. Finantele Intreprinderii Si Rolul Lor In Constituirea Fondului Financiar

CAP I Finanțele întreprinderii și rolul lor în constituirea fondului financiar;

Procese de formare, repartizare și utilizare a fondurilor au loc nu numai la nivelul statului ca autoritate publică, ci și în întreprinderi publice, organisme bancare și financiare, de asigurări sociale și de bunuri etc.

Finanțele întreprinderilor publice reprezintă veriga primară, de bază, a întregului sistem financiar și de credit, această afirmație bazându-se pe faptul că majoritatea fondurilor bănești, ce se formează la diferite nivele, își au izvorul în veniturile create în celule de bază ale economiei naționale. De trăinicia acestor finanțe depinde în cea mai mare parte de constituirea celorlalte sub-sisteme financiare.

Vița economico-financiară a unei întreprinderi publice nu poate fi concepută în afara mediului în care funcționează și evoluează; din acest mediu întreprinderea publică își colectează resursele și tot în cadrul lui efectuează plăți, restituiri de fonduri etc.

Fenomenul financiar se naște din relațiile pe care întreprinderea publică le are cu toții agenți economici și financiari, cu statul și alte organisme.

Întreprinderea publică este o combinație de factori materiali (capital economic) cu factori umani, un agent economic, o entitate , un centru de decizie, care evoluează într-un mediu complex, format din patru universuri interdependente și anume:

Universul economic;

Universul financiar;

Universul social;

Universul statal.

Ca agent economic, întreprinderea publică intră în relații cu alți agenți pe care îi întâlnește pe diferite piețe în care se schimbă bunuri și servicii pe bază de monedă. Cantitățile de mărfuri oferite și solicitate, precum și prețurile sunt variabile, ceea ce influențează echilibrul, astfel că întreprinderea publică este supusă unor legi economice.

Aceste schimburi dau naștere universului economic și ca un univers autonom, organizat pe piețele sale proprii, prin care se schimbă active financiare și monedă.

Agenții economici și financiari ce se întâlnesc pe diferite piețe și între care apar variate raporturi, constituie contextul social în care funcționează și evoluează întreprinderea publică. Acești agenți pot fi grupați, în funcție de piețe, în următoarele grupe principale:

furnizori, pe care întreprinderea publică îi întâlnește pe piața de materii prime și servicii;

clienți, pe care întreprinderea publică îi întâlnește pe piața de produse și servicii:

salariații și conducători, pe care întreprinderea publică îi găsește pe piața muncii;

acționari sau asociați, împrumutători și intermediari financiari, pe care întreprinderea publică îi găsește pe piața financiară etc. Între întreprinderea publică, pe de o parte și diferitele persoane fizice și juridice, pe de altă parte, se nasc, așa cum s-a mai arătat, variante raporturi, care vizează cumpărări și vânzări de mărfuri și servicii, angajări și plata drepturilor de personal, formarea capitalurilor proprii și împrumutate. De asemenea, întreprinderea are raporturi cu:

diferite organe statale, care se concretizează în plata impozitelor și taxelor sau primirea de subvenții și alocații de la bugetul statului;

societăți de asigurare, către care întreprinderea publică achită prime de asigurare și de la care va beneficia, în anumite situații, de plata unor despăgubiri;

organe de asigurări sociale, față de care întreprinderea publică are obligații privind formarea unor fonduri necesare asigurării condițiilor de trai în conformitate cu legislația în vigoare.

Totalitatea raporturilor generate de formarea, repartizarea și utilizarea fondurilor bănești necesare realizării variantelor activități economice, sociale, culturale etc. la nivel de întreprindere publică reprezintă esența finanțelor acesteia:

Finanțele întreprinderii publice, deși își găsesc sediul în sfera repartiției, au o puternică influență asupra producției, circulației și consumului.

În plan suprastructural, finanțele întreprinderii publice se prezintă ca o ramură a științei financiare, care analizează mecanismele de procurare și gestionare a resurse lor financiare, izvoarele și destinația acestor resurse, în vederea satisfacerii diferitelor nevoi și obținerea unor profituri cât mai mari.

Într-o întreprindere publică se pot crea numeroase fonduri între care: fondul pentru investiții în active fixe, fondul de rulment, fondul de rezervă, fondul de cercetare științifică, fonduri pentru acțiuni sociale, culturale și sportive, fonduri pentru recalificare, premiere și participarea salariaților la profit etc.

Izvoarele acestor fonduri pot să difere de la caz la caz, cu mențiunea că, pentru anumite activități, întreprinderea publică poate apela și la resurse împrumutate.

Principalele metode utilizate în colectarea fondurilor sunt: aportul asociaților și acționarilor, autofinanțarea, creditarea și finanțarea bugetară. Aceste metode și izvoare de constituire a fondurilor variază într-o anumită măsură în funcție de formele pe care le îmbracă întreprinderile publice șși proprietatea asupra lor. Astfel, vom întâlni unele particularități în finanțele regiilor autonome, societăților comerciale, cooperativelor și asociațiilor cooperatiste, societăților mixte etc.

Ținând cont de stadiul de dezvoltare a țării noastre, de tranziția la economia de piață, se impune a se lua măsuri de perfecționare a finanțărilor întreprinderilor publice, între care:

Continuarea înlăturării caracterului centralizat al finanțelor, instituirea de noi pârghii financiare și renunțarea la unele vechi;

Îmbunătățirea mecanismelor de formare și gestionare a capitalurilor, a metodelor de previziune și prognoză financiară și accelerarea circuitului fondurilor;

Folosirea unor metodologii adecvate și realiste de stabilire a necesarului de fonduri, a rezultatelor și de analiză financiară;

Stimularea sau îngrădirea de către stat prin politica de impozite, taxe și subvenții a unor activități și reorientarea altora,

Îmbunătățirea modului de acordare, garantare și restituire a creditelor și creșterea rolului acestora și a dobânzilor în derularea activității economice;

Aplicarea unor metode de amortizare în raport cu cerințele progresului tehnic;

Înlăturarea blocajelor financiare între întreprinderi, îmbunătățirea și simplificarea decontărilor și instituirea unor forme rapide de plată a mărfurilor și serviciilor etc.

Alături de celelalte subsisteme financiare, finanțele întreprinderii publice trebuie să-și aducă contribuția la edificarea noii economii de piață, la dezvoltarea proprietății private, la buna administrare și gestionare a patrimoniului, la asigurarea unui circuit normal și eficient al capitalului, la amortizarea diferitelor categorii de interese printr-o rațională repartizare a profitului, la tehnologizarea și promovarea progresului tehnic și științific, la sporirea nivelului calitativ al produselor și creșterea eficienței, spre a ne putea încadra în circuitul mondial al bunurilor, a deveni competitivi pe piața externă și a intra în rândurile țărilor civilizate.

În dezvoltarea economiei, în etapa actuală apar numeroase bariere, pentru înlăturarea cărora este necesară creșterea rolului finanțelor întreprinderilor publice. Între aceste obstacole menționăm:

dezechilibrele grave între sferele reproducției și ramurile economiei naționale;

penuria de produse și criza profundă care domină toate sectoarele de activitate;

nivelul scăzut al producției, al organizării acesteia și a muncii, al eficienței economice;

lipsa de materii prime și energie, de tehnică modernă și valută;

izolarea față de lumea civilizată cu un grad înalt de dezvoltare;

secătuirea resurselor țării prin exploatarea irațională a acestora;

subdezvoltarea agriculturii și a sectorului terțiar etc.

Finanțele întreprinderilor publice vor trebui să contribuie la buna funcționare a mecanismelor economiei de piață, la dezvoltarea economică și socială a țării.

CAPITOLUL 2

PREZENTAREA S.C. „COMBINATUL DE OȚELURI SPECIALE TÂRGOVIȘTE” S.A. ȘI A PIEȚEI ACESTEIA

Această societate, după cum reiese și din denumire, are ca obiect de activitate, producerea și comercializarea oțelurilor speciale și nu numai, ea mai produce numeroase sortimente de tablă, sârmă și chiar produse derivate din acestea. Piața de desfacere este reprezentată atât de clienți interni cât și externi. În exterior numele mărcii societății este recunoscut în Europa, Asia, Africa.

În prezent societatea se află într-un proces amplu de restructurare, ajungând de la 10494 angajați în 1990 la 5711 angajați la începutul anului 2000.

Societatea „C.O.S.T.” beneficiază de atenția Uniunii Europene, care a lansat în cadrul acestei societăți un program denumit „Ricop”, prin care se acordă credite nerambursabile în sprijinul restructurării.

2.1. SCURT ISTORIC

S.C. COST TÂRGOVIȘTE a luat ființă prin H.C.M. numărul 1101/1969 sub denumirea de „I.O.A.”.

Primele capacități de elaborare și forjare a oțelului au fost puse în funcție în perioada 1973 – 1975.

În 1975 prin H.C.M. nr. 300/01.03.1975 I.O.A. se transformă în COS, acest nume fiind cunoscut și azi. Prin H.G. nr. 29/1991 și în baza legii nr. 15/1990 a fost înființată S.C.COST- S.A. prin preluarea patrimoniului fostului COS TÂRGOVIȘTE.

Forma de proprietate.

