembrie 2002 și le-a închis provizoriu în iunie 2004. Închiderea acestui capitol a fost posibilã mai ales datoritã progreselor legate de alte capitole cu relevanțã asupra domeniului financiar-bugetar. Astfel, abilitatea de a calcula resursele proprii tradiționale este legatã de capitolele Uniunea Vamalã și Agricultura, calcularea bazei PNB este legatã de capitolul Statisticã, calculul TVA este în mare parte legat de capitolul referitor la impozitare, asigurarea protecției intereselor financiare ale UE este legatã de capitolul Controlul financiar.
Perspectivele eonomice pe care se bazează scenariul de evoluție al economiei românești sunt corelate cu ipotezele privind contextul extern din prognoza de toamna 2010 și prognoza interimară din februarie 2011 ale Comisiei Europene, cu cele ale FMI publicate în World Economic Outlook Update, ianuarie 2011, ianuarie 2011, precum și cu cele mai recente evoluții. Economia globală a depășit punctul critic al crizei, înregistrându-se , în anul 2010 o revenire a cererii în multe dintre economiile avansate, dar și în economiile emergente și cele în curs de dezvoltare.
Pentru anul 2011, tabloul economic al UE pare mult mai încurajator. Mediul extern mai favorabil va impulsiona exporturile UE, în special din economiile orientate către export. Pe lângă exporturi, ce vor susține în continuare redresarea, se așteaptă și o echilibrare a cererii interne. Perspectivele economice în anul 2011 au fost revizuite în creștere atât la nivel mondial, cât și în UE, fiind susținute de evoluțiile mai bune pe plan internațional și de sentimentul de încredere în revenirea durabilă a economiilor țărilor europene.
Cadrul legal general în domeniile financiar și bugetar în România este asigurat prin Constituția României din 1991, revizuitã în urma referendumului din 2003, Legea finanțelor publice nr.500/2002 cu modificările și completările ulterioare ( a cãrei adoptare a fost asumatã de România prin documentul de poziție referitor 29 – Prevederi financiare și bugetare și modificatã prin apariția Legii nr. 273/29 iunie 2006 privind finanțele publice locale, cu modificările și completările ulterioare, publicatã în Monitorul Oficial nr. 618/18 iulie 2006), OUG nr.45/2003 privind finanțele publice locale publicat în Monitorul Oficial nr. 431/19 iunie 2003 ( cu aplicare de la 1 ianuarie 2004), Legea bugetului de stat și Legea asigurãrilor sociale de stat (adoptate anual), legile speciale privind înființarea fondurilor speciale (aprobate ca anexe la legile bugetare anuale) și prin alte acte normative specifice.
Constituția prevede în art.138, inititulat “ Bugetul public național”, componența bugetului public național fiind: bugetul de stat, bugetul asigurãrilor sociale de stat și bugetele locale ale comunelor, ale orașelor și ale județelor. Elaborarea bugetului în România, este realizatã de cãtre Ministerul Finanțelor Publice pe baza proiectelor de buget ale ordonatorilor principali de credite. Procesul bugetar se desfãșoarã anual, pe baza metodologiei elaborate de Ministerul Finanțelor Publice, în care sunt indicate prioritãțile politicii bugetare, etapele și regulile procesului bugetar. Tot Ministerul Finanțelor Publice elaboreazã și principalele formulare ce urmeazã a fi folosite de ordonatori pentru prezentarea propunerilor lor. Ministerul Finanțelor Publice analizeazã și evalueazã proiectele de buget ale ordonatorilor principali de credite.
Noua lege privind finanțele publice 273/2006 cu modificările și completările ulterioare, este armonizatã cu prevederile Regulamentului Consiliului nr.1605/2002 din 25 iunie 2002 cu privire aplicabil bugetului general al Comunitãților Europene și prevede principiile și regulile construcției bugetare, responsabilitãțile instituțiilor implicate în procesul bugetar, calendarul bugetar, etapele procesului bugetar, regulile potrivit cãrora se desfãșoarã execuția bugetarã, sancțiunile aplicabile pentru nerespectarea prevederilor legii.
Legea se aplicã pentru elaborarea, aprobarea, executarea și raportarea urmãtoarelor categorii de bugete: a) bugetul de stat ; b) bugetul asigurãrilor sociale de stat; c) bugetele fondurilor speciale: d) bugetul trezoreriei statului; e) bugetele instituțiilor publice autonome; f) bugetele instituțiilor publice finanțate integral sau parțial de la bugetul de stat, bugetul asigurãrilor sociale de stat și bugetele fondurilor speciale; g) bugetele instituțiilor publice finanțate integral din venituri proprii; h) bugetul fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de stat și a cãror rambursare, dobânzi și alte costuri sunt asigurate din fonduri publice; i) bugetul fondurilor externe rambursabile. Principalele instituții cu rol în procesul bugetar sunt : Parlamentul, Guvernul, Ministerul Finanțelor Publice, ordonatorii principali de credite. Ministerul Finanțelor Publice este organul din aparatul de lucru al guvernului însãrcinat cu „ elaborarea și implementarea politcii bugetare și politicii fiscale”. Un rol important îl are Agenția Naționalã de Administrare Fiscalã, ca organ de specialitate al administrației publice centrale, ce funcționeazã în subordinea Ministerului Finanțelor Publice. Potrivit H.G.1574/2003 privind organizarea și funcționarea Ministerului Finanțelor Publice și a Agenției Naționale de Administrare Fiscalã, modificatã prin HG nr. 6/2004, principalele atribuții ale Agenției sunt:
– colectarea veniturilor bugetului de stat reprezentând impozite, taxe și alte venituri ale bugetului de stat, precum și veniturile bugetului asigurãrilor sociale de stat, ale bugetului asigurãrilor pentru șomaj, ale bugetului Fondului național unic de asigurãri sociale de sãnãtate;
– aplicarea unitarã a prevederilor legislației privind impozitele, taxele, contribuțiile sociale și alte venituri bugetare din domeniul sãu de activitate;
– exercitarea prerogativelor stabilite de lege prin aplicarea unui tratament echitabil tuturor contribuabililor.
În concluzie putem afirma cã, legile bugetare anuale au urmãtorul conținut: veniturile cuprind estimãrile pentru anul bugetar respectiv, cheltuielile includ creditele bugetare determinate de autorizãrile conținute în legi specifice: deficitul sau excedentul bugetar; reglementãri specifice exercițiului bugetar; anexe (sinteza bugetelor menționate mai sus, bugetele ordonatorilor principali de credite și anexe la aceste bugete, sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat și criteriile de repartizare a acestora, alte anexe).
Legea 273/2006 cu modificările și completările ulterioare, definește procesul bugetar ca fiind suma etapelor consecutive de elaborare, aprobare, control și raportare ale bugetului, care se încheie cu aprobarea contului general de execuție al acestuia. În desfãșurarea procesului bugetar putem identifica urmãtoarele etape:
-Ministerul Finanțelor Publice transmite direcțiilor generale ale finanțelor publice, consiliilor județene și Consiliul General al Municipiului București, pânã la data de 1 iunie a fiecãrui an, o scrisoare-cadru care va specifica contextul macroeconomic pe baza cãruia vor fi întocmite proiectele de buget prognozate, metodologii de elaborare a acestora, limitele sumelor defalcate din unele venituri ale bugetului de stat și ale transferurilor consolidabile, prevãzute la art.34 alin(1), pe ansamblul județului și municipiului București, dupã caz, în vederea elaborãrii de cãtre ordonatorii de credite a proiectelor de buget prevãzute la art.1 alin (2).
-Ordonatorii principali de credite ai bugetului de stat sau ai altor bugete, în bugetele cãrora sunt prevãzute transferuri cãtre bugetele locale, transmit autoritãților administrației publice locale sumele aferente, în termen de 10 zile de la primirea limitelor de cheltuieli aprobate de Guvern, în vederea cuprinderii acestora în proiectele de buget.
Executarea bugetelor locale în mare măsură depinde de rolul ordonatorilor principali de credite, care direcționeză resursele bugetare spre domeniile prioritare, spre prestări de servicii publice de calitate. Toate acestea direct sau indirect vor contribui la creșterea economică în profil teritorial.
-Repartizarea pe unitãți administrativ -teritoriale a limitelor sumelor defalcate din unele venituri ale bugetului de stat destinate echilibrãrii bugetelor locale.
Ordonatorii principali de credite, pe baza limitelor sumelor primite elaboreazã și depun la direcțiile generale ale finanțelor publice pânã la data de 1 iulie a fiecãrui an, proiectele bugetelor locale echilibrate și anexele la acestea pentru anul bugetar urmãtor, precum și estimãrile pentru urmãtorii 3 ani, urmând ca acestea sã transmitã proiectele bugetelor locale pe ansamblul județului și municipiului București Pulbice, pânã la data de 15 iulie a fiecãrui an.
-Transmiterea cãtre Guvern a proiectelor de buget întocmite de cãtre Ministerul Finanțelor Publice, pe baza proiectelor ordonatorilor de credit ( pânã la 30 septembrie );
-Transmiterea de cãtre Guvern a proiectelor spre adoptare în Parlament (pânã la 15 octombrie ).
-Aprobarea bugetului de cãtre Parlament ( pânã la 31 decembrie ).
În execuția bugetarã – cheltuielile bugetare parcurg urmãtoarele faze în procesul execuției bugetare astfel:
-angajarea o putem defini ca asumarea de cãtre stat a obligației de a plãti o sumã de bani, obligație care are un temei legal (contract, hotãrâre judecãtoreascã etc). Angajarea este fãcutã de ordonatorii de credite;
– lichidarea reprezintã operațiunea prin care se verificã existența angajamentelor, se determinã sau verificã realitatea sumei datorate precum și condițiile de exigibilitate ale angajamentului pe baza documentelor justificative;
-ordonanțarea este faza în care se confirmã cã livrãrile de bunuri și servicii au fost efectuate sau alte creanțe au fost verificate și cã plata poate fi realizatã;
-plata este actul final prin care instituția publicã achitã obligațiile sale cãtre terți.
Conform art.41 al Legii nr.273/2006 privind finanțele publice locale cu modificãrile și completãrile ulterioare, putem afirma cã, cheltuielile pentru investițiile publice și alte cheltuieli de investiții finanțate din fonduri publice se cuprind în proiectele de buget, în baza programelor de investiții publice, care se prezintã ca anexe la bugetul fiecãrui ordonator de credite. Pentru fiecare obiectiv inclus în programul de investiții sunt prezentate informații financiare și nefinanciare.
Informațiile financiare vor include: valoarea totalã a proiectului, creditele de angajament, creditele bugetare, graficul de finanțare pe surse și ani, corelat cu graficul de execuție; analiza cost-beneficiu care va fi realizatã și în cazul obiectivelor în derulare, costurile de funcționare și de întreținere dupã punerea în funcțiune.
Informațiile nefinanciare vor include: strategia în domeniul investițiilor care va cuprinde în mod obligatoriu prioritãțile investiționale și legãtura dintre diferite proiecte, criteriile de analizã care determinã introducerea în programul de investiții a obiectivelor noi, în detrimentul celor în derulare, descrierea proiectului, stadiul fizic al obiectivelor.
Structura instituționalã din România responsabilã cu colectarea taxelor vamale și TVA pentru bugetul de stat este Ministerul Finanțelor Publice, prin Autoritatea Naționalã a Vãmilor și prin Administrațiile Fiscale.
În prezent, încasãrile și plãțile bugetare naționale se realizeazã prin Trezoreria Statului (printr-un cont în lei fãrã comisioane), organ din structura Ministerului Finanțelor Publice. Conform reglementãrilor în vigoare, instituțiile publice sunt obligate sã deruleze operațiunile în lei prin conturi deschise Operațiunile în valutã ale acestor instituții sunt derulate prin conturi în valutã deschise la societãți bancare.
În curând legislația va permite deschiderea a unor conturi având ca titular Comisia Europeanã, conturi din care se vor face operațiuni fãrã comisioane.
Bugetul de stat trebuie sã reflecte, prin intermediul indicatorilor sãi, necesitãțile de resurse financiare ale statului ce decurg din înfãptuirea programului guvernamental propus pentru perioada imediat urmãtoare, dar și posibilitãțile de acoperire a acestor resurse, în condițiile considerate normale din punct de vedere economico-financiar.
Elaborarea unui buget modern prespune folosirea tehnicilor de previziune și a analizei macro-economice, care permit evidențierea impactului economic, social și politic al opțiunilor privind procurarea resurselor și efectuarea cheltuielilor.
Metodele de previzionare a fluxurilor de venituri și cheltuieli prezintã importanțã deosebitã pentru politica guvernamentalã și pentru gestiunea finanțelor publice, în general.
Metodele clasice de dimensionare a veniturilor și cheltuielilor bugetare sunt: metoda automata, metoda majorãrii ( diminuãrii) și metoda evaluãrii directe.
Potrivit metodei automate se iau drept bazã întocmirea bugetului pe anul urmãtor ( t+1) veniturile și cheltuielile penultimului an (t -1), în al cãrui exercițiu a fost încheiat. Aceasta deoarece la întocmirea proiectului de buget pentru anul urmãtor nu se cunosc încã realizãrile certe ale bugetului pe anul în curs (t). Metoda este simplã, nu necesitã un volum mare de lucrãri, dar prezintã dezavantajul cã este departe de realitate, deoarece condițiile economice, sociale și politice existente cu doi ani în urmã nu se pot menține ca atare și în anul pentru care se elaboreazã proiectul de buget.
Metoda majorãrii (diminuãrii) constã în aceea cã se iau în considerare rezultatele exercițiilor bugetare pe un interval de cinci sau mai mulți ani consecutivi din perioada premergãtoare anului pentru care se elaboreazã proiectul de buget. Pe baza acestor date se determinã ritmul mediu anual de creștere ( sau descreștere) a veniturilor și cheltuielilor bugetare. Prin aplicarea acestui ritm asupra veniturilor și cheltuielilor anului bugetar în curs, se determinã nivelul veniturilor și cheltuielilor bugetului de stat pe anul urmãtor. Determinarea veniturilor și cheltuielilor prin extrapolarea tendințelor rezultate din evoluția indicatorilor aferenți perioadei considerate drept bazã, este aproximativã, deoarece în fiecare an intervin factori noi care pot avea o influiențã mai mare sau mai mica asupra bugetului de stat. În plus, procedeul transpune în viitor influiențele negative ale unor fenomene economico-financiare ce s-au manifestat în anii care au servit drept bazã de calcul.
Metoda automantã și cea a majorãrii (diminuãrii) nu corespund unei practici bugetare moderne, a cãrei cerințã principalã este evaluarea cât mai realistã a nevoilor și posibilitãților de procurare a resurselor publice. Aceste metode au lãsat locul evaluãrii directe a veniturilor și cheltuielilor bugetare.
Metoda evaluãrii directe presupune efectuarea unor calcule pentru fiecare sursã de venit și fiecare categorie de cheltuieli. În acest scop, se au în vedere execuția preliminatã a bugetului pe anul în curs și previziunile în domeniul economic și social pentru anul bugetar urmãtor. La estimarea veniturilor aferente bugetului pe anul viitor se ține seama de nivelul acestora prevãzut pentru anul în curs, care se ajusteazã în funcție de eventualele modificãri ce vor interveni în legislația cu privire la impozite și alte venituri, precum și de influiența unor factori de naturã economicã, socialã și politicã, ca și de conjunctura internaționalã.
Dimensionarea indicatorilor bugetari se realizeazã în directã corelație cu nivelul produsului intern brut previzionat pentru anul urmãtor celui în curs, în condițiile unei rate estimate a inflației și ale unui nivel previzibil al cursului de schimb al monedei naționale.
În acest context, o importanțã deosebitã o prezintã evaluarea cheltuielilor publice la nivelul necesitãților anului bugetar urmãtor. Aceasta presupune o armonizare a solicitãrilor de credite bugetare cu posibilitãțile economiei reale de a susține, cu venituri corespunzãtoare și cu creșterea cheltuielilor publice.
Evaluarea cheltuielilor publice nu înseamnã în mod automat creșterea acestora, ci dimensionarea lor în așa fel încât, în condițiile unor resurse publice insuficiente, deficitul bugetar previzionat sã fie suportabil ( în limita a 2%-3% din PIB).
Metoda evaluãrii directe, deși este consideratã a fi mai aproape de realitate, totuși nu asigurã o dimensionare riguroasã a indicatorilor bugetari, impunãndu-se rectificãri ale acestora în timpul execuției veniturilor și cheltuielilor publice.
Metodele clasice de evaluare a veniturilor și cheltuielilor bugetare prezintã anumite limite determinate de volumul insuficient de informații și de imposibilitatea previzionãrii și cuantificãrii efectelor unor factori ce vor influiența în viitor economia realã și financiarã a unei țãri. În plus, metodele clasice nu vizeazã eficiența acțiunilor ce se vor realiza cu mijloace bugetare și nu urmãresc corectarea cheltuielilor la nivelul tuturor instituțiilor ce concurã la realizarea unui anumit obiectiv din resursele bugetului de stat.
Multe state dezvoltate au efectuat reforma bugetară trecând de la bugete elaborate pe capitole (și în România și în Republica Moldova) la elaborarea bugetelor pe programe. Performanța acestor bugete este cu mult mai înaltă deoarece mai bine se urmărește utilizarea (cheltuirea) banului public se evidențiează obiectivele strategice și rezultatele pe care tinde să le obțină țara (sau comunitatea) cheltuind banul public.
În aceste condiții, multe state au renunțat la unele procedee tradiționale de evaluare a cheltuielilor bugetare în favoarea unor metode moderne . Mai jos prezentăm mai multe tipuri de planificare bugetară în țările dezvoltate astfel :
– metode de tip american: metoda de planificare, programare, bugetizare (P.P.B.S), managementul prin obiective (M.B.O.), metoda baza bugetarã zero( Z.B.B.);
– metode de inspirație francezã: metoda raționalizãrii opțiunilor bugetare (R.C.B.)
Metoda de Planificare, programare, bugetizare (P.P.B.S) este o metodã de dimensionare a cheltuielilor publice având la bazã analiza “ cost-avantaje”. Obiectivul urmãrit în elaborarea metodei P.P.B.S. este de a defini criterii mai raționale de gestionare a banului public, în sensul repartizãrii criteriilor bugetare pe baza randamentului sau avantajelor nete pe care le comportã diferitele categorii de cheltuieli.
Utilizarea metodei prespune identificarea obiectivelor ce urmeazã a fi îndeplinite pe termen lung, cuantificarea avantajelor diferitelor programe ce pot fi finanțate de la buget și stabilirea unui clasament al acestora în raport de indicatorii de eficacitate. Fazele metodei sunt: planificarea, programarea și bugetizarea.
Acest model american a servit drept punct de reper pentru administrațiile din diferite țări, dar s-a observat că acestea au ținut cont de metoda adaptării la condițiile proprii. În procesul de implementare, administrațiile publice centrale au ținut cont și de erorile recunoscute de însăși administrația americană.
Implementarea P.P.B.S a ridicat întrebarea realizãrii obiectivelor specifice prin aplicarea analizei cost-beneficiu pentru evaluarea alternativelor. Aplicarea analizei cost-beneficiu a derivat din lumea comercialã. Firma din sectorul privat determinã alternativele și rata dobânzii la investițiile propuse. Aceasta implicã determinarea cheltuielilor viitoare, a profitului așteptat și aplicarea metodelor de reducere a costurilor. În procesul de aplicare devine complicatã problema analizei costurilor, deoarece unele nu pot fi evaluate și la fel nu este ușor de evaluat pe deplin și beneficiul social. Metoda analizei cost-beneficiu nu poate soluționa corect problema.
Importanța analizei cost-beneficiu constã în faptul cã ea acordã prioritate problemelor, obiectivelor, programei și valorilor sociale. Ignorarea analizei privind folosirea resurselor ar dãuna luãrii deciziilor cu privire la buget. Folosirea sistemului de program contribuie la consolidarea deciziilor unitare, eliminând fragmentarea lor.
Metoda Managementului prin obiective (M.B.O.) a fost conceputã în contextul unei planificãri globale pe termen de cinci ani, astfel încât sã permitã o coordonare a obiectivelor între ministere. Spre deosebire de P.P.B.S, metoda are drept scop identificarea opțiunilor orizontale privind diferențierea mãrimii creditelor bugetare pe ministere.
În procesul selectãrii obiectivelor, decidentul este diferit de utilizator, în timp ce în cazul metodei P.P.B.S decizia aparține utilizatorului.
Încadrarea obiectivelor în contextul general al bugetului presupune alocarea globalã a resurselor necesare pentru atingerea țintei prin obiectivele alese. Din punct de vedere oficial, s-a renunțat la managementul prin obiective, dar principiile sale esențiale se mențin în contextul elaborãrii bugetelor-program și al aplicãrii metodei Z.B.B., care este înțeleasã ca o tehnicã bazatã pe obiective.
Metoda Bazã Bugetarã Zero (Z.B.B.) reprezintã metoda de programare bugetarã, al cãrei scop este de a preîntâmpina creșterea excesivã a cheltuielilor bugetare de la un an la altul. Metoda constã în a alege acea combinație de programe care minimizeazã costurile determinate de realizarea unui anumit obiectiv și la un anumit nivel al resurselor posibil de obținut.
Programarea bugetarã prezintã elemente comune cu planul de afaceri al unei întreprinderi private care își propune producerea unor output-uri date, cu costuri minime, în condițiile maximizãrii profitului. Elaborarea bugetului dupã metoda Z.B.B presupune justificarea programelor alternative bazate pe costuri diferite, inclusiv o bazã zero, sau cel mai scãzut nivel de cost la care poate fi realizat obiectivul propus.
Pentru fiecare program se determinã nivelul minim al efortului (baza zero) și se evalueazã consecințele reducerii cheltuielilor bugetare la acest nivel minim. Un “pachet de decizie” în contextul metodei Z.B.B include : obiectivul sau rezultatul ce se dorește a fi obținut; descrierea programelor și sub-programelor de realizare a obiectivului; analiza diferitelor costuri și avantaje degajate; lista mijloacelor alternative de realizare a fiecãrui obiectiv împreunã cu costurile fiecãrei alternative, precum și justificarea alternativei propuse.
Opțiunea pentru unul sau altul dintre programele propuse depinde de efectele ce pot fi obținute la un nivel dat al costurilor.
Efectele sunt evidențiate prin prisma avantajelor directe și indirecte, iar costurile sunt estimate la nivelul lor real, inclusiv prin luarea în considerare a costurilor generate de externalitãți. Dupã ce se evidențieazã și se evalueazã atât costurile, cât și avantajele corespunzãtoare, se procedeazã la actualizarea beneficiilor nete viitoare. Beneficiile nete viitoare se reduc în condițiile existenței unei rate a dobânzii, real pozitive, în economie, ceea ce face ca o unitate monetarã obținutã în viitor cu titlu de beneficiu sã reprezinte mai puțin decât o unitate monetarã obținutã în prezent drept beneficiu.
Trãsãtura caracteristicã constã în faptul cã ea solicitã cercetarea programelor la diferite niveluri de alocare a resurselor și a performanței.
O altã trãsãturã constã în faptul cã atribuie un rol deosebit managerilor oficiali, care au luat parte la elaborarea bugetului, și le permite stabilirea ordinii programelor care mai apoi sunt evaluate succesiv la fiecare nivel. Plasarea definitivã se pregãtește la nivelul cel mai înalt și pânã la acest nivel organizația are posibilitatea sã-și elaboreze o planificare administrativã de rãspundere cu susținerea financiarã corespunzãtoare. Un element complementar este procedura de elaborare a bugetelor pe termen mediu . Aceste bugete se elaboreazã în cadrul programelor guvernamentale conform legislației.
Implementarea sistemului Z.B.B în aparențã a avut mai puține dificultãți decât sistemele precedente, de aceea Z.B.B a fost aplicatã numai dupã mulți ani de experiențe a sistemului pe bazã de program (anii 60). Alt factor care a contribuit la facilitarea implementãrii sistemului a fost deficitul de mijloace financiare și necesitatea de a controla cheltuielile. Putem menționa cã, sistemul Z.B.B. nu a prezentat un concept de îndepãrtare, de refuz a sistemului precedent, la fel, nu a condiționat necesitatea creãrii unui nou aparat administrativ, el fiind considerat o continuare a celui precedent. Tabelul din anexã însumeazã caracteristicile comparative ale sistemelor de perfomanțã P..P.B.S și Z.B.B. ( vezi tabelul 2.2 anexa 21 „ Compararea sistemelor PPBS și ZBB”).
Metoda Raționalizãrii Opțiunilor Bugetare (R.C.B) este metoda francezã bazatã pe analiza sistemicã, folositã pentru dimensionarea indicatorilor bugetari în contextul gestiunii prin obiective a resurselor publice.
Analiza sistemicã are drept scop, ca prin iterații succesive sã reformuleze obiectivele și mijloacele utilizate pentru atingerea lor, permițând decidentului sã aleagã un mod de acțiune preferențial dintre mai multe alternative posibile.
Având un caracter iterativ, metoda permite analiza obiectivelor și glisarea acestora prin intermediul unui “ plan-revolving”.
Raționalizarea opțiunilor bugetare este considerat ca fiind o metodã coerentã de elaborare a bugetului definirea obiectivelor, alegerea mijloacelor posibile de utilizat, de execuție (programare și gestiune) și de control (compararea rezultatelor obținute cu cele scontate și formularea previziunilor pentru viitor). Principalele faze ale metodei R.C.B. sunt: studiul, decizia, execuția și controlul.
În teoria finanțelor publice, sunt prezentate douã tehnici de decizie inspirate din “ teoria jocurilor “ și cunoscute sub denumirea de “ criteriul maximin” și al “ regretului minimax”.
Criteriul maximin ia în considerare aversiunea fațã de risc, ceea ce înseamnã cã decidentul va opta pentru cea mai nefavorabilã alternativã.
Decidentul va lua în considerare proiectul care oferã cele mai mari avantaje dintre avantajele minime previzibile ( maximin).
Concentrându-se asupra celor mai slabe rezultate, decidentul minimizeazã riscul, dar și avantajele sunt minime. În aceste condiții, decidentul face abstracție de orice rezultate mai bune generate de alte situații, dar adoptã o atitudine ultra-conservatoare cu privire la risc și incertitudine.
Criteriul minimax are la bazã rațiuni mai complexe, urmãrindu-se penalizarea deciziilor greșite. În acest scop, se calculeazã diferența dintre cel mai mare avantaj generat de un proiect și avantajele fiecãruia dintre celelalte proiecte, considerate în cadrul fiecãrei valori presupuse a beneficiului net.
În acest fel se pun în evidențã pierderile sau avantajele la care se renunțã prin alegerea oricãrui alt proiect în locul celui care oferã cele mai bune rezultate.
Aceste tehnici demonstreazã cã adoptarea deciziei cu privire la selectarea proiectelor ce urmeazã a fi finanțate de la buget, în condițiile unei economii incerte, prezintã un grad de dificultate ridicat.
Cu toate acestea, într-un mediu caracterizat prin risc și incertitudine, în procesul de elaborare a bugetului, locul deciziei politice trebuie sã fie luat, din ce în ce mai mult, de decizia economicã bazatã pe informare, previziune și calcule de eficiențã ( vezi schema 2.3 anexa 22 „Fluxul raționalizãrii opțiunilor bugetare” ).
Metoda “ Raționalizãrii opțiunilor bugetare” (R.C.B) urmãrește realizarea pe termen mijlociu a obiectivelor propuse, prin intermediul bugetelor-program și oferã posibilitatea reexaminãrii pe parcurs a opțiunilor în funcție de condițiile nou apãrute. Aplicarea în practicã a acestei metode a pus în evidențã o serie de dificultãți legate de elaborarea, aprobarea și execuția bugetului. Astfel, prin aplicarea metodei nu pot fi respectate cerințele unor principii bugetare, cum ar fi anualitatea și neafectarea veniturilor bugetare.
R.C.B. implicã o programare pe termen mediu, ceea ce constituie o derogare de la principiul anualitãții. Totodatã, metoda pornește de la comensurarea cheltuielilor generate de un anumit program și de la identificarea resurselor ce pot fi mobilizate, ceea ce reprezintã tocmai venituri special afectate.
Utilizarea metodei R.C.B. ca tehnicã de elaborare a bugetelor-program, prezintã numeroase avantaje. Astfel, permite determinarea costului global al operațiunilor, indiferent de sursa de finanțare, ceea ce înseamnã cã s-a trecut de la finanțarea exclusiv bugetarã la acoperirea cheltuielilor publice din surse multiple. Un alt avantaj al metodei constã în aceea cã oferã informații cu privire la costul unui anumit capitol de cheltuieli înscris în bugetul funcțional, ale cărui elemente sunt dispersate pe mai multe credite bugetare (vezi figura 2.4 Procesul RCB ).
Figura 2.4 Procesul R.C.B.
