Finanțe publice I Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE [628157]

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
1

Capitolul 1

Finanțele – concept,
disciplin ă de studiu

1.1. Conceptul privind finan țele în general
Dicționarul explicativ al limbii române define ște finanțele ca fiind
„totalitatea mijloacelor b ănești care se g ăsesc la dispozi ția unui stat și care sunt
necesare pentru îndeplinirea func țiilor și sarcinilor sale“1. O defini ție mai apro-
piată de semnifica ția pe care o au ast ăzi finanțele, dup ă mai mul ți autori și
specialiști în domeniu, este dat ă de Dicționarul enciclopedic român, dup ă care
finanțele ar reprezenta „rela ții sociale, de natur ă economic ă, care apar în
procesul reparti ției produsului social și în special al venitului na țional în leg ătură
cu îndeplinirea sarcinilor și funcțiilor statului“2. Finanțele îmbrac ă în mod necesar
forma valoric ă, bănească. Din punct de vedere istoric, ele sunt indisolubil legate
de apariția și existența statului și a relațiilor „marf ă-bani“.
După un colectiv de autori, coordona ți de academicianul Iulian V ăcărel3,
finanțele exprimă „relații sociale de natur ă economic ă, în expresie b ănească, ce
apar într-un anumit proces și cu un scop bine determinat“.
Din defini țiile prezentate „finan țelor publice“ rezult ă că acestea reflect ă, în
primul rând, raporturi care se nasc în procesul de constituire și repartizare a
fondurilor bugetare și extrabugetare, dar ele trebuie s ă aibă în vedere și meto-
dele, procedeele și tehnicile care se circumscriu acestui scop. Este necesar ca
întregul proces s ă conducă la constituirea unor resurse suficiente pentru ca statul
să-și poată exercita în bune condi ții atribuțiile și funcțiile sale.
Alți autori și economi ști străini4 sunt de p ărere că finanțele ar reprezenta:

1 Dicționarul explicativ al limbii române, Edi ția a II-a, Univers enciclopedic, Bucure ști, 1998, pag. 380
2 Dicționarul enciclopedic român, Editura Politic ă, București, 1964, vol. II, pag. 396
3 Iulian V ăcărel și colaboratorii – „Finan țele publice“, Editura Didactic ă și Pedagogic ă R.A.,
București, 1999, pag. 36

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
2
/G83 M.R. Grandillat4: „Știința finanțelor expune legile în conformitate cu
care finan țele sunt percepute și cheltuite cu spirit de economie“;
/G83 Paul Leroy-Beaulieu define ște știința finanțelor ca fiind4 „știința
veniturilor publice și utilizarea acestor venituri“;
/G83 Giorgio Brosio arat ă că4 „termenul de finan țe publice de-
semneaz ă ansamblul activit ății desfășurate de sectorul public al econo-
miei, care comport ă utilizarea resurselor economice și care sunt cla-
sificate, în mod tradi țional, în dou ă mari categorii: de cheltuieli și de ve-
nituri“.
Enciclopedia American ă a activit ății bancare și financiare4 definește
finanțele în sens restrâns și în sens larg. În sens restrâns „finanțele publice
trebuie s ă se refere la veniturile publice (impozitarea), la cheltuielile publice și la
managementul datoriei publice“. În sens larg „finanțele trebuie s ă aibă în vedere
toate activit ățile Guvernului generatoare de beneficii economice sau de costuri“,
iar Wiliam J. Shultz și C. Lowell Harriss sus țin că4 „știința finanțelor publice se
ocupă cu studiul faptelor, principiilor, tehnicilor și efectelor dobândirii și cheltuirii
fondurilor de c ătre organele guvernamentale și administra ției datoriei publice“.
Din cele de mai sus rezult ă că, deși există deosebiri de nuan ță în definirea
finanțelor, marea majoritate a economi știlor și autorilor care s-au aplecat asupra
studierii științei finanțelor este unanim ă în a aprecia c ă, înainte de toate, ele
reprezint ă „relații sociale de natur ă economic ă ce se stabilesc în procesul form ării
și utilizării resurselor publice de care statul are nevoie pentru a- și putea exercita
drepturile și obligațiile pe care le are fa ță de națiune“, dar ele nu se rezum ă
numai la acest rol deosebit, ci au atribu ții tot atât de importante și în ceea ce
privește interven ția statului în economie. Deci, din acest punct de vedere, sarcina
principală a celor care se ocup ă cu studiul acestei discipline este de a determina
și stabili care sunt instrumentele, pârghiile și mijloacele cele mai adecvate pe
care statul s ă le aibă la îndemân ă pentru a interveni pozitiv în via ța economic ă și
a influen ța favorabil rela țiile sociale din cadrul societ ății.
În acest scop, din aceea și sursă4, economistul italian Giorgio Brosio, la
care ne-am mai referit, consider ă că „finanțele publice nu epuizeaz ă toate
formele interven ției publice a statului în economie“, în timp ce Enciclopedia
American ă a activit ății bancare și financiare apreciaz ă că, pe lâng ă rolul
finanțelor publice la „sporirea veniturilor și la administrarea eficient ă a fondurilor
prin politicile fiscale pe care le stabile ște, este necesar ă adaptarea acestora la
planificarea macroeconomic ă în asemenea domenii, cum ar fi m ăsurile antici-
clice, cre șterea economic ă și stabilitatea“.

4 Citatele autorilor str ăini sunt preluate din lucrarea „Finan țele publice – Iulian V ăcărel și
colaboratorii“, Editura Didactic ă și Pedagogic ă R.A., Bucure ști, 1999, pag. 40-43

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
3
Rezultă, deci, că rolul finan țelor publice nu trebuie s ă fie numai acela de
procurare a resurselor financiare și utilizarea lor eficient ă prin institu țiile publice
specifice statului, ci și acela care, prin politicile fiscale și bugetare, s ă influențeze
procesele economice, s ă corecteze evolu ția ciclică a crizelor economice, s ă
asigure o cre ștere economic ă și o stabilitate economico-social ă, în general.
După Gaston Jeze, expresia de „finan țe“ și-ar avea originea din limba latin ă
de la cuvântul „finis“, folosit adesea în sensul de termen de plat ă: „finanțele
publice vizeaz ă banii publici și, prin extindere, achizi ționarea, administrarea și
utilizarea banilor publici“5.
Cu timpul, cuvântul „finan țe“ a căpătat un sens mai larg, incluzând în cadrul
acestora, pe lâng ă bugetul de stat și bugetele locale, opera țiunile bancare și de
bursă, relațiile comerciale și asigurările obligatorii și facultative de bunuri și
persoane.
Altfel spus, finan țele ar cuprinde toate sferele vie ții economice și sociale a
căror relații pot fi cuantificate prin intermediul banilor.
Când abord ăm problema „finan țelor, în general“, putem accepta includerea
în cadrul acestei no țiuni și a creditului, a finan țelor private, a asigur ărilor, iar când
ne referim la no țiunea de „finan țe publice“ trebuie s ă avem în vedere faptul c ă în
cadrul lor putem încadra numai acele raporturi, rela ții, care se nasc între stat, pe
de o parte, și membrii s ăi, pe de alt ă parte, în calitate de contribuabili, dar și de
beneficiari ai unor servicii publice și semipublice, și uneori de resurse b ănești, în
mod direct.
În acest sens, rela țiile care se statornicesc, în general, între stat și membrii
săi sunt urm ătoarele:
a) relații care exprim ă transfer de resurse b ănești (bugetare) f ără echivalent și
cu titlu nerambursabil de la membrii societ ății către stat și, invers, de la stat c ătre
aceștia. Aceste rela ții formeaz ă finanțele publice clasice. În România, cel mai bine
acestea sunt exprimate prin intermediul bugetului de stat și bugetelor locale;
b) relații care exprim ă transfer de resurse b ănești sub forma contribu țiilor
obligatorii c ătre institu țiile specializate ale statului și apoi, invers, de la acestea
către cei care au participat la aceste contribu ții sub forma pensiilor și a altor
ajutoare și servicii sociale. Cel mai frecvent, în țara noastr ă, aceste rela ții sunt
exprimate prin bugetul asigur ărilor sociale de stat, bugetul asigur ărilor pentru
șomaj și al unor fonduri speciale (de s ănătate, spre exemplu);
c) relații care exprim ă transfer de resurse b ănești prin mijloacele
extrabugetare c ătre institu țiile publice centrale sau locale în schimbul unor
prestări de servicii (educa ție, ocrotirea s ănătății, cultură etc.);

5 Iulian V ăcărel și colaboratorii – „Finan țele publice“, Editura Didactic ă și Pedagogic ă R.A.,
București, 1999, pag. 40

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
4
d) relații care exprim ă constituirea de resurse b ănești prin împrumuturi
mijlocite de b ănci sau de alte institu ții financiare specializate – acestea sunt rela ții
de credit în cadrul c ărora men ționăm și împrumuturile de stat la care apeleaz ă
statul pe plan intern sau extern pentru finan țarea și refinan țarea deficitului
bugetar și datoriei publice. Împrumuturile (de stat) în acest context au un dublu
caracter: în primul rând, ele reprezint ă relații de credit, pentru c ă aceasta este
natura lor, iar în al doilea rând, ele se circumscriu finan țelor publice , întrucât prin
intermediul lor statul finan țează deficitul bugetar, deci cheltuieli publice, iar
“costul” acestor resurse este suportat apoi integral din fondurile publice (impozite viitoare);
e) relații care exprim ă transfer obligatoriu și facultativ de resurse b ănești în
schimbul unor contrapresta ții viitoare care depind de producerea unui eveniment
aleatoriu dinspre asigura ți către asiguratori și eventual invers. Aceste rela ții
determin ă relații de asigur ări de bunuri și persoane;
f) relații din cadrul activit ăților proprii ale întreprinderilor produc ătoare de
bunuri și servicii, în scopul realiz ării de profit și maximiz ării acestuia.
Față de cele men ționate mai sus, finan țele publice sunt reprezentate de
relațiile bănești menționate la literele „a“, „b“ și „c“ și parțial la cele de la litera „d“
(împrumuturile de stat), iar cele private de la literele „d“, „c“, „e“ și „f“.
Potrivit celor enun țate mai sus, finan țele private circumscriu în rândul lor
relațiile de credit, precum și relațiile create în cadrul asigur ărilor obligatorii și
facultative, deoarece activit ățile desfășurate de b ăncile comerciale, societ ățile de
asigurări și alte institu ții financiare specializate în aceast ă direcție, bursele de
valori, societ ățile de intermediere etc. au acela și scop final, realizarea și
maximizarea profitului, în timp ce rolul finan țelor publice este acela de a satisface
interesele generale ale societ ății.
Rezultă, deci, că în cadrul finan țelor publice clasice se includ numai acele
relații care determin ă constituirea de resurse financiare la dispozi ția statului prin
constrângere și fără o contrapresta ție imediat ă, în timp ce în cadrul finan țelor în
general se includ și relațiile de credit, cele de asigur ări și finanțele private.
Cum rela țiile generate de constituirea de resurse din mijloace
extrabugetare la dispozi ția unor anumite institu ții publice, în schimbul unor
servicii ale acestora, nu sunt realizate prin constrângere și au drept scop un con-
traserviciu, deci nu sunt îndeplinite cele dou ă condiții de bază, „constrângerea“ și
neefectuarea „unui contraserviciu imediat“, s-ar putea considera c ă aceste
transferuri de mijloace b ănești nu reprezint ă finanțe publice. Reglement ările
românești în materie îns ă (Legea finan țelor publice nr. 500/2002) încadreaz ă și
aceste resurse în cadrul finan țelor publice, condi ționat probabil de faptul c ă
acestea se constituie și se utilizeaz ă prin intermediul Trezoreriei Statului și
privesc între ținerea și funcționarea institu țiilor publice.

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
5
În abordarea no țiunii de finan țe este necesar deci s ă facem distinc ție între
finanțele publice , care sunt asociate cu statul, cu unit ățile administrativ-
teritoriale și alte institu ții de drept public și au drept scop satisfacerea intereselor
generale ale membrilor societ ății, și finanțele private , care sunt asociate cu
întreprinderile, b ăncile, societ ățile de asigur ări etc., iar resursele lor financiare
sunt destinate unor activit ăți producătoare de bunuri și servicii, în scopul ob ținerii
de profit.
De aceea, între finan țele publice și cele private exist ă multe deosebiri,
printre care se num ără:
a) Constituirea resurselor finan țelor publice se face în cea mai mare m ăsură
prin constrângere de la persoane juridice și fizice, și numai într-o anumit ă
măsură și pe calea împrumuturilor, deci pe baz ă de relații contractuale.
Resursele necesare finan țelor private se realizeaz ă în primul rând pe
calea disponibilit ăților proprii ale subiec ților economici respectivi și numai
diferența de resurse pân ă la necesar pe baze contractuale în condi țiile
cererii și ofertei (creditul bancar).
b) Împotriva institu țiilor statului nu se pot lua m ăsuri de executare silit ă dacă
acestea nu- și onoreaz ă prevederile aprobate prin bugete, pe cât ă vreme
împotriva agen ților economici și a altor persoane juridice și fizice, dac ă
aceștia nu-și achită obligațiile către buget, sau nu- și respect ă angaja-
mentele contractuale, calea principal ă este aceea a execut ării silite.
c) Scopul constituirii resurselor publice este acela al satisfacerii nevoilor
generale ale societ ății, în timp ce acela al resurselor financiare private,
pe baza c ărora func ționează afacerile private, este ob ținerea de profit
și a maximiz ării acestuia în beneficiul unui grup restrâns de între-
prinzători sau a singurului întreprinz ător în cauz ă.
d) Gestiunea fondurilor publice este supus ă reglement ărilor dreptului
public (Legi, Hot ărâri ale Guvernului etc.), în timp ce gestiunea
finanțelor private este supus ă dreptului comercial (contracte etc.).
e) La constituirea resurselor financiare publice particip ă toți membrii
societății persoane juridice și fizice (care au venituri impozabile sau
dețin averi), pe cât ă vreme la constituirea fondurilor private particip ă un
număr restrâns de persoane și în unele cazuri unul singur.
f) Prin politicile fiscale și bugetare folosite de c ătre stat cu prilejul
constituirii și utilizării resurselor financiare publice, statul intervine în
viața economic ă și socială, avantajând sau sanc ționând financiar
anumiți subiecți din economie și societate. În acela și timp, în cadrul
finanțelor private, în procesul de distribuire a câ știgurilor iau parte
numai persoane care au participat la constituirea resurselor în mod direct propor țional cu contribu ția fiecăruia la capitalul social.