Structura capitalului social este:

FPS 83,66%

SIF Oltenia 15,59%

Alți acționari 0,75%

Societatea este cotată pe piața de capital, acțiunile S.C. COST – S.A. fiind tranzacționate la Bursa de Valori București (indicativ COS) începând cu data de 30 ianuarie 1998. Anterior, acțiunile COS au fost listate pe piața RASDAQ (din 07 ianuarie 1996).

Capital social.

S.C. COST – S.A. are un capital social de 946.763.725 mii lei.

Producție și modernizare.

Prima capacitate a fost pusă în funcțiune în decembrie 1973, după care a urmat instalarea și extinderea capacităților până în 1980.

Producția record a fost înregistrată în 1989, realizându-se 813.552 tone oțel.

Amplul proces de modernizări tehnice și tehnologice a fost început încă din anul 1994, o mare parte a acestora fiind deja finalizată. În prezent, există în funcțiune în cadrul Oțelăriei Electrice nr.2 utilaje ce se situează la nivelul tehnicii de vârf mondiale în elaborarea oțelului cum ar fi:

Cuptoare de topire intensivă, tip EBT, prevăzute cu dozatoare automatizate și sisteme de captare a noxelor;

Două cuptoare de menținere și aliere, tip LF;

Instalație de turnare continuă cu patru fire.

Modernizarea sectorului energo-intensiv se extinde și la Oțelăria Electrică nr.1, fiind în desfășurare etapa de transformare a unui cuptor electric de 10 tone în cuptor de menținere și aliere, de tip LF. Alături de acestea sunt prevăzute modernizări și în cadrul laminoarelor, având ca scop reducerea costurilor și o calitate performantă a oțelului.

Obiectul de activitate:

S.C. COST-S.A. produce și comercializează o gamă largă de produse sub formă de semifabricate și bare forjate, semifabricate și produse laminate, produse trase.

Gama dimensională:

Semifabricate:

Forjate – □ 80-400 mm; Ø 90-500 mm;

Laminate – □ 80-140 mm; Ø 85-145 mm;

Turnate continuu – □ 120 mm, □ 140 mm.

Bare:

Forjate – Ø 30-250 mm, □ 30-250 mm;

(30-125)x(50-300 )mm;

Laminate – Ø12-80 mm; □ 60-70 mm;

(6-30)x(60-120) mm; hex. 24-57 mm;

Laminate pentru armarea betonului neted și crenelat – Ø 12-40 mm.

Produse trase:

Bare – Ø 2-50 mm; hex. 8-50 mm;

Colaci – Ø 2-25 mm; hex. 8-20 mm.

Fabricația și livrarea produselor de oțel destinate vaselor sub presiune și cazanelor de abur sunt certificate în conformitate cu AD – MERKBLATT – 0/TRD 100.

Fabricația și livrarea produselor de oțel destinate lanțurilor navale (U3, U2, U1) sunt fabricate în conformitate cu cerințele și regulile LLOYD’S REGISTER.

Capacitatea și structura de producție. COST a fost proiectat să funcționeze ca o unitate integrată de emifabricate și produse laminate, produse trase.

Gama dimensională:

Semifabricate:

Forjate – □ 80-400 mm; Ø 90-500 mm;

Laminate – □ 80-140 mm; Ø 85-145 mm;

Turnate continuu – □ 120 mm, □ 140 mm.

Bare:

Forjate – Ø 30-250 mm, □ 30-250 mm;

(30-125)x(50-300 )mm;

Laminate – Ø12-80 mm; □ 60-70 mm;

(6-30)x(60-120) mm; hex. 24-57 mm;

Laminate pentru armarea betonului neted și crenelat – Ø 12-40 mm.

Produse trase:

Bare – Ø 2-50 mm; hex. 8-50 mm;

Colaci – Ø 2-25 mm; hex. 8-20 mm.

Fabricația și livrarea produselor de oțel destinate vaselor sub presiune și cazanelor de abur sunt certificate în conformitate cu AD – MERKBLATT – 0/TRD 100.

Fabricația și livrarea produselor de oțel destinate lanțurilor navale (U3, U2, U1) sunt fabricate în conformitate cu cerințele și regulile LLOYD’S REGISTER.

Capacitatea și structura de producție. COST a fost proiectat să funcționeze ca o unitate integrată de producție dotată cu echipamente de înaltă tehnologie sturcturate pe trei fluxuri de producție

FLUX nr. 1

OȚELĂRIA ELECTRICĂ NR. 1

Este pusă în funcțiune în 1973.

Capacitatea proiectată: 37.000 tone/an.

Capacitatea existentă; 20.000 tone/an.

Secția OE 1 are în dotare:

cuptor electric cu arc de 10 tone;

instalație de tratare a oțelului, tip LF de 10 tone;

instalație de tratare a oțelului în vid, tip VOD de 10 tone;

instalație de retopire a oțelului sub zgură cu cristalizator fix – capacitate 1500 tone/an.

Structura de producție:

oțeluri aliate de scule;

oțeluri rapide;

oțeluri inoxidabile și refractare.

FOEJA DE BARE ȘI BLOCURI

Este pusă în funcțiune în trei etape: 1971-1975; 1976-1980; 1985-1986.

Capacitate proiectată: 37.400 tone/an.

Capacitate existentă: 16.135 tone/an.

Dotări:

Cuptoare de încălzire + preîncălzire; cuptoare de tratament termic.

Prese hidraulice – PH 1000 tf, tip Demag (capacitate 7420 tone/an) și tip Schleoman (capacitate 7500 tone/an; PH – 1600 tf, tip Schleoman (capacitate 12.500 tone/an).

Mașini de forjat radial:

SXP 55 – destinat forjării de bare și produse tubulare (capacitate 22.350 tone/an; dimensiuni 100-450 mm)

SXL 40 – cu destinație preforjări și forjări în produse finite (capacitate 16.500 tone/an)

SXP 26 – cu destinație preforjări și forjări în produse finite (capacitate 9430 tone /an)

SXP 16 – cu destinație preforjări și forjări în produse finite (capacitate 4530 tone/an)

SS 412 – capacitate 1295 tone/an.

Mașini de polizat CENTRO-MASKIN

Instalație de sablare – GUTMANN

Mașini de îndreptat BOONX

Mașini de debitat AMADA; WOKA; WIRTH

Ciocane de forjă

Mașini de cojit

Instalație REZ cu cristalizator mobil (capacitate 2500 tone/an)

FLUX nr. 2

OȚELĂRIA ELECRICĂ NR. 2

Capacitate proiectată: 1.004.000 tone oțel brut/an.

Capacitate după modernizare: 561.000 tone oțel brut/an.

Secția OE 2 are în dotare:

cuptor electric modernizat 70 tone

cuptor electric tip EBT de 70 tone

2 instalații de tratare a oțelului, tip LF de 70; 100 tone

instalație de tratare a oțelului lichid în vid, tip DH

instalație de turnare continuă țagle

LAMINORUL DEGROSISOR ȘI DE SEMIFABRICATE (LDS)

Este pus în funcțiune în anul 1975.

Capacitate de prelucrare de 1.000.000 tone/an lingou în 780.000 tone/an blumuri și țagle.

Capacitate existentă: 247.395 tone/an.

Gama dimensională:

Ø 85-140 mm;

□ 80-140 mm;

Materia primă constă din:

lingouri calde provenite de la OE 2;

lingouri reci provenite de la OE 1;

lingouri reci din exterior;

blumuri reci din exterior.

LAMINORUL DE POFILE MIJLOCII ȘI UȘOARE (LPMU)

Este pus în funcțiune în anul 1975 cu o capacitate proiectată de 250.000 tone/an.

Gama dimensională:

oțel rotund: 20-80 mm;

oțel lat: 60 x 6 – 120 x 20 mm;

pătrat: 60, 65, 70 mm;

hexagonal: 24, 29, 32, 34, 38, 40, 43, 48, 52, 57,mm;

Lungimea barelor: 4-12 m.

LAMINORUL DE POFILE MICI

Este pus în funcțiune în anul 1984.

Capacitate proiectată: 250.000 tone/an.

Gama dimensională:

pofile rotunde: 12-30 mm în colaci;

pofile rotunde: 12-40 mm în bare.

Capacitate existentă LPMU + LPMici: 281.825 tone/an.

TRĂGĂTORIA DE BARE

Este pusă în funcțiune eșalonat între anii 1978-1986.

Capacitate proiectată:67.000 tone/an.

Capacitate existentă: 33.400 tone/an.

Gama dimensională:

colaci: Ø 2-25 mm;

bare: Ø 3-50 mm;

bare hex. 8, 10, 11, 12, 13, 14, 16, 17, 19, 22, 27, 30, 32, 36, 38, 41, 46, 50 mm.

FLUX nr. 3

LAMINORUL DE BENZI ELECTROTEHNICE (LBE)

Capacitate existentă: 32.160 tone/an.

LBE este un obiectiv de producție destinat fabricării de benzi și table din oțel silicios pentru motoare electrice și transformatoare. Secția este prevăzută cu utilaje necesare pentru laminarea la rece, tratament termic și ajustarea benzilor și tablelor electrotehnice, pornind de la banda laminată la rece.

În anul 1976 a fost pus în funcțiune laminorul policilindric de tip SENDZIMIR furnizori fiind DEMAG și ASEA, cu o capacitate normală finit/laminat de 9.372/13.340 tone/lună și linia de tăiere combinată (furnizor DEMAG – ASEA).