Sursa : [15]
Un buget elaborat prin folosirea metodei R.C.B. reflectã obiectivele ce urmeazã a fi realizate în cadrul fiecãrui minister și faciliteazã controlul prin intermediul “ indicatorilor de impact”, ce pun în evidențã mãsura în care scopul urmãrit a fost realizat.
Un astfel de buget prezintã ansamblul resurselor existente și suplimentare ce vor fi antrenate pentru realizarea obiectivelor propuse și în același timp substituie autorizarea de a cheltui cu obligația de realizare a obiectivelor înscrise în buget, reducându-se importanța structurãrii cheltuielilor în cheltuieli curente și de capital, deoarece esența rezidã în contribuția acestora la atingerea obiectivelor și nu natura cheltuielilor ( vezi schema 2.4 anexa 23,, Ciclul RCB”).
În baza experienței de implementare a metodei RCB, în Franța economistul francez Philippe Huet, propune urmăatoarea definire a acestei metode : “ O cercetare metodologică aplicată în acțiunea publică și care, utilizează toate tehnicile disponibile de analiză și de calcul, de previziune, de organizare și de gestiune, ce tinde la definirea coerentă și ordonată, apoi la concretizarea eficace și fidelă a unei politici”.
Acestă definiție reflectă toate principiile metodei privind activitatea administrației, considerată ca unealtă de guvernare care are menirea să realizeze în fapt intențiile politice.
2.2 Echilibrul macroeconomic- cadru determinant al dezvoltãrii economice
Echilibrul macroeconomic exprimã starea de concordanțã relativã dintre cererea și oferta agregate, în cadrul sistemului de piețe, la nivelul economiei naționale. Are la bazã alocarea și folosirea raționalã a resurselor, funcționarea normalã a potențialului de producție și de circulație, a tuturor componentelor mecanismului economic, în interdependența lor. Starea de echilibru este o expresie a compatibilitãții, a concordanței relative a deciziilor luate, aceasta menținându-se într-o anumitã perioadã de timp, pânã în momentul în care intervin factori perturbatori, cu acțiune contrarie.
Echilibrul macroeconomic este expresia generalizatã a echilibrului material al economiei naționale, a echilibrului forței de muncã și a echilibrului valoric. Echilibrul valoric vizeazã deopotrivã echilibrul financiar, monetar și pe cel valutar, fiecare expresie valoricã a echilibrului având o existențã de sine stãtãtoare, dar și raporturi de interdependențã cu celelalte forme valorice și nevalorice ale echilibrului general.
În strânsã legãturã cu echilibrul economic se aflã optimul economic, adicã acea variantã de echilibru care asigurã obținerea unor rezultate economice maxime pe unitate de cheltuialã, în condițiile protejãrii mediului natural. Nivelul de echilibru macroeconomic reprezintã un concept teoretic, care în practicã se manifestã ca tendințã a evoluției economiei naționale, de a depãși numeroase și variate dezechilibre.
Teoria echilibrului macroeconomic surprinde urmãtoarele douã forme fundamentale ale acestuia :
a) echilibrul static, care reflectã acea stare momentanã a economiei, consideratã doar ca o ipotezã de lucru, fãrã corespondențã în realitate. Acest echilibru s-ar caracteriza prin manifestarea unor schimbãri imperceptibile și nesemnificative între diferitele mecanisme și structuri ale economiei, astfel încât starea generalã a acesteia sã rãmânã neschimbatã. Deci, echilibru static presupune o multitudine de variabile, astfel legate între ele, încât face imposibilã orice instabilitate a sistemului economic, lucru care în realitate nu se întâmplã, decât eventual pe termen scurt.
b) echilibrul dinamic, care se referã la tendința obiectivã de adaptare, de corelare în dinamicã a ofertei la exigențele cererii și de realizare a concordanței necesare dintre aceste mãrimi, de fiecare datã la un alt nivel. Echilibrul dinamic presupune modificarea sistemului economic, ca urmare a modificãrii raportului dintre resurse și nevoi, dintre cererea globalã și oferta globalã. Aceasta presupune mișcarea subsistemelor economiei naționale, ruperea coerenței structurilor existente și crearea de noi compatibilitãți structurale, adicã restabilirea unui nou echilibru.
Existã douã mari teorii în ceea ce privește echilibrul macroeconomic: teoria clasicã (neoclasicã) și teoria keynesianã. Cel care a reușit o analizã pertinentã și mult mai aproape de realitate a echilibrului macroeconomic a fost marele economist englez J.M. Keynes, care a reușit sã evidențieze unele erori ale raționamentului clasic și neoclasic și sã construiascã un alt model de echilibru economic. Principalele caracteristici ale modelului keynesian se reduc la urmãtoarele aspecte:
a) acest model se bazeazã pe o teorie dinamicã a fluxurilor economice, compatibilã cu o pluralitate de echilibrare diferite, între care echilibrul ocupãrii depline constituie una dintre posibilitãți:
b) el include mai multe variabile decât modelul clasic și presupune în consecințã mai puține constante;
c) presupune o abordare în termeni de circuit, astfel cã modelul economic constã în relații de cauzalitate între variabilele care se influențeazã reciproc și care asigurã realizarea echilibrului global;
d) acest model evidențieazã importanța cererii globale în asigurarea echilibrului economic;
e) funcționalitatea și înțelegerea modelului keynesian presupun analiza raportului ce se stabilește între anticipãrile unitãților economici și rãspunsurile realitãții.
Creșterea gradului de acoperire a necesarului de materiale deficitare, ca și a proporției de ocupare a forței de muncã existente în economie, s-ar putea concepe prin:
a) punerea în valoare a unor resurse materiale interne cu costuri de producție ridicate;
b) procurarea unor cantitãți de materiale, echipamente sau alte produse din import cu prețul unor eforturi valutare suplimentare ;
c) forțarea ritmului de construcții-montaj în vederea devansãrii punerii în funcțiune a unor capacitãți de producție, realizãrii unor obiective de infrastructurã, sisteme de irigații și alte lucrãri care reclamã angajarea unui numãr de persoane din rândul șomerilor.
Echilibrul general economic precizional, are un caracter potențial. Transformarea acestuia din posibilitate în realitate se realizeazã în cursul perioadei de referințã în activitatea de zi cu zi a agenților economici, a tuturor celor care participã la înfãptuirea reproducției lãrgite.
Putem preciza, caracteristicile echilibrului financiar public existente independent de mecanismul de funcționare a economiei astfel:
1. Echilibrul financiar public se construiește dupã trierea nevoilor sociale, stabilirea opțiunilor și a prioritãților în satisfacerea necesitãților economiei naționale și asigurarea bazei materiale a acestora. Realizarea echilibrului financiar public necesitã examinarea atentã a obiectivelor și acțiunilor, urmãrindu-se îmbunãtãțirea laturilor calitative ale acestora, creșterea eficienței lor economice sau a eficacitãții lor sociale ori de altã naturã.
2. La elaborarea programului de dezvoltare economicã și socialã, se ține seama de factorii cu acțiune previzibilã. Întrucât în cursul executãrii acesuia pot interveni factori neprevãzuți, care sã acționeze, de aceea este necesar ca la elaborarea programului sã se prevadã anumite rezerve materiale, financiare și valutare.
3. Echilibrul financiar se referã la resursele și necesitãțile financiare ale sectorului public. Astfel, în bugetul consolidat–instrumental cu ajutorul cãruia se verificã echilibrul financiar al programului de activitate – își gãsesc reflectarea toate resursele financiare publice, indiferent de proveniența acestora, de fondurile pe care le alimenteazã, de metodele de prelevare – repartizare utilizare și de destinația pe care o capãtã.
4. Echilibrul financiar se sprijinã în principal pe resursle financiare mobilizate pe plan național, prin metode și cãi diferite. Potrivit legii, emisiunea bãneascã nu trebuie folositã ca mijloc de acoperire a deficitului financiar nici la întocmirea bugetului și nici în cursul executãrii acestuia.
5. O problemã importantã care se ridicã în procesul elaborãrii bugetului general consolidat, este aceea a determinãrii nivelului optim la care se construiește echilibrul financiar. Acest nivel poate fi definit atât prin mãrimea absolutã a resurselor financiare publice, potențial mobilizabile în perioada consideratã, în vederea satisfacerii nevoilor sociale, cât și prin mãrimea relativã a acestora, adicã prin creșterea procentualã prevãzutã a se realiza, comparativ cu perioada de bazã.
6. La stabilirea nivelului echilibrului financiar este indicat a se lua în considerare numai resursele pe care societatea le poate mobiliza pe piața internã, nu și cele de proveniențã externã. Dimensionarea cheltuielilor în funcție de resursele care pot fi procurate pe plan național constituie o mãsurã de prudențã, de evitare a îndatorãrii statului fațã de strãinãtate, pentru obiective a cãror realizare nu este presantã și care nici nu asigurã o eficiențã economicã excepționalã.
7. În procesul întocmirii programului de dezvoltare economico-socialã pânã se ajunge la varianta optimã care asigurã echilibrul general economic, se elaboreazã mai multe variante de program, cãrora le corespund tot atâtea variante de buget general consolidat, fiecare variantã de buget prezintã o stare de echilibru (dezechilibru) financiar, la un alt nivel decât precedentele.
Variantele de buget pot fi:
a) echilibrate, când resursele sunt egale cu necesitãțile de resurse ;
b) supraechilibrate, când resursele depãșesc necesitãțile, prezentând un excedent ;
c) dezechilibrate, când resursele nu acoperã integral necesitãțile, prezentând un sold negativ.
Varianta echilibratã constituie situația normalã, cea supraechilibratã poate fi consideratã normalã în mãsura în care este vorba de o rezervã de plan judicios dimensionatã.
8. Volumul resurselor financiare publice varieazã în funcție de mãrimea PIB, de proporțiile în care acesta se repartizeazã pentru consum și formare brutã de capital, de regimul amortizãrii mijloacelor fixe, de proporția participãrii persoanelor fizice și juridice la constituirea fondurilor de resurse financiare ale societãții, ca și de alți factori. ( vezi schema 2.5 anexa nr. 24 „Conținutul echilibrului general economic”)
Echilibrul general economic este un mecanism de influiență asupra dezvoltării și creșterii economice. Ocuparea deplină a forței de muncă (cu excepția șomajului natural de 8% în România) este un factor decisiv al creșterii economice. Forța de muncă fiind echipată cu tehnici și tehnologii performante, va duce la creșterea productivității muncii. Creșterea PIB necesită creșterea masei monetare corespunzător legii egalității cantității banilor în circulație :
MV = P.Y; M = P.Y/V= PIB
Echilibrul financiar proiectat la nivel macroeconomic, pe sectoare instituționale și unitãți componente, nu ar fi suficient, dacã nu s-ar asigura menținerea lui pe întreg parcursul anului de referințã.
Echilibrul de sistem se asigurã cu ajutorul bugetului general consolidat care îndeplinește un rol activ în fundamentarea programului economic.
Acest program are însã un caracter orientativ, ceea ce face ca în timpul execuției sale sã aparã, abateri favorabile sau nefavorabile fațã de prevederi, care se repercuteazã în mod inevitabil asupra indicatorilor financiari.
În funcție de nivelul resurselor și gradul de utilizare a acestora, va fi, dupã caz, mai mare sau mai mic decât cel prevãzut.
Ca urmare, nivelul de execuție al echilibrului – material, al forței de muncã, monetar, financiar și valutar – va înregistra unele abateri fațã de nivelul proiectat.
Corelația dintre resursele financiare și destinația acestora poate sã indice o stare de echilibru, o depãșire a cheltuielilor de cãtre resurse (excedent) sau, dimpotrivã o depãșire a resurselor de cãtre cheltuieli (deficit).
Modul de realizare a echilibrului financiar la nivel macroeconomic poate fi urmãrit pe exemplul bugetului de stat, al bugetelor locale, al bugetului asigurãrilor sociale de stat și altor bugete care au caracter operativ.
Obiectivul fundamental al politicii fiscale a României va fi refacerea credibilității și stabilității finanțelor publice prin :
– stabilirea unui echilibru corespunzător între răspunsul pe termen scurt la criza economică și obiectivele de consolidare pe termen mediu al finanțelor publice;
– respectarea țintei de deficit bugetar în anul 2011 și diminuarea nevoii reale de finanțare a sectorului guvernamental;
– continuarea consolidării fiscale în direcția îndeplinirii țintei de deficit de 3% din PIB prin măsuri structurale care să asigure sustenabilitatea pe termen mediu și menținerea calendarului de adoptare a monedei euro;
– promovarea unei politici fiscale anticiclice care să ofere sustenabilitate procesului de creștere economică;
– întărirea controlului și sporirea responsabilităților unităților aflate în afara administrației centrale (autorități locale, instituții autofinanțate și companii de stat), inclusiv pentru reducerea arieratelor statului;
– reforma administrației fiscale;
– creșterea eficienței politicii fiscal-bugetare și îmbunătățirea predictibilității acesteia.
Analizând veniturile bugetare pe perioada 2008-2013 se observă în anul 2009 un decalaj față de aceeași perioadă a anului precedent de -5,0%, respectiv 0,2% din PIB ca urmare, a reducerii încasărilor din impozitul pe profit (-8,9%), precum și a celor din TVA (- 16%), taxe vamale (- 31,9%), contribuțiile de asigurări de sănătate cu ( -2,3%).
Aceste reduceri au fost parțial compensate de creșterea încasărilor din impozitul pe venit cu 0,3%, accize cu 14,2%. Influiențate în mod determinant de evoluția activității economice, veniturile bugetare vor resimți puternic șocul economic și în anul 2010.
Astfel, impozitul pe profit, impozitul pe venit și contribuțiile de asigurări sociale sunt estimate în scădere față de anul 2009 însă vor fi compensate de creșterea prognozată a TVA, veniturilor nefiscale și a impozitelor pe proprietate.
Începând cu anul 2011 majoritatea veniturilor bugetare se vor înscrie pe un trend ascendent în valoare absolută, în timp ce raportat la produsul intern brut, totalul acestora va avea o evoluție aproape constantă, fapt ilustrat în figura 2.4 „ Evoluția veniturilor bugetare în perioada 2008-2013”.
Analizând veniturile BGC, cea mai mare pondere o deține Bugetul de stat, urmat de Bugetul general centralizat al unităților administrativ-teritoriale și Bugetul asigurărilor sociale de stat. Creșterea semnificativă față de anul veniturilor Bugetului asigurărilor pentru șomaj se datorează subvențiilor pe care acest buget le primește de de stat. Cele mai mari subvenții le primește Bugetul asigurărilor sociale de stat pentru corectarea dezechilibrului sistemului public de pensii.
Figura 2.4 Evoluția veniturilor bugetare în perioada 2008-2013
Sursa : Ministerul Finanțelor Publice – Strategia bugetar fiscală pe perioada 2008-2013
Politica de cheltuieli promovată pentru perioada 2011-2013 este marcată de poziția deteriorată din anii 2008-2009 ( 39,4% din PIB în anul 2009), motiv pentru care pentru orizontul de referință respectiv autoritățile au în vedere o politică de cheltuieli restrictivă, prudentă și echilibrată construită pe principiul managementului financiar solid, pentru care au fost necesare măsuri suplimentare dificile, având în vedere și incertitudinile de pe piețele internaționale. Urmărind evoluția veniturilor și a cheltuielilor BGC pe perioada 2008-2013 putem concluziona și stabili umătoarele obiective ale politicii bugetare astfel :
Reducerea deficitului bugetar la 4,4% din PIB în anul 2011, 3,0% din PIB în anul 2012 și 2,5% din PIB pentru anul 2013;
Raționalizarea și restructurarea sistemului de cheltuieli publice:
-raționalizarea cheltuielilor cu salariile în sectorul public, respectiv o revenire cu circa 15% a salariilor.
Întreaga construcție bugetară va avea în vedere respectarea echilibrelor fundamentale ale economiei. În condițiile unui decalaj între creșterea mai rapidă a salariilor decât cea a productivității muncii, acesta se va reflecta în creșterea galopantă a prețurilor, depreciere a monedei naționale, îndatorare externă. Astfel, stabilitatea cursului de schimb în condițiile deteriorării competitivității produselor atrage în mod inevitabil deteriorarea balanței comerciale și în final deprecierea cursului valutar;
-raționalizarea cheltuielilor materiale în linie cu implementarea normativelor de cost în administrația publică;
-economii generate de restructurarea agențiilor guvernamentale.
Figura 2.5 Cheltuielile bugetului general consolidat după natura economică
Sursa : Ministerul Finanțelor Publice – Strategia bugetar fiscală pe perioada 2008-2013 a României
-raționalizarea cheltuielilor materiale în linie cu implementarea normativelor de cost în administrația publică;
-economii generate de restructurarea agențiilor guvernamentale.
Îmbunătățirea procedurilor bugetare și a managementului cheltuielilor și asigurarea unei mai bune transparențe pentru a se evita reapariția arieratelor. În domeniul sanitar se va introduce sistemul de co-plată, obiectivul fiind acela de a utiliza veniturile provenite din acest sistem pentru stingerea arieratelor aferente acestui sector;
Reducerea subvențiilor la 0,8% din PIB până în anul 2013, ceea ce marchează diminuarea intervenției statului în economie, accentul fiind pus pe mecanismele de reglare a pieței și o mai bună reglementare și supraveghere a acesteia de către stat;
Reforme structurale ce vor genera economii bugetare pentru a ajunge la sustenabilitate fiscală pe termen mediu, în domeniul fiscal bugetar, al salarizării personalului bugetar, al sistemului de pensii, sănătate;
Pentru a avea o imagine de ansamblu asupra execuției bugetelor administrațiilor publice, Ministerul Finanțelor Publice întocmește periodic un buget general consolidat care constituie o sintezã a bugetului de stat, a bugetelor locale, a bugetului asigurãrilor sociale de stat și a bugetelor fondurilor speciale.
Este de precizat cã, bugetul general consolidat nu reprezintã o simplã însumare a veniturilor și cheltuielilor bugetelor componente ale sistemului bugetar, ci un buget consolidat, adicã un buget din care au fost eliminate dublele înregistrãri (transferuri de resurse între diferitele bugete ale autoritãților publice).
În execuție, diferitele categorii de bugete pot fi echilibrate, excedentare sau deficitare, dupã caz. Egalitatea dintre veniturile și cheltuielile unui buget, pe deplin posibilã la prevederi, constituie o situație de excepție la realizãri, deoarece chiar în condițiile îndeplinirii în linii generale a programului economic și social și ale respectãrii disciplinei financiare, tot apar diferențe mai mari sau mai mici la venituri sau minusuri la cheltuieli.
Încheierea bugetelor cu deficit constituie o situație anormalã, mai ales în cazul celor întocmite echilibrat sau cu excedent. Înregistrarea de deficite reflectã nu numai serioase carențe în gestiunea financiarã, rãmânerea în urmã a veniturilor bugetare realizate fațã de cheltuielile efectuate, dar și existența unor dezechilibre materiale, în ocuparea forței de muncã în relațiile valutare.
Dacã bugetele deficitare sunt criticate și tolerate mai mult de nevoie decât de voie, nici bugetele excedentare nu întrunesc opinii unanim favorabile. Aprecierea unui excedent bugetar trebuie sã fie nuanțatã, în funcție de factorii care l-au generat. În principiu, excedentul bugetar poate fi rezultatul realizãrii unor venituri peste prevederi sau al efectuãrii unor cheltuieli sub prevederi.
În primul caz, apariția excedentului este determinat de creșterea productivitãții muncii, reducerea consumurilor materiale, valorificarea superioarã a materiilor prime și a materialelor, folosirea capacitãților de producție, în condiții mai bune decât s-a avut în vedere la alcãtuirea programului și a bugetului.
Ca urmare, o parte din profitul realizat de unitãțile economice se varsã la buget sub formã de impozit pe profit, la acesta se adaugã un plus de venituri bugetare sub formã de taxã pe valoarea adãugatã sau de accize. În aceastã situație, în spatele excedentului bugetar se aflã valori materiale utile societãții: materii prime și materiale economisite, produse finite realizate peste cele prevãzute, într-o structurã diversificatã și de calitate îmbunãtãțitã.
Așadar, bunurile care constituie acoperirea materialã a excedentului se aflã în circuitul economic și pot fi oricând utilizate pentru consum productiv, consum individual sau colectiv ori pentru valorificare la extern. Deci, un asemenea excedent nu-l putem aprecia decât în mod pozitiv.
În cel de-al doilea caz, apariția excedentului este rezultatul realizãrii unor obiective sau acțiuni, cu un consum mai redus de resurse materiale și bãnești, fãrã ca aceasta sã le afecteze parametrii cantitativi sau calitativi.
Sumele astfel economisite, fațã de prevederile bugetare, au acoperire în valorile materiale disponibilizate prin raționalizarea consumurilor, mai buna organizare a muncii, scãderea morbiditãții, creșterea eficienței acțiunilor întreprinse.
Excedentul având originea în asemenea economii de cheltuieli, nu se deosebește pe fond de cel rezultat din venituri realizate peste prevederi.
Excedentul generat de neefectuarea cheltuielilor bugetare, ca urmare a nerealizãrii obiectivelor prevãzute reflectã fenomene negative: întreruperi ale circuitului economic, dezechilibre parțiale, deteriorãri ale conjuncturii internaționale etc.
De aceea putem afirma cã, apariția unor excedente bugetare constituie un indiciu în executarea programului economic s-au produs abateri cu efecte economice pozitive sau negative.
Aceasta impune o analizã temeinicã a cauzelor care le-au generat și luarea de mãsuri pentru înlãturarea neajunsurilor și a deficiențelor existente. (vezi schema 2.6 anexa 25 „Cauzele deficitelor bugetare”). Formele echilibrului financiar de execuție sunt :
a) echilibrul financiar public, stabilit pe baza bugetului general consolidat;
b) echilibrul la nivelul sectoarelor instituționale – societãți nefinanciare, gospodãriile populației, societãțile financiare, administrații financiare, instituții fãrã scop lucrativ în serviciul gospodãriilor populației – și echilibrul pe ansamblul economiei stabilit cu ajutorul Conturilor Naționale;
c) echilibrul financiar la nivelul întreprinderilor, stabilit cu ajutorul datelor cuprinse în bilanțurile contabile și în conturile de rezultate.
Putem considera cã, schema 2.3 anexa nr 22, are o deosebitã relevanțã din punctul de vedere al echilibrului general economic, și, implicit, al celui financiar. Aceasta deoarece, din examinarea fluxurilor economico-financiare reprezentate în figurã, se desprinde concluzia cã, la un anumit nivel al prețurilor, produsul intern brut de echilibru, din unghiul de analizã al cererii agregate se realizeazã atunci când suma cererii de consum, de investiții, de cheltuieli publice și de export net este egalã cu producția obținutã. Deci : Y= C + I+ G + ( X – IM ), unde Y = produsul intern brut; C = consumul gospodãriilor populației; I= investițiile sectorului neguvernamental (agenții economici și populația); G = cheltuieli publice ( consumul sectorului guvernamental); X= export, IM= import Analiza fluxurilor conținute în anexa nr.22 ne conduce, din unghiul de analizã al echilibrului financiar, la concluzii semnificative pentru orientarea politicii financiare în ansamblu, precum și a componentelor sale – politica fiscalã și cea bugetarã astfel:
a) consumul populației depinde în mod direct de mãrimea venitului disponibil și, în mod indirect, de cea a PIB, astfel încât o creștere a impozitelor aferente veniturilor individuale ale persoanelor fizice conduce la reducerea în termenii reali a cheltuielilor de consum ale acestora, și implicit a cererii totale din economie, dupã cum o reducere a acelorași impozite determinã majorarea cheltuielilor de consum, și deci a cererii agregate;
b) cheltuielile sectorului guvernamental (G) pentru procurarea de bunuri publice se adaugã direct cererii agregate din economie, ca o componentã a relației : C+ I + G + ( X –IM). Impozitele reduc indirect cheltuielile prin diminuarea venitului disponibil, care la rândul sãu, conduce la scãderea consumului populației (C) din relația anterioarã. Rezultã cã pe ansamblu, acțiunile de politicã financiarã pot fi orientate spre influiențarea cererii agregate, în scopul creșterii sau declinului PIB (aceasta condiționând bunãstarea individualã la nivelul întregii societãți, prin modificãri ale dimensiunilor cheltuielilor publice, respectiv ale impozitelor și taxelor.
Având în vedere raționamentul opțiunii între schimbarea volumului cheltuielilor publice și/sau al impozitelor, se impune luarea în considerare a comportamentului multiplicatorului fațã de fiecare dintre acești factori.
Teoria și practica economicã demonstreazã cã multiplicatorul aferent modificãrilor în volumul cheltuielilor publice este mai mare decât cel corespunzãtor schimbãrilor la nivelul impozitelor. Acest fenomen este explicabil prin faptul cã, G (cheltuielile publice) constituie o componentã directã a cheltuielilor (cererii) totale, pe când impozitele nu sunt în aceeași poziție.
Modificãrile în domeniul impozitelor opereazã indirect. Dacã cheltuielile publice și impozitele cresc în cuantumuri egale, nivelul de echilibru al PIB (și implicit al bugetului general consolidat, ca expresie a echilibrului financiar) privit prin perspectiva cererii va crește, datoritã efectului mai puternic al cheltuielilor publice și ipoteza inversã este valabilã.
Condițiile de echilibru în teoria clasicã și în concepția lui J.M. Keynes se pot sintetiza în tabelul 2.3 din anexa nr.26 :
Notațiile folosite în tabel au următoarele semnificații:
S= economii; Y = producție ( venit ); I = investiții; M= oferta de monedã; L = cererea de monedã ; p = prețul bunurilor ; N= volumul ocupãrii; W = productivitatea marginalã a muncii; Ns = numãrul salariaților; Nd = volumul cererii de lucrãtori ; W/p = nivelul salariului real; i = rata dobânzii. Din aceastã sintezã prezentatã rezultã urmãtoarele concluzii:
I. Pe piața bunurilor economice :
a) teoria clasicã privește economiile în funcție de rata dobânzii, în timp ce J. M. Keynes în funcție de nivelul venitului;
b) în ambele cazuri, investiția este o funcție (descrescãtoare) de rata dobânzii;
c) economiile sunt egale cu investițiile în abele teorii.
II. Pe piața monetarã
a) oferta de monedã este fixatã la nivelul lui Mîn ambele teorii;
b) cererea de monedã este în funcție de valoarea producției în ambele teorii, în plus și de rata dobânzii;
c) condiția de echilibru este aceeași în ambele teorii.
III. Pe piața muncii
a) în funcție de producție, în ambele cazuri, se stabilește dupã gradul de ocupare;
b) atât pentru clasici, cât și pentru Keynes, cererea de muncã este determinatã de egalitatea dintre salariul real și productivitatea marginalã a muncii;
c) pentru clasici, comportamentul salariaților este o funcție crescãtoare fațã de salariul real, în timp ce pentru Keynes este în funcție de evoluția productivitãții marginale.
Dacã pe piața bunurilor economice și pe piața monetarã condițiile de echilibru sunt identice, pe piața muncii ele se diferențieazã. În teoria clasicã, corelația de echilibru este datã de egalitatea dintre cererea și oferta de muncã, iar în concepția lui J. M. Keynes, aceastã condiție nu este pertinentã, datoritã fenomenului de șomaj involuntar.
Concluzia care o putem formula este aceea, cã o politicã financiarã care menține același deficit bugetar nu pãstreazã cererea agregatã la același nivel, deoarece depinde de factorii preponderenți de influiențã a deficitului respectiv – schimbãri ale volumului cheltuielilor publice sau ale nivelului impozitelor.
2.3 Balanța de plãți – instrument de echilibru financiar
Nevoia de finanțare la nivelul unei economii se determinã ținând cont de deficitul de resurse generat de desfãșurarea activitãții din țara respectivã. Pentru a determina aceastã nevoie trebuie identificate consumurile și intrãrile de resurse în cadrul produsului intern brut. În acest context putem evidenția, rolul fundamental pe care îl are balanța de plãți externe în tabloul general, finanțarea unei economii, sintetizând pe de o parte schimburile comerciale internaționale ale unei țãri, pe de altã parte acoperirea nevoii de finanțare interne prin atragerea de resurse externe (credite sau investiții).
Conform definiției Fondului Monetar Internațional (FMI) [83], balanța de plãți externe reprezintã un tablou sub formã contabilã care înregistreazã sistematic ansamblul fluxurilor reale, financiare și monetare intervenite între rezidentul unei economii și restul lumii, în cursul unei perioade (de regulã un an). Oferind posibilitatea analizei raporturilor de schimb la nivel macroeconomic, balanța de plãți constituie un instrument important în modelarea și coordonarea politicilor comerciale externe. Atunci când apare un dezechilibru la nivelul balanței comerciale, teoretic acesta poate fi redus printr-un pachet de mãsuri de naturã fiscalã (creștere de taxe, facilitãți fiscale pentru investitori strãini, subvenții, credite preferențiale) sau de naturã comercialã ( promovarea și stimularea exporturilor). În acest sens putem observa cã, soldurile balanței de plãți constituie fundamentul pentru o serie de politici macroeconomice fiscale, monetare, valutare, comerciale ( tarifare și netarifare) etc.