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
6
În concluzie, din punct de vedere conceptual finan țele publice exprim ă relații
sociale de natur ă economic ă care se nasc în procesul de constituire și utilizare a
resurselor publice între stat, pe de o parte, și membrii s ăi, pe de alt ă parte, în
vederea satisfacerii nevoilor de interes general a societ ății. În acest proces statul
joacă un rol activ în via ța economic ă și socială a țării folosindu-se de metodele,
tehnicile și instrumentele politicilor fiscale și bugetare prin intermediul c ărora caut ă
să atenueze efectele negative ale unor crize ciclice și să influențeze pozitiv
procesele economice și sociale din societate.
1.2. Caracterul istoric al finan țelor publice
și evoluția acestora
Finanțele în general și cele publice în special au ap ărut pe o anumit ă
treaptă de dezvoltare a societ ății, adică atunci când au ap ărut clasele sociale, cu
organizarea lor specific ă, când a ap ărut produc ția de mărfuri și când schimbul
acestora se efectua, în cea mai mare parte, prin intermediul banilor. Începând din acest moment, când statul folose ște în cea mai mare m ăsură banii pentru a- și
acoperi cheltuielile sale de administra ție, apărare etc., putem vorbi deja despre
apariția primelor elemente de finan țe.
În aceast ă perioad ă, prin separarea organismelor statului îns ărcinate cu
apărarea, ordinea public ă, administra ția de cele privind sfera produc ției
materiale, existen ța finanțelor publice este condi ționată de redistribuirea
veniturilor din sfera productiv ă.
Existența finanțelor este deci strâns legat ă și condiționată de cea a statului,
a schimbului de m ărfuri și a banilor prin intermediul c ărora are loc redistribuirea
unei părți importante din produsul intern brut în vederea acoperirii cheltuielilor
publice ale statului, necesare îndeplinirii atribu țiilor și funcțiilor sale.
În sclavagism și chiar în orânduirea feudal ă, vistieria statului se confunda
adesea cu „c ămara“ personal ă a monarhului și, în acea vreme, între fondurile
publice și cele ale regelui nu exista o delimitare clar ă, din care cauz ă partea cea
mai însemnat ă a cheltuielilor statului era acoperit ă prin contribu ții benevole ale
supușilor, de obicei în natur ă.
Numai începând cu orânduirea capitalist ă, când produc ția de m ărfuri
devine dominant ă și relațiile bănești capătă o largă dezvoltare și când acoperirea
cheltuielilor statului se face în întregime prin intermediul banilor colecta ți de la
contribuabili pe calea impozitelor, taxelor și contribu țiilor obligatorii, finan țele
încep să cuprindă toate sferele vie ții economice și sociale.
În perioada de început a capitalismului, în cea de ascensiune a acestuia și
chiar în perioada capitalismului premonopolist, prevala doctrina liberalismului economic caracterizat ă prin neinterven ția statului în economie, activitatea
economic ă urmând a se desf ășura liberă pe baza legilor obiective ale economiei
concuren țiale de pia ță.

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
7
În aceast ă etapă a dezvolt ării societ ății funcționa deci concep ția clasică,
potrivit c ăreia de activitatea economic ă trebuia s ă se ocupe sectorul privat și
orice participare a statului la via ța economic ă era socotit ă neproductiv ă și
neavenit ă. Statul și organismele sale trebuia s ă se ocupe numai de problemele
apărării, ordinii publice, administra ției publice și strictului necesar privind asigu-
rarea unor servicii și utilități publice minime. În acest context, finan țelor publice le
revenea numai rolul de a asigura resursele b ănești necesare func ționării normale
a acestor sectoare. Rolul lor trebuia s ă fie neutru pentru a nu influen ța în nici un
fel relațiile economice care se manifestau în societate.
În aceast ă perioad ă, în domeniul finan țelor publice func ționa principiul
potrivit c ăruia bugetul statului trebuia s ă fie echilibrat, veniturile bugetare mai
mari decât cheltuielile, sau în cel mai r ău caz egale. Nerespectarea acestuia era
considerat ă o abatere grav ă de la regulile care guvernau mecanismul economic
și financiar, deoarece genera infla ție și alte efecte negative în economie.
Această perioad ă din istoria finan țelor publice mai era cunoscut ă și sub
denumirea de cea a „statului jandarm“ sau a „Guvernului ieftin“, întrucât finan țele
publice trebuia s ă stabileasc ă astfel de impozite și taxe, încât acestea s ă
acopere numai strictul necesar pentru acoperirea cheltuielilor de ap ărare, ordine
publică și a celor pentru administra ția publică, cu predilec ție.
Etapa urm ătoare a evolu ției finan țelor publice este cea din perioada
capitalismului monopolist, mai ales de dup ă criza economic ă din 1929/1933 și
care cu diferite nuan țe continu ă și în perioada zilelor noastre, cunoscut ă și sub
denumirea de „perioada Statului bun ăstării“, sau cea a interven ției statului în
economie.
Potrivit acestei doctrine, finan țele publice trebuie s ă se ocupe și cu
studierea instrumentelor, mijloacelor și pârghiilor cu ajutorul și prin intermediul
cărora statul s ă poată interveni eficient în via ța economic ă pentru a influen ța
pozitiv procesele economice în folosul tuturor membrilor societ ății. Astfel, pe
lângă procurarea resurselor financiare de care are nevoie, prin politicile sale
fiscale și bugetare, este recomandat ca statul s ă intervină energic în procesele
economice pentru a preveni crizele economice și efectele lor negative.
În viziunea acestei concep ții statul este chemat s ă-și organizeze propriile
afaceri în economie, s ă sprijine prin subven ții, facilități fiscale și alte politici
bugetare sectoarele economice socotite de el importante pentru țară, să limiteze
șomajul și să finanțeze corespunz ător sectoarele de protec ție socială din societate.
În contextul acestei doctrine nu se mai pune deloc problema echilibrului
bugetar, majoritatea statelor moderne construindu- și bugetele cu deficite, acest
sistem fiind chiar recomandat deoarece ar duce la sc ăderea ratei șomajului și
oferă posibilitățile unei relans ări economice ulterioare prin comenzile statului pe
seama acestor deficite bugetare.

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
8
1.3. Finan țele – știință și disciplin ă de studiu
Așa cum s-a men ționat mai înainte, finan țele publice exprim ă relații sociale
de natur ă economic ă, întrucât, cu aceast ă ocazie prin redistribuirea unei p ărți
importante a produsului intern brut, între stat, pe de o parte, și membrii societ ății,
persoane juridice și fizice, pe de alt ă parte, se creeaz ă avantaje pentru unii
membri și sectoare ale economiei și societății, și o amputare a veniturilor,
respectiv, o dezavantajare a altora, deci se modific ă, pe aceast ă cale, raporturile
economice, financiare și sociale din cadrul structurilor sociale.
În consecin ță, știința finanțelor trebuie s ă se ocupe cu stabilirea rela țiilor
care se statornicesc în societate cu prilejul constituirii resurselor publice, ope-
rațiune care presupune un complex de m ăsuri, printre care stabilirea cuantumului
obligațiilor membrilor societ ății către stat, colectarea acestora, administrarea
acestor fonduri etc., precum și a relațiilor care se formeaz ă apoi în societate cu
prilejul distribuirii acestor resurse c ătre ramuri, sectoare și alți membri ai so-
cietății, persoane fizice și juridice.
De asemenea, dac ă se accept ă ca, în cadrul no țiunii de finan țe în general,
să se includ ă și creditul, asigur ările și finanțele private, rezult ă că știința finanțelor
trebuie s ă aibă în vedere și relațiile care se creeaz ă în cadrul creditului bancar, al
asigurărilor obligatorii și facultative de bunuri și persoane, și al finan țelor private,
precum și a metodelor și tehnicilor care se folosesc pentru traducerea în fapt a
acestor rela ții, inclusiv a logisticii și elementului uman care particip ă direct la for-
marea și înfăptuirea lor.
Potrivit acad. Iulian V ăcărel6, „știința finanțelor constituie o ramur ă a
științelor economice și are ca obiect de studiu:
a) relațiile economice care apar în procesul constituirii și repartiz ării
fondurilor bugetare și extrabugetare ale autorit ăților publice centrale,
ale unităților administrativ-teritoriale și ale altor institu ții de drept public
denumite generic fonduri de resurse financiare publice;
b) metodele de gestionare folosite în cadrul sectorului public;
c) modalit ățile de stabilire, percepere și urmărire a impozitelor și venitu-
rilor nefiscale;
d) metodele de dimensionare și repartizare a cheltuielilor publice pe
obiective, ac țiuni și beneficiari;
e) procedura de angajare și efectuare a cheltuielilor publice din fonduri
bugetare și extrabugetare;
f) întocmirea, aprobarea, executarea și încheierea bugetelor de venituri
și cheltuieli publice la diferite e șaloane ale autorit ăților publice;

6 Iulian V ăcărel și colaboratorii – „Finan țele publice“, Editura Didactic ă și Pedagogic ă R.A.,
București, 1999, pag. 44-45

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
9
g) modalit ățile de echilibrare a diferitelor categorii de bugete, de
acoperire a eventualelor goluri temporare de cas ă și de finan țare a
deficitelor bugetare;
h) organizarea și efectuarea controlului financiar de natur ă politică, admi-
nistrativă și jurisdic țională, cu caracter preventiv, operativ-curent și
postum, de c ătre diverse organe de stat;
i) plasarea și rambursarea împrumuturilor de stat, gestionarea datoriei
publice;
j) metodele de ra ționalizare a op țiunilor bugetare;
k) metodele de planificare, proiectare și prognozare financiar ă;
l) politica financiar ă promovat ă de stat;
m) criteriile ce trebuie avute în vedere de organele de decizie cu prilejul
aprobării și finanțării cheltuielilor publice;
n) efectele directe și indirecte ale prelev ărilor de resurse la fondurile
publice, ale repartiz ării și utilizării acestora asupra procesului repro-
ducției sociale;
o) metodele de determinare a eficien ței sau eficacit ății cu care sunt
utilizate fondurile publice;
p) alte probleme de natur ă economic ă, socială etc., cu efecte financiare.“
Din aceast ă lungă și complex ă definiție rezultă că obiectul de studiu al
științei finanțelor publice trebuie s ă fie studierea metodelor, procedeelor și
tehnicilor specifice, a logisticii necesare a sistemului de institu ții publice și a
aparatului lor de specialitate prin intermediul c ărora se asigur ă constituirea și
utilizarea resurselor financiare publice, private, ale creditului și ale asigur ărilor,
precum și pârghiile și instrumentele specifice de interven ție a statului în
economie și în societate în general.
În îndeplinirea atribu țiilor sale, finan țele publice au leg ătură cu dreptul
administrativ și cel constitu țional. Spre exemplu, constrângerea f ără contrapres-
tație, în cazul impozitelor și taxelor, trebuie stabilit ă de stat prin Legi, Ordonan țe
și Hotărâri de Guvern, Ordine, Instruc țiuni etc. (deci printr-o form ă juridică), care
să fie opozabil ă tuturor membrilor societ ății, iar când aceste resurse se constituie
prin împrumuturi, acestea se contracteaz ă prin acte juridice bilaterale între
împrumut ători și împrumutat (statul).
De asemenea, în procesul de repartizare și utilizare a fondurilor publice pe
destinații, obiective și beneficiari, la baz ă trebuie s ă stea acte ale puterii politice
și ale celei executive.
De aceea, unii speciali ști consider ă finanțele publice ca o ramur ă a Dreptu-
lui public, care are ca obiect studiul regulilor și principiilor referitoare la
banul public.

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
10
De asemenea, finan țele publice se pot prezenta și ca o ramur ă a științei
politice, deoarece partidele politice sunt cele care definesc coordonatele
politicii financiare a statului dintr-o anume etap ă (când se afl ă la putere). Ele
sunt cele care, prin reprezenta ții lor în Parlament și Guvern, stabilesc politicile
fiscale și bugetare, priorit ățile și repartizarea fondurilor, de obicei în favoarea
grupurilor de interese pe care le reprezint ă. Mai devreme subliniam c ă ele,
finanțele, au un pronun țat caracter obiectiv, dar pentru faptul c ă în unele situa ții
prin intermediul lor se satisfac interese de grup sau chiar de „clas ă“ ele au un
suficient caracter subiectiv.
De fapt, finan țele publice sunt o știință care se intersecteaz ă, în multe
privințe, cu economiile de ramur ă și cu alte discipline de profil financiar și
monetar, cu dreptul administrativ, constitu țional și disciplinele sociale.

