Finantele Firmelor
Finantele firmelor
CUPRINS
CAPITOLUL I
FINANȚELE FIRMELOR, COMPONENTĂ A SISTEMULUI FINANCIAR
Finanțele au apărut pe scena vieții social-economice, pe fondul dezvoltării factorilor de producție și a relațiilor bănești, o dată cu apariția statului și a instituirii funcțiilor sale publice.Dezvoltarea forțelor de producție și a relațiilor marfă-bani, instituirea proprietății private, apariția claselor sociale antagoniste și a statului au făcut necesară instituirea finanțelor.
În literatura de specialitate, se folosesc mai multe expresii făcând parte din familia cuvântului finanțe, în sensuri apropiate sau diferite, după caz: finanțe, finanțe publice, finanțe private, finanțe socialiste.Cuvântul finanțe își are originea în limba latină.În secolele al XIII-lea și al XIV-lea se foloseau expresiile finatio, financias și financia pecuniaria, în sensul de „plată în bani”. În Franța, în secolul al XV-lea, se foloseau expresiile hommes de finances și financiers pentru denumirea arendașilor de impozite și a persoanelor care încasau impozitele regelui;finance însemna o sumă de bani și mai ales un venit al statului, iar finances întregul patrimoniu al statului.În limba germană, în secolele al XV-lea-al XVII-lea, se întâlneau expresiile Finanz, care înseamnă plată în bani, și Finanzer, care desemna pe cămătar. Cu vremea, cuvântul finanțe a căpătat un sens foarte larg, incluzând bugetul statului, creditul, operațiile bancare și de bursă, relațiile cambiale ș.a., adică resursele, relațiile și operațiile bănești.
Evoluția și diversificarea finanțelor au urmat cursul firesc al dezvoltării societății, determinând tipuri de relații financiare distincte, care, în sens larg, formează verigi ale sistemului financiar și de credit, cunoscute în literatura de specialitate:
Finanțele întreprinderilor;
Bugetul de stat;
Bugetul asigurărilor sociale de stat;
Asigurările de bunuri, persoane și răspundere civilă;
Relațiile de credit.
Finanțele întreprinderii reprezintă veriga primară a sistemului financiar la nivelul întreprinderii derulându-se cea mai mare parte a relațiilor financiare în general. Prin intermediul întreprinderilor se formează cea mai mare parte a veniturilor bugetare și ale bugetului asigurărilor sociale de stat și se derulează proporția covârșitoare a creditelor.
Totalitatea raporturilor generate de formarea, repartizareaa și utilizarea fondurilor bănești necesare realizării variatelor activități economice, sociale, culturale etc. la nivel de întreprindere reprezintă esența finanțelor acesteia.Finanțele întreprinderii se prezintă ca o ramură a științei financiare, care analizează mecanismele și metodele de procurare și gestionare a resurselor financiare, izvoarele și destinația acestor resurse, în vederea satisfacerii diferitelor nevoi și obținerea unor profituri cât mai mari.
Într-o altă accepțiune, “finanțele constau în trei domenii interdependente:
(1) piețele monetare și de capital sau finanțele la nivel macroeconomic, care operează cu concepte macroeconomice;
(2) Investițiile –se concentrează asupra deciziilor individuale sau ale insituțiilor financiare (cum ar fi fondurile mutuale și de pensii), de a alege dintre diferite valori mobiliare din care să se formeze portofoliul;
(3) finanțele manageriale sau corporaționale- care implică managementul firmelor”.
Firma reprezintă forma organizațională, operațională a business-ului.Firmele acționează pe o piață concurențială, concurența fiind condiționarea permanentă a funcționării ei.
În lupta concurențială este vital necesar ca fiecare firmă să urmărească obținerea unui profit cel puțin la nivelul concurentului, dacă nu chiar mai mare.Comparația nu se poate face decât prin mărimi relative-profitul raportat la capitalul investit, cunoscut în practica și literatura financiară sub denumirea de rată a rentabilității economice sau rată a randamentului.
Concurența fiind o stare permanentă și stradania de depășire trebuie să fie permanentă.Deci relația:
rAi>rAconc
unde: rAi=rata randamentului unei firme
rAconc=rata randamentului concurentului
Concurența obligă firma de a investi ori de câte ori rata randamentului ce ar putea fi obținută în urma investitției este mai mare decât rata dobânzii aferente capitalului împrumutat pentru finanțarea investiției, adică:
rAi>d
unde:d=rata dobânzii bancare
Firma, ca unitate patrimonială de sine stătătoare, cu scop lucrativ, vizeză atingerea unui obiectiv, funcție de care se organizează și se defășoară întreaga ei activitate.În teoria financiară clasică obiectivul esențial al firmei se definea sub forma maximizării profitului.Obiectivul este atins atunci când se realizează egalitatea dintre încasările marginale și costul marginal al firmei.Având în vedere scopul constiturii și utilizării fondurilor pentru satisfacerea unor nevoi generale ale societății sau în vederea obținerii și repartizării de profit, finanțele, în general, cuprind 2 ramuri importante: finanțele publice și finanțele private.
Clasificarea finanțelor în publice și private se face în funcție de natura dreptului după care entitățile își conduc activitățile, public sau comercial. Această delimitare este posibilă, în special, în țările cu economie de piață, în care coexistă proprietatea publică și cea privată, ambele având contribuția lor în realizarea PIB.
Finanțele publice vizează aspectul mezo și macroeconomic, sunt asociate cu statul, unitățile sale administrativ-teritoriale, alte instituții de drept public și cuprind relațiile economice bănești apărute în procesul repartizării PIB (produsului intern brut) prin care se formează și se utilizează resursele acestor entități în vederea satisfacerii unor nevoi colective: acțiuni social-culturale (învățământ, sănătate, artă, cultură, sport), apărarea ordinii în statul de drept; apărarea națională; investiții economice în ramuri de interes prioritar pentru securitate și populație.
Finanțele private vizează aspectul microeconomic și sunt asociate cu întreprinderile economice, băncile comerciale, societățile de asigurări și alte forme juridice de drept comercial și cuprind relațiile economice bănești prin care se constituie și se utilizează capitalurile acestora în scopul creșterii valorii lor, obținerii și repartizării de profit. Conținutul finanțelor private este analizat pe 3 planuri:
Practică financiară;
Politică financiară;
Teorie financiară.
În literatura de specialitate finanțele private sunt întâlnite sub diverse titluri: “Finanțe”, ”Gestiunea financiară a întreprinderilor”, ”Finanțele întreprinderii”, ”Finanțe de piață”, ”Teorie financiară”, ”Funcția financiară”, ”Politica financiară a întreprinderii”, ”Analiză și diagnostic financiar”, ”Politica și strategia financiară a întreprinderii”, ”Decizii financiare pe termen lung”, ”Decizii financiare pe termen scurt”, ”Finanțe pe termen lung” etc., fiecare titulatură acoperind mai mult sau mai puțin cam același domeniu.
Firma este unitatea de bază a oricărui complex național, deoarece, pentru a produce utilitățile care îi permit să obțină profitul antrenează cvazitotalitatea fluxurilor reale și monetare din economie și generează fluxurile financiare, care, prin derularea lor, contribuie nu numai la formarea capitalurilor ei, ci și la formarea tuturor celorlalate fonduri bănești din economia națională.
În accepțiunea anglo-saxonă, expresia “Finanțe” desemnează în același timp fenomenele financiare și doctrinele sau teoriile ce explică fenomenele financiare din întreprindere, conținutul prezentând două nuanțări: în sens larg și în sens restrâns.
În sens larg, finanțele sunt definite ca alocări optimale de resurse financiare limitate unor utilizări multiple, atât în societăți comerciale, cât și necomerciale, având ca scop realizarea de profit sau numai gestionarea de resurse pentru satisfacerea unor servicii generale. Accepțiunea privilegiază componenta de decizie și are în vedere riscul ca și componentă a rentabilității.
În sens restrâns, finanțele urmăresc alocarea optimă de resurse financiare proceselor de producție de bunuri și servicii economice în vederea maximizării întoarcerii de bani din vânzarea lor pe piață, sub acest aspect, numai finanțele societății comerciale, fiind denumite “Finanțele întreprinderilor”, punând accentul pe noțiunile de decizie și risc, conținutul având în vedere, în primul rând, sfera deciziilor pe termen lung: decizia de investiții și cea de finanțare. Ambele vizează strategia întreprinderii: decizia de finanțare prin selectarea surselor antrenează un anumit cost pentru întreprindere lui un anumit gen de risc (financiar, de faliment); decizia de investiții determină profilul și mărimea întreprinderii. Aceasta determină mărimea veniturilor viitoare și riscul de exploatare al întreprnderii. În interdependență cu aceste decizii majore, în întreprindere este adoptată decizia de dividend cu rol deosebit în imaginea și valoarea de piață a întreprinderii, pe de o parte, și constituirea surselor de autofinanțare, pe de altă parte.Domeniul finanțelor, în al doilea rând, cuprinde sfera gestiunii financiare pe termen scurt, referitoare la ciclul operațiunilor de exploatare, dimensionând prin acestea nevoia de fond de rulment și prin comparație cu fondul de rulment, respectiv excedentul capitalurilor permanente față de investiția în active imobilizate, echilibrul financiar al întreprinderii. Corelat cu acestea, este inclusă și gestiunea trezoreriei și gestiunea riscurilor de curs de schimb și de dobândă.
Teoria clasică nu precizeză despre ce fel de profit este vorba-pe termen scurt sau pe termen lung; maximizarea concomitentă a ambelor tipuri de profit este imposibilă.Maximizarea profitului presupune o situație de monopol, imposibil de atins o asemenea stare de către o firmă.Obiectivul maximizării profitului nu ține seama de incertitudine și deci de risc.
Teoria financiară actuală definește obiectivul esențial al firmei sub forma maximizării valorii ei.Cursul la bursă se stabilește la punctul de egalizare a cererii cu oferta, ori atât cererea cât și oferta de acțiuni se formulează în funcție de existența unui profit stabil al firmei emitente și mai ales de perspectivele obținerii acestui profit pe viitor.Maximizarea valorii bursiere se face ținând seama de incertitudine și risc.Obiectivul este operațional, poate fi comensurat pentru fiecare zi operațională în bursa de valori.
Cum deciziile fnanciare sunt aplicate prin operațiuni corespunzătoare într-un cadru organizat, ele dau naștere la multitudinea de fluxuri monetar-financiare care formează, în fapt, conținutul “finanțelor întreprinderii”.
“Finanțele întreprinderii” pot fi definite deci ca “ramură a științei economice care studiază ansamblul relațiilor economice bănești prin care se constituie și se utilizează capitalul întreprinderii în vederea obținerii și repartizării rezultatului final, respectiv profitului întreprinderii”.Surprinderea conținutului finanțelor întreprinderii se realizează prin prisma teoriei financiare și cea a practicii și politicii financiare a întreprinderii.
Sub aspectul teoriei financiare, știința finanțelor întreprinderii are ca scop emiterea principiilor și legilor care determină și guverneză fenomenul financiar la nivel de întreprindere. Prin studierea practicii financiare și interpretarea politicilor financiare aplicate, știința financiară a elaborat modele și tehnici noi menite să asigure îndeplinirea obiectivului de bază al funcției financiare care a cunoscut și el modalități diferite de exprimare: maximizarea profitului și, apoi, maximizarea valorii firmei.
Teoria financiară a întreprinderii delimitează următoarele etape de evoluție:
Studiul empiric al fenomenelor financiare din întreprindere, etapă sesizată mai mult în SUA și care cuprinde perioada de a începutul sec. al XX-lea și până la jumătatea acestuia, în care prelevau aspectele jurudice și descriptive ale acestora. Cercetătorii începutului acestei perioade erau preocupați de găsirea modalităților de abținere abținere a capitalului, de sursele de capital care să satisfacă nevoile în creștere determinate de avântul economic al activităților, iar, mai apoi, în condițiile manifestării marii crize economice din anii `30 de găsirea surselor de supraviețuire a întreprinderilor, de problemele de lichidare și faliment, de reorganizare prin fuziuni sau scindări de întreprinderi;
Studiul deciziilor de investiții- etapă pozițonată în anii `40 și `50 în care pentru funcția financiară obiectivul de bază era maximizarea profitului întreprinderii. Această etapă conține embrionii teoriei financiare microeconomice, când în funcție de obiectivul stabilit au început să fie formulate ipoteze, să fie elaborate modele și să se verifice prin teste empirice explicațiile propuse;
Aplicarea raționamentelor științifice în studiul deciziilor de finanțare a întreprinderii și al pieței financiare. Etapa se caracterizează prin teoriile fundamentale successive ale lui Modigliani și Miller în domeniul finanțelor întrerinderii în anii 1958, 1963 și 1970 cu privire la efectul structurii financiare a întreprinderii (raportul capitaluri împrumutate/capitaluri propii) asupra valorii întreprinderii, în condițiile pieței perfecte și absenței impozitării, respectiv în condițiile incidenței impozitului și apoi, luării în considerare a riscului de faliment. De asemenea, în domeniul finanțelorde piață este elaborată metoda normativă a lui Markowitz (în 1952) cu privire la constituirea portofoliului de investiții diversificate pentru aplatizarea riscului prin compensrea rentabilității superioare celei scontate la unele active față de rentabilitățile inferioare la altele și, ulterior, pornind de la această metodă, elaborarea modelului de evaluare (echilibru) al activelor financiare (Capital Asset Pricing Model- CAPM în engleză sau MEDAF în franceză) elaborate prin cercetări separate de W. Sharpe și de J. Lintner în 1964 și 1965. Modelul comensurează, în condițiile de echilibru ale pieței, prima de risc ce se adaugă rentabilității fără risc pe piață (dobânda bonurilor de tezaur, dobânda la CEC- ca bancă cu garanție integral a statului) pentru a stabili rentabilitatea unui activ financiar pe piață. În 1976, S. Ross elaborează modelul de evaluare prin arbitraj “Arbitrage Pricing Theory” (APT) care generalizează CAPM-ul, stabilind rentabilitatea titlului ca funcție liniară de mai mulți factori;
Reconsiderarea teoriilor neoclasice de finanțe ale întreprinderii, prin luarea în considerare a inflației și a avântului pieței financiare, fenomene caracteristice anilor `80, în atingerea obiectivului funcției financiare de maximizare a valorii firmei. Pornind de la realitatea întreprinderilor manageriale în care se face distincție netă între proprietar și manager au fost puse bazele teoriei de agent de către Jensen și Meckling (în 1976) Admițând realitatea existenței asimetriei informaționale, în sensul că managerii sunt mai informați decât acționarii sau alți investitori, în 1970 Akerlof a pus bazele teoriei semnalelor.
Recunoaștere reversibilității în decizii financiare prin elaborarea teoriei opțiunilor, ce se referă, în special, la structura financiară și decizia de investiții. În ceea ce privește structura financiară și opțiunile, capitalurile proprii ale întreprinderii pot fi interpretate ca o opțiune de cumpărare asupra activelor întreprinderii. Acționarii transferă proprietatea asupra activelor obligatarilor în schimbul unei opțiuni de cumpărare la o anumită scadență, păstrându-și puterea de decizie. Dacă la scadență valoarea întreprinderii este inferioară sumei împrumuturilor obligatare, acționarii lichidează întreprinderea, iar în caz contrar, suprimă opțiunea rambursând împrumutul obligator, devenind proprietarii întreprinderii.
În ceea ce privește decizia de investiții și opțiunile, în special investițiile în cercetare-dezvoltare ce nasc oportunități de creștere asociate cu investițiile viitoare pe care le creeză, atunci când proiectul de investiții poate fi ușor vândut în caz de evoluție conjuncturală nefavorabilă, valoarea de vânzare este interpretată ca o opțiune de vânzare.
Teoria opțiunilor a fost elaborată mai întâi de F. Black și M. Scholes prin așa-numitul model opțional în discontinuitate sau opțiuni de tip european, în care opțiunea de cumpărare sau de vânzare poate fi exercitat numai la scadența opțiunii și apoi a fost perfecționată de J. Cox și de S. Ross prin modelul opțional în continuitate sau opțiuni de tip american, în care opțiunile pot fi exercitate în orice moment din interval.
Din conținutul și definiția finanțelor întreprinderii se desprind și funcțiile acestora, și anume:
Funcția de repartiție- se manifestă cu ocazia formării capitalului și a fondurilor proprii ale întreprinderii, în primul rând, și în al doilea rând, cu ocazia stabilirii participării întreprinderii la constituirea fondurilor comunității locale sau a bugetului central. Prin intermediul acestei funcții, se realizează repartiția unor acumulări anterioare în procesul formării capitalului întreprinderii sau se realizează repartizarea rezultatelor întreprinderii, pentru autofinanțare (formarea fondului surselor proprii de finanțare, fondul de participare a salariaților la profit, de finanțare a unor acivități sociale etc.) sau pentru formarea fondurilor bugetare (locale și central).
Funcția de control- se manifestă în procesul utilizării capitalului și stabilirii obligațiilor bugetare. Prin intermediul funcției de control se urmărește eficiența formării capitalului sub raportul costului finanțării, precum și eficiența cheltuirii capitalului, cu încadrarea în prevederile bugetului de venituri și cheltuieli și asigurarea integrității patrimoniului. Controlul se exercită sub toate formele sale, preventiv, concomitent și ulterior pentru a se preîntâmpina cheltuielile neeconomicoase sau nelegale sau pentru a se recupera de la cei vinovați de gestiune necorespunzătoare, daunele aduse întreprinderii.
Privite ca subsisteme, funcțiile întreprinderii și relațiile dintre ele reprezintă module de susținere a structurii organizatorice și de armonizare a tuturor activităților pentru realizarea obiectivului acesteia. Având în vedere multiplele responsabilități pe care le presupune funcționarea întreprinderii în economia de piață, în condițiile unei autonomii depline, are loc o diversificare și îmbogățire a conținutului funcțiilor, precum și o mai bună individualizare a acestora.