Putem afirma cã, balanța de plãți (BPE) este întotdeauna și în mod necesar echilibratã, activul fiind egal cu pasivul (respectându-se principiul dublei înregistrãri).
În mod uzual se folosesc uneori termeni de balanțã de plãți excedentarã ( activã) sau de balanțã de plãți deficitarã (pasivã), în realitate fiind vorba de un dezechilibru la nivelul unor pãrți din balanța de plãți (balața comercialã, contul curent, contul de capital și financiar).
În privința echilibrului balanței de plãți existã în literatura de specialitate [142] douã accepțiuni diferite: echilibrul balanței de plãți este indus automat de echilibrul economic general sau echilibrul poate fi obținut prin promovarea unor politici macroeconomice sau prin utilizarea unor tehnici de echilibrare specifice. În primul caz nu este nevoie de intervenția statului, considerându-se cã aceasta se va echilibra în condițiile echilibrului economic general. Unul din mecanismele care produc ajustarea automatã a balanței de plãți externe este mecanismul prețurilor (acceptatã și susținutã în teorie de Ricardo și Hume). Acest mecanism al prețurilor explicã ajustarea automatã a unor dezechilibre apãrute, (exporturi < importuri). Mecanismul este relativ simplu: un deficit în balanța comercialã atrage dupã sine o scãdere a masei monetare aflate în circulație. Teoria cantitativã a banilor stipuleazã cã,o scãdere a masei monetare va produce implicit o scãdere a prețurilor. Aceastã scãdere constituie, un stimulent pentru exporturi și o frânã în calea importurilor. Pentru exemplificare redãm mai jos mecanismul de ajustare automatã a BPE prin prețuri conform figurii 2.6.
Echilibrarea automatã a balanței de plãți se va produce și prin faptul cã deflația generatã de scãderea masei monetare aflatã în circulație va atrage dupã sine o creștere a nevoii de fonduri în economie, care implicit va duce la o creștere a dobânzii.Acest mecanism de ajustare automatã poartã denumirea de finanțare compensatorie, diferențialul de dobândã fiind elementul care reechilibreazã balanța de plãți (dezechilibrul din balanța comercialã compensat de un aport suplimentar de fluxuri financiare externe.
Figura 2.6 Mecanismul de ajustare automatã a BPE prin prețuri
Sursa : elaborat de autor în baza [123]
Figura 2.7 Mecanismul de ajustare automatã a BPE prin finanțare compensatorie
Sursa : elaborat de autor în baza [123]
În continuare putem ilustra o altã teorie cea a echilibrului prin venituri (Keynes, Robinson, Harrod, Machlup) care susține cã existã mecanisme de corectare a dezechilibrelor externe cum ar fi nivelul veniturilor sau gradul de utilizare al forței de muncã.
Putem susține cã, statul are la dispoziție mai multe politici pe care le poate utiliza în vederea ajustãrii deficitelor din balanța de plãți externe astfel :
– politicile monetare pot avea un efect benefic asupra balanței de plãți externe prin stabilitatea de prețuri pe piața localã, inflația și dobânda fiind factori suficient de puternici în a echilibra balanța de plãți externe;
– politicile bugetare au rolul de a limita dimensiunea deficitului bugetar intern care de multe ori este finanțat din fonduri împrumutate. Aceste deficite sunt acum finanțate prin emisiune de monedã, agravând și mai mult deficitul de cont curent;
– devalorizarea cursului de schimb parte integrantã a politicii monetare are ca efect încurajarea exportului și descurajarea importurilor ( care devin mai scumpe în monedã naționalã); – instituirea de bariere tarifare și netarifare în calea importului cu rol în limitarea cantitativã a importurilor; – stimularea și promovarea exporturilor prin diferite monede conduce la reeechilibrarea balanței comerciale; – finanțarea deficitelor din BPE se referã la posibilitatea acoperirii unui deficit comercial printr-un credit extern; – atragerea de investiții strãine directe și de portofoliu contribuie la reechilibrarea balanței de plãți prin capitalul sãu injectat în economie care poate reduce din presiunile asupra cursului de schimb generat de o balanțã comercialã deficitarã.
Cele prezentate în acest capitol pot fi exemplificate folosind urmãtoarea aplicație practicã:
Studiul de caz :Elaborarea balanței previzionale de plãți externe
Se cunosc urmãtoarele date despre fluxurile economice internaționale în România pe anul de previziune 2011 ( datele sunt orientative) :
În baza informației date putem calcula :
Volumul comerțului exterior;
Exportul net;
Soldul contului curent;
Soldul contului de capital și financiar;
Soldul balanței de plãți externe.
În rezultatul calculelor efectuate am obținut schema balanței de plăți externe a României :
Volumul comerțului exterior = Export + Import = 7509 + 8817 =16326 mil $;
Exportul net = Soldul balanței comerciale = Export – Import = 7509 -8817 = -1308 mil $;
Soldul contului curent = A+B+C+D = ( -1308) + 176 + (-9) + (-25) = – 1166 mil.$;
Soldul contului de capital și financiar = E+F = 479 – 199 = 280 mil. $, din care :
E = 4 – 104 = – 100 mil. $;
F = 475 – 95 = 380 mil.$
E + F = ( – 100) + 380 = 280 mil.$
5. Soldul balanței de plãți externe = Soldul contului curent + soldul contului de capital și financiar + erori și omisiuni = ( – 1166) + 280 + ( – 55) = – 941 mil.$
Sursa : date prelucrate de autor în baza sursei [66]
Concluzia fațã de acest subiect este evidentã deci, acoperirea deficitelor nu prin emisiune de monedã sau prin credite interne pe termen scurt ci prin, finanțarea acestora atrãgând resurse de pe piețele financiare internaționale, dinspre sectorul public cãtre sectorul privat, precum și corelarea atentã a scadențelor la aceste finanțãri, constituie o soluție la criza financiarã cu care se confruntã majoritatea țãrilor dezvoltate.
În raport cu starea economiei la un moment dat și cu obiectivele politicii economico-sociale, bugetul general consolidat se impune sã fie echilibrat sau sã înregistreze fie un surplus, fie un deficit. Principial, atunci când cererea privatã de bunuri și servicii C+ I + (X – IM) este slabã, este de dorit o politicã financiarã expansionistã, care sã contribuie la relansarea cererii din economie prin intermediul creșterii cheltuielilor publice (G), ceea ce determinã în cele mai multe cazuri un anumit deficit bugetar. Când din contra, cererea privatã este prea puternicã, se impune o politicã financiarã restrictivã, cu un volum mai redus al cheltuielilor publice, ceea ce poate genera echilibru sau chiar excedent bugetar.
Așadar putem sublinia cã, obiectivul central al politicii financiare- cu cele douã componente ale sale, politica fiscalã și respectiv cea bugetarã – trebuie sã fie acela al echilibrãrii cererii agregate cu oferta agregatã și nu de a echilibra bugetul. Soldul bugetului și implicit, politica financiarã reprezintã, în mod preponderant instrumente active de influiențare a evoluției economiei și nu o reflectare pasivã a dinamicii acesteia.
Logica economică obligă autoritățile statului să fie reținute pentru a asigura continuitatea în orice situație. Astfel spus, in limbaj tehnic, sectorul guvernamental trebuie să aibă un comportament anti-ciclic. Totuși putem concluziona faptul că, deficitul bugetar a crescut la niveluri nesustenabile tocmai în timpul boom-ului economic, când ar fi trebuit economisite resursele.
Din punctul de vedere al impactului politicii monetare, mai ales într–o economie în care banca centrală țintește inflația, este esențial ca rata dobânzii de politică monetară să acopere rata inflației pentru a ancora așteptările inflaționiste.
BNR a hotărât să nu mărească rata dobânzii de politică monetară, ca urmare a acestui șoc aplicat în economie, pentru că, pe fondul unei cereri agregate oricum reduse era probabil ca o creștere a prețurilor să nu dureze. Însă în acest mediu a intervenit creșterea prețurilor la combustibil și alimente de la nivel internațional. Acest fenomen nu poate și nu trebuie contracarat printr-o modificare a ratei dobânzii pentru că nu este un fenomen monetar.
Tipul adecvat de politicã financiarã depinde, pe lângã alți parametrii macroeconomici, de caracteristicile politicii monetare. Să presupunem, pentru o mai bunã înțelegere a acestei corelații cã, la un moment dat în economie, curbele cererii agregate și ale ofertei agregate se intersecteazã în punctul A din figura de mai jos, care asigurã folosirea deplinã a forței de muncã, în condițiile unui buget general consolidat echilibrat.
Dacã în politica monetarã se produc modificãri de naturã restrictive, curba cererii agregate se deplaseazã spre interior (D1D1), noul punct de echilibru va fi B, ceea ce corespunde unei reduceri a PIB de la nivelul Yo 1 și apariției” prãpastiei recesiunii “. Pentru a readuce PIB la cota Yo, care asigurã o folosire deplinã a forței de muncã ( punctul A), este necesarã lansarea unei politici financiare expansioniste, concretizatã în creșterea cheltuielilor publice și/sau reducerea impozitelor și taxelor, ceea ce fațã de situația inițialã, va genera un anumit deficit al bugetului (figura 2.8)
Puntea de legãturã dintre politica financiarã – ce se poate concretiza într-un anumit deficit bugetar – și politica monetarã o reprezintã modul de acțiune al Bãncii Centrale. În mod principial, o politicã financiarã expansionistã, concretizatã într-un anumit deficit bugetar, conduce la creșterea PIB și concomitent, al prețurilor, producând urmãtoarele mutații în comportamentul pieței monetare ( vezi figura 2.8 Interacțiunea politicii financiare cu cea monetare).
Figura 2.8 Interacțiunea politicii financiare cu cea monetare
Sursa :[159]
Așadar, curba cererii de bani se deplaseazã spre exterior (MoDo devine M1D1), iar punctul de echilibru al pieței monetare se modificã de la B, acestuia din urmã corespunzându-i o ratã mai înaltã a dobânzii.
Dacã Banca Centralã considerã, cã, în contextul obiectivelor economico-sociale programate de guvern și al parametrilor macroeconomici proiectați, nu este oportunã o creștere a ratei dobãnzii, autoritatea monetarã trebuie sã se angajeze într-o politicã expansionistã de creștere a ofertei de bani în circulație.
Rezultã deci cã, mixul politicii financiare cu cea monetarã trebuie realizat cu raționalitate, în raport cu situația concretã a economiei și cu obiectivele economico-sociale programate a se obține într-un anumit orizont de timp.
Figura 2.9 Corelația dintre politica fiscalã expansionistã și rata dobãnzii
Sursa: [159]
Politicile respective, trebuie însã proiectate și aplicate cu precauție având în permanențã în vedere necesitatea pãstrãrii echilibrului financiar, monetar, valutar și ca un corolar al acestora, asigurarea echilibrului general economic. În acest context, considerãm cã este extrem de importantã, atât din perspectiva echilibrului financiar, cât și din cea a echilibrului general economic, utilizarea atât în faza de proiectare a evoluțiilor macroeconomice, cât și pe parcursul execuției și ulterior, cu ocazia analizelor retrospective, a urmãtorului model economic, asupra cãruia acțiunile politicii financiare și ale celei monetare se manifestã în mod direct și interdependent. a) Se pornește de la ecuația de bazã a veniturilor în sistemul conturilor naționale:
S= Y + IM = C + I + G + X, în care:
S = oferta agregatã; IM= importuri; I = investițiile;
D= cererea agregatã; X = exporturi; G= consum guvernamental
Y = produsul intern brut; C = consum privat; T = impozite și taxe.
Ecuația de bazã a veniturilor în sistemul conturilor naționale este :
ECUATIA SOLDURILOR
( E – I ) – ( X – IM ) = ( G – T )
Soldul economiilor Soldul contului Soldul
sectorului sectorului curent al guvernamental
neguvernamental balanței de plãți
b) Se introduce în ecuație rolul politicii fiscale, respectiv, al impozitelor și taxelor simbolizate prin T, mãrime care scade din ambii termeni ai identitãții:
(Y –T ) + IM = C+ I +G+ X –T; (2.1)
(Y –T ) –X + IM – C – I = G – T; (2.2)
(Y – T ) – ( X – IM ) – C – I = ( G – T); (2.3)
(Y- T – C ) – ( X – IM ) – I = ( G – T ) (2.4)
în care : Y-T – C reprezintã economisirea sectorului neguvernamental(SA)
Deci : (SA –I ) – ( X – IM ) = ( G – T) sau (SA –I ) + ( T – G ) = ( X – IM ).
Putem demonstra cã, aceastã formulã exprimã relația cantitativã dintre soldul economiilor și investițiilor sectorului neguvernamental, soldul bugetului general consolidat al statului și soldul contului curent al balanței de plãți. În sintezã pentru ca economia sã se prezinte echilibrat atât pe ansamblu, cât și în plan financiar, și al sectorului extern, se impune ca suma algebricã dintre soldul economiilor și investițiilor sectorului neguvernamental, pe de o parte, și soldul bugetului general consolidat al statului (sectorul guvernamental ), pe de altã parte, sã fie egalã cu zero. Dacã excedentul net al economiilor sectorului neguvernamental
( SA >I ) este superior deficitului bugetar ( G >T), țara respectivă este în poziția de exportator net de mãrfuri și servicii ( X>IM), ceea ce îi creeazã premisele de a fi un potențial exportator de capital în sfera pieței internaționale.
În condițiile în care, investițiile neguvernamentale sunt mai mari, decât economiile aceluiași sector ( I>SA), iar finanțele publice prezintã un excedent mai redus decât soldul negativ al sectorului neguvernamental sau un anumit deficit bugetar, ori relația dintre cele douã sectoare este inversã, deficitul total de resurse interne trebuie sã fie acoperit exclusiv din surse externe, conducând la un sold negativ al contului curent al balanței de plãți, țara respectivă aflându-se atât în postura de importator net de mãrfuri și servicii ( X < IM), cât și în cea de importator de capital de pe piețele externe.
În general, țãrile cu economii competitive înregistreazã excedente nete ale sectorului neguvernamental și prezintã la contul curent și buget tot excedente sau deficite, care însumate, sunt însã inferioare excedentului menționat, statele respective fiind în situația de a exporta capital.
La polul opus, se situeazã țãrile în curs de dezvoltare, inclusiv economiile în tranziție de la conducerea prin plan la economia de piațã, care, confruntate cu probleme de potențial economic și de competitivitate, sunt nevoite sã-și finanțeze deficitul de economii fațã de investiții și cel bugetar pe seama surselor externe, investiții strãine directe, de portofoliu și împrumuturi fie de la organismele financiare internaționale, fie de la alte state sau de pe piața privatã de capital .
Cele prezentate mai sus pot fi exemplificate folosind urmãtorul studiu de caz:.
Se cunosc urmãtoarele date pentru conturile naționale ale României pe anul 2010 (datele sunt orientative): – mld lei –
Sursa : [113]
a) Să verificăm dacă datele prezentate mai sus respectã ecuația de bazã a veniturilor în Sistemul Conturilor Naționale.
b) Dacã în același an, nivelul impozitelor și taxelor a fost de 120.132 mld. lei vedem că:
– economisirea sectorului neguvernamental = 210.965 mld.lei;
– soldul economiilor sectorului neguvernamental = 41.685 mld.lei;
– soldul contului curent al balanței de plãți = – 93.542 mld.lei; – soldul sectorului guvernamental = 51.857 mld.lei
Putem verifica la final dacã, se respectã ecuația soldurilor.
a ) Pornind de la ecuația de bazã a veniturilor în Sistemul Conturilor Naționale care este :
Oferta agregatã = Cererea agregatã determinăm următoarele:
( S) ( D)
Oferta agregatã = Produsul Intern Brut + Importuri = 1.154.126 + 480.374 = 1.634.500 mld. lei
Cererea agregatã = Consumul Privat + Investiții + Export + Consumul Guvernamental;
Investiții = Formarea brutã de capital fix + Modificarea stocurilor;
Cererea agregatã = 823.029 + ( 219.289 + 33.361 ) + 386.832 + 171.989 = 1.634.500 mld. lei;
Deci, oferta agregatã este egalã cu cererea agregatã, atingând un nivel de 1.634.500 mld. lei;
b) Economisirea sectorului = PIB = Impozite și taxe – Consumul privat neguvernamental =
= 1.154.126 – 120.132 – 823.029 = 210.965 mld. lei;
Soldul economiilor sectorului neguvernamental = Economisirea sectorului neguvernamental – Investiții = 210.965 – ( 219.289 + 33.361 ) = – 41.685 mld. lei;
Soldul contului curent al balanței de plãți = Export – Import = 386.832 – 480.374 = – 93.542 mld. lei;
Soldul sectorului guvernamental = Consumul guvernamental – Impozite și taxe = 171.989 – 120.132 = 51.857 mld. lei;
Ecuația soldurilor se scrie astfel :
Soldul economiilor – Soldul contului curent al = Soldul
din sectorul balanței de plãți sectorului
neguvernamental guvernamental
În cazul nostru, ecuația soldurilor se poate scrie :
41.685 – ( – 93.542 ) = 51.857;
51.857 = 51.857
Deci, ecuația soldurilor se respectã.
2.4 Rolul echilibrului fluxurilor financiare în creșterea economică
O coordonatã a reformei sistemului financiar în România a constituit-o înființarea Trezoreriei statului în anul 1992 prin care se deruleazã execuția operațiunilor privind finanțele publice.
Potrivit operațiunilor pe care le efectueazã, Trezoreria se prezintã ca o bancã a finanțelor publice, și de asemenea reprezintã un mecanism al Ministerului Finanțelor Publice prin care se realizeazã operațiunile de încasãri și plãți privind bugetul public și fondurile extrabugetare astfel încât sã se asigure echilibrul financiar. Prin Trezorerie se exercitã și controlul fiscal asupra încasãrii la termen a veniturilor precum și controlul asupra finanțãrii cheltuielilor instituțiilor publice.Trezoreria este instituția prin care se gestioneazã datoria publicã asigurându-se : refinanțarea deficitului bugetar, lansarea împrumuturilor de stat și plasarea disponibilitãților sectorului public.
Putem sublinia importanța organizãrii sistemului Trezoreriei Finanțelor Publice în România urmãrind urmãtoarele aspecte :
– sistemul de organizare a execuției finanțelor publice fiind protejat de toate riscurile ;
– soluționarea unor probleme importante prin mijlocirea operațiunilor specifice (gestionarea creditelor externe primite de prin sprijinirea programelor de reformã, mobilizarea resurselor financiare din economie pentru acoperirea deficitului bugetar și pentru plata dobânzilor aferente datoriei publice) ;
– cunoașterea permanentã a nivelului resurselor financiare publice și previziunea nevoilor de împrumuturi pentru finanțarea deficitului bugetar.
Putem concluziona deci, cã trezoreria publicã gestioneazã totalitatea resurselor financiare de care dispune statul. Ea nu se limiteazã numai la execuția bugetului de stat. Înființarea Trezoreriei Finanțelor Publice completeazã cadrul instituțional prin care statul și-a creat posibilitatea de a tabili și aplica politica de venituri și cheltuieli, organizându-și activitatea atât la nivel central cât și în teritoriu.
Astfel, a crescut rãspunderea utilizãrii banilor publici fiind posibile cunoașterea și rezolvarea aspectelor specifice gestiunii financiare publice. În plus, Trezoreria faciliteazã folosirea de cãtre Ministerul Finanțelor Publice, cu ocazia întocmirii, aprobãrii și execuției bugetului public, a instrumentelor fundamentale de analizã și de supraveghere a realizãrii echilibrului financiar, monetar și valutar și a datoriei interne și externe a statului (balanța de plãți externe, balanța creanțelor și angajamentelor externe etc.)
Trezoreria publicã cuprinde totalitatea resurselor de care dispune statul, iar aceasta nu se limiteazã numai la execuția bugetului de stat. Prin sistemul Trezoreriei s-a realizat separarea finanțelor sectorului public în conturi distincte deschise , de resursele comerciale.
Sub aspect organizatoric putem afirma cã, unitãțile Trezoreriei Finanțelor Publice sunt cuprinse în cadrul Ministerului Finanțelor Publice și în unitãțile subordonate acestuia la nivel teritorial astfel :
– la județe și municipiul București, în cadrul Direcției Generale a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat ( DGFPCFS) ;
– la nivel de municipii, orașe și comune, în cadrul unitãților funcționale subordonate DGFPCFS.
Deci, aparatul Trezoreriei Finanțelor Publice cuprinde : Trezorerie centralã, trezoreriile județene și a municipiului București, trezoreriile municipale, orãșenești și comunale.
Principalele atribuții ale Trezoreriei centrale le putem evidenția mai jos :
– elaborarea instrucțiunilor privind organizarea și funcționarea trezoreriile teritoriale ;
– asigurarea evidenței contabile privind constituirea și utilizarea tuturor fondurilor statului ;
– deschiderea creditelor bugetare la trezoreriile teritoriale, Trezoreria centralã având contul corespondent ;
– efectuarea operațiunilor de decontare între trezoreriile județene ;
– gestionarea fondurilor cu destinație speciale la nivelul economiei naționale ;
– contractarea, gestionarea și evidența împrumuturilor pentru acoperirea deficitului bugetar ;
– gestionarea datoriei publice interne și externe ;
– elaborarea lucrãrilor de execuție bugetarã și a contului Trezoreriei;
– elaborarea raportului și a contului general de execuție a bugetului de stat și a fondurilor speciale extrabugetare .
Activitatea aparatului financiar teritorial este axatã asupra urmãtoarelor aspecte :
– stabilirea impozitelor datorate bugetului de stat și a bugetelor locale cãtre toți contribuabilii, persoane fizice și juridice ;
– urmãrirea încasãrii la termen a impozitelor și taxelor, pentru care sunt deschise conturi de venituri, aceasta îndeplinind funcția de casier al sectorului public, prin care se asigurã încasarea veniturilor, efectuarea plãților și pãstrarea disponibilitãților ;
– asigurã execuția bugetului de stat, a bugetului asigurãrilor sociale de stat și bugetelor locale, reflectatã prin încasarea veniturilor din impozite și taxe de la agenții economici și efectuarea plãților dispuse de ordonatorii de credite, în limita creditelor bugetare aprobate ;
– asigurã contabilitatea încasãrii veniturilor bugetare pe subdiviziuni, plãtitori și bugete precum și evidența alimentãrii cu fonduri a ordonatorilor finanțați din bugete locale, în condițiile exercitãrii unui control fiscal și financiar eficient ;
– raportarea cãtre Ministerul Finanțelor Publice a încasãrii veniturilor bugetului de stat și execuției bugetelor locale pe baza dãrilor de seamã contabile trimestriale și anuale.
La nivelul județelor este organizatã ca direcție care are urmãtoarele atribuții :
– coordonarea și sintetizarea fluxurilor financiare ale celorlalte trezorerii locale ;
– gestionarea conturilor corespondente ale trezoreriilor din subordine ;
– efectuarea operațiilor de decontare între trezoreriile locale și instituțiile bancare corespondente ;
– deschiderea creditelor bugetare dispuse de ordonatorii secundari finanțati din bugetul de stat și bugetul asigurãrilor sociale de stat ;
-elaborarea lucrãrilor de sintezã și analizã privind execuția bugetarã, care sunt raportate periodic Publice ;
– dispunerea de mãsuri pentru asigurarea încheierii exercițiului financiar la nivelul județului și al municipiului București ;
– întocmirea bilanțului contabil centralizat al trezoreriei, analizând conturile de activ și de pasiv și elaborând raportul de analizã ;
– coordonarea activitãții compartimentelor de casierie-tezaur cu privire la asigurarea numerarului necesar efectuãrii plãților, redistribuirea soldului de casã și stabilirea plafoanelor de casã.
Concluzia este cã, organizarea și funcționarea Trezoreriei publice teritoriale genereazã multiple consecințe asupra finanțelor în general și asupra finanțelor locale în particular, asigurând exercitarea în bune condiții a atribuțiilor unitãților teritoriale ale Ministerului Finanțelor Publice. Astfel, concomitent cu eliminarea centralizãrii excesive a tuturor resurselor și cheltuielilor statului într-un buget unic s-a îmbunãtãțit și structura financiar teritorialã, urmãrindu-se întãrirea rolului și importanței unitãților fiscale în cadrul cãrora funcționeazã un compartiment distinct cu activitate de trezorerie.
Fluxurile informationale și de numerar, legate de fondurile publice constituite din impozite si taxe, sunt puternic influențate de organismul bancar implicat în colectarea acestor obligații cãtre bugetul de stat. În anii 1990-1992, derularea încasãrilor și plãților, veniturilor respectiv cheltuielilor publice se realiza prin intermediul bãncilor comerciale și Bãncii Naționale, fapt ce avea drept consecințã îngreunarea circulației informației, dar și a masei monetare, reprezentatã de impozitele si taxele plãtite cãtre bugetul public. Acest lucru, a impus apariția Trezoreriei publice ca unicã instituție financiarã a statului, cu atribuțiuni în execuția bugetului de stat, bugetului asigurãrilor sociale de stat, fondurilor speciale și bugetelor locale.
Execuția bugetelor se desfașura greoi, cu mari întârzieri, în cele mai multe cazuri datele finale privind execuția bugetarã erau ireale, și deci inoperante. Din această cauză, în timpul derulãrii execuției bugetare nu se putea acționa operativ pentru corectarea unor situații nefavorabile, din care motiv rãmâneau importante venituri ale statului neîncasate, efectuarea vãrsãmintelor cãtre buget de agenții economici rãmâneau, de multe ori, la latitudinea acestora sau fonduri aprobate necheltuite, în detrimentul unor acțiuni și activitãți importante și necesare din punct de vedere economic sau social.
Executarea bugetelor la partea de cheltuieli rãmânea, de asemenea, de cele mai multe ori, la discreția ordonatorilor de credite, iar constatãrile ulterioare ale organelor Ministerului Finanțelor Publice sau ale altor organe ale statului, abilitate cu controlul execuției bugetare, evidențiau o abatere sãvârșitã deja, care numai rareori putea fi îndreptatã.
Execuția, în continuare, a bugetelor prin intermediul bãncilor comerciale prezenta și un risc pentru finanțele publice datoritã faptului cã, potrivit programului de reformã, și acestea intrau în procesul de privatizare, iar activitatea lor, în acest context, va fi supusã și ea regimului falimentului, acțiune în care ar putea fi antrenat și bugetul statului, lucru inadmisibil.
Organizarea necorespunzãtoare a contabilitãții execuției bugetului general consolidat era cauzatã de inexistența unui sistem instituțional adecvat care sã rãspundã corespunzãtor necesitãților impuse, de a avea la îndemânã în orice moment o informație la zi privind derularea execuției bugetare pe bugete componente și pe o structurã corespunzãtoare suficient de analiticã a veniturilor, pe de-o parte, și a cheltuielilor pe principalele categorii și destinații, pe de altã parte. Apoi, sistemul era astfel conceput, încât pe plan local, la nivelul județului, nu se putea asigura o informație atotcuprinzãtoare, pentru organul teritorial al Ministerului Finanțelor Publice, asupra execuției bugetului general consolidat în plan teritorial, ci numai a bugetului local, a fondurilor speciale și extrabugetare ale instituțiilor publice locale. În acest context, execuția bugetului de stat și a bugetului asigurãrilor sociale de stat se derula prin intermediul instituțiilor publice de subordonare centralã ale cãror informații erau apoi preluate de cãtre ministerele de resort pentru a realiza sinteza pe ramurã și în final a o prezenta Ministerului Finanțelor Publice.
De asemenea, sistemul conturilor care era organizat în cadrul bãncilor era necorespunzãtor, daca ne referim atât la urmãrirea veniturilor, cât și la plãți. Respectiv, sistemul conturilor bancare nu avea în vedere veniturile bugetului de stat pe toate subdiviziunile clasificației bugetare, în funcție de proveniența lor, ci numai pe principalele venituri, impozitul pe circulația mãrfurilor, impozitul pe profit, taxe vamale, impozitul pe salarii etc., iar alte venituri erau contabilizate global, evidențierea lor analiticã fiind asiguratã ulterior prin înregistrãri separate de cãtre organele financiare teritoriale. Din aceste cauze, evidențierea la încasare a veniturilor bugetului de stat și a celorlalte nu era suficient de analiticã, iar sistemul de conturi organizat nu dãdea o certitudine asupra situației corecte a veniturilor, pe surse de proveniențã, din care cauzã urmãrirea la platã a agenților economici datornici se realiza anevoios și fãrã eficiențã..
