Finantele Institutiilor Publice

Economie

Finantele Institutiilor Publice

Byadmin ianuarie 1, 2024

FINANTELE INSTITUTIILOR

PUBLICE

INSTITUTIILE PUBLICE-PREZENTARE GENERALA

Cuprins:

.Definirea si rolul institutiilor publice in stat

.Clasificarea institutiilor publice

.Structura institutiilor publice

.Ordonatorii de credite

1.5. Teste de autoevaluare

1.6. Raspunsuri la testele de autoevaluare

1.7.Teste de autoevaluare propuse

1.8.Cuvinte cheie

1.9. Bibliografia unitǎții de învǎțare 1

Obiectivele unitǎții de învǎțare 1:

Aceastǎ unitate de învǎțare își propune pe de o parte, sǎ definescǎ instituțiile publice și sǎ prezinte rolul acestora în stat, iar pe de altǎ patre, face o clasificare a acesotr instituții și prezintǎ structura acestora în funcție de mai multe criterii.

Tot în cadrul acestei unitǎți este definit termenul de ordonator de credite și se face o clasificare în funcție de gradul lor de subordonare.

1.1.Definirea si rolul institutiilor publice in stat.

Statul, cu ajutorul pârgiilor economico-financiare, acționează în toate domeniile vieții economice și sociale, în scopul reducerii disfuncționalităților.Instituțiile publice au un rol important în cadrul statului deoarece prin intermediul acestora acesta își îndeplinește funcțiile sale. De asemenea, procesele economice în economia de piață, sunt influențate de stat prin pârghiile economico-financiare la dispoziția sa, utilizate în vederea corectării dezechilibrelor la nivel macroeconomic.

Sfera de cuprindere a instituțiilor publice este vastă, statul acționând practic în toate domeniile vieții economice sau sociale. De asemenea, una din caracteristicele cele mai importante ale economiilor secolului XX, care se continuă și în secolul XXI, este expansiunea sectorului public. Statul, prin intermediul instituțiilor de care dispune sau prin intermediul întreprinderilor a acționat, în funcție de politica urmată în diferite perioade, asupra redistribuirii produsului intern brut în economie, a influențat pozitiv sau negativ desfășurarea anumitor activități.

Sectorul public, conform F.M.I. cuprinde entități nonprofit ale administrației publice și entități productive, care au ca scop obținerea de profit. Entitățile administrației publice se numesc instituții publice și au ca obiectiv satisfacerea nevoilor populației, bunăstarea socială și nu profitul.

In acest scop oferă servicii către populație ( servicii publice ). Acestea au următoarele caracteristici:

se adresează tuturor persoanelor eligibile;

sunt distribuite gratuit, sau cu plată redusă, fiind finanțate din fonduri publice;

utilizarea serviciului de către o persoană nu implică eliminarea altor beneficiari ( principiul nonexcluziunii sau nonrivalității ).

Sectorul public asigură o multitudine bunuri si servicii pe care entitățile private nu le pot oferi din diverse motive, cum ar fi:

-Bunuri publice pure (apărare națională, servicii de poliție și securitate)

-Bunuri non-rivale (parcuri și servicii de transport)

-Utilități publice (servicii de apă și canalizare)

-Bunuri private pure (băuturi produse în condiții de monopol)

Sectorul public cuprinde:

-Regiile autonome: acele entități care se află încă în proprietatea publică și care sunt constituite în domenii economice de interes strategic național

-Administrația publică: ansamblul autorităților care produc servicii pentru colectivități și redistribuie veniturile prin diverse modalități, îndeplinind sarcini administrative;

-Institutii publice;

-Fondul funciar: include terenurile pe care se află instituțiile publice, administrațiile publice, administrațiile publice precum și terenurile cultivate sau necultivate aflate în proprietate publică.

Sectorul public în contextul național actual se remarcă o reducere semnificativă a sectorului datorită următorilor factori:

-Privatizarea întreprinderilor de stat;

-Reconstituirea dreptului de proprietate privată asupra terenurilor și retrocedarea imobilelor naționalizate

-Vânzarea unor terenuri care se află în proprietate publică;

. -Prezența sa în viața economică constituie o permanență, cunoscând chiar o extindere de forme

Implicarea statului în economie

statul intervine în viața economicã fie printr-un comportament obișnuit unui agent economic, fie prin exercitarea atributelor sale de reglator al pieței.

În prima situație, statul poate fi producãtor, consumator, partener în operații de schimb.

În cea de-a doua situație, statul este titular unic de emisiune monetarã, este principalul realizator al protecției sociale, este responsabil al executãrii bugetului.

b) statul se implicã în economie atât la nivelul microeconomic, cât și macroeconomic.

Mãsurile adoptate în vederea reglementãrii activitãții unor agenți economici vizeazã domeniul microeconomiei și include: stabilirea unor prețuri, fixarea unor limite minime sau maxime de preț, determinarea salariului minim și mediu, gestionarea și administrarea proprietãții publice, acordarea unor subvenții, medierea unor conflicte de muncã, acordarea de ajutoare etc.

La nivel macroeconomic, implicarea statului vizeazã mãsurile adoptate în vederea eliminãrii sau înlãturãrii unor dezechilibre cum ar fi inflația și șomajul și capãtã forma politicilor macroeconomice cum ar fi politica fiscalã, a cheltuielilor publice, monetarã, bugetarã etc.

1.2.Clasificarea instituțiilor publice.

Instituțiile publice se supun dreptului administrativ, spre deosebire de persoanele juridice din sectorul privat, care se supun dreptului comercial. Instituțiile publice pot fi grupate după mai multe criterii:

1) din punct de vedere al subordonării:

a) Instituțiile publice ale administrației publice centrale, cuprind organele și organismele care oferă o mare gamă de servicii nonmarfare pentru colectivitate

b) instituțiile publice ale administrației publice locale, cuprind acele organe și organisme a căror competență se extinde pe o parte a teritoriului unei țări.

2. din punct de vedere al finanțării:

instituții finanțate integral de la bugetul de stat

instituții cu finanțare mixtă

instituții integral finanțate din venituri proprii

instituții finanțate din fonduri speciale

Domeniile în care acționează instituțiile publice sunt:

social-cultural

învățământ ( unități de învățământ, preșcolare, primare, gimnaziale, liceal, universitar, case de copii, case de cultură, biblioteci );

sănătate ( spitale, policlinici, sanatorii, stații de salvare, centre de recoltare a sângelui );

asistență socială ( cămine de bătrâni, cantine de ajutor social, centre de primire a minorilor, instituții de plasament familial);

sport și tineret.

domeniul apărării naționale ( unități militare, unităti de învățământ specializate ).

domeniul ordinii publice ( unitțăți de poliție, pompieri, jendarmi, S.R.I. ).

demeniul; economic ( unități de cercetare pentru descoperiri de zăcăminte noi, instituții de protecția mediului, de gospodărirea apelor ).

domeniul autoritătii publice (Presedinția, Senatul, Camera Deputaților, Guvernul, prefecturi, Curtea Constituțională, Curtea de Conturi, Consiliul Concurenței, consiliile locale, primării, etc. ).

1.3.Structura instituțiilor publice.

In funcție de competența teritorială:

autorități centrale – cu competențe pe întreg teritoriul țării:

Presedinția

Parlamentul

Guvernul

Ministerele

Autorități publice autonome ( nu se suboprdonează guvernului ):

Avocatul Poporului, Consiliul Suprem de Apărare a Tării, Curtea de Conturi, S.R.I., B.N.R., Rompres, C.N.A., Consiliul Concurenței, Consiliul Național de Evaluare Academică, C.N.S.A.S., etc. ).

Autorități publice deconcentrate ( structuri teritoriale prin care

ministerele și alte organe centrale își îndeplinesc atributiile la nivel înalt ). Inspectoratele județene de poliție, inspectoratele școlare, direcțiile sanitar-veterinare, casele județene de pensii, oficiul pentru protecția consumatorului, oficiile de cadastru.

autorități locale – cu competențe în unități administrativ- teriitoriale ( comune, orașe, județe ):

Consiliul General al Municipiului București;

Consiliile comunale, orășenești, județene;

Primării

Alte instituții subordonate ( Administrația domeniuli Public, Direcția de Administrare a Drumurilor și Podurilor Județene, Serviciul Public Salvamont, Direcția Generală de Asistență Socială și Protecția copilului )

In funcție de specializare:

instituții publice care acționează în domeniul legislativ ( Parlamentul, consiliile locale )

instituții publice care acționează în domeniul executiv ( Guvernul, ministerele, B.N.R., prefecturile, primăriile )

instituții publice care acționează in domeniul judecătoresc ( Cureta Supremă de Justiție, Consiliul Superior al Mgistraturii, instanțele judecătorești, tibunalelle, parchetele).

După obiectul activității:

instituții publice administrative ( ministere, prefecturii, primării );

instituții publice de specialitate ( de învățământ, medicale, de justiție, procurătură) ;

In funție de statutul juridic :

Instituții publice cu personalitate juridică ( dispune de patrimoniu, întocmesc

bugete de venituri și cheltuieli, au cont curect deschis la trezorerie, conduc contabilitate proprie ; conducătorii acestor instituții se numesc ordonatori de credite bugetari) ;

Instituții publice fără personalitate juridică ( se află în subordinea unei

institutii cu personalitate juridică ) , deci nu au contabilitate proprie, nu au cont curest la trezorerie și nu au ordonatori de credite. Exemplu : unități spitalicești fără personalitatea juridică aflate în subordinea unui spital sau policlinici.

In funcție de nivelul de subordonare financiară:

instituții publice care au calitatea de ordonatori principali de credite bugetare

( ministere, agenții autonome, primării, consilii județene );

instituții publice care au calitatea de ordonatori secundari sau terțiari de

credite, de ocazie ( instituții publice subordonate autoritătilor centrale sau locale ).

In funcție de sursele de finanțare:

instituții publice finanțate integral de la bugetul de stat, bugetul asigurarilor

sociale de stat, bugetul fondurilor speciale sau de la bugetele locale.

instituții publice finanțate din venituri proprii și subvențîî de la bugetul de

stat.

Instituții publice finanțate integral din venituri proprii ( autofinațate ): Oficiul

National al Registrului Comerțului, Oficiul de Stat pentru Invenții si Mărcii, Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorului, Agenția Română pentru Investiții Străine, Agenția Naționala pentru Intreprinderi Mici și Mijlocii).

1.4.Ordonatorii de credite.

Conducătorii instituțiilor publice sunt ordonatori de credite. Aceștia, în funcție de subordonarea instituției pot fi ordonatori principali, secundari sau terțiari.

Ordonatorii principali de credite sunt conducătorii autoritǎților publice, miniștrii și conducătorii celorlalte instituții publice de specialitate, centrale.

La nivel local, ordonatorii principali de credite sunt presedinții consiliilor locale și primarii. Ordonatorii principali repartizează creditele bugetare ( de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale și bugetul fondurilor speciale ) unităților ierrhic inferioare, potrivit legii și aprobă efectuarea cheltuielilor din bugetul propriu, de asemenea, pot delega dreptul de a aproba folosirea și repartizarea creditelor bugetare inlocuitorilor lor de drept.

Ordonatorii secundari de credite sunt conducătorii celorlalte instituții publice care se află direct în subordonarea ordonatorilor principali. Aceștia aprobă efectuarea cheltuielilor din bugetele proprii și a celor din bugetele fondurilor speciale și repartizarea creditelor bugetare aprobate unităților ierarhicinferioare, ai căror conducători sunt ordonatori terțiari de credite.

Ordonatorii terțiari utilizează creditele bugetare ce le-au fost repartizate numai pentru nevoile unităților pe care le conduc, in condițiile legii. Toți ordonatorii de credite au obligația de a angaja și utilizarea bugetare aprobate unităților ierarhicinferioare, ai căror conducători sunt ordonatori terțiari de credite.

Ordonatorii terțiari utilizează creditele bugetare ce le-au fost repartizate numai pentru nevoile unităților pe care le conduc, in condițiile legii. Toți ordonatorii de credite au obligația de a angaja și utilizarea creditelor bugetare numai în limita prevederilor și destinațiilor aprobate, pentru activități strict legate de activitatea instituțiilor publice și cu respectarea legislației.

1.5.Teste de autoevaluare

1. Ce cuprinde sectorul public conform Fondului Monetar Internațional?

2. Ce vizeazǎ implicarea statului la nivel macroeconomic?

3. Ce aproba ordonatorii secndari de credite?

1.6. Raspunsuri la testele de autoevaluare

Intrebarea1.

Sectorul public, conform F.M.I. cuprinde entități nonprofit ale administrației publice și entități productive, care au ca scop obținerea de profit.

Intrebarea2.

La nivel macroeconomic, implicarea statului vizeazã mãsurile adoptate în vederea eliminãrii sau înlãturãrii unor dezechilibre cum ar fi inflația și șomajul și capãtã forma politicilor macroeconomice cum ar fi politica fiscalã, a cheltuielilor publice, monetarã, bugetarã etc.

Intrebarea3.

Ordonatorii secundari de credite aprobă efectuarea cheltuielilor din bugetele proprii și a celor din bugetele fondurilor speciale și repartizarea creditelor bugetare aprobate unităților ierarhicinferioare, ai căror conducători sunt ordonatori terțiari de credite.

1.7.Teste de autoevaluare propuse

1.Care este obligatia tuturor ordonatorilor de credite?

2.Care sunt autoritǎțile centrale cu competențe la nivelul întregii tǎri?

3.Cum se numesc conducǎtorii instituțiilor publice?

1.8. Cuvinte cheie

*Statul

*Sector public

*Instituții publice

*Ordonatori de credite

1.9. Bibliografie

Tâțu Lucian – Finanțele Instituțiilor Publice, Editura Universitarǎ, 2010

Stoica Emilia – Finanțele Instituțiilor Publice,Editura Cartea Stdențeascǎ ,București, 2006

Unitatea de învǎțare 2:

ELABORAREA BUGETELOR DE VENITURI SI CHELTUIELI ALE INSTITUTIILOR

PUBLICE

Cuprins

2.1 . Semnificația conceptului de buget……………………………………………………………8

2.2.Instrumente ale politicii economice……………………………………………………………9

2.3.Metode pentru dimensionarea veniturilor și cheltuielilor bugetare……………………….10

2.4.Fundamentarea veniturilor șichelltuielilor instituțiilor publice…………………………..…11

2.4.1.Veniturile instituțiilor publice……………………………………………………………12

2.4.2.Cheltuielile instituțiilor publice…………………………………………………………13

2.5. Aplicație rezolvatǎ……………………………………………………………………………..16

2.6. Principii bugetare………………………………………………………………………………19

2.7.Etapele procesului bugetar………………………………………………………………….…21

2.8.Teste de autoevaluare…………………………………………………………………………22

2.9.Rǎspunsuri la testele de autoevaluare…………………………………………………….…22

2.10. Teste de autoevaluare propuse………………………………………………………….…22

2.11. Cuvinte și relații cheie……………………………………………………………………….22

2.12. Bibliografia unitǎții de învǎțare 2……………………………………………………………23

Obiectivele unitǎții de învǎțare 2:

In unitatea de fațǎ am definit conceptul de buget și am prezentat principalele metode de dimensionae a veniturilor și cheltuielilor instituțiilor publice si de fundamentare a acestora.

De asemenea, am fǎcut o prezentare a pricipiilor ce țin de procedura bugetarǎ și am trecut în revistǎ principalele etape ale procesului bugetar.

2.1. Conceptul de buget seminificǎ:

Bugetul, în accepțiunea legii finanțelor publice, reprezintă “documentul prin care sunt prevăzute și aprobate în fiecare an veniturile și cheltuielile sau, după caz, numai cheltuielile, în funcție de sistemul de finanțare a instituțiilor publice ”. Bugetele de venituri și cheltuieli ale instituțiilor publice sunt cuprinse ( în totalitate sau sub formă de sold ) în bugetul de stat sau în bugetele locale.

Bugetul de stat este una din componentele majore ale sistemului financiar prin ponderea mare pe care o reprezintǎ în produsul intern brut, dar și prin rolul pe care îl are în funcționarea unor pârghii financiare.

Bugetul de stat are un rol complex care include mai multe componente:

-financiara;

-economica;

-alocativǎ;

-redistributivǎ;

-de reglare.

Conceptul de buget seminificǎ:

previziunea sistematicǎ a unui ansamblu contingent echilibrat de cheltuieli și venituri.

expresia contabilǎ și financiarǎ a unui plan de acțiune care detaliazǎ mijloace și surse de realizare și îndeplinire a obiectivelor vizate.

echilibrul stabil dintre utilizǎri și resurse, disponibile la termen prestabilit, pentru convergența realizǎrii de planuri și programe operționale.

plan detaliat exprimând în termeni de gestiune-cantitativ, operațional, valoric.

gestiunea contabilǎ a actelor de prevedere ,elaborare, cuantificare , definire și mǎsurare de obiective , analiza și controlul resurselor disponibile.

2.2.Instrumente ale politicii economice

(I)POLITICA FISCALA /BUGETARA

-starea și modificarea volumului și structurii veniturilor și cheltuielilor statului,

-administrarea de mǎsuri de atragere și utilizarea resurselor pentru cheltuieli publice,

-echilibrarea raportului dintre venituri ,impozite taxe si contribuții

-excedent/ deficit bugetar.

(II) POLITICA MONETARA

-controlul volumului și compoziției mesei monetare în circulație,

-influența puterii de cumpǎrare a monedei,

-echilibrul ofertǎ de bani / rata dobânzii,

-rate de schimb devize convertibile.

(III) INTERVENTIE DIRECTA

– administrarea politicii pentru venituri, salarii, prețuri,

– politica balanței comerciale de plǎti (import, export,mǎrfuri, servicii, capital)

– creșterea economicǎ durabilǎ( investiții și infrastructurǎ, industrie și agriculturǎ)

– sau ulterior ( postoperativ).

2.3.Metode pentru dimensionarea veniturilor și cheltuielilor bugetare

Pentru fundamentarea veniturilor și a a cheltuielilor instituțiilor publice sunt folosite mai multe metode:

1. metode clasice de fundamentare:

metoda automată, care pentru previzionarea veniturilor si a cheltuielilor, pentru anul următor ( n+1 ) ia drept bază veniturile și cheltuielile exercițiului bugetar încheiat anterior (n-1);

Vt-1 = PVt+1 sau Ct-1 = PCt+1

Unde:

V= venituri conform execuției bugetare,

C= cheltuieli conform execuției bugetare,

PV= predicție de venituri,

PC= predicție de cheltuieli

metoda majorării / diminuării, care calculează ritmuri medii de modificare a veniturilor și a cheltuielilor exercițiilor bugetare premergătoare ( pe cinci sau mai mulți ani ), ritmuri care se aplică veniturilor și cheltuielilor din anul în curs, pentru a se face o previziune pentru anul următor.

metoda evaluării directe, care se bazeazǎ pe estimarea veniturilor și cheltuielilior anului t+1 pornind de la preliminarea execuției bugetare pe anul t și de la predicțiile privind evoluția economicǎ și eventualele modificǎri legislative ce vor intra în vigoare în anul t+1.

PVt+1 = Vpt+ Blt=1*Dl

Unde:

Vpt= venitul preliminat în anul t, în condițiile legislației cursnte,

Blt+1 = baza de impozitare în anul t+1,

Dl= modificǎri legislative în anul t+1 fațǎ de anul t, altele decât cele privind baza de impozitare,* semnificǎ o aplicație adectvatǎ și nu o operație de înmulțire .

In concluzie, metodele clasice, pentru previzionarea bugetelor iau în calcul execuția bugetară din perioada anterioara ( n-1 ) și un factor de corecție ( c )

S t+1 = S t-1 * ( 1+c )

Factorul de corecție este diferit, în funcție de categoria de venituri sau cheltuieli analizată ( cheltuielile cu personalul au în vedere majorările salariale ce se vor acorda in anul următor, cheltuielile materiale au în vedere evoluția prețurilor, etc. )

Cheltuielile prevăzute în buget pot fi corelate cu ritmul de creștere a P.I.B.

2. metode moderne – care urmăresc obiectivele ce trebuiesc atinse, programele ce trebuie realizate în fundamentarea bugetelor de venituri și cheltuieli.

2.4. Fundamentarea veniturilor instituțiilor publice

Veniturile institutiilor publice de subordonare centrală sunt asigurate:

integral de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetul

fondurilor speciale;

din venituri proprii și subvenții;

integral din venituri proprii.

Veniturile instituțiilor publice de inters local sunt asigurate:

integral de la bugetul local;

din venituri proprii și din subvenții de la bugetul local;

integral din venituri proprii.

Toate instituțiile publice pot folosi, în activitatea lor și bunuri materiale și fonduri bănești primite de la persoane juridice și fizice, sub formă de donații și sponsorizări. Veniturile proprii ale instituțiilor publice provin din chirii, publicații, studii, proiecte, organizarea de manifestări culturale sau sportive, valorificări de produse din activități proprii sau anexe, prestari servicii, etc.

Prețurile și tarifele percepute beneficiarilor sunt utilizate în special pentru acoperirea cheltuielilor curente și mai puțin investiții.

Impozitele și taxele locale sunt venituri fiscale proprii, colectate în conformitate cu legislația și reglemăntările specifice, fiind rareori utilizate pentru investiții.