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
11

Capitolul 2

Conținutul și funcțiile
finanțelor publice

2.1. Con ținutul finan țelor publice
În societate se nasc nevoi colective care nu se pot satisface decât cu
ajutorul colectivit ății, a unor organisme special create în acest scop, în timp ce
nevoile individuale se satisfac de obicei prin activitatea proprie a fiec ărui individ
sau familie, în care situa ție de multe ori intervine pia ța.
Necesitățile colective sunt determinate de faptul c ă ele nu se pot produce și
furniza decât prin intermediul unor organisme special create, dintre care cea mai evoluată formă de organizare a acestora este statul.
Când spunem „stat“ în țelegem toate institu țiile publice speciale ale sale
(Parlament, Pre ședinție, Guvern, Ministere etc.) care îl reprezint ă și în numele c ăruia
acționează, precum și celelalte forme de organizare institu țională administrativ-
teritoriale care privesc teritorii și spații mai mici, jude țe, municipii, ora șe și comune.
Dintre necesit ățile colective care reclam ă organiza ții și organiz ări speciale
amintim: ap ărarea, ordinea public ă, securitatea na țională, asisten ța socială.
Necesitățile colective sunt determinate, de asemenea, de combaterea catastro-
felor naturale sau a unor ac țiuni și obiective care reclam ă cheltuieli uria șe și al
căror efect favorabil se r ăsfrânge asupra colectivit ății numai în timp, dup ă un
anumit num ăr de ani, ca, de exemplu: oprirea procesului de degradare și
alunecare a solului, punerea în valoare a unor z ăcăminte minerale, resurse hidro-
energetice, c ăi rutiere, ecologie, c ăi ferate, aeroporturi etc. Aceste obiective sunt
de interes na țional, de și de avantajul lor imediat beneficiaz ă, în primul rând,
locuitorii acelor zone, dar, în timp, de aceste eforturi financiare vor beneficia marea majoritate a membrilor acelei societ ății.
Din categoria utilit ăților publice, a șa cum s-a mai ar ătat, fac parte acele bunuri
de care pot beneficia deopotriv ă toți membrii societ ății, ca, de exemplu: ap ărarea,

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
12
ordinea intern ă, iluminatul public sau alte utilit ăți edilitar gospod ărești, drumuri,
poduri, aliment ări cu apă stradală etc., strict necesare membrilor societ ății.
În afara nevoilor individuale și strict colective, a treia categorie de utilit ăți sunt
cele semipublice în cadrul c ărora putem eviden ția cheltuielile pentru: educa ție,
cultură, ocrotirea s ănătății, asigur ările sociale etc. Acordarea sprijinului de c ătre
societate membrilor s ăi, a serviciilor și utilităților semipublice, se face în mod selectiv
pe baza anumitor criterii stabilite de autorit ăți și care, de obicei, difer ă de la o țară la
alta și de cele mai multe ori chiar de la o etap ă la alta a dezvolt ării statului respectiv.
Spre exemplu, în domeniul educa ției, acesta este gratuit pân ă la un anumit grad de
instruire (primar, gimnazial) și selectiv pentru înv ățământul superior și postuniversitar
de care beneficiaz ă fie cei mai buni studen ți, fie cei cu o situa ție material ă
nefavorabil ă, fie pe baz ă de criterii combinate.
În domeniul ocrotirii s ănătății sunt gratuite, de exemplu, tratamentele și
investiga țiile pentru prevenirea unor maladii care pot afecta întreaga popula ție,
colectarea de sânge, reducerea morbidit ății etc., în vreme ce folosirea unor
spitale, tratamente speciale și chiar tratarea unor boli curente trebuie asigurate și
pe seama unor resurse financiare private.
Raportul dintre produc ția de bunuri și servicii publice (colective), semipublice și
cea de bunuri și servicii private (individuale) difer ă, de asemenea, de la o țară la alta
și chiar de la o etap ă la alta a dezvolt ării acelei țării. Abunden ța de bunuri și servicii
colective este mai mare în statul în care economia este prosper ă și deci statul
posedă resurse financiare publice abundente și, invers, are loc o restrângere a
bunurilor și serviciilor publice și semipublice în volum și cifre absolute, atunci când
economia acelei țări este în declin, iar finan țele precare.
Totuși, despre o anumit ă tendință pe plan mondial se poate vorbi în aceast ă
privință, în sensul c ă în majoritatea țărilor se observ ă o creștere a ponderii bunurilor
și serviciilor publice și semipublice care se asigur ă prin intermediul fondurilor publice.
Potrivit statisticilor în domeniu, rezult ă că, în prezent, mai ales în țările
dezvoltate, fondurile publice pe care statul le prelev ă la dispozi ția sa pentru finan-
țarea utilit ăților publice și semipublice de țin o pondere însemnat ă în produsul
intern brut (între 40-60%).
Prin constituirea acestor uria șe resurse de la diver și contribuabili, persoane
juridice și fizice și redistribuirea lor c ătre aceia și sau alți beneficiari, persoane
fizice, juridice, grupuri sociale, ac țiuni și obiective, se modific ă semnificativ
raporturile sociale de natur ă economic ă dintre membrii acelei societ ăți, ceea ce,
în final, conduce la avantajarea unora și dezavantajarea altora, cre șterea sau
descreșterea economic ă, modificarea consumului public, semipublic și a celui pri-
vat, precum și a acumul ării.
Așadar, pentru satisfacerea nevoilor generale ale societ ății sunt necesare
resurse financiare importante care au ca izvor de provenien ță produsul intern

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
13
brut și într-o anumit ă măsură chiar avu ția națională, creat(ă) de societate într-o
perioadă dată de timp. În afara resurselor financiare rezult ă că pe aceast ă cale,
pentru finan țarea utilit ăților publice și semipublice, se mai folosesc și resursele
formate din împrumuturile de stat prin contracte bilaterale între stat și creditorii
săi. Împrumuturile în cauz ă, precum și prețul lor dobânda și alte cheltuieli
colaterale la scaden ță sunt suportate apoi tot din venituri publice viitoare.
În concluzie, rela țiile sociale care se stabilesc între stat și instituțiile sale, pe
de o parte, și membrii societ ății, persoane juridice și fizice, pe de alt ă parte, sunt
de natur ă economic ă, întrucât prin intermediul impozitelor și taxelor și a altor
contribuții obligatorii, pe care statul le pretinde contribuabililor s ăi, are loc un
masiv transfer de putere de cump ărare de la ace știa către stat și apoi, invers, de
la acesta c ătre membrii s ăi, în procesul de alocare și utilizare a resurselor pu-
blice. Acest transfer de putere de cump ărare produce un puternic impact asupra
tuturor domeniilor vie ții economice și sociale, cu repercusiuni majore asupra
nivelului de trai al întregii popula ții.
2.2. Func țiile finan țelor publice
Apariția finanțelor publice se datoreaz ă unor necesit ăți și cauze obiectiv
determinate, func ția lor principal ă fiind aceea de a procura resursele financiare
de care are nevoie statul pentru a- și exercita atribu țiile sale și, pe aceast ă cale,
de a interveni eficient în economie și societate în general.
În acest context, func țiile finanțelor publice, dup ă unii autori7, ar consta în:
funcția de reparti ție cu cele dou ă subfunc ții de constituire și de utilizare și funcția
de control.
După alți autori8, acestea s-ar manifesta prin: atragerea resurselor, aloca-
rea resurselor, redistribuirea produsului intern brut, stabilizarea economiei na țio-
nale, coordonarea cererii și stabilirea priorit ăților social-economice, la care se
adaugă funcția de control.
Autorii prezentei lucr ări apreciaz ă ca funcțiile finanțelor publice sunt cel mai
bine exprimate prin:
a) Func ția de „reparti ție“ cu cele dou ă subfunc ții, de constituire și de
alocare a resurselor;
b) Func ția de control;
c) Func ția de interven ția a statului în economie.

7 Iulian V ăcărel și colaboratorii – „Finan țele publice“, pag. 66,72, Editura Didactic ă și Pedagogic ă
R.A., Bucure ști, 1999
8 Ioan Talpo ș – „Finan țele României”, Vol I, pag. 20., Editura Sedonia, Timi șoara, 1995

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
14
Subscriem la faptul c ă funcția de interven ție a statului în economie se
manifest ă realmente mai ales dup ă criza economic ă din 1929-1933 și la acest
atribut important al finan țelor publice s-au referit majoritatea autorilor men ționați
în primul capitol.
2.2.1. Func ția de reparti ție a finan țelor publice
Subfunc ția de constituire a fondurilor publice se realizeaz ă între stat,
pe de-o parte, ca beneficiar al acestor resurse, și diverse persoane juridice și
fizice, pe de alt ă parte, în calitate de contribuabili, care sunt reprezenta ți prin:
/G83 agenții economici indiferent de forma lor de proprietate sau forma
juridică de organizare;
/G83 institu țiile publice;
/G83 persoanele fizice;
/G83 asocia țiile și colectivit ățile de grup care nu dau na ștere la o persoan ă
juridică.
Fondurile publice în marea lor majoritate provin deci din distribuirea
produsului intern brut și a unei p ărți din avu ția națională, precum și din
transferurile de resurse din str ăinătate sub forma împrumuturilor de stat și a
diverselor finan țări nerambursabile. Cele care provin din distribuirea produsului
intern brut îmbrac ă, în majoritatea cazurilor, forma impozitelor pe venit, iar cele
prelevate din substan ța avuției naționale, sub forma impozitelor și taxelor pe
avere, pe proprietate. Cele mai însemnate venituri ale statului, nerambursabile,
sunt constituie din: impozite și taxe, contribu țiile obligatorii, amenzi, penalit ăți,
vărsămintele institu țiilor publice, redeven țe și chirii din concesiuni, închirieri de
terenuri și a altor bunuri proprietate de stat, dona ții, ajutoare etc., iar cele
rambursabile sub forma împrumuturilor de stat, care provin de la persoane fizice
și juridice din țară și străinătate, precum și de la organisme financiar-bancare
regionale și internaționale, sau/ și de la guvernele altor state.
În cadrul procesului de constituire a resurselor financiare publice în unele
situații acest transfer de putere de cump ărare nu schimb ă forma de proprietate (este
cazul întreprinderilor cu capital de stat care efectueaz ă vărsăminte la bugetul de stat,
sub forma impozitului pe profit, a regiilor autonome, tot sub forma impozitelor pe
profit și a vărsămintelor din profitul net), dar în majoritatea cazurilor aceste transferuri
de resurse financiare determin ă schimbarea proprietarului, în favoarea statului și în
detrimentul întreprinderilor private și a persoanelor fizice.
A doua subfunc ție a func ției de reparti ție este cea de distribuire,
alocare și utilizare a resurselor publice către membrii societ ății, persoane
fizice și juridice, beneficiare. Aceast ă subfunc ție este realizat ă de stat cu ocazia
finanțării unor utilit ăți și servicii publice prin intermediul institu țiilor publice special

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
15
create, a regiilor autonome, întreprinderilor de stat și chiar al statului însu și prin
instituțiile sale strict specializate (Pre ședinție, Parlament, Guvern etc.). Benefi-
ciarii acestor resurse sunt persoanele juridice și persoanele fizice, precum și
acele institu ții și unități speciale care produc utilit ăți publice sau semipublice, ca,
de exemplu: armata, ordinea public ă, siguran ța statului, Parlamentul, Pre ședinția,
Guvernul, institu țiile publice centrale și locale, precum și regiile autonome.
Alegerea priorit ăților în distribuirea resurselor publice pe ac țiuni, obiective și
beneficiari reprezint ă una din cele mai de seam ă decizii ale autorit ăților unui stat,
deoarece de aceast ă alegere depinde în mare m ăsură dezvoltarea sau stagnarea
economiei acelei țări și a societ ății în general, cu consecin țe directe asupra
bunăstării sau sărăciei membrilor acelei societ ăți. Dacă principalele resurse publice
vor fi alocate cu predilec ție spre un consum neproductiv (final), economia acelui stat
va avea toate „ șansele“ spre o subdezvoltare, iar alegerea unor priorit ăți care să aibă
în vedere pe lâng ă asigurarea unei protec ții sociale acceptabile și o alocare de
fonduri importante spre sectoarele care creeaz ă sau determin ă o valoare ad ăugată
(activități economice, cercetarea științifică, educație și chiar ocrotirea s ănătății etc.),
economia acelui stat are toate șansele spre o dezvoltare economic ă ulterioar ă și pe
această bază la o creștere a bun ăstării membrilor acelei societ ăți.
În acest proces de realocare a resurselor publice pentru finan țarea unor utilit ăți
și servicii publice statul nu trebuie s ă piardă din vedere zonele, regiunile și localitățile
mai puțin dezvoltate, prin transferuri de resurse publice importante din bugetul
central către bugetele locale ale acelor zone sau prin acordarea unor înlesniri și faci-
lități fiscale mai însemnate întreprinderilor și agenților economici care- și desfășoară
activitățile aici.
Referitor la sectorul spre care se pot îndrepta fondurile publice, spre cel
economic sau cel social-cultural, sau despre o anume tendin ță pe plan mondial,
se poate aprecia c ă în țările dezvoltate, unde economia func ționează la parametri
înalți, cheltuielile din fondurile publice pentru dezvoltarea economic ă sunt mai
restrânse, aici prioritatea având-o cheltuielile privind protec ția socială, precum și
cele referitoare la ordinea public ă și apărare, pe cât ă vreme, în țările în curs de
dezvoltare, sectorul economic este beneficiar al fondurilor publice într-o m ăsură
mai mare, în detrimentul celorlalte destina ții, bineînțeles acest lucru numai în cifre
relative.
Destinațiile pe care le pot c ăpăta fondurile publice în acest proces complex de
redistribuire, de alocare, prin intermediul sistemului de bugete, sunt: înv ățământul,
sănătatea, cultura, asigur ările sociale (protec ția social ă), locuințele, gospod ăria
comunală, drumurile, ordinea public ă, apărarea, diverse ac țiuni economice.
Trebuie remarcat totu și faptul c ă, deși întregul proces de constituire și
redistribuire a resurselor publice este determinat de factori și necesități obiective,