De asemenea, conturile bancare instituite pentru evidențierea plãților de casã nu erau organizate în așa fel încât acestea sã permitã înregistrarea cheltuielilor, pe principalele destinații, obiectiv care se realiza, în parte, numai ulterior prin contabilitatea ordonatorului de credite. Un anume control mai eficient se exercita de organele bancare doar cu privire la plata salariilor și a investițiilor. La toate cele prezentate, așa cum s-a mai menționat, se adaugã faptul cã totul se realiza cu mari întârzieri, informațiile culese nemaifiind operative, în majoritatea cazurilor.
Astfel, sistemul conturilor bancare organizate pentru evidențierea modului de constituire a fondurilor publice și a utilizãrii acestora nu a permis crearea unei imagini complete și clare cu privire la execuția acestora, în plan teritorial și pe bugete componente.
În concluzie, sistemul centralizat existent privind execuția bugetului de stat și a bugetului asigurãrilor sociale de stat, pânã când operațiunile de încasãri și plãți se derulau numai prin Banca Naționalã a României, a dat unele rezultate, rãspunând în parte comandamentelor dispuse. Din momentul în care execuția bugetului general consolidat a început sã se deruleze prin bãncile comerciale, au apãrut dificultãți deosebite pe linia operativitãții informației, corectitudinii acesteia și mai ales o insuficiențã a controlului în legăturã cu necesitatea și oportunitatea efectuãrii plãților din fondurile publice, precum și cu urmãrirea corespunzãtoare a veniturilor statului pe total și în structurã.
În privința bugetului local, precizãm, de asemenea, cã derularea execuției acestuia se realiza printr-un singur cont de disponibil la comune, prin douã conturi, unul de resurse și altul de plãți la orașe, municipii și județ, pentru activitatea proprie și o evidențã analiticã pe resurse și plãtitori de venituri și categorie de plãți la cheltuieli, operațiuni care aproape în totalitate se conduceau manual sau semimecanizat, din care cauzã se înregistrau multe erori privind încadrarea veniturilor și cheltuielilor pe clasificația indicatorilor privind finanțele publice, iar datele și informațiile rezultate erau obținute cu mari întârzieri.
Contul bancar prin care se înregistrau veniturile bugetelor locale nu era detaliat pe subdiviziunile clasificației bugetare și ca atare, la centralizarea veniturilor pe surse de proveniențã sau la întocmirea contului de execuție pe județ, nu se putea exercita un control riguros și eficace asupra corectitudinii informației. Detalierea acestora pe surse de proveniențã rãmânea pe seama organului propriu de contabilitate al autoritatilor locale, care nu intotdeauna reușea sã le nominalizeze corect, toate acestea determinând o serie de neajunsuri asupra veridicitãții informațiilor la nivelul factorilor de decizie.
Evidența analiticã pe plãtitorii de impozite suferea de aceleași neajunsuri, în sensul cã sistemul adoptat – roluri, extrase de rol, matricole, borderouri de debite și scãderi – nu satisfacea din punctul de vedere al operativitații și al unui grad acceptabil de manifestare a erorilor, care în final duceau la mãsuri inadecvate pentru colectarea corespunzãtoare a veniturilor. Plãțile de casã, indiferent de natura lor economicã, erau efectuate, de asemenea, dintr-un singur cont, cel de disponibil al bugetului local, motiv pentru care la eliberarea fondurilor se putea verifica doar încadrarea acestora în nivelul total al creditelor bugetare aprobate, nu și pe destinații.
În consecințã, un control riguros pentru respectarea destinațiilor aprobate nu se putea realiza, “amendarea” plãților pe ,,destinații” rãmânea la latitudinea ordonatorului de credite și acest lucru ducea, în multe situații, la frecvente deturnãri de fonduri, camuflarea unor cheltuieli neaprobate cu consecințe pãgubitoare la nivelul factorilor de decizie, care erau puși în situația de a interpreta informații contabile incorecte.
Dificultãțile și neajunsurile înregistrate în sistemul de organizare denaturau contul de execuție care, nu mai putea fi un mijloc eficient și operativ de urmãrire a realizãrii veniturilor și efectuãrii plãților, cu respectarea limitelor bugetare, și nici un instrument corespunzãtor de conducere și coordonare a activitãților administrative, sociale și economice în teritoriu, pe baza informațiilor care se așteptau de la contabilitatea execuției bugetare. De asemenea, ca urmare a descentralizãrii procesului bugetar prin lãrgirea competențelor și atribuțiilor, pe plan local au sporit mult rãspunderile organelor financiare teritoriale care nu mai puteau face fațã cu informații deformate și inoperante, pentru fundamentarea actului decizional.
În concluzie, sistemul contabil organizat la unitãțile administrativ-teritoriale pentru urmãrirea execuției bugetelor locale era incoerent, neuniform și nu permitea culegerea unor informații și date reale în mod operativ; acestea erau obținute greoi, cu multa întârziere, fapt ce punea ordonatorul de credite în situația de a nu putea lua mãsuri, din timp, pentru remedierea neajunsurilor. De altfel, prin aplicarea mãsurilor impuse de programul reformei în domeniul finanțelor publice și al sistemului bancar, s-au restructurat fundamental rolul și atribuțiile finanțelor publice care, pe baza modului cum era organizatã și condusã contabilitatea veniturilor și cheltuielilor, nu mai putea rãspunde noilor cerințe.
Cu alte cuvinte, necesitatea înființãrii și organizãrii Trezoreriei publice rezultã din deficiențele și neajunsurile înregistrate cu privire la execuția bugetelor prin bãncile comerciale. Neurmãrirea veniturilor statului în mod corespunzãtor și în mod deosebit a celor datorate de persoanele juridice, care au o pondere însemnatã în totalul veniturilor bugetare, a avut consecințe dintre cele mai nefavorabile asupra constituirii surselor în concordanțã cu evaluãrile aprobate de Parlamentul României.
Asupra modului de derulare a cheltuielilor efectuate prin bugetul de stat și celelalte bugete, nu existã un control corespunzãtor cu privire la necesitatea, oportunitatea și legalitatea efectuãrii acestora, aceasta referindu-ne atât la cheltuielile curente, dar mai ales la cele privind finanțarea deficitului bugetar și a investițiilor. În aceeași direcție putem sublinia, costul ridicat al cheltuielilor legate de comisioanele bancare pentru efectuarea operațiunilor în contul bugetului general consolidat.
Apoi, Trezoreria publica era necesarã pentru a rãspunde mai bine noilor comandamente și cerințe ale reformei în domeniul fiscal-bugetar, legate de crearea pârghiilor și mijloacelor financiare specifice economiei de piațã cu ajutorul cãrora statul sã poatã influența favorabil dezvoltarea economico-sociala a țãrii, țel neatins pe deplin nici pânã în prezent.
Trezoreria reprezintã un concept teoretico-metodologic și practic, ce câștigã foarte mult teren și importanțã în activitatea financiarã. Pe mãsurã ce ne integrãm în economia europeanã, gestiunea trezoreriei devine – tot mai mult – o componentã fundamentalã a gestiunii financiare a entitãții. Este tot mai evident faptul cã managementul financiar-contabil al trezoreriei reprezintã o premierã fundamentalã pentru succesul în afaceri. Pentru mulți manageri, trezoreria a reprezentat într-o manierã mai plasticã “ nervul rãzboiului “ deoarece constituie un instrument de acțiune pentru realizarea obiectivelor strategice, susține prof. univ. Mihaela Onofrei [121].
Astfel , trezoreria poate fi utlizatã fie pentru achiziționarea echipamentelor indispensabile creșterii interne, fie pentru procurarea titlurilor de participație care vizeazã creșterea externã. Trezoreria constituie deci, gajul flexibilitãții, susține prof. Georgeta Vintilã [162].
În opinia prof. universitar Ion Stancu, trezoreria este un element esențial și totodatã principala restricție a gestiunii financiare, în ea se concretizeazã rezultatele, modul de realizare a activitãții și de respectare a echilibrului financiar. Nu întotdeauna, cãnd se încheie exercițiul financiar cu profit are și o trezorerie pozitivã (disponibil în bancã și casã). Și aceasta datoritã decalajului dintre înregistrarea în contabilitate a veniturilor și cheltuielilor precum și scadența lor ca încasãri și plãți, decalaj care poate fi hotãrâtor pentru soarta financiarã a instituției. Din evidențele statistice rezultã cã cea mai mare parte a falimentului se datoreazã slãbiciunilor în gestiunea trezoreriei.[139].
Unul dintre obiectivele generale și de perspectivã ale gestiunii financiare a entitãții îl reprezintã maximizarea valorii sale de piațã, a performanțelor financiare. Suportul necesar realizãrii acestor obiective îl reprezintã creșterea profitabilitãții și competitivitãții pe piațã.
La aceeași concluzie ajunge și prof. univ. Nicolae Hoantã, care susține cã ,,trezoreria este un element esențial și în același timp, principala restricție a gestiunii financiare, în ea se reflectã rezultatele pozitive, cât și cele negative ale activitãții, precum și deciziile legate de echilibrul financiar” [72].
Din analiza și experiența unor țãri cu o economie de piațã dezvoltatã ( Germania, Elveția, SUA etc), rezultã cã acestea și-au organizat executarea bugetului sectorului public prin unitãți care asigurã gestionarea cheltuielilor bugetare în strânsã corelație cu modul de administrare a veniturilor din impozite și taxe etc. Astfel, țãri ca Italia, Franța și SUA și-au organizat trezorerii publice, la nivelul Ministerului Finanțelor, cu organe teritoriale subordonate prin care se asigurã operațiunile de încasãri și plãți ale sectorului public, iar alte țãri au organe speciale de încasare și urmãrire a veniturilor, iar plãțile le efectueazã prin anumite bãnci comerciale agreate.
Dar, indiferent de sistemul adoptat în toate aceste țãri, se confirmã pe deplin principiul potrivit cãruia administrarea impozitelor și taxelor, pe de-o parte, și efectuarea cheltuielilor, pe de altã parte, trebuie sã constituie un tot unitar, un atribut de bazã al Guvernului, care se înfãptuiește prin organe și instituții subordonate acestuia sau agreate și strict specializate.
În conditiile țãrii noastre, de trecere la o economie concurențialã de piațã, și având în vedere transformãrile petrecute în sistemul bancar, decizia autorițãtilor române de a crea un sistem unitar privind administrarea, angajarea și utilizarea resurselor financiare ale statului, care sã cuprindã toate fazele, de la stabilire, urmãrire și pânã la folosirea lor finalã, a fost pe deplin justificatã.
Prin această mãsurã, Ministerul Finanțelor Publice dispune de instrumente specifice de analizã în toate etapele de elaborare, aprobare și execuție a bugetului de stat, a bugetului asigurãrilor sociale de stat și bugetului local pentru asigurarea echilibrului financiar, monetar, valutar, pe ansamblu, și al gestionãrii corespunzãtoare a datoriei publice interne și externe a statului.
Tot mai mult putem aprecia cã, scopul final al managementului trezoreriei îl reprezintã asigurarea echilibrului financiar pe termen scurt. Acest echilibru se poate analiza și dacã este evaluat fie prin prisma raportului dintre activele și pasivele poziției financiare, fie al raportului dintre utilizãri și resurse. Ambii indicatori prezintã stãri ale echilibrului financiar. De fapt, la nivelul entitãții, putem identifica un echilibru financiar, atunci când în orice moment instituția este în mãsurã sã facã fațã angajamentelor sale, adicã este solvabilã.
2.5 Concluzii la capitolul 2
În acest capitol pentru a evidenția optimizarea procesului economico-financiar în domeniul finanțelor publice am analizat organizarea sistemului finanțelor publice în România, reforma finanțelor publice locale în contextul integrãrii europene, reformã ce se manifestã cu o mare intensitate în domeniul economic și administrativ, balanța de plãți și rolul trezoreriei în echilibrarea fluxurilor financiare.
Am analizat modelul de management al serviciilor publice în România, ca rezultat al aplicãrii regulilor descentralizãrii și deconcentrãrii.. O influiențã asupra finanțelor publice este procesul de dihotomizare ca primã influiențã asupra finanțelor publice, ce a fost determinatã de transferul și nevoia de resurse a autoritãților. Acest concept constã în împãrțirea finanțelor publice în finanțe publice generale și finanțe publice locale.
O altã cauzã care a determinat reorganizarea sistemului finanțelor publice în România a fost reprezentatã de reforma proprietãții publice, ce a fost analizatã pornind de la structura proprietãții publice în România și pânã la mecanismul impozitelor partajate ca un concept provocator, acest mecanism are la bazã un mecanism relativ simplu ce a fost prezentat în acest capitol. Mecanismul aratã cã impozitul încasat de la bugetul de stat este partajat între bugetul local și bugetul județean sub forma cotelor defalcate, ca venituri proprii ale bugetului local și a cotelor pentru echilibrare.
Un alt element abordat în acest capitol a fost acquis-ul comunitar ca element de noutate în domeniul prevederilor financiare și bugetare care cuprinde totalitatea regulilor care privesc organizarea, stabilirea și execuția bugetarã a UE, principiile care guverneazã bugetul UE și secțiunile cheltuielilor bugetare.
Existã douã mari teorii în ceea ce privește echilibrul macroeconomic: teoria clasicã (neoclasicã) și teoria keynesianã. Cel care a reușit o analizã pertinentã și mult mai aproape de realitate a echilibrului macroeconomic a fost marele economist englez J.M. Keynes, care a reușit sã evidențieze unele erori ale raționamentului clasic și neoclasic și sã construiascã un alt model de echilibru economic.
În economia contemporană există posibilitatea dezechilibrului economic, care constă în dereglarea raportului dintre cererea și oferta globală față de nivelul de echilibru ( І< S sau І>S). Dezechilibrul economic general reflectă acea situație a unei economii caracterizată prin dereglarea raportului dintre cererea globală și oferta globală, în cadrul sistemului de piețe (piața bunurilor, piața monetară, piața muncii etc.).
În funcție de cele două stări amintite putem afirma cã, formele fundamentale ale dezechilibrului economic general, în cadrul unei economii de piață concurențiale sunt: presiunea și absorbția. Când se creează o egalitate între nivelul aspirației vânzătorului și cel al consumatorului, pe piață se manifestă starea de echilibru.
Deci putem afirma că, dezechilibrele macroeconomice se referă fie la excesul de ofertă, fie la excesul de cerere.
În acest context se evidențieazã rolul fundamental pe cate îl are balanța de plãți externe în tabloul general, finanțarea unei economii, sintetizând pe de o parte schimburile comerciale internaționale ale unei țãri, pe de altã parte acoperirea nevoii de finanțare internă prin atragerea de resurse externe .
Balanța de plãți externe (BPE) reprezintã un tablou sub forma contabilã care înregistreazã sistematic ansamblul fluxurilor reale financiare și monetare intervenite între rezidentul unei economii și restul lumii, în cursul unei perioade.
Balanța de plãți constituie un instrument important de modelare și coordonare a politicilor comerciale externe. Am afirmat cã, balanța de plãți este întotdeauna și în mod necesar echilibratã, activul fiind egal cu pasivul ( respectându-se principiul dublei înregistrãri).
În privința echilibrului balanței de plãți am analizat mecanismele și tehnicile de echilibrare specifice, care produc ajustarea automatã a balanței de plãți externe folosind mecanismul prețurilor ce explicã ajustarea automatã a unor dezechilibre apãrute.
Pentru exemplificarea acestor mecanisme am folosit figurile 2.6 și 2.7 de ajustare automatã a BPE prin prețuri și prin finanțare compensatorie.
Concluzia fațã de acest subiect este evidentã deci, acoperirea deficitelor nu prin emisiune de monedã sau prin credite interne pe termen scurt ci prin finanțarea acestora atrãgând resurse de pe piețele financiare internaționale, dinspre sectorul public cãtre sectorul privat, precum și corelarea atentã a scadențelor la aceste finantãri, constituie o soluție la criza financiarã cu care se confruntã majoritatea țãrilor dezvoltate.
Pentru a evidenția modul de echilibrare a fluxurilor financiare am analizat organizarea și funcționarea Tezoreriei Finanțelor Publice, rolul Trezoreriei Finanțelor Publice, raporturile trezoreriei cu Banca Naționalã etc.
Înființarea Tezoreriei Finanțelor Publice în țara noastrã a devenit o necesitate obiectivã determinatã de aplicarea programului de reformã și restructurare a economiei, în condițiile în care finanțelor publice li s-a cerut sã-și amplifice rolul și funcțiile referitor la administrarea, angajarea și utilizarea mai eficientã a resurselor financiare ale sectorului public.
III. MODELE DE EFICIENTIZARE A CHELTUIRII BANULUI PUBLIC
3.1. Eficiențã și eficacitate în sectorul public
Abordările privind eficiența și eficacitatea au, de cele mai multe ori, ȋn vedere activitatea din sectorul privat, ȋn sectorul public accentul punându-se mai mult pe nivelul de acoperire a solicitărilor și mai puțin pe modul de utilizare a resurselor.
Sectorul public a fost considerat, o perioadă ȋndelungată, ca unul al non-pieței, fapt ce a exclus concurența cu repercursiuni negative asupra calității bunurilor și serviciilor publice precum și asupra gestionării resurselor utilizate ȋn acest sector.
Nivelul tot mai ridicat al nevoilor publice ca și dificultãțile frecvente semnalate, au impus transformãri esențiale atât în modalitatea de asigurare a bunurilor și serviciilor publice, cât și în finanțarea organizațiilor și instituțiilor care le realizeazã.
Un prim pas în implementarea schimbãrii în sensul urmãririi eficienței cheltuielilor în sectorul public – a constat în renunțarea statului la monopolul asupra activitãților din acest sector. Analiza performanței unei organizații publice presupune stabilirea unei relații între rezultate, mijloace și obiective. Această analiză necesită o abordare din punct de vedere al eficacitãții, eficienței și al bugetãrii [127].
Figura nr. 3.1– Triunghiul performanței
Sursa : adaptare efectuată de autor
Se cunoaște că „eficiența înseamnã maximizarea rezultatelor unei activitãți în relație cu resursele utilizate” mãsurarea realizându-se prin raportarea ieșirilor (rezultatelor) la intrãri (eforturi).
Eficiența cheltuielilor publice exprimã o dimensiune optimă a unui raport determinat între efortul financiar (constituit de resurse financiare publice ) și efectele comensurabile sau estimative obtenabile pe seama obiectivelor finanțate de cãtre stat [157].
În aprecierea eficienței din sectorul public, se ține seama de faptul cã eforturile fãcute pentru satisfacerea nevoilor sociale sunt mãsurabile, de obicei cuantificate valoric (costul resurselor materiale, umane, informaționale), în timp ce efectele sunt dificil de determinat și pot fi prevãzute în totalitate.
Referitor la necesitatea evaluãrii performanțelor și greutatea comensurãrii rezultatelor, Peter Drucker afirmã “ Știm cã trebuie sã mãsurãm rezultatele. De asemenea, știm cã exceptând afacerile, nu știm sã mãsurãm rezultatele în cele mai multe organizații “[45]. În organizațiile publice, eficiența se măsoară prin gradul de servire a cetãțeanului, prin considerarea acestuia drept client cãtre care trebuie sã se îndrepte toate acțiunile organizației. Gradul de satisfacere a cetățeanului este cea mai bună măsurătoare.
Informațiile privind îndeplinirea obiectivului de satisfacere a cetãțeanului – client provin adeseori din sondajele de opinie, numãrul și sursa reclamațiilor privind calitatea serviciilor oferite, manifestãrile publice, din exercitarea dreptului de elector, atunci când legea oferã aceastã posibilitate, ca și contactul direct autoritate-cetãțean (audiențe). Abordãrile noastre privind eficiența în domeniul public au ca punct de plecare raționalismul în folosirea resurselor.
Resursele utilizate în sectorul public sunt de obicei resurse asigurate de la bugetul de stat sau de la bugetele locale (în domeniul apãrãrii, sãnãtãții, învățãmântului, asistenței sociale, televiziunea publicã). Sunt însã și servicii care se finanțeazã sau pot fi finanțate din fonduri private ( transportul în comun, gospodãria comunalã etc).
Resursele bugetului de stat și ale bugetelor locale sunt limitate, sursa lor principalã fiind reprezentatã de taxele și impozitele percepute de la persoanele fizice și juridice. Depãșirea gradului de suportabilitate specific acestora descurajeazã plata contribuțiilor bugetare și încurajeazã frauda și evaziunea fiscalã, ca urmare, este necesarã folosirea eficientã a resurselor bugetare alocate pentru a se putea acoperi cât mai multe nevoi sociale.
Creșterea nevoilor sociale împreună cu scãderea veniturilor bugetare impun, cu atât mai mult, creșterea eficienței și eficacitãții în sectorul public, cu cât a devenit clar cã neglijarea eficienței duce la risipã și la contraperformanțã în sectorul public.
Eficacitatea – privește raportul dintre rezultatul obținut și obiectivul care trebuie atins [127].
Într-o organizație, eficacitatea presupune atingerea standardelor, a obiectivelor, ceea ce determinã o definire prealabilã a obiectivelor și o mãsurare ulterioarã a rezultatelor. Este adusã astfel, în prim plan necesitatea mãsurãrii rezultatelor ca și importanța stabilirii unor obiective pertinenete care, în cazul organizațiilor publice, trebuie sã aibã în vedere efectele atât la nivel “ macro “, cât și la nivel “ micro”.
În administrația publicã se considerã cã, eficiența este importantã, iar eficacitatea primordialã, aceasta din urmã depinzând de :
Execuția administrativã – care presupune în concepția tradiționalã, acțiuni pentru apropierea deciziilor legislative, politice de cele executive (“top-down”). Deci, rolul administrației este de a concretiza acțiunile la nivel înalt, care traseazã cadrul de acțiune. Misiunea administratorilor se limiteazã, în concepția tradiționalã, la aplicarea fidelã a deciziilor politice;
Aplicarea socialã – se realizeazã prin mijloace specifice, administrația utilizând puterea publicã și dreptul de a impune unilateral obligațiile de comportament.
Eficacitatea mai este influențatã de resursele ideologice, care sunt difuzate în mecanismele de acțiune socialã.
George Moldoveanu în lucrarea sa “ Analiza organizaționalã “, considerã cã, în general, se acordã o atenție mai mare obținerii unei eficiențe ridicate în detrimentul eficacitãții întrucât ineficiența poate afecta grav performanțele organizației, dar și datoritã faptului cã aprecierea managerilor este corelatã cu nivelul eficienței realizate.
Specialiștii strãini sunt de pãrere cã nu se poate vorbi de eficiențã fãrã eficacitate pentru cã “ este mult mai important sã realizezi bine ceea ce ți-ai propus – eficacitatea – decât sã realizezi bine altceva – eficiența”[45].
Eficiența organizației este influențatã de eficiența personalului, fapt ce impune îndreptarea atenției managerilor din sectorul public cãtre resursele umane întrucât factorul uman este singurul care poate face un sistem mai eficient și mai durabil din punct de vedere al viabilitãții economico-financiare și manageriale.
Folosirea unor termeni ca productivitate administrativă sau randament al serviciilor publice scoate în evidențã noile orientãri ale managerilor din organizațiile publice, respectiv – activitãți eficiente și eficace prin folosirea unui personal performant, eficient și eficace.
Bugetarea contribuie, împreunã cu utilizarea eficientã și eficace a resurselor publice, la realizarea performanței în organizații publice.
Pornind de la acest deziderat, dar și datoritã necesitãții armonizãrii legislației în materie de buget cu cea comunitarã, organizațiile publice au fost nevoite sã treacã de la finanțarea pe baza bugetelor elaborate pe capitole la finanțarea bugetarã pe bazã de programe [155].
Spre deosebire de finanțarea prin bugetul de mijloace care concentra eforturile ordonatorilor de credite spre obținerea unor alocații bugetare cât mai mari, finanțarea bugetară pe bază de programe urmãrește stabilirea unei corelații judicioase între efortul financiar solicitat de la stat și efectele scontate prin utilizarea fondurilor alocate.
În aceastã situație putem afirma cã, ordonatorii de credite se preocupã de stabilirea unor raporturi optime între costurile ( efortul financiar ) și rezultatele (efectele) programului propus, pentru a convinge organele abilitate cã acesta meritã sã fie înscris în buget, să fie aprobat și finanțat.
În același timp nu se mai urmărește cheltuirea cu orice preț a banilor virați de la buget, ci realizarea programului, ȋncadrarea ȋn termenele stabilite și ȋn indicatorii de eficiență (eficacitate ) aprobați.
Programele trebuie sã cuprindã: scopul final al activitãții desfãșurate de un minister sau de altã entitate publicã centralã sau localã, obiectivele urmãrite, definirea programului cu precizarea prioritãților și indicarea orizontului de timp la care se referã; estimarea posibilitãților de creștere a eficienței/eficacitãții în urma aplicãrii programului; efortul financiar reclamat de realizarea programului, indicatorii de rezultate, calitativi și cantitativi, precum și sursele de finanțare [161].
Atunci când rezultatele nu pot fi cuantificate în bani pentru calculul eficacitãții se folosește metoda cost-avantaje sau multicriterialã. Aceastã metodã presupune :
compararea costurilor și avantajele mijloacelor alternative susceptibile pentru realizarea unui proiect ( de exemplu: să fie salvată o viață de om este un mare avantaj, indiferent de costul suportat de salvator);
determinarea dimensiunii optime a unui proiect;
ordonarea proiectelor în funcție de restricțiile bugetare.
Bugetul bazat pe performanță este un buget pe programe unde sunt evidențiate rezultatele planificate ce trebuie atinse în urma activităților realizate de autoritățile și instituțiile publice finanțate de la buget. Având o imagine clară asupra rezultatelor dorite, pot fi identificate soluții și metode eficiente pentru realizarea lor. Astfel se asigură o legătură directă a resurselor financiare și cheltuielilor cu programele și activitățile care pun în aplicare măsurile de politică economică.
Reforma sectorului public se realizează la nivelul sistemelor manageriale, ale structurilor organizatorice, ale reglementărilor, descentralizarea și deconcentrarea ȋnsoțesc reformele specifice (evoluția statutului funcționarilor publici) și reformele structurale (cele ce introduc privatizarea și parteneriatul public-privat ȋn furnizarea serviciilor publice).
Reformele creează condițiile schimbărilor structurale cum sunt cele instituționale, crearea unor agenții guvernamentale care funcționează pe baze complet comerciale.
Într-adevăr „vechea administrație” nu mai corespunde schimbărilor tehnologice, internaționalizării, demografiei și guvernării moderne ȋn general.
O analiză a sectoarelor public și privat, din punct de vedere al performanței, al capacității de adaptare la schimbare și satisfacere a nevoilor publice, evidențiează faptul că sectorul public este ,, generatorul” unei slabe performanțe, deși părerile sunt ȋmpărțite ȋn privința performanței mai slabe a sectorului public față de cel privat; serviciile publice nu sunt inovative, nu sunt suficient de flexibile, sunt suprareglementate, prea lente și nu sunt orientate spre consumator sau cetățean; structurile organizaționale tipice sectorului public – precum formele de organizare ierarhică, structurile birocratice – sunt rigide.
În general, serviciul public sugerează stabilitate și rigiditate, ȋn timp ce teoriile de management și practicile sectorului privat favorizează inovația, flexibilitatea, adaptabilitatea și schimbarea.
În condițiile existenței unor constrângeri asupra veniturilor și cheltuielilor publice, multe guverne au introdus măsuri de reformă care au drept scop îmbunătățirea serviciilor. Însă aceste măsuri de eficientizare ȋnseamnă că, din ce ȋn ce mai mult, calitatea serviciilor publice depinde de viteza modernizării. Datorită vitezei modernizării și absenței unor strategii clare, nu mai există nici o ȋnțelegere prin care să fie cunoscut care dintre serviciile publice trebuie realizate de sectorul public .
Guvernul ȋncă este considerat responsabil pentru aproape toate „eșecurile guvernamentale”, cu toate că majoritatea politicilor publice sunt astăzi realizate de către echipe mixte, alcătuite din actori și autorități publice și private, sau chiar sunt delegate unor organizații externe.
Principalele avantaje ale utilizării mecanismelor de tip piață constau ȋn creșterile considerabile ale productivității și ȋn modificările substanțiale ȋn cantitatea și structura serviciilor achiziționate. Împreună, acestea conduc la o reducere a cheltuielilor generale.
Rămâne o anumită incertitudine privind suma exactă economisită, ȋn principal datorită următoarelor incertitudini: definirea costurilor asociate cu un nou sistem bazat pe principii contabile diferite; luarea ȋn considerare a costurilor de tranziție, o clară separare a câștigurilor de productivitate de economiile rezultate din schimbările ȋn calitatea și structura consumului.