Granturile sau transferurile de plată reprezintă o altă modalitate de finanțare a investițiilor publice. Grantul reprezintă plata unei sume ce se prevede / realizează potrivit unui credit bugetar din bugetul unei instituții publice către o altă persoană (fizică sau juridică) fără contrapartidă în bunuri sau servicii. In general, persoana juridică trebuie să prezinte un raport privind utilizarea sumei primite.

In practică finanțelor publice se utilizează trei tipuri de granturi: subvenții, contribuții și alte transferuri. Subvenția este un avantaj economic acordat de către stat producătorilor, întărindu-le astfel, poziția pe piața concurențială. Poate fi acordată direct sub forma unui transfer monetar către societatea respectivă ( subvenția prețului ), sau indirect ( exemplu: credite de export cu dobândă subvenționată ).

Contribuțiile sunt transferuri către peroane fizice sau juridice, conditionate de îndeplinirea unui obiectiv bine precizat ( atingerea acestuia este verificată )

Alte transferuri – reprezintă transferuri planificate sau realizate în conformitate cu reglementările stabilite legal.

Transferurile de la bugetul de stat la bugetele locale pentru echilibrare, pentru finanțarea programelor de asistență socială reprezintă un exemplu în acest sens.

Astfel, în ordonanța de urgență a guvernului numărul 45/2003, cu completările și modificările ulterioare prevede că, din impozitul pe venit încasat la bugetul de stat, la nivelul fiecărei unități administrativ-teritoriale, se alocă lunar, în termen de 5 zile lucrătoare de la finele lunii în care s-a incasat impozitul, o cotă de 22 % într-un cont distinct, deschis pe numele consiliului județean, pentru echilibrarea bugetelor locale ale comunelor, orașelor, municipilor și județului.

Pentru București, cota este de 11%, în contul consiliului General al Municipiului București, pentru echilibrarea bugetelor locale ale sectoarelor și municipiului București.

Granturile destinate participării la finanțarea proiectelor de investiții reprezintă granturi de capital. Scopul acestora este de a asigura fondurile necesare realizării de obiective noi sau pentru reparații capitale la obiectivele de interes public.

Pentru ca aceste granturi să fie aprobate de forul competent, trebuie să se întocmească în prealabil un program de investiții la nivelul instituțiilor publice.

Suma aferentă transferului de capital nu acoperă în întregime finanțarea unui proiect, entitatea interesată trebuind să participe și ea la finanțare ( în finanțele publice se aplică principiul cofinanțării ).

Imprumuturile sunt o altă sursă financiară, fiind destinate în special investițiilor și mai rar acoperirii cheltuielilor curente.

2.4.1.Veniturile Instituțiilor publice

A. Veniturile la bugetul de stat pot fi:

– a ) curente, care la rândul lor se clasifică în :

a.1. ) fiscale : • impozite directe ( pe profit, pe dividende, pe venitul persoanelor

fizice cu defalcare;

• impozite indirecte ( T.V.A.- cu defalcare, accize, taxe vamale, etc.)

a .2 ) nefiscale ( dividende la capitalul social al statului la societățile comerciale, vărsăminte din profitul net al regiilor autonome, vărsăminte de la instituțiile publice, etc.

-b ) din capital ( din valorificarea unor bunuri ale instituțiilor publice, din valorificarea stocurilor de la rezerva de stat, etc. ).

B. Veniturile la bugetul asigurărilor sociale pot fi:

– a ) contribuții pentru asigurările sociale :

– a’ ) contribuții ale persoanelor fizice și juridice care utilizează munca salarială;

– a”) contribuții pentru bilete de tratament și odihnă;

– a”’) diverse.

– b ) subvenții din bugetul de stat.

C. Veniturile bugetelor locale pot fi :

– a ) venituri proprii :

– a’ ) impozite și taxe locale ( impozitul pe clădiri, pe teren , pe spectacole, taxa asupra mijloacelor de transport, taxa pentru eliberarea certificatelor, avizelor și autoriztiilor, taxa hotelieră, etc. );

– a” ) contribuții;

– a”’) cote defalcate din impozitul pe venit;

– b ) sume defalcate din venituri de la bugetul de stat ( impozit pe venit al persoanelor fizice, T.V.A. );

-c ) subvenții primite de la bugetul de stat și alte bugete ;

– d ) donații și sponsorizări.

2.4.2.Cheltuielile instituțiilor publice

Pentru analizarea cheltuielilor instituțiilor publice trebuie făcută diferențierea dintre:

– a) cheltuielile efective ( remunerarea salarială și materială pentru oferirea unui serviciu public ) și cheltuielile de transfer ( asigură transferul de putere, făra variația venitului global.

– b ) cheltuielile de funcționare ( pentru funcționarea curentă ) și cheltuielile de capital ( destinate investițiilor ).

Din punct de vedere functional, cheltuielile publice sunt grupate pe sectoare de activitate, astfel :

– servicii publice generale ( aparatul administrativ, justiție, procuratură, notariat, ordine publică, etc.) ;

– apărare ( armată, cercetare în domeniu, blocuri militare, etc. );

– educație ( școli, universități, institute de cercetare, etc. );

– sănătate ( spitale, clinici, instrumente de cercetare, etc. )

– acțiuni economice ( unităti economice ale statului, subvenții, cercetare în domeniul economic, participarea la organisme economice instituționale, participarea la monopoluri economice internaționale, etc. );

– servicii comunale ( locuințe și întreținerea lor, etc. )

– alte cheltuieli.

Clasificarea economică cuprinde:

– cheltuieli salariale și alte drepturi bănești ale personalului ( salarii de bază, de merit, indemnizatii de conducere, sporuri, ore suplimentare, prime de vacanță, contribuții la asigurarile de șomaj );

– cheltuieli materiale ( stocuri materiale, investiții, hrană, medicamente, șomeri, asistați, medicamente, încalzire, apă, canal, protocol, protecția muncii, fondul primului ministru, fondul președintelui, reparații capitale ).

– achizitii de terenuri;

– subvenții;

– dobânzi aferente datoriei publice, rambursări credite, comisioane.

Cheltuielile de personal reprezintǎ o componentǎ importantǎ a cheltuielilor unei instituții publice, in componența lor fiind incluse:

a) cheltuieli cu salariile:

salarii de bază;

salarii de merit;

indemnizații de conducere și alte indemnizații;

spor de vechime;

sporuri pentru condiții de muncă;

alte sporuri;

fonduri pentru posturi ocupate prin cumul;

plăți ore suplimentare;

fond de premii;

prima de vacanță;

alte drepturi salariale acordate personalului încadrat cu carte de muncă;

drepturi salariale plătite unor persoane din afara unității;

alte drepturi salariale;

b) contribuții pentru asigurările sociale de stat (în anul 2007 nivelul pentru condiții normale de muncă este 19,5%);

c) cheltuieli pentru constituirea fondului pentru plata ajutorului de șomaj (în anul 2007 cota de contribuții este 2%);

d) contribuții pentru constituirea fondului de asigurări sociale de sănătate (în anul 2007 cota de contribuții cota este 6%);

e) contribuția pentru fondul de risc și accidente (în anul 2007 cota este cuprinsă între 0,4 și 3,6%);

f) comisionul pentru Camera de muncă (în anul 2007 este 0,25% în cazul în care instituția ține evidența cărților de muncă și 0,75% în cazul în care Camera de muncă ține evidența cărților de muncă);

g) fondul de garantare a creanțelor salariale (în anul 2007 este 0,25%)

e) deplasări, detașări, transferări (diurna):

deplasări, detașări, transferări în țară;

deplasări în străinătate;

f) tichete de masă.

Pentru fundamentarea cheltuielilor de personal în cazul instituțiilor publice se pleacă de la organigrama instituției. Aceasta cuprinde numărul de posturi, gradul lor de ocupare cu personal, precum și diferențierea personalului pe trepte de salarizare.

Prin reglementările legale sunt stabilite limitele minime și maxime între care se pot încadra salariile de bază pentru personalul angajat al instituțiilor publice, în funcție de specificul instituției. Aceste limite sunt stabilite fie în funcție de anumiți coeficienți care se aplică la valoarea sectorială a salariului, fie sub forma unor limite valorice minime și maxime.

În cazul în care instituțiile publice obțin și venituri din activități extrabugetare, nivelul salariilor poate fi mărit pe seama acestor venituri.

O variantă de determinare a nivelului previzionat a cheltuielilor cu salariile se poate baza pe următorul raționament: se determină, plecând de la structura personalului și de la nivelul mediu al salariului pentru fiecare salariat (sau categorie de salariați), cuantumul salariilor de bază, salariilor de merit, indemnizațiilor de conducere, sporurilor, orelor suplimentare, premiilor și a altor drepturi salariale previzionate pentru anul de plan. Acestea însumate reprezintă cheltuielile cu salariile sau fondul de salarii al instituției publicePentru determinarea cheltuielilor cu salariile pentru anul de plan, în funcție de numărul angajaților unei instituții publice, se poate opta pentru un calcul analitic (număr redus de personal) sau pe baza unor calcule previzionate pe baza unor rezultate medii ale anului de bază.

Cuantumul maxim pentru cea mai mare parte a cheltuielilor materiale și cu serviciile este stabilit prin diferite acte normative, atât sub forma unor sume indexabile periodic, cât și sub forma unor cantități. De asemenea, pentru anumite categorii de cheltuieli (ex: obiecte de inventar de mică valoare și scurtă durată) estimarea cheltuielilor pentru anul de plan se face pe baza referatelor privind necesarul de astfel de materiale, precum și pe baza prețurilor estimate de achiziție.

2.5 .Aplicație rezolvatǎ

1 . Fundamentarea cheltuielilor cu salariile pentru o instituție publică pe baza datelor valorice salariale medii realizate în anul de bază și a numărului de salariați estimat pentru anul de plan (datele luate în calcul sunt ipotetice):

Pentru o estimare mai aproape de realitate a fondului de salarii pentru anul de plan trebuie să se țină cont de eventualele majorări salariale acordate sub forma indexărilor sau a altor tipuri de majorări.

Separat de cheltuielile cu salariile se calculează de către instituția publică și cheltuielile privind contribuțiile către stat (menționate la literele b-g ale cheltuielilor de personal):

Cheltuielile pentru deplasări, detașări, transferări sunt fundamentate în funcție de previziunile privind deplasările, detașările, transferările pentru anul de plan. Prin reglementări legale este stabilită diurna pentru personalul instituțiilor publice, atât pentru intern, cât și pentru străinătate.

pe baza metodelor clasice.

2. Fundamentarea bugetului unei case județene de sănătate

VENITURI

Se dau următoarele date:

Rezolvare:

3. Fundamentarea cheltuielilor unei case județene de sănătate

Rezolvare:

2.6.Principii bugetare

Principiile bugetare în statele cu economie de piață definesc:

– sfera de cuprindere a bugetului de stat ( modul de reflecatre a veniturilor și cheltuielilor );

– durata exercițiului bugetar ( aprobarea este dată Guvernului de către Parlament );

– relația dintre venituri și cheltuieli;

– informarea opiniei publice despre sursele veniturilor și destinația acestora.

In literatura de specialitate sunt întâlnite mai multe principii ale procedurii bugetare:

– a) principiul universalității care presupune includerea veniturilor și cheltuielilor publice in buget în totalitate, cu sumele lor brute, fără omisiuni și fără compensări reciproce. Bugetul astfel întocmit se numește buget brut însă, în realitate, acest principiu nu este respectat în totalitate și se obține bugetul net. Acesta cuprinde numai rezultatul final al acțiunilor aducătoare de venituri și a celor generatoare de cheltuieli.

In prezent, bugetul de stat are caracterul unui buget mixt, în care la unele poziții figurează cifre totale, iar la altele numai soldul dintre venituri și cehltuieli ca de exemplu: veniturile de la instituțiile publice sau subvențiile către acestea, subvențiile primite în completarea veniturilor proprii pentru acoperirea cheltuielilor din sfera nematerială ( cercetare, invățământ, sănătate).

Veniturile bugetare nu pot fi afectate direct unei cheltuieli bugetare anume, cu excepția donațiilor și sponsorizărilor, care au destinății distincte. Nici acest aspect nu se aplică cu strictețe în prectică. De exemplu, existența unor fonduri cu destinație specială reflectă o încalcare a cestui principiu. De asemenea, transferurile direcționate prin lege să finanțeze anumite acțiuni socio-cullturale ( sume defalcate din TVA ).

– b) principiul unității- potrivit căruia veniturile și cheltuielile bugetare se înscriu intr-un singur document, pentru a se asigura utilizarea eficientă și monitorizarea fondurilor publice.

In practică, principiul nu se respectă în totalitate, concomitent cu bugetul de stat, fiind întocmite și alte bugete:

– bugetele autonome – elaborate de colectivitățile locale și intreprinderile publice cu caracter industrial și comercial. Acestea dispun de autonomie bugetară, dar nu și financiară, de foarte multe ori fiind necesară subvenționarea de la bugetul de stat;

– bugetele extraordinare care se intocmesc atunci când apar cheltuieli excepționale ( calamități, războaie, criză economică, etc. );

– bugetele anexe – care se votează separat de către Parlament și se anexează la bugetul de stat;

– conturi speciale de trezorerie ( conturi de avans, conturi de comerț, etc. ) care cuprind încasările și plățile care nu au caracter definitiv pentru bugetul de stat ( avansurile rambursabile acordate de stat unor întreprinderi private, garanțiile gestionarilor publici care lucrează cu valori publice, etc. ).

– c) principiul anualității- potrivit căruia, bugetul de stat se întocmește și se execută pentru o perioadă de un an.

In practică anul bugetar nu corespunde întotdeauna anului calendaristic ( Japonia, Danemarca, Italia, Suedia, etc. ).

-d) principiul specializării bugetare – conform căruia veniturile și cheltuielile bugetare se înscriu și se aprobă pe surse de proveniența și pe categorii de cheltuieli.

– e) principiul unitătii monetare – care prevede exprimarea tuturor operațiunilor bugetare, în documentele bugetare, în moneda națională.

– f) principiul publicității – care se bazează pe un sistem bugetar deschis și transparent, prin dezbaterea publică a proiectelor de buget și a conturilor generale anuale de execuție bugetară, publicarea în Monitorul Oficial al României.

– a) principiul echilibrului bugetar – prin care se susține acoperirea integrală a cheltuielilor din veniturile bugetare.

Adesea, se înregistrează dezechilibre, sub forma deficitului bugetar, acoperit de regulă , prin venituri extraordinare ( ex. împrumuturi de stat ).

2.7. Etapele procesului bugetar

Procesul bugetar parcurge următoarele faze:

– elaborarea proiectului de buget care în general revine Guvernului. Proiectul conține proiectul de buget, expunerea de motive, o lucrare privind starea economico-socială a țării și perspectivele pentru anul următor, anexe;

– aprobarea bugetului de către Parlament și ratificarea acestuia de către Președinte, moment din care devine lege;

– executia bugetului care se desfășoara pe durata unui an și urmărește realizarea veniturilor prevăzute în proiectul de buget și executarea cheltuielilor aprobate;

– încheierea și aprobarea contului de execuție bugetară , care este prezentat de către Guvern, Parlamentului spre dezbatere și aprobare, împreună cu proiectul bugetar pe anul următor.In contul de execuție bugetară sunt înscrise toate încasările și plățile bugetare pe bază cărora se calculează soldul de încheiere a anului bugetar ( excedentar sau deficitar ).

coltrolul bugetar, care poate preventiv ( înaintea efectuării operațiunilor ), concomitent ( se referă la legalitatea plăților.

2.8. Teste de autoevaluare

1.Enumerați componentele bugetului de stat?2

2.Care sunt principalele metode de fundamentare a veniturilor și cheltuielilor instituțiilor publice?

3.Ce presupune principiul universalitǎții bugetare?

2.9 .Rǎspunsuri la testele de autoevaluare

1. Bugetul de stat are un rol complex care include mai multe componente:

financiara; economicǎ; alocativǎ; redistributivǎ; de reglare.

2. Pentru fundamentarea veniturilor și a a cheltuielilor instituțiilor publice sunt folosite mai multe metode:

-metode clasice, cum ar fi: metoda automatǎ, metoda majorǎrii/ diminuǎrii, metoda evaluǎrii directe.

-metode moderne de fundamentare.

3. Principiul universalitǎții presupune includerea veniturilor și cheltuielilor publice in buget în totalitate, cu sumele lor brute, fără omisiuni și fără compensări reciproce.

2.10. Teste de autoevaluare propuse.

1. Ce semnificǎ conceptul de buget?

Enumerați etapele procesului bugetar?.

Care dintre metodele de fundamentare prezentate ar avea cel mai mare grad de aplicabilitate?

2.11. Cuvinte și relații cheie

-Venituri bugetare

– Fundamentarea veniturilor și cheltuielilor

-Cheltuieli bugetare

-Principii bugetare

2.12. Bibliografia unitǎții de învǎțare 2.

Tâțu Lucian – Finanțele Instituțiilor Publice, Editura Universitarǎ, 2010

Stoica Emilia – Finanțele Instituțiilor Publice,Editura Cartea Studențeascǎ ,București, 2006 Lucian Tâtu, Attila Gyory, Andreea Stoian- Finanțele instituțiilor publice, editura Universitarǎ,2009

Vasile Juravle și Lucian Țâțu- Gestiunea financiară a instituțiilor publice – culegere de lucrări practice și studii de caz, ED ASE, București, 1998.

Unitatea de învǎțare 3:

INVESTITIILE INSTITUTIILOR PUBLICE

Cuprins:

3.1. Necesitatea realizării investițiilor de către instituțiile publice..……………………………24

3.2. Factorii care influențează fundamentarea proiectelor de investitii………………………27

3.3. Elementele de fundamentare a proiectelor de investiții ………………………………..29

3.4. Criterii de evaluare a proiectelor de investiții independente în mediu cert……………..32

3.5. Selectarea proiectelor de investiții…………………………………..………………………34

3.6. Aplicații rezolvate………………………………………………………………………………34

3.7. Teste de autoevaluare……………..………………………………………………………….45

3.8. Rǎspunsuri teste de autoevaluare….………………………………………………………..45

3.9 Teste de autoevaluare propuse…….….……………………………………………………..46

3.10. Cuvinte și relații cheie……………………………………………………………………….46

3.11.Bibliografia unitǎții de învǎțare 3……………………………………………………………46

Obiectivele unitǎții de învǎțare 3:

In aceastǎ unitate de învǎțare am urmǎrit sǎ evidențiem necesitatea realizǎrii de investiții de către instituțiile publice . De asemenea , am enumerat și explicat principalii factori ce influențeazǎ fundamentarea proiectelor de investiții publice, criteriile de evaluare și de selecție a acestora.

3.1. Necesitatea realizării investițiilor de către instituțiile publice

Instituțiile publice realizează investiții din trei considerente:

pentru buna desfășurare a activităților curente ce cad în sarcina lor;

pentru realizarea unor obiective publice;

pentru realizarea unor obiective economice.

În prima categorie includem investițiile ocazionate de construirea unui sediu nou, achiziționarea unor mijloace fixe pentru desfășurarea activității curente etc.

Cea de-a doua categorie cuprinde investițiile majore îndreptate în folosul comunității, cum ar fi: construirea unui drum, a unui pod, a unui dig, realizarea sistemului de canalizare a unei localități, conectarea unei localități la sistemul de electricitate etc.

În ultima categorie se includ investițiile care au ca scop obținerea de profit din desfășurarea unei activități economice (în acest caz statul acționează ca un agent economic).

Investițiile realizate de instituțiile publice pot fi încadrate în două categorii:

investiții care pot fi realizate exclusiv de către instituțiile publice;

investiții care pot fi realizate atât de sectorul public, cât și de sectorul privat.

În cadrul investițiilor care pot fi realizate exclusiv de instituțiile publice includem acele investiții ale căror costuri nu pot fi recuperate de la beneficiari, datorită imposibilității individualizării acestora sau a stabilirii cuantumului beneficiului. Astfel, în cazul realizării unei investiții privind iluminatul unei localități, valoarea investiției, dacă ar fi realizată de sectorul privat, nu ar putea fi recuperată datorită imposibilității individualizării beneficiarilor și a prețului care trebuie perceput de la aceștia pentru recuperarea investiției și obținerea de profit.

În cea de-a doua categorie se includ investițiile care au ca finalitate obținerea unor beneficii de către terți (comunitate sau o parte a ei), beneficii care pot fi recuperate prin prețul plătit pentru ele.

Problema care apare este când trebuie să intervină statul și când trebuie să intervină sectorul privat în realizarea proiectelor de investiții.

În primul rând sunt proiecte de investiții care pot fi realizate de sectorul privat dar sunt realizate de cel public datorită următoarelor considerente:

valoarea investiției este foarte mare și investitorii din sectorul privat nu dispun sau nu pot procura suficiente resurse financiare pentru realizarea ei;

costul investiției este foarte ridicat și/sau termenul ei de recuperare este foarte mare, astfel, ea nedevenind rentabilă pentru investitori;

rentabilitatea investiției este scăzută în comparație cu alte oportunități de investiții existente pe piață și investitorii privați se îndreaptă către acestea.