Urmarind evoluția logică a activităților dintr-o întreprindere se poate aprecia că aceasta îndeplinește cinci funcții de bază, care reprezintă tot atâtea sectoare de management în cadrul managementului acesteia, astfel:
funcția de cercetare-dezvoltare vizează înnoirea tehnologică a gamei de produse îi servicii.
funcția comercială urmărește lărgirea și diversificare piețelor pentru produsele și serviciile întreprinderii, prin elaborarea studiilor de marketing, activități de promovare, ofertare și reclamă, stă la baza fundamentării strategiei și politicii de dezvoltare a întreprinderii;
funcția de producție integrează activitățile prin care are loc transformarea stocurilor de valori materiale în produs finit, conform prevederilor contractuale și a cerințelor înscrise în documentația de execuție și în standardele de calitate;
funcția de personal (managementul resurselor umane) concentrează activitățile prin care se asigură resursele umane necesare din punct de vedere cantitativ, ca număr și calitativ, pe meserii, niveluri de calificare și profesii;
funcția financiară presupune informarea corectă și sistematică privind potențialul de producție și desfacere al întreprinderii și a modului de gestionare a resurselor întreprinderii.
Fără îndoială, scopul final al activității întreprinderii, preocuparea primordială a managerului acesteia este maximizarea valorii întreprinderii, implicit obținerea unei rentabilități cât mai ridicate. Acesta este obiectivul principal al funcției financiare, întrucât întreprinderea este în cele din urmă o sumă de investiții, iar investitorii pretind maximizarea valorii investiției.
Funcția financiară a întreprinderii a evoluat mult, datorită evoluției pieței de capitaluri și mondializării producției. Astfel, managerul financiar își menține rolul său dublu în asigurarea finanțării fiecărei acțiuni, operațiuni și în căutarea surselor de finanțare cele mai ieftine, dar orizontul său s-a îmbogățit prin multiplicarea posibilităților de opțiune pentru obținerea resurselor. Pe lângă finanțatorii tradiționali, bănci și instituții de credit, a luat o deosebită amploare piața financiară, iar instrumentele prin care se asigură capitalurile folosite de aceasta s-au diversificat. Piața capitalurilor, cândva monopolul băncilor centrale, a altor bănci și instituții financiare autorizate s-a scindat în: piața interbancară rezervată băncilor prin care se acoperă nevoile de lichidități ale acestora, și o piață deschisă, piața financiară pe care sunt negociate titluri de valoare și prin care se formează cea mai mare parte a capitalului întreprinderii. Mai mult, pe lângă instrumentele clasice ale pieței financiare, acțiuni și obligațiuni, se asistă la sfârșitul unei standardizări și apariția unor instrumente hibride.
In al doilea rând, tendința de mondializare a producției, respectiv tendința întreprinderilor de a-și fabrica producția în țări străine, la cel mai mic cost, sau de a se finanța pe piața internațională la cele mai mici cheltuieli, a creat noi sarcini pentru managementul financiar. Intrucât rentabilitatea și riscul evoluează în același sens, este evident că riscul global pe un ansamblu de activități multinaționale diversificate este inferior sunei riscurilor pentru fiecare din activități luate separat și de aceea are loc dezvoltarea de activități tot mai complexe. Rentabilitatea pentru investițiile internaționale trebuie să cuprindă o primă de risc specifică care să ia în considerare următorii factori:
stabilitatea sistemului politic și deci legislativ al țării în care se realizează investiția;
dificultățile inerente contextelor juridice diferite și ale controlului societăților străine;
diferențele de curs valutar între valuta țării mamă, moneda de tranzacție și cea a țării în care se investește.
De asemenea, în afara asocierilor internaționale, tendința unor mari întreprinderi de a-și asigura controlul pe un anumit segment de piață, determină realizarea de mari grupuri industriale, de holding-uri, caz în care finanțle devin un factor de integrare. In acest caz, la nivel de grup, funcției financiare îi revin următoarele sarcini pentru desfășurarea unei politici unitare:
organizarea evidenței contabile și fiscale, conform aceleiași metodologii, pentru a armoniza la eșalon de grup procedurile contabile și de control intern sau extern;
alocarea și controlul folosirii resurselor financiare, deoarece reprezintă decizii strategice referitoare la dezvolarea grupului.
Intrucât obiectivul de bază al funcției financiare este maximizarea valorii întreprinderii, managerul financiar trebuie să aibă în permanență o viziune a mărimii acesteia. Pe termen lung, obiectivul întreprinderii este de a obține o rentabilitate suficientă pentru capitalurile investite de acționari. Dacă se are ca obiectiv creșterea, dezvoltarea, întreprinderea capătă poziție pe piață în momentul în care profiturile anuale obținute îi permit și distribuirea îndestulătoare pentru acționari, dar și capitalizarea care să sporească patrimoniul său mai rapid decât concurența. Finanțele evidențiind o evaluare permanentă a diferitelor sectoare, stau la originea politicii de diversificare a întreprinderilor, validând sau sancționând un anumit sau alt tip de activitate. Pe termen mediu, managerul financiar trebuie să urmărească respectarea următoarelor cerințe:
asigurarea unui nivel rezonabil de îndatorare, în funcție de specificul fiecărei întreprinderi;
politica de distribuire a dividendelor să fie rezultatul unei strategii continue și coerente;
în perioada de inflație, întreprinderea să-și limiteze sever suma lichidităților care costă scump datorită erodării monetare și să=și sporească la maxim coeficientul de îndatorare, deoarece rambursarea se face în monedă depreciată;
să afecteze capacitatea de autofinanțare și îndatorare sectoarelor de activitate în plină dezvoltare, în detrimentul sectoarelor deja mature, care au atins optimul în ce privește capacitatea de producție și nivelul de calitate;
strategia financiară să aibă drept vector călăuzitor „profitul net pe acțiune” susținut printr-o politică corespunzătoare de distribuire de dividende, o politică chibzuită de îndatorare și o politică de capitalizare argumentată acționarilor indicator care să conducă la creșterea prestigiului întreprinderii pe piață.
Subordonate obiectivului principal, maximizarea valorii întreprinderii, funcției financiare îi revin și alte obiective, și anume:
organizarea evidenței contabil-financiare, care are drept scop înregistrarea și raportarea activelor, pasivelor, veniturilor și cheltuielilor întreprinderii. Acestea se finalizează în raportul financiar periodic, ce are drept scop comunicare informațiilor financiare celor interesați, în special, acționarilor întreprinderii dar și altor persoane fizice și juridice: furnizori și beneficiari efectivi sau potențiali, prin publicarea oficială a bilanțului;
organizarea evidenței sociale pentru impozitele pe care trebuie să le plătească întreprinderea. Este foarte importantă stabilirea reală a bazei impozabile prin respectarea reglementărilor fiscale și preîntâmpinarea evaziunii fiscale, rol deosebit în această privință având exactitatea datelor din evidența contabilă;
asigurarea integrității patrimoniului întreprinderii prin efectuarea periodică a inventarierii acestuia, ocazie cu care se constată starea lui, diferențele cantitative și se urmărește recuperarea contravalorii acestora de la cei vinovați. Aceasta presupune ținerea corespunzătoare a contabilității de gestiune, a registrelor financiar-contabile și a contabilității analitice pe feluri de valori materiale, pe creanțe și obligații față de clienți, debitori și respectiv față de furnizori și creditori. Legat de organizarea evidenței contabil-financiare și de gestiune se poate vorbi și de o contabilitate managerială care asigură fluxul de informații către managerii întreprinderii, în principal, în ceea ce privește analiza evoluției, dinamicii costului de producție și eficienței economice;
organizarea activității financiar-contabile prin întocmirea unei scheme organizatorice a sistemului financiar-contabil care să asigure culegerea, prelucrarea și circulația informațiilor financiar-contabile în mod operativ și cu cele mai mici costuri.
Din analiza obiectivelor ce sunt atribuite managementului financiar se poate constata rolul său deosebit în cadrul funcțiilor întreprinderii și mai ales în perfecționarea activității financiare prin alegerea celor mai potrivite metode de înregistrare a datelor, prin perfecționarea sistemului de indicatori economico-financiari care să caracterizeze activitatea întreprinderii. Oportunitatea investițiilor, supravegherea indicatorlior de performanță financiară, echilibrul bugetar în caz de evenimente neprevăzute sunt atribuții proprii funcției financiare. Toate planurile de finanțare, bugetul de venituri și cheltuieli, bugetul de trezorerie sunt resortul managementului financiar.
Scopul managementului financiar este acela de a apăra un acționariat stabil, de a nu determina disensiuni sau pierderi de putere, care prejudiciază mersul și dezvoltarea întreprinderii prin stabilirea unui raport adecvat între resursele împrumutate externe și cele interne create sau aduse de acționari, raport ce influențează rentabilitatea capitalurilor proprii, dividendele pe acțiuni și implicit cursul acțiunilor.
Prin gestionarea resurselor financiare, managerul financiar se implică și în gestiunea resurselor umane, contribuind la menținerea unui climat sănătos de muncă, la stabilitatea personalului și, în principal, a specialiștilor întreprinderii.
CAPITOLUL II
METODE ȘI TEHNICI DE GESTIUNE FINANCIARĂ
Realizarea obiectului de bază al funcției financiare a întreprinderii este determinată de ’’punerea în aplicare a unui sistem de metode de gestiune financiară’’. Gestiunea financiară este un mod de conducere și organizare a activității întreprinderii care urmarește gospodărirea judicioasă a resurselor de care dispune sau sunt atrase în circuit în vederea obținerii
Cuvantul gestiune este înteles în două sensuri:
1.Gestiunea in sens restrâns presupune studiul deciziilor financiare care pot fi :
– pe termen lung : deciziile de investiții, financiare și de dividend (politica financiară)
– pe termen scurt : decizii referitoare la gestiunea ciclului de exploatare (gestiunea stocului, creanțelor, a datoriilor de exploatare), gestiunea trezoreriei și gestiunea riscurilor.
Deciziile financiare sunt completate cu expunerea metodelor de diagnostic și de analiza financiară care, prin prisma evaluarii întreprinderii (stabilirea valorii de piața a întreprinderii permit un raționament al eficienței deciziilor din ambele categorii)
2. Gestiunea in sers larg cuprinde mai multe etape:
– informarea, recenzarea diferitelor obiective și cunoașterea mijloacelor și soluțiilor care pot fi luate pentru atingerea obiectivelor:
– decizia – alegerea unei soluții în funcție de obiectivele atinse;
– punerea în aplicare a deciziilor – operațiile întreprinse pentru aplicarea deciziilor in cadrul organizatoric necesar pentru acțiune;
– controlul aplicării deciziilor – analiza rezultatelor obtinuțe prin aplicarea deciziei care pot antrena revizuirea deciziei și adoptarea de noi decizii.
Ca expresie operațională a finanțelor întreprinderii, gestiunea financiară cuprinde un ansamblu de decizii, operațiuni și modalități de organizare a activității financiare în vederea procurării și utilizării capitalurilor în scopul obținerii, repartizării și utilizării rezultatului final, respectiv profitul.
Gestiunea financiară presupune aplicarea în activitatea întreprinderii a două criterii de bază:
autonomia funcțională a întreprinderii , respectiv libertatea în modul de procurare și gestiune a capitalului total;
efeciența , respectiv obținerea maximului de rezultate în urma gospodăririi și utilizării capitalului.
Gestiunea financiară cuprinde trei componente de bază :
I . deciziile financiare;
II. operațiunile financiare;
III. cadrul organizatoric al activitații financiare.
I. Prima componentă a gestiunii financiare o reprezintă deciziile financiare. A gestiona înseamna, în primul rând a conduce. Iar conducerea activitații financiare se realizează prin intermediul deciziilor financiare , definite ca acte conștiente prin care se ’’hotărăsc anumite măsuri pentru soluționarea unei probleme ’’ sau care ’’implică programarea evenimentelor viitoare’’ . Din definitie rezultă că, timpul este criteriul de bază în adoptarea deciziei în concordanță cu dimensiunea riscului. Deciziile financiare trebuie privite în interacțiune cu așteptările diferiților agenti economice. Deoarece întreprinderea este în concurență pe piața capitalurilor, efectul deciziilor financiare trebuie să satisfacă înainte de toate așteptările ofertanților de fonduri, acționari și creditori financiari. Aceste așteptări sunt comensurate în termeni de rentabilitate și risc, noțiuni care reprezintă esența logicii deciziilor financiare. Totodată, efectul deciziilor financiare trebuie să răspundă și așteptărilor personalului în treprinderii, care pretinde în schimbul prestației sale o remunerare adecvată și o stimulare în funcție de rezultate.
A. După orizontul de timp la care se referădeciziile financiare pot fi grupate în :
– deciziile strategice;
– decizii tactice.
Deciziile financiare strategice vizează un orizont de timp mai îndepărtat și sunt cele care prefigureazăcadrul în care urmează să se desfașoare activitatea întreprinderii. Ele urmăresc întărirea poziției întreprinderii. În mod concret, deciziile financiare strategice vizeaza volumul investițiilor care se vor realiza , creșterea randamentului activelor, accelerarea vitezei de rotație a activelor circulate, politica de prețuri a întreprinderii etc.
Deciziile financiare tactice sunt decizii de corecție, prin care se urmarește ajustarea influnțelor conjucturale, pentru a se urma strategia fixată. În mod evident, ele sunt adoptate în cursul perioadei în funcției de condițiile noi care apar în procesul aprovizionării , de producție sau de desfacere.
B. Dupa natura lor, deciziile financiare se grupează în :
– decizii de investiții;
– decizii de finanțare.
Deciziile de investiții sunt decizii de cheltuire a capitalului care conduc la achizitionarea sau construirea unui activ în vederea obținerii de fluxuri de lichidități viitoare. Investițiile cresc valoarea întreprinderii și de aceea deciziile care stau la baza lor sunt decizii strategice. De altfel, sporirea de valoare a întreprinderii denotă că investiția este rentabilă și că rentabilitatea investiției este superioară costului său de finanțare. În urma deciziei de investiții se obțin două componente ale patrimoniului întreprinderii.
– o componenta principală reprezentată de activele imobilizate sub cele trei forme:
imobilizări necorporale, corporale și financiare, care vor reprezenta zestrea întreprinderii
pe o perioadă relativ lunga de timp;
– o componentă complementară, accesorie, reprezentată de activele circulante (stocuri,creanțe de exploatare, portofoliu de titluri de valoare) necesare realizării ciclurilor operațiunilor de exploatare și financiare. Deși sunt caracterizate printr-o rotație rapidă, caracterul lor de permanență la un anumit nivel, prezintă importanță în buna funcționare a mecanismului financiar al întreprinderii și imobilizează o parte destul de însemnată din capitalul întreprinderii. În afară deciziilor de investire în întreprindere, în anumite momente pot fi adoptate și decizii de dezinvestire.
Deciziile de dezinvestire presupune hotărârea de vânzare a unei parți din activul întreprinderii costituită din imobilizări in special corporale disponibile, care nu-și mai găsesc întrebuințare în întreprindere. Logica care sta la baza deciziilor de dezinvestire este aceeași ca și la deciziile de investire, respectiv creșterea valorii întreprinderii. Altfel, lichiditățile obținute în urma deciziilor de dezinvstire trebuie plasate mai rentabil, fie prin reinvestire în întreprindere, fie prin investire înafară, astfel încât să sporească bogăția acționarilor întreprinderii.
Deciziile de finanțare vizează modul de finațare a activului întreprinderii, respectiv sursele de procurare a capitalurilor necesare. În fond decizia de finațare înglobează trei tipuri majore de decizii :
alegerea structurii de finanțare, respectiv stabilirea raporturilor între capitalurile
împrumutate și cele proprii;
politica de divident, respectiv operațiunea de reinvestirea rezulttului sau distribuirea sa;
alegerea între finanțarea internă, respectiv autofinațare și cea externă, din capitaluri
provenite de la acționari sau creditori financiari.
De aceea, deciziile de finanțare sunt tot decizii strategice, deoarece influențeaza în mod direct valoarea întreprnderii, și, implicit, eficiența activității acesteia.
Între deciziile de investiții și cele de finanțare există o intercondiționare în sensul că, opțiunea pentru investiții determină nivelul capitalurilor de finanțare și necesitatea găsirii surselor de acoperire, dar și nivelul surselor de finanțare este hotărâtor în adoptarea deciziei de investiții. O gestiune financiară optimă presupune o corelare a duratei de exigibilitate a sursei cu durata de existență a activului procurat cu aceasta, pentru a nu determina goluri de surse. Deciziile financiare la nivel microeconomic și modul lor de întrepătrundere pot fi reprezentate sub forma unui circuit financiar , asa cum reiese din figura nr. 1.
DECIZIA DECIZIA DE
DE INVESTIȚII FINANȚARE
PORTOFOLIU STRUCTURA
DE ACTIVE FINANCIARĂ
Notă: NFRE = nevoia de fond de rulment din exploatare
Figura nr.1 Modelul circuitului financiar
Circuitul financiar pune în evidență fluxurile de lichidițăți ca rezultantă a diverselor decizii financiare. Într-o prima fază, capitalul constituit prin confruntarea pe piața financiară a cererii de capital cu oferta deținătorilor de disponibilități (acționari, bănci, investitori individuali), este investit în active imobilizate și stocuri de active circulante necesare realizării ciclului de explotare. Din vânzarea produselor sau serviciilor rezultă lichidități prin care se achită obligațiile față de aducătorii de capital. Ceea ce rămâne, ca și , eventual, sumele din operațiile de dezinvestire, sunt reintegrate în noi cicluri de operțiuni de investiții, de exploatare și financiare, ceea ce asigură continuitatea activității întreprinderii.
II. Cea de- a doua componentă a gestiunii financiare o reprezintă operațiunile financiare ca acțiuni concrete prin care se procura si utilizează capitalurile, în vederea obținerii și repartizării rezultatelor finale. În mod concret, sunt operațiuni financiare activitățile de întocmire a contractului și statutului de societate prin care se constituie capitalul social, operațiunile de întocmire a prospectelor de emisiune pentru acțiuni și obligațiuni, prin care se sporește capitalul, încheierea contractelor de credite, operațiunile de primire și de vărsăminte de lichidități. Totodată, sunt considerate operațiuni financiare cele legate de stabilirea amortizării activelor imobilizate,de dimensionare a necesarului de active circulante și operațiunile de trezorerie menite să asigure solvabilitatea și capacitatea de plată a întreprinderii. Operațiuni financiare specifice sunt de asemenea cele de a profitului, de stabilire a profitului impozabil, de onoare a obligațiilor față de bugete și creditori și de repartizare a profitului net. Determinarea costului capitalului și alegerea unei structuri financiare optime sunt operațiuni financiare calitative care contribuie la creșterea eficienței activității financiare.