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
16
procesul ca atare poart ă de multe ori un pronun țat caracter subiectiv, deoarece el
depinde în mare m ăsură de gradul de în țelegere a acestor necesit ăți obiective de
către factorii politici și guverne aflate la putere, precum și de interesele
nedeclarate ale grupurilor și mediilor de afaceri pe care le reprezint ă.
2.2.2. Func ția de control a finan țelor publice
Această funcție a finan țelor publice este determinat ă de faptul c ă:
/G83 resursele publice apar țin întregii societ ăți, iar societatea în ansamblul
ei este interesat ă ca acestea s ă fie corect stabilite în sarcina
contribuabililor, colectate în întregime și dirijate corespunz ător spre
domeniile prioritare și stringente ale economiei și societății. Folosirea
lor trebuie s ă producă atât o eficien ță socială, cât și una economic ă
care în final s ă determine satisfacerea necesit ăților economice și
sociale de moment și perspectiv ă a întregii societ ăți;
/G83 de asemenea, controlul este necesar pentru administrarea și gestionarea
corespunz ătoare a acestora, p ăstrării integrit ății lor, prin combaterea
neglijenței și risipei, asigur ării oportunit ății și eficienței lor în procesul
utilizării. Aici poate fi vorba și de combaterea unor fenomene de specul ă și
îmbogățire fără justă cauză pe seama fondurilor publice.
Controlul care se exercit ă prin intermediul acestei func ții se realizeaz ă, în
principal, în cadrul celor dou ă subfunc ții, cea de constituire și cea de alocare,
utilizare.
În faza de constituire a resurselor publice, func ția de control se exercit ă
mai ales prin intermediul institu țiilor de specialitate ale statului, respectiv,
Ministerul Finan țelor Publice și organele sale teritoriale, prin stabilirea
cuantumului corect al obliga țiilor fiscale pe care le au contribuabilii și al unui
control fiscal complex cu prilejul încas ării și administr ării acestora.
Alături de Ministerul Finan țelor Publice și organele sale teritoriale, un rol
important în exercitarea func ției de control a finan țelor publice îl au și Ministerul
Muncii și Solidarit ății Sociale, Casa Na țională de Asigur ări de Sănătate, în leg ătură
cu încasarea și administrarea corespunz ătoare a contribu țiilor de asigur ări sociale
de stat ( șomaj și sănătate), constituite prin bugetul asigur ărilor sociale de stat și
asigurărilor pentru șomaj, precum și prin fondurile speciale de s ănătate.
În faza de utilizare a resurselor publice, func ția de control se exercit ă
preventiv în principal prin intermediul Ministerului Finan țelor Publice și a
organelor sale teritoriale, cu prilejul deschiderii creditelor bugetare și a angaj ării
de plăți prin unit ățile Trezoreriei Statului.
În aceast ă fază se are în vedere ca aloc ările de fonduri bugetare s ă aibă o
bază legală, să fie oportune, necesare și să fie asigurate resursele financiare
proprii, atunci când o asemenea condi ție de finan țare este prev ăzută în mod
expres de lege (este cazul bugetelor locale, fondurilor speciale și a celor din
mijloacele extrabugetare).

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
17
De asemenea, func ția de control în cadrul subfunc ției de utilizare se exer-
cită și aposteriorii (dup ă ce cheltuielile sunt efectuate deja) prin organele Cur ții de
Conturi a României și prin cele ale Ministerului Finan țelor Publice, Ministerului
Muncii și Solidarit ății Sociale, Casei Na ționale de Asigur ări de Sănătate și a
celorlalte ministere și organe centrale specializate ale statului înditruite cu aceste
atribuții.
Funcția de control a finan țelor publice se poate exercita și înaintea constituirii
propriu-zise a resurselor financiare publice, prin controlul exercitat la întreprinderile cu capital de stat sau regiile autonome, atunci când acestea nu- și îndeplinesc
obligațiile bugetare c ătre buget, sau asupra activit ății instituțiilor publice care nu- și
realizeaz ă veniturile prognozate când acestea au asemenea sarcini.
2.2.3. Func ția de interven ție a statului în economie
După mulți autori și speciali ști în domeniu, atributul finan țelor publice nu
trebuie să fie numai acela de asigurare cu resurse financiare a necesit ăților statului,
ci odată cu acest lucru un mijloc eficient de interven ție a statului în economie.
Privită în perspectiv ă istorică, interven ția statului în economie, resim țită mai
ales dup ă efectul devastator al crizelor economice de supraproduc ție din anii
1929/1933, s-a accentuat pe m ăsura trecerii anilor și ea se realizeaz ă, în primul
rând, prin intermediul finan țelor publice.
Instrumentele și tehnicile folosite de stat pentru a interveni în via ța
economic ă a țării, prin a-i stimula pe unii subiec ți economici și a-i inhiba pe al ții,
țin, în primul rând, de politicile fiscale și de cele bugetare. Metodele și tehnicile
sistemului fiscal și bugetar sunt cele mai importante prin intermediul c ărora statul
acționează asupra factorilor economici din societate. Astfel, prin sistemul de
reglement ări fiscale statul are posibilitatea de a acorda înlesniri, reduceri sau alte
facilități fiscale în domeniul impozitelor, taxelor, sau a major ărilor de întârziere
pentru neplata în termen a acestora, iar prin politicile bugetare, statul poate
sprijini direct ramuri, sectoare și unități productive, sau persoane fizice, domenii
și activități care îl intereseaz ă sau apreciaz ă că prezintă importan ță pentru
societate. Pârghiile și instrumentele concrete în aceste direc ții pot fi subven țiile
bugetare, transferurile bugetare, acoperirea unor diferen țe de pre ț (când pre țul
de vânzare este mai mic decât costul de produc ție) pentru unele produse sau
servicii, prime pentru export, produc ție etc.
Alături de politicile fiscale și bugetare prin care intervine în economie, statul
își poate crea propriile sale întreprinderi, sectoare și domenii care îl intereseaz ă
în mod deosebit, sau acolo unde apreciaz ă că nu sunt create suficiente utilit ăți și
servicii publice sau semipublice. De asemenea, atunci când unele întreprinderi
sau societ ăți private care produc bunuri materiale de interes na țional sunt în difi-

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
18
cultate financiar ă, statul fie c ă le poate sprijini financiar, fie c ă le poate prelua în
vederea retehnologiz ării, după care le poate privatiza din nou.
De aceea, apreciem c ă una din cele mai importante func ții ale finan țelor
publice este cea de interven ție în economie, func ție care-i d ă statului posibilitatea
să influențeze decisiv procesele economice și, pe aceast ă cale, rela țiile sociale
între membrii acelei societ ăți.
2.3. Rolul finan țelor publice în economia de pia ță
Prin transferul unei p ărți însemnate din produsul intern brut de la anumite
persoane juridice și fizice către stat și prin realocarea acestor resurse cu predilec ție
spre aceea și sau alți beneficiari decât cei de la care s-au preluat aceste resurse, are
loc o modificare a raporturilor sociale care influen țează puternic procesul reproduc ției
sociale, poten țialul agen ților economici și chiar averea și veniturile unor întregi
categorii și pături sociale. Cu alte cuvinte, interven ția statului în economie prin
intermediul finan țelor influen țează în mod direct (uneori) și indirect (alteori) mersul
economiei și bunăstarea sau s ărăcia membrilor acelei societ ăți.
De aceea, statul, prin intermediul fondurilor publice, influen țează direct sau
indirect:
/G83 economia;
/G83 gradul de instruire a popula ției;
/G83 sănătatea public ă;
/G83 cultura;
/G83 ordinea public ă;
/G83 gradul de siguran ță a țării;
/G83 alte sfere și domenii ale vie ții sociale.
De modul în care statul reu șește să influențeze pozitiv economia și să
finanțeze corespunz ător acțiunile social-culturale depinde asigurarea unui nivel de
trai corespunz ător sau, dimpotriv ă, mai puțin corespunz ător popula ției acelei țări.
Întrucât nu exist ă o economie de pia ță perfectă, aceste m ăsuri și acțiuni ale
statului au și ele de multe ori un grad ridicat de subiectivism, pentru c ă nu în
toate situa țiile ele țin seama de necesit ățile reale ale țării, astfel c ă echilibrele
finale ale economiei și vieții sociale se realizeaz ă de multe ori prin dezechilibre
inițiale, situa ție care provoac ă risipă de fonduri și multă ineficien ță. Avem în
vedere aici, mai ales, m ăsurile care se iau în domeniul managementului întreprin-
derilor unde proprietar majoritar este statul, sau stabilirea politicilor fiscale în sfera impozitelor, taxelor și contribu țiilor obligatorii pe care le datoreaz ă subiecții
economici și persoanele fizice, precum și cea a politicilor bugetare privind
alegerea priorit ăților din societate cu ocazia aloc ării acestor resurse pe ac țiuni,
obiective și beneficiari.

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
19
Toate aceste direc ții (politica fiscal ă și cea bugetar ă, managementul unde
el, statul, este proprietar etc.) reprezint ă căi, instrumente și mijloace de inter-
venție a statului în economie, cu consecin țe directe asupra st ării prezente și
viitoare a economiei acelei țării și a membrilor acelei societ ăți.
Adiacente politicilor fiscale și bugetare prin care statul intervine în
economie sunt o serie de reglement ări necesare protec ției consumatorului,
sancționării concuren ței neloiale, a practicilor monopoliste, regimului de munc ă,
protecției mediului, respect ării drepturilor omului, consolid ării unei democra ții
pluripartidiste etc.

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
20

Capitolul 3

Mecanismul financiar

3.1. Mecanismul financiar – component ă
a mecanismului economic
Mecanismul financiar face parte integrant ă din mecanismul economic al
oricărui stat și el diferă de la o țară la alta, în func ție de nivelul de dezvoltare al
economiei acelei țării, de rezervele materiale și financiare de care dispune
națiunea în cauz ă, de structura social ă a societ ății, de gradul de independen ță a
economiei fa ță de străinătate și, nu în ultimul rând, de obiectivele de politic ă
economic ă și socială pe termen mediu și lung ale autorit ăților acelui stat.
Mecanismul economic reprezint ă ansamblul metodelor, procedeelor și
instrumentelor de conducere și/sau reglare a func ționării economiei na ționale în
ansamblul ei. Eficacitatea mecanismului economic este dat ă în ultimă instanță de
măsura în care acesta r ăspunde necesit ăților obiective pe care le reclam ă
economia, precum și de asigurarea concordan ței între cererea și oferta de bunuri
și servicii pe ansamblul societ ății, ramuri, subramuri, domenii și sectoare de ac-
tivitate.
Întrucât între interesele na ționale și cele individuale și de grup exist ă
permanent un conflict de interese, în sensul c ă indivizii și grupurile sociale sunt
mai nerăbdătoare pentru a- și rezolva rapid interesele lor individuale și de grup,
pe câtă vreme interesele na ționale trebuie s ă aibă în vedere asigurarea
resurselor necesare dezvolt ării pe termen mediu și lung, rolul politicilor din cadrul
mecanismului economic este acela de a solu ționa și pune de acord aceste
contradic ții prin adaptarea intereselor individuale și de grup la cele na ționale.
Funcția principal ă a mecanismului economic este deci aceea de „conducere și
reglare a proceselor economice“ care, în principal, se materializeaz ă în procesul de
repartizare a resurselor publice, în sensul c ă la stabilirea priorit ăților în utilizarea
lor se cere de a se avea în vedere interesele na ționale, promovarea progresului
și asigurarea unei înalte eficien țe.
De aceea, într-o economie în plin proces de dezvoltare, rolul statului este
poate mai important decât într-o economie dezvoltat ă, unde legile obiective ale

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
21
economiei concuren țiale de pia ță funcționează neîngrădit, liber, aproape f ără
opreliști.
Mecanismul financiar, parte integrant ă a mecanismului economic, este
constituit din totalitatea structurilor, formelor, metodelor, principiilor și pârghiilor
economico-financiare, prin intermediul c ărora se constituie, administreaz ă și
utilizează fondurile b ănești publice ale statului necesare îndeplinirii func țiilor și
sarcinilor sale, direc ționate în special pentru o dezvoltare economic ă durabilă și
pe aceast ă bază a asigur ării unui standard de via ță corespunz ător. Altfel spus, el
exprimă modul de organizare și conducere a fluxurilor financiare prin care se
realizeaz ă constituirea, repartizarea și utilizarea fondurilor financiare publice în
societate.
Mecanismul financiar trebuie s ă asigure și să stimuleze o desf ășurare
eficientă a activit ății tuturor subiec ților economici produc ători de bunuri materiale
și servicii, și, pe aceast ă bază, crearea de valoare ad ăugată, venit na țional, resurse
financiare publice abundente. Func ționarea mecanismului financiar const ă deci în
capacitatea acestuia de a asigura desf ășurarea normal ă a circuitului fluxurilor
financiare publice în cuantumul necesar societ ății, pentru asigurarea func ționării
normale a tuturor institu țiilor publice ale statului prin intermediul c ărora acesta î și
exercită atribuțiile și funcțiile sale. El nu este dat odat ă pentru totdeauna, este
perfectibil în timp, el trebuie s ă fie dinamic și să aibă o structur ă suficient de
flexibilă.
Unele din componentele sale au un grad mai ridicat de stabilitate, cum ar fi:
sistemul financiar, structura organelor financiare, în timp ce altele au un caracter mai mobil, cum este cazul pârghiilor financiar fiscale, bugetare și, în general, a
reglement ărilor cu caracter financiar juridic.
3.2. Sistemul financiar: structur ă și caracteristici
Finanțele Publice ale României genereaz ă un întreg sistem de rela ții
economice, exprimate sub form ă bănească, prin intermediul c ărora se asigur ă
formarea, repartizarea și utilizarea fondurilor publice b ănești necesare statului și
organismelor sale pentru satisfacerea nevoilor generale ale societ ății. Constituirea,
repartizarea și utilizarea fondurilor publice se face pe c ăi, după metode și tehnici
specifice, având la baz ă principiul rambursabilit ății sau a nerambursabilit ății, și
care, apoi, cap ătă diverse destina ții.
Ansamblul acestor metode, tehnici și logistica necesar ă, prin intermediul
cărora institu țiile statului special create constituie și utilizeaz ă resursele finan-
ciare publice, creeaz ă un sistem coerent de rela ții financiare, denumit simplu:
sistemul financiar.