Un alt aspect care trebuie evidențiat este modul de exprimare al beneficiului obținut prin realizarea unei investiții. Astfel, sectorul privat urmărește beneficiile doar sub formă materială obținute de investitor, în acest mod el recuperându-și investiția și realizând profit. Sectorul public urmărește o gamă diversificată de beneficii: materiale, sociale, culturale etc și, de asemenea, urmărește ca aceste beneficii să se realizeze la nivelul societății nu numai la nivelul investitorului. Altfel spus, în determinarea rentabilității unei investiții realizate de sectorul public se iau în calcul toate beneficiile obținute de societate în ansamblul său.

Guvernul, prin Ministerul Economiei și Finanțelor, elaborează starategia în domeniul investitiilor publice, pe baza propunerilor de programe de investiții, prezentate de ordonatorii principali de credite. Aceștia prezintă anual programul de invesitii publice, pe clasificația funcțională.

Proiectele de buget se prezintă ca anexă la bugetul fiecărui ordonator principal de credite și cuprind atât informațiile nefinanciare ( strategia investițională descrierea proiectului, stadiul fizic al obiectivelor, legătura dintre diferite proiecte, criteriile de analiză a obiectivelor noi, etc. ) cât și informațiile financiare ( valoarea totală a proiectului, graficul de finanțare, analiza cost-beneficiu, costurile de funcționare și de întreținere după punerea in funcțiune, etc .) De asemenea, programele de investiții se prezintă standardizat, nominalizându-se:

investiții în continuare;

investiții noi;

“ alte cheltuieli de investiții “ ( achiziției de imobile, dotări independente,

studii de prefezabilitate, cheltuieli pentru prevenirea sau înlăturarea efectelor produse de acțiuni accidentale sau calamități naturale ).

Aprobarea proiectelor de investiții finanțate din fonduri publice se face astfel:

– de către Guvern pentru valori mai mari de 13 milioane Ron, de către ordonatorii principali de credite pentru valori cuprinse între 1,8 milioane Ron și 13 milioane Ron.

– de către ceilalți ordonatori de credite, pentru valori de până la 1,8 milioane Ron, dar cu avizul prealabil al ordonatorului principal de credite ( limitele valorice se pot modifica prin hotărâre de Guvern, în funție de evoluția prețurilor ).

Documentatiile tehnico-economice pentru investițiile publice finanțate pe bază de credite externe contractate sau garantate de stat, indiferent de valoare, se supun aprobării Guvernului.

Documentațiile tehnico-economice pentru investițiile destinate prevenirii sau înlaturării efectelor calamitătilor naturale sau acțiunilor accidentale, precum și alte cheltuieli cuprinse în categria “ alte investiții “ sunt aprobate de ordonatorii principali de credite. Valoarea proiectelor de investiții pentru instituțiile publice locale, este aprobată și actualizată, pe propria răspundere de ordonatorii principali de credite. Pe parcursul execuției bugetare ordonatorii principali urmăresc derularea procesului investițional și întocmes rapoarte trimestriale de monitorizare pe care le transmit Ministerului Economiei și Finanțelor, fiind responsabili de realizarea obiectivelor. Dacă din motive obiective, apar probleme în implementarea unui proiect, până la 31 octombrie, aceștia pot solicita Ministerului Economiei și Finanțelor redistribuirea fondurilor între proiectele înscrise in programul de învestiții, anexă la buget.

Ordonatorii principali de credite ai bugetelor locale pot propune această redistribuire Consiliilor locale și Consiliului General al Municipiului București.

Atunci când un proiect este cofinanțat de o instituție internațională, se derulează în conformitate cu prevederile acordului de finantare.

3.2. Factorii care influențează fundamentarea proiectelor de investiții

Pentru ca o investiție să fie adoptată de o instituție publică, aceasta trebuie să fie caracterizată prin fezabilitate și să producă avantaje sociale (pe baza unei prognoze logice și realiste). Aceste judecăți trebuie făcute cu referire la toate consecințele politice, juridice, economice, financiare, sociale, comerciale, tehnice, instituționale și legate de impactul asupra mediului natural. Numai simpla enumerare a tuturor aceste consecințe evidențiază că un proiect de investiții adoptat de o instituție publică are obiective diferite și un mod diferit de evaluare față de un proiect de investiții realizat de o persoană sau firmă privată.

Un proiect de investiții poate fi adoptat sau respins din considerente politice, indiferent dacă el respectă sau nu condițiile de raționalitate economice, financiare, sociale etc. Oricât de potrivit poate părea un proiect din alte puncte de vedere, el trebuie să fie consecvent cu politica națională și/sau locală a guvernului sau a autorității locale respective. Un proiect total necorelat cu realitatea politică este condamnat din start. Pe de o parte, un proiect care nu ar întruni criteriile economice, financiare, tehnice etc. poate fi derulat uneori din motive pur politice. Motivele care stau la baza adoptării investițiilor publice pot avea un caracter pur electoral, sau pot fi privite de multe ori prin prisma teoriei birocrației, a faptului că reprezentanții administrației publice centrale sau locale pot urmări maximizarea utilității individuale decât acțiunea în interesul colectivității .

Pentru adoptarea unui proiect de investiții trebuie să fie respectate condițiile legale referitoare la legitimitatea implementării lui sau a procurării surselor de finanțare necesare. În mod clar, un proiect analizat de o instituție publică nu poate fi luat în considerare în cazul în care contravine legii. Se poate întâmpla ca proiectul în sine să fie legal, dar sursele de finanțare la care se dorește să se apeleze sau modul de generare a veniturilor să nu fie legale.

Din punct de vedere economic, pentru a putea fi adoptat, un proiect de investiții avut în vedere de o instituție publică trebuie să acopere cheltuielile presupuse de realizarea lui și menținerea sa în funcțiune prin avantajele pe care le generează. Trebuie menționat că nu se urmărește acoperirea cheltuielilor efectuate prin veniturile înregistrate de instituția publică, ci se consideră că un proiect poate fi acceptat din punct de vedere economic dacă veniturile (sau mai bine spus avantajele) realizate de stat sau de terții avuți în vedere ca “țintă” ai programului devansează cheltuielile. Se desprinde concluzia că analiza economică a fezabilității unui proiect se concentrează asupra efectului economic de care beneficiază societatea în ansamblul ei, și nu numai entitatea ce îl implementează.

Un proiect de investiții trebuie analizat și din punct de vedere financiar. O particularitate a analizei financiare în acest caz este dată de faptul că de multe ori nu există o dependență directă între plățile care cad în sarcina instituției publice și încasările, ce pot fi realizate de o altă entitate sau de alte entități. Acest fapt implică o susținere financiară din partea instituției publice, deci este nevoie de fonduri disponibile pentru investiție . Deși analiza se realizează prin intermediul acelorași indicatori utilizați și în cazul proiectelor de investiții adoptate de firmele private, în modul de calcul al acestora trebuie să se țină seama și de avantajele pe care le va genera la nivelul comunității adoptarea lor.

Criteriul beneficiului social reprezintă, de asemenea, un criteriu important în fundamentarea unui proiect de investiții. Dacă se dorește construirea unui spital, a unei biblioteci, a unei școli, criteriul principal va fi cel social, aceste activități ne-urmărind neapărat înregistrarea unor performanțe deosebite din punct de vedere economic.

Influența factorului comercial în selectarea unui proiect de investiții este dată de activitățile comerciale pe care le presupune derularea acestuia: contractele privind achizițiile de bunuri, contractele cu diferiți prestatori de servicii, contractarea de lucrări, angajarea personalului, operațiunile bancare etc.

Influența factorului tehnic în analiza unui proiect de investiții nu poate fi neglijată. Importanța acestei analize este dată de faptul că o supraevaluare din punct de vedere tehnic peste nivelul optim generează o creștere nejustificată a costurilor peste varianta optimă. Totodată, o subevaluare din punct de vedere tehnic poate duce la niște costuri ulterioare ridicate date de întreținere, funcționare și reparații.

Factorul instituțional se referă la sfera de activitate a instituției publice. Pentru ca o instituție publică să realizeze o investiție acceptabilă din punct de vedere instituțional trebuie ca aceasta să își desfășoare activitatea în domeniul respectiv sau să aibă angajat personal cu specializarea necesară. De exemplu, dacă se dorește construirea unei secții de stomatologie este necesar ca instituția publică beneficiară a acestei investiții să dispună de personal specializat în acest domeniu (sau să angajeze personal), în caz contrar, investiția nefiind justificată.

Un alt factor de care trebuie să se țină seama în analiza unui proiect de investiții este mediul natural. Investiția trebuie să îndeplinească anumite condiții pentru încadrarea în anumite norme de poluare, condiții legate de aspectul fizic etc.. Problemele legate de mediu trebuie privite cu responsabilitate, întrucât accidentele ecologice generează, pe bună dreptate, efecte de ordin social și chiar politic (vezi, de exemplu, efectele generate de poluarea cu cianuri a unor bazine hidrografice cu desfășurare în mai multe țări). Este mult mai greu să se fundamenteze un proiect de investiții publice prin care o zonă cu frumuseți naturale sau parte a patrimoniului național ar fi deteriorată, pierdută sau distrusă . Preocupările legate de mediul natural creează o legătură semnificativă cu finanțarea proiectului. În mod alternativ, normele privind protecția mediului pot limita utilizarea deplină a proprietății pentru scopul inițial propus.

După cum se poate constata, acești factori determinanți acționează nu numai în mod individual, ci generează și efecte sinergetice. Pe de altă parte, există posibilitatea ca prin satisfacerea restricțiilor induse de un anumit factor, să fie neglijat un altul. În plus, prin proiectele propuse de diferite instituții ce acționează în același sector de activitate sau în aceeași regiune, este posibil să se solicite fonduri pentru aceleași destinații. În aceste condiții, factorii de decizie trebuie să manifeste responsabilitate și în ceea ce privește convergența acestor proiecte și armonizarea intereselor partenerilor sociali. Spre exemplu, construirea unei fabrici (cu capital de stat) de negru de fum la Copșa Mică a ținut cont de preocuparea factorilor de decizie pentru asigurarea de locuri de muncă și astfel de evitare a șomajului, dar cu pericolul declanșării unui dezastru ecologic pe o perioadă semnificativă (ceea ce va duce la generarea de costuri pentru eliminarea sau limitarea lui).

Implementarea unui proiect de dezvoltare necesită multă muncă de planificare și cercetare prealabilă, înainte de luarea oricăror angajamente contractuale deoarece acestea, de cele mai multe ori, odată lansate, sunt dificil de abandonat. Mai mult, pentru cazul proiectelor ce solicită alocări financiare semnificative și de durată, opțiunile greșite pot avea consecințe financiare și economice grave. În particular, resursele vor fi epuizate (sau blocate), deși ar fi putut fi utilizate în scopuri mai bune .

3.3. Elementele de fundamentare a proiectelor de investiții

Dincolo de necesitatea adoptării proiectelor de investiții pentru îndeplinirea unor obiective de interes public, acestea trebuie analizate și din punct de vedere al raționalității economice și financiare. Pentru a urmări performanța unui proiect de investiții, se face apel la calculul mai multor indicatori. Dintre aceștia, cel mai folosit (și în majoritatea cazurilor și cel mai indicat) îl reprezintă valoarea actuală netă (VAN) . Prin intermediul acestui indicator, se poate evidenția dacă un proiect de investiții trebuie adoptat sau nu din punct de vedere al performanțelor sale financiare. Relația de calcul a indicatorului, în condițiile acceptării ipotezei mediului cert, este dată de relația, prezentată din considerente de ordin didactic sub forma:

Unde:

Io = investiția inițială CFDt = cash flow-ul disponibil, la care se adaugă beneficiile publice generate de investiție la momentul t;

VR = valoarea reziduală a proiectului de investiții;

n = durata de funcționare a proiectului de investiții;

k = rata de actualizare.

O relație de calcul de această formă nu este aplicabilă întotdeauna, însă ne oferă prilejul de a identifica elementele financiare fundamentale ale unui proiect de investiții, la care ne vom referi succesiv în cele ce urmează:

 cheltuielile de investiție;

 cash flow-urile disponibile sau echivalentul sub forma avantajelor pentru comunitate;

 valoarea reziduală;

 rata de actualizare;

 durata de viață a proiectului de investiții.

Calculul cash-flow-ului este similar cu cel al proiectelor de investiții private și reprezintă diferența dintre încasările și plățile generate de proiectul analizat.

Deosebirea constă în faptul că, la proiectele de investiții publice trebuie luat în calcul beneficiul social, respectiv maximizarea bunăstării sociale, în timp ce pentru investițiile private se urmărește maximizarea profitului.

In concluzie, cash-flow-urile investițiilor publice exprimă avantajele pentru comunitate. Apare însă o problemă – evaluarea exacta a costurilor și a beneficiilor generate ( ex. : evaluarea vieții umane în cazul investițiilor în domeniul sanitar, evaluarea externalităților care apar mai frecvent în cazul investițiilor publice, etc. )

Se au însă în vedere: ameliorarea condițiilor de trai, ameliorarea serviciilor medicale, ameliorarea infrastructurii, reducerea șomajului, volumul investițiilor private realizate ca urmare a proiectului de investiție publică, eficacitatea bugetară ( reducerea cheltuielilor și / sau sporirea veniturilor bugetare )

VR = valoarea reziduală – reprezintă valoarea de piață la care s-ar vinde investiția la momentul ultimului an de previziune. Pentru o corectă evaluare, momentul n ales pentru previziune reprezintă durata de viață a investiției.

m = durata de funcționare a proiectului de investiției

k = rata de actualizare – în proiectele publice de investiții sunt ajustate cu rata inflației. In fundamentarea proiectelor de investițiiprivate ajustarea se face cu ajutorul ratei de rentabilitate cerută de investitori. În condițiile în care aceste proiecte sunt adoptate de instituțiile publice, aceasta va fi ajustată la un nivel care să țină cont măcar de devalorizarea monedei în care se face previziunea datorită inflației.

Pentru ca proiectul de investiții să fie justificat, VAN trebuie să fie pozitivă (VAN > 0).

De altfel, VAN este considerată cel mai elocvent indicator de selecție a proiectelor de investiții, evidențiind câștigul efectiv al acestora, în unități monetare comparabile cu cele din prezent. Neajunsurile acestei metode de evaluare apar din faptul că nu are în vedere constrângerile bugetare și nici interdependența cu alte proiecte investiționale.

Alți indicatori ce pot fi utilizați în evaluarea proiectelor sunt: rata internă de rentabilitate, termenul de recuparare, volumul capitalului investit, durata de execuție, etc.

Rata internă de rentabilitate ( RIR ) – reprezintă un indicator procentual a cărui valoare este dată de soluția ecuației VAN=0, cu necunoscută k.

Sau:

Pentru ca investiția să fie justificată trebuie ca RIR să fie, în cazul investițiilor publice mai mare decăt rata inflației.

Termenul de recuperare – reprezintă perioada ( durata ) de recuperare a fondurilor investite. Volumul capitalului investit este un indicator de effort care însumează elementele componente ale acestuia ( valoarea resurselor materiale, valoarea resurselor financiare, valoarea cheltuielilor cu forța de muncă-salarii, protecția muncii, asigurări sociale )

La nivel macroeconomic, volumul investițiilor totale cuprinde :

It = Id + Ic + Mc + Cs

Id = investiții directe ( resurse materiale directe înscrise în devizul general ) ;

Ic = investiții colaterale ( utilități, energie, combustibil, căi de acces rutier și feroviar, investiții în aval ) ;

Mc = mijloace circulante;

Cs = cheltuieli suplimentare ( pregătirea cadrelor, supraveghere, etc. )

In legislația noastră, în evidența contabilă a investițiilor sunt cuprinse :

clădiri;

construcții speciale;

mașini de forță și utilaje energetice;

mașini, utilaje și instalații de lucru;

aparate și instalații de măsură, control și verificare;

mijloace de transport;

animale, plantații;

unelte, accesorii și inventar gospodăresc.

3.4. Criterii de evaluare a proiectelor de investiții independente în mediu cert

Pentru efectuarea analizei financiare în vederea adoptării proiectelor de investiții de către instituțiile publice se utilizează, ca tehnici specifice de lucru, aceleași criterii de fundamentare ca și în cazul celor adoptate de firmele private . Fără îndoială că obiectivul urmărit prin calculul indicatorilor de performanță ai unei investiții este de a decide dacă aceasta trebuie adoptată sau nu . Decizia de investiții se ia în condiții restrictive din punct de vedere al resurselor financiare disponibile și, ca atare, implică de multe ori renunțarea la anumite proiecte numai pe considerentul că nu există resursele financiare necesare adoptării acestora la momentul respectiv. În afara acestui aspect, trebuie să se țină cont și de faptul că de multe ori există posibilitatea de a se opta între mai multe proiecte, ori de faptul că adoptarea unui anumit proiect este condiționată de adoptarea apriori a altuia. Deocamdată, nu vom avea în vedere aceste aspecte, ci ne vom limita la criteriile generale ce trebuie respectate pentru ca un proiect să fie considerat acceptabil.

Criteriul valorii actuale nete (VAN). Cât timp suma cash flow-urilor actualizate este superioară ca valoare sumei investite, este rentabil să se adopte respectivul proiect de investiții. Cu alte cuvinte, pentru ca un proiect de investiții să merite a fi adoptat, VAN trebuie să fie pozitivă:

Valoarea actuală netă este considerat cel mai elocvent indicator de selecție a proiectelor de investiții. Indicatorul evidențiază câștigul efectiv în unități monetare comparabile cu cele de la momentul actual, de care se va beneficia (în cazul în care previziunile se vor adeveri) prin adoptarea proiectului de investiții supus analizei.

Se pot sesiza, totuși, o serie de deficiențe ale utilizării acestui criteriu în evaluarea proiectelor de investiții , precum:

 criteriul nu are în vedere constrângerile bugetare;

 nu ține cont de interdependențele dintre proiectele de investiții.

Alături de acest criteriu, recomandat de toate lucrările de specialitate, există numeroși alți indicatori prin care se încearcă evaluarea performanțelor proiectelor de investiții . Dintre aceștia, noi ne vom referi în prezenta lucrare la rata internă de rentabilitate și la termenul de recuperare.

Criteriul ratei interne de rentabilitate (RIR) oferă posibilitatea exprimării indicatorilor de performanță a unui proiect de investiții sub formă procentuală. Această rată de rentabilitate degajată de proiectul de investiții analizat – cunoscută în literatura de specialitate sub numele de rată internă de rentabilitate (“Internal Rate of Return = IRR” în engleză) nu reprezintă altceva decât soluția ecuației:

VAN = 0,

cu necunoscută k:

, sau, altfel scris:

I

Constatăm că avem de rezolvat o ecuație de ordin n. Dificultățile întâmpinate de rezolvarea acestei ecuații pot fi eliminate prin utilizarea calculatorului personal. În cazul în care nu dispunem de un calculator personal, rezolvarea problemei este puțin mai complicată, pentru că este relativ dificil de rezolvat o ecuație de ordin n. Cu toate acestea, o bună aproximare se poate obține cu ajutorul unor tehnici de interpolare . Formula de calcul a RIR este:

Din punct de vedere numeric, valoarea RIR trebuie să fie, în cazul instituțiilor publice, măcar mai mare decât rata inflației.

Termenul de recuperare. Alături de problema performanței unui proiect de investiții din punct de vedere al câștigului în unități bănești sau sub formă de rată de rentabilitate, un element de interes îl constituie și termenul de recuperare. Termenul de recuperare nu reprezintă altceva decât durata în care se recuperează fondurile investite. Indicatorul nu este însă întotdeauna relevant pentru instituțiile publice, decât în cazul în care toate beneficiile de ordin social, politic etc. ar putea fi cuantificate prin funcții de utilitate, având în vedere faptul că, în general, o satisfacție prezentă este preferabilă uneia viitoare. Pe de altă parte, un indicator relevant pentru instituțiile publice este momentul dării în funcțiune a proiectului de investiții în care se obțin primele beneficii de ordin social, politic etc.

3.5. Selectarea proiectelor de investiții

Până la acest punct al expunerii noastre, am analizat dacă un proiect de investiții poate fi adoptat pe baza propriilor sale performanțe, cu alte cuvinte dacă un proiect merită adoptat numai prin referință la propriile performanțe. De cele mai multe ori, în selectarea proiectelor de investiții, însă, trebuie să se țină cont de o întreagă listă de restricții și de interdependențe ce există între adoptarea unui proiect sau a altuia.

În cazul în care resursele financiare ar fi abundente, iar intercondiționările dintre proiecte – inexistente, ar trebui adoptate toate proiectele care:

 generează VAN pozitive, fiind preferabile cele cu VAN cât mai mare;

 generează RIR mai mari decât rata minimă acceptabilă, fiind preferabile cele cu valori cât mai ridicate ale indicatorului;

 sunt caracterizate prin termene de recuperare cât mai reduse.

În general, se consideră că în cazul în care pentru două proiecte, 1 și 2, VAN1 > VAN2 și RIR1 < RIR2, se va prefera proiectul cu VAN mai mare.

Probabil că principala restricție cu care se confruntă orice manager financiar este cea de ordin bugetar.

3.6. Aplicații rezolvate

Exemplu 1. Pentru exemplificarea modului de acțiune a factorilor determinanți de fundamentare, vom considera un exemplu simplificat legat de adoptarea unui proiect de investiții efectuat de un consiliu local, constând în repararea unui pod care lega două localități din jurisdicție și care a fost rupt de o revărsare de ape.