III. Adoptarea deciziilor financiare și efectuarea operațiunilor financiare pentru aplicarea deciziilor se pot realiza numai într-un cadru organizatoric adecvat exercitării funcției financiare a întreprinderii, ce reprezintă a treia componentă a gestiunii financiare.
Modul de organizare a activităților financiare a cunoscut și cunoaște forme instituționale diferite, în funcție de mărimea întreprinderii, de complexitatea activității financiare și perioada de dezvoltare pe care o traverseaza societatea.
În întreprinderile mici , de cele mai multe ori, nu există o diferențiere netă a funcției financiare, atribuțiile ei fiind exercitate, în multe cazuri, chiar de proprietar.
În întreprinderile medii și mari, dar , mai ales, la cele cotate de bursă, funcția financiară este clar diferențiată fiind numit un responsabil specializat. La acestea, activitățile financiare, pot fi organizate sub forma compartimentelor, birourilor, serviciilor sau direcțiilor financiare pe grupe de operații omogene:
operațiuni de previziune financiară;
operațiuni de decontări cu și fară numerar;
operațiuni de urmărire a costurilor și a evoluției prețurilor;
operațiuni de analiză financiară și fiscalitate;
operțiuni de control financiar intern și de control de gestiune.
Un mod ipotetic de organizare a activităților financiare dintr-o întreprindere mare ar putea fi reprezentată astfel (figura nr.2).
Figura nr.2 Organizarea activităților financiare dintr-o întreprindere mare
În întreprinderile occidentale pot exista trei tipuri de organizare , în care direcția financiară să ocupe:
un loc subordonat , aceaasta este dependentă de direcția administrativă care înglobează
gamă largă de activități : juridice, fiscale, de contabilitate, control de gestiune, gestiune financiară, socială;
un loc mediu , aceasta are acelasi rang(ocupă același nivel ierarhic) cu alte direcții: de
producție, de marketing, resurse umane, administrativă;
un loc superior, aceasta este subordonată numai directorului general, dar supervizeaza celelalte direcții menționate anterior.
Acest ultim mod de organizare adeverește rolul crescând al managerului financiar în cadrul echipei manageriale, pentru că ” practic , toate deciziile au implicații financiare ” , iar ” inginerul și expertul în producție au devenit mai puțin importanți în echipa managerială, compartativ cu executivul financiar și juristul ”. De aceea , ” aceasta ar trebui să facă din orice student o persoană interesată de finanțe, indiferent de domeniul ulterior de activitate pe care si-l va alege”. Realizarea unei gestiuni financiare de întreprindere optimă, adica obținerea maximului de rezultate în urma alocării și gospodăririi capitalului și celorlalte categorii de resurse presupune respectarea următoarelor reguli de bază :
1) Selectarea și desfașurarea de activități sau realizarea de produse din gama de fabricație numai dacă prezintă rentabilitate.
2) Dezvoltarea și diversificarea întreprinderii prin investiții noi, atâta timp cât rentabilitatea sperată pentru acestea este superioară costului capitalului utilizat pentru finanțare; se are în vedere că, randamentul marginal al investițiilor înregistrează tendință de scădere, iar costul capitalului crește pe masura sporirii nevoii de resurse pentru finanțarea unor investiții însemnate(costul capitalurilor proprii prin pretinderea de către acționari a unei rentabilități ce înglobează o cotă de risc în creștere pe masura investirii, ier costul capitalului împrumutat datorită cererii de capital în creștere).
3) Scadența sursei de finanțare să fie superioară sau cel puțin egală cu durata de existență a activului creat pe seama acesteia; în acest fel, se asigură solvabilitatea și lichiditatea întreprinderii, evitându-se falimentul.
4) Efectul de levier financiar al îndatorării este ilustrat în continuare :
Notăm:
A – activul economic sau capitalul investit; A = C + D ;
C – capitaluri proprii ;
D – capitaluri împrumutate;
Rf – rentabilitate financiară ;
d – rata nominală a dobânzii aferentă capitalurilor împrumutate ;
d * D – dobânda plătită băncii ;
rd = d(1- T) , întrucât dobânda este deductibilă în calculul profitului impozabil și creează o economie de impozit, respectiv d * T ;
PNE – profitul net din exploatare;
T – cota de impozit pe profit.
Relația de calcul a rentabilității economice , în funcție de profitul net al exploatării este:
unde:
– efectul de levier financiar
– levierul îndatorării
Interpretare : întreprinderea să urmărească creșterea gradului de îndatorare atâta timp cât rentabilitatea capitalului investit sau rentabilitatea economica (Re) este mai mare decât rata costului capitalului împrumutat(rd) , întrucât sporește averea acționarilor.
CAPITOLUL III
STRATEGIA DE DEZVOLTARE LA S.C. TURISM FELIX S.A.
3.1. PREZENTAREA GENERALĂ A SC TURISM FELIX SA
Activitatea principală a societății este HOTELURI – cod CAEN 5510, constând în tratament balnear, alimentație publică și agrement, turism intern și internațional, exploatarea surselor de apă termominerală și distribuirea acestora pe baza licenței de concesionare a dreptului de exploatare a apelor termale.
O societate cu istoric, foarte bine cunoscută, atât în țară cât și în străinătate.Apa termală de la Băile Felix este atestată din punct de vedere medical și confirmată de rezultatele în tratarea și prevenirea unor afecțiuni.S.C. TURISM FELIX S.A. deține o cotă de aprox. 11% din numărul de turiști, cu posibilități certe de creștere.
În raport cu concurența S.C. TURISM FELIX S.A. Băile Felix deține poziția de LEADER.S.C. TURISM FELIX S.A. este amplasată la numai 20 de km de granița cu Ungaria, având acces la trei aeroporturi – Oradea, Budapesta, Timișoara -, la șosele
naționale și internaționale.
S.C. TURISM FELIX S.A. are încă o plajă destul de mare pentru dezvoltare. Probabil că în 5-10 ani va ajunge la gradul de maturitate.
Capacitățile turistice actuale, în majoritate nu au nici o restricție constructivă pentru modernizare la nivel de trei stele. Hotelul Lotus, prin construcție, poate fi modernizat și adus la clasificația de trei stele.
S.C. TURISM FELIX S.A. dispune de 300.000 m2 de teren pe care se pot dezvolta baze sportive și de agrement, este localizată poziția pentru construirea unui hotel de cinci stele.
Conform registrului acționarilor, la 30.06.2011, capitalul social al societății este de 49614945, 60 lei deținut astfel de acționari :
Rezultatele sintetice în perioada 2008-2010 sunt următoarele:
Rezultatele au fost obținute prin exploatarea capacității de czare și tratament după cum urmează:
3.2. STRATEGIA DE DEZVOLTARE A SC TURISM FELIX SA
SC TURISM FELIX SA își propune să rămână numărul 1 în domeniul turismului balnear românesc și să devină competitivă pe piața Europei Centrale, să ofere clienților servicii de turism balnear și de turism și agrement.
Obiective pe termen lung și modalități de realizare:
Schimbarea structurii clienților pe creșterea ponderii în capacitățile de 3, 4 și 5 stele;
Fidelizarea segmentului actual de piață pe trei stele;
Atragerea turiștilor străini cu venituri medii și a turiștilor români cu venituri peste medie;
Formarea segmentului de piață la 4 și 5 stele.
Creșterea cotei de piață de la 11 % la 15-20%;
70% din venituri obținute prin turismul balnear de 3, 4 și 5 stele;
Creșterea ponderii turiștilor străini de la 7% la 20-25%.
Obiective pe termen mediu:
Formarea unui nou segment de piață pe turismul balnear
Creșterea ponderii turismului de afaceri;
Creșterea ponderii turismului de wellness și agrement;
Obiective pe termen scurt
Schimbarea structurii turiștilor pe grupe de vârstă prin dezvoltarea turismului de agrement;
Stabilizarea numarului de zile turist
Cresterea gradului de ocupare .
Creșterea cotei de piata la 12% in 2011;
Creșterea profitului la 10 milioane lei in 2011;
Creșterea salariului mediu la grupele de personal de baza din societate
(bucătari, ospătari, etc) cu 50% pana in anul 2011;
Creșterea productivitatii muncii cu 20% pana in 2011.
A.) ZONA DE CAZARE ȘI BALNEOTERAPIA
1.) Se propune realizarea unor construcții pentru activități de agrement și animație din stațiuni balneare: jocuri de societate, cinema, discoteci, seri dansante, gale, manifestări folclorice, etc. Se pot lua în considerare și servicii wellness, spa, hidroterapie pentru turiștii proveniți din pensiuni, sau localnici și persoane din localitățile apropiate. În acest caz funcționarea ar fi de agrement balnear.
2.) Modernizarea Complexului Lotus în vederea clasificării la 3 ***.
3.) Demolarea și reconstrucția, fără schimbare de destinație, a Complexului Felix în vederea reclasificării turistice de la 1* la 4**** cu profil bussines.
4.) Amplasarea unui complex turistico – hotelier cu 500 de locuri, baze de tratamente, alimentație publică, săli multifuncționale de circa 1000 locuri, piscină, parcare, spații verzi, clasificare turistica de 5 *****.
5.) Operațiuni de extindere:
– săli (complex) de conferință, adunări, etc la Complex Termal
– piscină cu zonă de plajă la Complexul Termal
– piscină la Complex Nufărul
– parcare la hotelurile Lotus, Termal, la acesta din urmă pe
amplasamentul actualului magazin circular.
B.) ZONA DE AGREMENT ACVATIC
1.) Se propune mărirea suprafeței cu circa 1000 mp în zona piscinei Apollo 2 și a oglinzii de apă existente în vederea măririi zonei de plajă agrementată cu terasă – bar tropical.
2.) Pentru ștrandul Felix se propune adăugarea unor spații vitrate spre parc (buticuri), construcția unei braserii cu terasă panoramică, cocktail bar tropical, instalații de apă (cascadă, loc de joacă pentru copii – corabia piraților, tobogan etc.), teren de sport cu iarba sintetică, zonă de scenă, animație fitness, etc.
Valoarea totală a programului de investiții pentru perioada 2008– 2011 se ridică la circa 285 milioane lei.
În intervalul 2008-2011, valoarea investițiilor va depăși 285 milioane lei, având ca surse de finanțare 20.655.000 lei disponibil la începutul perioadei, 39.750.000 lei din amortizare, 70.812.000 lei din profitul net și 153.783.000 lei din alte surse. Cele mai importante piețe-țintă pe care le vizează programul de Marketing al S.C. TURISM FELIX S.A. sunt:
1. Piața turismului-pentru sănătate (balnear), compusă în general din persoane suferind de afecțiuni reumatismale sau articulare, având peste 55 de ani, de ambele sexe (familii). În cazul hotelurilor de categorii superioare de clasificare, ponderea o formează străinii (Germania, Austria, Israel), care au (pentru țara de origine) venituri medii, de aceea, un important factor determinant al deciziei de cumpărare este raportul preț/calitate; ca sezonalitate, turiștii din Austria și Germania preferă lunile de primăvară-toamnă, iar cei din Israel lunile de vară. Odată cu creșterea veniturilor și în general a nivelului de trai din România, la nivelul hotelurilor de 3, 4, 5 stele, crește ponderea turiștilor români având venituri medii și· peste medie, deci mai puțin sensibili la factorul preț, punând accent mai mare pe calitatea serviciilor, iar media de vârstă este mai coborâtă (de la 45 de ani). În cazul hotelurilor de categorii inferioare, ponderea o dețin turiștii români, având în general venituri medii și sub medie, de asemenea sensibili la factorul preț. Pentru toate acestecategorii, caracteristică este durata mai mare a sejurului, cuprinsă între 10 și 21 de zile.
2. Piața turismului pentru odihnă-relaxare, compusă în general din turiști români, provenind mai cu seamă din regiunile vecine, având peste 30 de ani, familiști (eventual și cu copii), iar categoria de venituri căreia îi aparțin le dictează preferința pentru hoteluri de 2, 3, 4 sau 5 stele. Durata medie a sejurului este în acest caz mai scăzută, de la sejururi de week-end sau de revelion (2-3 zile) și până la sejururi de vacanță, vara, a căror durată merge în general până la 7 – 10 zile.
3. Piața turismului de conferințe/evenimente, compusă din grupuri de persoane din cadrul unor societăți comerciale, instituții sau organizații, ONG-uri din domeniul economic privat, al administrației publice, cultural-religios, etc.: Această piață este foarte dinamică, așa cum se constată în cazul Hotelurilor Termal*** și Nufărul***, recent renovate și dotate pentru a găzdui astfel de manifestări, iar potrivit datelor companiei de consultanță Peacock Hotels – Global Hotel
Management, turismul de afaceri si evenimente este și va continua să fie, cel puțin în următorii 4-5 ani, motorul creșterii în industria ospitalității, atât pe plan mondial, cât și în România. Grupurile care participă la manifestări de afaceri, conferințe, evenimente, sunt compuse din persoane active, care au în general între 30 și 50 de ani și provin din toate regiunile țării (cu o pondere redusă a străinilor). Caracteristic acestei piețe este un nivel mai înalt al exigențelor referitoare la calitatea serviciilor, ținând cont și de faptul că sunt mai puțin sensibile la factorul preț. Tendința de creștere a pieței este evidentă nu numai în cazul hotelurilor de 3 stele, dar și în cazul celor de 2 stele și se evidențiază o cerere în creștere pentru unități hoteliere și de servicii de bussines de calitate superioara, de 4 și 5 stele. Durata sejurului este în general de două-trei zile, iar ca sezonalitate se poate vorbi de preferință pentru lunile februarie-iunie și septembrie-noiembrie, cu pauze prilejuite de lunile de concedii, vacanțe.
4. În cazul complexelor de două stele se individualizează piața serviciilor pentru sportivi – este vorba de turiști români, având între 10 ani (elevi) și 30-35 de ani, cu venituri sub medie, provenind din toate regiunile țării și care achiziționează pachete de servicii compuse din cazare (de la 3 la 15-20 de nopți) și pensiune completă, la care se adaugă, opțional, servicii de recuperare medicală sau servicii de agrement: fitness/sală de forță/bazin, etc. Nu există o sezonalitate distinctă, dar se observă o cerere mai crescută pentru perioadele de vacanțe școlare și pentru extrasezon (pentru recuperare sau pregătire între competiții).
5. O piață volatilă și cu pondere relativ redusă în cadrul pieței globale a societății o constituie turiștii pe cont propriu, ocazionali, români sau străini, în general persoane tinere, dinamice și active, aflate de multe ori în interes de serviciu, cu sejururi foarte scurte (1-2 nopți), pe tot parcursul anului.
Pentru fiecare din aceste categorii, tratate în mod diferențiat, sunt identificate produsele solicitate, piețele pe care se regăsesc, rețelele de distribuție adecvate și politica de comunicare. Cele mai importante forme de concretizare ale strategiei de marketing sunt astfel strategiile privind serviciile, clienții și piața în ansamblul său, alături de strategia de preț, promovare și distribuție.
Principalele politici (tactici) pe care le propunem sunt:
1. Creșterea cotei de piață deținute în domeniul turismului balnear intern și în special internațional, cu produsele de "turism de sănătate/balnear", cele mai importante căi de acțiune fiind:
a) optima valorificare și comunicare cu privire la avantajele competitive de natură geografică deținute – cu accent pe bogăția apei termominerale:
realizarea unor materiale referitoare la apele termo-minerale și efectele curative ale acestora, materiale pe baza căruia se vor realiza broșuri, material de mailing, panouri informative și prezentări pentru participarea la diverse manifestări;
intensificarea participării la manifestări medicale, interne și internaționale, cu lucrări pe această temă – ex. Congresul Societății Internaționale de Hidrologie și Climatologie Medicală, Reabilitare în Băi Termale, etc.
organizarea de prezentări medicale cu prilejul info-trip-urilor pe care le găzduim, pentru grupurile de străini aflate la prima vizită, precum și permanentizarea unor astfel de prezentări pentru turiștii români cu sejur;
continuarea tradiției în organizarea anuală, a Zilelor Medicale Felix – manifestare medicală la nivel regional, înscrisă în calendarul Societății Române de Medicină Fizică și Recuperare, precum și marcarea anuala a Zilei Internaționale a Osteoporozei (seminar medical, octombrie);
odată cu redeschiderea Hotelului Internațional***, aria procedurilor medicale aplicate este lărgită prin reintroducerea tratamentului cu nămol, procedură terapeutică tradițională, aplicată în puține locuri din România, cu excepția Litoralului; comunicarea cu privire la noua procedură va crește atractivitatea produsului turistic balnear și implicit cererea pentru acesta; efect: creșterea notorietății factorilor naturali de cura specifici și implicit mai buna valorificare a produsului turistic;
b) dezvoltarea extensivă a piețelor tradiționale pentru turismul balnear (,
, ), prin:
contactarea și atragerea de noi parteneri (tour-operatori de pe aceste piețe), mai cu seamă prin participarea la târguri internaționale și cu material de prezentare diverse, mai elaborate;
organizarea ulterioară de vizite de documentare (info-trip-uri) pentru noii parteneri, cu care prilej le sunt prezentate materiale cu privire la apa termo-mineraIă, tratamentul balnear și, bineînțeles, baza materială de care dispunem (inclusiv Complexului Internațional modernizat);
profitând de faptul că principalii concurenți de pe piețele externe (Ungaria, Cehia, Slovacia) au trebuit să își mărească tarifele, ca urmare a aderării la UE, s-au demarat măsuri de "captare" a turiștilor care decid să nu mai frecventeze aceste locații, datorită majorării tarifelor;
un alt avantaj comparativ de exploatat este acela al numărului mare de locuri modernizate de categoria 3 stele (în total cca. 800, incl. Complex Internațional), profitând de cererea în creștere pentru aceste servicii, societatea fiind singura care oferă servicii de această categorie în Băile Felix, iar în celelalte stațiuni balneare românești capacitățile de cazare de 3* fiind în număr mult mai mic; pe termen scurt, de acest atu profită Hotel Internațional și Nufărul***, aflate în curs de fidelizare a unor noi categorii de clienți;
activarea reprezentanților turistici ai României pe aceste piețe și derularea în colaborare cu aceștia a unor acțiuni de imagine, atât cu prilejul târgurilor internaționale, cât și cu prilejul info-trip-urilor sau a altor acțiuni organizate de aceștia pe piețele pe care activează (ex. documentare pentru jurnaliști din domeniul turistic, pentru redactarea de știri, articole, cărți, etc.).