Din ce în ce mai mult, se pare, noul management public este diferit față de ,,vechile birocrații’’, dar nu neapărat și mai bun. Desfășurate în timp, reformele, prin obiectivele urmărite pot fi situate pe două niveluri:
Perioada marcată de reforma managementului public și a sectorului public, sfârșitul secolului XX perioada anilor ꞌ80 – este caracterizată de dezagregarea organizațiilor birocratice tradiționale și descentralizarea autorității manageriale, introducerea mecanismelor de piață și serviciile orientate către clienți. În ultima jumătate a anilor ꞌ80 ,, un termen central în retorica noastră contemporană’’, des întâlnită este cel al calității, asociat cu eficiența, eficacitate și economie, în limita contrângerilor impuse de politici și resurse predeterminate, și orientarea spre cetățean. Orientarea a fost pe performanța organizațiilor publice la nivel individual.
Începutul secolului XXI se pune accent pe o nouă înțelegere a conceptului de calitate în sectorul public, cel legat de calitatea sistemelor de guvernare sau pe capacitatea macroorganizațională. Dimensiunea nouă este dată de calitatea ,,acordurilor în administrație’’, de abilitatea instituțiilor publice de a contribui la creșterea nivelului de viață al cetățenilor și de implicare a acestora, a societății în afaceri publice. Serviciul public, prin organizațiile sale, urmărește ca obiectivul reformei să se constituie în reorientarea de la o perspectivă managerială și economică spre o combinație mai tradițională a valorilor serviciilor publice – un ,,etos’’ al serviciilor publice – și spre dezvoltarea unui nou tip de relații între sectorul public, pe de o parte, și cetățeni, pe de altă parte.
Reforma a cuprins ariile specifice fiecărei activități de definire a sectorului public, respectiv, serviciilor publice, situându-se ȋn orizontul de timp al anilor ꞌ80 din secolul al XX-lea, oferind modele și experiențe, astăzi, ce se constituie ȋn „ bune practici ale sectorului public”. Reforma managementului public „ pledează pentru flexibilitate și adaptabilitate, pentru eliminarea și simplificarea multor reguli, pentru orientarea spre performanță, pentru informare și pentru o administrație accesibilă și orientată spre cetățean. Problema este că, aceste obiective, pe care cei mai mulți le consideră admirabile, nu sunt lipsite de probleme. Managementul performanței, chiar și atunci când criteriile de performanță au fost mai clar definite și măsurătorile au fost mai puțin problematice, ar putea să facă mai mult rău decât bine .”
Problema fundamentală a managementului sectorului public ar fi „ sistemul” În ultimii ani, experiența unor state membre orientate spre reformă demonstrează că motorul acestor reforme nu l-au constituit „conceptele umaniste” ci, mai curând, motivele organizaționale.
Rolul primar al instituțiilor publice este în primul rând acela de a oferi un serviciu sau un produs unui client, de a contribui la creșterea nivelului de trai al populației.
Rolurile între furnizor și clientul serviciului sunt permanent supuse transformărilor, determinate de schimbarea sistemelor și mecanismelor administrației publice. În relația furnizor-client distingem două categorii de mecanisme funcționale. Prima categorie se referă la acces, adică dacă serviciile sunt disponibile celor care au nevoie de ele, dar și dacă au dreptul la ele și dacă ele sunt folosite de aceștia, iar a doua categorie se referă la ce poate fi pe larg descris ca o calitate a serviciilor, adică, tot ce este relevant pentru aceia care folosesc serviciile necesitățile, preferințele, satisfacția privind serviciul precum și aspectele economice cum ar fi beneficiile financiare primite sau prețul perceput.
Relațiile cetățean-administrație oferă mijloacele pentru a constitui tipologia consolidării poziției clienților în raport cu furnizorii în ceea ce privește conceptul clasic al totului organic al influenței ,, informare-consultare-parteneriat-delegare-control’’.
Putem concluziona că, un buget de performanță este un plan financiar care asigură stabilirea misiunii administrației publice locale, a scopurilor și obiectivelor, precum și evaluarea periodică a performanței lor ca parte a procesului bugetar, care creează legătura dintre intrările necesare pentru punerea în aplicare a planului strategic de dezvoltare a administrației publice locale și rezultatele anticipate.
Procesul bugetar de performanță are loc ca un proces simultan de sus în jos și de jos în sus. La nivel local, autoritățile executive și reprezentative trebuie să definească obiectivele strategice de dezvoltare a unității administrative, obiectivele și resursele necesare și să definească indicatorii și criteriile care vor permite de a stabili dacă obiectivele au fost realizate iar resursele eficient cheltuite.
Eficiența, eficacitatea și ,,deschiderea administrației’’ către cetățean se constituie în exigențe ale unei administrații moderne.
3.2. Modelul european : creștere economicã, convergențã și coeziune ( modelul Solow-Swan – instrument neoclasic de analizã a creșterii economice)
Integrarea europeană este rezultatul integrării politicilor de coeziune socială, este un joc de echilibristică între economie și social, cu scopul de a asigura stabilitate.
Modelul prezintã modificarea de paradigmã ce caracterizeazã procesul de creștere economicã din modelul european. Specificul acestui model propune mãsuri privind atingerea unei creșteri economice susținute a economiei românești. Modelul european de economie acceptã drept componentã strategicã, alãturi de cea randamentalã, pe cea a transferurilor cu finalitate ori coeziunea socialã. Modelul este bivalent, economic, social și totodatã pluridirecțional, vizând și ceea ce se aflã dincolo și dincoace de piațã. Specifice integrãrii europene sunt procesele de convergențã.
Creșterea economicã, stabilitatea și coeziunea socialã, sunt procese complementare în modelul European. Politicile macroeconomice și de coeziune bine concepute, fundamenteazã o creștere economicã susținutã. În același timp, un ritm ridicat de creștere economicã conduce la stabilitate economicã și coeziune socialã pe termen lung. Principiile politicii de coeziune sunt redate în ‚‚Orientările Strategice Comunitare” pentru coeziune, document al Uniunii Europene prin care se stabilesc prioritățile de dezvoltare ale Uniunii Europene în perioada următoare.
Creșterea economicã rapidã este un pilon fundamental al sustenabilitãții modelului European ( model care pune mare preț pe coeziune).
Teoriile moderne ale creșterii economice sunt optimiste, deoarece sublinieazã potențialul nelimitat al progresului tehnic, indus de cunoștințe, pentru a economisi factorii de producție și pledeazã pentru randamente crescãtoare ale investițiilor.
Modelul european considerã cã, instituțiile și politicile de reglementare a pieței sunt fundamentale pentru o creștere economicã susținutã. Noua economie europeanã care este caracteristicã stadiului actual de dezvoltare, este o economie informaționalã, ce se sprijinã pe tehnologia informației.
Noua economie europeană pune în valoare resurse neconvenționale greu epuizabile sau chiar inepuizabile, cum sunt potențialul de cunoaștere și capacitatea de inovare a capitalului uman. , Uniunea Europeanã și-a stabilit douã obiective strategice în perspectiva anului 2010:
transformarea într-o economie dinamicã la nivel mondial, în care sã se punã accent pe dezvoltarea durabilã și pe atingerea coeziunii sociale;
transformarea într-un succes al extinderii Uniunii Europene, prin creșterea rapidã a nivelului de trai în noile țãri membre;
Pentru realizarea acestora este necesar un proces susținut de creștere economicã. Studierea procesului de creștere economicã are implicații vechi. Începând de la reprezentanții Școlii Clasice – Adam Smith, D. Ricardo și Th. Malthus – au existat preocupãri pentru studierea creșterii economice. În concepția lui Malthus – în ipoteza pãmântului limitat și a populației în creștere – echilibrul se realizeazã atunci când salariul scade la un nivel la care oferta de forțã de muncã crește cu un ritm mai scãzut, iar economia se menține în stare staționarã.
Prin urmare, în esență vedem că, politica națională a Guvernului poate stimula investitorii prin mecanismul banului public. Facilitățile agenților economici vor reduce temporar veniturile bugetare, dar pe termen lung vor crește PIB-ul, având un efect major asupra economiei.
Modele keynesiene și neokeynesiene ale creșterii economice considerã cã economia este inerent instabilã, fiind necesarã intervenția statului pentru a se ajunge la echilibru. Ele propun utilizarea politicilor bugetare și monetare pentru stimularea creșterii economice. Criza economică confirmă valabilitatea ideii keynesiene potrivit căreia trebuie acumulate resurse în vremurile de avânt economic pentru finanțarea stimulilor fiscali guvernamentali necesari în perioadele de recesiune, de unde rezultă competență și înțelepciune din partea factorilor de decizie și deci rezultă un mix cu un dozaj corect al componentelor politicii macroeconomice.
Când vorbim de actuala criză financiară și economică a capitalismului nu se dorește întoarcerea la comunism, ci identificarea unui sistem capitalist eficient, care să îmbine sustenabil virtuțile pieței și ale statului în condiții de echilibru între eficiența economică și echitatea socială.
Teoria neoclasicã a creșterii economice considerã cã economia este stabilă și tinde spre deplinã folosințã. Modelele neoclasice pornesc de la microeconomie, de la preferințele gospodãriilor, funcțiile de producție ale firmelor, structura piețelor etc.
Investițiile au un efect pe termen scurt asupra venitului național prin cererea agregatã; efectele lor pe termen lung se manifestã prin creșterea venitului național potențial. Economisirile reduc consumul și cererea agregatã și de aceea se reduce venitul național pe termen scurt; însã, pe termen lung, economisirea finanțeazã investițiile ce conduc la o creștere a venitului potențial pe viitor.
De este știut că, S= I, unde S= economii, I = investiții, aceasta fiind o cerință pentru echilibru macroeconomic. Dar, la fel este știut că, nu toate economisirile se transformă automat în investiții. Pe de altă parte, economisirea depinde de decizia individului care va căuta stimulente pentru a economisi o parte din venitul său (este vorba în primul rând de rata dobânzii de pe piața capitalului), investițiile însă depind de decizia agentului economic.
Modelul Solow- Swan ne aratã modul în care creșterea ratei economisirii, creșterea populației și progresul tehnologic influențeazã nivelul producției și creșterea economicã de-a lungul unei anumite perioade. Acesta, reprezintã reperul fundamental în analiza procesului de creștere economicã. În studiul sãu, Solow pleacã de la urmãtoarele ipoteze:
economia este perfect concurențialã;
mobilitatea perfectă a factorilor de producție ;
ocuparea deplinã în ceea ce privește utilizarea resurselor;
factorul de producție capital este supus randamentelor descrescãtoare;
randamentele de scarã sunt constante.
Vom studia acest model reprezentativ al creșterii economice în doi pași:
analiza modului în care cererea și oferta de bunuri determinã acumularea de capital;
relaxarea constrângerilor modelului introducând modificãri ale forței de muncã și, mai apoi, a stãrii tehnologiei.
Se considerã, o funcție de producție agregatã cu doi factori de producție ( capitalul fizic K și munca L ), care presupune randamente marginale descrescãtoare ale factorilor de producție, randamente de scarã constante și care respectã cele patru condiții :
Y = F (K,L)–funcția de producție, Condiții : F/<0;
F( pentru ; lim(F) = lim (F) = ; K L
lim(F) = lim (F) = 0; K L
Condiția pentru randamente constante de scarã implicã o prezentare a funcției de producție ( a venitului ) astfel :
Y/L = F(K/L, L/L) Y = L x F(K/L, 1) = L x f (k), unde : K = K/L ( stocul de capital pe locuitor); Y = Y/L ( producția , venitul pe locuitor ).
Deci putem scrie : funcția de producție y = f (k)
Modelul ia în considerare o economie închisã, în care producția ( Y) este omogenã, este destinatã consumului (C) sau investițiilor (I) pentru a crea noi unitãți de capital fizic (K), economiile fiind egale cu investiții ( I = S). Dacã s reprezintã partea din venit care este constantã ( s constantã și pozitivã), atunci 1-s constituie francțiunea care este consumatã. Capitalul este supus deprecierii cu rata constantã și pozitivã.
I = S = sxY = sxF(K,L);
K = investiții – depreciere = sxF (K,L) – x K ( 3.1)
Unde: ( K reprezintã derivata lui K în raport cu perioada de timp t)
Acumularea de capital și starea staționarã
Stocul de capital al unei economii se majoreazã ca urmare a acumulãrii (I) și se reduce în urma deprecierii capitalului deja existent (δ x K). Dacã se împarte ultima relație la factorul muncã, se obține: ∆k = s x f(k) – δ x k (3.2)
Nivelul capitalului pe lucrãtor în starea staționarã este k, nivel la care stocul de capital rămâne constant, deci ∆k = 0 s x f(k) = δ x k investițiile = deprecierea.
Analiza stãrii staționare ne conduce cãtre patru concluzii importante:
o economie care se aflã la nivelul stãrii staționare va rãmâne acolo;
o economie care se aflã în afara stãrii staționare va tinde ( converge) cãtre starea staționarã;
dacã economia pornește de la un nivel al înzestrãrii cu capital k < kinvestițiile depãșesc deprecierea stocul de capital / lucrãtor k va continua sã creascã pânã la k;
dacã economia pornește de la un nivel al înzestrãrii cu capital k> kinvestițiile sunt mai mici decât deprecierea stocul de capital/lucrãtor k va scãdea pânã la k.
Figura nr. 3.2 Starea staționarã în modelul neoclasic de creștere economicã
Sursa: elaborat de autor în baza [35,38,39,61].
De fapt nivelul optim al capitalului reprezintã echilibrul pe termen lung al unei economii.
Credem că, un nivel optim al capitalului poate fi găsit cu ajutorul unei politici optime de investire promovată de guvern. Economisirile trebuie să fie direcționate spre investiții cu ajutorul creării unui climat favorabil investițional pe care poate să-l promoveze numai statul utilizând resursele bugetare.
Creștere economiilor ( s) și creșterea economicã
Putem considera cã, succesul economiilor dezvoltate se datoreazã unei rate ridicate de economisire. Vom încerca sã evidențiem aceste concluzii cu ajutorul reprezentãrii grafice.
Se observã cã, o creștere a ratei de economisire conduce la creșterea stocului de capital/lucrãtor, astfel încât economia ajunge într-o nouã stare staționarã cu niveluri ale lui k și i mai ridicate ( k> k, i> i).
În analiza de mai sus gãsim explicația pentru care deficitele bugetare mari frâneazã creșterea economicã. Astfel, o situație financiarã instabilã reduce economisirea și provoacã efectul de evicțiune, reducând investițiile private. Se obține astfel un nivel scãzut al lui s și niveluri reduse ale lui k .
Figura 3.3 Creșterea ratei de economisire în modelul Solow
Sursa : elaborat de autor în baza [35,38,39,61].
Totuși, economisirea ridicatã conduce la o creștere rapidã în modelul lui Solow numai temporar, deoarece economia va crește pânã la o nouã stare staționarã, cu niveluri mai ridicate ale lui s și k. Aceasta reprezintã doar o “ creștere de nivel “. Chiar dacã se înregistreazã în continuare o ratã ridicatã a economisirii, ea va menține k și y mari, dar nu poate menține o ratã de creștere economicã ridicatã pe termen lung.
Modelul lui Solow aratã cã, acumularea de capital prezentatã pânã acum nu poate explica creșterea economicã susținutã: ratele ridicate de economisire conduc la creșterea economicã numai temporar. În acest caz, trebuie să menționăm că, economisirea ridicată reduce consumul (C). Această tendință nu poate fi perpetue, sau măcar pe termen lung. Problemele sociale pot duce la tulburări în economie, ceea ce ar fi un factor nedorit. Prin urmare, toate trebuie să se miște până la un anumit nivel, când economia vine în echilibru peste acest punct cheltuielile sunt ineficiente ( legea utilității maginale).
Pentru a explica creșterea economicã susținutã trebuie sã extindem modelul Solow și sã încorporãm alți doi factori de influiențã ai creșterii economice: creșterea populației și progresul tehnic.
b) Creșterea populației și procesul de creștere economicã
Sã presupunem cã, populația și forța de muncã cresc cu acceași ratã constantã n. Pentru a explica starea staționarã a modelului Solow cu creștere de populație, trebuie sã analizãm modul în care creșterea populației influiențeazã acumularea de capital pe lucrãtor. Investițiile cresc stocul de capital și deprecierea investițiilor scade. Dacã numãrul de lucrãtori crește, iar K este constant, rezultã cã raportul capital/lucrãtor scade.
∆k = i – (δ+n) x k (3.3)
Astfel, investițiile conduc la creșterea k, în timp ce deprecierea și creșterea populației scad k. Termenul ( +n) x k reprezintã investiția necesarã pentru a pãstra stocul de capital/lucrãtor constant. δ x k exprimã investiția necesarã pentru a acoperi deprecierea capitalului, iar n x k mãsoarã investiția necesarã pentru a înzestra noii lucrãtori cu capital.
K = s x f(k) – ( δ + n) x k (3.4)
În stare staționarã, o creștere a populației ( n> n) conduce la reducerea capitalului/lucrãtor de la k* la k*.
Aceastã situație explicã de ce în țãrile cu o ratã ridicatã de creștere a populației au un nivel redus al capitalului/lucrãtor și deci venituri mai mici.
Tocmai de aceea programele de combatere a sãrãciei pe care Banca Mondialã le promoveazã în țãrile în dezvoltare au ca obiectiv reducerea fertilitãții prin creșterea educației, metode de control al nașterilor etc.
Progresul tehnic și procesul de creștere economicã în modelul Solow
Analiza anterioarã a arãtat cã acumularea de factori nu contribuie decât pe termen scurt la creșterea economicã; numai progresul tehnic, care în analiza neoclasicã este considerat exogen, poate stimula procesul de creștere pe termen lung.
Toate economiile vor dispune de progres tehnic ( A), care va crește cu aceeași ratã a, considerată constantã : A(t) = A(0) e. Progresul tehnic este inclus în model având sensul unei utilizãri intensive a forței de muncã. Funcția de producție în modelul Solow cu progres tehnic devine : Y = f(K,L x E), unde : E- reprezintã eficiența muncii.
Cu cât progresul tehnic este mai ridicat, cu atât productivitatea muncii crește. Termenul L x E reprezintã numãrul lucrãtorilor efectivi. Sã considerãm cã productivitatea muncii E crește cu o ratã constantã g. Deoarece forța de muncã crește cu o ratã n, iar productivitatea muncii cu o ratã g, numãrul lucrãtorilor efectivi crește cu o ratã n+g.
Figura nr. 3.4 Creșterea populației în modelul Solow
Sursa: elaborat de autor în baza [35,38,39,61].
Astfel, starea staționarã exprimatã prin ecuația (3.2.4) devine :
K = s x f(k) – (δ + n + g ) x k ( 3.5)
Progresul tehnic permite deplasarea funcției de producție la f(k), favorizând procesul de creștere economicã, deoarece cu același stoc de capital ( k*) se obține un nivel mai ridicat al venitului. În modelul Solow, doar progresul tehnic asigurã o ratã mai mare de creștere a lui y, celelalte variabile având efecte de nivel. Pe termen scurt, creșterea economicã este determinată de capital și progres tehnic, iar pe termen lung creșterea economicã este determinată numai de progresul tehnic.
Putem afirma cã, în conformitate cu modelul Solow, cât de mult economisește și investește o națiune este un factor determinant pentru standardul de viațã al indivizilor acelei națiuni. România pleacã de la un nivel al k mai mic decât nivelul optim al capitalului în starea staționarã, este necesarã deci, o ratã de economisire mai ridicatã. Acest lucru se poate realiza prin creșterea economiilor realizate de guvern (reducerea cheltuielilor publice și creșterea veniturilor publice) și prin creșterea stimulentelor menajelor de a economisi, prin scãderea taxelor și impozitelor. România trebuie sã aloce mai mult în investiții, în infrastructurã, în capital uman, educație etc..
Figura 3.5 Modelul Solow cu progres tehnic
Sursa: elaborat de autor în baza [35,38,39,61].
Este necesarã deci, o politicã industrialã eficace în România pentru a crea externalitãți tehnologice. Pentru ca România sã nu devinã zonã perifericã a Uniunii Europene, ar fi necesar ca ea sã încurajeze tehnologii de producție competitive și forța de muncã de înaltã calificare.
3.3. Creștere, dezvoltare și eficiențã economicã ( modelul Harrod-Domar și modelul Mundell –Fleming)
Problemele dezvoltãrii economico-sociale interacționeazã tot mai puternic în timp și spațiu și în contextul creșterii rolului ansamblului economiei asupra pãrților sale componente. Efectul de antrenare a progresului tehnico-științific în plan național și internațional relevã diminuarea importanței relative a piețelor concurențiale, crescând rolul piețelor naționale, regional-internaționale și mondiale. O asemenea mutație reflectã și globalizarea unor fenomene grave cum sunt:
sãrãcia în mijlocul belșugului; degradarea mediului înconjurãtor;
pierderea încrederii în instituții; extinderea necontrolatã a urbanizãrii;
nesiguranța ocupãrii unui loc de muncã; inflația, șomajul etc.
Teoria creșterii economice studiazã procesele economice în dinamica lor pe termen lung, cauzele dezvoltãrii în perspectivã a economiei, condițiile ce trebuie îndeplinite pentru realizarea echilibrului dinamic, precum și alegerea strategiei care sã asigure traiectoriile cele mai favorabile ale indicatorilor macroeconomici. Ea are ca obiectiv sporirea producției în vederea satisfacerii mai bune a trebuințelor umane.
Noțiunea de creștere economicã a fost introdusã de economistul englez Roy F. Harrod în 1939, iar primele cãutãri teoretice încep în anii ’30, când criza economicã a determinat schimbarea preocupãrilor economiștilor de la analiza macroeconomicã spre analiza problemelor macroeconomice în scopul gãsirii factorilor creșterii economice pe termen lung și a unor soluții pentru politica economicã.
Teoria creșterii economice, ca o componentã a științei economice contemporane, deși s-a conturat dupã cel de-al doilea rãzboi mondial, își are originea în secolul al XVIII-lea.
Prima abordare sistematicã a evoluției vieții economice de ansamblu și primul model cantitativ, numeric al conexiunilor reproducției, sunt realizate de economistul clasic francez Francois Quesnay, în celebra sa lucrare “Tabloul economic”.
Studierea unor probleme macroeconomice a fost continuatã de reprezentanți ai economiei politice clasice, Adam Smith și apoi de David Ricardo. Ei au elaborat concepțiile privind diviziunea muncii la scara societãții, înzestrarea economiei naționale cu factori de producție, schimburi economice internaționale.
Modelul creșterii economice elaborat de economistul englez R.F.Harrod se bazeazã pe o serie de variabile independente (creșterea populației, progresul tehnic, creșterea productivitãții muncii) și variabile dependente (rata creșterii economice și necesarul de acumulare de capital pentru investiții), urmãrind determinarea necesarului de capital pentru a obține o anumitã creștere a venitului național.
Cu ajutorul modelului, Harrod încearcã sã rezolve anumite probleme tehnico-economice legate de corelația dintre rata creșterii venitului național și investiții, respectiv acumularea necesarã în condițiile date de progresul tehnic, precum și sã explice diferite manifestãri ale instabilitãții și cauzele dezechilibrelor, ale crizelor economice.
Spre deosebire de teoria lui Keynes, în care primeazã multiplicatorul, ca parametru al cererii și consumului, Roy F. Harrod [40] impune un alt parametru al producției și al ofertei, pe care îl denumește coeficientul capitalului.
Punctul de plecare în teoria creșterii economice post-keynesiste a devenit cunoscutul model al lui Harrod. Ipotezele de bazã ale acestui model sunt urmãtoarele :
Se pornește de la ecuația de echilibru a lui Keynes:
Întrucât : Y = C + I; S= Y – C
_________________
Rezultã : S= I ( economii = investiții)
B.Coeficienții producției sunt ficși. Notând cu K capitalul și cu L forța de muncã atunci:
a = = constant și b = = constant. (3.6)
unde ”a,, reprezintã raportul dintre muncã și venitul unei perioade, iar ’’b,, este prin definiție, coeficientul capitalului și exprimã raportul dintre capitalul în funcțiune și venitul unei perioade. Exprimat astfel, raportul reprezintã mãrimea medie a coeficientului capitalului. Existã și mãrimea marginalã a acestui coeficient, adicã ( ∆K = I ) și incremental de venit:
(3.7)
Harrod definește acest raport incrementul între capital și venit, ca fiind “ capitalul suplimentar necesar pentru a obține venitul necesar satisfacerii cererii de consum, care derivã din veniturile suplimentare ale consumatorilor “.
Harrod introduce noțiunea de progres tehnic neutru, pe care o definește ca fiind acel tip de progres tehnic care nu modificã valoarea coeficientului capitalului.
Forța de muncã crește într-un ritm constant (n), care se determinã exogen și care poartã numele de ratã “ garantatã” de creștere.
Li = L (3.8)
Se definește s = rata investițiilor, ca raport între economii și venit. Acest raport este și el constant. Cei trei parametrii de bazã ai modelului sunt s,b și n, cu ajutorul lor caracterizându-se creșterea economicã în stare de echilibru..
Condiția de bazã, pentru utilizarea deplinã a stocului crescând al capitalului, este ca producția sã crescã conform ratei “ garantate” de creștere a lui Harrod.
Dacã : g= = ritmul de creștere al producției, n – rata garantatã de creștere.
Condiția de echilibru este: g = n dacã g < n, atunci va exista șomajul.
Sã urmãrim cum se îndeplinește aceastã condiție de echilibru în teoria și modelul lui Harrod.
Din b = rezultã K = bY (3.9)
Diferențiem , în funcție de timp : = b
Creșterea în timp a capitalului se realizeazã prin investiții. Rezultã :
I = b (3.10)
Din s= rezultã S = sY (3.11)
Întrucât I = S (4), iar I = S = sY, ecuația se poate scrie :
sY = b (3.12)
. = (3.13)
Ecuația ( 3.13) ne dã rata “ garantatã” de creștere a producției, care este egalã cu raportul între rata investițiilor și coeficientul capitalului. Aceastã ratã garantatã de creștere asigurã folosirea la întreaga capacitate a stocului de capital. Aceasta se poate exprima astfel :
= . (3.14)
Întrucât S = 1, S = sY și K = bY, ecuația se poate rescrie :
= = = . (3.15)
Observãm cã ritmul de creștere al capitalului ( .) este același cu ritmul de creștere al producției, . Integrãm ambii termeni ai ecuației în funcție de timp și se obține :
.= În Y + C= + C, unde C și C sunt constante arbitrare.
Combinând cele douã constante , avem : Y + C = + C ( 3.16)
Ecuația (3.16) poate fi transformatã într-o expresie exponențialã, dupã cum urmeazã :
Y = e= e e (3.17)
Fãcând pe e= Y obținem :Y= Yּe (3.18)
Pentru a garanta ocuparea deplinã a forței de muncã este necesar sã se scrie condiția creșterii într-o stare de echilibru.
Coeficienții producției fiind constanți : b = = constant, a = = constant , urmeazã:
a = (Lּe) / (Yּe ) = constant (3.19)
Rezultã cã = n, cu alte cuvinte , rezultã :
Y= Y, K = K , L = L (3.20)
Respectiv n = ּ= ּ=ּ= (3.21)
care exprimã “ vârsta de aur a creșterii “, condiția necesarã pentru existența stãrii de echilibru: ritmurile de creștere ale producției și factorilor care o determinã (capitalul și munca) trebuie sã fie egale între ele, egale cu raportul între rata investițiilor și coeficientul capitalului, care corespunde cu rata garantatã de creștere.
Cu toate acestea, sistemul este extrem de instabil: cei trei parametrii, s.b și n fiind independent determinați, este puțin probabil cã ei vor putea sã satisfacã ecuația ( 3.21).
Pentru a putea asigura stabilitatea sistemului, este necesarã relaxarea ipotezei coeficienților ficși (constanți ) ai producției. Aceasta s-a fãcut de cãtre profesorul Robert M. Solow, în lucrarea “A Contribution to the Theory of Economic Growth” ( O contribuție la teoria creșterii economice ).
În lucrarea “ Essays in the Theory of Economic Growth ( Eseuri asupra teoriei creșterii economice), E.D. Domar introduce, pentru prima data în literatura economicã, noțiunea de productivitate a investițiilor, care este inversã coeficientului lui Harrod.
Deși ambele lucrãri au apãrut în același an, în 1946, cele douã noțiuni au fost formulate în mod independent de autori. Domar definește “ productivitatea socialã medie potențialã a investițiilor” ca fiind :
(3.22)
Unde P reprezintã capacitatea de producție: de aici provine și denumirea de productivitate “ potențialã” a investițiilor.
În continuare, Domar spune: “ un coeficient înalt al productivitãții investițiilor aratã cã, economia este capabilã de a-și spori venitul relativ repede”. Dacã se lucreazã cu diferențe finite și se folosește producția în locul capacitãții de producție, productivitatea investițiilor se poate exprima :
(3.23)
Adicã chiar inversul coeficientului lui Harrod ( ).
Un alt parametru al modelului lui Domar este “ înclinația marginalã spre economii “ , care este de fapt, inversul multiplicatorului lui Keynes (m = ).