În anul 1977 au fost puse în funcțiune: linia de pregătire bandă laminată la rece (furnizor DEMAG – ASEA), linia de tratament termic D1 (furnizor DEMAG, WELLMAN, ASEA) și linia de acoperire cu diaelcritic organic și anorganic nr.1 (furnizor DEMAG, WELLMAN, ASEA).

În anul 1978 au fost puse în funcțiune liniile de tratament termic B2 și C (furnizor DEMAG, WELLMAN, ASEA).

În anul 1982 au fost puse în funcțiune laminorul Quarto reversibil cu o capacitate nominală finit/laminat de 12.500/13.343 tone/lună furnizori fiind VOEST ALPINE și SIEMENS și un cuptor cu vacuum furnizat de EBNER.

Piața internă și externă. Calitatea produselor a permis S.C. COST- S.A. să fie prezentă atât pe piața internă cât și pe piața externă și să câștige în fața concurenților clienți, deveniți în timp clienți tradiționali.

S.C. COST se remarcă pe piața internă de produse metalurgice ca unic producător organizat de oțeluri speciale, unic producător pentru industria nucleară și benzi laminate la rece pentru industria electrotehnică.

Cota de piață deținută de COST pe sectoare de activitate este:

auto – 82%;

rulment – 26%;

organe de asamblare – 76%;

arcuri – 90%;

construcții de mașini – 63%;

scule – 55%;

bandă electrotehnică – 80%;

Produsele companiei sunt exportate în proporție de aproximativ 20% din producția totală în țările din Uniunea Europeană, Europa Centrală și de Est, Asia de Sud-Est, Africa și Orientul Mijlociu.

Principalii concurenți. La produse forjate pe piața externă COST are următorii concurenți: BOHLER (Austria) și RAVNE (Slovenia). La produse laminate concurenții COST pe piața internă sunt: SIDERURGICA (Hunedoara) și OȚELINOX (Tărgoviște); iar pe piața externă sunt: USINOR SACILOR, THYSSEN KRUPP STAHL, ASIL CELIK (Turcia), HUTA STALLOWAWOLA (Polonia), COMBINATUL ELECTROMETALURGIC OSKOL (Rusia). La produse trase concurenții pe piața internă sunt: INDUSTRIA SÂRMEI (Cămpia Turzii) și pe piața externă THYSSEN KRUPP STAHL, UNISOR SACILOR, BRITISH STEEL. Concurenții COST la producția și comercializarea benzii electrotehnice laminată la rece cu grăunți neorientați, pe piața externă sunt VSV Kosice Slovacia, NOVOLIPETK Rusia și SEVERSTAHL CEREPOVETS Rusia.

ORGANIZAREA ȘI FUNCȚIONAREA S.C. COMBINATUL DE OȚELURI SPECIALE

TÂRGOVIȘTE-S.A.

Înainte de toate, pentru a putea desfășura o activitate eficientă orice firmă trebuie să-și organizeze activitatea. Organizarea activității firmei este deosebit de important a se efectua după principii științifice pentru că ea atrage după sine un întreg arsenal de fenomene și procese specifice cu implicații majore asupra rezultatului final.

Funcționarea presupune o structură organizatorică (managerială) și o organigramă care se impun a fi respectate deoarece altfel se instalează anarhia și nu se pot realiza obiectivele propuse. Structura organizatorică reprezintă împărțirea pe compartimente a activității firmei la care se adaugă responsabilitățile determinate de specificul domeniului. Organigrama firmei prezintă în mod schematic structura managerială a firmei sau posturile și competențele acestora . Așadar organizarea unei societăți este punctul de plecare în desfășurarea obiectului de activitate al firmei indiferent de forma de proprietate, capital social, domeniu de activitate.

În mediul economic actual se impun termeni de competiție tot mai drastici în mod critic de capacitatea de a se diferenția de concurență printr-o preocupare continuă și consecventă atât pentru creșterea gradului de prosperitate a organizației și a tuturor factorilor cheie implicați în activitatea acesteia.*

2.2.1. ORGANIGRAMA SOCIETĂȚII

Organigrama firmei se prezintă sub forma schemei-bloc în care sunt reprezentate prin „căsuțe” toate verigile organizatorice ale firmei, așezate ierarhic, astfel încât să poată fi identificate „lanțurile de comandă”, rangurile ocupate de fiecare „căsuță”, căile posibile de aplicare a principiilor delegării sarcinilor, numele conducătorilor.

Într-o firmă modernă, fiecare angajat este dator să cunoască locul ocupat de el în cadrul mecanismului de ansamblu al firmei și să lucreze conform funcției ocupate. Pentru conducătorii care au în subordine o grupare de personal, reprezentată în organigramă printr-o „căsuță”, organigrama le servește la identificarea numelui și rangului colaboratorilor în rezolvarea problemelor complexe ale firmei, la comunicarea interstructurală, etc.

Atunci când anumiți factori de conducere din organigrama firmei părăsesc, din diferite motive, compartimentul în care au lucrat, postul trebuie completat, iar organigrama va fi de urgență actualizată. Fiecare manager are nevoie de un exemplar al organigramei spre a putea comunica cu ceilalți. Aceste modificări care urmează a se realiza în cadrul organigramei pot fi generate și de unii factori formali cum ar fi: restructurarea firmei, restrângerea activităților, dezafectarea unor uzine și linii de producție, sau reprofilarea firmei. Pentru o corectă evidență a elementelor cuprins în organigramă, precum și modificările intervenite, organigramele se elaborează și se „stochează” în calculator. Există programe informatice care execută și actualizează organigramele.

Organigrama este un document nelipsit din nici o firmă, indiferent de mărimea și structura organizatorică, ea face parte din manualul firmei (Regulamentul da organizare și funcționare) alături de alte instrumente și documente precum:

Diagramele de relații

Descrierea posturilor

Proceduri și tehnici administrative asociate.

Sarcinile implicate de funcționarea unei firme sunt de o mare utilitate. Organigrama le sistematizează pe grupe sau compartimente și le intercorelează prin intermediul structurii organizatorice.

Având în vedere complexitatea activităților desfășurate de societatea COST se impune alcătuirea unei organigrame analitice, care să cuprindă toate compartimentele, secțiile, uzinele, birourile și atelierele la nivel global. Fiecare compartiment al organigramei are atribuțiuni clare, înscrise în „fișa postului”, fișă conținută în manualul firmei.

Analizând organigrama, putem spune că structura ierarhică apare detaliat prezentată pe cele două nivele existente, orizontal și vertical. Nivelul vertical cuprinde de sus în jos următoarea ierarhie (evidențiată în figura 2):

Figura 2

Sursa: Compartimentul financiar-contabil al S.C. „C.O.S.T.” S.A.

Nivelele ierarhice pe verticală sunt numeroase, fapt ce poate determina concluzia „birocrația” este bine instalată în societate, însă paradoxal aceasta este pe bună dreptate „instaurată”, deoarece este impusă de structura activității firmei și de necesitatea luării deciziilor ferme și fără echivoc în cunoștință de cauză a problemelor specifice, tehnice. La nivel inferior este greu a se lua o hotărâre legată de domeniul producției, deoarece secțiile și atelierele sunt dependente unele de altele, iar o decizie la nivel de fiecare secție sau atelier în parte atrage după sine modificări sau decizii noi în restul secțiilor sau atelierelor.

Ierarhia pe nivel orizontal, este mai puțin determinantă întrucât deciziile sunt adoptate sau sunt puse în aplicare de responsabilii fiecărui departament.

Responsabilitatea luării deciziilor și aplicării sau punerii acestora în aplicabilitate revine reprezentanților de departamente, ținând cont de ierarhia verticală. Răspunderea atingerii scopurilor vizate de fiecare decizie în parte este dată nu numai de reprezentanți, ci împreună cu întreg colectivul din subordine (ierarhie orizontală).

LEGENDĂ:

Serviciul A. Q.

Serviciul controlul calității

Serviciul laboratoare

Laborator control nedistribuire

Atelier metrologie

Serviciul tehnic

Atelier cercetare

Serviciul PPUP

Serviciul financiar

Serviciul contabilitate

Serviciul An. Ec. Preț-Cost

Oficiul de calcul

Serviciul investiții

Serviciul mecanic

Biroul energetic

Atelier proiectare

Serviciul S.G.R.F.P.

Serviciul administrație și protocol

Biroul normare

Biroul evaluare posturi

Serviciul protecția muncii, mediului și P.S.I.

Dispecer medical

Serviciul fier vechi

Serviciul de aprovizionare

Biroul import

Biroul depozite

Atelier auto

Serviciul marketing

Serviciul export

Serviciul vânzări

Secția transporturi C.F.U., R.M.R.

Secția O.E. 1

Secția F.B.B.

Secția O.E. 2

Atelier DOLOMITA

S.P.M.F.R.

Secția L.D.S.

Secția L.P.M.U.

Secția L.P.Mici

Secția T.B.

Atelier strungăria de cilindri

Secția L.B.E.

Secția prelucrări mecanice

Secția turnătoria mixtă

structura organizatorică

Structura organizatorică a unei firme este definită, așadar, printr-un set de compartimente ce grupează sarcinile stabile alocate pe subcompartimente și persoane și printr-o serie de legături de comandă și rapoarte între aceste elemente, caracteristice organizației.