-+ efect: creșterea notorietății ofertei noastre, creșterea zilelor-turist și a valorificărilor aferente; .
c)
majorarea cotei pe piața internă a turismului balnear, prin intensificarea activității de contractare, în scopul creșterii zilelor-turist și al valorii valorificărilor:
stabilirea de contacte directe cu agențiile de turism interne;
crearea unor programe comune, adaptate specificului piețelor pe care acestea activează (sindicate, mineri, elevi, ș.a.m.d.);
mailing către cluburile și federațiile sportive, pentru promovarea ofertei de recuperare a sportivilor;
colaborarea cu alte stațiuni din sistem pentru ofertarea reciprocă a unor pachete de servicii pentru salariați, în special în extrasezon;
-+ efect: creșterea zilelor-turist și a valorificărilor aferente; efect în relațiile cu salariații proprii (imagine internă);
d)
măsuri de stimulare a cererii în perioada de extrasezon, în special pe baza elementului preț, prin lansarea de oferte speciale, cu conținut minimal (cazare, mic-dejun, două proceduri de tratament);
-+ efect: creșterea zilelor-turist și a valorificărilor aferente;
2. Atragerea de noi segmente de turiști și ofertarea de noi produse balneare, complementare produsului balnear clasic, ca răspuns la modificarea sistemelor de valori și a cerințelor turiștilor; este vorba de cura de wellness (de prevenție), cura anti-stress, cura healthy&slim (de slăbire):
alcătuirea de materiale de promovare pentru pachete de servicii incluzând aceste cure și ofertarea acestora pe piețele vizate, interne și internaționale;
pregătirea demarării unui proiect-pilot de ofertare a unor asemenea servicii în bazele de tratament de 2, dar și de 4-5 stele, începând cu anul 2009;
promovarea și ofertarea acestor pachete de servicii către grupurile-țintă
identificate pe piața românească (ex. societăți multi-naționale, bănci, sindicate)
-+ rezultat: creșterea zilelor-turist și a valorii valorificărilor;
3. Creșterea cotei de piață în domeniul turismului de afaceri (piață aflată în
creștere), prin:
valorificarea avantajelor competitive deținute – săli, echipamente, personal, un portofoliu substanțial de clienți și comunicarea acestora către publicul-țintă vizat, prin intermediul distribuției (inclusiv Transilvania Travel) și al publicității;
construirea unor complexe specializate, care să răspundă cererii pieței pentru servicii de calitate superioară – 4 și 5 stele;
echiparea și dotarea de noi săli (spații) pentru conferințe, inclusiv în cadrul hotelurilor de 2 stele, pentru a răspunde cerințelor în creștere ale pieței;
creșterea numărului de manifestări internaționale organizate, prin promovarea pe piața vecină a Ungariei;
includerea în portofoliul de oferte a sălilor de conferință din cadrul Complexului Internațional, pentru manifestări ce urmează a se organiza în semestrul II 2007;
-+ rezultat: creșterea zilelor-turist și a valorii valorificărilor;
4. Propuneri de măsuri pentru creșterea calității serviciilor prestate în domeniul hotelier, al alimentației publice și al tratamentului balnear, prin:
participare la organizarea, cu titlu permanent, a unor vizite de documentare în unități de prestigiu în domeniul turismului, din România și din străinătate, pentru personalul din domeniul hotelier, alimentație publică, medical, tehnic, comercial, agenție de turism, etc.;
determinarea, prin studii și cercetări de piață, a cerințelor și dorințelor turiștilor, astfel încât acestea să poată fi satisfăcute în condiții de rentabilitate;
-+ rezultat: creșterea gradului de satisfacție al turiștilor, fidelizarea acestora, urmate de creșterea zilelor-turist și a valorii va1orificărilor;
5. Programe proprii sau în colaborare cu alte departamente, pentru creșterea ofertei și a calității serviciilor de agrement-divertisment, destinate în general petrecerii timpului liber, prin:
a) creșterea numărului de programe turistice locale, regionale și internaționale oferite
de agenția de turism a societății, precum și promovarea acestora pe plan local:
organizarea cu titlu permanent de seri românești, în special pentru
turiștii străini;
organizarea, pe parcursul sezonului, seri în aer liber, cu focuri de tabără, însoțite de programe folclorice și meniu adecvat, în Ștrandul Felix și în zona de agrement învecinată;
organizarea de excursii, tururi de oraș și alte programe turistice, cu
autocarul;
-+ rezultat: creșterea gradului de satisfacție al turiștilor, atragerea de noi clienți pentru aceste servicii, fidelizarea acestora, urmate de creșterea valorii valorificărilor;
b) alte evenimente pentru agrement și divertisment
organizarea de jocuri și concursuri pentru clienții aflați în ștrandul Felix, în sezon, corelat cu finalizarea investițiilor în această locație;
continuarea organizării de evenimente cu ocazia diverselor sărbători:
Paști, l Mai, 1 Iunie, Revelion;
organizarea de evenimente pentru copii, în colaborare cu Insp. Școlar Județean și cu alte instituții de învățământ;
-+ rezultat: creșterea gradului de satisfacție al clienților, atragerea de noi clienți pentru aceste servicii, fidelizarea acestora, urmate de creșterea valorii valorificărilor;
6. Crearea și menținerea imaginii de marcă a S.C. TURISM FELIX S.A. și a complexelor turistice din patrimoniul său.
7. Finalizarea procesului de înregistrare și protejare a mărcilor complexelor hoteliere
8. Acțiuni de relansare a Complexului Internațional*** modernizat:
a) pe linie-de vânzări:
alcătuirea și lansarea unor tarife promoționale, în turism internațional
includerea complexului, în toate materialele de prezentare și informările efectuate pentru noi parteneri;
intensificarea contractării în turism intern și internațional;
o campanie de mailing/informare către agențiile de turism interne și internaționale,
b) pe linie de imagine – obiectiv: Complex Internațional să redevină simbolul Băilor Felix:
crearea, tipărirea și lansarea primelor materiale de prezentare tipărite cu ocazia evenimentului de inaugurare al Complexului;
demararea unei campanii de publicitate (televiziune, radio, presă) chiar anterior evenimentului de inaugurare;
campanie de panotaj local – demarare anterior evenimentului de inaugurare;
organizarea de mini-evenimente de agrement în jurul piscinelor;
c) evenimentul de inaugurare oficială:
promovat anterior prin mass-media (știri) și prin mailing;
urmat de știri la principalele posturi de televiziune, radio și presă naționale;
participanți: tour-operatori și agenții de turism străini și români, organizatori de evenimente, oficiali din domeniul turismului, alți oficiali locali, precum și reprezentanți ai presei locale și centrale;
program: vizită, prezentare, conferință de presă, dineu festiv (spectacol de muzică și lumini);
-+ efect: crearea și menținerea imaginii de lider al pieței hoteliere, creșterea notorietății Complexului, pătrunderea pe noi piețe-țintă, creșterea zilelor-turist și a valorificărilor aferente;
CAPITOLUL IV
DIAGNOSTIC FINANCIAR ȘI EVOLUȚIA PRINCIPALILOR INDICATORI
4.1. Prezentarea instrumentelor de analiză necesare diagnosticului financiar
Pentru efectuarea diagnosticului financiar se apelează la datele contabile care reprezintă cuantificarea activității economice dintr-o firmă si anume: bilanț, contul de profit și pierdere, unele note explicative cât și la informațiile conținute în bilanțul financiar și în bilanțul funcțional.
Necesitatea formulării unor concluzii pertinente privind situația întreprinderii impune analiza în dinamică a indicatorilor selectați, motiv pentru care rezultatele financiare ale societății vor fi urmărite pe parcursul a trei ani succesivi: 2008, 2009 și 2010.
La noi în țară, în conformitate cu Ordinul Ministerului Finanțelor Publice nr. 94/2001, respectiv OMFP 3055/2009, s-a trecut la armonizarea reglementărilor contabile cu Directiva a IV-a a Comunității Economice Europene și cu Standardele Internaționale de Contabilitate. Situațiile financiare care trebuie întocmite de către firme sunt:
bilanțul;
contul de profit și pierdere;
situația modificărilor capitalului propriu;
situația fluxurilor de trezorerie;
politici contabile și note explicative.
Bilanțul este procedeul de bază al contabilității care reflectă în expresie valorică, la un moment dat, mijloacele economice și sursele lor de finanțare, precum și rezultatele obținute ca urmare a investirii, consumării și reproducției capitalului.
Bilanțul descrie situația patrimonială și financiară a unei întreprinderi la un moment dat, indicand și mărimea rezultatului. Contul de profit și pierdere sau contul de rezultate, ca instrument de modelare contabilă explică modul de constituire a rezultatului și să permită desprinderea unor concluzii legate de performanțele activității întreprinderii.
Bilanțul financiar se obține prin retratarea elementelor bilanțului contabil, ordonarea posturilor de activ și de pasiv realizându-se exclusiv pe criterii de lichiditate, respectiv exigibilitate. Necesitatea prelucrării bilanțului contabil rezultă din:
– contradicția dintre analiza contabilă a unei operații și realitatea economică și financiară pe care aceasta o reprezintă;
– consecințele aplicării principiilor contabile;
– consecințele opțiunilor contabile ale întreprinderii (referitoare la amortizare și provizioane);
– divergențele dintre contabilitate și fiscalitate.
Bilanțul financiar are la bază concepția financiară asupra bilanțului care abordează conținutul acestuia prin prisma noțiunii de “finanțe” ca totalitatea mijloacelor bănești aflate la dispoziția întreprinderii pentru a-și achita datoriile față de terți în momentul în care acestea ajung la scadență. Bilanțul financiar reflectă valorile nete ale elementelor patrimoniale.
Bilanțul funcțional are la bază concepția economică asupra bilanțului potrivit căreia activul cuprinde totalitatea bunurilor utilizate în scopuri economice de către întreprindere și numai cele asupra cărora are drept de proprietate, iar pasivul indică sursele de finanțare a utilizărilor din activ. Se bazează pe principiul continuității activității, caz în care întreprinderea nu este pusă în lichidare sau nu se preconizează reducerea sensibilă a activității într-un viitor previzibil.
Utilitatea bilanțului funcțional constă în:
– analiza trezoreriei;
– analiza funcțională a riscului, pe baza fluxurilor.
Pentru întocmirea bilanțului funcțional se utilizează valorile de origine a elementelor care îl compun, adică valorile de înregistrare la intrarea în patrimoniu, valorile brute și nu cele nete.
Contul de profit și pierdere este instrumentul de modelare contabilă care explică modul de constituire a rezultatului și permite desprinderea unor concluzii legate de performanțele activității întreprinderii.În această optică, întreprinderea devine un centru de calcul economic, calculul având la bază:
– valorile produse și vândute pe piața clienților, denumite generic VENITURI;
– valorile utilizate pentru obținerea unor venituri, care sunt constituite în costuri angajate pe alte piețe, denumite cheltuieli. Aceasta reprezintă, în fapt, renumerarea factorilor de producție.
Din compararea celor două mărimi valorice se obține un rezultat. Acesta poate fi o mărime valorică pozitivă, denumită profit, atunci cand veniturile sunt mai mari decât cheltuielile, sau o mărime valorică negativă, denumită pierdere, atunci când veniturile sunt mai mici decât cheltuielile.Dacă bilanțul contabil permite o cunoaștere a poziției financiare a întreprinderii, contul de profit și pierdere oferă informații asupra activității întreprinderii, a modului cum aceasta iși gestionează afacerile prin dimensiunea veniturilor, cheltuielilor și rezultatelor pe care le generează.Directiva a IV-a europeană privind documentele contabile de sinteză ale societăților de capitaluri instituie scheme obligatorii pentru prezentarea contului de profit și pierdere. Totuși, datorită diferențelor de cultură și tradiție contabilă din țările comunitare, obligativitatea prezentării standardizate a contului de rezultate se manifestă prin posibilitatea de a alege între mai multe scheme de cont de profit și pierdere.
TABEL PRIVIND EVOLUȚIA ACTIVULUI BILANȚIER
GRAFICUL EVOLUTIEI ACTIVELOR IMOBILIZATE
TABEL-EVOLUTIA PASIVULUI BILANȚIER
EVOLUTIA PROVIZIOANELOR
4.2. Analiza evoluției activului si pasivului
Ratele privind structura patrimonială stabilesc ponderea fiecărui post sau grupe de posturi de activ sau pasiv în totalul bilanțului, oferind posibilitatea exprimării bilanțului în procente. Totodată, permite identificarea caracteristicilor majore ale structurii bilanțului, precum și a evoluțiilor în timp.
Structura financiară a patrimoniului se analizează din două puncte de vedere:
– din punct de vedere al utilizării și materializării surselor de finanțare, reflectate în activul bilanțier;
– din punct de vedere al surselor de finanțare reflectate în pasivul bilanțier.
TABEL-BILANȚ PROCENTUAL-ACTIV
TABEL-BILANȚ PROCENTUAL-PASIV
S-au intocmit tabelele privind evolutia activului financiar pe baza bilantului de pe anii 2009, 2010 si 2011.
S-a observat faptul ca in anul 2011 prin comparatie cu 2009 a scazut valoarea activelor imobilizate, a crescut valoarea activelor circulante, si au scazut cheltuielile in avans.
2009 T.A=T.P= 42.593.271 RON
2010 T.A=T.P= 44.161.385 RON
2011 T.A=T.P= 51.277.771 RON
4.2.1. Ratele privind structura activelor
Ratele privind structura activelor sunt expresia simplificată a structurii productive a întreprinderii. Ele relevă destinația economică a capitalurilor, gradul de lichiditate a elementelor de activ, precum și capacitatea întreprinderii de a-și modifica structura activului ca urmare a schimbărilor conjuncturale.
TABEL PRIVIND EVOLUȚIA RATELOR DE STRUCTURĂ ACTIVULUI IMOBILIZAT
Cele mai semnificative ca valoare informativă dar si frecvent recomandate de literatura de specialitate sunt:
1) Rata activelor imobilizate (RAI) exprimă ponderea elementelor patrimoniale aflate la dispoziția întreprinderii în mod permanent, reflectând gradul de imobilizare a activului.
RAI=
Rata activelor imobilizate se apreciază în mod diferit în funcție de specificul activității. Pentru o firmă industrială se consideră optimă o valoare de 60 %.
În dinamică, o creștere a ratei este considerată o situație favorabilă dacă este determinată de modificarea cifrei de afaceri într-o proporție mai mare decât cea a valorii imobilizărilor, reflectând accelerarea vitezei de rotație. În mod asemănător, o tendință de reducere a ratei poate fi apreciată pozitiv dacă este determinată de modificarea cifrei de afaceri într-o proporție mai mică decât cea a valorii imobilizărilor, însemnând o accelerare a vitezei de rotație.
Datorită structurii diferite a activelor imobilizate, a gradului diferit de investire a capitalului, teoria și practica economică recomandă determinarea unor rate analitice: rata imobilizărilor corporale, rata imobilizărilor necorporale și rata imobilizărilor financiare.
La societatea analizată, rata activelor imobilizate înregistrează valori semnificative 40,06% în 2009 din totalul activelor imobilizate iar in 2011 este de 29.23% din totalul activelor imobilizate.
a) Rata imobilizărilor necorporale (RIN) măsoară ponderea activelor imobilizate necorporale (brevete, licențe, mărci, fond comercial) în total imobilizări, fiind o rată mai puțin semnificativă.
RIN =
Valorile înregistrate la societatea analizată sunt nesemnificative, 0,01 din totalul activelor.
b) Rata imobilizărilor corporale (RIC) este dependentă de natura activității întreprinderii și de caracteristicile tehnice ale acesteia.
RIC =
La societatea analizată, rata imobilizărilor corporale înregistrează o tendință de scădere de la 39.5 în 2008 la 28.9 % în 2011, ca urmare a lipsei unei investiții semnificative și a tendinței reducerii imobilizărilor corporale în valori absolute, ca urmare a procesului de amortizare.
Valorile înregistrate variază de la o ramură de activitate la alta. În ramurile industriei grele și în cele care solicită echipamente importante ca volum, rata înregistrează valori ridicate, în timp ce în ramurile cu dotare tehnică slabă rata imobilizărilor corporale este relativ redusă. Chiar și pentru firme din aceeași ramură, rata este diferită în funcție de strategia financiară și de condițiile concrete de activitate. Specialiștii nu indică o rată optimă, dar apreciază că rata imobilizărilor corporale arată în ce măsură firma va putea rezista unei crize economice, întrucât o imobilizare excesivă a capitalului în active economice implică riscul netransformării rapide a acestora în lichidități.
c) Rata imobilizărilor financiare (RIF) reflectă politica de investiții financiare a firmei, precum și legăturile financiare stabilite cu întreprinderile la care deține participații la capitalul social.
RIF =
Nivelul acestei rate este strâns legat de mărimea firmei și de politica sa financiară, având valori ridicate în cazul holdingurilor. Această rată reflectă intensitatea legăturilor și relațiilor financiare pe care firma le-a stabilit cu alte firme cu ocazia operațiilor de creștere externă (participații, investiții de portofoliu, credite acordate). Rata ia valori ridicate în cazul holdingurilor al căror obiect de activitate îl constituie gestionarea unui portofoliu de participații. Rata ia valori foarte scăzute la firmele mici și la cele puțin axate pe o politică de investiții financiare.
La societatea analizată, rata imobilizărilor financiare înregistrează o tendință de scadere în perioada 2009-2011, reprezentând o pondere de 0.56 din totalul activelor în 2009.
2) Rata activelor circulante (RAC) exprimă ponderea pe care o dețin utilizările cu caracter ciclic în total activ, fiind complementară cu rata activelor imobilizate.
RAC=
Rata activelor circulante se apreciază în mod diferit în funcție de specificul activității. Pentru o firmă industrială se consideră optimă o valoare de 40 %.