Atât productivitatea investițiilor (, cât și înclinația marginalã spre economii () trebuie sã fie considerate stabile. Pentru realizarea stãrii în economie, trebuie sã se îndeplineascã condiția Y= P; pentru ca echilibrul sã se pãstreze în timp este necesar ca :
(3.24)
Din relația (3.22) rezultã :
(3.25)
iar din teoria multiplicatorului:
, dar m =
ּ (3.26)
Inlocuind (3.25) și (3.26) în (3.10) ,obținem:
Iּ (3.27)
Care este ecuația fundamentalã a lui Domar.
Trecând la diferențe finite, ecuația se poate scrie:
I= și (3.28)
Aceastã relație demonstreazã cã “ menținerea utilizãrii depline a forței de muncã cere ca investiția sã creascã în ritmul mediu anual de “”, adicã produsul dintre înclinația marginalã spre economii și producțivitatea investițiilor.
Domar aratã, în continuare cã, dacã înclinația marginalã și înclinația medie spre economii sunt egale și constante, menținerea unei stãri continue de utilizare deplinã a forței de muncã cere ca și investițiile și venitul sã creascã, într-un ritm mediu egal cu :
= (3.29)
Aceasta demonstreazã cã ecuația fundamentalã a lui Harrod este identică cu ecuația fundamentalã a lui Domar.
Modelul Mundell – Fleming
CAZUL I : curs flotant, cont de capital restricționat
Se consideră o economie descrisă de următoarele relații:
; ; ; ;
; ; ; ; ;
unde reprezintă PIB, consumul, investițiile, cheltuielile guvernamentale (exogene), exportul net, consumul autonom, înclinația marginală spre consum, taxele, rata fiscalității, investițiile autonome, rata de dobândă internă, senzitivitatea investițiilor la rata de dobândă, exportul, exportul autonom, senzitivitatea exportului la cursul de schimb, cursul de schimb real, importul, importul autonom, înclinația marginală spre import, senzitivitatea importului la cursul de schimb, cererea de bani, inversul vitezei de rotație a banilor, senzitivitatea cererii de bani la rata de dobândă, contul de capital, senzitivitatea contului de capital la diferențialul de dobândă și rata de dobândă pe piața de capital internațională. Regimul valutar este cel al cursului de schimb liber, iar contul de capital este restricționat.
Studiu de caz (ipotetic)
(a) Să precizăm și să se interpretăm semnul parametrilor și .
(b) Vom determina ecuațiile care dau echilibrul pe piața bunurilor și serviciilor, pe piața monetară și identitatea contabilă reprezentând constrângerea externă.
(c) Vom determina PIB, rata de dobândă și cursul de schimb de echilibru, cunoscând următoarele valori ale parametrilor: ; ; ;; ; ; ; ; ; ; ; ; ; ; P = 1; ; , , .
(d) Vom încerca să comparăm senzitivitatea investițiilor la rata de dobândă de pe piața națională cu senzitivitatea investițiilor la rata de dobândă de pe piața externă.
Din cele propuse mai sus obținem umătoarele:
Din model e dat că, , . În schimb , .
Conform modelului descifrăm relațiile :
a) Relația IS: ;
b) Relația LM: ;
c) Relația BP: .
reiese că :
Din relația BP (3.30) Introducem formula în relația IS:
(3.31)
Din relația LM se obține: și se introduce în (3.32)
,
Masa monetară se obține din următoarea formulă:
.
Înlocuind cu datele disponibile, se obține:
, ,
d) Pornim de la ecuația investițiilor:
– senzitivitatea investițiilor la rata de dobândă de pe piața națională =
– senzitivitatea investițiilor la rata de dobândă de pe piața externă =
se obține din ecuația de echilibru pentru rata dobânzii: .
se obține din ecuația de echilibru pentru PIB:
.
Investițiile de pe piața națională sunt mai sensibile la rata dobânzii interne.
CAZUL II : curs flotant, cont de capital perfect liberalizat
Se consideră următorul model de tip Mundell-Fleming:
; ; ; ;
.
; ; ; ;; ; ; ; , ; ; , ; , , , , .
Contul de capital este perfect de liberalizat, iar cursul este flotant.
Calculăm PIB, cursul nominal, rata dobânzii, consumul, mărimea investițiilor, ponderea deficitului bugetar în PIB, soldul contului curent și mărimea investițiilor;
Estimăm că PIB potențial este u.m. Cum se poate utiliza politica fiscală sau politica monetară pentru a aduce economia la nivelul potențial. Ce se întâmplă cu moneda națională;
Nivelul PIB global () crește cu 3%. Cu cât se modifică PIB, rata dobânzii, cursul de schimb. Încerăm să explicăm, folosind o diagramă IS-LM, modificările din economia națională;
Nivelul ratei de dobândă de pe piața internațională () crește cu 0,5 pp.. Explicăm modificările din economia națională;
Presupunem că evoluția economiei globale se poate analiza printr-un model IS-LM. Să se arate că șocurile de politică bugetară la nivel global se transmit în mod pozitiv la nivel național (i.e. o creștere a cheltuielilor guvernamentale la nivel global generează o creștere a PIB intern), în timp ce șocurile de politică monetară se transmit în mod negativ (i.e. o creștere a masei monetare la nivel global generează o scădere a PIB intern).
1.Pornim de la faptul că în economie contul de capital este perfect liberalizat ceea ce înseamnă că rata dobânzii este egală cu rata de dobândă internațională.
Putem scrie ecuația IS:
Putem scrie ecuația LM:
În ecuația (2) observăm că nu mai există decât o necunoscută: PIB-ul! În modelul Mundell Fleming cu cont de capital liberalizat și curs flotant PIB-ul de echilibru se obține din LM. Din IS se obține cursul de schimb de echilibru.
Revenim la ecuația 1:
2. pentru a aduce economia la potențial trebuie ca PIB-ul să se modifice cu
Pentru a determina ce tip de politică economică este eficientă ne uităm la formula PIB-ului de echilibru (3).
.
Putem concluziona că politica fiscală în modificarea PIB-ului nu poate fi utilizată pentru că în formula PIB-ului de echilibru nu există nici o variabilă de politică fiscală.
De aceea doar politica monetara (modificarea masei monetare) poate fi utilizată.
Pentru a determina ceea ce se întâmplă cu moneda națională ne uitam la punctul de echilibru al cursului de schimb formula (4).
3.Dacă PIB-ul global crește cu 3%, modificarea lui va fi egală cu
Modificarea PIB-ului de echilibru este sub influiența ratei dobânzii.
Dacă rata de dobândă este egală cu deci nu se va modifica! impactul asupra cursului de schimb se calculează tot în punctul de echilibru.
4.
Modificările se calculează, ca de obicei, în punctul de echilibru.
5.Dacă cresc G în economia globală, în cadrul modelului IS- LM crește PIB-ul extern și crește rata de dobândă din străinătate .În formula de mai jos observăm că :
. Dacă crește atunci și PIB-ul intern crește!
Dacă în economia globală crește masa monetară, în modelul IS-LM crește PIB-ul extern și scade rata de dobândă din străinătate . Din formula PIB-ului de echilibru pe piața națională se observă că dacă scade atunci și PIB-ul intern scade!
CAZUL III : curs fix, cont de capital restricționat
Se consideră următorul model Mundell-Fleming:
; ; ; ; ; ; ; ;
Cursul de schimb este fix, iar fluxurile de capital sunt restricționate. Intervențiile băncii centrale pentru susținerea cursului fix sunt sterilizate. Se cunosc următoarele date: ; ; ; ;; ; ; ; ; , ,. Se știe că rata fixă este , , , , .
(a) Putem determina venitul național și rata de dobândă internă .
(b) Putem calcula și explica impactul politicilor monetară și fiscală asupra venitului național și a ratei dobânzii.
Pentru a determina indicatorii susnumiți procedăm la
(a) Determinarea venitului național și ratei de dobândă, precum și a soldului monetar al balanței de plăți.În acest scop trebuie să exprimăm ecuațiile echilibrului pe piața bunurilor și a serviciilor și pe piața monetară, precum și identitatea contabilă reprezentând constrângerea externă în felul următor:
Echilibrul pe piața de bunuri și servicii:
.
Echilibrul pe piața monetară:
.
Identitatea contabilă reprezentând constrângerea externă:
.
Venitul național de echilibru:
, Unde .
Rata de dobândă internă de echilibru:
. Înlocuind numeric obținem k=1,2121; , .
(b) Politica fiscală Multiplicatorii au formulele: și . Creșterea cheltuielilor guvernamentale va genera creșterea venitului național și a ratei de dobândă. O politicã bugetarã finanțatã prin datorie publicã antreneazã creșterea venitului național și a ratei de dobândã, dar va afecta balanța de plăți.Dacã rata de dobândã crește, aceasta va induce o creștere a intrãrilor de capital și o scãdere a ieșirilor, prin urmare o ameliorare a balanței capitalurilor. Pe total putem conchide cã efectul unei politici bugetare expansioniste asupra balanței de plãți depinde de gradul de mobilitate a capitalurilor.Dar în aceste condiții distingem trei cazuri:
Cazul 1.. Panta curbei BP este egalã cu cea a curbei LM : . O politicã fiscalã expansionistã va traslata IS de la IS la IS. Balanța de plãți rãmãne echilibratã.
BP = balanța de plăți
Figura 3.6- Cazul 1 al balanței de plăți
Sursa : elaborat de autor în baza [132]
Cazul 2. Panta curbei BP este stricti inferioarã celei a curbei LM : . O politicã expansionistã induce o balanțã de plãți excedentarã.
Figura 3.7- Cazul 2 al balanței de plăți
Sursa : efectuat de autor în baza [132]
Cazul 3. Panta curbei BP este stricti superioarã celei a curbei LM : . O politicã monetarã expansionistã induce o balantã de plãți deficitarã.
Figura 3.8- Cazul 3 al balanței de plăți
Sursa : efectuat de autor în baza [132]
Politica monetară
Multiplicatorii au formulele: și . Creșterea ofertei de monedă induce creșterea venitului național și scăderea ratei de dobândă de echilibru, ceea ce determină creșterea importurilor și a ieșirilor de capital, deteriorând echilibrul extern.
Figura 3.9- Modelul politicii monetare
Sursa : efectuat de autor în baza [132]
Indiferent de relația de ordine dintre pantele curbelor LM și BP, o politicã expansionistã genereazã deterioararea balanței de plãți.
CAZUL 4 : curs fix, cont de capital perfect liberalizat
Sunt următoarele ecuații pentru modelul Mundell-Fleming:
; ; ; ; .
Se cunosc următoarele date: ; ; ; ;; ; ; ; ; . Se știe că rata fixă este , fluxurile de capital sunt libere și , , , .
(a) Putem determina nivelul venitului și al ratei de dobândă de echilibru (;
(b) Știind că raportul și (N reprezintă numerarul în circulație, R sunt rezervele băncilor la banca centrală, iar D reprezintă nivelul total al depozitelor), am putea preciza în ce sens și cu ce valoare ar trebui să se modifice baza monetară, astfel încât să se mențină paritatea cursului de schimb;
(c) În cazul în care are loc o creștere a ratei de dobândă pe piața internațională cu 5 la sută, iar banca centrală dorește să păstreze baza monetară constantă, cum va trebui devalorizată moneda națională? Din informația dată am putea determina valoarea indicatorilor enunțați.
(a) Prima etapă în rezolvarea problemei este să identificăm la care din cele patru cazuri posibile se referă problema. Cursul de schimb este fix, iar capitalurile sunt perfect mobile. Putem concluziona că .
Relația IS –echilibrul pe piața bunurilor și serviciilor: (1)
Se cunosc toate elementele, mai puțin rata inflației. Dar
Înlocuind datele problemei în (1), se obține următorul punct de echilibru:
(b) Determinăm masa monetară care corespunde echilibrului. În cazul în care regimul de curs de schimb este fix, masa monetară este o variabilă endogenă.
; Masa monetară reală trebuie să scadă cu: . Prețurile interne sunt , deci . Pentru aceasta, banca centrală trebuie să modifice baza monetară (), astfel:, unde este multiplicatorul monetar, ..
(c)
LM:
IS:
Devalorizarea monedei naționale = , unde ɛ= rata fixă.
3.4 Concluzii la capitolul 3
În acest capitol am analizat eficientizarea finanțelor publice utilizând modele europene de creștere economicã, convergențã și coeziune. Integrarea europeanã este rezultatul integrãrii politicilor de coeziune socialã, este un joc de echilibristicã între economic și social, cu scopul de a asigura stabilitate. Acest capitol prezintã modificarea de paradigmã ce caracterizeazã procesul de creștere economicã din modelul european. Scopul propus este de a propune mãsuri privind atingerea unei creșteri economice susținute a economiei românești. Modelul european acceptã drept componentã strategicã, alãturi de cea randamentalã, pe cea a transferurilor cu finalitate ori coeziune socialã. Modelul european este bivalent, economic și social și totodatã pluridirecțional, vizând și ceea ce se aflã dincolo și dincoace de piațã. Specifice integrãrii europene sunt procesele de convergențã. Creșterea economicã, stabilitatea și coeziunea socialã sunt procese complementare în modelul european. Politicile macroeconomice și de coeziune bine concepute fundamenteazã o creștere economicã susținutã. În același timp, un ritm ridicat de creștere economicã conduce la stabilitate economicã și coeziune socialã pe termen lung. Creșterea economicã rapidã este un pilon fundamental al sustenabilitãții modelului european (model care “ pune mare preț” pe coeziune). În model, schimbarea de paradigmã privind procesul creșterii economice este evidentã. Prin accentul pus pe randamentele descrescãtoare ale factorilor de producție, teoriile clasice și neoclasice ale creșterii au conferit științei economice caracterul de “ științã pesimistã”.
Studierea procesului de creștere economicã are implicații vechi. Începând de la reprezentanții Școlii Clasice – Adam Smith, David Riccardo și Th. Malthus – au existat preocupãri pentru studierea creșterii economice. Modele keynesiene și neokeynesiene ale creșterii economice considerã cã economia este inerent instabilã, fiind necesarã intervenția statului pentru a ajunge la echilibru. Ele propun utilizarea politicilor bugetare și monetare pentru stimularea creșterii. Teoria neoclasicã a creșterii economice considerã cã economia este stabilã și tinde spre deplina folosințã. Modelele neoclasicilor pornesc de la microeconomie, de la preferințele gospodãriilor, funcțiile de producție, structura piețelor etc.
Modelul Solow-Swan ne aratã modul în care creșterea ratei economisirii, creșterea populației și progresul tehnologic influiențeazã nivelul producției și creșterea economicã de-a lungul unei anumite perioade. Acest model neoclasic reprezintã reperul fundamental în analiza procesului de creștere economicã. Întrebarea care se pune este: Ce trebuie fãcut ? Rãspunsul este urmãtorul : Conform modelului Solow, cât de mult economisește și investește o națiune este un factor determinant pentru standarul de viațã al indivizilor acelei națiuni. România, care pleacã de la un nivel mai mic decât nivelul optim al capitalului în starea staționarã, este necesarã o ratã de economisire mai ridicatã. Acest lucru se poate realiza prin creșterea economiilor realizate de guvern (micșorarea cheltuielilor publice și creșterea veniturilor publice) și prin creșterea stimulentelor menajelor de a economisi prin scãderea taxelor și impozitelor.
Este necesarã o politicã industrialã eficace în România pentru a se crea condiții tehnologice performante. Ea să nu devinã zonã perifericã a UE, ar fi necesar ca sã încurajeze tehnologii de producție competitive și forța de muncã de înaltã calificare. În analiza acestui subiect am utilizat modelul creșterii economice elaborat de economiștii englezi R.F.Harrod și E.D.Domar care se bazeazã pe o serie de varibile independente (creșterea populației, creșterea productivitãții muncii) și variabile dependente (rata creșterii economice și necesarul de acumulare de capital pentru investiții), urmãrind determinarea necesarului de capital pentru a obține o anumitã creștere a venitului național. Cu ajutorul acestui model Harrod-Domar încearcã sã rezolve probleme tehnico-economice legate de corelația dintre rata creșterii venitului național și investiții, respectiv acumularea necesarã, în condițiile date de progresul tehnic, precum și sã explice diferite manifestãri ale instabilitãții și cauzele dezechilibrelor, ale crizelor economice.
În lucrarea “ Eseuri asupra creșterii economce” Domar introduce pentru prima datã în literatura economicã, noțiunea de productivitate a investițiilor, care este inversã coeficientului lui Harrod. Deși ambele lucrãri au apãrut în același an, cele douã noțiuni au fost formulate în mod independent de autori. Un alt model analizat este Modelul Mundell-Fleming.
CONCLUZII GENERALE ȘI RECOMANDÃRI
Cercetările, efectuate în cadrul acestei lucrări , ne-au permis să formulăm principalele concluzii :
1. În urma studiilor întocmite și a cercetãrilor efectuate de-a lungul anilor de numeroși specialiști în domeniu, mai ales de și David Ricardo încoace în diverse țãri ale lumii, au sporit volumul cunoștințelor referitoare la finanțe, s-au fãcut generalizãri valoroase, au fost formulate principii cu caracter peren, au fost stabilite raporturi de cauzalitate între diverse fenomene, au fost identificate anumite legitãți, au fost puse la punct metode de investigare a fenomenelor și de dimensionare a indicatorilor macroeconomici cu ajutorul modelelor matematice.
2. În condițiile economiei de piațã, finanțele publice constituie o parte a relațiilor bănești prin intermediul cărora, în procesul repartiției produsului intern brut, se formează, se repartizează și se utilizează fondurile necesare îndeplinirii funcțiilor și sarcinilor statului. Asemenea relații apar în procesul repartiției fără echivalent direct a produsului intern brut și, în primul rând, a produsului intern net, în vederea satisfacerii unor nevoi publice și a creșterii economice.
3. Finanțele publice constituie doar o parte a relațiilor financiare, astfel că în sfera finanțelor trebuie să fie incluse, după aprecierea noastră, și acele relații care vizează formarea capitalului social al agenților economici și modificarea mărimii acestuia prin aporturi bănești a patrimoniului instituțiilor, asociațiiIor și fundațiilor private, relațiile privind remunerarea prin dividende a capitaluIui, de constituire de către fiecare agent economic, a fondurilor proprii pe seama mobilizării amortismentului aferent imobilizărilor corporale, a unor fracțiuni din profitul net și a altor resurse, precum și de alocare a acestor fonduri pentru investiții, activitatea curentă de exploatare, acțiuni social – culturale, sponsorizări etc.
4. Finanțarea locală are un rol tot mai important în întreg sistemul european financiar public. Veniturile și cheltuielile comunităților locale au crescut an de an prin introducerea unor linii bugetare noi sau ridicarea celor existente. Implementarea regulilor generale de guvernare locală (în special cele prevăzute de Carta europeană a autonomiei locale) au contribuit la consolidarea poziției finanțelor publice locale în economie.
5. Politica fiscală a României a fost expansionistă, prociclică, caracterizată printr-un management fiscal căruia i-a lipsit orientarea strategică pe termen mediu și care a condus la acumularea de dezechilibre macroeconomice semnificative reflectate de creșterea deficitului de cont curent și deficitului bugetar și de rata ridicată a inflației. Aceste dezechilibre externe și fiscale considerabile au intensificat expunerea României la efectele crizei economice mondiale
6. În România până în prezent nu s-a găsit un sistem fiscal optim care ar încuraja sectorul real și ar duce la creșterea economică.
7. Creșterea gradului de acoperire a necesarului de materiale deficitare, ca și a proporției de ocupare a forței de muncã existente în economie, s-ar putea concepe prin:
a) punerea în valoare a unor resurse materiale interne cu costuri de producție ridicate;
b) procurarea unor cantitãți de materiale, echipamente sau alte produse din import cu prețul unor eforturi valutare suplimentare ;
c) forțarea ritmului de construcții-montaj în vederea devansãrii punerii în funcțiune a unor capacitãți de producție, realizãrii unor obiective de infrastructurã, sisteme de irigații și alte lucrãri care reclamã angajarea unui numãr de persoane din rândul șomerilor.
8. Echilibrul financiar public se construiește dupã trierea nevoilor sociale, stabilirea opțiunilor și a prioritãților în satisfacerea necesitãților economiei naționale și asigurarea bazei materiale a acestora. Realizarea echilibrului financiar public necesitã examinarea atentã a obiectivelor și acțiunilor, urmãrindu-se îmbunãtãțirea laturilor calitative ale acestora, creșterea eficienței lor economice sau a eficacitãții lor sociale ori de altã naturã, folosind reursele financiare mobilizate pe plan național prin căi și metode diferite.
9. O problemã importantã care se ridicã în procesul elaborãrii bugetului general consolidat, este aceea a determinãrii nivelului optim la care se construiește echilibrul financiar. Acest nivel poate fi definit atât prin mãrimea absolutã a resurselor financiare publice, potențial mobilizabil în perioada consideratã, în vederea satisfacerii nevoilor sociale, cât și prin mãrimea relativã a acestora, adicã prin creșterea procentualã prevãzutã a se realiza, comparativ cu perioada de bazã.
10. La stabilirea nivelului echilibrului financiar este indicat a se lua în considerare numai resursele pe care societatea le poate mobiliza pe piața internã, nu și cele de proveniențã externã. Dimensionarea cheltuielilor în funcție de resursele care pot fi procurate pe plan național constituie o mãsurã de prudențã, de evitare a îndatorãrii statului fațã de strãinãtate, pentru obiective a cãror realizare nu este presantã și care nici nu asigurã o eficiențã economicã excepționalã.
11. Organizarea și funcționarea Trezoreriei publice teritoriale genereazã multiple consecințe asupra finanțelor în general și asupra finanțelor locale în particular, asigurând exercitarea în bune condiții a atribuțiilor unitãților teritoriale ale Ministerului Finanțelor Publice. Astfel, concomitent cu eliminarea centralizãrii excesive a tuturor resurselor și cheltuielilor statului într-un buget unic s-a îmbunãțãțit și structura financiar teritorial, urmãrindu-se întãrirea rolului și importanței unitãților fiscale în cadrul cãrora funcționeazã un compartiment distinct cu activitate de trezorerie.
12. Un control riguros pentru respectarea destinațiilor aprobate prin buget nu se putea realiza, “amendarea” plãților pe ,,destinații” rãmânea la latitudinea ordonatorului de credite și acest lucru ducea, în multe situații, la frecvente deturnãri de fonduri, camuflarea unor cheltuieli neaprobate cu consecințe pãgubitoare la nivelul factorilor de decizie, care erau puși în situatia de a interpreta informații contabile incorecte.
13. Descentralizarea procesului bugetar prin lãrgirea competențelor și atribuțiilor, pe plan local au sporit mult rãspunderile organelor financiare teritoriale care nu mai puteau face fațã cu informații deformate și inoperante, pentru fundamentarea actului decizional.
14. Prin aplicarea mãsurilor impuse de programul reformei în domeniul finanțelor publice și al sistemului bancar, s-au restructurat fundamental rolul și atribuțiile finanțelor publice care, pe baza modului cum era organizatã și condusã contabilitatea veniturilor și cheltuielilor, nu mai putea rãspunde noilor cerințe.
15. Creșterea economicã, stabilitatea și coeziunea socialã sunt procese complementare în modelul european.Politicile macroeconomice și de coeziune bine concepute fundamenteazã o creștere economicã susținutã. În același timp, un ritm ridicat de creștere economicã conduce la stabilitate economicã și coeziune socialã pe termen lung. Creșterea economicã rapidã este un pilon fundamental al sustenabilitãții modelului european (model care “ pune mare preț” pe coeziune).
16. Modelele keynesiene și neokeynesiene ale creșterii economice considerã cã economia este inerent instabilã, fiind necesarã intervenția statului pentru a ajunge la echilibru. Ele propun utilizarea politicilor bugetare și monetare pentru stimularea creșterii economice.
Teoria neoclasicã a creșterii economice considerã cã economia este stabilã și tinde spre deplina folosințã. Modelele neoclasicilor pornesc de la microeconomie, de la preferințele gospodãriilor, funcțiile de producție, structura piețelor etc. Modelul Solow-Swan ne aratã modul în care creșterea ratei economisirii, creșterea populației și progresul tehnologic influiențeazã nivelul producției și creșterea economicã de-a lungul unei anumite perioade. Acest model neoclasic reprezintã reperul fundamental în analiza procesului de creștere economicã.
17. Utilizarea modelului creșterii economice elaborat de economiștii englezi R.F.Harrod și E.D.Domar care se bazeazã pe o serie de varibile independente (creșterea populației, creșterea productivitãții muncii) și variabile dependente (rata creșterii economice și necesarul de acumulare de capital pentru investiții), urmãrind determinarea necesarului de capital pentru a obține o anumitã creștere a venitului național. Cu ajutorul acestui model Harrod-Domar încearcã sã rezolve probleme tehnico-economice legate de corelația dintre rata creșterii venitului național și investiții, respectiv acumularea necesarã, în condițiile date de progresul tehnic, precum și sã explice diferite manifestãri ale instabilitãții și cauzele dezechilibrelor, ale crizelor economice.
Modelul Mundell – Fleming este un model pentru o economie mică deschisă ce presupune pe lângă echilibrul simultan pe piața bunurilor și serviciilor și pe piața monetară și echilibrul balanței de plăți (BP).
Soluționarea problemei științifice a condus la justificarea din punct de vedere economic a modului de realizare a echilibrului financiar pe exemplul bugetului general consolidat, scopul final fiind creșterea economică, iar în baza direcțiilor majore componente ale cercetărilor efectuate am formula o serie de recomandări astfel :
1. Revizuirea structurii cheltuielilor publice prin majorarea cheltuielilor ce conduc la creștere economică, reducându-se și redirecționându-se subvențiile bugetare pe orizontală, și prin menținerea creșterilor salariale în strânsă legătură cu creșterea productivității.
2. Intensificarea măsurilor de diminuare a evaziunii fiscale în sectoare cum ar fi: industria pâinii, a băuturilor și a tutunului, turism, hoteluri și restaurante, comerț, astfel încât să se îmbunătățească procesul de colectare a veniturilor.
3 Introducerea cotei unice să vizeze, reducerea poverii fiscale de pe umerii contribuabililor. Însă, este la fel de adevărat că reducerea poverii fiscale poate avea loc și în cadrul regimului impozitării progresiv.
4. Determinarea unui optim fiscal, atât în privința regimului de impozitare (impozit progresiv vs. cotă unică), cât și în privința nivelului de impozitare. Voi argumenta, așadar, necesitatea demitizării unor idei larg răspândite în teoria economică și în opinia publică: pe de o parte, ideea că regimul fiscal al cotei unice (flat tax) este mijlocul adecvat împotriva discriminării fiscale și redistribuirii avuției în societate; pe de altă parte, ideea că impozitarea proporțională, cota unică, este sursa modernă a prosperității economice.
5. Este necesarã o ratã de economisire mai ridicatã ținând cont de modelul Solow, cât de mult economisește și investește o națiune, este un factor determinant pentru standardul de viațã al indivizilor acelei națiuni. România, care pleacã de la un nivel mai mic decât nivelul optim al capitalului în starea staționarã.Acest lucru se poate realiza prin creșterea economiilor realizate de guvern (micșorarea cheltuielilor publice și creșterea veniturilor publice) și prin creșterea stimulentelor menajelor de a economisi prin scãderea taxelor și impozitelor.
6. Dezvoltarea unei politici industriale eficace în România pentru a se crea condiții tehnologice performante. Ea să nu devinã zonã perifericã a Uniunii Europene, ar fi necesar ca sã încurajeze tehnologii de producție competitive și forța de muncã de înaltã calificare.
7. Chiar dacã acquis-ul nu impune un model de organizare și funcționare a finanțelor publice a statelor membre sau candidate, putem afirma că acestea sunt necesare pentru a garanta un management financiar corespunzãtor. De la crearea lui la începutul anilor 1950, sistemul financiar comunitar a suferit numeroase modificãri, mai ales în primii ani de existentã. Tendința manifestatã la acel moment era de unificare a instrumentelor bugetare, de îndreptare cãtre o autonomie financiarã a comunitãților și cãtre un echilibru instituțional din punct de vedere bugetar.
8.Obiectivul central al politicii financiare cu cele două componente ale sale politica fiscală și cea bugetară trebuie să fie cel al echilibrării cererii agregate cu oferta agregată și nu de a echilibra bugetul. Soldul bugetului și implicit politica financiară reprezintă instrumente active de influiențare a evoluției economiei.
Impactul cercetărilor asupra dezvoltării economiei naționale și a științei
Cercetarea fenomenului de optimizare și eficientizare a procesului economico-financiar în domeniul finanțelor publice este foarte oportună pentru știința economică națională și internațională, luând în considerație evoluția economiei românești precum și dezvoltarea unor concepte de dihotomizare ca expresie a autonomiei financiare declarate pentru comunitățile locale, utilizând modele macroeconomice în scopul evidențierii rolului alocativ și distributiv al banului public în scopul creșterii economice.