Se consideră că structura reprezintă un factor major în asigurarea performanței organizației. O structură corectă o ajută în atingerea obiectivelor. O structură proastă duce în mod sigur la scăderea performanței. Potrivit definiției structurii, în proiectarea acesteia se pornește de la gruparea sarcinilor, și întrucât sarcinile decurg din planuri, structura trebuie să concorde strategiilor planificate ale evoluției firmei. Pentru a efectua o grupare adecvată a sarcinilor este necesar să fie avute în vedere acele diviziuni, pe orizontală și pe verticală, a muncii de conducere. Diviziunea pe orizontală implică specializarea, respectiv proiectarea posturilor. Diviziunea pe verticală implică probleme legate de lanțurile de comandă și de centralizare (descentralizare). Gruparea posturilor și a sarcinilor în cadrul structurii (compartimentarea structurii) va urma o succesiune de etape ordonate pe verticala piramidei conducerii.*

În fazele în care firma este condusă total de către manageri profesioniști, structura organizatorică a firmei poate fi compartimentată după cinci criterii de specializare:**

Pe funcțiuni ale firmei;

Pe produse;

Mixt, pe funcțiuni și produse;

Geografic;

Pe clienți.

Primele două criterii reprezintă criterii de bază pentru gruparea pe compartimente a sarcinilor. Ele decurg din principalele specializări: orice activitate umană supusă diviziunii sociale a muncii sa poate compartimenta fie pe procese, fie pe produse și fiecare din cele două variante este preferată în anumite circumstanțe. Problema structurii organizatorice este una legată de deciderea a două norme de management contingențiale:

Stabilirea criteriilor de apreciere

Identificarea factorilor de diagnosticare.

Pentru o corectă interpretare a aserțiunilor legate de structura organizatorică se impune să definim noțiunea de structură. O structură organizatorică este o compoziție de compartimente care grupează job-urile și activitățile firmei pe specialități, fixând totodată relațiile de lucru și subordonare necesare funcționării organizației. Prin urmare, structura este o construcție de compartimente articulate similar încăperilor și scheletului de rezistență dintr-un ansamblu arhitectonic. Structura organizației este o parte a organizării de ansamblu a firmei, organizarea de ansamblu implică în principal o serie de procese, simple, mergând până la foarte complicate.

Criteriile de apreciere a structurilor vizează calitățile structurilor în sine. Așadar, printre criteriile de apreciere se includ cele care condiționează efectele procesului de structură asupra rezultatelor activității firmei:

Facilitarea specializării personalului (duce la productivității și satisfacției individuale);

Cheltuirea responsabilă a fondului de salarii pentru manageri;

Dificultatea coordonării la nivel de ansamblu și pe compartimente;

Timpul de răspuns al sistemului;

Flexibilitatea adaptării la schimbări.

Factorii de diagnosticare ale căror atribute, prin asociere (pe baza celor cinci indicatori specificați mai sus) generează o serie de tipuri de structuri. Se impune analizarea minuțioasă a firmei pentru a identifica tipul de structură convenabil (cel mai potrivit sistemului). În alegerea structurii optime se impune o diagnoză a firmei din punct de vedere al factorilor organizaționali interni. O structură organizațională presupune numeroase cheltuieli, fie cu conducerea, fie cu angajații care lucrează în compartimentele respective. Astfel, putem spune că există teoretic structuri specifice firmelor mici (până la 500 de angajați) și structuri specifice firmelor mari (cu număr de angajați de ordinul miilor și zecilor de mii). Tipurile de structuri care sunt cele mai folosite sunt: pe funcțiuni, pe matrice, pe produse.

Societatea comercială COST-S.A., având un număr de angajați foarte mare, are posibilitatea să aleagă ca structură adecvată una „pe produse”. De obicei, cele mai mari firme preferă structurile pe produse, deoarece permit descentralizarea, pe această cale formându-se divizii de producție independente. Ele convin companiilor întrucât minimizează timpul de răspuns al sistemului, creează flexibilitate în adaptarea la condițiile de mediu și asigură totodată o eficientizare a comunicării.

Firmele de dimensiuni medii preferă în multe cazuri structurile în matrice, deoarece acestea fac față atunci când conflictele determinate de conducerea bicefală (pe funcțiuni și pe produs) sunt insignifiante. Aceasta se întâmplă dacă managerii pe produse se impun prin competență.

Ținând cont ne numărul de produse din nomenclatorul de produse, firmele cu produse puține vor prefera structura funcțională, iar cele cu producție diversificată (cazul societății în speță) dau posibilitatea descentralizării și aducerii sub forma unor unități mici cu un nomenclator mai restrâns care sunt ușor de coordonat și gestionat.

Pe lângă factorii organizaționali interni, și factorii de mediu extern influențează alegerea tipului de structură prin: caracteristicile domeniului tehnologic al firmei și gradul de siguranță al funcționării firmei din punct de vedere al cererii și concurenței. Dacă firma acționează în domeniul unor tehnologii standard, iar desfacerea pe piață este asigurată, structura cea mai bună este cea pe funcțiuni, deoarece este mai ieftină și nu pune probleme de adaptare. Când domeniul tehnologic este complicat și are dinamică accentuată, cum e cazul în electronică, fizică nucleară, aeronautică și alte industrii și piața de desfacere are un caracter incert se impun structurile de tip matrice și pe produse.

Structura pe produse nu este afectată doar de factorii interni și externi (aceștia având doar o influență mai mare) ci și de alți factori cu rol hotărâtor cum ar fi: planul de activitate al firmei, obiectivele și strategiile.

Structura firmei COST-S.A. are avantaje și dezavantaje, fiind similară unei construcții formate dintr-o mulțime coerentă de componente juxtapuse. Ca și o mașină, ea trebuie descrisă și dotată cu instrucțiuni privind alimentarea, pornirea, oprirea, monitorizarea, întreținerea și reparația spre a i se asigura o bună exploatare. Toate explicațiile și instrucțiunile referitoare la structura organizatorică se găsesc în Regulamentul de organizare și funcționare, care poate fi considerat „un manual al firmei”.

2.4. RELAȚIILE CONTRACTUALE ALE SOCIETĂȚII CU CLIENȚII*

Relațiile contractuale ale societății COST reprezintă o parte a politicii de vânzări a produselor realizate. Politica de vânzări este principala variantă a politicii economice a societății deoarece ea concretizează veniturile (încasările) estimate a se obține (bugetarea centrelor de gestiune analizat în capitolul anterior) pe baza cărora se realizează toate celelalte obiective economice. Politica de vânzări a societății în discuție cuprinde două părți delimitându-se o politică pe piața internă și o alta pe cea externă. Acestea se elaborează în funcție de pârghiile folosite și de interesele societății. Interesul major al firmei este acela de a-și crea relații contractuale pe termen mediu și lung atât cu clienți interni cât și cu clienții externi.

Metodologia de elaborare a politicii de vânzări are o suită de obiective care sunt realizabile doar prin crearea de relații contractuale stabile cu cât mai mulți clienți.

2.4.1. CLIENȚII SOCIETĂȚII

Caracterul complex al pieței actuale reprezintă principalul element care generează organizarea unui sistem bun de relații între societatea COST și partenerii contractuali ai acesteia. Oferta societății se regăsește în gama variată de produse comercializate în diferite magazine sau ca elemente de bază în procesul de producție al altor societăți. Efortul societății ca firmă producătoare este acela de a se apropia de piața produselor realizate și de a se extinde continuu în cadrul ei pentru a-și asigura un relativ echilibru economico-financiar.

Nerealizarea ofertei poate genera blocaje din punct de vedere financiar atât prin imposibilitatea reaprovizionării din lipsă de lichidități, cât și din imobilizarea de fonduri prin crearea de stocuri supradimensionate. Din acest motiv, raporturile cu clienții constituie o preocupare permanentă a celor însărcinați din cadrul societății cu acest obiectiv. Structura ofertei de mărfuri a societății are un corespondent și în rândul clientelei. Putem spune așadar că avem de-a face cu o clientelă structurală. Pe lângă aceasta societatea dispune și de relații cu o clientelă care solicită un sortiment eterogen de produse.

Încercând o grupare a clienților sau în funcție de natura mărfurilor ce fac obiectul tranzacțiilor comerciale dintre societatea COST și aceștia, avem în vedere următoarele așa-zise domenii de interes (pentru care societatea produce în mod constant matrice primare). Principalele domenii sunt:

Industria auto reprezentată în mod concret de următorii agenți economici care fac parte din rândul clientelei fidele: ROMAN Brașov, RULMENTUL Brăila, ARO Câmpulung Muscel.

Industria de construcții este reprezentată de o clientelă foarte diversificată și dispersată din punct de vedere teritorial în toată țara și nu numai.

Industria producătoare scule și organe de asamblare care este o ramură de interes din ce în ce mai mare pentru societate, deoarece gama de produse solicitate de această industrie este complexă și din punct de vedere financiar stimulativă.

Pe lângă aceste domenii amintite mai sus, societatea COST dispune de relații și cu alți clienți din alte numeroase ramuri ale economiei naționale cum ar fi: industria navală, industria siderurgică, industria metalurgică, industria aeronautică, industria electronică și electrotehnică, etc.