Influența factorului politic. Politica dusă de stat la momentul respectiv este axată pe îmbunătățirea condițiilor de viață a populației care locuiește în zone rurale. De asemenea, există un puternic lobby pentru construirea acestui pod.

Influența factorului juridic. Consiliul local a obținut toate avizele pentru construirea podului. De asemenea, sunt îndeplinite condițiile legale pentru procurarea resurselor, pentru achiziția materialelor necesare, pentru încheierea contractului cu prestatorul de servicii etc.

Influența factorului economic. Pentru fundamentarea studiului de fezabilitate vom folosi prețurile constante (fără luarea în considerare a inflației), deoarece analiza economică nu se preocupă de valoarea banilor, ci de valoarea reală a bunurilor și serviciilor care se pot procura cu banii respectivi. Uneori, inflația acționează într-o manieră diferențiată asupra încasărilor, respectiv a plăților, ceea ce implică necesitatea luării în considerare a inflației.

O persoană care dorește să se deplaseze între cele două localități în condițiile inexistenței podului va trebui să folosească un drum ocolitor care duce la un consum mediu de combustibil de 5 litri (am presupus că deplasarea se face cu un mijloc de transport cu tracțiune mecanică). Considerăm că prețul unui litru de combustibil este de 20.000 u.m.. Pe baza observațiilor s-a stabilit că zilnic 100 de persoane parcurg acest drum (din ipoteză considerăm o persoană – o deplasare cu un mijloc de transport). Pentru simplificarea calculelor, se va face abstracție de problemele de actualizare. De asemenea, nu vom face distincție dintre conceptele de cheltuială și, respectiv venit, față de cele de plată, respectiv de încasare.

Realizând un calcul anual al costului obținem: 5 litri 20.000 u.m. 100 persoane/zi 365 zile = 3.650 milioane u.m. anual.

Costul investiției este estimat la 11.000 milioane u.m., iar cheltuielile anuale de întreținere la 500 milioane u.m. De asemenea, considerăm că investiția va fi supusă unor reparații capitale după o perioadă de folosință de 5 ani.

O persoană care dorește să se deplaseze între două localități în condițiile inexistenței podului va trebui să folosească un drum ocolitor care duce la un consum mediu de combustibil de 5 litri (am presupus că deplasarea se face cu un mijloc de transport cu tracțiune mecanică). Considerăm că prețul unui litru de combustibil este de 20.000 u.m.. Pe baza observațiilor s-a stabilit că zilnic 100 de persoane parcurg acest drum (din ipoteză considerăm o persoană – o deplasare cu un mijloc de transport). Pentru simplificarea calculelor, se va face abstracție de problemele de actualizare. De asemenea, nu vom face distincție dintre conceptele de cheltuială și, respectiv venit, față de cele de plată, respectiv de încasare.

Realizând un calcul anual al costului obținem: 5 litri 20.000 u.m. 100 persoane/zi 365 zile = 3.650 milioane u.m. anual.

Costul investiției este estimat la 11.000 milioane u.m., iar cheltuielile anuale de întreținere la 500 milioane u.m. De asemenea, considerăm că investiția va fi supusă unor reparații capitale după o perioadă de folosință de 5 ani.

Prin realizarea investiției, pentru deplasarea între cele două localități, consumul de combustibil se reduce la 1 litru. Cheltuielile anuale în condițiile realizării investiției sunt de 1 litru 20.000 u.m. 100 persoane/zi 365 zile = 730 milioane u.m. anual.

Reducerea cheltuielilor anuale cu deplasarea prin adoptarea proiectului de investiții este de 3.650 – 730 = 2.920 milioane u.m..

Realizând un calcul pentru durata de viață a investiției obținem:

cheltuieli: 11.000 + 500 5 = 13.500 milioane u.m.

venituri: 2.920 5 = 14.600 milioane u.m.

profit: 14.600 – 13.500 = 1.100 milioane u.m.

Rentabilitatea costurilor =

Din punct de vedere economic, investiția poate fi adoptată, ea acoperind cheltuielile făcute pe seama veniturilor care vor fi înregistrate. După cum observăm, nu am urmărit acoperirea cheltuielilor cu venituri la nivelul unei instituții publice, ci pe ansamblu.

Instituția publică poate să instituie o taxă pentru traversarea podului. În acest caz veniturile celor care traversează podul se diminuează, dar se majorează cu aceeași valoare veniturile instituției publice, deci pe total veniturile aferente proiectului de investiții (din punct de vedere al interesului public) rămân aceleași.

Influența factorului financiar. Analiza financiară urmărește determinarea fezabilității proiectului de investiții din punctul de vedere al finanțării. Pentru a efectua o analiză pertinentă din punct de vedere financiar este necesar să urmărim și influența inflației asupra proiectului de investiții. De asemenea trebuie urmărite sursele de finanțare și costul de procurare al acestora (cost pentru procurarea unor surse de finanțare din împrumuturi sau pierderea de venituri ca urmare a alocării unor surse de finanțare în acest proiect în locul fructificării lor).

Vom considera că fondul de investiții de 11.000 milioane u.m. este format din:

credit extern nerambursabil în sumă de 2.000 milioane u.m.

împrumut guvernamental rambursabil în sumă de 3.000 milioane u.m.

apelarea la sume din fondul de capital în sumă de 4.000 milioane u.m.

emisiune de obligațiuni, prin care se contează pe o sumă de 2.000 milioane u.m.

De asemenea, se estimează următoarea evoluție a ratei inflației (este vorba de o rată medie a inflației pentru fiecare an, raportată la anul anterior):

Rata inflației va fi luată în calcul pentru corectarea valorilor nominale ale cheltuielilor de întreținere.

Împrumutul guvernamental va fi rambursat anual, în 5 tranșe egale cu 600 milioane u.m.. Dobânda percepută pentru acest împrumut este de 10%. Rambursarea și plata dobânzii au loc la sfârșitul fiecărui an. Graficul de rambursare va fi următorul:

– milioane u.m. –

Retragerea sumelor din fondul de capital duce la pierderea dobânzii la care ar fi fructificate aceste sume. Considerăm că rata dobânzii la care aceste depozite ar fi fructificate este de 8% anual. Această pierdere de dobândă se diminuează pe măsură ce suma respectivă este rambursată. Rambursarea are loc anual la sfârșitul anului, prin amortismente egale.

Asimilând pierderea de dobândă unei plăți (de dobândă), graficul pentru “împrumutul” din fondul de capital este următorul:

– milioane u.m. –

În cazul împrumutului obligatar, cuponul plătit cumpărătorilor este de 12%, iar plata lui are loc anual. Considerăm că atât emisiunea, cât și rambursarea se vor realiza la valoarea nominală. Vom presupune ca fiind neglijabile cheltuielile cu lansarea împrumutului obligatar și cu gestiunea lui în timp. De asemenea, considerăm că rambursarea obligațiunilor se va face în totalitate la scadență. Graficul rambursării împrumutului obligatar este următorul:

– milioane u.m. –

Cheltuielile cu întreținerea podului, actualizate la inflație sunt următoarele:

– milioane u.m. –

Graficul cash flow-urilor pentru investiție este următorul (milioane u.m.):

După cum se observă din acest tabel, colectivitatea locală trebuie să asigure anual din fonduri proprii sumele necesare pentru susținerea financiară a proiectului. Pe parcursul celor 5 ani autoritatea locală trebuie să acopere cheltuieli în sumă de 14.919 milioane u.m.

Această susținere financiară se poate realiza pe mai multe căi:

majorarea impozitelor locale;

majorarea impozitelor locale cumulată cu perceperea unui tarif pentru traversarea podului (în acest caz majorarea impozitelor nu va fi atât de mare ca în cazul apelării doar la impozite);

acoperirea acestor cheltuieli pe seama unui tarif perceput pentru trecerea podului;

alte diverse venituri obținute de autoritatea locală sau obținute prin granturi guvernamentale.

În cele ce urmează vom propune mai multe scenarii de acoperire a cheltuielilor. Deoarece se consideră că zilnic au loc 100 de traversări, numărul anual de traversări va fi de 36.500. Vom calcula tariful maxim care poate fi achitat de cei care traversează podul pentru a nu înregistra o pierdere comparativ cu situația inexistenței podului. Pentru acest calcul s-a considerat că prin parcurgerea drumului între cele două localități fără a traversa podul nu apar cheltuieli generate de pierderea de timp sau alte tipuri de cheltuieli (prin cheltuieli considerăm o pierdere de utilitate economică, socială sau de altă natură). De asemenea, folosim actualizarea la inflație a prețului combustibilului.

Prețul unui litru de combustibil este (în u.m.):

Deoarece economia de combustibil prin traversarea podului este de 4 litri pe traversare, economia bănească pentru o traversare va fi ( în u.m.):

Economia bănească la nivelul unui an va fi (în milioane u.m.):

Economia bănească pe cei 5 ani este 16701 milioane u.m..

Scenarii de acoperire a cheltuielilor (milioane u.m.):

Aplicarea primelor două scenarii, precum și a celui de-al patrulea, va duce la folosirea podului pentru traversare, deoarece se obține o economie de către cei care traversează podul față de situația inexistenței podului. În cazul celui de-al treilea scenariu, cei care traversează podul nu obțin nici un fel de avantaj plecând de la ipoteze noastre. Avantajul de care se poate ține cont este dat de scăderea duratei de parcurs a drumului între cele două localități. De asemenea, prin construirea podului se poate ajunge la situația în care numărul de traversări să crească față de prognoze, ceea ce va duce la diminuarea taxei de traversare care trebuie achitată de beneficiari, astfel încât beneficiul lor să crească.

Influența factorului social. În cazul în care prin construirea podului se obține reducerea timpului de parcurs pentru a ajunge la un spital sau la o școală, precum și economisirea de timp de către diferite persoane, acest proiect poate fi acceptat din punct de vedere social. Problema care se pune în cazul factorului social este dacă acesta primează, cine va suporta costurile, deoarece după cum se observă din analiza financiară poate să apară o majorare a impozitelor suportată de toți contribuabilii, și nu numai de cei care beneficiază de pod din punct de vedere social.

Influența factorului comercial. Se vor analiza costul procurării de materii prime, precum și cel al manoperei. Uneori, există anumite condiții legate de fundamentarea acestor costuri, legate de organizarea de licitații, baremuri maximale de costuri etc., de care trebuie să se țină seama. În cazul în care se instituie o taxă pentru traversarea podului, factorul comercial are implicații și în fundamentarea riguroasă și realistă a tarifelor practicate.

Influența factorului tehnic. Se vor avea în vedere problemele legate de materialele de construcție, proiectare, arhitectură etc. Trebuie ținut cont de faptul că soluțiile tehnologice adoptate în legătură cu vechiul pod nu sunt neapărat de apreciat din moment ce acesta a fost luat de ape.

Influența factorului instituțional. Nu este cazul.

Influența factorilor de mediu.Trebuie asigurate condițiile constructive astfel încât să nu se creeze probleme ecologice. Cât timp noul proiect de investiții constă în înlocuirea unui pod similar din punct de vedere al amplasamentului, se poate presupune că nu vor apărea probleme suplimentare legate de poluare.

Pe baza exemplului nostru, extrem de simplificat, nu s-a ținut cont de influența pe care o pot avea asupra proiectului diferite elemente, cum ar fi: posibilitatea ca investiția să fie construită într-un număr mai mare de ani, estimarea anumitor cheltuieli suplimentare care pot să apară datorită nerespectării termenului de predare etc.

Exemplul 2: Presupunem două proiecte concurente A și B.

proiectul A în valoare de 20.000 Ron, cu o durată de viață de 3 ani și o VAN de 4.000 Ron ;

proiectul B, cu aceeași valoare ( 20.000 Ron ), dar cu o durată de viață de 4 ani și o VAN de 4.500 Ron.

In aceste condiții de ia în calcul o durată de viață de 12 ani ( cel mai mic multiplu comun al lui 3 și 4 ).

Pentru proiectul A se recalculează o VAN ca și cum va fi înlocuit de încă 3 ori, iar pentru proiectul B de încă 2 ori.

Exemplul 3. Să presupunem că dispunem de un buget pentru investiții de 30.000 u.m. pe an. Pentru simplificarea problemei, vom presupune că toate proiectele de investiții sunt caracterizate prin durate de viață identice și că toate deciziile de investiții se iau numai în funcție de criteriul VAN. La nivelul anului 1, există 3 proiecte de investiții ce pot fi adoptate:

 proiectul 1, în valoare de 20.000 u.m. și care generează o VAN egală cu 5.000 u.m.;

 proiectul 2, în valoare de 10.000 u.m., ce generează o VAN de 3.000 u.m.;

 proiectul 3, în valoare de 22.000 u.m., care generează o VAN de 6.500 u.m.

În cazul în care managerul financiar își face judecățile de valoare numai în funcție de criteriul VAN, el va prefera investirea în proiectul 3 (maximum de VAN). Se constată că decizia nu este în nici un caz optimă pentru firmă. O astfel de decizie, în lipsa altor restricții, va implica adoptarea concomitentă a proiectelor 1 și 2, care vor consuma total bugetul alocat, dar care va genera obținerea unei VAN totale egale cu 8.000 u.m.

Să presupunem acum, în plus, că încă de la acest moment, cunoaștem că există posibilitatea investirii într-un proiect (4), în sumă de 40.000 u.m. și care va genera o VAN de 20.000 u.m., existând posibilitatea reportării sumelor rămase necheltuite, de la un exercițiu financiar la altul. În aceste condiții, este evident că în primul an trebuie adoptate proiecte ce vor oferi menținerea posibilității de investire a unei sume totale de 40.000 u.m. peste un an, respectiv reportarea a 10.000 u.m. Cu alte cuvinte, bugetul disponibil pentru investiții din primul an va fi de 20.000 u.m. În aceste condiții, în primul an se va putea adopta numai proiectul 1, dar această decizie va determina o VAN globală mai ridicată.

În exemplul de mai sus, am presupus că proiectele de investiții au durate de viață identice. În practică, acest fenomen este rareori aplicabil. Astfel, să presupunem că trebuie optat între două proiecte concurente, restricțiile bugetare fiind satisfăcute:

 proiectul A, în valoare de 20.000 u.m., ce generează o VAN de 4.000 u.m., pe parcursul a 3 ani;

 proiectul B, de aceeași valoare, ce generează o VAN de 4.500 u.m. pe parcursul a 4 ani.

Cele două VAN calculate nu sunt comparabile, întrucât una dintre cele două valori este aferentă unei perioade de 3 ani, iar cealaltă uneia de 4. Trebuie subliniat că două proiecte de investiții pot fi comparabile numai în condițiile în care sunt caracterizate prin durate de viață egale.

Soluția recomandată în general o constituie calculul celui mai mic multiplu comun pentru duratele de viață ale proiectelor supuse analizei, și recalcularea unor VAN în ipoteza că la sfârșitul duratelor de viață ale proiectelor, acestea vor fi înlocuite cu proiecte identice, ce vor degaja aceleași VAN în aceeași durată de viață .

Pe cazul proiectului analizat, se va considera o durată de viață de 12 ani (cel mai multiplu comun al numerelor 3 și 4). Pentru proiectul A se va recalcula o VAN pentru cazul în care proiectul va fi înlocuit de 3 ori, iar pentru proiectul B – de două ori.

3.7.Teste de autoevaluare

1. Ce face ca un proiect de investiții sǎ fie eligibil ?

2. Cum se calculeazǎ cash-flow-ul proiectelor de investiții publice si care este deosebirea fațǎ de cele private ?

3. Ce reprezintǎ rata inernǎ de rentabilitate ?

3.8. Rǎspusuri la testele de autoevaluare

Intrebarea 1

Pentru ca un un proiect de investiții sǎ fie eligibil ,trebuie sǎ producaavantaje (benecifii) sociale și sǎ fie fezabil.

Intrebarea 2

Calculul cash-flow-ului investițiilor publice este similar cu cel al proiectelor de investiții private și reprezintă diferența dintre încasările și plățile generate de proiectul analizat.

Deosebirea constă în faptul că, la proiectele de investiții publice trebuie luat în calcul beneficiul social, respectiv maximizarea bunăstării sociale, în timp ce pentru investițiile private se urmărește maximizarea profitului.

In concluzie, cash-flow-urile investițiilor publice exprimă avantajele pentru comunitate.

Intrebarea 3

Rata internă de rentabilitate ( RIR ) – reprezintă un indicator procentual a cărui valoare este dată de soluția ecuației VAN=0, cu necunoscută k.

Sau:

3.9.Teste de autoevaluare propuse

1. Enumerați principalii factori de fundamentare a unui proiect de investiții ?

2. De cǎtre cine se face aprobarea proiectelor de investiții finanțate din fonduri publice ?

Care sunt principalele categorii de venituri ale instituțiilor publice ?

3.10. Cuvinte și relații cheie

Valoarea netǎ actualǎ

Cash-flowul investițiilor publice

Valoarea rezidualǎ

Rata de actualizare

Rata internǎ de rentabilitatte

3.11. Bibliografie

Roman C și colectiv, Control Financiar și audit financiar public, Ed. Economică, 2007

Roman C , Gestiunea financiară a instituțiilor publice , Contabilitatea instituțiilor publice, Editura Economică 2006

Ionescu l.- Contabilitatea instituțiilor din administrația publică, Ed. Economică, București, 2001

Țâțu Lucian, Andreea Stoian, Finanțele instituțiilor publice, suport de curs, www.ase.ro

Legea finanțelor publice nr. 500/ 2002, M.O. nr.597/ 13.08.2002

Legea contabilității nr. 82/ 1991, republicată

Norme metodologice privind organizarea și conducerea contabilității patrimoniului instituțiilor publice, planul de conturi pentru instituții publice și instrucțiunile de aplicare a acestuia, București, 2005

Colecția M.O. 1990-2009

Lucian Tâțu, Introducere în gestiunea financiarǎ a instituțiilor publice, Ed.ASE, 2002

Unitatea de învǎțare 4:

PLANUL INVESTITIILOR DE CAPITAL

Cuprins:

4. 1. Considerente generale privind planul investițiilor de capital………………………………47

4.2. Etapele procesului de planificare a investițiilor de capital………………………………….48

4.2.1. Pregătirea procesului PIC……………………………………………………………….48

4.2.2. Realizarea activităților inițiale ale procesului PIC……………………………………..50

4. 2.3. Identificarea surselor potențiale de finanțare a investițiilor…………………………..52

4. 2.4. Prioritizarea proiectelor și alocarea surselor de ………………………………………53

4.2.5. Monitorizarea procesului de realizare a investițiilor de capital……………………….55

4.3. Teste de autoevaluare…………………………………………………………………………55

4.4. Rǎspunsuri la testele de autoevaluare………………………………………………………56

4.5. Teste de autoevaluare propuse………………………………………………………………56

4.6. Cuvinte cheie……………………………………………………………………………………57

4.7. Bibliografia unitǎții de învǎțare 4……………………………………………………………..57

Obiectivele unitǎții de învǎțare 4:

In unitatea de fațǎ, dupǎ definirea și caracterizarea planului investițiilor de capital, am avut în vedere o prezentare detaliatǎ a pricipalelor etape ale procesului de planificare a investițiilor de capital , cu un rol important în generarea de resurse.

4.1. Considerente generale privind planul investițiilor de capital

Realizarea investițiilor de către administrațiile publice generează resurse considerabile, ceea ce duce automat la programarea acestora în timp, la ierarhizarea lor. Pentru ca finanțarea proiectelor de servicii și infrastructură să se facă judicios și corect, administrațiile publice locale, și nu numai ele, se folosesc de un instrument numit „Plan de investiții de capital” (PIC).

Un PIC este un plan multianual – de regulă pe patru sau cinci ani – ce este întocmit de administrația publică locală, și care identifică proiectele de investiții ce urmează a fi finanțate în această perioadă. PIC are scopul de a identifica toate activele ce trebuie utilate, renovate sau construite, anul când va începe această operație, suma necesară (în lei) ce va trebui cheltuită pentru realizarea proiectului și metoda de finanțare propusă pentru acoperirea cheltuielilor.

PIC nu trebuie să se confunde cu bugetul de investiții, acesta reprezentând primul an din planul de investiții de capital. Bugetul de investiții autorizează proiectele și alocă o finanțare specifică acestor proiecte. Acesta trebuie să fie adoptat în conformitate cu bugetul operațional al administrației publice locale și asigură cadrul legal necesar pentru derularea proiectelor. Proiectele și sursele de finanțare din PIC pentru ceilalți ani, cu excepția primului, nu sunt autorizate până când nu este aprobat bugetul anual pentru fiecare dintre acești ani.

Elaborarea unui PIC este necesară din următoarele considerente :

– analizarea perspectivelor de dezvoltare pe termen scurt, mediu și lung;

– stabilirea unui set de obiective ce pot fi atinse;

– determinarea unui anumit consens cu cetățenii și alți factori implicați în legătură cu aceste obiective;

– consideră proiectele ca părți componente ale unui program mai vast;

– determină dimensiunile adecvate ale proiectelor și planificarea lor în timp;

– alocă proiectelor anumite surse de finanțare.