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
22
Derularea resurselor financiare în cadrul acestui sistem se realizeaz ă
printr-un complex întreg de planuri financiare (bugete), care, în sens mai larg, exprimă:
/G83 relațiile de transfer de resurse b ănești fără echivalent și
nerambursabil;
/G83 relații de împrumuturi de resurse b ănești, purtătoare de dobând ă
(creditul public);
/G83 relații de transfer de resurse financiare în schimbul unei contrapresta ții
viitoare care depinde de producerea unui eveniment aleatoriu
(asigurările de bunuri, persoane, r ăspundere civil ă);
/G83 relații care apar în procesul form ării de resurse b ănești la dispozi ția
societăților comerciale și instituțiilor publice (mijloace extrabugetare).
Sistemul financiar este privit deci ca rela ții reflectate prin:
/G83 bugetul de stat;
/G83 bugetele locale;
/G83 bugetul asigur ărilor sociale de stat și asigurărilor pentru șomaj;
/G83 bugetele fondurilor speciale;
/G83 bugetele mijloacelor extrabugetare;
/G83 bugetele de venituri și cheltuieli ale agen ților economici și altor subiec ți
economici;
/G83 bugetul Trezoreriei Statului;
/G83 bugetele societ ăților de asigur ări, reasigur ări;
/G83 bugetele constituite pe seama fondurilor externe nerambursabile sau a
împrumuturilor interne și externe contractate sau garantate de stat care
se ramburseaz ă din resurse financiare publice.
3.3. Componentele sistemului financiar public
Sistemul bugetar din România este cel mai bine reprezentat prin „Bugetul
general consolidat“ care, potrivit reglement ărilor legale actuale9, prin care se
ratifică amendamentele la aranjamentul Stand-by dintre România și Fondul
Monetar Interna țional, este format din: „bugetul de stat, bugetul autorit ăților
locale, fondurile de asigur ări sociale, (bugetul asigur ărilor sociale de stat, bugetul
pentru plata ajutorului de șomaj și bugetul asigur ărilor sociale de s ănătate),
Fondul special pentru modernizarea drumurilor, Fondul special pentru dezvol-
tarea sistemului energetic, Fondul special de reasigurare, Fondul administrat de autoritatea pentru privatizare (APAPS), Fondul pentru dezvoltarea agriculturii
românești, alte fonduri extrabugetare administrate de Ministerul Finan țelor
Publice, sau de alte ministere și agenții din afara cadrului bugetar, alte opera țiuni
extrabugetare ale ministerelor finan țate prin împrumuturi externe și fondurile de

9 Ordonan ța de Urgen ță a Guvernului nr. 115 publicat ă în Monitorul Oficial al României nr. 729/
07.10.2002, Memorandul Tehnic de În țelegere III

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
23
contrapartid ă create din încas ările, din împrumuturile externe și orice alte fonduri
noi create pe perioada derul ării, în scopul realiz ării de opera țiuni de natur ă
fiscală“. Alte opera țiuni specificate în manualul pentru statistica finan țelor publice
al Fondului Monetar Interna țional*, vor fi încorporate în defini ția bugetului general
consolidat.
Din cele de mai sus rezult ă că în bugetul general consolidat se includ toate
veniturile și cheltuielile bugetare și extrabugetare care se deruleaz ă prin intermediul
instituțiilor publice, sau al altor agen ții publice. Acesta, de și nu este un buget de
sine-stătător în construc ție și execuție, se elaboreaz ă prin însumarea veniturilor și
cheltuielilor din cadrul bugetelor enumerate, în func ție de care se determin ă deficitul
bugetului consolidat și după cuantumul c ăruia este „judecat ă“ activitatea financiar ă
a României de c ătre organismele financiare interna ționale.
În contextul celor prezentate, componentele principale ale bugetului
general consolidat sunt urm ătoarele:
Bugetul de stat. Este principalul instrument financiar al statului, prin
intermediul c ăruia se constituie și se utilizeaz ă cele mai importante resurse
financiare publice ale țării. Pentru ca acesta s ă poată deveni un document
operativ de lucru este necesar ca el s ă fie aprobat de c ătre forul legislativ al țării.
La procesul de elaborare și execuție a bugetului de stat particip ă un num ăr
însemnat de factori, institu ții centrale, ministere, în rândul c ărora un rol important
îl are Ministerul Finan țelor Publice și Guvernul, în ansamblul s ău, care, dup ă
însușirea acestuia, îl supune spre dezbatere Parlamentului.
De aceea, de modul în care autorit ățile statului abilitate cu drepturi în
stabilirea politicilor fiscale și bugetare construiesc bugetul de stat rezult ă
orientarea pe care o va avea societatea în anul bugetar respectiv.
Prin bugetul de stat se constituie resursele financiare publice ale țării
formate din impozite și taxe, respectiv: impozitul pe profit, taxa pe valoarea
adăugată, accizele, taxele vamale, impozitul pe venit (activit ăți independente,
salarii, cedarea folosin ței bunurilor, dividende, dobânzi etc.), v ărsăminte din
profitul net ale regiilor autonome, v ărsăminte ale institu țiilor publice centrale,
donații, încasări din rambursarea împrumuturilor acordate etc.
Aceste resurse au ca destina ție finanțarea autorit ăților publice, ap ărarea
națională, ordinea public ă și siguran ța națională, educația (învățământul superior
și unele categorii de cheltuieli din cel gimnazial și mediu), s ănătatea, cultura,
religia, activit ățile sportive și de tineret, asisten ța social ă, alocații, pensii,
ajutoare, cheltuielile pentru mediu și ape, industrie, agricultur ă, silvicultur ă,
transporturi, comunica ții, cercetarea științifică, transferuri, împrumuturi și dobânzi
aferente datoriei publice și unele transferuri c ătre bugetele locale.

* De la data de 07. 10.2002, când a fost încheiat ă această înțelegere, au intervenit o serie de
reglement ări, mai ales cu ocazia întocmirii bugetului de stat pe anul 2003, care a inclus în ăuntrul
său și o serie de fonduri speciale (al drumurilor, al sistemului energetic, APAPS etc.) care, pân ă în
anul 2002, erau constituite sub forma bugetelor speciale.

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
24
În conformitate cu prevederile legilor române ști, singurul buget care se
poate întocmi, aproba și executa cu deficit bugetar este bugetul de stat.
Bugetul asigur ărilor sociale de stat , al doilea plan financiar ca
importan ță după bugetul de stat, este destinat constituirii resurselor financiare
necesare finan țării pensiilor de asigur ări sociale de stat, pensiilor pentru agri-
cultori, indemniza țiilor pentru incapacitate temporar ă de munc ă, din cauz ă de
boală sau accident, concedii de maternitate și îngrijirea copiilor, pân ă la vârsta de
2 ani, ajutoare pentru deces, tratament balnear etc.
Resursele publice care se constituie prin intermediul bugetului asigur ărilor
sociale de stat sunt formate mai ales din contribu țiile obligatorii, pe care le
datoreaz ă instituțiile publice, agen ții economici și alte persoane juridice și fizice
care folosesc munca salariat ă, precum și salariații înșiși.
Procesul de elaborare, aprobare și executare a bugetului asigur ărilor
sociale de stat necesit ă aproximativ acelea și etape ca și cele pe care le parcurge
bugetul de stat, în acest proces fiind implicat mai ales Ministerul Muncii și
Solidarității Sociale, precum și Ministerul Finan țelor Publice care, dup ă însușirea
lui de c ătre Guvern, îl supune aprob ării Parlamentului. În execu ție, factorii
importan ți de decizie sunt Ministerul Finan țelor Publice și Ministerul Muncii și
Solidarității Sociale, iar competen ța de aprobare a contului de execu ție definitiv,
ca și în cazul bugetului de stat, o are Parlamentul.
Bugetele locale reprezint ă principalele instrumente financiare prin
intermediul c ărora autorit ățile locale î și procură fondurile necesare în vederea
finanțării acțiunilor, sarcinilor și obiectivelor de interes local și interjude țean.
După apariția Legii administra ției publice locale modificat ă și completat ă,
dar mai ales a Legii finan țelor publice locale10, drepturile, precum și responsa-
bilitățile autorit ăților locale în materie de bugete locale au sporit și, în consecin ță,
a crescut autoritatea și autonomia acestor colectivit ăți în procesul de construc ție
și execuție a bugetelor.
Principalele resurse financiare, care se constituie ca venituri proprii ale
bugetelor locale, sunt formate din impozitele și taxele pe care le datoreaz ă
contribuabilii persoane juridice și fizice, dar specifice comunit ăților locale și la a
căror așezare, percepere și administrare, autorit ățile locale î și pot aduce un aport
substanțial.
Dintre resursele financiare mai importante care formeaz ă veniturile proprii
ale bugetelor locale amintim: impozitul pe profit datorat de regiile autonome de interes local, v ărsămintele din profitul net al regiilor autonome de interes local,
impozitele și taxele locale de la popula ție și persoanele juridice (impozitul pe
clădiri, terenuri, taxele asupra mijloacelor de transport etc.), taxa pentru folosirea
terenurilor proprietate de stat, impozitul pe spectacole, veniturile din valorificarea

10 Legea nr.69/26. 11.1991, legea administra ției publice locale, completat ă și modificat ă, republicat ă
prin Monitorul Oficial al României nr. 79/ 18.04.1996, Legea finan țelor publice locale nr. 189
publicată în Monitorul Oficial al României nr.404/22. 10.1998, completat ă prin Ordonan ța Guvernului
nr. 61 publicată în Monitorul Oficial al României nr. 5 17/30.12.1998.

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
25
bunurilor statului, v ărsămintele institu țiilor publice locale, veniturile cu destina ții
speciale care se folosesc pentru ac țiuni și obiective strict precizate, mijloacele de
echilibrare primite de la bugetul de stat sub forma cotelor și sumelor defalcate din
impozitul pe venit, taxa pe valoarea ad ăugată sau transferurile pentru finan țarea
unor obiective precis stabilite.
De asemenea, bugetele locale mai pot beneficia de surse de finan țare sub
forma împrumuturilor pentru investi ții, împrumuturi temporare de la Trezoreria
Statului pentru acoperirea golurilor temporare de cas ă sau dona ții și sponsoriz ări.
Cheltuielile care se finan țează din resursele financiare constituite la nivelul
bugetelor locale sunt cele pentru între ținerea autorit ăților publice locale,
învățământ (pân ă la un anumit grad de instruire) și sănătate (combaterea unor
anumite boli și maladii), cultur ă, asistență socială, pensii, ajutoare și indemniza ții,
altele decât cele finan țate prin bugetul asigur ărilor sociale de stat, sau bugetul de
stat, unele ac țiuni și activități din agricultur ă, transporturi, comunica ții și alte
acțiuni economice.
De asemenea, din bugetele locale se suport ă cheltuielile aferente
dobânzilor pentru datoria public ă locală, ramburs ării împrumuturilor propriu-zise,
precum și unele cheltuieli cu destina ție special ă care au ca surs ă de finan țare
fondurile speciale constituite în acest scop (drumuri publice, fondul de locuin țe,
de interven ție etc.).
Bugetele fondurilor speciale se întocmesc și se aprob ă în fiecare an ca
anexe la bugetul de stat și în fiecare caz veniturile constituite prin acestea nu pot
fi folosite decât pentru destina ția aprobat ă. Formarea și utilizarea acestor
mijloace comparativ cu cele constituite prin bugetul de stat reprezint ă o abatere
de la regulile și principiile fondurilor bugetare.
Categoriile de venituri și cheltuieli care se constituiau și utilizau prin intermediul
acestor bugete pe exemplul anului 2002 erau urm ătoarele: Fondul de asigur ări
sociale de s ănătate, Fondul special pentru dezvoltarea sistemului energetic, Fondul
special al drumurilor publice și Fondul special al asigura ților, iar prin bugetul anului
2003 a fost aprobat doar Fondul de asigur ări sociale de s ănătate.
Bugetele din mijloace extrabugetare ale institu țiilor publice centrale și
locale sunt de mai mic ă importan ță în totalul fondurilor publice care se constituie
în România, dar procedeul în sine reprezint ă o violare a regulilor și principiilor
care s-au impus de-a lungul anilor în procesul de administrare a fondurilor publice, deoarece aceste fonduri scap ă controlului parlamentar privind formarea
și utilizarea lor, întrucât competen ța de aprobare a acestora o are institu ția
publică ierarhic superioar ă și nu Parlamentul țării.
Bugetul asigur ărilor pentru șomaj se elaboreaz ă, aprobă și execută ca o
anexă la bugetul asigur ărilor sociale și are ca principal ă sursă contribu țiile pe
care le pl ătesc angajatorii și angajații. Cheltuielile care se pot finan ța din aceste
resurse sunt cele pentru plata ajutorului de șomaj, ajutoare de integrare
profesional ă, plata absolven ților institu țiilor de înv ățământ superior etc.