Referitor la clientela externă, societatea se bucură de un larg interes manifestat de o serie de firme din numeroase state ale lumii cum ar fi: țările din Uniunea Europeană, Europa Centrală și de Est, Asia, Africa, cărora societatea le livrează aproximativ 20% din producția totală de mărfuri.

2.5. DISTRIBUȚIA ȘI COSTURILE OFERTEI

Distribuția desemnează ansamblul mijloacelor și operațiunilor care asigură punerea la dispoziția utilizatorilor sau a consumatorilor finali a bunurilor și/sau serviciilor realizate de către producători. Altfel spus, distribuția reprezintă procesul prin care bunurile și/sau serviciile sunt puse la dispoziția consumatorilor – intermediari sau finali – asigurându-li-se acestora facilitățile de loc, timp, mărime, etc, potrivit cerințelor pe care le manifestă în cadrul pieței.

Producătorii și consumatorii, în cadrul oricărei societăți sunt separați prin distanță, distribuției revenindu-i rolul de a regulariza mișcarea bunurilor și/sau serviciilor între aceste două categorii economice pa baza elementului „distanță”. Distribuția în cadrul unităților producătoare operează o regularizare a activității de fabricație, permițându-le acestora o eșalonare a producției pe parcursul întregului an gestionar prin comenzi în avans și prin stocaje, operațiuni care fac ca efectele „sezonalităților” sau conjuncturilor cererii să fie anihilate.*

2.5.1. CIRCUITELE DE DISTRIBUȚIE

Circuitul de distribuție este reprezentat de modalitatea de trecere a unui produs din sfera producției în sfera consumului. Aceasta include producătorul, consumatorul și toți intermediarii cu caracter comercial implicați în transferul respectiv. Circuitul reprezintă un organism complex ce are dimensiuni legate de lungime, lățime și adâncime.**

Societatea COST realizează transferul producției spre consumatori prin intermediul unor circuite de distribuție la nivel național și internațional. Ținând cont de acest fapt, circuitele pe care se bazează distribuția mărfurilor acestei societăți sunt de dimensiuni cuprinse între foarte scurte și foarte lungi. De menționat este faptul că interesul societății în cauză este acela de a practica circuite foarte scurte, care nu cuprind un număr mare de intermediari, fapt care este prevăzut și în politica de vânzări a societății. În unele situații, societatea apelează și la circuite de lungime medie sau chiar lungă, însă eficacitatea acestora este scăzută. Marea majoritate a contractelor se încheie între COST și consumatorul final. Ținând cont de natura producției societății, politica de vânzări a acesteia a avut în vedere proiectarea unor circuite de distribuție adecvate pentru a ajunge marfa la destinatarul său. Mărfurile făcând parte din categoria celor industriale, „tehniciste” nu necesită antrenarea de numeroși intermediari în vederea ajungerii acestora la consumatori, deoarece pe parcursul distribuției ele nu suferă modificări precum produsele agricole, de exemplu, însă acest fapt nu înseamnă că durata de distribuție poate fi oricât de mare, pentru că altfel nu se justifică din punct de vedere financiar.

O altă caracteristică, pe lângă lungime, a circuitelor de distribuție este lățimea sau amploarea circuitului, care la majoritatea contractelor societății COST sunt reduse, deoarece mărfurile în general au un gabarit ridicat și manipularea repetată nu este facilă din punct de vedere fizic, și nu este nici economicoasă sau eficientă din punctul de vedere al costurilor.

O ultimă caracteristică a circuitelor de distribuție este adâncimea sau gradul de apropiere al circuitului de punctele în care au loc procesele de consum ale produselor. După cum spuneam, societatea folosește și circuite de lungime medie și chiar lungă, ceea ce determină implicit o adâncime profundă a circuitului, având repercusiuni negative asupra costului distribuției.

COSTURILE DISTRIBUȚIEI

Produsele societății COST sunt în proporție de 100% produse de tip industrial sau de utilizare productivă, ele cuprinzând o structură foarte diferită de al materii prime la consumabile. Ele caracterizându-se prin tehnicitate, trebuie să răspundă unor norme precise și standardizate. Drept urmare, piața acestor bunuri este puternic particularizată pe fiecare dintre categoriile de produse componente, cerând astfel și circuite specifice.

Distribuția produselor industriale se realizează prin intermediul canalelor de distribuție. Canalele de distribuție includ producătorul și consumatorul final al bunului alături de toți intermediarii cu caracter comercial implicați în transferul respectiv. Studiul canalelor presupune analiza intermediarilor și a diferitelor servicii interesate în mișcarea mărfurilor spre utilizatori precum și a problemelor referitoare la orientarea fluxului acestei mișcări. Canalul nu este un simplu itinerar al deplasării mărfurilor ci o succesiune de transferuri a titlurilor de proprietate între diferitele verigi ale lanțului de distribuție.*

Când este modificat produsul (o schimbare semnificativă în forma sa) prin anumite prelucrări rezultând un produs nou începând un alt canal. În producția industrială , modificările de formă, sunt frecvente pentru că rezultă într-un final produse de o mare complexitate.

În vederea realizării producției industriale** alegerea canalelor de distribuție reprezintă o cale de a optimiza nu doar mișcarea produselor ci chiar veniturile din realizarea producției. Alegerea canalelor de distribuție se realizează în funcție de anumite criterii cum ar fi:

Cheltuielile legate de operațiunile de condiționare și transport al produselor;

Cheltuielile legate de vânzarea propriu zisă;

Cheltuielile comerciale comune;

Costurile distribuției sunt strâns legate de tipul circuitului pe care îl urmează produsul. În cazul circuitelor foarte scurte sau directe, cheltuielile de distribuție sunt reprezentate de cheltuielile mari cu stocajul întregii producții, cheltuielile de manipulare, cheltuielile cu ambalajele, cheltuielile cu întreținerea în depozit, etc. Acest circuit impune depozitarea întregii producții, urmând a livra produsele pe bază de comenzi individuale. În cazul circuitelor scurte, se folosesc așa-zișii „agenți de fabrică”, independenți atât față de producători cât și față de utilizatori, agenți remunerați printr-un comision proporțional cu cifra de afaceri, ceea ce ridică nivelul costurilor de distribuție și implicit prețul de vânzare. Orientarea (direcționarea) circuitelor produselor și rețeaua de desfacere a lor se realizează în funcție de o serie de elemente cum ar fi:*

Localizarea cumpărătorilor potențiali, gradul lor de concentrare/dispersare geografică, precum și zonele de piață formate;

Caracteristicile esențiale ale cererii care dau elasticitatea-posibilități de expansiune și mobilitate, eventualul caracter sezonier;

Valoarea unitară a produsului;

Caracteristicile și gradul de tehnicitate a produselor;

Gradul de durabilitate al produselor;

Politica de marcă ce se intenționează a se urmări;

Tipul de promovare al vânzărilor;

Raportul dintre costul de distribuție a diferitelor alternative și volumul vânzărilor ce vor rezulta .

În cadrul circuitelor lungi, cheltuielile de distribuție îmbracă forme diferite și complexe cum ar fi: cheltuieli repetate aceluiași proces la mai mulți intermediari, cheltuieli cu depozitarea la diverși intermediari, etc.

Pe lângă cheltuielile de distribuție propriu-zise mai putem remarca și alte cheltuieli legate de procesul de transferare a bunurilor industriale cum ar fi:

Cheltuieli de transport

Cheltuieli cu asigurări auto

Cheltuieli cu reasigurările

Taxe vamale.

Printre altele, produsele industriale realizate de societatea COST și alte societăți de acest tip, mai au o serie de particularități fie în încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, fie în legătură cu modalitățile de transport sau cu condițiile de livrare.

O analiză succintă a sistemului de distribuție utilizat de societatea COST scoate în evidență faptul că distribuția reprezintă un sector căruia societatea îi acordă o importanță deosebită, deoarece el reprezintă procesul dinamic de realizare finală a producției și transformare în lichidități a capitalului productiv imobilizat.

CAP 3: ANALIZA ECHILIBRULUI FINANCIAR PE BAZĂ DE BILANȚ

Analiza financiară se ocupă cu activitatea de diagnosticarea a stării de performanță financiară a întreprinderii la încheierea unui exercițiu financiar-contabil. Analiza financiara îți propune sa stabilească punctele tari si punctele slabe ale gestiunii financiare in vederea fundamentării unei noi strategii de menținere și dezvoltare intr-un mediu concurențial.

Analiza financiara face obiectul preocupărilor externe ale partenerilor economici si financiari-bancari pentru fundamentarea unor posibile acțiuni de cooperare cu respectiva întreprindere.

Sursa de date pentru analiza financiara o reprezintă documentele contabile de sinteză: bilanțul, contul de rezultate și celelalte anexe la bilanț.

Analiza financiară urmărește să evidențieze modalități de realizare a echilibrului financiar pe termen lung si pe termen scurt (obiectiv al analizei pe baza de bilant) si treptele de acumulare bănească, de rentabilitate ale activități întreprinderii (obiectiv al analizei pe baza contului de rezultate).

Bilanțul sintetizează starea patrimonială a întreprinderii la un moment dat, in timp ce contul de rezultate sintetizează fluxurile economice si financiare de intrare, de prelucrare si de ieșire pe perioada considerata.

1.2 Descrierea bilanțului financiar.

1. Situația neta

Structura bilanțului contabil se apropie tot mai mult de o prezentare funcțională a datelor contabile în detrimentul unei prezentări după criterii financiara de lichiditate și de exigibilitate.