4. 2. Etapele procesului de planificare a investițiilor de capital

Planificarea investițiilor de capital presupune, în principiu, realizarea următoarelor etape :

1) pregătirea procesului PIC;

2) realizarea activităților inițiale ale procesului PIC;

3) identificarea resurselor potențiale de finanțare a investițiilor;

4) stabilirea proiectelor prioritare și alocarea veniturilor;

5) monitorizarea derulării proiectelor.

4. 2.1. Pregătirea procesului PIC

Este o etapă a procesului de planificare a investițiilor de capital care presupune derularea a trei faze:

a) realizarea unei diferențieri între bugetul de investiții și bugetul curent;

b) organizarea procesului PIC;

c) elaborarea politicilor PIC.

a) Realizarea unei diferențieri între bugetul de investiții și bugetul curent.

Proiectele de investiții incluse in PIC trebuie să se diferențieze de cele care fac parte din bugetul operațional. Astfel, proiectele cuprinse în PIC reprezintă investiții ce pot fi realizate în timp, în funcție de o anumită strategie, în timp ce anumite „investiții”, cum ar fi (astuparea gropilor din asfalt, repararea unor clădiri, repararea unor trotuare) trebuie să se regăsească în bugetul curent, realizarea lor fiind imperativă.

b) Organizarea procesului PIC

Autoritățile locale trebuie să stabilească o structură administrativă sau să desemneze un responsabil pentru gestionarea procesului PIC.

Sarcinile principale ale responsabilului PIC sunt:

– să pregătescă calendarul PIC, formularele și instrucțiunile; PIC este un proces complex pentru care este nevoie să se stabilească o programare foarte strictă a activităților, cel puțin până în faza de implementare a proiectelor de investiții. De asemenea, pentru operaționalizarea activităților desfășurate este necesar să se stabilească anumite formulare standard pentru culegerea informațiilor cu privire la proiectele ce pot fi realizate, fișa propunerilor de proiecte etc.

– să creeze oportunități de implicare a cetățenilor; Pentru acesta este necesar să se poată asigura un contact direct cu cetățenii (beneficiarii proiectelor de investiții atât în faza stabilirii propuenrilor de proiecte, cât și ulterior pe măsură ce PIC se desfășoară). Una din abordările cele mai frecvent folosite este implicarea cetățenilor într-o audiere publică. O asemenea audiere înainte de adoptarea PIC de către autoritățile publice locale, permite cetățenilor să pună întrebări, să-si exprime preocuparea și să înțeleagă mai bine întregul proces înainte ca planul de investiții să fie finalizat.

– să comunice evoluția procesului PIC cetățenilor și administrației locale, să prezinte criteriile care au stat la baza adfoptării unor decizii;

– să evalueze opțiunile de finanțare pentru proiectele predate;

– să gestioneze exercițiul de prioritizare a proiectelor de investiții;

– să monitorizeze implementarea proiectelor.

c) Elaborarea politicilor PIC

Responsabilul PIC trebuie să realizeze următoarele activități:

1) să stabilească ce tipuri de păroiecte trebuie incluse în PIC. Astfel, în PIC pot fi incluse toate proiectele de investiții ce pot fi propuse la nivel local sau se stabilesc anumite domenii în care se dorește planificarea investițiilor (infrastructură, domeniul social etc).

2) să determine numărul de ani de derulare a PIC. Perioada de planificare a investițiilor de capital se referă la numărul de ani inclus în planul de investiți. În mod normal, proiectele planificate în primul an sau în primii doi ani se pot evalua destul de ușor în raport cu dimensiunea, costurile, cheltuielile planificate si finanțarea disponibilă. O perioadă mai mare face ca estimarea costurilor și resurselor de finanțare să fie din ce în ce mai dificilă întrucât procesul de aprobare și finanțare a investițiilor nu este în totalitate descentralizat.

În majoritatea PIC, perioada de patru sau cinci ani este perioada potrivită. În primul an se întocmește bugetul de investiții iar restul de trei sau patru ani sunt anii de derulare a investiției.

3) să elaboreze un calendar cu evenimente cheie și termene limită. Pentru coordonarea diferitelor sarcini si responsabilități, coordonatorul PIC trebuie sa pregătească încă de la început un calendar de desfășurare a procesului. Calendarul este un instrument care evidențiază responsabilitățile si termenele in cadrul procesului PIC. Acesta constituie un ghid pentru consiliul local sau județean, regii si cetățeni referitor la termenele de execuție si etapele ce urmează a fi parcurse pe perioada derulării PIC.
4) să elaboreze metodele de culegere a opiniilor cetățenilor cu privire la întregul proces al PIC. Astfel se poate stabili modalitatea prin care se culeg de la cetățeni informațiile cu privire la propunerile de proiecte (audieri, chestionare, sondaje de opinie), precum și cu privire la modul în care este perceput procesul PIC în desfășurarea sa (dacă PIC-ul rezultat se pretează pe nevoile cetățenilor).

4.2.2. Realizarea activităților inițiale ale procesului PIC

Presupune următoarele faze:

1) evaluarea nevoilor;

2) modul de satisfacere a nevoilor cetățenilor;

3) evaluarea stării activelor curente;

4) stabilirea obiectivelor și a criteriilor de evaluare a proiectelor de investiții.

1) Evaluarea nevoilor

Evaluarea nevoilor presupune atât o analiză tehnică, cât și opinia comunității cu privire la nevoia resimțită. Este necesar să se realizeze estimări cu privire la cererea de servicii publice în viitor, studii cu privire la menținerea sau modificarea modelelor comportamentale membrilor comunității, posibilitatea asigurării nevoilor prin investițiile existente.

De asemenea, trebuie luate în considerare și anumite proiecte de investiții pentru care în prezent nu se resimte o nevoie (un plan de sistematizare a localității) sau pentru care nevoile pot fi resimțite în condițiile în care se vor produce în viitor unele evenimente nedorite (accidente ecologice, inundații etc)

2) Stabilirea modului de satisfacere a nevoilor cetățenilor

Este nevoie să se delimiteze nevoile pentru a căror satisfacere este necesar să se realizeze proiecte de investiții de cele care pot fi satisfăcute mai efficient și fără realizarea de investiții. Astfel, trebuie stabilit dacă pentru satisfacerea unei nevoi este necesar să se realizeze o investiți nouă su este suficient să se asigure o exploatare mai bună a unei investiții vechi, eventual prin asigurarea unei modernizări a acesteia.

De asemenea, trebuie stabilit dacă anumite proiecte de investiții pot fi realizate prin implicarea terților (sector privat, sector public). Astfel, unele proiecte de investiții pot fi realizete de sectorul privat, în măsura în care acesta este interesat (realizarea unui complex agroalimentar), în parteneriat public privat sau se pot implementa de alte entități publice în condiții de eficiență mărită.

3. Evaluarea stării activelor curente

În cadrul evaluării infrastructurii existente, o instituție publică va evalua situația infrastructurii și a echipamentului de care răspunde. Pentru aceasta trebuie să fie cunoscută vechimea, starea funcțională, istoricul intervențiilor, precum și costurile estimative pentru înlocuirea echipamentelor și utilităților existente. Este important să se urmărească starea funcțională și calitatea infrastructurii. Un istoric al reparațiilor și operațiunilor de întreținere efectuate asupra fiecărui activ poate fi extrem de util. Documentația privind istoricul acestor operațiuni oferă date importante referitoare la eficiența reparațiilor făcute. Aceste date ajută la evaluarea gradului de eficiență a reparațiilor viitoare.

4. Stabilirea obiectivelor și a criteriilor de evaluare

La baza evaluării proiectelor de investiții trebuie să stea o serie de obiective generale, cum ar fi protejarea mediului înconjurător, dezvoltarea infrastructurii, dezvoltarea economică a zonei. Plecând de la acestea se vor stabili criterii clare ce trebuie îndeplinite de proiectele de investiții.

Pentru clasificarea și prioritizarea proiectelor de investiții se va pleca de la stabilirea unui punctaj pentru fiecare proiect pe baza unei serii de criterii sociale, economice, financiare, de sănătate publică. Fiecare proiect de investiții primește un punctaj ca urmare a evaluării lui pe baza criteriilor stabilite, urmând a se realiza o ierarhizare a acestor criterii în ordine descrescătoare a punctajelor obținute.

4. 2.3. Identificarea surselor potențiale de finanțare a investițiilor

Sursele de finantare ce trebuie luate în considerare pot fi formate din:

– veniturile rămase consiliilor locale și județene după efectuarea cheltuielilor operaționale;

– împrumuturi suportate din veniturile consiliilor locale sau județene;

– taxe plătite de utilizatori pentru serviciile furnizate de consiliile locale sau județene direct sau prin intermediul regiilor locale;

– împrumuturi suportate din taxele pe servicii;

– programe speciale ale Guvernului României sau finanțări externe.

În cazul programelor guvernamentale speciale sau finanțărilor externe, sumele disponibile vor fi determinate de regulile și normele programelor respective. Pentru toate celelalte surse menționate mai sus, nivelul finanțării și selectarea proiectelor rămân în întregime la latitudinea administrațiilor publice locale.

Un aspect important este opțiunea pentru surse proprii de finanțare sau apelarea la împrumuturi.

Finanțarea prin surse proprii:

A) avantaje:

– economii la costurile cu dobanda. În cazul finanțării din resurse proprii, nu apar costuri legate de dobânzi. Aceste economii pot fi folosite la creșterea capitalului.

– păstrarea flexibilității financiare. În cazul finanțării din resurse proprii nu există obligații pe termen lung. Autoritatea locală are în fiecare an mai multă flexibilitate în legatură cu angajarea veniturilor în finanțarea de capital versus cheltuieli operaționale. Acest fapt este important în cazul în care este dificil să estimezi veniturile viitoare datorită instabilității economice sau din alte motive.

– întărirea percepției calității creditului. În condițiile în care toți sunt egali, o autoritate locală care nu este foarte îndatorată este privită favorabil de către comunitate. Finanțarea din resurse proprii astăzi, oferă autorității locale șansa de a obține un împrumut mâine.

B) dezavantaje:

– fonduri insuficiente pentru necesarul de capital ca urmare a existenței unui număr mare de proiecte de realizat, a unor proiecte care necesită costuri ridicate sau creșterii continue a costurilor proiectelor de investiții;

– lipsa echității între generații: sarcina finanțării proiectelor de care vor beneficia generația prezentă, dar mai ales cele viitoare este suportată doar de generația prezentă;

– cheltuieli de capital nerepartizate inegal de-a lungul anilor, creând presiune asupra bugetelor prezente.

Apelarea la resurse împrumutate are ca avantaje:

– permite autorităților locale să realizeze investiții mai multe într-un interval mai scurt de timp;

– asigură echitate între generații cu privire la sarcina suportării costurilor investițiilor;

– egalizează în timp costurile investițiilor.

4.2.4. Prioritizarea proiectelor și alocarea surselor de finanțare

Pentru realizarea prioritizării proiectelor și alocării surselor de finanțare se vor parcurge următoarele etape:

– revizuirea, stabilirea priorității proiectelor potențiale

– dezvoltarea scenariilor financiare alternative;

– corelarea proiectelor cu resursele

Stabilirea priorității proiectelor potențiale presupune:

– alcătuirea fișelor propunerilor de proiecte;

– alegerea inițială a proiectelor;

– selecția în funcție de conflict, complementaritate, compatibilitate;

– stabilirea priorității proiectelor;

– Alcătuirea fișelor propunerilor de proiect constă în realizarea pentru fiecare proiect a unei prezentări standard.

– Alegerea inițială a proiectelor presupune realizarea următorilor pași:

1) consolidarea propunerilor repetitive;

2) separarea proiectelor care sunt evident practice sau inutile;

3) alegerea proiectelor care ar putea fi implementate mai eficient de către alte agenții, organizații sau autorități locale

– Selecția în funcție de conflict, complementaritate, compatibilitate presupune stabilirea proiectelor a căror realizare intră în conflict cu realizarea altor proiecte, proiectele care sunt complementare și proiectele care sunt compatibile.

Automat, din două proiecte care intră în conflict, doar unul poate fi realizat. Selecția se va realiza plecând de la alți factori care pot fi luați în calcul (complementaritatea cu alte proiecte, beneficial realizat (cel economic și social), gradul de necesitate pentru realizarea proiectului etc.).

Se recomandă în selecție și prioritizare să țină cont de proiectele care sunt complementare (de exemplu realizarea canalizării unei străzi și asfaltarea acestuia), realizarea acestora, precum și ordinea în care sunt realizate putând duce la o scăderea a costurilor pe ansamblu proiectelor.

Stabilirea priorității proiectelor presupune acordarea, în funcție de modul în care acestea satisfac criteriile de evaluare stabilite, a unui punctaj pentru fiecare proiect.

În funcție de scorul realizat de fiecare proiect se va realiza o clasificare a acestora.

Dezvoltarea scenariilor financiare alternative presupune luarea în calcul la realizarea proiectelor de investiții și așezarea lor în timp a scenariului apelării doar la surse proprii de finanțare și a scenariului apelării și la împrumuturi.

În funcție de fiecare variantă luată în calcul, se poate stabili numărul de proiecte ce pot fi realizate în numărul de ani aferent PIC-ului.

În cazul scenariului fără împrumut se stabilește pentru numărul de ani de derulare a PIC care este surplusul operațional curent (ca diferență între veniturile curente și cheltuielile curente), acesta dând valoarea maximă care poate fi luată în calcul pentru investiții. Deoarece acest surplus operațional este o estimare, nu se recomandă ca el să fie luat în calcul în totalitate pentru realizarea de investiții, eventuala nerealizare a lui ducând la disfuncționalității în derularea PIC.

În cazul scenariului cu împrumut se pleacă de la surplusul operațional curent estimat, se determină care este valoarea maximă a împrumuturilor ce pot fi luate (trebuie ca serviciul datoriei să nu depășească 20% din veniturile curente ale instituției publice), urmând ca prin însumarea acestora să se stabilească valoarea maximă ce poate fi folosită pentru investiții. În determinarea sumelor ce pot fi folosite pentru investiții este necesar să se țină cont și de rambursările și plățile de dobânzi care apar în cazul scenariului fără împrumut.

4.2.5. Monitorizarea procesului de realizare a investițiilor de capital

În cadrul acestei etape se va realiza raportarea lunară a stadiului de realizare a proiectului de investiții, precum și o reînnoire anuală a PIC.

Pentru fiecare proiect, trebuie să existe un director (manager) de proiect care să elaboreze un program de activități, să coordoneze angajații și orice altă existență din exterior necesară pentru finalizarea proiectului, să monotorizeze bugetul individual al proiectului. Directorul de proiect trebuie de asemenea să înainteze un raport lunar scris șefului de departament sau directorului de regie.

Coordonatorul PIC desemnat va continua să joace un rol de bază în monitorizarea pe ansamblu a PIC. El va primi lunar un exemplar al raportului privind stadiul de execuție pentru fiecare proiect în parte, în care vor fi monitorizate:

(1) evoluția (pe săptămână/lunar) actualizată pentru fiecare obiecție al fiecărui proiect din PIC.

(2) problemele ce au apărut, soluțiile acestora cât și orice impact financiar asupra bugetului PIC.

(3) toate comentariile pe care directorul de proiect sau șeful de departament/directorul de regie vrea să le facă în luna respectivă referitor la stadiul proiectului.

Coordonatorul va sintetiza apoi toate rapoartele lunare și va rezuma informațiile într-un memorandum adresat Primarului sau Președintelui Consiliului Județean și Consiliului local sau județean respective, memorandum care va conține: stadiul actual prin comparația cu cel planificat pentru fiecare proiect, precum și prezentarea oricăror probleme apărute și care necesită atenția autorităților locale (întârzieri în restructurare, modernizare, extindere sau derularea de noi proiecte, întârzieri în finanțare, sau întârzieri cauzate de dispute între diverse instituții din cadrul orașului).

4.3. Teste de autoevaluare

1. Ce reprezintǎ PIC și care este scopul lui ?

2. De ce este necesarǎ elaborarea unui PIC ?

3. Enumerațti etapele procesului de planificare a investițiilor de capital ?

4.4. Rǎspunsuri la testele de autoevaluare

Intrebarea1.

PIC este un plan multianual – de regulă pe patru sau cinci ani – ce este întocmit de administrația publică locală, și care identifică proiectele de investiții ce urmează a fi finanțate în această perioadă. PIC are scopul de a identifica toate activele ce trebuie utilate, renovate sau construite, anul când va începe această operație, suma necesară (în lei) ce va trebui cheltuită pentru realizarea proiectului și metoda de finanțare propusă pentru acoperirea cheltuielilor.

Intrebarea 2.

Elaborarea unui PIC este necesară din următoarele considerente :

– analizarea perspectivelor de dezvoltare pe termen scurt, mediu și lung;

– stabilirea unui set de obiective ce pot fi atinse;

– determinarea unui anumit consens cu cetățenii și alți factori implicați în legătură cu aceste obiective;

– consideră proiectele ca părți componente ale unui program mai vast;

– determină dimensiunile adecvate ale proiectelor și planificarea lor în timp;

-alocă proiectelor anumite surse de finanțare.

Intrebarea 3.

Etapele procesului de planificare a investițiilor de capital sunt :

1) pregătirea procesului PIC;

2) realizarea activităților inițiale ale procesului PIC;

3) identificarea resurselor potențiale de finanțare a investițiilor;

4) stabilirea proiectelor prioritare și alocarea veniturilor;

monitorizarea derulării proiectelor.

4.5.Teste de autoevaluare propuse

1. Ce presupune pregǎtirea unui proces de planificare a unui proiect de investiții de capital ?

2. De câte feluri pot fi sursele de finanțare a unui proiect de investiții, precizati avantajele și dezavantajele fiecǎreia ?

Ce presupune prioritizarea proiectelor si alocarea surselor lor de finanțare ?

4.6. Cuvinte cheie

Plan de investiții de capital

Buget de investiții publice

Evaluarea proiectelor de investiții

Surse de finanțare

4.7. Bibliografia unitǎții de învǎțare 4

Ionescu l.- Contabilitatea instituțiilor din administrația publică, Ed. Economică, București, 2001

Țâțu Lucian, Andreea Stoian, Finanțele instituțiilor publice, suport de curs, www.ase.ro

Legea finanțelor publice nr. 500/ 2002, M.O. nr.597/ 13.08.2002

Unitatea de învǎțare 5:

ACHIZITII PUBLICE

Cuprins :

5.1. Sistemul de achiziții publice…………………………………………………………..58

5.2. Principiile achizițiilor publice…………………………………………………………..59

5.3. Etapele procesului de achiziție publicǎ………………………………………………60

5.4. Valoarea estimatǎ a achizițiilor publice………………………………………………60

5.5. Proceduri de atribuire………………………………………………………………….65

5.6. Teste de autoevaluare…………………………………………………………………69

5.7. Rǎspunsuri la testele de autoevaluare………………………………………………69

5.8. Teste de autoevaluare propuse………………………………………………………70

5.9. Cuvinte cheie……………………………………………………………………………70

5.10. Bibliografia unitǎții de învǎțare 5……………………………………………………70

Obiectivele unitǎții de învǎțare 5:

In aceastǎ unitate de învǎțare, am abordat un subiect foarte important, cel al achizițiilor publice, prin prisma elementelor sale componente, al principiilor și etapelor necesare desfǎsrǎrii in bune condiții ale acestui proces.

In aceeași mǎsurǎ am abordat și principalele aspecte legate de valoarea estimatǎ a acestora și a procedurilor de atribuire.

5.1. Sistemul de achiziții publice

Achizițiile publice fac parte din activitatea desfășurată de o instituție publică, deoarece activitatea unei instituții publice presupune consum de materiale, servicii, procurare de mijloace fixe etc, pentru care se face apel la diferiți furnizori sau prestatori. Cum instituțiile publice gestionează banul public, statul a instituit o serie de reguli privind achiziția publică.

Elementele componente ale sistemului achizițiilor publice

a) autoritatea de reglementare – autoritatea de reglementare este reprezentată de Autoritatea Națională pentru Reglementarea și Monitorizarea Achizițiilor Publice (ANRMAP);

b) autoritățile contractante:

-oricare organism al statului – autoritate publică sau instituție publică – care acționează la nivel central ori la nivel regional sau local;

-oricare organism de drept public, altul decât cele de mai sus, cu personalitate juridică, care a fost înființat pentru a satisface nevoi de interes general fără caracter comercial sau industrial și care se află cel puțin în una dintre următoarele situații: este finanțat, în majoritate, de către o altă autoritate contractantă; se află în subordinea sau este supus controlului unei autorități contractante; în componența consiliului de administrație/organului de conducere sau de supervizare mai mult de jumătate din numărul membrilor acestuia sunt numiți de către o autoritate contractantă.

– oricare întreprindere publică ce desfășoară una sau mai multe activități relevante, atunci când aceasta atribuie contracte de achiziție publică sau încheie acorduri-cadru destinate efectuării respectivelor activități;

– oricare subiect de drept, altul decât cele de mai sus, care desfășoară una sau mai multe activități relevante în baza unui drept special sau exclusiv, acordat de o autoritate competentă, atunci când acesta atribuie contracte de achiziție publică sau încheie acorduri-cadru destinate efectuării respectivelor activități

c) operatorii economici: orice furnizor, prestator sau executant (persoană fizică sau juridică) care oferă în mod licit pe piață produse, servicii și/sau execută lucrări

d) supraveghetorii sistemului: ANRMAP, Consiliul Național de Soluționare a Contestațiilor, Ministerul Economiei și Finanțelor, Curtea de Conturi.