În dinamică, o tendință de creștere este apreciată favorabil dacă indicele cifrei de afaceri este superior indicelui activelor circulante, reflectând accelerarea vitezei de rotație. În mod asemănător, reducerea ratei poate fi apreciată pozitiv dacă este consecința modificării cifrei de afaceri într-o proporție mai mică decât cea a valorii activelor circulante, însemnând o accelerare a vitezei de rotație.
In procesul decizional sunt operative ratele analitice privind activele circulante: rata stocurilor, rata creanțelor comerciale, rata activelor de trezorerie (disponibilităti, valori mobiliare de plasament etc.).
TABEL-EVOLUȚIA RATELOR DE STRUCTURA A ACTIVELOR CIRCULANTE
Rata activelor circulante la societate analizată înregistrează o tendință de scădere de la 39,5% în 2009 la 34,49% in 2010. Situațăa poate fi apreciată pozitiv prin reducerea imobilizărilor în activele circulante și negativ prin valorificarea insuficientă a potențialului concretizat și în reducerea cifrei de afaceri.
a) Rata stocurilor (RSt) reflectă ponderea stocurilor în totalul activelor circulante.
RSt =
Rata stocurilor este influențată de natura activității întreprinderii și de durata ciclului de exploatare, înregistrând valori mai ridicate la întreprinderile din sfera producției și distribuției de mărfuri și valori scăzute în sfera serviciilor. Interpretarea evolutiei in timp a stocurilor necesita corelarea acestora cu cifra de afaceri. Indicele cifrei de afaceri trebuie sa depășească indicele stocurilor, iar durata de reînnoire a stocurilor prin cifra de afaceri să fie cât mai mică.
La societatea analizată, rata stocurilor înregistrează valori nesemnificative, respectiv 0,04% în 2009.
b) Rata creanțelor comerciale (RCr) reflectă politica financiară a întreprinderii și este influențată de natura clienților și de termenele de plată acordate partenerilor de afaceri.
RCr =
Rata creanțelor înregistrează valori nesemnificative la întreprinderile aflate în contact direct cu o clientelă care realizează plata în numerar (comerțul cu amănuntul, prestările de servicii către populație) și valori mai ridicate în cazul decontărilor fără numerar.
Analiza structurii creanțelor trebuie aprofundată avându-se în vedere:
– natura creanțelor (din ciclul de exploatare, din afara exploatării)
– certitudinea realizării lor (certe sau incerte);
– termenul de realizare (creanțe sub 30, 60, 90 de zile sau peste 90 de zile)
Ca principiu, rata creanțelor din exploatare trebuie să dețină ponderea majoritară și să prezinte o tendință de creștere, cu condiția realizării unei viteze de rotație superioare.
c) Rata disponibilităților (RDb) reflectă ponderea disponibilităților bănești și a valorilor mobiliare de plasament în patrimoniul întreprinderii.
RDb =
4.2.2 Ratele privind structura pasivelor
Analiza structurii pasivului furnizează informații referitoare la politica de finanțare a întreprinderii, modul de formare a resurselor financiare pe categorii de surse (proprii, împrumutate și atrase) și pe termene de exigibilitate (scurt, mediu și lung).
TABEL -EVOLUTIA RATELOR DE STRUCTURĂ A PASIVULUI
1) Rata stabilității financiare (RSF) exprimă măsura în care firma dispune de resurse financiare cu caracter permanent sau stabil față de total resurse.
RSF =
Preponderența capitalului permanent în resursele financiare conferă un grad ridicat de siguranță prin stabilitate în finanțare. Valoarea minim acceptabilă a ratei pentru o firmă industrială este de 50%, iar o valoare normală oscilează în jurul a 66% și are o tendință de creștere.
În dinamică, o creștere a ratei stabilității financiare este apreciată favorabil dacă este consecința modificării capitalului propriu într-un ritm superior modificării datoriilor pe termen mediu și lung. În mod asemănător, diminuarea ratei poate fi considerată o situație pozitivă dacă se datorează în exclusivitate reducerii datoriilor pe termen mediu și lung, fără însă ca rata să scadă sub nivelul minim acceptabil.
2)Rata autonomiei financiare globale (RAFG) exprimă cât din patrimoniul firmei este finanțat pe seama resurselor proprii.
RAFG =
Fiind rezultatul politicii financiare promovate de fiecare întreprindere, rata autonomiei financiare poate să difere de la o întreprindere la alta.
Totuși, analiștii apreciază că valoarea minim admisibilă este de 33% iar bancile folosesc ca prag minim o rata de 30% a activului net (capitaluri proprii) fata de totalul pasivului, deși sursele proprii ar trebui să contribuie la finanțare într-o proporție de cel puțin 50%. Între aceste valori firma se poate împrumuta, însă trebuie obligatoriu să beneficieze de efectul de levier la îndatorării (dacă rentabilitatea economică este superioară ratei medii a dobânzii). În cazul în care capitalul propriu reprezintă cel puțin 66% din totalul resurselor , firma are o autonomie financiară ridicată, prezentând garanții aproape certe pentru a beneficia de credite bancare pe termen mediu și lung.
În dinamică, o tendință de creștere a ratei autonomiei financiare globale este considerată o situație favorabilă dacă se datorează creșterii într-un ritm mai rapid a profitului net față de celelalte elemente de capitaluri proprii. Dacă tendința este de reducere, poate fi considerată o situație normală atunci când este determinată de creșterea datoriilor din exploatare, ca urmare a relaxării termenelor de plată, sau de contactarea unor credite bancare pe termen mediu sau lung, cu condiția ca firma să beneficieze de efectul de levier.
Rata autonomiei financiare globale înregistrează o tendință de scadere de la 53.68% în 2009 la 49,20% în 2011 reflectând scaderea gradului de autonomie financiară.
Pragul minim de 30% a fost depășit în întreaga perioadă analizată.
3) Rata autonomiei financiare la termen (RAFT) este mai semnificativă decât precedenta deoarece permite aprecieri mai exacte prin luarea în considerare a structurii capitalului permanent și arată gradul de independență financiară a unității pe termen lung.
RAFT =
Această rată reflectă proporția în care capitalurile proprii participă la formarea capitalului permanent. Pentru asigurarea autonomiei financiare capitalul propriu trebuie să reprezinte cel puțin jumătate din cel permanent, deci RAFT>50 %.
În perioada 2009-2011 rata autonomiei financiare la termen înregistrează valori mult peste 50%, valoare recomandată, respectiv 98,84% în 2009 și 100% în 2010 si in 2011, datorită creșterii datoriilor pe termen lung.
4) Rata de îndatorare globală (RIG) măsoară ponderea datoriilor totale în patrimoniul întreprinderii, indiferent de durata și originea lor.
RÎG =
Prin natura ei, rata de îndatorare globală este subunitară, valoarea maxim admisibilă fiind 50%, mergând până la 66%, pe măsură ce valoarea raportului se diminuează, îndatorarea se reduce, respectiv autonomia financiară crește.
În dinamică, indicatorul ar trebui să se reducă permanent, pe seama diminuării datoriilor prin rambursarea creditelor pe termen mediu și lung, precum și a creditelor de trezorerie, concomitent cu majorarea capitalurilor proprii. O creștere a ratei de îndatorare globală poate fi considerată o situație normală în următoarele cazuri:
– contractarea de noi credite bancare, cu condiția ca firma să beneficieze de efectul de levier favorabil;
-creșterea datoriilor din exploatare ca urmare a relaxării termenelor de plată.
Rata îndatorării globale arată ponderea datoriilor în totalul surselor de finanțare. În perioada 2009-2011 înregistrează o tendință de scădere de la 30.680% in 2009 la 29.22% în 2011 .
5) Rata de îndatorare la termen reflectă proporția în care datoriile pe termen mediu și lung participă la formarea capitalurilor permanente, valoarea ratei fiind considerată normală dacă este mai mică decât 50 %.
RÎT =
In perioada analizată rata de îndatorare la termen are valoarea de 1.16% în 2009 iar in 2010 si 2011 este zero.
4.3. Prezentarea rezultatelor societății pe baza datelor furnizate de contul de profit și pierdere
Având libertatea să desfășoare orice activitate economică legală care să conducă la o rentabilitate scontată, întreprinderea concentrează o complexitate de acțiuni economice și financiare. Forma cea mai sintetică de determinare a rezultatului, apare ca o diferență între venituri și cheltuieli. La nivelul întreprinderii, veniturile și cheltuielile sunt generate de 3 activități importante:
– de exploatare (de baza), privind sectoarele industrial, investițional, comercial și/sau de prestări de servicii;
– financiară, privind participațiile la capitalurile altor societăți și alte acțiuni de plasament. Ambele formează activitatea curentă a întreprinderii;
– excepțională, privind amenzile si penalitățile pentru cumpărări și pentru vânzări (percepute sau plătite de întreprindere din operațiuni de gestiune), privind cesiunea unor elemente de activ (venituri și cheltuieli din operațiuni de capital).
Prin cheltuieli se consideră ansamblul elementelor de costuri suportate de întreprindere pe parcursul exercițiului: consumuri de materiale, consumuri legate de personal, amortizarea, provizioane calculate, valoarea contabilă neamortizată a elementelor de active cedate, distruse, etc.
Cheltuielile reprezintă descreșteri de avantaje economice, în cursul perioadei de gestiune, ce constă în diminuarea elementelor de activ sau creșteri ale elementelor de pasiv și care au ca rezultat diminuarea capitalurilor proprii sub alte forme decât retrageri sau distribuiri de capital.
Veniturile includ: vânzările facturate clienților, creșterea sau variația producției neterminate, variația stocurilor de produse finite, reluări asupra provizioanelor, dobînzi aferente plasamentelor, subvenții pentru exploatare și investiții, etc.
Veniturile reprezintă creșteri de avantaje economice, în cursul perioadei de gestiune, constând în creșteri ale elementelor de activ sau diminuări ale elementelor de pasiv și care au ca rezultat creșterea capitalurilor proprii sub alte forme decât majorările de capital.
Veniturile încasabile cuprind veniturile încasate în cursul exercițiului curent si de încasat in exercițiul următor.
Cheltuielile plătibile cuprind cheltuielile plătite in cursul exercițiului si de plătit in cursul exercițiului următor.
Veniturile încasabile si cheltuielile plătibile majorează respectiv diminuează rezultatul net si trezoreria în timp ce veniturile si cheltuielile nu au influență decât asupra rezultatului fără a afecta direct trezoreria.
Veniturile calculate sunt veniturile care nu se încasează la o anumită scadență și pot fi sub forma reluări asupra provizioanelor, cote părți din subvenția pentru investiții virate asupra rezultatului.
Cheltuielile calculate cuprind cheltuielile care nu se plătesc la o anumită scadență și pot fi sub forma amortizărilor imobilizărilor corporale si necorporale, valoarea net contabilă a activelor imobilizate cedate.
Conținutul informațional al contului de profit și pierdere permite aprecierea performanțelor întreprinderii, intreprinderii evaluate prin soldurile intermediare de gestiune, capacitatea de autofinanțare și riscul economic.
4.3.1 Soldurile intermediare de gestiune
Pe baza contului de rezultate se poate determina o serie de indicatori valorici, privind volumul si rentabilitatea activității întreprinderii. Construcția în trepte a indicatorilor, pornind de la cel mai cuprinzător (productia exercițiului + adaosul comercial) și încheind cu cel mai sintetic (profitul net al exercițiului), a sugerat denumirea seriei lor de casacadă a soldurilor intermediare de gestiune. Fiecare sold intermediar reflectă rezultatul gestiunii financiare, la treapta respectivă de acumulare.
Aceste solduri intermediare de gestiune sunt destinate să îndeplinească o anumită funcție de remunerare a factorilor de producție și de finanțare a activității viitoare. Aceasta presupune o tratare prealabilă a contului de profit și pierdere pentru a pune in evidență modul de funcționare si rentabilitatea întreprinderii ca marjă comercială, producție a exercițiului, valoare adaugată, excedent brut de exploatare, rezultat al exploatării, rezultat current si rezultat net al exercițiului.
1) Marja comercială vizează exclusiv întreprinderi comerciale sau numai activitatea comercială a întreprinderilor cu activitate mixtă. Activitatea comercială presupune cumpărarea și revânzarea mărfurilor, mărfurile fiind considerate bunuri cumpărate pentru a fi vândute în aceeași stare.
Marja comercială reprezintă excedentul vânzărilor de mărfuri în raport cu costul de cumpărare al acestora. Costul de cumpărare al mărfurilor vândute include prețul de cumpărare fără TVA majorat cu cheltuieli accesorii de cumpărare și corectat cu variația stocurilor de mărfuri.
Marja comercială este un indicator de apreciere a performanțelor unei activități comerciale. Analiza tendinței în timp a ratei marjei comerciale si compararea acesteia cu cele înregistrate la alte întreprinderi din același sector constituie elemente de bază în evaluarea performanțelor financiare a întreprinderii.
2) Producția exercițiului vizează exclusiv activitatea industrială a întreprinderilor și include valoarea bunurilor si serviciilor fabricate de întreprinderi pentru a fi vândute, stocate sau consumate pentru nevoile proprii.
Producția exercițiului este un indicator ambiguu deoarece este format din trei elemente eterogene:
– producția vândută
– producția stocată
– producția imobilizată
3) Valoarea adăugată (VA). Reprezintă creșterea de valoare rezultată din utilizarea factorilor de producție: munca si capitalul, peste valoarea materialelor, lucrărilor și serviciilor achiziționate de la terți. Această valoare este defapt sursa unor acumulări bănești cu ajutorul cărora se va realiza remunerarea participanților direcți și indirecți la activitatea întreprinderii.
Partcipanți direcți:
personalul – remunerat prin salarii, premii si cheltuieli legate de salarii;
statul – remunerat prin impozite, taxe, vărsăminte assimilate;
creditorii – remunerați prin sistemul de dobânzi și comisioane plătite;
acționarii – remunerați prin dividende;
întreprinderea – remunerată prin capacitatea de autofinanțare.
VA = Marja com + Prod ex – Consumuri de la terti
Raportând remunerarea fiecărui participant la VA, se poate realiza o evaluare a distribuției veniturilor globale către partenerii întreprinderii. Analiza in dinamică a acestei repartizări poate conduce la desprinderea de concluzii privind politicile financiare practicate pe parcursul exercițiului financiar, precum și gradul de fiscalitate suportat de către întreprindere.
Concluzii:
valoarea adăugată are importanță deoarece prin agregarea la nivel macro se obține produsul intern brut (PIB);
ea reprezintă un criteriu pentru aprecierea aportului specific al întreprinderii la formarea producției;
este un indicator mai sintetic decât cifra de afaceri și producția obținută;
este un criteriu de apreciere a creșterii valorii întreprinderii, deoarece evidențiează evaluarea creșterii reale prin luarea în calcul a ratei inflației sau a deflatorului;
ea evidențiază structura exploatării prin utilizarea ratelor de repartizare a valoii adăugate, astfel raportând fiecare element (remunerarea fiecărui participant) la valoarea adăugată vom obține modalitatea de distribuire a veniturilor globale către participanții la activitate;
reflectă gradul de utilizare a factorilor de producție, deoarece se poate constata că pentru același nivel al valorii adăugate, cu o structură de exploatare identică, utilizarea factorilor de producție este diferită.
4) Excedentul brut al exploatării (EBE) reflectă acumularea brută din activitatea de exploatare, resursa principală a întreprinderii cu o influență hotărâtoare asupra rentabilității economice și capacității de autofinanțare a investițiilor.
EBE = (Valoarea adaugată + Subvenții de exploatare) – (Cheltuieli cu personalul + Impozite, taxe și vărsăminte asimilate)
Excedentul brut de exploatare exprimă acumularea brută din activitatea de exploatare, luând în calcul operațiile legate strict de producția industrială, activitatea comercială sau de prestarea unor servicii.
Rolul excedentului brut al exploatării in analiza financiară poate fi urmărit sub trei aspecte:
este o măsură a performanțelor economice înregistrate de întreprindere, deoarece poate fi utilizată în cadrul rentabilității economice;
este un indicator independent de politica financiară, de politica de dividende, de politica de finanțare, de elemente extraordinare;
indicatorul este o resursă importantă pentru întreprindere, deoarece poate fi privit ca o resursă potențială de trezorerie, respectiv un cash-flow potențial de exploatare.
5) Rezultatul din exploatare (RE). Reflectă mărimea absolută a rentabilității activității de exploatare prin deducerea tuturor cheltuielilor calculate și plătite din veniturile exploatării.
RE = EBE + Alte venituri din exploatare + Reluări asupra provizioanelor privind activitatea de exploatare – Alte cheltuieli de exploatare – Cheltuieli cu amortizări și provizioane privind activitatea de exploatare
6) Rezultatul curent (RC). Este determinat de rezultatul activității de exploatare cât și de rezultatul activității financiare.
RC = RE + Venituri financiare – Cheltuieli financiare
7) Rezultatul net (RN). Reprezintă mărimea absolută a rentabilității financiare cu care vor fi remunerați acționarii pentru capitalurile proprii subscrise. El trebuie sa fie susținut de existența unor disponibilități monetare reale, altfel el va ramane doar un potențial de finanțare. Profitul net se va distribui acționarilor sub formă de dividende sau se va reinvesti in întreprindere. Profitul net nerepartizat constituie sursa de finanțare proprie sau element de autofinanțare generat de însăși activitatea întreprinderii.
RN = RC + Venituri extraordinare – Cheltuieli extraordinare – Cheltuieli cu impozitul pe profit
TABEL-DETERMINAREA SI EVOLUTIA SOLDURILOR INTERMEDIARE DE GESTIUNE
4.3.2 Calculul si analiza capacității de autofinanțare
Capacitatea de autofinanțare (CAF) reflectă potențialul financiar de creștere economică a firmei degajat de activitatea rentabilă a firmei, determinat la sfârșitul exercițiului și care este destinat să remunereze capitalurile proprii prin dividende și să finanțeze investițiile de expansiune. Se poate determina prin două metode:
Metoda deductivă
Pornește de la excedentul brut de exploatare EBE din care se deduc succesiv celelalte cheltuieli ale întreprinderii, respectiv cele financiare și extraordinare.