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
26
Bugetul de venituri și cheltuieli al Trezoreriei Statului este consecin ța
activității Trezoreriei Statului de prest ări-servicii pe care o exercit ă în executarea
componentelor bugetului general consolidat. Veniturile acestui buget sunt constituite, în principal, din dobânzile încasate ca urmare a plas ării disponibilit ăților
bugetului de stat pe pia ța de capital. Cheltuielile sunt formate mai ales din dobânzile
plătite pentru disponibilit ățile institu țiilor publice și ale altor subiec ți economici și
persoane fizice constituite din mijloacele extrabugetare, pentru certificatele de depozit, precum și din taxe po ștale, comisioane pl ătite, cheltuieli specifice activit ății
acestei institu ții (chirii, paz ă, mijloace de transport, consumabile etc.).
O altă categorie important ă de planuri financiare (bugete) este cea care
reflectă resursele financiare formate din împrumuturile de stat externe și
interne contractate de stat în vederea realiz ării de ac țiuni și obiective de
importan ță națională, finanțării și refinanțării deficitului bugetar și datoriei publice.
3.4. Pârghiile financiare
Constituirea resurselor de care statul are nevoie se realizeaz ă cu ajutorul a
o serie de metode, procedee și tehnici, logistica necesar ă și un aparat uman de
strictă specialitate constituit în acest scop.
Majoritatea metodelor de prelevare a resurselor financiare la dispozi ția
statului și a celor de utilizare a fondurilor publice constituie pârghii și instrumente
specifice prin intermediul c ărora statul intervine în economie și societate în
vederea influen țării factorilor de produc ție și sociali în diversele faze ale
reproduc ției economico-sociale.
Unele dintre aceste pârghii au un caracter: /G83 fiscal și sunt legate în special de procesul de constituire a resurselor
financiare publice și se manifest ă de obicei sub forma cotelor de
impozite mai avantajoase sau mai pu țin avantajoase, a unor înlesniri
fiscale, reduceri, scutiri, amân ări sau eșalonări de impozite și taxe;
/G83 bugetar și sunt legate de subfunc ția de utilizare a finan țelor publice
prin politica de pre țuri, tarife, curs de schimb, subven ții, prime de
export, sau produc ție, acoperirea diferen țelor de pre ț (transferuri
bugetare nerambursabile).
Aceste metode și tehnici pe care statul le folose ște în procesul de
constituire și utilizare a fondurilor publice reprezint ă veritabile pârghii economico-
financiare prin intermediul c ărora statul intervine în economie pentru a încuraja
sau descuraja subiec ți economici și chiar ramuri, subramuri, servicii, activit ăți și
produse care îl intereseaz ă mai mult în vederea realiz ării de utilit ăți și servicii
publice pentru satisfacerea nevoilor generale ale membrilor societ ății. Bineîn țeles
că interven ția statului în economie î și propune, în primul rând, s ă influențeze
favorabil procesele economice prin evitarea sau atenuarea crizelor economice și

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
27
a altor factori care pot influen ța productivitatea muncii, eficien ța și raporturile
economice și sociale.
3.5. Cerin țele mecanismului financiar în domeniul
resurselor financiare publice
Pentru acoperirea cheltuielilor necesare statului în vederea îndeplinirii func țiilor
și sarcinilor acestuia, este nevoie de importante resurse b ănești.
Importan ța sistemului veniturilor publice const ă în aceea c ă, pe de-o parte,
ele asigur ă sursele b ănești necesare bugetului prin politicile fiscale pe care le
promoveaz ă, iar pe de alt ă parte, statul stimuleaz ă sau descurajeaz ă unele
activități economice și sociale, influen țând creșterea, ori reducerea consumului la
anumite produse și materii prime, impulsioneaz ă exportul sau limiteaz ă
importurile și, în final, prin toate acestea se realizeaz ă redistribuirea obliga țiilor
fiscale între membrii societ ății.
Sistemul veniturilor publice trebuie astfel conceput încât s ă asigure
acoperirea la un nivel corespunz ător a cheltuielilor publice strict necesare socie-
tății și să stimuleze activit ățile productive și de asisten ță socială din societate. La
rândul lor, ele sunt influen țate puternic de rezultatele favorabile sau mai pu țin
favorabile ale activit ăților economice și a altor factori de produc ție din economie
și societate.
Cuantumul veniturilor bugetare nu este determinat numai de m ărimea pro-
dusului na țional brut sau a valorii nou create, ci și de raportul care se stabile ște
între acumulare și consum.
În aplicarea mecanismului financiar în domeniul constituirii resurselor
financiare publice trebuie avut ă în vedere provenien ța acestora, formele concrete
sub care acestea se prev ăd, precum și alte criterii în func ție de care acestea se
pot ordona, respectiv:
a) După nivelul la care se constituie:
1. Fondurile financiare la nivel macro (bugetul de stat, bugetul asigur ărilor
sociale de stat, bugetele fondurilor speciale) etc.;
2. Fondurile financiare la nivel mediu (bugetele locale);
3. Fondurile financiare la nivel microeconomic (mijloacele financiare ale
agenților economici, ale institu țiilor publice centrale și locale, ale organiza țiilor
asociative, cooperatiste etc.).
b) După destinația lor:
1. Resurse financiare pentru înlocuire și dezvoltare: fondurile de
amortizare, partea din profitul net destinat ă dezvoltării, o parte din fondurile
prevăzute în bugetul de stat, bugetele locale sau bugetul asigur ărilor sociale de
stat (cheltuielile de capital), mijloacele financiare ale popula ției pentru construirea
de locuin țe, dotări, mijloace de produc ție etc.

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
28
2. Fondurile pentru consum, partea cea mai important ă din bugetul de stat,
bugetele locale, bugetul fondurilor asigur ărilor sociale de stat, bugetul asigur ărilor
pentru șomaj, fondul asigur ărilor sociale de s ănătate, fondurile de stimulare a
agenților economici etc.
3. Fondurile de rezerv ă constituite prin bugetul statului (la nivelul
Guvernului), prin bugetele locale (la nivelul consiliilor locale), prin bugetele
agenților economici, precum și la dispozi ția anumitor institu ții publice.
4. Fondurile de asigur ări, destinate acoperirii pagubelor asigura ților și
reasigura ților.
c) După forma de proprietate:
1. Proprietate public ă (bugetul statului, bugetele locale, bugetul asigur ărilor
sociale de stat, regiile autonome, societ ățile comerciale cu capital de stat).
În aceast ă postură statul poate ap ărea ca:
/G83 autoritate public ă pentru bugetul statului;
/G83 agent economic, pentru fondurile constituite prin regiile autonome sau
societățile comerciale cu capital de stat sau majoritar de stat;
/G83 asigurator, pentru fondurile constituite prin bugetul asigur ărilor sociale de
stat;
2. Fondurile aflate în proprietate privat ă (societățile comerciale private, sau
majoritar private, societ ățile bancare, de asigur ări etc.).
3. Fondurile aflate în proprietatea unit ăților asociative, cooperatiste etc.
4. Fondurile aflate în proprietate mixt ă.
d) După titlul prelev ării:
1. Fondurile prelevate cu titlu definitiv, acestea având caracter obligatoriu
(fondurile bugetare, fondul asigur ărilor sociale de stat, fondurile speciale);
2. Fondurile constituite cu titlu rambursabil, mai ales cele constituite cu
sprijinul societ ăților bancare.
Între toate aceste fonduri (resurse financiare) exist ă puternice rela ții de
interdependen ță și condiționare.
e) După forma de prelevare și provenien ța lor, resursele financiare publice
pot fi clasificate în:
1. Venituri fiscale:
/G83 impozitul pe profit, datorat de societ ățile comerciale cu capital de stat
privat sau mixt, regiile autonome, unit ățile asociative, alte întreprinderi
și organiza ții care desf ășoară activități economice în scopul ob ținerii de
profit;
/G83 impozitul pe venit, datorat de persoanele fizice;
/G83 taxa pe valoarea ad ăugată, datorat ă de agen ții economici și unele
instituții publice pentru bunurile și serviciile produse și vândute pe
piață;
/G83 accizele, ca taxe de consuma ție speciale (pe produs) datorate de c ătre
producători sau importatori;
/G83 taxe vamale (de regul ă la import), datorate la valoarea tranzac țiilor co-
merciale de import;

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
29
/G83 impozitul pe avere, care se manifest ă sub diferite forme: impozitul pe
clădiri, impozit pe terenuri, taxe auto etc.;
/G83 taxe sub diferite forme: judec ătorești, notariale, administrative, consu-
lare.
2. Alte venituri fiscale:
/G83 contribu ția la asigur ările sociale de stat datorat ă de angajatori și
angajați, calculat ă asupra nivelului brut al salariilor, cuvenit salaria ților;
/G83 contribu țiile pentru asigur ările de șomaj datorate de c ătre întreprinderi,
instituții și salariații acestora în vederea form ării fondului necesar pl ății
ajutoarelor de șomaj și altor cheltuieli specifice acestei ac țiuni;
/G83 contribu ții pentru constituirea fondurilor sociale de s ănătate;
/G83 contribu ții sau prelev ări din profitul brut pentru constituirea diferitelor
fonduri publice speciale: cercetare, dezvoltare etc.
3. Venituri nefiscale: /G83 vărsăminte din profitul net al regiilor autonome;
/G83 vărsămintele institu țiilor publice;
/G83 major ări, amenzi și penalit ăți încasate de la contribuabili care nu
respectă disciplina financiar ă;
/G83 dobânzi încasate de la debitorii publici externi;
/G83 venituri din diferen țe de curs ale înscrisurilor publice;
/G83 împrumuturi contractate pentru acoperirea deficitului bugetar;
/G83 donații și alte venituri;
/G83 venituri din valorificarea capitalului (venituri din valorificarea bunurilor
proprietate de stat).
În consecin ță, mecanismul care func ționează în cadrul sistemului resur-
selor financiare publice trebuie astfel conceput încât s ă asigure într-o m ăsură
îndestulătoare resursele financiare de care statul are nevoie în acea perioad ă,
dar mărimea impozitelor și a taxelor instituite s ă nu constituie o povar ă prea grea
pe umerii contribuabililor, care s ă determine reducerea motiva ției afacerilor, cu
toate consecin țele nefavorabile care pot decurge de aici.
Dimensionarea, a șezarea și perceperea impozitelor se pot realiza numai
prin utilizarea și punerea în func țiune a unui mecanism fiscal complex, cu me-
tode, tehnici și instrumente specifice, a c ăror aplicare s ă satisfac ă un minimum
de reguli și principii pentru ca acesta s ă poată fi considerat ra țional.
Dintre cerin țele principale, pe care ar trebui s ă le îndeplineasc ă un astfel de
sistem fiscal, ar fi:
/G83 să asigure resurse financiare suficiente de care are statul nevoie în
acea perioad ă;
/G83 prin pârghiile sale specifice s ă poată influența pozitiv activitatea econo-
mică și socială a țării;
/G83 să asigure justi ția socială (universalitatea, unicitatea impozitelor);

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
30
/G83 să fie elastic, pentru ca acesta s ă poată fi ușor adaptat necesit ăților
economiei;
/G83 să fie stabil în timp, pentru a nu periclita planurile de afaceri ale agen ților
economici.
Desigur c ă, primele încerc ări în aceast ă privință au început în perioadele
feudalismului, capitalismului premonopolist, sfâr șitul secolului XIX, începutul
secolului XX, dar metodele și tehnicile de atunci nu au putut r ăspunde acestor
cerințe, cum, de altfel, nu pot r ăspunde pe de-a întregul nici în prezent.
3.6. Cerin țele mecanismului financiar în domeniul
cheltuielilor publice
Prin intermediul cheltuielilor publice statul finan țează obiectivele și acțiunile
de importan ță națională prin bugetul de stat, bugetul asigur ărilor sociale de stat,
fondurilor speciale etc. și de importan ță locală prin bugetele locale în vederea
îndeplinirii pe aceast ă cale a atribu țiilor și funcțiilor sale.
Destinația fondurilor publice este dat ă atât de ramura sau domeniul de
activitate finan țat, cât și de faptul dac ă acestea sunt alocate pentru consum de
bunuri și utilități publice sau pentru cheltuieli de capital.
Mecanismul financiar din domeniul cheltuielilor publice trebuie s ă răspundă
unor necesit ăți și obiective, printre care:
– dimensionarea cheltuielilor pe domenii și acțiuni la nivelul strictului
necesar pentru a înl ătura pe aceast ă cale posibilit ățile de risip ă și proasta
gospodărire a resurselor financiare publice;
– stabilirea unui raport optim între cheltuielile pentru consum și pentru
formarea și dezvoltarea capitalului, care pot s ă asigure o perspectiv ă mai sigur ă
în domeniul utilit ăților și serviciilor publice și semipublice viitoare;
– alegerea priorit ăților economice și sociale cu prilejul aloc ării fondurilor pe
acțiuni și obiective, în func ție de necesit ățile și cerințele reale pe care le reclam ă
economia și societatea la un moment dat;
– în procesul propriu-zis de constituire a fondurilor publice s ă se aibă în
vedere realizarea unei eficien țe economice, dar, în primul rând, a uneia sociale,
prin înlăturarea fenomenelor de risip ă și proastă gospodărire a resurselor, precum și
prin angajarea lor numai cu respectarea legalit ății, oportunit ății și a necesit ății.
Mecanismul financiar trebuie s ă asigure, prin metodele și tehnicile sale, înl ătura-
rea de la finan țare a unor cheltuieli care nu sunt justificate din punct de vedere
social, economic, sau nu sunt legale, sau oportune, ori nu reflect ă operațiuni
reale, efectiv realizate.