5.2. Principiile achizițiilor publice

a) principiul nediscriminării: asigurarea condițiilor de manifestare a concurenței reale pentru ca orice operator economic, indiferent de naționalitate

b) tratament egal: stabilirea și aplicarea, oricând pe parcursul procedurii de atribuire, de reguli, cerințe, criterii identice pentru toți operatorii economici, astfel încât aceștia să beneficieze de șanse egale de a deveni contractanți;

c) recunoașterea reciprocă: acceptarea produselor, serviciilor, lucrărilor oferite în mod licit pe piața Uniunii Europene; acceptarea diplomelor, certificatelor, a altor documente, emise de autoritățile competente din alte state, acceptarea specificațiilor tehnice, echivalente cu cele solicitate la nivel național.

d) transparența: aducerea la cunoștința publicului a tuturor informațiilor referitoare la aplicarea procedurii de atribuire;

e) proporționalitatea: asigurarea corelației între necesitățile autorității contractante, obiectul contractului de achiziție publică, cerințele solicitate a fi îndeplinite;

f) eficiența utilizării fondurilor publice: aplicarea procedurilor de atribuire competiționale și utilizarea de criterii care să reflecte avantajele de natură economică ale ofertelor în vederea obținerii raportului optim între calitate și preț;

g) asumarea răspunderii: determinarea clară a sarcinilor și responsabilităților persoanelor implicate în procesul de achiziție publică.

5.3. Etapele procesului de achiziție publică

Sintetizat, procesul de achitiție publică este format din următoarele etape:

a) Întocmirea programului anual al achizițiilor publice: identificarea necesităților, estimarea valorii achizițiilor publice, ierarhizarea, alegerea procedurii, identificarea fondurilor, elaorarea calendarului de achiziții etc.

b) Elaborarea documentației de atribuire: stabilirea specificațiilor tehnice, stabilirea clauuzelor contractuale, stabilirea cerinșelor minime de calificare la proedura de achiziție, stabilirea criteriului de atribuire, defiitivarea documentației de atribuire etc.

c) Chemarea la competiție: publicarea anunțului de participare, punerea la dipoziție a documentației de atribuire, răspuns la solicitările de clarificări etc.

d) Derularea procedurii de atribuire: primirea candidaturilor, selectarea candidaților, derularea rundelor de discuții (dacă este cazul), primirea ofertelor, deschiderea și evaluarea ofertelor, stabilirea ofertei câștigătoare etc.

f) Atribuirea contractului de achiziție publică sau încheierea acordului cadru

g) Încheierea dosarului de achiziție publică;

h) Derularea contractului sau acordului cadru;

i) Finalizarea contractului;

j) Analiza procesului.

5.4. Stabilirea valorii estimate a achizițiilor publice

A. Estimarea valorii contractului de furnizare

1. În cazul în care produsele ce urmează a fi achiziționate necesită și operațiuni sau lucrări de instalare și punere în funcțiune, atunci:

Ve = Vp + Vmipf,

unde: Ve = valoarea estimată

Vp = valoarea produselor = nr. buc. x preț unitary

Vmipf = valoarea manoperii, instalării și punerii în funcțiune

2. În cazul în care nu este stabilită încă modalitatea de dobândire a produselor, respectiv nu s-a făcut opțiunea între cumpărare, cumpărare în rate, închiriere sau leasing, cu sau fără opțiune de cumpărare, atunci:

Ve = Vpmax,

unde: Ve = valoarea estimată

Vpmax = valoarea celei mai scumpe modalități de dobândire

3.În cazul în care s-a stabilit modalitatea de dobândire a produselor, respectiv prin cumpărare în rate, prin închiriere sau prin leasing, cu sau fără opțiune de cumpărare, atunci:

▪ dacă durata contractului este stabilită și este mai mică sau egală cu 12 luni, atunci:

Ve = Vr x n

unde: Ve = valoarea estimată a contractului

Vr = valoarea ratei plătibile

n = nr. de luni </= 12 luni

▪ dacă durata contractului este stabilită și este mai mare de 12 luni, atunci:

Ve = (Vr x N) + Vprez,

unde: Ve = valoarea estimată

Vr = valoarea ratei plătibile

N = nr. de luni > 12 luni

Vprez = valoarea reziduală estimată

▪ dacă contractul se încheie pe o durată nedeterminată sau dacă durata acestuia nu poate fi determinată la data estimării, atunci:

Ve = Vr x 48 luni,

unde: Ve = valoarea estimată

Vr = valoarea ratei plătibile

4.În cazul în care se intenționează atribuirea unui contract de furnizare care trebuie reînnoit într-o perioadă dată, atunci:

fie Ve = ΣVpsa

unde: Ve = valoarea estimată

Vpsa = valoarea ajustată a contractelor de furnizare similare atribuite în ultimul an

fie Ve = ΣVpsv

unde: Ve = valoarea estimată

Vpsv = valoarea contractelor de furnizare similare care urmează a fi atribuite în următoarele 12 luni, începând din momentul primei livrări

5. În cazul în care s-a propus să se achiziționeze produse similare, dar defalcate pe loturi a căror cumpărare se realizează prin atribuirea mai multor contracte de furnizare distincte, atunci:

Ve = ΣVl

unde: Ve = valoarea estimată

Vl = valoarea unui lot

B. Estimarea valorii contractului de servicii

1. În cazul în care autoritatea contractantă își propune să atribuie un contract de servicii pentru care nu se poate anticipa prețul total al prestației, dar este posibilă estimarea unui tarif mediu lunar, atunci:

fie Ve = Vtm x N

unde: Ve = valoarea estimată

Vtm = valoarea tarifului mediu lunar

N = număr de luni, dacă durata contractului este stabilită și nu depășește 48 de luni

fie Ve = Vtm x 48 luni

unde: Ve = valoarea estimată

Vtm = valoarea tarifului mediu lunar

Dacă durata contractului nu poate fi determinată sau depășește 48 de luni

2.În cazul în care autoritatea contractantă își propune să atribuie un contract de servicii care trebuie reînnoit într-o perioadă dată, atunci:

fie Ve = ΣVssa

unde: Ve = valoarea estimată

Vssa = sumă din valoarea contractelor de servicii similare atribuite în ultimele 12 luni, ajustată

fie Ve = ΣVssv

unde: Ve = valoarea estimată

Vssa = sumă din valoarea contractelor de servicii similare atribuite în următoarele 12 luni

3.În cazul în care autoritatea contractantă își propune să achiziționeze servicii similare, dar defalcate pe loturi a căror achiziționare face obiectul unor contracte distincte de servicii, atunci:

Ve = ΣVl

unde: Ve = valoarea estimată

Vl = valoarea unui lot

4.În cazul în care autoritatea contractantă își propune să achiziționeze servicii de asigurare, atunci:

Ve = Pa x n,

unde: Ve = valoarea estimată

Pa = prima de asigurare

n = nr. de luni

5.În cazul în care autoritatea contractantă își propune să achiziționeze servicii bancare sau alte servicii financiare, atunci:

Ve = T + C + D + A,

unde: Ve = valoarea estimată

T = taxe

C = comisioane

D = dobânzi

A = alte remunerații aferente

6.În cazul în care autoritatea contractantă își propune să achiziționeze servicii de proiectare, urbanism, inginerie și alte servicii tehnice, atunci:

Ve = O + A,

unde: Ve = valoarea estimată

O = onorarii

A = alte remunerații aferente

C. Estimarea valorii contractului de lucrări

1.În cazul în care autoritatea contractantă își propune să achiziționeze lucrări pentru care urmează să pună la dispoziția executantului materiale, utilaje, echipamente tehnologice sau orice alte amenajări și dotări necesare execuției lucrărilor, atunci:

Ve = Cl + ΣVf

unde: Ve = valoarea estimată

Cl = costul lucrării

Vf = valoarea facilităților puse la dispoziție de către autoritatea contractantă

2.În cazul în care obiectul contractului de lucrări îl constituie execuția unui ansamblu de lucrări care presupune, după caz, și furnizarea de echipamente, instalații, utilaje sau alte dotări aferente, atunci:

Ve = Vee + Vei + Veu + Ved,

unde: Ve = valoarea estimată

Vee = valoarea estimată a echipamentelor

Vei = valoarea estimată a instalațiilor

Veu = valoarea estimată a utilajelor

Ved = valoarea estimată a dotărilor aferente

3.În cazul în care lucrarea permite execuția pe obiecte sau loturi, pentru care autoritatea contractantă își propune să atribuie unuia sau mai multor executanți contracte distincte de lucrări, atunci:

Ve = ΣVl

unde: Ve = valoarea estimată

Vl = valoarea unui lot

D. Estimarea valorii în cazul organizării unui concurs de soluții

În cazul în care concursul de soluții este organizat ca o procedură independentă, atunci:

Ve = ΣVp + Ves

unde: Ve = valoarea estimată

Vp = valoarea unui premiu

Ves = valoarea estimată a contractului de servicii care poate fi încheiat

E. Estimarea valorii în cazul încheierii unui acord-cadru:

Ve = Ve max,

unde: Ve = valoarea estimată

Ve max = valoarea maximă estimată, fără TVA, a tuturor contractelor de achiziție publică care se anticipează că vor fi atribuite în baza acordului-cadru respectiv, pe întreaga sa durată

F. Estimarea valorii în cazul în care se utilizează un sistem de achiziție dinamic:

Ve = Ve max,

unde: Ve = valoarea estimată

Ve max = valoarea maximă estimată, fără TVA, a tuturor contractelor de achiziție publică care se anticipează că vor fi atribuite prin utilizarea sistemului de achiziție dinamic respectiv, pe întreaga sa durată

5.5. Proceduri de atribuire

Licitația deschisă – reprezintă procedura de atribuire a contractului de achiziție publică la care orice operator economic interesat are dreptul de a depune ofertă.

Ea se desfășoară, de regulă, într-o singură etapă. Licitația deschisă se inițiază prin transmiterea spre publicare a unui anunț de participare prin care se solicită operatorilor economici depunerea de oferte.

Licitația restrânsă – reprezintă procedura la care orice operator economic are dreptul de a-și depune candidatura, urmând ca numai candidații selectați să aibă dreptul de a depune ofertă.

Licitația restrânsă se desfășoară, de regulă, în două etape:

– etapa de selectare a candidaților;

– etapa de evaluare a ofertelor depuse de candidați.

Licitația restrânsă se inițiază prin transmiterea spre publicare a unui anunț de participare prin care se solicită operatorilor economici depunerea de candidature. Procedura de licitație restrânsă se utilizează atunci când oferta este excedentară.

Dialogul competitiv – reprezintă procedura la care orice operator economic are dreptul de a-și depune candidatura și prin care autoritatea contractantă conduce un dialog cu candidații admiși, în scopul identificării uneia sau mai multor soluții apte să răspundă necesităților sale, urmând ca, pe baza soluției/soluțiilor identificate, candidații selectați să elaboreze oferta finală.

Dialogul competitiv se aplică doar atunci când sunt îndeplinite cumulativ condițiile:

– contractul în cauză este considerat a fi de complexitate deosebită;

– aplicarea procedurii de licitație deschisă sau restrânsă nu ar permite atribuirea contractului de achiziție publică în cauză.

Procedura de dialog competitiv se desfășoară în trei etape:

– etapa de preselectare a candidaților;

-etapa de dialog cu candidații admiși în urma preselecției, pentru identificarea soluției/soluțiilor apte să răspundă necesităților autorității contractante și în baza căreia/cărora candidații vor elabora și depune oferta finală;

– etapa de evaluare a ofertelor finale depuse.

Dialogul competitiv se inițiază prin transmiterea spre publicare a unui anunț de participare prin care se solicită operatorilor economici depunerea de candidaturi.

Negocierea reprezintă procedura prin care autoritatea contractantă derulează consultări cu candidații selectați și negociază clauzele contractuale, inclusiv prețul, cu unul sau mai mulți dintre aceștia.

Negocierea poate fi:

– negociere cu publicarea prealabilă a unui anunț de participare;\

– negociere fără publicare prealabilă a unui anunț de participare.

Negocierea cu publicarea prealabilă a unui anunț de participare se desfășoară în două etape:

– etapa de selectare a candidaților;

– etapa de evaluare a ofertelor depuse de candidații selectați.

Negocierea cu publicare se inițiază prin transmiterea spre publicare a unui anunț de participare prin care se solicită operatorilor economici depunerea de candidature.

Negocierea cu publicare se aplică atunci când:

– în urma aplicării licitației deschise, licitației restrânse sau a dialogului competitiv nu a fost depusă nicio ofertă sau au fost depuse numai oferte inacceptabile ori neconforme;

-în situații excepționale, temeinic motivate, atunci când natura lucrărilor/produselor/serviciilor sau riscurile implicate de executarea/livrarea/prestarea acestora nu permit o estimare inițială globală a prețului viitorului contract de achiziție publică;

-atunci când serviciile care urmează să fie achiziționate, îndeosebi serviciile financiare sau serviciile intelectuale, cum ar fi cele care implică proiectarea lucrărilor, sunt de așa natură încât caietul de sarcini nu poate fi elaborat cu precizia pe care o impune atribuirea unui contract de achiziție publică prin aplicarea licitației deschise sau licitației restrânse;

-atunci când lucrările ce urmează a fi executate sunt necesare exclusiv în scopul cercetării științifice, experimentării sau dezvoltării tehnologice, și numai dacă acestea nu se realizează pentru obținerea unui profit și nici nu urmăresc acoperirea costurilor aferente

Negociere fără publicarea prealabilă a unui anunț de participare se folosește când:

-din motive tehnice, artistice sau pentru motive legate de protecția unor drepturi de exclusivitate, contractul de achiziție publică poate fi atribuit numai unui anumit operator economic;

– ca o măsură strict necesară, atunci când perioadele de aplicare a licitației deschise, a licitației restrânse sau a negocierii cu publicarea prealabilă a unui anunț de participare nu pot fi respectate din motive de extremă urgență determinate de evenimente imprevizibile și care nu se datorează sub nicio formă unei acțiuni sau inacțiuni a autorității contractante;

– produsele ce urmează a fi livrate sunt fabricate exclusiv în scopul cercetării științifice, experimentării, studiilor sau dezvoltării tehnologice, și numai dacă acestea nu se realizează pentru obținerea unui profit și nici nu urmăresc acoperirea costurilor aferente.;

-este necesară achiziționarea de la furnizorul inițial a unor cantități suplimentare de produse destinate înlocuirii parțiale sau extinderii echipamentelor/instalațiilor livrate anterior, și numai dacă schimbarea furnizorului inițial ar pune autoritatea contractantă în situația de a achiziționa produse care, datorită caracteristicilor tehnice diferite de cele deja existente, determină incompatibilități sau dificultăți tehnice sporite de operare și întreținere;

-produsele sunt cotate la bursa de mărfuri, iar achiziția acestora se realizează prin operațiuni pe piața de disponibil;

-produsele pot fi achiziționate în condiții deosebit de avantajoase de la un operator economic care își lichidează definitiv afacerile, de la un administrator judiciar care administrează afacerile unui operator economic în stare de faliment sau lichidare, printr-un aranjament cu creditorii unui operator economic în stare de faliment sau lichidare ori printr-o altă procedură similară cu cele anterioare, reglementată prin lege;

-ca urmare a unui concurs de soluții, contractul de servicii trebuie să fie atribuit, conform regulilor stabilite inițial, concurentului câștigător sau unuia dintre concurenții câștigători ai concursului respectiv, în acest din urmă caz autoritatea contractantă având obligația de a transmite invitație la negocieri tuturor concurenților câștigători;

-este necesară achiziționarea unor lucrări sau servicii suplimentare sau adiționale, care nu au fost incluse în contractul inițial, dar care, datorită unor circumstanțe neprevăzute, au devenit necesare pentru îndeplinirea contractului în cauză, și numai dacă se respectă, în mod cumulativ, următoarele condiții: atribuirea să fie făcută contractantului inițial; lucrările sau serviciile suplimentare/adiționale nu pot fi, din punct de vedere tehnic și economic, separate de contractul inițial fără apariția unor inconveniente majore pentru autoritatea contractantă sau, deși separabile de contractul inițial, sunt strict necesare în vederea îndeplinirii acestuia; valoarea cumulată a contractelor atribuite pentru lucrări și servicii suplimentare/adiționale nu depășește 50% din valoarea contractului inițial.

ulterior atribuirii unui contract de lucrări sau de servicii, autoritatea contractantă își propune să achiziționeze noi lucrări, respectiv noi servicii, care sunt similare lucrărilor sau serviciilor achiziționate prin atribuirea contractului inițial, și numai dacă se respectă, în mod cumulativ, următoarele condiții: atribuirea se face contractantului inițial, iar noile lucrări, respectiv noile servicii, constau în repetarea unor lucrări sau servicii similare celor prevăzute în contractul atribuit inițial și sunt conforme cu cerințele prevăzute în caietul de sarcini elaborat cu ocazia atribuirii respectivului contract; contractul de lucrări/servicii inițial a fost atribuit prin procedura de licitație deschisă sau restrânsă; valoarea estimată a contractului inițal de lucrări/servicii s-a determinat prin luarea în considerare inclusiv a lucrărilor/serviciilor similare care pot fi achiziționate ulterior; în anunțul de participare la procedura aplicată pentru atribuirea contractului inițial s-a precizat faptul că autoritatea contractantă are dreptul de a opta pentru achiziționarea ulterioară de noi lucrări similare, respectiv noi servicii similare, de la operatorul economic a cărui ofertă va fi declarată câștigătoare în cadrul procedurii respective; autoritatea contractantă are dreptul de a aplica această procedură într-un interval care nu poate depăși 3 ani de la atribuirea contractului inițial.

Cererea de oferte – reprezintă procedura simplificată prin care autoritatea contractantă solicită oferte de la mai mulți operatori economici.

Cererea de oferte se aplică numai dacă valoarea estimată, fără TVA, a contractului de achiziție publică este mai mică decât echivalentul în lei a următoarelor praguri:

– pentru contractul de furnizare: 40.000 euro;

– pentru contractul de servicii: 40.000 euro;

– pentru contractul de lucrări: 250.000 euro.

Concursul de soluții – reprezintă procedura prin care se achiziționează, în special în domeniul amenajării teritoriului, al proiectării urbanistice și peisagistice, al arhitecturii sau în cel al prelucrării datelor, un plan sau un proiect, prin selectarea acestuia pe baze concurențiale de către un juriu, cu sau fără acordarea de premii.

Concursul de soluții se poate organiza ca:

– o procedură independentă, în care concurenții pot obține premii și/sau prime de participare; sau

– parte a unei alte proceduri care conduce la atribuirea unui contract de servicii.

Concursul de soluții se inițiază prin publicarea unui anunț de participare prin care se solicită operatorilor economici interesați depunerea de proiecte.

Cumpărarea directă – se aplică în cazul în care se achiziționează produse, servicii sau lucrări a căror valoare (fără TVA), cumulată pe parcursul unui an, nu depășește echivalentul în lei a 5.000 euro.

Cumpărarea directă se realizează pe bază de document justificativ care se consideră a fi baza legală pentru plată.

5.6. Teste de autoevaluare

1) De cine este reprezentatǎ autoritatea de reglementare a instituțiilor publice ?

2) Cum se determinǎ valoarea estimatǎ a achizițiilor publice ce necesitǎ lucrǎri de instalare și punere în funcțiune ?

Ce reprezintǎ negocierea ca procedurǎ de atribuire a achizițiilor publice ?

5.7. Rǎspunsuri la testele de autoevaluare

Intrebarea 1:

Autoritatea de reglementare a instituțiilor publice este reprezentată de Națională pentru Reglementarea și Monitorizarea Achizițiilor Publice (ANRMAP)

Intrebarea 2:

În cazul în care produsele ce urmează a fi achiziționate necesită și operațiuni sau lucrări de instalare și punere în funcțiune, valoarea estimatǎ se determinǎ astfel:

Ve = Vp + Vmipf,

unde: Ve = valoarea estimată

Vp = valoarea produselor = nr. buc. x preț unitary

Vmipf = valoarea manoperii, instalării și punerii în funcțiune

Intrebarea 3:

Negocierea reprezintă procedura prin care autoritatea contractantă derulează consultări cu candidații selectați și negociază clauzele contractuale, inclusiv prețul, cu unul sau mai mulți dintre aceștia.

5.8. Teste de autoevaluare propuse

1. Enumerați principiile achizițiilor publice ?

2. Ce reprezintǎ licitația restrânsǎ ?

3.Care sunt etapele procesului de achiziție publicǎ ?