CAF = venituri încasabile – cheltuieli plătibile
TABEL-DETERMINAREA SI EVOLUTIA CAF-METODA DEDUCTIVA
Metoda adițională
Evidențiază elementele contabile care nu generează fluxuri monetare, în acest caz se pornește de le rezultatul net la care vor fi adăugate toate cheltuielile neplătibile sau calculate și se vor scădea veniturile calculate.
CAF = RN + cheltuieli calculate – venituri calculate
Potrivit acestei metode de determinare a capacității de autofinanțare, rezultatele înregistrate de întreprinderea analizată sunt următoarele:
Tabel-Determinarea si evolutia CAF-Metoda adițională
Avantaje CAF:
capacitatea de autofinanțare prezintă importanță deoarece constituie un mijloc sigur de finanțare, fiind o sursă independentă și stabilă mai ales în situații conjucturale legate de capacitatea de absorbție a capitalului pe piața financiară;
evidențiază autonomia întreprinderii, respectiv gradul de autonomie financiară
permite diminuarea îndatorării și implicit reducerea cheltuielilor financiare;
apără libertatea de acțiune a întreprinderii;
conferă întreprinderii un grad mare de libertate în alegerea investițiilor;
constituie un element esențial în atragerea de capitaluri împrumutate, asigură rambursarea capitalurilor împrumutate și acces rapid pe piața financiară.
CAPITOLUL V
DIAGNOSTICUL FINANCIAR PRIN SISTEMUL DE RATE
Prin intermediul unei analize retrospective, diagnosticul financiar detectează eventualele stări de dezechilibru financiar, în scopul identificării originii și cauzelor care le-au generat și al stabilirii măsurilor de redresare.
Diagnosticul financiar are ca obiective: măsurarea rentabilității capitalurilor întreprinderii și aprecierea condițiilor de echilibru economic și financiar, pentru a evalua gradul de risc (economic, financiar și de faliment) al întreprinderii.
Indicatorii analizați prin sistemul de rate sunt:
rate de rentabilitate
rate de echilibru: – rate de finanțare
– rate de lichiditate
rate de îndatorare
5.1. Ratele de rentabilitate
Ratele de rentabilitate măsoară rezultatele obținute în raport cu activitatea întreprinderii și a mijloacelor economice și financiare utilizate și se determină, în general, ca raport între efectele economice și financiare obținute (profit, dividend, diferite marje de acumulare) și eforturile depuse pentru obținerea lor (activ total, capital investit, capitaluri proprii).
Figura Rezultatele degajate de activitatea întreprinderii și de mijloacele economice sau financiare (sursa: Georgeta Vintilă, Gestiunea financiară a întreprinderii, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1999, pag. 188)
Funcția scop a fiecărei societăți comerciale este de a maximiza averea acționarilor. Realizarea acestui scop este posibilă numai prin desfășurarea unei activități rentabile. Rentabilitatea poate fi definită ca fiind capacitatea unei întreprinderi de a obține profit prin utilizarea factorilor de producție și a capitalurilor, indiferent de proveniența acestora. Rentabilitatea este una din formele cele mai sintetice de exprimare a eficienței întregii activități economico-financiare a întreprinderii, respectiv a tuturor mijloacelor de producție utilizate și a forței de muncă, din toate stadiile circuitului economic: aprovizionare, producție, vânzare.
Analiza fiecărei rate presupune parcurgerea mai multor etape:
prezentarea modului de calcul al ratei;
explicarea semnificației ratei și a condițiilor impuse acesteia;
determinarea cauzelor, a factorilor care influențează evoluția ratei;
identificarea principalelor măsuri de influență pozitivă asupra ratei.
5.1.1 Ratele de rentabilitate comercială
Ratele de rentabilitate comercială apreciază randamentul diferitelor stadii ale activității întreprinderii la formarea rezultatului, fiind determinate ca raport între marjele de acumulare și cifra de afaceri sau valoarea adăugată.
TABEL-DETERMINAREA SI EVOLUTIA RATELOR DE MARJA
Rentabilitatea comercială caracterizează eficiența politicii comerciale și mai ales a politicii de prețuri practicată de întreprindere prin prisma valorificării activității de bază. Principalele categorii de rate de rentabilitate comercială sunt:
1) Rata marjei comerciale este utilizată îndeosebi de întreprinderile cu activitate comercială pentru a pune în evidență strategia comercială a acestora.
Rata marjei comerciale =
Rata marjei comerciale apreciază influența constrângerilor pieței și a politicii prețurilor de vânzare, iar în analiza acesteia se disting următoarele situații:
Creșterea ratei însoțită de o diminuare a vânzărilor semnifică faptul că întreprinderea încearcă să-ți mențină marjele printr-o politică de prețuri ridicate;
Scăderea ratei însoțită de o creștere puternică a vânzărilor evidențiază faptul că întreprinderea preferă reducerea prețurilor de vânzare în scopul cuceririi unui nou segment de piață;
Creșterea ratei însoțită de o creștere a cifrei de afaceri relevă o situație favorabilă, respectiv comercializarea unor produse cu performanțe superioare sau ocuparea unei poziții concurențiale “forte” pe piață.
2) Rata marjei brute de exploatare sau rata EBE reflectă capacitatea proprie activității de exploatare de a degaja profit, independent de politica financiară, politica de investiții, de incidența fiscalității și a elementelor extraordinare.
Rata ebe=
Valoarea ridicată a ratei EBE indică posibilitatea financiară de reînnoire rapidă a echipamentelor întreprinderii. În dinamică, modificarea ratei EBE are următoarele semnificații:
O ameliorarea a ratei EBE exprimă o creștere a productivității, în măsura în care nu este o simplă consecință a creșterii ratei marjei comerciale;
Scăderea ratei EBE, în raport cu o rată a marjei comerciale stabile, dovedește o împovărare a costurilor de exploatare.
3) Rata marjei nete exprimă eficiența globală a întreprinderii, capacitatea sa de a realiza profit și de a rezista concurenței.
Rata marjei nete =
Spre deosebire de rata EBE, rata marjei nete este mai ușor de calculat, deoarece nu presupune o pregătire prealabilă a datelor, fiind recomandată în analizele financiare vizând perioade scurte de timp, precum și la întreprinderi mici. Acest aspect este justificat de faptul că rezultatul net exprimă atât rezultatul activității de exploatare, cât și rezultatul financiar (operațiuni de plasamente financiare) și rezultatul extraordinar.
În schimb, pentru perioade mai lungi de timp și în special la întreprinderile mari, este recomandabil ca evaluarea activității de exploatare să fie făcută prin intermediul ratei EBE.
4) Rata marjei nete de exploatare pune în evidență eficiența activității de exploatare sub toate aspectele: industrial, administrativ și comercial.
Rata marjei nete de exploatare =
Rezultatul exploatării inclus în formula de calcul este un rezultat net, fiind influențat de amortismente și provizioane.
5) Rata marjei brute de autofinanțare măsoară surplusul de resurse de care dispune întreprinderea pentru a-și asigura dezvoltarea și/sau remunerarea acționarilor săi.
Rata marjei brute de autofinantare=
6) Rata marjei asupra valorii adăugate exprimă rezultatul brut de care dispune întreprinderea după deducerea cheltuielilor de exploatare (consumuri materiale și cheltuieli de personal).
Rata marjei asupra valorii adaugata =
5.1.2 Ratele de rentabilitate economică
Rentabilitatea economică exprimă eficiența mijloacelor materiale și financiare alocate întregii activități a întreprinderii. Capitalurile asupra cărora se analizează profitabilitatea, sunt cele angajate de întreprindere în cadrul exercițiului, respectiv capitalurile proprii și capitalurile împrumutate, pentru creșterea averii proprietarilor și remunerarea “furnizorilor” de capital.
În construirea formulei de calcul a ratei de rentabilitate economică, la numărătorul fracției se poate utiliza fie profitul din exploatare, fie excedentul brut al exploatării. În ceea ce privește alegerea numitorului, în teoria financiară din țările occidentale este foarte dezbătută problema opțiunii între activul total sau capitalurile investite, în general în favoarea utilizării capitalurilor investite. Rentabilitatea economică a capitalurilor investite este o rentabilitate intrinsecă, deoarece nu ține seama de modalitatea de procurare a capitalurilor (proprii sau împrumutate) sau de presiunea fiscală întrucât se ia în calcul rezultatul brut.
Astfel se pot determina două rate de rentabilitate, brută și netă, cu precizarea că rata brută prezintă avantajul că EBE nu este afectat de politica de amortizare și de provizioane a întreprinderii, permițând comparațiile între întreprinderi din același sector sau sectoare diferite de activitate, indiferent de mărimea lor sau de forma de proprietate.
Rata rentabilității economice brute =
Rata rentabilității economice nete =
unde: Capitaluri investite = Active fixe brute + NFR + Disponibilități
Rata rentabilității economice trebuie să îndeplinească următoarele condiții:
a) să asigure remunerarea capitalurilor investite cel puțin la nivelul ratei minime de randament din economie (rata medie a dobânzii), precum și remunerarea riscului economic și financiar pe care și l-au asumat furnizorii de capital (acționarii și creditorii întreprinderii). În caz contrar, capitalurile nu mai merită să fie investite în exploatare, ci pe piața financiar-bancară.
b) să fie mai mare decât costul mediu al capitalului împrumutat; dacă rata rentabilității economice este mai mare decât rata dobânzii la capitalurile împrumutate, atunci firma va beneficia de “efectul de levier al îndatorării” (rentabilitatea financiară crește cu fiecare procent de creștere a îndatorării). În caz contrar, îndatorarea devine consumatoare de capital propriu, ca urmare a “efectului de măciucă”.
c) să fie, în mod necesar, superioară ratei inflației, pentru ca întreprinderea să-și poată menține substanța sa economică, de aceea rata rentabilității economice trebuie să depășească rata inflației, ea trebuie să remunereze capitalul investit, cel puțin la nivelul ratei medii de randament din economie (rata medie a dobânzii), dar să acopere și riscul economic și financiar pe care și-i l-au asumat acționarii și creditorii. Potrivit formulei lui Fisher, în condiții de inflație (Ri), rentabilitatea economică în termeni reali (Rr) este:
dacă Rata reală = Rata nominală (obținută din calcule) –
dacă Rata reală =
d) să asigure o bună recuperare a investițiilor; în economiile occidentale se consideră corespunzătoare o rentabilitate economică (EBE/Active fixe brute) mai mare de 25%, ceea ce înseamnă că în maxim patru ani întreprinderea își poate reînnoi capitalurile angajate prin excedentul său brut de exploatare.
O analiză corelativă între indicele rezultatului exploatării și indicele rentabilității economice indică următoarele situații existente și posibilele soluții.
– analiza corelativa: Ire ↔IRE unde Ire reprezinta indicele rentabilitatii economice iar IRE este indicele rezultatului exploatarii.
Corelația între rentabilitatea economică și rezultatul exploatării (sursa www.ase.ro, Biblioteca Digitală, Prof univ.drd. Radu Stroe, Gestiunea financiară a întreprinderii.Note de curs și aplicații., Cursuri în format digital, București 2005
TABEL -DETERMINAREA SI EVOLUTIA RATELOR DE RENTABILITATE
Rentabilitatea economică reală este cu mult sub rata inflației ceea ce înseamnă că întreprinderea nu va putea să-și recupereze integral eforturile depuse pentru desfășurarea activității. Rentabilitatea economică este mai mare decât rata medie a dobânzii la capitalurile împrumutate.
Masurile de creștere a ratei rentabilității economice se referă la:
Accelerarea vitezei de rotație a activului total prin:
optimizarea structurii capitalurilor;
reducerea duratei și costurilor investițiilor în curs de execuție;
creșterea ponderii imobilizărilor fixe active;
reducerea nivelului stocurilor de materii prime, materiale, producție în curs de execuție, produse finite;
reducerea nivelului creanțelor și a duratei medii de încasare;
Sporirea ratei rentabilității comerciale, prin:
creșterea volumului fizic al vânzărilor;
modificarea structurii producției, în sensul creșterii ponderii produselor cu rata rentabilității unitare mai mare decât nivelul mediu;
reducerea costurilor;
creșterea prețurilor, bazată pe îmbunătățirea calității produselor
5.1.3 Ratele de rentabilitate financiară
Rentabilitatea financiară reprezintă capacitatea întreprinderii de a degaja profit net prin capitalurile proprii angajate în activitatea sa și asigură remunerarea acționarilor, fie prin acordarea de dividende, fie prin majorarea rezervelor, care constituie de fapt o creștere a averii proprietarilor, în sensul creșterii valorii intrinseci a unei acțiuni.
Rata rentabilității financiare se determină ca raport între profitul net și capitalurile proprii, fiind un indicator prin prisma căruia posesorii de capital apreciază eficiența investițiilor lor, respectiv oportunitatea menținerii acestora.
Rata rentabilității financiare =
Spre deosebire de rentabilitatea economică, rentabilitatea financiară este influențată de modalitatea de procurare a capitalurilor (surse proprii sau împrumutate), de structura financiară a întreprinderii și de situația îndatorării. Din acest motiv este recomandabil ca rata rentabilității financiare să fie mai mare decât rata medie a dobânzii pe piață pentru a face atractive acțiunile întreprinderii și a crește cursul lor bursier.
Implicația rentabilității financiare asupra acționarilor diferă în funcție de tipul de acționariat. Acționarii majoritari urmăresc un plasament pe termen lung și nu solicită, de obicei, o rentabilitate imediată pe acțiune sau un dividend important, fiind preocupați, în special, de un rezultat satisfăcător, chiar dacă acesta va fi conservat de întreprindere, întrucât va genera o creștere a valorii acțiunilor. Pentru această categorie de acționari, rentabilitatea se apreciază prin intermediul indicatorului profit pe acțiune (Earnings per Share – EPS, în literatura de specialitate anglo-saxonă).
Profit per actiune (EPS) =
Această rată prezintă inconvenientul de a nu permite efectuarea de comparații între diferite întreprinderi. Astfel, două firme cu rentabilități ale capitalurilor proprii egale pot avea profituri per acțiune diferite în funcție de numărul acțiunilor emise.
Acționarii minoritari, pe de altă parte, sunt cel mai adesea preocupați de o rentabilitate pe termen scurt și de un dividend imediat. În acest caz, rentabilitatea se apreciază prin intermediul indicatorului dividend pe acțiune, ca raport între dividendele distribuite și numărul de acțiuni emise.
Dividend pe actiune =
Totodată, rentabilitatea financiară pentru acționarul minoritar se poate exprima și prin raportul:
Rentabilitatea financiară = Dividend+(Pt – P0) / P0
unde: P0 = prețul de cumpărare al acțiunii
Pt = cursul acțiunii la momentul t
Dacă Pt > P0 acționarul beneficiază de o plusvaloare de capital egală cu diferența Pt – P0. În fapt, la numitor se găsește capitalul investit de acționar, iar la numărător remunerarea cestui capital.
Pentru întreprinderile cotate la bursă se poate calcula un randament bursier al acestora, determinat de câștigul de capital prin creșterea cursului acțiunilor și de dividendele ce revin pe acțiune. Pentru a măsura reacția bursieră în funcție de rentabilitatea financiară, analiștii utilizează un indicator reprezentativ, coeficientul de capitalizare bursieră (Price Earning Ratio – PER):
Coeficientul de capitalizare bursiera (PER) =
PER măsoară de câte ori investitorii sunt dispuși să cumpere profitul per acțiune, fiind denumit și “multiplu curs–profit” sau “multiplu de capitalizare”. În general, valorile coeficientului sunt cuprinse între 8 și 12, un coeficient mai mic decât 8 corespunde unor valori slab cotate, în timp ce un PER mai mare decât 12 semnifică valori în creștere. Dacă PER este ridicat, piața financiară formulează anticipații favorabile asupra rezultatelor viitoare ale întreprinderii și este dispusă să achite un preț mare în raport cu nivelul profiturilor actuale. Interesul investitorilor vizează îndeosebi acțiunile cu PER cât mai redus. Variația coeficientului de capitalizare bursieră permite evaluarea riscurilor întreprinderii determinate de îndatorare, de riscul economic al ramurii și de variabilitatea profiturilor viitoare.
Alături de acești indicatori consacrați, în literatura economică anglo-saxonă sunt menționate ratele de rentabilitate Return on Assets (ROA) și Return on Equity (ROE), corespunzătoare rentabilității economice și financiare:
Return on Assets (ROA) =
Return on Equity (ROE) =
Diferența între rentabilitatea economică și cea financiară este determinată de politica de finanțare promovată de întreprindere. La rentabilități economice egale, rentabilitatea financiară va fi diferită în funcție de modalitatea de procurare a capitalurilor din surse proprii sau împrumutate, precum și în funcție de cheltuielile financiare (cheltuieli cu dobânzi) și impozitul pe profit.Cea mai frecventă reprezentare a rentabilității financiare în funcție de rentabilitatea economică și de impactul îndatorării este următoarea:
Bilanț
Figura. Reprezentarea rentabilității și a riscului principalelor structuri bilanțiere (sursa: Ion Stancu, Finanțe, Teoria piețelor financiare, Finanțele întreprinderilor, Analiză și gestiune financiară, Editura Economică, București, 1997, pag. 500)
De asemenea, situațiile nefavorabile pe care le poate creea rentabilitatea financiară în raport cu rentabilitatea economică și rata media a dobânzii sunt prezentate astfel:
Matematic, relația rentabilitate financiară – rentabilitate economică – grad de îndatorare se exprimă astfel:
Rf =
unde: Rd = rata medie a dobânzii în economie
Dt = datorii totale
CP = capitaluri proprii
i = cota de impozit pe profit
Relația , cunoscută sub denumirea de efect de levier al îndatorării se descompune în: – “levier” și – “brațul levierului” și evidențiază efectul generat de îndatorare asupra rentabilității capitalurilor proprii, după cum rentabilitatea economică este superioară sau inferioară costului mediu al datoriilor. Acest efect va fi amplificat prin brațul levierului, cu cât ponderea îndatorării în sursele de finanțare este mai ridicată.
Dacă levierul este pozitiv, rentabilitatea financiară va fi cu atât mai mare cu cât îndatorarea va fi mai importantă, fiecare procent de creștere a îndatorării va determina o creșterea a rentabilității financiare egală cu diferența dintre Re și Rd. În acest caz, întreprinderea este interesată să se împrumute pentru a beneficia de “efectul de levier”.