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
31
3.7. Cadrul institu țional specific finan țelor
publice în România
Pentru a mobiliza în beneficiul s ău aceste uria șe resurse financiare, statul
își creează legi și reguli, instrumente, metode și tehnici specifice, pe de-o parte,
și un aparat specializat care s ă aplice aceste instrumente și tehnici, pe de alt ă
parte.
Metodele, mijloacele și instrumentele create de conducerile statale din
fiecare orânduire social ă, prin intermediul c ărora acesta î și constituie resursele
publice la dispozi ția sa și le utilizeaz ă apoi, difer ă de la o țară la alta și chiar de la
o etapă la alta a dezvolt ării statului respectiv.
Paralel cu dezvoltarea în timp a metodelor și tehnicilor de constituire,
administrare și utilizare a fondurilor publice are loc o evolu ție și o perfec ționare
continuă a aparatului de specialitate creat în acest scop.
Organele de specialitate ale statului desemnate s ă participe direct la
aplicarea metodelor și pârghiilor specifice în procesul de constituire și redistri-
buire a resurselor financiare publice trebuie s ă joace un rol activ atât în funda-
mentarea deciziilor privind stabilirea, colectarea, gestionarea lor cât și în ceea ce
privește raționalizarea op țiunilor bugetare în stabilirea priorit ăților.
Din punct de vedere institu țional și organizatoric, verigilor sistemului
financiar și bugetar le corespund anumite institu ții și organe care înf ăptuiesc, în
fapt, prin activitatea lor, constituirea, repartizarea, utilizarea și controlul modului
de gestionare a fondurilor financiare publice.
Organele puterii și administra ției centrale și locale de stat îndeplinesc pe
lângă atribuțiile lor specifice și o serie de atribu ții de natur ă financiar-bugetar ă, și
anume:
a) Parlamentul are dreptul de decizie în domeniul financiar-bugetar și de
control asupra îndeplinirii aprob ărilor care au fost date prin lege. Pentru bugetele
locale, drepturile și atribuțiile similare Parlamentului la au consiliile locale.
Parlamentul este organul suprem care ia decizii în domeniul politicii
financiar-bugetare, valutare și monetare; aprob ă legile bugetare, legile fiscale,
legea finan țelor publice, legea bancar ă, a asigur ărilor sociale etc. De asemenea,
are dreptul de control privind aplicarea acestor legi privind modul în care sunt
constituite și utilizate fondurile publice, precum și asupra organelor, organismelor
și persoanelor care sunt implicate în mânuirea fondurilor publice.
b) Guvernul are un rol important în preg ătirea și executarea deciziilor
financiar-bugetare, elaborarea proiectului bugetului de stat, al proiectului bugetului asigur ărilor sociale de stat și conturilor generale anuale de execu ție al
acestor bugete, care dup ă ce sunt însu șite se supun spre dezbatere și aprobare
Parlamentului. Dup ă aprobarea bugetelor, Guvernul ia m ăsurile necesare pentru
executarea acestora în bune condi țiuni.

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
32
Guvernul are importante atribu ții și în ceea ce prive ște definirea politicii
fiscal-bugetare prin emiterea de ordonan țe, în perioada în care acesta este
abilitat de c ătre Parlament cu aceste atribu ții (perioade de vacan țe ale acestuia)
sau în situa țiile de urgen ță în care aprobarea unor acte normative de acest gen
este imperioas ă și nu sufer ă amânare.
c) Atribuții importante pe linia elabor ării și executării bugetului de stat, al
bugetului asigur ărilor sociale de stat și bugetului Trezoreriei Statului revin
Ministerului Finan țelor Publice și Ministerului Muncii și Solidarit ății Sociale,
precum și organelor lor teritoriale.
Ministerul Finan țelor Publice , ca organ de specialitate al Guvernului în
domeniul financiar-bugetar, îndepline ște o serie de atribu ții, printre care:
– propune Guvernului politica macroeconomic ă și asigură aplicarea uniform ă a
acesteia prin gestiunea balan țelor financiare, monetare și valutare;
– elaboreaz ă proiectul bugetului de stat, pe care îl supune aprob ării
Guvernului, iar dup ă însușirea lui de c ătre acesta Parlamentului, dup ă a cărui
aprobare ia m ăsurile necesare pentru executarea lui în bune condi ții;
– organizeaz ă funcționarea Trezoreriei Statului prin intermediul c ăreia
efectueaz ă operațiunile financiare în domeniul public, exercitând un control fiscal
asupra veniturilor și preventiv asupra cheltuielilor componentelor bugetului general
consolidat;
– întocme ște prognoze, programe, analize, studii de oportunitate la nivel
macroeconomic sau sectorial;
– asigură fundamentarea realiz ării echilibrului financiar, monetar și valutar la
nivel macroeconomic;
– efectueaz ă controlul general financiar asupra utiliz ării eficiente a
resurselor financiare publice, precum și respect ării legilor în domeniul financiar-
bugetar;
– inițiază, negociaz ă și încheie acorduri interna ționale în domeniul rela țiilor
financiare;
– particip ă la elaborarea actelor normative financiare și avizeaz ă altele cu
referire la efectele financiar-bugetare ale acestora.
Ministerul Finan țelor Publice î și exercită o parte important ă din atribu țiile
sale prin intermediul organelor sale teritoriale – Direc țiile generale ale finan țelor
publice.
Ministerul Muncii și Solidarit ății Sociale are importante atribu ții și res-
ponsabilit ăți în domeniul elabor ării, execut ării și întocmirii bugetului asigur ărilor
sociale de stat și a contului general de execu ție a bugetului asigur ărilor sociale
de stat.

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
33
În exercitarea acestor atribu ții Ministerul Muncii și Solidarit ății Sociale este
sprijinit de Ministerul Finan țelor Publice, care vizeaz ă și certifică, într-un fel
anume, toate lucr ările referitoare la bugetul asigur ărilor sociale de stat și buge-
tului asigur ărilor pentru șomaj.
Ministerul Muncii și Solidarit ății Sociale și organele sale teritoriale au
atribuții importante cu privire la controlul modului în care se execut ă bugetul
asigurărilor sociale de stat și bugetul asigur ărilor pentru șomaj.
d) Banca Na țională a României , în calitatea sa de Banc ă Centrală de
emisiune, stabile ște și conduce politica monetar ă și de credit, urm ărește stabilitatea
monetară și supravegheaz ă activitatea tuturor societ ăților bancare. De ase-
menea, Banca Na țională a României are importante atribu ții în ceea ce prive ște
executarea componentelor bugetului general consolidat, prin administrarea con-
tului curent general al Trezoreriei Statului, prin intermediul c ăruia se deruleaz ă
principalele fluxuri financiare referitoare la constituirea și utilizarea fondurilor
publice.
e) Fluxuri financiare importante sunt create și prin sistemul asigur ărilor de
bunuri, persoane și răspundere civil ă, care se înf ăptuiesc prin intermediul
societăților de asigur ări și reasigur ări, a căror activitate este reglementat ă și
urmărită de Comisia de Supraveghere a Asigur ărilor.
f) Curtea de Conturi a României este un organ de control al Parlamentului,
care exercit ă un control aposteriori asupra modului în care au fost constituite și
folosite resursele financiare publice de c ătre institu țiile publice sau regiile auto-
nome, dar și asupra tuturor persoanelor juridice care mânuiesc sau beneficiaz ă
de fonduri publice din partea statului.
Curtea de Conturi exercit ă un control în numele Parlamentului asupra
tuturor organelor și organismelor, inclusiv asupra Parlamentului, Pre ședinției,
Guvernului, cu privire la buna gestionare și utilizare a banilor publici, indiferent
prin ce fel de buget sunt constitui ți sau utiliza ți.
Prin Camerele de Conturi la nivel teritorial se exercit ă o activitate de control
care vizeaz ă modul de constituire, utilizare și raportare a resurselor financiare
publice care se deruleaz ă prin bugetele locale.

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
34

Capitolul 4

Politica financiar ă

4.1. Conceptul de politic ă financiar ă
Formațiunile politice aflate în competi ție, pentru a ajunge la putere, î și
elaboreaz ă programe doctrinare, prin intermediul c ărora se stabilesc obiectivele
prioritare în domeniul economic, social, cultural, care vor fi avute în vedere în timpul viitoarei guvern ări.
În condiții normale și corecte, programele pe care partidele politice le prezint ă
în campaniile electorale pentru a câ știga alegerile ar trebui s ă devină pentru acel
partid și program de guvernare, odat ă ajuns la putere. De cele mai multe ori îns ă
programul de guvernare nu prea mai seam ănă cu programul electoral al partidului
aflat la putere și, chiar dac ă inițial nu au prea multe deosebiri, ele nu pot fi îndeplinite,
deoarece, de obicei, programele electorale sunt întocmite av ându-se în vedere, în
primul rând, op țiunile aleg ătorilor și în mai mic ă măsură acestea țin cont de
condițiile reale ale economiei.
Întocmit în condi țiile și cu rezervele prezentate mai sus, programul de
guvernare este necesar a fi aprobat de c ătre Parlament. Odat ă îndeplinit ă
această condiție, programul define ște politica statului pe plan intern și extern, pe
perioada anului sau anilor în care se afl ă la putere acea forma țiune politic ă. În
cadrul politicii interne un loc important trebuie s ă-l ocupe obiectivele cu caracter
economic și social , la care se adaug ă cele legate de ap ărarea na țională,
ordinea public ă internă, siguran ță națională și administra ția publică.
Realizarea tuturor acestor obiective reclam ă importante resurse financiare
pe care autorit ățile statului trebuie s ă le colecteze din economie.
Politica financiar ă poate fi definit ă ca un ansamblu de metode, mijloace și
instrumente prin care se asigur ă mobilizarea, repartizarea și utilizarea resurselor
financiare necesare realiz ării obiectivelor economico-sociale dintr-o anumit ă
perioadă. Politica financiar ă include, de asemenea, reglement ările și instituțiile
prin intermediul c ărora se deruleaz ă resursele financiare publice.

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
35
Politica general ă a oricărei guvern ări este indisolubil legat ă de politica
financiar ă prin intermediul c ăreia se asigur ă resursele de care are nevoie statul la
un moment dat, iar prin politicile fiscale și bugetare pe care le promoveaz ă se
prefigureaz ă sau nu o anumit ă dezvoltare a economiei și a societ ății în general.
De aceea, aten ția autorit ăților statului este îndreptat ă, în primul rând, spre
identificarea a cât mai multe resurse financiare publice, f ără a depăși un anumit
prag al fiscalit ății, în condi țiile unor cheltuieli minime ocazionate de colectarea
acestora.
O maximizare a resurselor publice s-ar putea ob ține într-o economie
funcțională prin:
– depistarea întregii materii impozabile și evaluarea corect ă a acesteia;
– aplicarea corect ă a metodelor și tehnicilor fiscale privind determinarea
impozitelor și taxelor;
– descurajarea fenomenului de evaziune fiscal ă.
Gradul de fiscalitate de care orice guvern trebuie s ă țină seama se
definește ca un raport între nivelul total al prelev ărilor obligatorii (venituri fiscale și
venituri nefiscale) și un indicator macroeconomic (produsul intern brut, produsul
național brut, venitul na țional). În acest fel, rata presiunii fiscale (limita fiscalit ății)
exprimă în mod relativ sarcinile publice din punct de vedere fiscal care preseaz ă
asupra economiei, indicatorul reflectând, spre exemplu, partea din produsul
intern brut creat ă într-o anumit ă perioadă de timp, care este preluat ă la fondurile
publice, în scopul acoperirii cheltuielilor statului.
Pe baza unor observa ții statistice îndelungate s-a constatat c ă în țările
unde limita fiscalit ății este ridicat ă volumul absolut al prelev ărilor obligatorii la
buget manifest ă o tendin ță de scădere. Sugestiv ă în acest sens este curba lui
Lafer care exprim ă, în timp, evolu ția raportului între volumul prelev ărilor
obligatorii și rata presiunii fiscale.