Cuvinte cheie

Sistemul de achiziții publice

Valoarea estimatǎ a achizițiilor publice

Licitația deschisǎ

Licitația restrânsǎ

Dialogul competitiv

Negocierea

Cererea de ofertǎ

Concurs de soluții

Cumpǎrarea directǎ

5.10.Bibliografia unitǎții de învǎțare 5

ROMAN Constantin ( coordonator ) – “ Gestiunea financiară a entităților publice locale “Editura Economică, București 2007

STOICA Emilia- “ Finanțele instituțiilor publice ”, Editura Cartea Studențească,București 2006

ȚÂȚU LUCIAN- “ Finanțele instituțiilor publice” suport de curs, www.ase.ro

MINISTERUL FINANTELOR PUBLICE, unitatea Centrală pentru Armonizarea Auditului ORDONANTA DE URGENTA a Guvernului 34 / 2006 privind achizițiile publice

Unitatea de învǎțare 6:

CONTROLUL FINANCIAR PUBLIC INTERN

Cuprins:

6.1. Scopul Controlului Financiar Public Intern…………………………………………..71

6.2. Controlul financiar preventiv al instituțiilor publice………………………………….72

6.3. Organizarea și exercitarea controlului financiar preventiv…………………………74

6.4. Controlul financiar operativ curent…………………………………………………..76

6.5. Controlul financiar ulterior…………………………………………………………….78

6.5. Interdependența dintre controlul preventiv, operativ si ulterior…………………..79

6.6. Teste de autoevaluare………………………………………………………………..79

6.7. Rǎspunsuri la testele de autoevaluare………………………………………………79

6.8. Teste de autoevaluare propuse………………………………………………………80

6.9. Cuvinte cheie……………………………………………………………………………80

6.10 Bibliografia unitǎții de învǎțare 6…………………………………………………….80

Obiectivele unitǎții de învǎțare 6:

In unitatea de fațǎ, am evidențiat scopul deosebit de important al controlului financiar public intern și al controlului financiar preventiv, ca formǎ a controlului financiar propriu.

Tot în cadrul acestei unitǎți, am scos în evidențǎ modul de organizare și exercitare a controluli financiar preventiv și am prezentat și alte forme ale controlului financiar propriu și interdependența dintre acestea.

6.1.Scopul Controlului Financiar Public Intern

Controlul financiar public intern ( CFPI ) reprezintă ansamblul controlului financiar executat, intern, de către o organizație guvernamentală sau de către organizațiile sale delegate, în scopul asigurării că managementul financiar și controlul instituțiilor ce folosesc fonduri publice (inclusiv fonduri externe) sunt în concordanță cu legislația, prevederile bugetare, principiile unui management financiar sănătos, transparenței, eficienței, eficacității și al economicității. CFPI cuprinde toate măsurile de control al tuturor veniturilor statului, cheltuielilor, bunurilor, drepturilor și obligațiilor. Reprezintă scopul larg al controlului intern. Cuprinde, dar nu se limitează, la controlul preventiv și auditul intern.

Scopul CFPI, asa cum este stabilit prin lege, este verificarea legalitatii, regularitatii si conformitatii operatiunilor, identificand slabiciunile sistemului de control intern care au generat erorile, gestiunea defectuoasa sau frauduloasa și propunerea de măsuri de remediere a acestora. Verificarile se exercită in urmatoarele domenii :

– veniturile publice (stabilirea, inregistrarea debitelor si urmarirea incasarilor) ;

– cheltuielile publice gestionate de ordonatorii principali, secundari și terțiari ai bugetului de stat, bugetului asigurărilor sociale, fondurilor extrabugetare, precum și ai bugetelor colectivităților locale;

-utilizarea fondurilor publice externe, rambursabile și nerambursabile, inclusiv a fondurilor Uniunii Europene;

-veniturile si cheltuielile societatilor nationale, companiilor nationale si a altor persoane juridice de drept privat care utilizeaza fonduri publice si/sau administreaza patrimoniu public.

6.2. Controlul financiar preventiv al instituțiilor publice

Controlul financiar preventiv, ca formă a controlului financiar propriu, urmărește să preîntâmpine încălcarea dispozițiilor legale în vigoare și producerea de pagube și se exercită asupra documentelor în care se consemnează operațiile ce se referă la drepturile și obligațiile patrimoniale ale unității, în faza de angajare și de plată, în raporturile cu alte persoane juridice sau fizice.

Controlul financiar preventiv propriu se organizează și se exercită în mod unitar la următoarele entități publice:

– instituțiile publice, cuprinzând Administrația Prezidențială, Parlamentul, Guvernul, ministerele, celelalte organe de specialitate ale administrației publice centrale și locale, alte autorități publice, instituțiile publice autonome, precum și instituțiile publice de subordonare centrală sau locală, indiferent de modul de finanțare a acestora;

– Ministerul Finanțelor Publice, pentru operațiunile Fondului național de preaderare, pentru operațiunile privind bugetul trezoreriei statului, datoria publică, precum și pentru alte operațiuni specifice;

-companiile naționale, regiile autonome, societățile comerciale, organizațiile neguvernamentale, precum și orice alte persoane juridice care gestionează fonduri publice cu orice titlu și/sau care administrează patrimoniul public referitor la gestionarea fondurilor publice și administrarea patrimoniului public în cauză;

– agențiile de gestionare a fondurilor publice provenite din finanțări externe, rambursabile și nerambursabile, precum: unități de management al proiectelor (UMP), unități de coordonare a proiectelor (UCP), Oficiul de Plăți și Contractare PHARE (OPCP), Agenția SAPARD și alte agenții de implementare a fondurilor comunitare.

Fac obiectul controlului financiar preventiv proiectele de operațiuni care vizeazã, în principal:

angajamente legale și bugetare;

deschiderea și repartizarea de credite bugetare;

modificarea repartizãrii pe trimestre și pe subdiviziuni ale clasificației bugetare a creditelor aprobate, inclusiv prin virãri de credite;

efectuarea de plãți din fonduri publice;

efectuarea de încasãri în numerar;

vânzarea, gajarea, concesionarea sau închirierea de bunuri din domeniul privat al statului sau al unitãților administrativ-teritoriale;

concesionarea sau închirierea de bunuri din domeniul public al statului sau al unitãților administrativ-teritoriale;

alte tipuri de operațiuni, stabilite prin ordin al ministrului finanțelor.

Pentru fiecare din operațiunile prezentate mai sus trebuie să se stabilească baza legală a efectuării acestora, documentele justificative pe baza cărora se face controlul, obiectivele și conținutul controlului financiar propriu.

Controlul financiar preventiv se organizeazã și se exercitã în urmãtoarele forme:

-controlul financiar preventiv propriu;

-controlul financiar preventiv delegat, prin controlori delegați ai Ministerului Finanțelor.

Instituțiile publice au obligația de a organiza controlul financiar preventiv propriu și evidența angajamentelor în cadrul compartimentului contabil. Conducãtorii instituțiilor publice au obligația sã stabileascã proiectele de operațiuni supuse controlului financiar, documentele justificative și circuitul acestora, cu respectarea dispozițiilor legale.

Astfel, se supun controlului financiar preventiv operații cum sunt:

 încheierea contractelor cu partenerii interni și externi;

 încasările și plățile în lei și valută de orice natură, efectuate, în numerar și prin operațiuni bancare, cu persoane juridice sau fizice;

 trecerea pe cheltuieli, fonduri sau rezultate a unor sume care duc la diminuarea profitului sau capitalului social;

 gajarea, închirierea sau concesionarea bunurilor, subunităților sau unităților componente;

 deschiderea de credite bugetare, repartizările de credite bugetare la instituțiile în subordine și alimentările cu sume din alocațiile bugetare pentru finanțarea cheltuielilor de capital;

 propunerile de supliment a unor venituri prevăzute a fi suportate pe seama alocațiilor bugetare;

 modificarea repartizării pe trimestre a veniturilor și cheltuielilor bugetare;

 mirările de credite bugetare în cadrul capitolelor de cheltuieli etc.

În funcție de necesități, operațiile menționate se adaptează și completează de conducerea unității, în funcție de specificul activității și a structurii ei organizatorice.

Deci, operațiile, documentele și circuitul acestora, se stabilesc de conducerile ministerelor, departamentelor, altor organe centrale de stat, regiilor autonome și organelor locale în funcție de specificul activității.

6.3.Organizarea și exercitarea controlului financiar preventiv

Controlul financiar preventiv se organizează de ordonatorii de credite principali, secundari și terțiali, precum și de directorii generali ai regiilor autonome prin compartimentul financiar-contabil.

Controlul financiar preventiv se exercită de șeful compartimentului financiar-contabil. În funcție de volumul operațiilor ce se supun controlului financiar preventiv, conducătorul unității, la propunerea contabilului șef poate împuternici și alte persoane din compartimentul financiar-contabil care să exercite controlul financiar preventiv, dar care, de regulă nu participă la întocmirea și contabilizarea documentelor controlate. Persoanele împuternicite să exercite controlul financiar preventiv trebuie să aibă pregătirea economică și experiența necesară, să îndeplinească condițiile de cinste și corectitudine.

Exercitarea controlului financiar preventiv se face pe bază de documente însoțite de acte justificative. Documentele se prezintă la controlul financiar preventiv, semnate de cei care l-au întocmit și de șeful compartimentului de specialitate în care s-au întocmit și care răspund de realitatea și exactitatea datelor și legalitatea operațiilor consemnate de acestea. Obținerea vizei de control financiar preventiv pe documente care se dovedesc ulterior nelegale, nu exonerează de răspundere pe șefii compartimentelor de specialitate care le-au întocmit.

În cazul în care persoanele desemnate să exercite controlul financiar preventiv constată că operațiile prezentate la control sunt nelegale sau neeficiente, iar conducătorul unității dispune pe propria răspundere efectuarea lor, șeful compartimentului financiar-contabil informează în scris Consiliul de administrație cât și Direcția controlului financiar de stat care dispun măsurile necesare în raport de competențele legale.

Documentele referitoare la operațiile supuse controlul financiar preventiv și care au fost vizate nu se înregistrează în contabilitate. Pentru aceste documente se ține o evidență separată. Tot evidență separată se întocmește și pentru documentele vizate pentru controlul financiar preventiv din dispoziția conducătorului unității.

În legătură cu activitatea de controlul financiar preventiv normele legale în vigoare prevăd o serie de obligații și răspunderi. Astfel, persoanele care exercită acest control răspund pentru legalitatea și eficiența operațiilor cuprinse în documentele prezentate de compartimentele de specialitate.

Pe linia organizării și exercitării controlului financiar preventiv, normele legale stabilesc fapte care constituie contravenție și generează răspunderea contravențională. În această categorie de fapte se cuprind:

– neemiterea în termen a actelor administrative privind modul de organizare și exercitare a controlul financiar preventiv;

– atribuirea exercitării controlul financiar preventiv unei persoane fără să se fi obținut în prealabil de la organele de poliție relații scrise cu privire la antecedentele penale ale acesteia sau ale cărei antecedente penale duc la interzicerea împuternicirii și exercitării controlul financiar preventiv;

– întocmirea și prezentarea controlului financiar preventiv a unor documente în care sunt consemnate operații fără bază legală sau date nereale;

– vizarea pentru controlului financiar preventiv a documentelor care conțin operații prin care se încalcă reglementările în vigoare;

– refuzul nejustificat al vizei de controlul financiar preventiv pentru operații legale;

– înregistrare în contabilitate a documentelor privind operațiile care sunt supuse controlului financiar preventiv, fără ca acestea să poarte viza de control a persoanelor în drept și aprobarea organelor competente;

– nesesizarea organelor competente de către conducătorul cu atribuții financiar-contabile a cazurilor de refuz de viză de ce controlul financiar preventiv;

– constatarea contravențiilor și aplicare sancțiunilor se face de către:

– organele de control financiar de stat;

– organele de control financiar de gestiune ale unităților la care se organizează și exercită controlul financiar preventiv;

– conducătorul compartimentului financiar contabil, dar numai pentru contravențiile constând în întocmirea și prezentarea la controlul financiar preventiv a unor documente în care sunt consemnate operații fără bază reală sau date nereale, precum și în cazul înregistrării în contabilitate a documentelor primare, privind operațiile care sunt supuse controlul financiar preventiv, fără ca acestea să poarte viza de control a persoanelor în drept și aprobarea organelor competente.

În concluzie, controlul financiar preventiv este o formă a controlului financiar ale cărei trăsături caracteristice sunt următoarele:

 se exercită înainte de efectuarea operațiunilor sau activității supuse verificării sau înainte de lansarea sau transmiterea unui document în procesul economic,

 are drept scop identificarea și eliminarea operațiunilor care ar putea determina perturbații în activitatea unității economice,

 contribuie la realizarea unui management eficient al activității desfășurate de unitățile economice,

 se organizează în cadrul compartimentului financiar-contabil al unității economice.

Rezultă deci, că operațiunile economice supuse controlului financiar preventiv nu au fost aprobate și nici efectuate dacă din verificarea prealabilă a acestora, pe obiectivele stabilite, a rezultat că nu au fost respectate prevederile sau normele legale prin care au fost reglementate.

Controlul financiar delegat apare ca urmare a numirii de către Ministerul Finanțelor a unor controlori financiari delegați care vor verifica anumite tipuri de operațiuni (specifice fiecărei instituții publice) sau a operațiunilor care depășesc anumite limite valorice.

6.4. Controlul financiar operativ curent.

Controlul financiar operativ curent este o formă a controlului financiar ale cărei trăsături caracteristici sunt următoarele:

 se exercită concomitent cu realizarea activităților și operațiunilor economice controlate;

 se exercită pe toată durata desfășurării proceselor economice supuse acțiunii de verificare, identificându-se atât în timp, cât și în spațiu, cu însăși activitatea de management general;

 se realizează de personal calificat încadrat într-o structură distinctă, î directă subordonare a conducătorului unității economice.

Prin rezultatele sale, controlul financiar operativ curent constituie una dintre pârghiile cele mai importante ale conducătorului de activități economice în activitatea de management pe care o desfășoară, deoarece permite cunoașterea modului concret de realizare a sarcinilor rezultate din programele generale de gestionare a patrimoniului unității economice. Importanța exercitării controlul financiar operativ curent rezultă din faptul că surprinde eventualele disfuncționalități ale proceselor economice chiar în faza desfășurării acestora, deci în momentul cel mai indicat efectuării corecțiilor necesare.

Obiectivele controlului financiar operativ curent constau în verificarea modului de respectare a prevederilor legale în legătură cu:

 existența, integritatea și păstrarea bunurilor de orice fel,

 utilizarea mijloacelor materiale și bănești,

 efectuarea recepțiilor și a inventarierilor bunurilor patrimoniale,

 modul de conducere a evidenței contabile,

 stabilirea realității datelor înscrise în bilanț și în conturile de execuție.

Sfera de acțiune a controlului operativ curent este formată din totalitatea documentelor și activităților întocmite și realizate în cadrul unităților patrimoniale, indiferent de forma acestora.

Controlul financiar operativ curent se realizează prin operațiuni inopinante sau acțiuni financiare stabilite prin programele de activitate și control ale unității economice și se desfășoară în principalele locații în care sunt desfășurate procesele economice, secții de producție, unități de desfacere, localuri și piețe publice, depozite și altele.

Personalul desemnat să exercite această formă de control financiar are obligația de-a o efectua numai în baza prevederilor legale și a normelor interne date pentru aplicarea acestora, de a consemna abaterile și deficiențele în documente de control pe bază de date și fapte reale și exacte și de a aplica sau propune sancțiuni sau măsuri de remediere.

Menționăm faptul că în prezent, tot mai mulți conducători de activități economice acordă o atenție deosebită organizării și exercitării acestei forme de control deoarece, datorită faptului că se desfășoară concomitent cu realizarea proceselor ce fac obiectul activității acestora, suplinește, într-o oarecare măsură, funcțiile controlului financiar preventiv și creează premisele diminuării, aproape în totalitate, a necesităților exercitării controlului financiar ulterior.

6.5. Controlul financiar ulterior

Controlul financiar ulterior se definește ca fiind activitatea de determinare a stării, unor operațiuni economice efectuate, reprezentate în documente financiar-contabile, prin raportare la prevederile și normele legale prin care au fost definite.

Controlul financiar ulterior este o formă a controlului financiar ale cărei trăsături caracteristice sunt:

 se exercită după efectuarea activităților sau a proceselor economice supuse acțiunilor de verificare,

 rezultatele constau în remedierea unor abateri de la prevederile și normele legale de reglementare a activităților economice supuse controlului,

 se organizează și se exercită atât în cadrul unităților economice cât și prin structuri specializate ale statului.

Principalele obiective ale controlului financiar ulterior sunt stabilite în funcție de structurile care îl organizează și exercită astfel, la nivelul instituțiilor publice, principalele obiective ale activității de control financiar ulterior constau în stabilirea următoarelor:

– modului de administrare și utilizare a fondurilor acordate de la buget,

– modului de utilizarea mijloacelor și a fondurilor din dotarea unităților economice ale statului,

– îndeplinirii integrale și la termen a tuturor obligațiilor financiare și fiscale față de diferitele structuri guvernamentale.

O altă categorie de obiective ale controlului financiar ulterior constă în stabilirea modului de gestionare a mijloacelor materiale și bănești din patrimoniul fiecăreia dintre acestea în legătură cu:

– integritatea mijloacelor materiale și bănești deținute cu orice titlu,

– respectarea prevederilor și a normelor legale privind aprovizionarea, expediția, transportul și recepția mijloacelor materiale,

– respectarea prevederilor legale privind încadrarea și salarizarea personalului de conducere și execuție,

– legalitatea, realitatea și necesitatea cheltuielilor efectuate în numerar sau prin alte mijloace de plată, în lei sau valută.

Sfera de acțiune a controlului financiar ulterior este foarte cuprinzătoare putându-se dimensiona diferențiat, în funcție de obiectivele specifice fiecărei structuri cu atribuții de control financiar, după cum acestea se situează în zona de acțiune a statului sau a agentului economic, indiferent de forma acestuia.

Această sferă de acțiune a controlului financiar ulterior este formată practic din toate activitățile economice realizate de diferitele unități economice, instituții ale statului, regii autonome, societăți comerciale și bancare cu capital de stat sau privat, asociații familiale, etc.

6.6. Interdependența dintre controlul preventiv, operativ si ulterior

Din cele menționate putem desprinde că, deși cele trei forme ale controlului financiar- control financiar preventiv, control financiar operativ curent și control financiar ulterior – se disting prin rol, sferă de acțiune, obiective și maniera de exercitare însă păstrează strâns legături de influențare, condiționare și completare reciprocă, astfel:

a. Dacă principalele obiective ale controlului financiar ulterior constau în a depista și mobiliza resursele existente, în a constata lipsurile și pagubele, în a deteriora cauzele acestora și a stabili răspunderile în sarcina persoanelor vinovate și în a propune măsuri de remediere a deficiențelor, obiectivelor controlului financiar preventiv sunt de a preveni toate aceste acțiuni,

b. Dacă activitatea de control financiar preventiv creează condițiile de desfășurare a operațiunilor economice într-un cadru legal instituit, controlul financiar ulterior stabilește dacă aceste condiții au fost respectate,

c. Dacă, prin controlul financiar preventiv efectuarea operațiunilor economice care

nu au îndeplinit condițiile legale prin care au fost definite se oprește în faza de

angajare sau de plată, controlul financiar ulterior examinează atât legalitate

desfășurării operațiunilor, cât și efectele în plan economic, ale acestora.

6.7. Teste de autoevaluare

1. Precizați care este scopul controlului financiar public intern?

De cǎtre cine se organizeazǎ controlul financiar preventiv?

Ce reprezintǎ controlul financiar operativ pentru managementul activitǎții?

6.8. Rǎspunsuri la testele de autoevaluare

Intrebarea 1. Scopul CFPI, asa cum este stabilit prin lege, este verificarea legalitatii, regularitǎții și conformitǎții operațiunilor, identificând slǎbiciunile sistemului de control intern care au generat erorile, gestiunea defectuoasǎ sau frauduloasǎ și propunerea de măsuri de remediere a acestora.

Intrebarea 2. Controlul financiar preventiv se organizează de cǎtre ordonatorii de credite principali, secundari și terțiali, precum și de directorii generali ai regiilor autonome prin compartimentul financiar-contabil.

Intrebarea 3. Controlul financiar operativ curent constituie una dintre pârghiile cele mai importante ale conducătorului de activități economice în activitatea de management pe care o desfășoară, deoarece permite cunoașterea modului concret de realizare a sarcinilor rezultate din programele generale de gestionare a patrimoniului unității economice.

6.9. Teste de autoevaluare propuse

1. Care sunt principalele obiective ale controlului financiar ulterior?

2. In ce condiții intervine controlul financiar delegat?

3. Care sunt punctele comune ale controlului financiar preventiv, operativ și ulterior?

6.10. Cuvinte cheie

Control financiar public intern

Control financiar preventiv propriu

Control financiar preventiv delegat

Control financiar operativ curent

Control financiar ulterior

6.10. Bibliografia unitǎții de învǎțare 6

– Tâțu Lucian – Finanțele Instituțiilor Publice, Editura Universitarǎ, 2010

– STOICA Emilia- “Finanțele instituțiilor publice”,Editura Cartea Studențească,București 2006

– Ministerul Finanțelor Publice, unitatea Centrală pentru Armonizarea Auditului Public Intern – Legea nr. 273 / 2006 privind finanțele publice locale

– Ministerul Finanțelor Publice, unitatea Centrală pentru Armonizarea Auditului Public Intern-

“ Strategia dezvoltării controlului financiar public intern în România”, București, 2005

Unitatea de învǎțare 7:

AUDITUL FINANCIAR INTERN AL INSTITUTIILOR PUBLICE

Cuprins:

7.1. Misiunea de audit și elementele sale definitorii …………………………………81

7.2. Pregătirea misiunii de audit intern………………………………………………..82

7 .3. Intervenția la fața locului – proceduri ……………………………………………85

7.4. Raportul de audit intern- proceduri ………………………………………………87

7.5. Urmărirea recomandărilor…………………………………………………………89

7.6. Teste de autoevaluare……………………………………………………………..89

7.7. Raspunsuri la testele de autoevaluare……………………………………………89

7.8.Teste de autoevaluare propuse…………………………………………………….90

7.9. Cuvinte cheie………………………………………………………………………..90

7.10. Bibliografia unitǎții de învǎțare 7…………………………………………………90

Obiectivele unitții de învǎțare7:

Un subiect deosebit de important dezbǎtut în cadrul acestei unitǎți de învǎțare, este cel al misiunii de audit, prin tot ceea ce presupune acest proces: pregǎtire, intervenție la fața locului și întocmirea raportului de audit intern.