Astfel, constatările teoretice și practice abordate în teză pot servi ca un punct de reper instituțiilor de resort din țară, precum și pentru cadrul didactic în domeniul finanțelor publice, fiscalității, controlului financiar etc.prin prisma formării resurselor de dezvoltare a economiei și generării beneficiilor maxime pentru creșterea economică.
Planul de cercetări de perspectivă
În vederea aprofundării domeniului de cercetare, ce vizează impactul banului public asupra creșterii economice, considerăm oportună studierea următoarelor aspecte de perspectivă:
Continuarea procesului de reformă a finanțelor publice și corecția dezechilibrelor macroeconomice și bugetare în condițiile în care economia românească dă semne vizibile de stabilizare, ameliorare și reluare graduală a procesului de creștere economică;
Adoptarea și implementarea reformelor în domeniul salarizării și pensiilor va conduce la creșterea transprenței și îmbunătățirea sustenabilității finanțelor publice pe termen lung;
Continuarea îmbunătățirii capacității de prioritizare, implementare șiu urmărire a investițiilor publice, creșterea eficienței modului de cheltuire a resurselor publice și îmbunătățirea capacității de absorbție a fondurilor europene;
Creșterea calității finanțelor publice prin continuarea procesului de raționalizare a cheltuielilor de funcționare și promovarea unei politici sustenabile de consolidare a veniturilor bugetare prin îmbunătățirea colectării și reducerea evaziunii , condiție esențială a continuării procesului de consolidare a finanțelor publice;
Stabilirea unor politici monetare, fiscale și bugetare optime pentru redresarea economiei românești, astfel să fie respectate și menținute condițiile impuse de Fondul Monetar Internațional pentru România ;
Creșterea nivelului principalilor indicatori macroeconomici: produsul intern brut, rata inflației, rata de creștere economică, deficitul public;
Utilizarea cu succes pentru îndeplinirea obiectivelor propuse a următoarelor metode: comparații în timp și spațiu, tehnici de analiză a indicatorilor macroeconomici, tehnica extrapolării tendințelor;
Stabilirea unei tendințe favorabile a cursului de schimb prin aprecierea monedei naționale ca factor de stabilitate economică;
Orientarea către sectoarele cu potențial mare de creștere economică sau bazate pe politici monetare și bugetare expansioniste;
Aplicarea unor politici fundamentate pe creare de valoare economică, și nu politici distructive de natură fiscală care să frâneze creșterea economică;
Implementarea regulilor generale de guvernare locală care contribuie la consolidarea finanțelor publice locale în economie;
Reluarea graduală a procesului de creștere economică prin menținerea unei combinații de politici macroeconomice prudente cu scopul înlesnirii procesului de funcționare a stabilizatorilor automați;
Formularea unei politici fiscal bugetare predictibile circumscrise unui cadru bugetar pe termen mediu orientat spre eficiență și performanță și bazată pe priorități sectoriale stabile, consistente cu obiectivele macroeconomice de ansamblu.
Îmbunătățirea eficienței, eficacității și calității cheltuielilor publice ce susțin disciplina fiscală cerută de Pactul de Stabilitate și Creștere, cât și promovarea reformelor structurale, conform Semestrului European și Strategiei UE 2020;
Nivelul calității finanțelor publice are un puternic impact asupra mediului economic , asupra procesului creșterii economice, precum și asupra bunăstării populației, fapt evidențiat în documentele elaborate de către Comisia Europeană.
BIBLIOGRAFIE
Aiginger K., În: The Economic Agenda a view from Europe, WIFO Working paper, octombrie, 2003. p.44 ;
Angelescu,C. Stãnescu, I., În: Politici de creștere economicã, Editura Economicã, București, 2004. 175 p. ;
Anghelache Gabriela,P.Belean, În: Finanțele publice ale României,Ediția a-2a, Editura Economicã, București, 2005. 384 p. ;
Asavetei Răduțu, În:Resursele financiare publice ca instrument al autorităților statului, vol II, Chișinău CEP USM, 2005. 191 p. ;
Balcerowicz Leszek, În:Libertate și dezvoltare, Economia pieței libere, Editura Compania, București, 2001. 157 p.;
Barro, R.J. Sala-i Martin X., În: The Classical Approach to Convergence Analysis, The Economic Journal, vol 106 nr. 437. 268 p. ;
Baudhuin F. În: Dictionnaire de l'economique contemporaine. Vol. 2. ed. Verviers, 1966;
Balance of Payements Manuel, Ed.5, 1994;
Banca Mondială, Parteneriat Strategic pentru România pentru perioada Iulie 2009-Iunie 2013, Raport nr. 48665 – RO, 12 iunie 2009, p. 5-9, 12-18, 29-30;
Bran Paul, În: Relații financiare și monetare internaționale, Editura Economicã, București, 1995. 303 p. ;
Brennan, G., Buchanan, J.M., În: The Power to Tax, New York, Cambridge University Press Calhoun, J, Disquisition on Government, New York: Arts Press,1980. p.8;
Brezeanu Petre, În: Fiscalitate, concepte, metode, practice, Editura Economicã, 1999. 384 p. ;
Casian A., Petroia A. În: Tranziția: retrospective și perspective, politica bugetar – fiscală.Chișinău: GUNIVAS, 2002. p.15;
Cobzari L, Ulian G., În: Rolul grupurilor financiar-industriale în perioada de tranziție. Tendințe sociale în pragul sec. XXI, Kaunas, 1998. 183 p. ;
Cobzari Ludmila, Manole Tatiana, În: Metodologia Planificãrii Bugetare: elaborare de bugete, Chișinãu, USM, 2004. 231 p. ;
Comisia Comunităților Europene, Planul European de Redresare Economică, COM(2008) 800 Final, noiembrie 2008, p. 7-13;
Comisia Europeanã, Troisieme rapport sur la cochesion economique et sociale, februarie 2004;
Comisia Europeană, Finanțele publice în Uniunea Economică și Monetară – 2009, European Economy, nr. 5/2009, p. 247-248;
Comisia Europeană, Prognoza economică europeană de toamnă – 2009, European Economy, nr. 10/2009;
Comisia Europeană, UE sare în ajutor cu finanțare de urgență pentru trei state membre, European Economy News, nr. 14, iulie 2009, p. 13;
Comisia Naționalã de Prognozã, Programul pe termen mediu 2009-2014 varianta septembrie 2009;
Consiliul Uniunii Europene, Recomandarea Consiliului către România conținând un punct de vedere privitor la încetarea situației de deficit bugetar excesiv, nr. 11402/09, ECOFIN 478, UEM 189, iulie 2009;
Cours de finances publiques,1935-1936, Paris, Librairie Generale de Droit &de Jurisprudence, 1936. p.2 ;
Curs de științã și legislație financiarã, Academia de înalte studii Comerciale și industriale, București ,1939. p.5 ;
Chirnoagă Carmen, Manole Tatiana, Autoritățile locale și descentralizarea serviciilor publice. Principiile care guvernează administrația locală, În:Revista economică nr. 2/2007,Centrul Internațional de Cercetare a Reformelor Economice- Sibiu- Chișinău, ISBN 1582-6260. p.10 ;
Chirnoagă Carmen, Contextul general al extinderii Uniunii Europene –articol prezentat la Conferința Internațională A.A.P. 21-, Chișinău, p.3 ;
Chirnoagă Carmen, Conținutul economic al creditului public, În: Revista Tribuna Economică nr. 42/2007, România, ISSN 1018-0451. p.82 ;
Chirnoagă Carmen, Controlul financiar preventiv și execuția bugetară, În: Revista Economică nr. 41/2008, România, ISSN 1018-0451. p. 59;
Chirnoagă Carmen, Reforma fiscală în România, În: Revista Finanțe, Bănci, Asigurări nr. 10/2008, România, ISSN 1453-7524. p.8-11 ;
Chirnoagă Carmen, Cadrul contabil și scopul conturilor naționale nefinanciare în România, În: Revista Gestiunea Firmei nr. 10/2008, România, ISSN 1453-7516. p.61-64 ;
Chirnoagă Carmen, Tehnici de evaluare în auditul sistemelor calității, În: Revista Tribuna Economică nr. 1/2009, România, ISSN 1018-0451. p.53-54 ;
Chirnoagă Carmen, Auditul public extern privind bugetele pe programe, Conferința Tehnico-Științifică a colaboratorilor, doctoranzilor și studenților, Chișinău, 15-, ISBN 978-9975-45-114-7. p.107-110 ;
Chirnoagă Carmen, Sistemul Conturilor Naționale – intrument de măsurare li analiză macroeconomică, Conferința științifico-practică, Academia de Administrare Publică, Chișinău, . p.217-219 ;
Chirnoagă Carmen, Manole Tatiana, Politica fiscal a României și căile de ieșire din criza economică, În: Revista teoretico- științifică nr. 2/2011, Institutul de Economie, Finanțe și Statistică, Chișinău. p. 88-95 ;
Dãianu D. , Vrânceanu, R., În: România și Uniunea Europeanã: Inflație, balanțã de plãți și cont curent, Editura Polirom Iași, 2002. 72 p. ;
Dãianu Daniel, În: Transformarea ca proces real, Editura IRLI, București, 1996. 128-140 p. ;
Didier Michel, În: Economie: regulile jocului, Editura Humanitas, București 1996. 7p. ;
Dinu M, Socol C., Marinaș M., În: Economie europeanã, Editura Economicã, București, 2004. p.170-196 ;
Dinu M., În: Globalizarea și aproximãrile ei, Editura Economicã, București, 2004. p.120-182 ;
Dinu M.,Socol C.,Martinas M., În: Mecanisme de convergențã și coeziune, Editura Economicã, București, 2005. p.110-118 ;
Dodescu Anca , În: Statul și economia de piațã, Editura Economicã, București, 2000. p. 80-143 ;
Donath, Liliana Eva, Cismas, Laura Mariana, În: Criza financiară revizuită. Cauze și remedii, Jurnalul Economic , anul XII, nr.31(1), 2009, p.96 ;
Dobrotã Nițã , În: Dicționar de economie, Editura Economică, București, 1999;
Dracea M., În: Echilibrul financiar în perioada de tranziție, Craiova, Editura Amicul Casei, 1997. p.10-12 ;
Drucker P., În: Eficiența factorului decizional, Editura Destin, București,2001.147p;
Edwards,Ch,Catching Up to Global Tax Reforms, în Tax & Budget Bulletin, Cato Institute, no. 28, 2005;
Epstein, R.,Takings: În: Private Property and the Power of Eminent Domain, Cambridge University Press, 1985. p.297-303;
Elemente de științã financiarã , vol.I, Cluj, Cartea Româneascã SA , 1925, p. 5-6, 48-50;
Essai sur la science de finance, Paris, Joubert Libraire Editeur , 1840, p. 1;
Fernandez-Ansola, În: Principiile politicii fiscal ale României într-o perioadā de incertitudine, FMI- Biroul Regional pentru România Bulgaria, iunie 2008;
Filip Gheorghe, În: Finanțe Publice-suport de curs ,Facultatea de Economie și Administrarea Afacerilor, Editura Junimea Iași, 2010. p.12-30 . ;
Finances publiques, În: Encyclopedia Universalis, Editeur a Paris, p.17 ;
FMI, Cerere pentru Acord Stand-By-Raport de țarā l FMI nr. 09/183, Supliment și comunicat de presā, iunie 2009 ;
Friedman Milton, În: Capitalism și libertate, Editura Enciclopedicã, București , 1995. 181 p. ;
Friedman, M., În: Capitalism și libertate, Editura Enciclopedică, București, 1995. p.17 ;
Frois G. Abraham, În: Economie politique- IV, 1988;
Finance în Grand Larousse encyclopedique en dix volumes, tome cinquieme, Librairie Larousse Paris ;
Finances publiques, tome I, Politique financiere, budget et tresor, Editions Montchrestien, Paris, 1974, p. 17 ;
FMI, Manualul balanței de plãți, Washinton DC. 1993;
Georgescu Florin, În: Starea economico-socialã a României în anul 2000,Editura Expert București, 2002, p. 77;
Grosu, T.,Socol C., În: Economia României Integrarea în Uniunea Europeanã. Bãtãlia pentru tendințã, Editura economicã, București, 2003;
Guerrien Bernard, În: Economia neoclasicã, Editura Humanitas, București, 1993;
Gwartney, J., Long J., Is the Flat Tax a Radical Idea, Cato Journal, vol. 5, no. 2, 1985. p.407-432 ;
Guvernul României, Programul Economic de Preaderare, București, 2004;
Guvernul României, Scrisoarea de Intenție și Memorandum Tehnic de Înțelegere , ;
Hall, R., Rabushka, A., În: The Route to a Progressive Flat Tax, Cato Journal, vol. 5, no. 2, 1985. p.465-480 ;
Hardwick Philip, Langmead John, În: Introducerea în economia politica modernã, Editura Polirom Iași, 2002. 705 p. ;
Harrod, R.F, În: Towards a Dynamic Economy, , Mac Millan, 1963;
Hayek, Fr., În: Constituția libertății, Institutul European, Iași, 1998;
Hazlitt, Henry, În: Economia într-o lecție, Libertas Publishing, București, 2006;
Hîncu R. În: Cheltuieli pentru învâțâmânt în condițiile deficitului bugetar în Republica Moldova, Chișinău: CEP ASEM, 2004. p.50;
Hoanțã Nicolae , În: Economie și finanțe publice, Editura Polirom, Iași, 2000. p.26 ;
Hoanțã Nicolae , În: Finanțele firmei, Editura Continent, Sibiu, 1996. p.23;
Hoppe, H.H., În: The economics and ethics of private property. Studies in political economy and philosophy, Boston: Kluwer Academic Publishers, 1993;
Institutul Național de Statisticã – Starea economicã și socialã a României 2007 și 2008 date statistice ;
Institutul Național de Statisticã București, Anuarul Statistic al României, ediția 2009;
Institutul Național de Statisticã București, Anuarul Statistic al României, ediția 2008;
Institutul Național de Statisticã București, Starea economico-socialã a României, 2009 date statistice ;
Istituzioni di Scienza delle finanze, Torino, 1911, p. 2;
Johnson, P., În: O istorie a lumii moderne: 1920 – 2000, Editura Humanitas, București, 2003. p.41;
Kirițescu Costin, În: Relațiile valutar-financiare internaționale,Editura Științificã și Enciclopedicã, București, 1978, p.47;
Lenain, P. FMI, Editura CNI Coresi, București, 2000;
Legea 199/ privind ratificarea Cărții europene a autonomiei locale adoptată
Legea 101/ privind Statutul Bancii Nationale a Romaniei, publicatã în Monitorul Oficial nr. 203/ cu modificãrile și completãrile ulterioare;
Legea 189/1998 privind finanțele publice locale publicatã în Monitorul Oficial nr.404/ cu modificãrile și completãrile ulterioare;
Legea 213/1998 privind proprietatea publicã și regimul juridic al acesteia, publicatã în Monitorul Oficial nr. 448/ cu modificãrile și completãrile ulterioare ;
Legea administrației publice locale 69/1991 publicatã în Monitorul Oficial nr. 238/ cu modificãrile și completãrile ulterioare;
Legea 33/ privind activitatea bancara, republicata în Monitorul Oficial nr.70/ cu modificãrile și completãrile ulterioare ;
Legea nr. 34/ privind Statutul Bancii Nationale a Romaniei, publicatã în Monitorul Oficial nr. 70/ cu modificãrile și completãrile ulterioare;
Legea 58/, care abrogã Legea nr. 33/ privind activitatea bancarã, publicatã în Monitorul Oficial nr. 121/ cu modificãrile și completãrile ulterioare;
Legea 273/2006 privind finanțele publice locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 618 din ;
Lehrbuch der Finanzwissenschaft, vol I, Leipzig, 1907;
Ministerul Finanțelor Publice al României, Raport privind situația macroeconomică pentru anul 2006 și proiecția acesteia pe anii 2007-2009 ;
Lipsey Richars G., K. Alec Chrystal , În: Economia pozitivã, Editura Economicã, București, 1999. 344 p.;
Mancur Olson, În: Creșterea și declinul națiunilor prosperitate, staglație și rigiditãți sociale, Editura Humanitas, București, 1999. p.12 ;
Manole Tatiana, În: Finanțe publice locale: teorie și aplicații, Chișinău,Editura Cartier, 2000. p.50-60.;
Manole Tatiana, În: Finanțe Publice. Teorie și aplicații, Chișinău, AAP. 1998. p.8-11 ;
Manole Tatiana, În: Finanțele publice locale rolul lor în consolidarea autonomiei financiare la nivelul unităților administrativ-teritoriale, Editura Epigraf, Chișinău, 2003. p.15-18;
Marinescu, C. (coord.), În: Economia de piață: fundamentele instituționale ale prosperității, Editura ASE, București, 2007. p.5-8;
Marinescu, C., În: Instituții și prosperitate. De la etică la eficiență, Editura Economică, București, 2004. p.7-9 ;
Marinescu, C., În: Mitul «criteriului eficienței» în știința economică, Revista Analiză și Prespectivă, Editura Expert Bucuresti, 2000. p.10-12;
Matei Gheorghe , În: Finanțe generale, Editura Mondo Economicã , Craiova , 1994. 299 p.;
Milton Friedman, În: Capitalism și libertate, Editura Enciclopedicã , București , 1995.181 p.;
Mises, L. von.. Human Action-, A Treatise on Economics, Ludwig von Mises Institute, Auburn, 1999;
Mc Graw-Hill Book Company -Public Finance, New York San Francisco 1985, p. 23;
McGraw-Hill Book Company – Public Finance in Theory and Practice, New York 1973 , p. XIII;
Ministerul Finanțelor Publice, Cartea Albã, 2002 ;
Ministerul Finanțelor Publice, Deficitul bugetar mãsurat conform Sistemului European de Conturi SEC 1995;
Moldoveanu George, În: Analiza organizaționalã, Editura Economicã, București, 2000.149 p.;
Molnar Cătălina, Manea Florentina, În: Un an plin de provocări pentru România, Editura Business Digest, 2009. p.2 ;
Molnar Cătălina, Manea Florentina, În: Diagnosticul crizei – România prinsă pe picior greșit, Editura Business Digest, p. 3;
Morar Dan , În: Finanțe publice și evaziune fiscalã, Editura Economicã, 2008. p.17 ;
Moșteanu Tatiana și colectivul, În: Finanțe Publice, Editura Universitarã București 2005. p.180-200 ;
Moșteanu Tatiana, În: Buget și Trezorerie Publicã, Editura Universitarã, București, 2004. 368p.;
Moșteanu Tatiana, În: Prețuri, echilibru concurențial și bunãstare socialã, Editura Economicã, București, 2001. p.197-199 ;
Moșteanu Tatiana, Stroe Radu și alții, În: Politici fiscale și bugetare pentru reformarea economiei și relansarea creșterii economice, Editura Economicã, București, 2003. p.50-84 ;
Moșteanu Tatiana, În: Studiu detaliat privind analiza cost-beneficiu -Prețuri, echilibru concurențial și bunãstare socialã, cap. 9. p.64-72 ;
Moșteanu Tatiana,Vuțã M., Câmpeanu E., În: Buget și trezorerie publicã, Editura Universitarã, Bucuresti, 2003. p.112-140 ;
Musgrave Richard A, Musgrave Peggy B., În: Public Financie in Theory and Practice, Mac Graw Hill , 1981. p.6-21;
Olson M.,Dictatorship, Democracy, and Development, American Political Science Review 87, no. 3. p.567-576;
Onofrei Mihaela, În: Finanțele întreprinderii, Editura Economicã, București , 2004. p.50-96;
Parrado, S.D., Assigning Competences and Functions to Local Self-Government in Four EU member states: A Comparative Review, Editura Sigma, 2005;
Pãun Cristian, În: Nevoia de Finanțare a unei economii – suport curs, 2009. p.15-19;
Pauwels Stefan, În: Analiză Economică a Directoratului General al Comisiei Europene pentru afaceri economice și financiare, Volum 6, nr. 1, . p.5-6;
Pelkmans, J., În: European Integration Methods and Economic Analysis, Perarson Education Limited, 2001;
Popeangã P., În: Controlul financiar și fiscal, Editura CECCAR București, 2004. p.18-22;
Profiroiu M., În: Managementul organizațiilor publice , Editura Economicã, București, 2001. p.24-34;
Richars G. Lipsey, K. Alec Chrystal, În: Economia pozitivã, Editura Economicã, București, 1999. 983 p.;
Romano Prodi , În: O viziune asupra Europei, Editura Polirom, Iași, 2001. 69 p.;
Rotaru L. Egalizarea veniturilor bugetare în structurile administrativ- teritoriale în Republica Moldova: Autoref. tezei dr. șt. economice, Chișinău, 2009. 30 p;
Rotaru C. Economisirea și stimularea investițiilor –mijloc de propulsare a creșterii economice: Autoref. tezei dr. șt. economice, Chișinău, 2011. 28p. ;
Revista Piața Financiarã, colecția 2004-2005;
Samuelson Paul, Nordhaus William, În: Economia politicã, Editura Teora, București, 2000, 336 p.;
Secreieru A., În: Finanțele publice intrumente și mecanisme financiare de intervenție guvernamentală, Chișinău, Editura Epigraf ,Chișinău, 2004, 420 p.;
Socol, C. și Socol Aura Gabriela, În: Analiza managementului politicii fiscale în România: lecții pentru țările emergente , vol3(5), mai 2009. p.245-246;
Soșdean A., Boloș M., În: Bugetul local – abordare teoreticã și metodologicã, Editura Mirton, Timișoara, 2002. 104 p;
Stan Ion N., În: Activitatea economicã a autoritãților locale din România,în contribuții la cunoașterea economiei romãnești, București, 1944, 363 p.;
Stan, I.N. În: Finanțele locale- câteva constatāri și propuneri, Cartea Româneascā., București, 1941. p.11;
Stancu Ion, În: Gestiunea financiarã a agenților economici, Editura Economicã, București, 1994. p.123;
Stangl, Anna, Nerb, G., CESifo, În: Studiu Economic Mondial, volum 8 nr. 3, Institutul Ifo pentru Cercetări Economice, 2009, p.7 ;
Stephen C.R. Munday, În: Idei de avangardã în economie, Editura Codecs, București, 1999;
Stoian Valeriu și A. Berea , În: Balanța de plãți externã, Editura Științificã și Enciclopedicã, București , 1977. p.5-9;
Stoica Valeriu, În: Statul și familia. Dimnesiuni economice, Editura Artemis, București, 1999. p.32;
Stratulat O., În: Impozite directe – abordare teoretică, Chișinău, Editura Evrica, 2004. p.95;
Tanzi, V., În: Rolul statului și al finanțelor publice pentru generațiile următoare, Volum 8, nr. 2, 2008. p.17-18;
Tanzi,V.,Schuknecht,L., În: Public Spending in the 20th Century: A Global Perspective,Cambridge and New York: Cambridge University Press, 2000;
The public finances, În: Revised edition, Richard D. Irwin 1965;
Toma M., În: Finanțe și gestiune financiarã , Editura Didacticã și Pedagogicã, București, 1994. p.7-10 ;
Traité de la science des finances Paris, 1906, p.2-3;
Traité de la science des finances, Paris, V.Giard& e.Briere, 1909, p. 15;
Timuș V. Integrarea Republicii Moldova în fluxurile financiare internaționale: Autoref. tezei dr. șt. economice, Chișinău 2010. 34p.
Ulian Galina, Asavetei Răduțu, În: Armonizarea politicii fiscale în perspectiva stabilizării macroeeonomice, Conferința Internațională Chișinău, Editura Centrul Poligrafic al USM, 2007. p.149-157;
Ulian Galina, Asavetei Răduțu, În: Impozitarea veniturilor din transferul proprietăților imobiliare din patrimoniul personal – o nouă cale spre eludarea legislației fiscale, evaziune fiscală și concurență neloială(cazul României), Editura jubiliară, vol IV, Chișinău, CEP USM, 2006. p.302-305 ;
Vãcãrel Iulian, În: Politici fiscale și bugetare în România 1990-2000,Editura Expert, București, 2001. p.247;
Vãcãrel Iulian, În: Bugetul de programe multinaționale, Editura Expert București, 2002. p.25-26 ;
Vãcãrel Iulian, În: Bugetul pe programe multianual–concepții,reglementãri,rezultate, perspective, Editura Expert București, 2002. p.37 ;
Vãcãrel Iulian, În: Finanțe publice, Editura Didacticã și Pedagogicã R.A, București, 1999. 175 p. ;
Vãcãrel Iulian, În: Finanțe publice, ediția a- III-a, Editura Didacticã și Pedagogicã, București 2001. p.94;
Vãcãrel Iulian, În: Finanțe publice, Ediția a-V-a, Editura Didacticã și pedagogicã, 2006. p.527-535 ;
Vãcãrel Iulian, În: Politici economice și financiare de ieri și de azi, Editura Economicã, București, 1996. p.132-135 ;
Vãcãrel Iulian, În: Studii de istorie economicã și istoria gândirii economice, Editura Academiei Române, București, 2007. 248 p.;
Vintilã Georgeta, În: Gestiunea financiarã a întreprinderii, Editura Didacticã și pedagogicã , București, 2000. 187 p. ;
Voinea, G., În: Bugetul de stat , Editura Universității Al. I. Cuza, Iași, 1971. p.38
Voinea, G., În: Finanțe-credit, Editura Universității Al. I. Cuza,Iași, 1980. 283 p.;
Voinea, G., În: Finanțele locale și dezvoltarea unităților administrativ teritoriale, Editura Științifică și Enciclopedică, 1983. p.43 ;
Waelfel Charles J., În: Encyclopedia of Banking & Finance tenth edition,
SURSE INTERNET
http://www. bnr.ro;
http://www. mfinanțe.ro;
http://www.cnp.ro/ro/prognoze
http://www.eurostat;
http://www.gov.ro
http://www.infoeuropa.ro;
http://www.infopolitic.ro;
http://www.insse.ro;
http://www.just.ro/rtrv_mc.;
http://www.mfinante.ro
ANEXE
ANEXA NR. 1
Apariția finanțelor publice
Sursa : elaborat de autor în baza bibliografiei [72]
ANEXA NR. 2
Raportul dintre sferele relațiilor financiare și sfera banilor
Sursa : [113]
ANEXA NR. 3
Relațiile finanțelor publice
Sursa : [113]
ANEXA NR. 4
Gruparea sistemicã și ierarhizarea finanțelor publice
.
Sursa [113]
ANEXA NR. 5
Structura finanțelor publice în România
Sursa : [72]
ANEXA NR. 6
Sistemul relațional dintre finanțele publice și bugetul de stat
Sursa : [72]
ANEXA NR. 7
Cheltuielile bugetului general consolidat pe clasificația economică
în evoluție pe perioada 2008-2013
-mil.lei-
Sursa : Ministerul Finanțelor Publice – Strategia bugetar fiscală pe perioada 2008-2013 și execuții bugetare pe anii 2008,2009,2010,2011
ANEXA NR. 8
Evoluția cheltuielile bugetului general consolidat (BGC)
pe perioada 2008-2013 -mil.lei-
Sursa : MFP – Strategia bugetar fiscală pe perioada 2008-2013 și execuții bugetare 2008-2011.
ANEXA NR. 9
Nivelul mediu al veniturilor bugetelor locale ( % din veniturile bugetului general consolidat ) în perioada 1991-2008
cheltuielile bugetului general
Datoria publică
Sursa : date EUROSTAT
ANEXA NR. 10
Serviciul datoriei publice guvernamentale 2010-2011
Sursa : elaborat de autor în baza Raportului Ministerului Finanțelor Publice din România, pe anul 2010
Deficitul bugetului general consolidat
Sursa : elaborat de autor în baza Raportului Ministerului Finanțelor Public din România, pe anul 2010 din România
ANEXA NR. 11
ANEXA NR. 12
Cadrul Macroeconomic Intern în anul 2012 din România
Sursa : elaborat de autor în baza Strategiei fiscal bugetară 2012-2014 din România
Evoluția produsul intern brut al României pe perioada 2008-2011 ANEXA 13
-modificări procentuale față de anul precent-
Sursa : elaborat de autor în baza Programului de convergență 2011-2014
Poziția bugetar consolidatā pe perioada 2008-2012
-% din PIB-
Sursa : elaborat de autor în baza Raportului de Convergență 2011-2013 a Ministerului Finanțelor Publice din România
ANEXA NR.18
Efectele politicii fiscale expansioniste
Sursa : Tatiana Manole -Finanțele publice locale, rolul lor în consolidarea autonomiei financiare la nivelul unităților administrativ-teritoriale, Editura Epigraf, Chișnău, 2003
Conținutul reformei în sens general
ANEXA NR.19
Sursa : elaborat de autor în baza bibliografiei [114] ;
Modelul de management al serviciilor publice în România, ca rezultat al aplicãrii regulilor descentralizãrii și deconcentrãrii
Sursa : elaborat de autor în baza bibliografiei [158]
ANEXA NR. 20
Gradul de îndeplinire a criteriilor de
*) nivel de referințã, noiembrie 2009-octombrie 2010( Lituania, Slovacia);
**) nivel de referință, septembrie 2009-august 2010 ( Portugalia și Slovacia . Estonia nu are în prezent obligațiuni emise pe termen lung).