În acest sens este necesară o tratare prealabilă a datelor contabile pentru adaptarea lor la criteriile care permit o analiză financiară semnificativă și tradițională.

Se ajunge astfel la construcția unui bilanț financiar în care clasificarea elementelor de activ și pasiv se face exclusiv după criteriul lichidității (capacitatea de a fi transformat in monede sau lichidități) și după criteriul exigibilității (după posibilitatea de fi scadente la un moment dat) .

Lista principalelor rubrici ale activului și pasivului, în modelul unui bilanț în sistemul prescurtat este următoarea:

ACTIV PASIV

-Imobilizări necorporale -Capitaluri proprii

-Imobilizări corporale -Provizioane pentru riscuri si cheltuieli

-Imobilizări financiare -Datorii financiare (cu durata mai mare de un an)

-Stocuri -Datorii furnizori

-Avansuri si aconturi -Datorii fiscale

-Creanțe -Datorii sociale

-Valori mobiliare de plasament

-Disponibilități

În sinteza un bilanț financiar cuprinde două părți cu o strânsă interdependență a elementelor componente de activ cu elementele componente de pasiv:

partea de sus a bilanțului care reflectă echilibrul financiar pe termen lung cu imobilizări in activ cărora le corespund capitaluri permanente in pasiv;

partea de jos a bilanțului care surprinde echilibrul financiar pe termen scurt in corespondenta cu datorii de exploatare și credite de trezorerie in pasiv.

Posturile de bilanț pun in evidenta doua reguli principale ale finanțării:

nevoile permanente de alocare a fondurilor bănești se vor acoperi din capitaluri permanente, in special din capitaluri proprii;

nevoile ciclice se vor acoperi din surse ciclice.

Diferența dintre activele totale și datoriile totale contractate ne dă o primă și principală evaluare a întreprinderii la data încheierii exercițiului. Aceasta ecuație fundamentala a bilanțului reda situația neta respectiv averea neta a acționarilor , activul neangajat in datorii.

Bilanțurile succesive pe anii 1999 si 2000 ale societății comerciale „C.O.S.T.” sunt următoarele:

SN(AN N) = TOTAL ACTIV(AN N) – TOTAL DATORII(AN N)

SN(1999) = 44997975 – 23635950 = 21362025

SN(2000) = 49872000 – 26053595 = 23818405

∆SN=23818405-21362025=1846950

Aceasta situație marchează atingerea obiectivului major al gestiunii financiare si anume maximizarea valorii capitalurilor proprii.

Creșterea situației nete este consecința reinvestirii unei părți din profitul net si a altor elemente de acumulări (provizioane reglementate, subvenții etc.).

Indicatorii echilibrului financiar

Fondul de rulment(FR)

Fondul de rulment reprezintă o marja de siguranța sau de securitate financiara care se desprinde in partea superioara a bilanțului și care se utilizează pentru reluarea ciclului de exploatare respectiv pentru asigurarea echilibrului financiar in partea de jos a bilanțului.

Fond de rulment este expresia realizări echilibrului financiar pe termen lung și a contribuției acestuia la înfăptuirea echilibrului financiar pe termen scurt.

Relația generală de calcul este:

FR = Surse permanente – Alocări permanente

= (Capitaluri proprii + Datorii financiare) – Imobilizări nete

Categoriile de fond de rulment sunt următoarele:

fond de rulment brut;

fond de rulment net;

fond de rulment propriu;

fond de rulment străin.

Fond de rulment brut semnifică ansamblul de active circulante susceptibile de a fi transformate în monedă într-un interval de 1 an.

Fond de rulment net reprezintă categoria de fond de rulment cu cea mai mare operaționalitate și are semnificația marjei de securitate financiară care se desprinde în partea superioară a bilanțului.

FRN= CP – AI

FRN (1999) =36732900-10489275 =26243625

FRN (2000) = 41706075-20720175=20985900

Sau:

FRN=AC – DTS

FRN (1999)= 34508700-8265075=26243625

FRN (2000)= 29151825-8165925=20985900

Unde:

FRN = fond de rulment

CP = capitaluri permanente

AI = active imobilizate

AC = active circulante

DST = datorii pe termen scurt

∆FRN =20985900-26243625=-5257725

Fond de rulment propriu semnifică contribuția pe care și-o aduc capitalurile proprii la constituirea marjei de siguranță financiară la dispoziția întreprinderii sau semnifică autonomia de care se poate bucura o întreprindere în ceea ce privește finanțarea investițiilor sale strategice.

FRP = Cp – AI

FRP (1999)= 20296425-10489275 =9807150

FRP (2000)= 22143375-20720175=1423200

sau :

FRP = FRN – DTL

FRP (1999)= 26243625 – 16436475 =9807150

FRP (2000)= 20985900-19562700 =1423200

∆ FRP=1423200-9807150=-8383950

Unde:

FRP =fond de rulment propriu

Cp = capitaluri proprii

DTL = datorii pe termen lung

Fondul de rulment străin semnifică contribuția pe care și-o aduc capitalurile împrumutate la constituirea marjei de securitate financiară respectiv dependența de capitalurile împrumutate în ceea ce dorește finanțarea investițiilor sale strategice .

FRS = CP – Cp

FRS(1999) = 36732900-20296425=16436475

FRS(2000) = 41706075-22143375=19562700

Sau:

FRS = FRN – FRP

FRS(1999) = 26243625-9807150=16436475

FRS(2000) =20985900-1423200=19562700

∆ FRS=19562700-16436475=3126225

Concluzii:

Fondul de rulment net este asigurat în cei doi ani din contribuția mai ridicată a fondului de rulment străin. Aceasta semnifică faptul ca în asigurarea echilibrului financiar în partea de sus a bilanțului, datoriile financiare au o pondere mai importantă.

Fondul de rulment străin are o evoluție crescătoare ceea ce ne pune în gardă în privința efortului de îndatorare pe care îl face societatea „C.O.S.T.”.

Fondul de rulment propriu se găsește într-o perioadă nefastă înregistrând o scădere în termeni absoluți de 8.383.950. acest lucru semnifică o anumită diminuare a autonomiei în domeniul investițional și trebuie reținut de factorii de decizie ai respectivei societății „C.O.S.T.”..

Nevoia de fond de rulment

Nevoia de fond de rulment se definește ca fiind necesarul de finanțat ca urmare a reluării neîntrerupte a ciclului de exploatare, aprovizionare, producere, desfacere ca urmare a reînnoiri stocurilor și a creanțelor.

NFR = Alocări ciclice – Resurse ciclice = [stocuri + creanțe] – DST

NFR(1999) = 10445512,5- 8265075 = 2180437,5

NFR(2000) = 16619512,5-8165925= 8453587,5

∆ NFR=8453587,5-2180437,5=6273150

Nevoia de fond de rulment are valori pozitive, chiar apreciabile, dar acesta nu se poate aprecia favorabil deoarece este rezultatul unei politici de investiții privind creșterea nevoii de finanțare a ciclului de exploatare.

Trezoreria netă.

Daca fondul de rulment la un moment dat este superior nevoii de fond de rulment atunci excedentul de finanțare se regăsește sub forma unei trezorerii nete concretizata disponibilități bănești ce se pot afla atât în conturile bancare cât și în casă.

TN = FRN – NFR

TN(1999) =26243625-2180437,5=24063187,5

TN(2000) =20985900-8453587,5=12532312,5

Sau:

TN= NEVOI DE TREZORERIE- RESURSE DE TREZORERIE

TN(1999) =24063187,5-0=24063187,5

TN(2000)= 12532312,5-0=12532312,5

∆ TN=12532312,5-24063187,5=-11530875

O trezorerie netă pozitivă arată că în urma activității desfășurate, se degajă un excedent de finanțare, dar aceasta descrește foarte spectaculos de la un an la celalalt.

CAP iV. analiza rezultatelor firmei

O firmă concentrează o complexitate de acțiuni economice și financiare; prin urmare veniturile și cheltuielile sunt generate de trei domenii de activitate:

Activitatea de exploatare care vizează sectoarele :

industriale;

investiționale;

comerciale;

prestări servicii.

Activități financiare – se referă în special la participațiile la capitalul altor firme precum și alte acțiuni de plasament.

Activități excepționale -se refera la :

amenzi și penalități;

cesiunea unor elemente de activ.

Solduri intermediare de gestiune (marjele de acumulare).

Pe baza contului de rezultate se pot determina o serie de indicatori valorici privind volumul și rentabilitatea societății.

Contul de rezultate al societății comerciale pe doi ani consecutivi este:

Marja comercială

Marja comercială este reprezentată ca sold pentru întreprinderile cu profil comercial reflectante rentabilitatea activității desfășurată de acel tip de întreprindere.

∆MC=28356750-26023762,5=2332987,5

Valoarea adăugată

Valoarea adăugată exprimă creșterea de valoare rezultată din utilizarea factorilor de producție îndeosebi a factorilor de muncă și capital deasupra valorii materialelor, subansamblelor, serviciilor cumpărate de firmă.

Valoarea adăugată exprimă creșterea de valoare rezultată din utilizarea factorilor de producție peste valoarea consumurilor externe (de la terți).