Un alt obiectiv al unitǎții de invǎțare de fațǎ, este cel de urmǎrire a recomandǎrilor menționate în raportul de audit intern și al asigurǎrii garanției că acestea sunt aplicate întocmai și la termenele stabilite prin acest raport.

7.1. Misiunea de audit și elementele sale definitorii

Auditul intern se organizeazã în mod independent, în structura fiecǎrei instituții publice, sub forma unui compartiment specializat, constituit din una sau mai multe persoane, astfel încât personalul de specialitate angajat în acesta sã nu fie implicat în vreun fel în îndeplinirea activitǎților pe care le auditeazã.

Auditul intern se exercitǎ asupra tuturor activitǎților desfǎșurate de instituția publicǎ sau care sunt în responsabilitatea acesteia, inclusiv asupra activitǎții instituțiilor subordonate și asupra utilizǎrii de cǎtre terți, indiferent de natura juridicǎ a acestora, a fondurilor publice gestionate de aceștia din urmã în baza unei finanțãri realizate de cãtre instituția publicǎ în cauzǎ sau de cǎtre o instituție subordonatǎ acesteia.

Pentru stabilirea misiunii de audit intern ce urmează a se desfășura, se analizează planul anual de audit intern, derivat din planul de audit pe 3 ani, unde pentru fiecare misiune sunt prezentate următoarele elemente: domeniul de auditat, obiectivele, activitățile supuse auditului, perioada supusă auditării, perioada auditului, numărul de auditori.

În practică, în mod opțional, se poate întocmi o informare cadru privind misiunea de audit intern ce se va desfășura în scopul de a informa propria conducere despre obiectivele misiunii de audit intern, perioada de desfășurare a auditului, auditorii implicați și pentru obținerea aprobării declanșării misiunii de audit intern.

Informarea cadru trebuie să prezinte câteva elemente obligatorii:

– Entitatea ce va fi auditată

– Cadrul legal al misiunii de audit intern

– Perioada supusă auditării

– Perioada desfășurării misiunii de audit intern

– Planificarea auditului

– Activitățile ce urmează a fi auditate

– Instrumentele și tehnicile folosite de auditori

– Recomandările în vederea îndeplinirii misiunii de audit intern

În baza informării cadru se întocmește Notificarea privind declanșarea misiunii de audit. Compartimentul de audit public intern notifică entitatea/structura auditată cu 15 zile înainte de declanșarea misiunii de audit public intern, despre scopul, principalele obiective, durata acesteia, precum și despre faptul că pe parcursul misiunii vor avea loc intervenții la fața locului al căror program va fi stabilit ulterior, de comun acord.

În practică, pe lângă misiunile de audit planificate, pot fi realizate, în mod excepțional și misiuni ad-hoc, care se desfășoară tot conform procedurilor din norme, dar termenul de notificare este de 3 zile.

Misiunea de audit intern se desfășoară în conformitate cu normele metodologice proprii activității de audit intern ale fiecărei entități și care presupune parcurgerea următoarelor etape :

7.2. Pregǎtirea misiunii de audit intern

În cadrul acestei etape, au loc următoarele proceduri :

1. inițierea auditului

2. colectarea și prelucrarea informațiilor

3. identificarea și analiza riscurilor

4. elaborarea programului de audit intern

5. ședința de deschidere.

1. Inițierea auditului presupune întocmirea unor documente ce autorizează auditul și creează independența auditorilor față de cel auditat.

Autorizarea misiunii de audit intern se realizează prin întocmirea și transmiterea ordinului de serviciu echipei de auditori. Ordinul de serviciu se întocmește de șeful compartimentului de audit public intern, pe baza planului anual de audit public intern aprobat de conducătorul entității publice. Ordinul de serviciu reprezintă mandatul de intervenție asupra structurii auditate și repartizeaza sarcinile de serviciu auditorilor interni, astfel încât aceștia să poată demara misiunea de audit.

Asigurarea independenței auditorilor față de entitatea auditată se realizează prin întocmirea Declarației de independență, care are ca scop verificarea incompatibilităților personale ale auditorilor interni față de conducerea și personalul structurii auditate. În caz de incompatibilitate, se vor lua măsuri de eliminare a acestora.

2. Colectarea și prelucrarea informațiilor este de fapt pregătirea informațiilor în vederea efectuării analizei de risc și pentru identificarea informațiilor fiabile, pertinente pentru atingerea obiectivelor misiunii de audit intern. In această etapă auditorii interni solicită și colectează informații cu caracter general despre entitatea/structura auditată. Aceste informații trebuie să fie pertinente și utile pentru a atinge urmatoarele scopuri:

a) identificarea principalelor elemente ale contextului instituțional și socio-economic în care entitatea/structura auditată își desfășoară activitatea;

b) cunoașterea organizării entității/structurii auditate, a tehnicilor sale de lucru și a diferitelor nivele de administrare, conform organigramei;

c) identificarea punctelor cheie ale funcționării entitatii/structurii auditate și ale sistemelor sale de control, pentru o evaluare prealabilă a punctelor tari și slabe;

d) identificarea și evaluarea riscurilor cu incidență semnificativă;

e) identificarea informațiilor probante necesare pentru atingerea obiectivelor controlului și selecționării tehnicilor de investigare adecvate.

Prelucrarea informațiilor constă in :

a) analiza structurii/entității auditate și activității sale (organigrama, regulamente de funcționare, fișe ale posturilor, circuitul documentelor);

b) analiza cadrului normativ ce reglementează activitatea entității/structurii auditate;

c) analiza factorilor susceptibili de a împiedica buna desfășurare a misiunii de audit public intern;

d) analiza rezultatelor controalelor precedente;

e) analiza informațiilor externe referitoare la entitatea/structura auditată.

3. Identificarea și analiza riscurilor este cea mai importantă etapă (procedură) de pregătire a misiunii de audit intern.

Normele metodologice de desfășurare a auditului intern stabilesc o metodologie clară de evaluare a riscurilor care presupune parcurgerea următoarelor etape:

a) Identificarea operațiilor auditabile. Obiectul auditabil reprezintă activitatea elementară a domeniului auditat, ale cărei caracteristici pot fi definite teoretic și comparate cu realitatea practică. In această fază se analizează și se identifică activitățile/operațiile precum și interdependențele existente între acestea, fixându-se perimetrul de analiză.

b) Analiza SWOT prin identificarea amenințărilor, riscurilor inerente posibile, asociate operațiunilor/ activităților, prin determinarea impactului financiar al acestora

c) Stabilirea factorilor de analiză a riscurilor și a nivelurilor de apreciere a acestora- se recomandă utilizarea criteriilor : aprecierea controlului intern, aprecierea cantitativă și aprecierea calitativă.

d) Stabilirea nivelului riscului pe criterii de apreciere – prin utilizarea unei scări de valori pe trei nivele, astfel : d1) pentru aprecierea controlului intern: control intern corespunzător – nivel 1; control intern insuficient – nivel 2; control intern cu lipsuri grave – nivel 3; d2) pentru aprecierea cantitativă: impact financiar slab – nivel 1; impact financiar mediu – nivel 2; impact financiar important – nivel 3; d3) pentru aprecierea calitativă: vulnerabilitate redusă – nivel 1; vulnerabilitate medie – nivel 2; vulnerabilitate mare – nivel 3.

e) Determinarea punctajului total al riscurilor . Se atribuie un factor de greutate și un nivel de risc fiecărui criteriu.

f) Clasarea operațiilor pe baza analizei riscurilor pe baza punctajelor totale obținute anterior, în: risc mic, risc mediu, risc mare.

g) Ierarhizarea în funcție de analiza riscurilor a operațiilor/ activităților ce urmeaza a fi auditate, respectiv elaborarea tabelului puncte tari și puncte slabe. Tabelul punctelor tari și punctelor slabe prezintă sintetic rezultatul evaluării fiecărei activități/operațiuni/teme analizate și permite ierarhizarea riscurilor în scopul orientării activității de audit public intern, respectiv stabilirea tematicii în detaliu.

Elaborarea tematicii în detaliu a obiectelor auditabile selectate.

4. Elaborarea programului de audit.

Programul de audit intern se realizează pe baza datelor de identificare a misiunii de audit, a analizei riscurilor, cuprinde cele patru etape ale misiunii de audit și poate fi completat pe tot parcursul acesteia.

Programul de audit intern este un document intern care cuprinde toate acțiunile concrete ale echipei de audit efectuate pentru atingerea obiectivelor precum și repartizarea sarcinilor pe fiecare auditor.

Scopul programului este de a da asigurări că au fost cuprinse toate aspectele relevante ale obiectivelor misiunii de audit, garantând repartizarea sarcinilor și planificarea activităților.

Pe baza programului de audit intern se elaborează programul intervenției la fața locului, care are drept scop prezentarea detaliată a lucrărilor de audit pe care echipa de audit își propune să le efectueze și care cuprinde obiectivele, tipul, locul și durata testărilor și auditorii implicați.

5. Ședinta de deschidere are loc la entitatea auditată cu participarea auditorilor interni, a personalului entității auditate și a șefului structurii de audit intern.

Scopul ședinței de deschidere îl reprezintă întâlnirea cu reprezentanții structurii auditate pentru a discuta domeniul auditului, obiectivele urmărite, modalitățile de lucru și aducerea la cunoștiință a programului detaliat de intervenie.

Ședința de deschidere se desfășoara pe baza unei ordini de zi și se finalizează prin încheierea minutei ședinței de deschidere care cuprinde data, participanții, aspectele discutate, semnăturile persoanelor participante. Se atașeaza la dosarul de audit intern.

7.3. Intervenția la fața locului

În aceasta etapă are loc colectarea documentelor, analiza și evaluarea activității.

Intervenția la fața locului cuprinde urmatoarele etape:

a) cunoașterea activității/sistemului/procesului supus verificării și studierea procedurilor aferente;

b) intervievarea personalului auditat;

c) verificarea înregistrărilor contabile;

d) analiza datelor și informațiilor;

e) evaluarea eficienței și eficacității controalelor interne;

f) realizarea de testări;

g) verificarea modului de realizare a corectării acțiunilor menționate în auditările precedente (verificarea realizării corectării )

Cuprinde următoarele proceduri:

1. Colectarea dovezilor

Scopul acestei proceduri este efectuarea testelor stabilite prin programul de audit intern aprobat și obținerea de probe (dovezi) de audit adecvate, suficiente și relevante pentru formularea constatărilor, concluziilor și recomandărilor.

La realizarea acestei proceduri contribuie atât auditorii cât și supervizorul, fiecare având atribuții specifice.

În aceasta etapă se întocmesc fișele de identificare și analiză a problemei (FIAP) de către auditor, supervizate de supervizor și semnate de entitatea auditată.

Formularul de constatare si raportare a iregularităților – se intocmeste in cazul in care auditorii interni constată existenta sau posibilitatea producerii unor iregularități. Se transmite imediat șefului compartimentului de audit public intern, care va informa in termen de 3 zile conducătorul entității publice și structura de control abilitată pentru continuarea verificărilor.

În etapa intervenției pe teren auditorul apelează la tehnicile și instrumentele specifice muncii de audit: verificarea, observarea fizică, interviul, analiza, chestionarele și listele de verificare. Se elaborează lista de verificare.

2. Constatarea și raportarea iregularităților

În cazul iregularităților există o procedură specială de raportare către conducerea entității.

Când auditorii constată o iregularitate, bazată pe FIAP, ei sunt obligați să raporteze, cel mai târziu, a doua zi, conducătorului structurii de audit intern.

3. Revizuirea documentelor de lucru

Această etapă se îmbină cu alte proceduri cum sunt:

a) Constituirea dosarelor de audit:

– dosarul permanent cu secțiunile

Secțiunea A – Raportul de audit public intern si anexele acestuia:

– ordinul de serviciu;

– declarația de independență;

– rapoarte ( intermediar, final, sinteza recomandărilor);

– fișele de identificare și analiza a problemelor (FIAP);

– formularele de constatare a iregularităților;

– programul de audit.

Secțiunea B – Administrativă:

– notificarea privind declanșarea misiunii de audit public intern; minuta ședinței de deschidere; minuta reuniunii de conciliere; minuta ședinței de închidere;

– corespondență cu entitatea/structura auditată.

Secțiunea C – Documentația misiunii de audit public intern :

– strategii interne;

– reguli, regulamente și legi aplicabile;

– proceduri de lucru;

– materiale despre entitatea/structura auditata (indatoriri,responsabilități, număr de angajați, fișele posturilor, graficul organizației, natura și locația înregistrărilor contabile);

– informații financiare;

– rapoarte de audit public intern anterioare și externe

– informații privind posturile cheie/fluxuri de operatii;

– documentația analizei riscului.

Secțiunea D – Supervizarea și revizuirea desfășurarii misiunii de audit public intern și a rezultatelor acesteia: revizuirea raportului de audit public intern și răspunsurile auditorilor interni la revizuirea raportului de audit public intern.

– dosarul curent al documentelor de lucru, unde se găsesc copii xerox a documentelor justificative, extrase din acestea, care trebuie să confirme și să sprijine concluziile auditorilor interni. Dosarul este indexat prin atribuirea de litere si cifre (E,F,G,…) pentru fiecare secțiune/obiectiv de audit din cadrul Programului de audit. Indexarea trebuie să fie simplă și ușor de urmărit.

b) Revizuirea documentelor de lucru – se efectuează de auditorii interni înainte de întocmirea proiectului de raport pentru a se asigura că documentele de lucru sunt corespunzătoare, furnizând un sprijin adecvat pentru munca depusă și dovezile strânse în timpul misiunii de audit intern. Se revizuiesc FIAP-urile, documentele de lucru din punct de vedere al formei și conținutului, întocmindu-se nota centralizatoare a documentelor de lucru care se inserează în dosarul permanent, secțiunea C.

c) Păstrarea și arhivarea documentelor de audit intern. Acestea sunt proprietatea entității, sunt confidențiale și se arhivează conform prevederilor legale.

4. Ședința de închidere.

Are drept scop prezentarea opiniei auditorilor interni, a constatărilor și a recomandărilor preliminare, precum și discutarea unui plan de acțiune, însoțit de un calendar de implementare a acestora, ocazie cu care se întocmește minuta ședinței de închidere.

Raportul de audit intern.

Această etapă constă în elaborarea, transmiterea și difuzarea raportului de audit intern prin parcurgerea următoarelor faze:

1. Elaborarea proiectului raportului de audit intern

Această etapă presupune respectarea următoarelor cerințe:

– constatările trebuie să aparțină obiectivelor misiunii de audit intern și să aibă susținere în documentele justificative

– recomandările să fie in concordanță cu constatările

– raportul trebuie să exprime opinia auditorului intern

– raportul se întocmește pe baza FIAP-urilor și a celorlalte documente de lucru

2. Transmiterea proiectului raportului de audit intern

Proiectul de raport se transmite structurii auditate, iar aceasta poate trimite punctele sale de vedere în termen de 15 zile de la primire.

Netransmiterea punctelor de vedere în termenul legal presupune acordul tacit al structurii auditate cu privire la proiectul raportului de audit intern, iar în aceste condiții, reuniunea de conciliere nu se mai desfășoară.

Scopul transmiterii proiectului este acela de a da posibilitatea structurii auditate de a analiza și a-și forma un punct de vedere la constatările și recomandările auditorilor. Se inserează în dosarul permanent secțiunea A.

3. Reuniunea de conciliere

În termen de 10 zile de la primirea punctelor de vedere se organizează reuniunea de conciliere cu structura auditată în cadrul căreia se analizează constatările și concluzile în vederea acceptării recomandărilor formulate, ocazie cu care se întocmește minuta reuniunii de conciliere, ce se arhivează în dosarul permanent, secțiunea B. În cadrul acestei reuniuni se prezintă și calendarul de implementare a recomandărilor.

4. Întocmirea raportului de audit intern

Raportul de audit intern trebuie să includă modificările discutate și convenite în reuniunea de conciliere. Raportul de audit intern va fi însoțit de o sinteză a acestuia.

5. Difuzarea raportului de audit intern

Raportul de audit intern final împreună cu rezultatele concilierii și punctele de vedere ale entității auditate se înaintează conducătorului entității publice pentru analiză și avizare.

După avizare, raportul de audit intern va fi transmis, în copie, structurii auditate.

Curtea de Conturi are acces la rapoartele de audit intern.

7.5. Urmărirea recomandărilor

Este un proces prin care se constată caracterul adecvat, eficacitatea și oportunitatea acțiunilor întreprinse de către structura auditată pe baza recomandărilor din raportul de audit intern. Obiectivul acestei etape este

în mod eficace și că managementul a evaluat riscul de neaplicare a acestor recomandări.

Această procedură se finalizează cu documentul Fișă de urmărire a recomandărilor care se arhivează în dosarul permanent, secțiunea B.

Structura auditată are obligația de a pune în practică recomandările auditorilor pe baza unui plan de acțiune și a unui calendar, comunicând periodic rezultatele implementării recomandărilor.

Teste de autoevaluare

1. Asupra cui se exercitǎ auditul public intern?

Prin ce se realizeazǎ autorizarea misiunii de audit intern?

Ce reprezintǎ procesul de urmǎrire a recomandǎrilor?

7.7. Rǎspunsuri la testele de autoevaluare

Intrebarea 1.

Auditul intern se exercitǎ asupra tuturor activitǎților desfǎșurate de instituția publicǎ sau care sunt în responsabilitatea acesteia, inclusiv asupra activitǎții instituțiilor subordonate și asupra utilizǎrii de cǎtre terți, indiferent de natura juridicǎ a acestora, a fondurilor publice gestionate de aceștia din urmã în baza unei finanțãri realizate de cǎtre instituția

Intrebarea 2.

Autorizarea misiunii de audit intern se realizează prin întocmirea și transmiterea ordinului publicǎ în cauzǎ sau de cǎtre o instituție subordonatǎ acesteia.

de serviciu echipei de auditori. Ordinul de serviciu se întocmește de șeful compartimentului de audit public intern, pe baza planului anual de audit public intern aprobat de conducătorul entității publice. Ordinul de serviciu reprezintă mandatul de intervenție asupra structurii auditate și repartizeaza sarcinile de serviciu auditorilor interni, astfel încât aceștia să poată demara misiunea de audit.

Intrebarea 3.

Este procesul prin care se constată caracterul adecvat, eficacitatea și oportunitatea acțiunilor întreprinse de către structura auditată pe baza recomandărilor din raportul de audit intern. Obiectivul acestei etape este asigurarea că recomandările menționate în Raportul de audit public intern sunt aplicate întocmai, în termenele stabilite, în mod eficace și că managementul a evaluat riscul de neaplicare a acestor recomandări.

7.8. Teste de autoevaluare propuse

1. Care sunt etapele pregǎtirii misiunii de audit?

2. Ce presupune elaborarea proiectului raportului de audit intern?

3. Care este scopul ședinței de închidere de audit intern?

7.9. Cuvinte cheie

Misiunea de audit intern

Etapele misiunii de audit

Proceduri de audit intern

7.10. Bibliografia unitǎții de învǎțare 7

– ROMAN Constantin ( coordonator ) -“Gestiunea financiară a entităților publice locale ”, Editura Economică, București 2007

. – VALIA MARIA MIHAI- Metodologia misiunii de audit intern, www.regielife.ro

– Roman C și colectiv, Control Financiar și audit financiar public, Ed. Economică, 2007

– Roman C , Gestiunea financiară a instituțiilor publice , Contabilitatea instituțiilor publice, Editura Economică 2006

– Țâțu Lucian, Andreea Stoian, Finanțele instituțiilor publice, suport de curs, www.ase.ro

– Legea contabilității nr. 82/ 1991, republicată

– Norme metodologice privind organizarea și conducerea contabilității patrimoniului instituțiilorpublice, planul de conturi pentru instituții publice și instrucțiunile de aplicare a acestuia, București, 2005.

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Finantele Institutiilor Publice (ID: 140305)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Finantele Institutiilor Publice

Copyright Notice

Principalele Obstacole cu Care Se Confruntă Imm Urile Romanesti

Abordari Antroposociologice In Afaceri CU Timpul Liber

Piata Vinului 2

Turismul Curativ. Aspecte Privind Cura Prin Clima

Polіtіcа Bugеtаra 2014 2020

Banca Comerciala Romana

Copyright Notice

Similar Posts