***)Calculat ca deviația maximă, a cursului de schimb față de euro în intervalul nov.2008-oct.2010 comparativ cu media înregistrată în oct.2008 pe baza datelor zilnice . O deviație în sens ascendent/descendent presupune aprecierea/deprecierea monedei comparativ cu nivelul cursului de schimb consemnat în oct.2008;
****) conform metodologiei ESA 95; proiecții conform Notificărilor EDP( Procedura Deficitului Excesiv) oct.2010
Sursa : Eurostat, BCE, Institutul Național de Statisticã, Ministerul Finanțelor Publice, BNR.
ANEXA NR.21
Compararea sistemelor PPBS și ZBB
Sursa : [15]
ANEXA NR. 22
Fluxul veniturilor și cheltuielilor pe ansamblul economiei
CHELTUIELI
VENITURI
Sursa : elaborat de autor în baza [159]
ANEXA NR 23
Ciclul R.C.B
Sursa : [ 15, p. 25].
.
ANEXA NR.24
Conținutul echilibrului general economic
Sursa : [113, p. 324]
ANEXA NR.25
Sursa : elaborat de autor în baza [113]
ANEXA NR.26
Sursa : [56]
BIBLIOGRAFIE
Aiginger K., În: The Economic Agenda a view from Europe, WIFO Working paper, octombrie, 2003. p.44 ;
Angelescu,C. Stãnescu, I., În: Politici de creștere economicã, Editura Economicã, București, 2004. 175 p. ;
Anghelache Gabriela,P.Belean, În: Finanțele publice ale României,Ediția a-2a, Editura Economicã, București, 2005. 384 p. ;
Asavetei Răduțu, În:Resursele financiare publice ca instrument al autorităților statului, vol II, Chișinău CEP USM, 2005. 191 p. ;
Balcerowicz Leszek, În:Libertate și dezvoltare, Economia pieței libere, Editura Compania, București, 2001. 157 p.;
Barro, R.J. Sala-i Martin X., În: The Classical Approach to Convergence Analysis, The Economic Journal, vol 106 nr. 437. 268 p. ;
Baudhuin F. În: Dictionnaire de l'economique contemporaine. Vol. 2. ed. Verviers, 1966;
Balance of Payements Manuel, Ed.5, 1994;
Banca Mondială, Parteneriat Strategic pentru România pentru perioada Iulie 2009-Iunie 2013, Raport nr. 48665 – RO, 12 iunie 2009, p. 5-9, 12-18, 29-30;
Bran Paul, În: Relații financiare și monetare internaționale, Editura Economicã, București, 1995. 303 p. ;
Brennan, G., Buchanan, J.M., În: The Power to Tax, New York, Cambridge University Press Calhoun, J, Disquisition on Government, New York: Arts Press,1980. p.8;
Brezeanu Petre, În: Fiscalitate, concepte, metode, practice, Editura Economicã, 1999. 384 p. ;
Casian A., Petroia A. În: Tranziția: retrospective și perspective, politica bugetar – fiscală.Chișinău: GUNIVAS, 2002. p.15;
Cobzari L, Ulian G., În: Rolul grupurilor financiar-industriale în perioada de tranziție. Tendințe sociale în pragul sec. XXI, Kaunas, 1998. 183 p. ;
Cobzari Ludmila, Manole Tatiana, În: Metodologia Planificãrii Bugetare: elaborare de bugete, Chișinãu, USM, 2004. 231 p. ;
Comisia Comunităților Europene, Planul European de Redresare Economică, COM(2008) 800 Final, noiembrie 2008, p. 7-13;
Comisia Europeanã, Troisieme rapport sur la cochesion economique et sociale, februarie 2004;
Comisia Europeană, Finanțele publice în Uniunea Economică și Monetară – 2009, European Economy, nr. 5/2009, p. 247-248;
Comisia Europeană, Prognoza economică europeană de toamnă – 2009, European Economy, nr. 10/2009;
Comisia Europeană, UE sare în ajutor cu finanțare de urgență pentru trei state membre, European Economy News, nr. 14, iulie 2009, p. 13;
Comisia Naționalã de Prognozã, Programul pe termen mediu 2009-2014 varianta septembrie 2009;
Consiliul Uniunii Europene, Recomandarea Consiliului către România conținând un punct de vedere privitor la încetarea situației de deficit bugetar excesiv, nr. 11402/09, ECOFIN 478, UEM 189, iulie 2009;
Cours de finances publiques,1935-1936, Paris, Librairie Generale de Droit &de Jurisprudence, 1936. p.2 ;
Curs de științã și legislație financiarã, Academia de înalte studii Comerciale și industriale, București ,1939. p.5 ;
Chirnoagă Carmen, Manole Tatiana, Autoritățile locale și descentralizarea serviciilor publice. Principiile care guvernează administrația locală, În:Revista economică nr. 2/2007,Centrul Internațional de Cercetare a Reformelor Economice- Sibiu- Chișinău, ISBN 1582-6260. p.10 ;
Chirnoagă Carmen, Contextul general al extinderii Uniunii Europene –articol prezentat la Conferința Internațională A.A.P. 21-, Chișinău, p.3 ;
Chirnoagă Carmen, Conținutul economic al creditului public, În: Revista Tribuna Economică nr. 42/2007, România, ISSN 1018-0451. p.82 ;
Chirnoagă Carmen, Controlul financiar preventiv și execuția bugetară, În: Revista Economică nr. 41/2008, România, ISSN 1018-0451. p. 59;
Chirnoagă Carmen, Reforma fiscală în România, În: Revista Finanțe, Bănci, Asigurări nr. 10/2008, România, ISSN 1453-7524. p.8-11 ;
Chirnoagă Carmen, Cadrul contabil și scopul conturilor naționale nefinanciare în România, În: Revista Gestiunea Firmei nr. 10/2008, România, ISSN 1453-7516. p.61-64 ;
Chirnoagă Carmen, Tehnici de evaluare în auditul sistemelor calității, În: Revista Tribuna Economică nr. 1/2009, România, ISSN 1018-0451. p.53-54 ;
Chirnoagă Carmen, Auditul public extern privind bugetele pe programe, Conferința Tehnico-Științifică a colaboratorilor, doctoranzilor și studenților, Chișinău, 15-, ISBN 978-9975-45-114-7. p.107-110 ;
Chirnoagă Carmen, Sistemul Conturilor Naționale – intrument de măsurare li analiză macroeconomică, Conferința științifico-practică, Academia de Administrare Publică, Chișinău, . p.217-219 ;
Chirnoagă Carmen, Manole Tatiana, Politica fiscal a României și căile de ieșire din criza economică, În: Revista teoretico- științifică nr. 2/2011, Institutul de Economie, Finanțe și Statistică, Chișinău. p. 88-95 ;
Dãianu D. , Vrânceanu, R., În: România și Uniunea Europeanã: Inflație, balanțã de plãți și cont curent, Editura Polirom Iași, 2002. 72 p. ;
Dãianu Daniel, În: Transformarea ca proces real, Editura IRLI, București, 1996. 128-140 p. ;
Didier Michel, În: Economie: regulile jocului, Editura Humanitas, București 1996. 7p. ;
Dinu M, Socol C., Marinaș M., În: Economie europeanã, Editura Economicã, București, 2004. p.170-196 ;
Dinu M., În: Globalizarea și aproximãrile ei, Editura Economicã, București, 2004. p.120-182 ;
Dinu M.,Socol C.,Martinas M., În: Mecanisme de convergențã și coeziune, Editura Economicã, București, 2005. p.110-118 ;
Dodescu Anca , În: Statul și economia de piațã, Editura Economicã, București, 2000. p. 80-143 ;
Donath, Liliana Eva, Cismas, Laura Mariana, În: Criza financiară revizuită. Cauze și remedii, Jurnalul Economic , anul XII, nr.31(1), 2009, p.96 ;
Dobrotã Nițã , În: Dicționar de economie, Editura Economică, București, 1999;
Dracea M., În: Echilibrul financiar în perioada de tranziție, Craiova, Editura Amicul Casei, 1997. p.10-12 ;
Drucker P., În: Eficiența factorului decizional, Editura Destin, București,2001.147p;
Edwards,Ch,Catching Up to Global Tax Reforms, în Tax & Budget Bulletin, Cato Institute, no. 28, 2005;
Epstein, R.,Takings: În: Private Property and the Power of Eminent Domain, Cambridge University Press, 1985. p.297-303;
Elemente de științã financiarã , vol.I, Cluj, Cartea Româneascã SA , 1925, p. 5-6, 48-50;
Essai sur la science de finance, Paris, Joubert Libraire Editeur , 1840, p. 1;
Fernandez-Ansola, În: Principiile politicii fiscal ale României într-o perioadā de incertitudine, FMI- Biroul Regional pentru România Bulgaria, iunie 2008;
Filip Gheorghe, În: Finanțe Publice-suport de curs ,Facultatea de Economie și Administrarea Afacerilor, Editura Junimea Iași, 2010. p.12-30 . ;
Finances publiques, În: Encyclopedia Universalis, Editeur a Paris, p.17 ;
FMI, Cerere pentru Acord Stand-By-Raport de țarā l FMI nr. 09/183, Supliment și comunicat de presā, iunie 2009 ;
Friedman Milton, În: Capitalism și libertate, Editura Enciclopedicã, București , 1995. 181 p. ;
Friedman, M., În: Capitalism și libertate, Editura Enciclopedică, București, 1995. p.17 ;
Frois G. Abraham, În: Economie politique- IV, 1988;
Finance în Grand Larousse encyclopedique en dix volumes, tome cinquieme, Librairie Larousse Paris ;
Finances publiques, tome I, Politique financiere, budget et tresor, Editions Montchrestien, Paris, 1974, p. 17 ;
FMI, Manualul balanței de plãți, Washinton DC. 1993;
Georgescu Florin, În: Starea economico-socialã a României în anul 2000,Editura Expert București, 2002, p. 77;
Grosu, T.,Socol C., În: Economia României Integrarea în Uniunea Europeanã. Bãtãlia pentru tendințã, Editura economicã, București, 2003;
Guerrien Bernard, În: Economia neoclasicã, Editura Humanitas, București, 1993;
Gwartney, J., Long J., Is the Flat Tax a Radical Idea, Cato Journal, vol. 5, no. 2, 1985. p.407-432 ;
Guvernul României, Programul Economic de Preaderare, București, 2004;
Guvernul României, Scrisoarea de Intenție și Memorandum Tehnic de Înțelegere , ;
Hall, R., Rabushka, A., În: The Route to a Progressive Flat Tax, Cato Journal, vol. 5, no. 2, 1985. p.465-480 ;
Hardwick Philip, Langmead John, În: Introducerea în economia politica modernã, Editura Polirom Iași, 2002. 705 p. ;
Harrod, R.F, În: Towards a Dynamic Economy, , Mac Millan, 1963;
Hayek, Fr., În: Constituția libertății, Institutul European, Iași, 1998;
Hazlitt, Henry, În: Economia într-o lecție, Libertas Publishing, București, 2006;
Hîncu R. În: Cheltuieli pentru învâțâmânt în condițiile deficitului bugetar în Republica Moldova, Chișinău: CEP ASEM, 2004. p.50;
Hoanțã Nicolae , În: Economie și finanțe publice, Editura Polirom, Iași, 2000. p.26 ;
Hoanțã Nicolae , În: Finanțele firmei, Editura Continent, Sibiu, 1996. p.23;
Hoppe, H.H., În: The economics and ethics of private property. Studies in political economy and philosophy, Boston: Kluwer Academic Publishers, 1993;
Institutul Național de Statisticã – Starea economicã și socialã a României 2007 și 2008 date statistice ;
Institutul Național de Statisticã București, Anuarul Statistic al României, ediția 2009;
Institutul Național de Statisticã București, Anuarul Statistic al României, ediția 2008;
Institutul Național de Statisticã București, Starea economico-socialã a României, 2009 date statistice ;
Istituzioni di Scienza delle finanze, Torino, 1911, p. 2;
Johnson, P., În: O istorie a lumii moderne: 1920 – 2000, Editura Humanitas, București, 2003. p.41;
Kirițescu Costin, În: Relațiile valutar-financiare internaționale,Editura Științificã și Enciclopedicã, București, 1978, p.47;
Lenain, P. FMI, Editura CNI Coresi, București, 2000;
Legea 199/ privind ratificarea Cărții europene a autonomiei locale adoptată
Legea 101/ privind Statutul Bancii Nationale a Romaniei, publicatã în Monitorul Oficial nr. 203/ cu modificãrile și completãrile ulterioare;
Legea 189/1998 privind finanțele publice locale publicatã în Monitorul Oficial nr.404/ cu modificãrile și completãrile ulterioare;
Legea 213/1998 privind proprietatea publicã și regimul juridic al acesteia, publicatã în Monitorul Oficial nr. 448/ cu modificãrile și completãrile ulterioare ;
Legea administrației publice locale 69/1991 publicatã în Monitorul Oficial nr. 238/ cu modificãrile și completãrile ulterioare;
Legea 33/ privind activitatea bancara, republicata în Monitorul Oficial nr.70/ cu modificãrile și completãrile ulterioare ;
Legea nr. 34/ privind Statutul Bancii Nationale a Romaniei, publicatã în Monitorul Oficial nr. 70/ cu modificãrile și completãrile ulterioare;
Legea 58/, care abrogã Legea nr. 33/ privind activitatea bancarã, publicatã în Monitorul Oficial nr. 121/ cu modificãrile și completãrile ulterioare;
Legea 273/2006 privind finanțele publice locale, publicatã în Monitorul Oficial nr. 618 din ;
Lehrbuch der Finanzwissenschaft, vol I, Leipzig, 1907;
Ministerul Finanțelor Publice al României, Raport privind situația macroeconomică pentru anul 2006 și proiecția acesteia pe anii 2007-2009 ;
Lipsey Richars G., K. Alec Chrystal , În: Economia pozitivã, Editura Economicã, București, 1999. 344 p.;
Mancur Olson, În: Creșterea și declinul națiunilor prosperitate, staglație și rigiditãți sociale, Editura Humanitas, București, 1999. p.12 ;
Manole Tatiana, În: Finanțe publice locale: teorie și aplicații, Chișinău,Editura Cartier, 2000. p.50-60.;
Manole Tatiana, În: Finanțe Publice. Teorie și aplicații, Chișinău, AAP. 1998. p.8-11 ;
Manole Tatiana, În: Finanțele publice locale rolul lor în consolidarea autonomiei financiare la nivelul unităților administrativ-teritoriale, Editura Epigraf, Chișinău, 2003. p.15-18;
Marinescu, C. (coord.), În: Economia de piață: fundamentele instituționale ale prosperității, Editura ASE, București, 2007. p.5-8;
Marinescu, C., În: Instituții și prosperitate. De la etică la eficiență, Editura Economică, București, 2004. p.7-9 ;
Marinescu, C., În: Mitul «criteriului eficienței» în știința economică, Revista Analiză și Prespectivă, Editura Expert Bucuresti, 2000. p.10-12;
Matei Gheorghe , În: Finanțe generale, Editura Mondo Economicã , Craiova , 1994. 299 p.;
Milton Friedman, În: Capitalism și libertate, Editura Enciclopedicã , București , 1995.181 p.;
Mises, L. von.. Human Action-, A Treatise on Economics, Ludwig von Mises Institute, Auburn, 1999;
Mc Graw-Hill Book Company -Public Finance, New York San Francisco 1985, p. 23;
McGraw-Hill Book Company – Public Finance in Theory and Practice, New York 1973 , p. XIII;
Ministerul Finanțelor Publice, Cartea Albã, 2002 ;
Ministerul Finanțelor Publice, Deficitul bugetar mãsurat conform Sistemului European de Conturi SEC 1995;
Moldoveanu George, În: Analiza organizaționalã, Editura Economicã, București, 2000.149 p.;
Molnar Cătălina, Manea Florentina, În: Un an plin de provocări pentru România, Editura Business Digest, 2009. p.2 ;
Molnar Cătălina, Manea Florentina, În: Diagnosticul crizei – România prinsă pe picior greșit, Editura Business Digest, p. 3;
Morar Dan , În: Finanțe publice și evaziune fiscalã, Editura Economicã, 2008. p.17 ;
Moșteanu Tatiana și colectivul, În: Finanțe Publice, Editura Universitarã București 2005. p.180-200 ;
Moșteanu Tatiana, În: Buget și Trezorerie Publicã, Editura Universitarã, București, 2004. 368p.;
Moșteanu Tatiana, În: Prețuri, echilibru concurențial și bunãstare socialã, Editura Economicã, București, 2001. p.197-199 ;
Moșteanu Tatiana, Stroe Radu și alții, În: Politici fiscale și bugetare pentru reformarea economiei și relansarea creșterii economice, Editura Economicã, București, 2003. p.50-84 ;
Moșteanu Tatiana, În: Studiu detaliat privind analiza cost-beneficiu -Prețuri, echilibru concurențial și bunãstare socialã, cap. 9. p.64-72 ;
Moșteanu Tatiana,Vuțã M., Câmpeanu E., În: Buget și trezorerie publicã, Editura Universitarã, Bucuresti, 2003. p.112-140 ;
Musgrave Richard A, Musgrave Peggy B., În: Public Financie in Theory and Practice, Mac Graw Hill , 1981. p.6-21;
Olson M.,Dictatorship, Democracy, and Development, American Political Science Review 87, no. 3. p.567-576;
Onofrei Mihaela, În: Finanțele întreprinderii, Editura Economicã, București , 2004. p.50-96;
Parrado, S.D., Assigning Competences and Functions to Local Self-Government in Four EU member states: A Comparative Review, Editura Sigma, 2005;
Pãun Cristian, În: Nevoia de Finanțare a unei economii – suport curs, 2009. p.15-19;
Pauwels Stefan, În: Analiză Economică a Directoratului General al Comisiei Europene pentru afaceri economice și financiare, Volum 6, nr. 1, . p.5-6;
Pelkmans, J., În: European Integration Methods and Economic Analysis, Perarson Education Limited, 2001;
Popeangã P., În: Controlul financiar și fiscal, Editura CECCAR București, 2004. p.18-22;
Profiroiu M., În: Managementul organizațiilor publice , Editura Economicã, București, 2001. p.24-34;
Richars G. Lipsey, K. Alec Chrystal, În: Economia pozitivã, Editura Economicã, București, 1999. 983 p.;
Romano Prodi , În: O viziune asupra Europei, Editura Polirom, Iași, 2001. 69 p.;
Rotaru L. Egalizarea veniturilor bugetare în structurile administrativ- teritoriale în Republica Moldova: Autoref. tezei dr. șt. economice, Chișinău, 2009. 30 p;
Rotaru C. Economisirea și stimularea investițiilor –mijloc de propulsare a creșterii economice: Autoref. tezei dr. șt. economice, Chișinău, 2011. 28p. ;
Revista Piața Financiarã, colecția 2004-2005;
Samuelson Paul, Nordhaus William, În: Economia politicã, Editura Teora, București, 2000, 336 p.;
Secreieru A., În: Finanțele publice intrumente și mecanisme financiare de intervenție guvernamentală, Chișinău, Editura Epigraf ,Chișinău, 2004, 420 p.;
Socol, C. și Socol Aura Gabriela, În: Analiza managementului politicii fiscale în România: lecții pentru țările emergente , vol3(5), mai 2009. p.245-246;
Soșdean A., Boloș M., În: Bugetul local – abordare teoreticã și metodologicã, Editura Mirton, Timișoara, 2002. 104 p;
Stan Ion N., În: Activitatea economicã a autoritãților locale din România,în contribuții la cunoașterea economiei romãnești, București, 1944, 363 p.;
Stan, I.N. În: Finanțele locale- câteva constatāri și propuneri, Cartea Româneascā., București, 1941. p.11;
Stancu Ion, În: Gestiunea financiarã a agenților economici, Editura Economicã, București, 1994. p.123;
Stangl, Anna, Nerb, G., CESifo, În: Studiu Economic Mondial, volum 8 nr. 3, Institutul Ifo pentru Cercetări Economice, 2009, p.7 ;
Stephen C.R. Munday, În: Idei de avangardã în economie, Editura Codecs, București, 1999;
Stoian Valeriu și A. Berea , În: Balanța de plãți externã, Editura Științificã și Enciclopedicã, București , 1977. p.5-9;
Stoica Valeriu, În: Statul și familia. Dimnesiuni economice, Editura Artemis, București, 1999. p.32;
Stratulat O., În: Impozite directe – abordare teoretică, Chișinău, Editura Evrica, 2004. p.95;
Tanzi, V., În: Rolul statului și al finanțelor publice pentru generațiile următoare, Volum 8, nr. 2, 2008. p.17-18;
Tanzi,V.,Schuknecht,L., În: Public Spending in the 20th Century: A Global Perspective,Cambridge and New York: Cambridge University Press, 2000;
The public finances, În: Revised edition, Richard D. Irwin 1965;
Toma M., În: Finanțe și gestiune financiarã , Editura Didacticã și Pedagogicã, București, 1994. p.7-10 ;
Traité de la science des finances Paris, 1906, p.2-3;
Traité de la science des finances, Paris, V.Giard& e.Briere, 1909, p. 15;
Timuș V. Integrarea Republicii Moldova în fluxurile financiare internaționale: Autoref. tezei dr. șt. economice, Chișinău 2010. 34p.
Ulian Galina, Asavetei Răduțu, În: Armonizarea politicii fiscale în perspectiva stabilizării macroeeonomice, Conferința Internațională Chișinău, Editura Centrul Poligrafic al USM, 2007. p.149-157;
Ulian Galina, Asavetei Răduțu, În: Impozitarea veniturilor din transferul proprietăților imobiliare din patrimoniul personal – o nouă cale spre eludarea legislației fiscale, evaziune fiscală și concurență neloială(cazul României), Editura jubiliară, vol IV, Chișinău, CEP USM, 2006. p.302-305 ;
Vãcãrel Iulian, În: Politici fiscale și bugetare în România 1990-2000,Editura Expert, București, 2001. p.247;
Vãcãrel Iulian, În: Bugetul de programe multinaționale, Editura Expert București, 2002. p.25-26 ;
Vãcãrel Iulian, În: Bugetul pe programe multianual–concepții,reglementãri,rezultate, perspective, Editura Expert București, 2002. p.37 ;
Vãcãrel Iulian, În: Finanțe publice, Editura Didacticã și Pedagogicã R.A, București, 1999. 175 p. ;
Vãcãrel Iulian, În: Finanțe publice, ediția a- III-a, Editura Didacticã și Pedagogicã, București 2001. p.94;
Vãcãrel Iulian, În: Finanțe publice, Ediția a-V-a, Editura Didacticã și pedagogicã, 2006. p.527-535 ;
Vãcãrel Iulian, În: Politici economice și financiare de ieri și de azi, Editura Economicã, București, 1996. p.132-135 ;
Vãcãrel Iulian, În: Studii de istorie economicã și istoria gândirii economice, Editura Academiei Române, București, 2007. 248 p.;
Vintilã Georgeta, În: Gestiunea financiarã a întreprinderii, Editura Didacticã și pedagogicã , București, 2000. 187 p. ;
Voinea, G., În: Bugetul de stat , Editura Universității Al. I. Cuza, Iași, 1971. p.38
Voinea, G., În: Finanțe-credit, Editura Universității Al. I. Cuza,Iași, 1980. 283 p.;
Voinea, G., În: Finanțele locale și dezvoltarea unităților administrativ teritoriale, Editura Științifică și Enciclopedică, 1983. p.43 ;
Waelfel Charles J., În: Encyclopedia of Banking & Finance tenth edition,
SURSE INTERNET
http://www. bnr.ro;
http://www. mfinanțe.ro;
http://www.cnp.ro/ro/prognoze
http://www.eurostat;
http://www.gov.ro
http://www.infoeuropa.ro;
http://www.infopolitic.ro;
http://www.insse.ro;
http://www.just.ro/rtrv_mc.;
http://www.mfinante.ro
ANEXE
ANEXA NR. 1
Apariția finanțelor publice
Sursa : elaborat de autor în baza bibliografiei [72]
ANEXA NR. 2
Raportul dintre sferele relațiilor financiare și sfera banilor
Sursa : [113]
ANEXA NR. 3
Relațiile finanțelor publice
Sursa : [113]
ANEXA NR. 4
Gruparea sistemicã și ierarhizarea finanțelor publice
.
Sursa [113]
ANEXA NR. 5
Structura finanțelor publice în România
Sursa : [72]
ANEXA NR. 6
Sistemul relațional dintre finanțele publice și bugetul de stat
Sursa : [72]
ANEXA NR. 7
Cheltuielile bugetului general consolidat pe clasificația economică
în evoluție pe perioada 2008-2013
-mil.lei-
Sursa : Ministerul Finanțelor Publice – Strategia bugetar fiscală pe perioada 2008-2013 și execuții bugetare pe anii 2008,2009,2010,2011
ANEXA NR. 8
Evoluția cheltuielile bugetului general consolidat (BGC)
pe perioada 2008-2013 -mil.lei-
Sursa : MFP – Strategia bugetar fiscală pe perioada 2008-2013 și execuții bugetare 2008-2011.
ANEXA NR. 9
Nivelul mediu al veniturilor bugetelor locale ( % din veniturile bugetului general consolidat ) în perioada 1991-2008
cheltuielile bugetului general
Datoria publică
Sursa : date EUROSTAT
ANEXA NR. 10
Serviciul datoriei publice guvernamentale 2010-2011
Sursa : elaborat de autor în baza Raportului Ministerului Finanțelor Publice din România, pe anul 2010
Deficitul bugetului general consolidat
Sursa : elaborat de autor în baza Raportului Ministerului Finanțelor Public din România, pe anul 2010 din România
ANEXA NR. 11
ANEXA NR. 12
Cadrul Macroeconomic Intern în anul 2012 din România
Sursa : elaborat de autor în baza Strategiei fiscal bugetară 2012-2014 din România
Evoluția produsul intern brut al României pe perioada 2008-2011 ANEXA 13
-modificări procentuale față de anul precent-
Sursa : elaborat de autor în baza Programului de convergență 2011-2014
Poziția bugetar consolidatā pe perioada 2008-2012
-% din PIB-
Sursa : elaborat de autor în baza Raportului de Convergență 2011-2013 a Ministerului Finanțelor Publice din România
ANEXA NR.18
Efectele politicii fiscale expansioniste
Sursa : Tatiana Manole -Finanțele publice locale, rolul lor în consolidarea autonomiei financiare la nivelul unităților administrativ-teritoriale, Editura Epigraf, Chișnău, 2003
Conținutul reformei în sens general
ANEXA NR.19
Sursa : elaborat de autor în baza bibliografiei [114] ;
Modelul de management al serviciilor publice în România, ca rezultat al aplicãrii regulilor descentralizãrii și deconcentrãrii
Sursa : elaborat de autor în baza bibliografiei [158]
ANEXA NR. 20
Gradul de îndeplinire a criteriilor de
*) nivel de referințã, noiembrie 2009-octombrie 2010( Lituania, Slovacia);
**) nivel de referință, septembrie 2009-august 2010 ( Portugalia și Slovacia . Estonia nu are în prezent obligațiuni emise pe termen lung).
***)Calculat ca deviația maximă, a cursului de schimb față de euro în intervalul nov.2008-oct.2010 comparativ cu media înregistrată în oct.2008 pe baza datelor zilnice . O deviație în sens ascendent/descendent presupune aprecierea/deprecierea monedei comparativ cu nivelul cursului de schimb consemnat în oct.2008;
****) conform metodologiei ESA 95; proiecții conform Notificărilor EDP( Procedura Deficitului Excesiv) oct.2010
Sursa : Eurostat, BCE, Institutul Național de Statisticã, Ministerul Finanțelor Publice, BNR.
ANEXA NR.21
Compararea sistemelor PPBS și ZBB
Sursa : [15]
ANEXA NR. 22
Fluxul veniturilor și cheltuielilor pe ansamblul economiei
CHELTUIELI
VENITURI
Sursa : elaborat de autor în baza [159]
ANEXA NR 23
Ciclul R.C.B
Sursa : [ 15, p. 25].
.
ANEXA NR.24
Conținutul echilibrului general economic
Sursa : [113, p. 324]
ANEXA NR.25
Sursa : elaborat de autor în baza [113]
ANEXA NR.26
Sursa : [56]
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Finantele Publice Si Impactul Banului Public Asupra Economiei Nationale (ID: 140314)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.