Dacă levierul este negativ, creșterea îndatorării are efect nefavorabil asupra rentabilității financiare, cu fiecare procent de creștere a îndatorării, rentabilitatea financiară se va diminua cu diferența dintre Re și Rd. Acest efect poartă denumirea de “efect de măciucă”.
Efectul de pârghie financiară pune în evidență repercusiunea cheltuielilor financiare fixe (costul datoriilor financiare) asupra rentabilității pentru acționari. Are ca obiectiv evidențierea modului cum se modifică beneficiul disponibil pentru acționari atunci când firma renunță la finanțarea din resurse proprii a proiectelor și apelează la îndatorare, generatoare de costuri fixe cu dobânda.
Relația fundamentală prezintă și efectul fiscalității asupra rentabilității financiare. Dacă întreprinderea este profitabilă, fiscalitatea (impozitul pe profit) atenuează efectul de levier. Dimpotrivă, dacă întreprinderea este deficitară, fiscalitatea nu influențează rentabilitatea financiară, iar îndatorarea are o influență negativă asupra rentabilității capitalurilor proprii, întrucât rentabilitatea economică înregistrează valori scăzute în comparație cu rata medie a dobânzii la creditele contractate.O întreprindere finanțată în procent de 100% din capitaluri proprii are rentabilitatea economică egală cu rentabilitatea financiară.
Tabel-DETERMINAREA SI EVOLUTIA RENTABILITATII FINANCIARE
Pe perioada de analiză, rentabilitatea financiară reală a manifestat o tendință descrescătoare, înregistrând valori negative, ratele de inflație fiind superioare ratelor de rentabilitate financiară.
Diferența între rentabilitatea economică și cea financiară este determinată de politica de finanțare promovată de întreprindere. La rentabilități economice egale, rentabilitatea financiară va fi diferită în funcție de modalitatea de procurare a capitalurilor din surse proprii sau împrumutate, precum și în funcție de cheltuielile financiare (cheltuieli cu dobânzi) și impozitul pe profit.
Măsurile de creștere a rentabilității financiare se referă la:
sporirea vitezei de rotație a activului, adică modificarea cifrei de afaceri într-un ritm superior modificării activului, ceea ce înseamnă fructificarea superioară a acestuia;
sporirea rentabilității comerciale, adică modificarea profitului net într-un ritm superior modificării cifrei de afaceri prin reducerea cheltuielilor de exploatare, sporirea volumului vânzărilor, folosirea unui regim favorabil de calcul a amortizării și provizioanelor;
creșterea gradului de îndatorare, dacă rata rentabilității economice este mai mare decât costul mediu al capitalului împrumutat.
5.1.4 Rata rentabilității resurselor consumate și a veniturilor
1) Rata rentabilității resurselor consumate
Rentabilitatea cheltuielilor măsoară eficiența activității desfășurate de firmă pe perioada unui exercițiu financiar prin prisma consumului de resurse, arătând capacitatea lor de a degaja profit brut. Arată raportul dintre un efect și un efort depus pentru obținerea lui.
Rata rentabilității resurselor consumate arată profitul brut al exercițiului care revine pe unitatea de cheltuieli totale. Măsoară capacitatea tuturor resurselor de a genera prin consum profit brut.
RRC =
Creșterea ratei în dinamică reflectă o situație pozitivă și are loc atunci când indicele profitului devansează indicele cheltuielilor totale. Principalele rezerve de creștere a rentabilității resurselor consumate sunt: sporirea veniturilor, ameliorarea structurii veniturilor, accelerarea vitezei de rotație a fondurilor și optimizarea cheltuielilor în sensul reducerii lor și îmbunătățirii structurii lor.
2) Rata rentabilității veniturilor
Rentabilitatea veniturilor măsoară eficiența globală a activității desfășurate de firmă pe perioada unui exercițiu financiar prin prisma capacității veniturilor de a degaja profit brut.
Rentabilitatea veniturilor exprimă eficiența generală a firmei măsurată prin profitul brut care revine veniturilor totale ale exercițiului. Reflectă eficiența intregii activități.
RRV =
Creșterea ratei în dinamică reflectă o situație pozitivă și are loc atunci când indicele profitului brut devansează indicele veniturilor totale. Principalele rezerve de creștere a rentabilității veniturilor sunt: sporirea veniturilor, ameliorarea structurii veniturilor, accelerarea vitezei de rotație a fondurilor și optimizarea cheltuielilor.
TABEL- RATA RENTABILITĂȚII RESURSELOR CONSUMATE
Rata rentabilității resurselor consumate În cazul întreprinderii analizate, rata rentabilității resurselor consumate inregistreaza o crestere in anul 2010 de 0,33 fata de anul 2009, iar in anul 2011 inregistreaza o scadere de 0,41 fat ade 2010.
TABEL-RATA RENTABILITĂȚII VENITURILOR
Rata rentabilității veniturilor înregistrează o crestere în perioada 2010 fata de 2009, aspect pozitiv din punct de vedere economic. În 2010 rata rentabilității este de 3,07% ceea ce înseamnă că la 100 de lei venituri totale se obțin 3,07 profit brut, iar în 2011, rata rentabilității veniturilor scade la 2,69% , ceea ce înseamnă că la 100 de lei venituri totale se obțin 2,69 lei profit brut.
5.2. Ratele de echilibru financiar
Ratele structurii financiare caracterizează modalitățile de finanțare a investițiilor întreprinderii, investiții strategice, de exploatare și de echilibru și cuprind următoarele categorii de rate:
– rate de finanțare
– rate de îndatorare
Ratele echilibrului financiar sunt expresia realizării echilibrului financiar pe termen lung și scurt și a echilibrului funcțional, evidențiind existența sau inexistența fondului de rulment (FR), a nevoii de fond de rulment (NRF) și a trezoreriei nete (TN). Din această categorie fac parte ratele de finanțare și ratele de lichiditate.
Analiza echilibrului financiar al firmei urmărește reflectarea raporturilor dintre sursele de finanțare și utilizările resurselor financiare, evidențiind existența sau inexistența fondului de rulment (FR), a nevoii de fond de rulment (NRF) și a trezoreriei nete (TN). Echilibrul financiar se analizează pe termene:
pe termen mediu și lung prin compararea capitalurilor permanente cu activele imobilizate;
pe termen scurt prin compararea resurselor curente cu activele circulante;
echilibrul global prin compararea fondului de rulment cu necesarul de fond de rulment.
Echilibrul financiar se poate analiza și funcțional, adică aferent ciclului de investiții, de exploatare, din afara exploatării și echilibrul global.
Din aceasta categorie de rate fac parte ratele de finantare si ratele de lichiditate.
TABEL-EVOLUȚIA RATEI FONDULUI DE RULMENT
5.2.1.Ratele de finanțare
Ratele de finantare pun in evidenta modalitatile de finantare a investitiilor intreprinderii, investitii care pot fi: strategice, de exploatare si de echilibru.
1. Rata de finanțare a activelor fixe, rata fondului de rulment (RFR) sau rata finanțării stabile evidențiază condițiile de finanțare a imobilizărilor și poate fi determinată prin două modalități:
RFR =
RFRP =
Normele bancare impun o rată supraunitară, ceea ce semnifică faptul că ansamblul imobilizărilor este finanțat din resurse permanente. Creșterea valorii acestei rate corespunde, teoretic, unei ameliorări a structurii financiare a întreprinderii, iar diminuarea acesteia exprimă o deteriorare a situației, cu excepția cazului în care este voluntară și datorată stabilizării structurilor financiare (reducerea capitalurilor proprii inițial foarte ridicate, rambursarea împrumuturilor neutilizate).
Pe perioada analizată rata fondului de rulment înregistrează valori in creștere, supraunitare, in anul 2009 si 2010, iar in anul 2011 inregistreaza scaderi. Pe perioada analizata rata fondului de rulment are o tendință de creștere in primii doi ani, ca urmare a cresterii capitalurilor permanente. Valoarea acestei rate fiind supraunitara tragem concluzia ca finantarea activelor fixe s-a realizat pe seama cresterii capitalului permanent. Rata fondului de rulment propriu înregistrează valori mai apropiate de rata fondului de rulment, tot ca o tendinta a creșterii capitalurilor permanente.
Rata de finanțare a nevoii de fond de rulment (RNFR) măsoară proporția corespunzătoare din fondul de rulment care finanțează partea cea mai stabilă a necesarului de fond de rulment (stocurile).
RNFR =
Creșterea valorii raportului corespunde, teoretic, unei ameliorări a structurii de finanțare, iar diminuarea lui exprimă o deteriorare a situației, cu excepția cazului în care aceasta este voluntară și datorată stabilizării structurilor financiare (reducerea capitalurilor proprii inițial foarte ridicate, rambursarea împrumuturilor neutilizate). Valoarea supraunitară dovedește existența la sfârșitul exercițiului a unei trezorerii nete pozitive.
Rata de finanțare de nevoii de fond de rulment este mai mare decât 1, ceea ce înseamnă de FR finanțeaza NFR rezultând o trezorerie netă pozitiva.
5.2.2.Ratele de lichiditate
Ratele de lichiditate apreciază capacitatea întreprinderii de a-și achita obligațiile pe termen scurt prin intermediul activelor circulante, fiind utile în cazul unor comparații între întreprinderile din același sector de activitate sau între ratele cronologice înregistrate de aceeași întreprindere.
TABEL-DETERMINAREA ȘI EVOLUȚIA RATERLOR DE LICHIDITATE
Rata lichidității curente (RL) reflectă posibilitatea activelor curente de a se transforma într-un termen scurt în lichidități pentru a satisface obligațiile de plată exigibile.
RLC =
Lichiditatea curentă are o marjă sporită de aproximare datorită numărului mare de variabile care o influențează: natura sectorului de activitate, structura activelor circulante, rotația activelor circulante, caracterul de sezonalitate etc. O valoare subunitară a ratei nu prezintă pericol în condițiile în care gradul de lichiditate al activelor circulante este mai mare decât gradul de exigibilitate al datoriilor pe termen scurt; acesta înseamnă că stocurile se reduc treptat pentru a putea achita datoriile exigibile pe termen scurt, fără a stânjeni continuitatea producției, iar datoriile se reînnoiesc în mod constant. La construcția indicatorului s-a plecat de la ipoteza că stocurile pot fi lichide, ceea ce nu corespunde în totalitate realității. Lichiditatea stocurilor este foarte variabilă, iar în cazul stocurilor fără mișcare sau degradate, aceasta nu există.
În ceea ce privește analiza în dinamică, nu este suficient ca lichiditatea curentă să fie supraunitară, ci este necesar ca evoluția acesteia să fie crescătoare.
Rata lichidității curente sau generale (RLC) reflectă capacitatea întreprinderii de a-și acoperi datoriile pe termen scurt prin transformarea tuturor activelor circulante în lichidități.
Rata lichidității este supraunitară pe perioada analizată ceea ce reflectă o situație favorabilă pentru societate care cel puțin pe termen scurt își poate achita datoriile exigibile din activele circulante deținute.
Rata lichidității înregistrează cea mai mare valoare în 2011, respectiv 2,41, si cea mai scazuta in anul 2009, respectiv 1,98.
Rata lichidității rapide sau reduse (RLR) reflectă capacitatea întreprinderii de a-și onora datoriile pe termen scurt din creanțe și lichidități. Lichiditatea rapidă exclude stocurile din mijloacele curente de plată, stocurile fiind elementul cel mai lent sub aspectul potențialului de transformare în lichidități a activelor circulante.
RLR = sau RLR =
Valorile de referință ale acestei rate sunt următoarele:
– valoarea minim acceptabilă este 0,65 (sau 0,8 potrivit unor specialiști), sub acest nivel firma aflându-se în pericol de incapacitate de plată;
– valoarea maxim acceptabilă este 1, evidențiind faptul că stocurile nu sunt finanțate prin datorii pe termen scurt, cel mult avansuri primite de la clienți.
În general, raportul este subunitar și nu produce dificultăți, în condițiile în care întreprinderea dispune de stocuri “sănătoase” și previziuni de trezorerie corecte. Totuși, deși lichiditatea rapidă este mai realistă decât lichiditatea curentă, nimeni nu poate garanta că anumiți clienți vor plăti la scadență pentru a forma lichiditățile prevăzute de întreprindere.
Rata lichidității rapide sau reduse (RLR) reflectă capacitatea întreprinderii de a-și onora datoriile pe termen scurt din creanțe și disponibilități bănești. RLR este subunitară pe perioada analizată.
Conform teoriei economice sunt păreri potrivit cărora o rată cuprinsă între 0,8 și 1 ar reprezenta situația optimă în ceea ce privește solvabilitatea parțială. În cazul societății analizate se constată o tendință de crestere de la 1,86 în 2009 la 2,08 în 2010, ca urmare a volumului mare de active circulante stocabile utilizate.
Rata lichidității imediate (RLI) apreciază măsura în care datoriile exigibile pe termen scurt pot fi acoperite pe seama disponibilităților bănești.
RLI =
Valorile de referință ale acestei rate sunt următoarele:
– valoarea minim acceptabilă este 0,3 sub acest nivel firma aflându-se în pericol de incapacitate de plată; totuși o valoare redusă poate fi compatibilă cu menținerea echilibrului financiar, dacă întreprinderea minimizează valoarea încasărilor sale, deținând în schimb valori de plasament, creanțe, stocuri ușor lichidabile în concordanță cu exigibilitatea datoriilor.
– valoarea maxim acceptabilă este 0,65, peste acest nivel considerându-se că nu se utilizează eficient resursele disponibile.
Lichiditatea imediată este un indicator puțin relevant, datorită instabilității încasărilor, motiv pentru care aprecierea capacității de plată impune o corelare între termenele de achitare a datoriilor și cele de încasare a creanțelor.
Rata de trezorerie imediată (RLI) apreciază măsura în care datoriile exigibile pe termen scurt pot fi acoperite pe seama disponibilităților bănești. Aceasta este subunitară pe cei trei ani ceea ce reflectă o situație nefavorabilă pentru societate. Valoarea pe care teoria economică o apreciază ca fiind corespunzătoare pentru o rată a lichidității imediate este de 0,3, fiind aceasta valoare fiind depășita pe toată perioada analizata, situatie favorabila pentru societate, care înregistrează valoarea de 1,31 în 2010.
Rata solvabilității pe termen lung (R) arată măsura în care întreprinderea poate achita datoriile totale si reprezintă o măsura a garantării datoriilor totale prin patrimoniu.
RS =
Corelată în situația patrimonială (patrimoniu neangajat în datorii): SN= At- Dt
Valorile de referință ale acestei rate sunt: R>1,5 și este însoțită de risc de insolvabilitate și risc de nerambursare.
Rata solvabilității pe termen lung (RS) are valori mult superioare cerințelor minime ce dovedește că întreprinderea are capacitatea de a-și achita obligațiile bănești imediate și îndepărtate față de terți.
Analiza solvabilității
Alături de ratele de lichiditate, bonitatea întreprinderii poate fi pusă în evidență și prin analiza solvabilității, care arată măsura în care datoriile totale pot fi acoperite pe seama activelor. Gh. Băileșteanu consideră relevanți pentru aprecierea solvabilității întreprinderii următorii indicatori:
Gradul de apreciere a serviciului datoriei
Ga =
Acest indicator arată oportunitatea creditului din punct de vedere al eficienței activității, pornind de la ipoteza că menirea creditului este de creștere a eficienței și contractul trebuie să dovedească posibilitatea rambursării lui din veniturile viitoare și nu din lichidarea activelor. Creditorul va pretinde ca mărimea indicatorului să fie mai mare decât 1, în funcție și de fezabilitatea proiectului, de soliditatea financiară și economică a întreprinderii. Un grad de acoperire a serviciului datoriei mai mare decât 2 indică o întreprindere solvabilă, doar apariția unor perturbații majore ar putea să ducă la incapacitate de plată.
Indicele de solvabilitate generală
Isg =
Acest indicator devine relevant atunci când creditorul are în vedere alternativa pesimistă a falimentului, caz în care achitarea datoriilor se va face din valorificarea activelor totale. Însă în perioadele de criză valoarea de lichidare este inferioară valorii contabile a activelor, motiv pentru care se impune o valoare asiguratorie de 3 sau chiar 4.
Solvabilitatea generală exprimă în termeni relativi indicatorul situația netă, corespunzătoare activului neangajat în datorii (Situația netă = Activ total – Datorii totale). Valoarea minim acceptabilă este 2, sub acest nivel existând riscul de insolvabilitate, situația netă a întreprinderii fiind negativă.
Întreprinderea poate fi solvabilă chiar dacă, la un moment dat, din lipsă de lichiditate, nu prezintă capacitate de plată. Solvabilitatea este generată de o activitate eficientă, iar lipsa capacității de plată și a lichidității poate avea caracter temporar. În ansamblu, bonitatea presupune existența simultană atât a capacității de plată, cât și a lichidității financiare și a solvabilității. Bonitatea unei firme se apreciază pe baza datelor din evidența contabilă, dar și a indicatorilor care exprimă calitatea activității și comportamentul general comercial al firmei respective. Bonitatea presupune rentabilitate, receptivitate, promptitudine și solicitudine în îndeplinirea oricăror obligații asumate față de terți, nu numai a celor bănești. O întreprindere cu bonitate cunoscută și recunoscută poate constitui un partener de afaceri serios, în care se poate avea încredere.
O altă abordare a analizei solvabilității se refera la utilizarea altor formule de calcul pentru determinarea ratelor de lichiditate. Astfel:
rata lichidității curente sau generale:
Rlc =
unde:
Vd = valori disponibile → disponibilități
Vr = valori realizabile
Ve = valori de exploatare
Dts = datorii pe termen scurt
– valorile în creștere arată imbunătățirea capacității de plată;
– situație normală: R> 1
– situație favorabilă: 2< R< 2, 5
Simultaneitatea situației de creștere a ratei cu situația valorilor supraunitare sau intervalul de favorabilitate:
semnifică risc mic de nerambursare
facilitează accesul la credite
– cazul R< 1 denotă:
insolvabilitate pe termen scurt
încălcarea regulii „Utilizările sau nevoile pe termen scurt să fie finanțate prin resurse pe termen scurt.”
Datoriile pe termen scurt sunt formate din efecte comerciale de plătit, credite bancare pe termen scurt, parte din împrumuturile pe termen mediu și lung a căror scadență este în cadrul exercițiului financiar curent, impozite de plătit și alte obligații, în principal salariale.