3. Excedentul brut de exploatare

Excedentul brut de exploatare exprimă acumularea brută din activitatea de exploatare admițând că amortizarea și provizioanele sunt doar cheltuieli calculate și nu plătite. Excedentul brut din exploatare exprimă capacitatea potențială de autofinanțare a investițiilor din amortizări, provizioane și profit.

∆EBE=6414600-6391950=22650

4. Profit de exploatare

Profitul de exploatare exprimă mărimea absolută a rentabilității activității de exploatare ca urmare a deducerii tuturor cheltuielilor atât a celor plățile cât și a celor calculate din venituri exploatării atât a celor incasabile cât și a celor de încasat.

∆PE=5622600-5687325=-64725

5.Profit curent

Profitul curent este determinat atât de rezultatul exploatării cât și de cel al activității financiare fiind prin urmare rezultatul activității curente.

∆PC=6693150-7007400=-314250

6.Profit net

Profitul net exprimă mărimea absolută a rentabilității financiare cu care sunt renumerații acționării pentru capitalurile proprii subscrise.

∆PN=3167775-3564675=-396900

Concluzii:

Societatea „C.O.S.T.”. și-a crescut marja comercială și valoarea adăugată, dar alte rezultate sunt descrescătoare:

Profitul exploatării s-a diminuat ca urmare a unei puternice creșteri a provizioanelor de exploatare și a altor cheltuieli de gestiune curente.

Profitul curent, care este suma dintre profitul activităților de exploatare și financiare, este și el diminuat, ca urmare a reducerii mai mult decât sensibile a rezultatelor activității financiare.

Acest rezultat este reținut de analiștii financiari. Profitul net al exercițiului este pozitiv dar în scădere (în termeni relativi).

Capacitatea de autofinanțare

Capacitatea de autofinanțare reflectă potențialul financiar de creștere economică a întreprinderii, respectiv sursa financiară generată de activitatea industrială si comercială a unei firme după scăderea tuturor cheltuielilor plătibile la o noua scadență.

Capacitatea de autofinanțare se poate calcula prin două metode:

CAP V. ANALIZA CASH-FLOW-RILOR ȘI ELABORAREA tabloului de finanȚare

Tabloul de finanțare

Pentru a surprinde fluxurile nete de trezorerie practică financiară a elaborat tabloul de finanțare pe baza bilanțului și a contului de rezultate. Bilanțul descrie situația societății „C.O.S.T.”. la un moment dat ca rezultat al fluxurilor fizice și financiare, iar contul de rezultate înregistrează cheltuielile și veniturile ocazionate de aceste fluxuri.

Scopul acestui tablou este de a explica formarea fondului de rulment și relația acestuia cu soldul de trezorerie prin intermediul fluxului monetar de încasări și plăți ale exercițiului încheiat.

Ecuația fundamentală pe care o explică tabloul de finanțare este:

∆TN=∆FR-∆NFR

Se stabilește pe baza a două bilanțuri succesive :

Pentru elaborarea tabloului de finanțare se parcurg doua etape :

1.Determinarea variației fondului de rulment ca urmare a modificării structurii capitalului în partea superioară a bilanțului;

2.Determinarea variației trezoreriei nete ca urmare a modificării nevoii de fond de rulment;

Prin intermediul tabloului de finanțare se evidențiază:

fluxul de resurse financiare mobilizate de societatea „C.O.S.T.”. din: autofinanțare, aport de capital;

utilizarea acestor resurse financiare (alocări) pentru: investiții, plata dividendelor, rambursarea împrumutului;

Tabloul de finanțare

Excedentul de trezorerie al exploatării(ETE)

ETE reprezintă surplusul efectiv de trezorerie degajat de activitatea de exploatare și măsoară capacitatea firmei de a face față nevoii de autofinanțare a investițiilor privind creșterea firmei și a nevoii de rambursare a datoriilor financiare.

EBE = venituri incasabile – cheltuieli plătibile

=(venituri încasate-cheltuieli plătite) + (venituri de încasat-cheltuieli de plătit)

EBE = (67594725-64030050)+(74689200-71521425)=6732450

EBE = ETE + NFR

ETE = EBE – NFR

ETE = 6732450-6273150=459300

Excedentul de trezorerie al exploatării este destinat acoperii cheltuielilor financiare, rambursării împrumutului financiar, plata impozitului și a dividendelor.

Analiza cash-flow-rilor

Întreaga activitate desfășurată de societatea „C.O.S.T.”, cuprinde doua categorii de operațiuni:

de gestiune

de capital

Operațiunile de gestiune sunt cele mai însemnate și cu caracter recurent repetitiv în viața economică a întreprinderii.

Operațiunile de capital vizează modificări în volumul și structura activelor și a pasivelor întreprinderii ca urmare a deciziilor de investiții și a celor de finanțate luate de conducerea întreprinderii.

Cash-flow-ul din exploatare și cash-flow-ul de gestiune

Rezultatul operațiunilor de gestiune îl constituie cash-flow-ul de gestiune. Deoarece mărimea acestuia e determinata in cea mai mare parte de operațiunile de exploatare, el se evidențiază cel mai frecvent ca și cash-flow din exploatare.

Cash-flow-ul exploatării are semnificația unei capacități potențiale reieșite din contabilitate be baza contului de rezultate, pentru autofinanțarea creșterii economice a întreprinderii și pentru remunerarea investitorilor de capital.

Daca luăm în considerare rezultatul tuturor operațiunilor de gestiune atunci este mai corect sa determinam un cash-flow de gestiune.

Cash-flow-ul disponibil(CFD)

Pentru cazul mai general când se ia în calcul și rezultatul operațiunilor de capital, operațiuni ce determină modificări in volumul activelor și pasivelor întreprinderii, atunci remunerarea efectivă a investitorilor de capital se face la nivelul cash-flow-ului disponibil.

În raport cu destinațiile sale Cash-flow-ul disponibil la nivelul întreprinderii se compune din cash-flow disponibil pentru acționari și cash-flow disponibil pentru creditori.

CFD=CFDacționari+CFDcreditori

La rândul lor cash-flow disponibil pentru acționări și cash-flow disponibil pentru creditori se calculează astfel:

CAP VI. Sistemul de rate al sociatĂȚii comerciale

Rata de rentabilitate comercială

Rata marjei comerciale se calculează după formula:

Rmc=

Rmc2000=

Rmc1999=

Interpretare: pune în evidență strategia comercială a societății analizate și apreciază influența constrângerii pieței și a politicii prețurilor de vânzare.

Rata marjei brute de exploatare se calculează ca raport intre excedentul brut din exploatare si cifra de afaceri:

Rmb=

Rmb2000 =

Rmb1999 =

Interpretare: măsoară nivelul rezultatului brut de exploatare independent de politica financiară, de politică de investiții, de incidență a fiscalității și a elementelor excepționale și indică aptitudinea proprie a activității de exploatare de a degaja profit.

Rata marjei nete se calculează ca raport între rezultatul net și cifra de afaceri:

Rmn=

Rmn2000 =

Rmn1999 =

Interpretare: această rată exprimă eficiența globală a societății „C.O.S.T.”. respectiv capacitatea sa de a realiza profit și de a rezista concurenței.

Rata marjei nete de exploatare se calculează ca raport între rezultatul exploatării și cifra de afaceri:

Rme=

Rme2000 =

Rme1999 =

Interpretare: pune în evidență eficiența activității de exploatare sub toate aspectele respectiv industrial, administrativ și comercial și de asemenea prezintă avantajul de a fi influențată de amortizări și provizioane devenind un rezultat net al exploatarii.

Rata marjei brute de autofinanțare se calculează ca raport între capacitatea de autofinanțare și cifra de afaceri:

Rmba=

Rmba2000 =

Rmba1999 =

Interpretare: Măsoară surplusul de rezerve de care dispune întreprinderea pentru a-și asigura dezvoltarea și rambursarea acțiunilor noi.

Rata marjei asupra valorii adăugate se calculează ca raport între excedentul brut din exploatare și valoarea adăugată:

Rmva=

Rmva2000 =

Rmva1999 =

Interpretare: Masoară rezultatul brut de care dispune întreprinderea după deducerea cheltuielilor de exploatare.

Ratele de rentabilitate economică

Aceste rate măsoară eficiența mijloacelor materiale și financiare alocate întregii activități a firmei.

Rata excedentului brut din exploatare se calculează ca raport între excedentul brut din exploatare și activul economic:

Reb = =

Reb2000 =

Reb1999 =

Interpretare: Această rată oferă o apreciere globală asupra rentabilității brute a capitalurilor investite și în plus prezintă avantajul că nu este afectată de politica de amortizare.

Rata de rentabilitate economică se calculează ca raport între EBIT și activul economic.

Rec== =

Rec2000 =

Rec1999 =

Rata profitului net se calculează ca raport între profitul net și activul economic :

Rpn = =

Rpn2000 =

Rpn1999 =

Interpretare: această rată exprimă rentabilitatea netă de dobânzi și impozit a activului economic investit.

Rata rentabilitatii activului economic se calculează ca raport între rezultatul exploatarii înainte de deducerea dobanzilor și a impozitului pe profit și activul total.

Rae=

Rae2000 =

Rae1999 =

Interpretare: rezultatul exploatarii înainte de deducerea cheltuielilor cu dobanzile și a impozitului pe profit reprezintă rezultatul curent înaintea deducerii impozitului pe profit, a dobânzilor și cheltuielilor asimilate.

Rentabilitatea activului economic brut se calculează ca raport între excedentul brut din exploatare și activul total.

Raeb=

Raeb2000 =

Raeb1999 =

Rata de rentabilitate economica brută se calculează ca raport între excedentul brut din explaotare și capitalul economic brut.

-pt. anul 2000:

-pt. anul 1999:

Interpretare: nefiind perturbată de deciziile privind amortizarea această rată e folosită frecvent în analiza externă deoarece permite efectuarea comparațiilor în spațiu între întreprinderile aparținând aceluiași sector indiferent de mărimea lor sau de forma lor de proprietate.

Rata de rentabilitate economică netă se calculează ca raport între rezultatul exploatarii și capitalul economic net.

-pt. anul 2000:

-pt. anul 1999:

Interpretare: capitalul economic net semnifică faptul că s-au dedus amortizarile și provizioanele pentru deprecierea imobilizarilor.

Ratele de rentabilitate financiară

Rata de rentabilitate financiară

Aceasta rată măsoară randamentul capitalurilor proprii, adică al plasamentului financiar pe care acționarii l-au făcut prin cumpărarea acțiunilor firmei.

Se calculează ca raport între profitul net și capitalurile proprii

-pt. anul 1999: = 0,18

-pt. anul 2000: = 0,14

Rentabilitatea financiară este prin urmare influențată de modalitatea de procurare a capitalurilor și de aceea este sensibilă la structura financiară, respectiv la situația îndatorării firmei.

Este de dorit ca rentabilitatea financiară să fie mai mare decât rata medie a dobânzii pe piața capitalului de împrumut, pentru a face atractive acțiunile întreprinderii și a crește cursul lor bursier.

Rata de rentabilitate financiară netă se calculează ca raport între rezultatul net al întreprinderii și capitalurile proprii al acesteia. Din capitalurile proprii se exclud profitul nerepartizat.

-pt. anul 1999: = 0,17

-pt. anul 2000: = 0,14

Rentabilitatea financiară a capitalurilor permanente se calculează după următoarea formula:

-pt. anul 1999: = 0,11

-pt. anul 2000: = 0,11

Interpretare: rentabilitatea astfel exprimata remunerează capitalurile proprii prin acordarea dividendelor având o dimensiune de remunerare a împrumuturilor prin plata dobânzilor.

Ratele echilibrului financiar

Rata de finanțare a imobiliarilor se calculează ca raport intre resursele durabile și activele imobilizate brute.

-resursele durabile sunt egale cu capitalurile permanente.

-pt. anul 1999: = 3,50

-pt. anul 2000: = 2,01

Interpretare: această rată evidențiază condiția de finanțare a imobilizărilor. O valoare supraunitară semnifică faptul că ansamblul imobilizărilor e finanțat din resurse durabile respectiv din capitaluri permanente.

Rata fondului de rulment propriu se calculează ca raport între capitalurile proprii și activele imobilizate brute.

-pt. anul 1999: = 1,93

-pt. anul 2000: = 1,07

Interpretare: aceasta reprezintă o rată referitoare la finanțarea proprie a imobilizărilor motiv pentru care se dorește ca această rată să fie supraunitară.

Rata de finanțare a nevoii de fond de rulment de exploatare se calculează după formula:

-pt. anul 1999: = 40,44

-pt. anul 2000: = 3,74

Interpretare: această rată evidențiază proporția corespunzătoare din fondul de rulment care evidențiază partea cea mai stabilă a nevoii de fond de rulment legată de exploatare.

Ratele de lichiditate

1. Rata lichidității generale sau rata capacității de plată a ciclului de exploatare se calculează ca raport între activele circulante și datoriile exigibile pe termen scurt.

-pt. anul 1999: = 4,14

-pt. anul 2000: = 3,57

Interpretare: reflectă posibilitatea componentelor patrimoniale curente de a se transforma într-un termen scurt în lichidități pentru a satisface obligațiile de plată exigibile.

2. Rata lichidității reduse se calculează astfel:

-pt. anul 1999: = 3,39

-pt. anul 2000: = 3,44

Interpretare: această rată exprimă capacitatea unei firme de a-și onora datoriile pe termen scurt din creanțe și din disponibilități.

3. Rata lichidității imediate sau rata capacității de plată imediate se calculează cu formula:

-pt. anul 1999: = 1,83

-pt. anul 2000: = 0,77

Interpretare: caracterizează capacitatea de rambursare instantanee a datoriilor ținând cont de încasările existente.

Rata solvabilității pe termen lung se calculează astfel:

-pt. anul 1999: = 1,9

-pt. anul 2000: = 1,91

Ratele de îndatorare

Levierul =

-pt. anul 1999: = 1,16

-pt. anul 2000: = 1,17

Acesta se interpretează și ca rata autonomiei financiare a întreprinderii, respectiv dacă angajamentele sale pe termen mediu si lung sunt suficient garantate prin capitalul propriu al firmei.

Rata datoriilor financiare se calculează astfel:

-pt. anul 1999: = 0,44

-pt. anul 2000: = 0,46

Aceasta rată caracterizează gradul de îndatorare al întreprinderii pe termen lung.

Rata datoriilor financiare trebuie să fie mai mică de 0,5;

Rata independenței financiare este dată de formula:

-pt. anul 1999: = 0,56

-pt. anul 2000: = 0,54

Interpretare: această rată este complementară cu rata datoriilor financiare și măsoară ponderea capitalurilor proprii în ansamblul resurselor permanente. În general această rată trebuie să fie superioară sau cel puțin egală cu 0,5 din considerente impuse de norme bancare în relațiile de credit cu întreprinderea.

Rata capacității de împrumut se calculează astfel:

-pt. anul 1999: = 1,23

-pt. anul 2000: = 1,13

Interpretare: compară resursele proprii cu împrumuturile contractate pe termen lung.

Rata capacității de rambursare este dată de formula:

-pt. anul 1999: = 3,80

-pt. anul 2000: = 4,40

Interpretare: exprimă teoretic în număr de ani capacitatea întreprinderii de a rambursa în totalitate împrumuturile contractate pe termen lung. Cu cât valoarea raportului e mai mică cu atât mai mare va fi capacitatea de rambursare.

Rata capacității de rambursare exprimă, în număr de ani, capacitatea întreprinderii de a rambursa datoriile financiare. Teoretic normele bancare impun un număr de 3 ani pentru rambursarea datoriilor financiare prin capacitate de autofinanțare.

Rata de prelevare a cheltuielilor financiare este egală cu raportul:

-pt. anul 199: = 0,12

-pt. anul 2000: = 0,22

Interpretare: această rată separa întreprinderile sănătoase de cele falimentare. În cazul în care aceasta rată e >60% întreprinderea înregistrează probleme grave de gestiune financiară și riscă să intre în stare de faliment.

Costul îndatorării se calculează astfel:

-pt. anul 1999: = 0,031

-pt. anul 2000: = 0,054

Ratele privind structura activului si a pasivului

Rata activelor imobilizate se calculează astfel:

-pt. anul 1999: = 0,46

-pt. anul 2000: = 0,21

Interpretare: măsoară ponderea elementelor patrimoniale aflate la dispoziția întreprinderii în mod permanent în totalul activului

Rata imobilizărilor corporale se calculează astfel:

-pt. anul 1999: = 0,029

-pt. anul 2000: = 0,041

Interpretare: fiind dependența de specificul activității cât și de caracteristicile tehnice ale întreprinderii rata va înregistra valori diferite de la o ramură la alta.

Pentru întreprinderile comparabile această rată arată în ce măsură ea va putea rezista unei crize economice știut fiind faptul ca o imobilizare ridicata a capitalurilor în active fixe implică riscul netransformării rapide a acestora în lichidități.

Rata imobilizărilor financiare se calculează cu formula:

-pt. anul 1999: = 0,17

-pt. anul 2000: = 0,33

Interpretare: ca măsură a politicii de investiții financiare valoarea indicatorului este strâns legata de mărimea întreprinderii.

Rata activelor circulante se exprima astfel:

-ă. anul 1999: = 0,77

-pt. anul 2000: = 0,58

Interpretare: această rată este complementara cu rata activelor imobilizate.

Rata stocurilor se calculează astfel:

-pt. anul 1999: = 0,14

-pt. anul 2000: = 0,21

Interpretare: această rată este influențată de natura activității întreprinderii și de lungimea ciclului ei de exploatare.

Rata activelor de trezorerie se calculează astfel:

-pt. anul 1999: = 0,53

-pt. anul 2000: = 0,25

Interpretare: reflecta ponderea disponibilităților bănești și a valorilor mobiliare de plasament în patrimoniul întreprinderii.

Rata autonomiei financiare globale este dată de formula:

-pt. anul 1999: = 0,45

-pt. anul 2000: = 0,44

Interpretare: este un indicator global referitor la autonomia financiară a întreprinderii apreciată în ansamblul ei.

Rata de îndatorare globală se calculează astfel:

-pt. anul 1999: = 0,52

-pt. anul 2000: = 0,52

Interpretare: măsoară ponderea datoriilor globale indiferent de durata și originea lor în patrimoniul întreprinderii. Prin natura ei această rată este mai mică decât 1și pe măsură ce valoarea raportului scade se diminuează autonomia.