Dacă o întreprindere trece prin dificultăți financiare aceasta începe să își onoreze plățile mai târziu, să acumuleze credite bancare, etc. Dacă datoriile cresc mai rapid decât disponibilitățile, rata curentă scade, ceea ce constituie semnalul apariției unor probleme de natură economico-financiară.
Valoarea supraunitară a acestei rate este expresia existenței unui fond de rulment care îi permite întreprinderii să facă față incidentelor care apar în mișcarea activelor circulante sau unor deteriorări ale valorii acestora. Cu cât această rată este mai mare decât 1 cu atât întreprinderea este pusă la adăpost de o insuficiență a trezoreriei care ar putea fi determinată de rambursarea datoriilor la cererea creanțierilor.
Când valoarea cestei rate este subunitară, înseamnă că lichiditățile sunt mai mici decât exigibilitățile potențiale. Aceasta se datorează faptului că datoriile exigibile pe termen scurt nu sunt acoperite, în principiu, de activele circulante, iar fondul de rulment are o valoare negativă. Totuși, valoarea subunitară a acestei rate nu constituie un pericol atunci când stocurile se reduc treptat în scopul achitării datoriilor exigibile pe termen scurt, dar fără a stânjeni continuitatea producției. Trebuie evitată o evoluție descendentă a lichidității, deoarece aceasta evidențiază a activitate în declin, fapt ce detrmină creditorii să devină circumspecți în ceea ce privește acordarea de noi împrumuturi.
Rata lichidității generale este cel mai utilizat mod de apreciere a solvabilității pe termen scurt, pentru că indică măsura în care drepturile creditorilor pe termen scurt sunt perfect acoperite de valoarea activelor, care pot fi transformate în lichidități în decursul unei perioade, care corespunde unei perioade de maturitate a datoriilor.
rata lichidității reduse sau rapide:
Rlr =
unde:
Vd = valori disponibile → disponibilități
Vr = valori realizabile
Dts = datorii pe termen scurt
– situație normală: R → 1 adică valori puțin sub 100%
– situația uzuală, considerată optimă: 0,8 < R < 1
– cazul nefavorabil: R> 1; acest caz arată ca stocurile nu sunt deloc finanțate din resurse pe termen scurt, adică finanțarea lor se face:
din fondul de rulment- situație acceptabilă, de regulă cu costuri mari, exprimând o politică financiară extrem de prudentă
din surse pe termen lung împrumutate- situație acceptabilă, foarte scumpă sub raportul costurilor, denotă o insuficiență de fond de rulment
Stocurile sunt de regulă cele mai puțin lichide dintre toate componentele activelor curente ale unei întreprinderi, și pot apărea pierderi în momentul in care se pune problema lichidării acestor stocuri. Această rată trebuie analizată și interpretată cu prudență prin luarea în calcul a unor aspecte de detaliu privind structura creanțelor (număr de clienți, ponderea lor în totalul creanțelor, etc.)
rata lichidității imediate:
Rli =
unde:
Vd = valori disponibile → disponibilități
Dts = datorii pe termen scurt
Un nivel ridicat al ratei indică o lichiditate, respectiv o solvabilitate ridicată, dar care poate fi consecința unei utilizări mai puțin perfomante a resurselor disponibile. Valoarea ridicată a acestei rate nu constituie în acelați timp o garanție a solvabilității, dacă restul activelor circulante au un grad redus de lichiditate.
O valoare redusă a ratei lichidității imediate poate fi compatibilă cu menținerea echilibrului financiar, dacă întreprinderea minimizează valoarea disponibilităților sale, deținând în schimb valori de plasament, creanțe, stocuri ușor mobilizabile în concordanță cu exigibilitatea datoriilor imediate.
Menținerea capacității de plată este rezultatul unei activități complexe desfășurată de întreprindere și care reclamă o corelare judicioasă a termenilor de plată cu cei de încasare a creanțelor. Rata lichidității imediate, este totuși un indicator puțin relevant datorită instabilității încasărilor.
Băncile, în studiile de bonitate efectuate în cazul solicitării de credite, determină și rata solvabilității patrimoniale (Rsp) astfel:
rsp=
În cazul în care această rată înregistrează valori mai mari de 0,5 situația este considerată ca normală, iar valoarea nimimă se apreciază a fi 0,3.
5.2.3.Ratele de îndatorare
Ratele de îndatorare relevă importanța îndatorării asupra gestiunii financiare a întreprinderii, punând în evidență repartiția capitalurilor permanente între surse proprii și surse împrumutate pe termen mediu și lung, precum și componența datoriilor din pasivul patrimonial.
Analiza îndatorării are ca obiect caracterizarea situației îndatorării societății comerciale în raport cu resuresele acesteia, precum și sursele de finanțare rezultate din activitatea însăși a societății. Aceste surse reprezintă în fapt rezultate financiare ale societății, din care aceasta poate restitui datoriile sale.
Aceste rate sunt prezentate pe scurt după cum urmează:
1) Rata levierului (L) sau coeficientul total de îndatorare exprimă gradul în care capitalurile proprii asigură finanțarea activității întreprinderii; poate fi interpretată și ca o rată a autonomiei financiare, indicând măsura în care angajamentele pe termen lung și scurt sunt garantate de capitalurile proprii.
Rl=
Normele bancare impun existența unui levier mai mic de 1 pentru a acorda în continuare credite în condiții de garanție sigură. Cu cât levierul este mai mare decât 1 cu atât întreprinderea va depinde mai mult de creanțierii săi.
2) Rata datoriilor financiare (RDF) reflectă gradul de îndatorare pe termen lung.
Rdf=
Normele bancare impun o rată mai mică decât 0,5 pentru ca întreprinderea să beneficieze în continuare de credite pe termen mediu și lung.
Rata creditelor de trezorerie (RCT) măsoară gradul în care întreprinderea angajează credite bancare pe termen scurt pentru a suplini capacitatea de autofinanțare a investițiilor de autofinanțare.
Rct=
Rata creditelor de trezorerie este complementară ratei de finanțare a nevoii de fond de rulment, existând următoarea corelație: RFN=1–RCT.
Rata capacității de împrumut (RCI) compară resursele proprii cu împrumuturile contractate pe termen lung.
Rci =
Normele bancare impun o rată supraunitară, întrucât o valoare mai mică decât 1 reflectă o capacitate teoretică de împrumut saturată.
5) Rata capacității de rambursare (RCR) exprimă, în număr de ani, capacitatea întreprinderii de a rambursa în totalitate împrumuturile contractate pe termen lung, respectiv a datoriilor totale (pe termen lung și scurt), dacă ar folosi întreaga capacitate de autofinanțare (CAF) în acest scop.
Rcr=
unde:
CAF = Excedentul brut din exploatare + Alte venituri din exploatare – Alte cheltuieli de exploatare + Venituri financiare – Cheltuieli financiare + Venituri extraordinare – Cheltuieli extraordinare – Impozit pe profit
sau CAF = Profit net + Amortisment
– arată (în ani) durata rambursării datoriei financiare; situația normală: RCR ≤ 3 ;
– cu cât RCR este mai mic, cu atât soliditatea financiară a firmei este mai mare.
Cu cât valoarea raportului este mai mică, cu atât va fi mai bună capacitatea de rambursare. Normele bancare impun un număr de maxim 3 ani pentru rambursarea teoretică a împrumuturilor pe termen lung pe seama capacității de autofinanțare, respectiv maxim 4 ani pentru rambursarea datoriilor totale.
6) Rata de prelevare a cheltuielilor financiare (RPC) evidențiază capacitatea de plată a costului îndatorării.
Rpc =
– arată suportabilitatea costurilor financiare;
– situația normală, RPC ≤ 40%; cazul RPC > 40% exprimă o dependență ridicată sau în curs de creștere față de obligațiile financiare;
Rata de prelevare a cheltuielilor financiare separă întreprinderile sănătoase de cele falimentare. Dacă raportul este mai mare decât 0,6 întreprinderea înregistrează probleme grave de gestiune financiară și riscă să intre în stare de faliment. De asemenea, dacă cheltuielile financiare depășesc excedentul de trezorerie al exploatării, îndatorarea devine insuportabilă pentru rentabilitatea economică a întreprinderii.
TABEL-DETERMINAREA SI EVOLUTIA RATELOR DE INDATORARE
Normele bancare impun existența unui levier mai mic decât 1 pentru a asigura în continuare acordarea de credite în condiții de garanție sigură. Rata datoriilor financiare este cuprinsa in perioada analizata sub valoarea 0,6 considerata optima drept urmare intreprinderea mai poate beneficia de credite bancare pe termen lung și mediu.
Rata creditelor de trezorerie este 0, considerata optima .
Rata capacității de rambursare . Cu cât valoarea raportului este mai mică cu atât va fi mai bună capacitatea de rambursare. Pe perioada analizata aceasta rata este de 0,25 in anul 2011, ceea ce semnifica faptul ca societatea poate rambursa ceditele într-o prioada mai scurta de timp.
Rata de prelevare a cheltuielilor financiare separă întreprinderile sănătoase de cele falimentare. Dacă raportul este mai mare decât 0,6 întreprinderea înregistrează probleme grave de gestiune financiară și riscă să intre în stare de faliment. De asemenea, dacă cheltuielile financiare depășesc excedentul de trezorerie la exploatării, îndatorarea devine insuportabilă pentru rentabilitatea economică a întreprinderii. In cazul intreprinderii analizate aceasta rata se situeaza intre limitele acceptate, aspect favorabil pentru societate.
CAPITOLUL V
CONCLUZII ȘI PROPUNERI
Amplul studiu de marketing elaborat de SC TURISM FELIX S.A.Oradea nu a confirmat întru totul obiectivele financiare prognozate.
Puncte tari
Analiza ratelor de structură a pasivului scoate în evidență valori mult superioare limitelor stabilite de normele bancare:
-rata stabilității financiare (minim 50%) – realizat 52,63%
-rata autonomiei financiare globale (minim33% – realizat 52,42 %
-rata autonomiei financiare la termen, minim 50% – realizat 99,61%
-rata de îndatorare globală maxim 50% – realizat 29,99%
Analiza echilibrului financiar scoate în evidență o trezorerie netă pozitivă cu tendință oscilatorie înregistrând 4 170 168 RON în 2011, ce confirmă existența unui echilibru financiar realizat în condițiile unui fond de rulment pozitiv cu tendință crescătoare și a unei nevoi de fond de rulment negative de – 2 144 821 RON în 2010.
Ratele de lichiditate și solvabilitate înregistrează valori superioare valorilor minime creind premizele unei circulații monetare sănătoase și a eliminării riscurilor financiare.
Ratele de îndatorare înregistrează valori normale pe toată perioada analizată existând un risc minim de faliment.
Puncte slabe
Societatea, deși dispune de o structură financiară adecvată, datoriile reprezentând 12,1% din totalul surselor de finațare, 10% sunt reprezentate de datorii pe termen lung în sumă de 21094332 RON în 2010, concretizați în finanțarea modernizărilor în condițiile în care rezultatele nete și capacitatea de autofinanțare înregistrează o tendință de scădere.
Analiza contului de profit și pierdere scoate în evidență tendința de sădere a rezultatului net de la 1.524.158 RON în 2009, la 1.212.989 RON în 2011 în condițiile în care valoarea adăugată înregistrează aceeași tendință ca o consecință a scăderii cifrei de afaceri.
Capacitatea de autofinanțare înregistreză o tendință de scădere de 14403578 RON în 2008 la 9810051 RON în 2010 în condițiile diminuării rezultatelor nete, fapt ce afectează politica de modernizare și dezvoltate a societății impunând apelarea la credite pe termen lung.
Analiza ratelor de rentabilitate scoate în evidență tendința de scădere a ratelor de rentabilitate brute și nete, ratei de rentabilitate financiară și a celor de marjă care în condiții inflaționiste determină rate de rentabilitate reale negative.
BIBLIOGRAFIE
1. Băileșteanu Gheorghe, „Diagnostic, risc și eficiență în afaceri”, Editura Mirton, Timișoara, 1997
2. Bistriceanu D. Gheorghe, Mihai N. Adochiței, Emil Negrea, „Finanțele agenților economice”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1995
3. Bogdan Victoria, Bazele contabilitatii contemporane, Editura Universitatii din Oradea, Oradea, 2004
4. Bran Paul, “Finanțele întreprinderii”, Casa Editorială Logos, Chișinău, 1995
5. Brezeanu Petre, Prăjișteanu Bogdan, „Gestiunea financiară a portofoliului”, Editura Economică, București, 2002
6. Chirilă Emil, „Finanțele întreprinderilor”, Editura Universității din Oradea, Oradea, 2001
7. Eros-Stark Lorant, Ioan Marius Pantea, „Analiza situației financiare a firmei – Elemente teoretice. Studiu de caz”, Editura Economică, București, 2001
8. Eros-Stark Lorant, Ioan Marius Pantea, „Analiza situațiilor financiare. Studiu de caz, Editura Marineasa”, Timișoara, 1999
9. Gil Lafuente Ana Maria, „Analiza financiară în condiții de incertitudine”, Editura AIT Laboratories, București, 1994
10. Hada Teodor (coord.), „Diagnosticul firmei – studiu de caz”, Editura Intelcredo, Deva, 1996
11. Hada Teodor, “Finanțele agenților economici din România”, Editura Intelcredo, Deva, 1999
12. Hoanță Nicolae, “Finanțele firmei – aplicații practice”, Casa de Presă și Editură Tribuna, Sibiu, 1998
13. Lezeu Dorina Nicoleta, „Analiza situațiilor financiare ale întreprinderii”, Editura Economică, București, 2004
14. Negescu Ion, Negescu Mihaela Diana, “Contabilitatea întreprinderii”, Tribuna Economică, București, 1999
15. Ristea Horia, Ștefănescu Nicolae, „Gestiunea financiară a întreprinderii”, Editura Mirton, Timișoara, 1996
16. Stancu Ion, “Finanțe, Teoria piețelor financiare, Finanțele întreprinderilor, Analiză și gestiune financiară”, Editura Economică, București, 1997
17. Stancu Ion, „Gestiunea financiară a agenților economici”, Editura Economică, București, 1994
18. Ștefea Petru, “Analiza rezultatelor întreprinderi”i, Editura Mirton, Timișoara, 2002
19. Toma Mihai, Alexandru Felicia, “Finanțe și gestiune financiară de întreprindere”, Editura Economică, București, 1998
20. Toma Marin, Chivulescu Marius, „Ghid pentru diagnostic și evaluare a întreprinderi”i, Editura Corpul Experților Contabili și Contabililor Autorizați din România, București, 1996
21. Vintilă Georgeta, „Gestiunea financiară a întreprinderii”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1999
22. www.ase.ro; Biblioteca Digitală ASE, Cursuri în format digital, București, 2005
Prof univ.drd. Vasile Robu, N. Georgescu, “Analiza economico-financiară”;
Prof univ.drd. Radu Stroe, “Gestiunea financiară a întreprinderii.Note de curs și aplicații”
BIBLIOGRAFIE
1. Băileșteanu Gheorghe, „Diagnostic, risc și eficiență în afaceri”, Editura Mirton, Timișoara, 1997
2. Bistriceanu D. Gheorghe, Mihai N. Adochiței, Emil Negrea, „Finanțele agenților economice”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1995
3. Bogdan Victoria, Bazele contabilitatii contemporane, Editura Universitatii din Oradea, Oradea, 2004
4. Bran Paul, “Finanțele întreprinderii”, Casa Editorială Logos, Chișinău, 1995
5. Brezeanu Petre, Prăjișteanu Bogdan, „Gestiunea financiară a portofoliului”, Editura Economică, București, 2002
6. Chirilă Emil, „Finanțele întreprinderilor”, Editura Universității din Oradea, Oradea, 2001
7. Eros-Stark Lorant, Ioan Marius Pantea, „Analiza situației financiare a firmei – Elemente teoretice. Studiu de caz”, Editura Economică, București, 2001
8. Eros-Stark Lorant, Ioan Marius Pantea, „Analiza situațiilor financiare. Studiu de caz, Editura Marineasa”, Timișoara, 1999
9. Gil Lafuente Ana Maria, „Analiza financiară în condiții de incertitudine”, Editura AIT Laboratories, București, 1994
10. Hada Teodor (coord.), „Diagnosticul firmei – studiu de caz”, Editura Intelcredo, Deva, 1996
11. Hada Teodor, “Finanțele agenților economici din România”, Editura Intelcredo, Deva, 1999
12. Hoanță Nicolae, “Finanțele firmei – aplicații practice”, Casa de Presă și Editură Tribuna, Sibiu, 1998
13. Lezeu Dorina Nicoleta, „Analiza situațiilor financiare ale întreprinderii”, Editura Economică, București, 2004
14. Negescu Ion, Negescu Mihaela Diana, “Contabilitatea întreprinderii”, Tribuna Economică, București, 1999
15. Ristea Horia, Ștefănescu Nicolae, „Gestiunea financiară a întreprinderii”, Editura Mirton, Timișoara, 1996
16. Stancu Ion, “Finanțe, Teoria piețelor financiare, Finanțele întreprinderilor, Analiză și gestiune financiară”, Editura Economică, București, 1997
17. Stancu Ion, „Gestiunea financiară a agenților economici”, Editura Economică, București, 1994
18. Ștefea Petru, “Analiza rezultatelor întreprinderi”i, Editura Mirton, Timișoara, 2002
19. Toma Mihai, Alexandru Felicia, “Finanțe și gestiune financiară de întreprindere”, Editura Economică, București, 1998
20. Toma Marin, Chivulescu Marius, „Ghid pentru diagnostic și evaluare a întreprinderi”i, Editura Corpul Experților Contabili și Contabililor Autorizați din România, București, 1996
21. Vintilă Georgeta, „Gestiunea financiară a întreprinderii”, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1999
22. www.ase.ro; Biblioteca Digitală ASE, Cursuri în format digital, București, 2005
Prof univ.drd. Vasile Robu, N. Georgescu, “Analiza economico-financiară”;
Prof univ.drd. Radu Stroe, “Gestiunea financiară a întreprinderii.Note de curs și aplicații”
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Finantele Firmelor (ID: 140304)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.