Graficul nr. 4. 1. – Curba lui Lafer Suma absolut ă a
prelevărilor
obligatorii
posibileM’ M
N N’
P
P’
0 T1 T2 A B 100%
Cote de impozit

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
36
Din grafic rezult ă că volumul absolut al prelev ărilor de resurse publice poate
crește până la un anumit prag, pân ă la un anumit grad de fiscalitate, de la care, cu
toate că cotele de impozite ar cre ște, volumul absolut al resurselor publice pe termen
mediu și lung va înregistra o tendin ță de scădere. Teoretic, dac ă gradul fiscalit ății va
tinde spre 100%, mărimea absolut ă a prelevărilor va tinde spre zero.
De aceea, segmentul OA din grafic este denumit și „zonă de admisibilitate“
a presiunii fiscale, zon ă în care cre șterii gradului de fiscalitate îi va corespunde și
o creștere a volumului resurselor publice, de la P la M, iar segmentul AB este
„zona de inadmisibilitate“, zon ă în care o cre ștere a gradului de fiscalitate va
atrage dup ă sine o reducere treptat ă a cuantumului resurselor publice care se
pot colecta, respectiv de la M la N.
Deși nivelul pragului admisibil al fiscalit ății este greu de precizat, stabilirea
unor mărimi a cotelor de impozite trebuie alese în a șa fel, încât:
– să nu ducă la reducerea motiva ției oamenilor de afaceri și astfel la sc ă-
derea efortului productiv;
– să nu ducă la încurajarea evaziunii fiscale, în situa ții disperate ale agen-
ților economici;
– să nu ducă la scăderea puterii concuren țiale a produc ătorilor autohtoni
față de străinătate, cu o fiscalitate mai redus ă.
Principalele domenii de manifestare a politicii financiare sunt: – domeniul cheltuielilor publice; – domeniul resurselor financiare publice; – domeniul creditului bancar; – domeniul asigur ărilor de bunuri, persoane și răspundere civil ă.
4.2. Folosirea finan țelor publice
în cadrul obiectivelor politicii financiare
Raționalitatea oric ărei politici financiare nu poate fi apreciat ă decât în
funcție de atingerea scopului pentru care ea a fost creat ă.
De obicei, în construc ția unui sistem bugetar, care are în vedere asigurarea
optimă a resurselor financiare publice de care statul are nevoie pentru a- și îndeplini
atribuțiile și funcțiile sale, ar trebui s ă aibă ca punct de plecare dimensionarea
corectă a cheltuielilor necesare pentru a se putea îndeplini obiectivele de strategie
stabilite pentru acea etap ă.
Astfel, odat ă stabilit cuantumul necesarului de resurse publice, obiectivul
următor al sistemului ar trebui s ă fie acela de a face rost de acele resurse.

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
37
Numai că între aceste dou ă obiective majore ale sistemului financiar și ale
politicii financiare, în general, exist ă permanent un conflict nedeclarat de interese
și de posibilit ăți practice, reale de a le pune întotdeauna de acord.
Astfel, și în România, ca peste tot în lume, cerin țele de fonduri publice din
partea institu țiilor publice, prin care este reprezentat statul și prin care î și exercită
în fapt atribu țiile și funcțiile sale, sunt adesea supradimensionate, în a șa fel încât
cuantumul cheltuielilor prognozate cuprinde de obicei și anumite rezerve pentru
situații neprev ăzute, care nu au putut fi avute în vedere la începutul exerci țiului
bugetar, sau pentru a acoperi o eventual ă posibilă eroare în prognozare.
În acela și timp, fondurile publice posibile de ob ținut din economie sunt
totuși limitate dac ă se are în vedere faptul c ă fiscalitatea nu poate s ă depășească
un anumit prag critic. A nu ține cont de acest lucru pe termen mediu sau lung ar
însemna neglijarea efectelor negative asupra evolu ției viitoare a economiei acelei
țări și, în final, asupra bun ăstării membrilor întregii societ ății. De aceea, alegerea
metodelor și mijloacelor concrete privind formarea și dirijarea resurselor
financiare, precum și instrumentele, institu țiile și reglement ările financiar-
bugetare utilizate de stat pentru influen țarea proceselor economice și a relațiilor
sociale într-o anumit ă perioadă este extrem de important ă.
În acest sens, economistul francez Allain Barrère11 definește obiectivele politicii
financiare astfel încât acestea „s ă favorizeze progresul economiei prin intermediul
finanțelor publice, s ă regularizeze conjunctura prin impozite și investiții și să
realizeze justi ția fiscală prin luarea în considerare a posibilit ăților contributive (s ă
lase fiecărui om minimul necesar)“.
Politica financiar ă acționează nemijlocit în sfera reparti ției (formarea și
dirijarea fondurilor publice pentru satisfacerea nevoilor sociale), dar ea influen-țează puternic și celelalte faze ale reproduc ției sociale: produc ția, schimbul și
consumul.
Ca parte integrant ă a politicii generale a statului, politica financiar ă este
chemată să contribuie, în primul rând, la cre șterea poten țialului economic al
statului și, pe aceast ă bază, la satisfacerea cât mai deplin ă a nevoilor sociale ale
populației, în fiecare etap ă ea fiind definit ă prin strategia și tactica specific ă.
Reglement ările cu caracter financiar-bugetar care stabilesc coordonatele
politicii financiare, precum și prognozele financiare pe termen mai îndelungat
formează strategia, iar actele administrative de planificare (programare, prognozare)
pe perioade mai scurte, precum și măsurile concrete care se iau pentru îndepli-
nirea obiectivelor stabilite reprezint ă tactica.

11 Iulian V ăcărel și colaboratorii – Finan țele Publice, Editura Didactic ă și Pedagogic ă, Bucure ști,
1999, pag. 146

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
38
4.3. Obiectivele politicii financiare în domeniul
cheltuielilor publice
Politica promovat ă în domeniul cheltuielilor publice trebuie s ă stabileasc ă
mărimea, destina ția și structura optim ă a acestora și să defineasc ă obiectivele
majore ce trebuie atinse în domeniile economic, social-cultural, al asisten ței
sociale, ap ărare, ordine public ă, siguran ță națională, administra ție și să precizeze
căile, metodele și instrumentele ce trebuie folosite pentru ca obiectivele
respective s ă fie realizate cu un efort financiar minim.
a) Dimensionarea cheltuielilor publice presupune stabilirea m ărimii
absolute și relative a acestora (ponderea lor în produsul intern brut), în raport cu
o serie de indicatori, printre care:
– anul precedent;
– cheltuielile dintr-un anumit domeniu (s ănătate, învățământ etc.) ce revin
pe un indicator de ordin general (locuitor, de exemplu) exprimate în lei sau valut ă;
– cheltuielile ce revin pe un indicator specific, spre exemplu, cheltuielile ce
revin cu instruirea unui elev, student sau cheltuielile ce revin pe un pat de spital, bolnav ambulatoriu etc.
Referitor la stabilirea cuantumului cheltuielilor publice important este ca
acestea s ă reflecte necesit ățile strict legate de func ționarea normal ă a institu țiilor
în cauză. Nivelul acestora trebuie s ă țină cont în ultim ă instanță de cuantumul
resurselor financiare publice posibile care se pot colecta din economie în
condițiile unei fiscalit ăți normale, acceptabil ă pentru majoritatea subiec ților
productivi din economie.
b) În stabilirea destinației cheltuielilor publice trebuie s ă se aleag ă dome-
niile și acțiunile strict necesar a fi finan țate în perioada anului bugetar respectiv.
Stabilirea priorit ăților este o decizie de prim ordin a puterii și executivului unui
stat, întrucât de modul în care acestea sunt stabilite depinde în mare m ăsură
situația economic ă, financiar ă și socială pe termen mediu și lung a acelui stat.
Cu prilejul stabilirii destina ției cheltuielilor publice trebuie s ă se asigure
deci:
– realizarea obiectivelor de politic ă economic ă (introducerea progresului
tehnic și științific, sprijinirea dezvolt ării economice a tuturor zonelor țării,
ocuparea for ței de munc ă, încurajarea competitivit ății, restructu-rarea
etc.);
– realizarea obiectivelor de politic ă socială (educație, sănătate, cultur ă,
asistență socială etc.);
– asigurarea bunei func ționări a institu țiilor responsabile cu ordinea public ă,
apărarea țării, siguran ța națională;

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
39
– asigurarea unui raport just între cheltuielile pentru consum și formarea
brută de capital;
– asigurarea unui raport corect între investi țiile productive și cele
neproductive (sau indirect productive);
– între consumul individual și cel social (realizat prin cheltuieli publice).
De aceea, cum resursele financiare sunt limitate , iar destina țiile acestora
concuren țiale, este extrem de dificil ca în toate situa țiile să fie aleas ă varianta
eficientă și optimă.
c) În cuantificarea cheltuielilor publice pe destina ții (beneficiari) trebuie s ă
se asigure stimularea acestora prin metode de finan țare și gestionare, ori prin
alte instrumente specifice fiscalit ății și practicii bugetare, printre care se pot
menționa:
– autofinan țarea pe baza resurselor proprii, cu completarea acestora pe
seama aloca țiilor bugetare;
– autofinan țarea integral ă din venituri proprii;
– apelarea numai în ultim ă instanță la finan țarea integral ă de la buget cu
titlu definitiv și nerambursabil.
4.4. Obiectivele politicii financiare în domeniul
resurselor financiare publice
În domeniul resurselor financiare publice, „politica“ trebuie s ă stabileasc ă
volumul resurselor financiare în condi țiile unei economii func ționale prin metode
și tehnici fiscale normale, acceptate de majoritatea participan ților la acest proces.
a. Volumul resurselor financiare ce trebuie realizate din economie este
determinat, în primul rând, de volumul cheltuielilor publice necesare de finan țat în
exercițiul bugetar respectiv.
Normal este ca în acest calcul s ă se ia în considerare numai cheltuielile strict
necesare, dar de cele mai multe ori lucrurile se petrec invers, în sensul c ă volumul
cheltuielilor este determinat de cuantumul resurselor financiare posibil de colectat din
economie, la un moment dat, avându-se în vedere totu și respectarea unei fiscalit ăți
normale, deoarece a nu ține seama de acest lucru, cum s-a mai men ționat, ar
conduce nemijlocit la o stagnare economic ă, cu un regres în toate domeniile social-
culturale și, implicit, asupra nivelului de trai al popula ției.
Volumul resurselor susceptibile de a fi mobilizate la fondurile publice este cu
atât mai mare, cu cât este mai dezvoltat acel stat din punct de vedere economic, cu
alte cuvinte, cu cât este mai mare produsul intern brut. Dar volumul resurselor
publice nu este întotdeauna direct propor țional cu cuantumul produsului intern brut,
ci și cu gradul fiscalit ății, respectiv, cu raportul dintre consumul individual și cel social
(colectiv) stabilit prin politica financiar ă a statelor în cauz ă.

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
40
De aceea, raportul dintre volumul resurselor și produsul intern brut nu este
același peste tot, el este diferit de la o țară la alta, în func ție de orientarea politicii
generale a guvernelor respective, și de multe ori, și din cauza tradi ției etc. De
exemplu, în țările dezvoltate, o parte important ă a cheltuielilor cu educa ția sau
sănătatea este suportat ă de beneficiarii acestor servicii de organisme economice
și chiar de biserici, funda ții și alte asocia ții fără scop lucrativ etc. Cheltuielile
publice din acele state sunt orientate cu predilec ție spre domeniul ap ărării, ordinii
publice etc., pe cât ă vreme în țările slab dezvoltate sau în tranzac ție cheltuielile
sunt direc ționate cu prioritate spre domeniile economiei și în mai mic ă măsură
pentru protec ția socială.
b. Politica financiar ă în domeniul resurselor publice are în vedere și
provenien ța acestora , din plan intern sau din resurse externe , în completare.
Resursele interne pot fi clasificate în func ție de structura propriet ății care le
produce, și anume:
– resurse financiare provenite din domeniul public (societăți comerciale cu
capital de stat, regii autonome, institu ții publice etc.);
– resurse financiare provenite din domeniul privat .
Indiferent de sursa de provenien ță a veniturilor publice, din sectorul public
sau privat, contribuabilii respectivi trebuie trata ți în mod egal, în conformitate cu
principiile unei fiscalit ăți echitabile și raționale, la venituri egale – impozite egale,
precum și prin prisma universalit ății impunerii.
Dacă în ceea ce prive ște stabilirea cuantumului obliga țiilor către stat regula
tratării egale în general func ționează, în țara noastr ă în ceea ce prive ște
urmărirea la plat ă a acestora se înregistreaz ă uneori tratamente diferen țiate.
Astfel, marile societ ăți comerciale cu capital de stat, mai ales cele care nu pot
face față plăților, beneficiaz ă de amân ări, eșalonări a datoriilor, reduceri sau chiar
scutiri de impozite, mai ales pentru a facilita procesul de privatizare.
c. În politica financiar ă a veniturilor trebuie ținut cont și de tipul canalelor
prin care acestea se prelev ă, și anume:
– în mod individual de persoane fizice sau juridice, în func ție de venit,
avere, profit etc. (impozitele directe);
– la vânzare, la import, la prestarea serviciilor, f ără ca aceste obliga ții să fie
nominalizate pe suportator, ci pe cel care le colecteaz ă și apoi le achit ă
(impozitele indirecte).
d. Aplicarea politicilor fiscale în domeniul veniturilor poate avea în vedere și
forma sub care ele se prelev ă, care difer ă în funcție de modul de organizare și
funcționare a contribuabililor în:
– societăți comerciale;
– regii autonome; – instituții publice.

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
41
La societ ățile comerciale, spre exemplu, modul de prelevare la buget se
face sub forma impozitului pe profit, pe dividende etc, la regiile autonome sub
forma impozitului pe profit și a vărsămintelor din profitul net (venituri nefiscale),
iar la institu țiile publice sub forma v ărsămintelor din veniturile realizate de
instituțiile publice în cauz ă.
e. Politica financiar ă în domeniul veniturilor poate fi diferen țiată și în funcție
de modul în care se abordeaz ă echilibrele financiare (Veniturile bugetare ≤,≥
Cheltuielile bugetare), astfel:
– unele state abordeaz ă problema deficitelor ca o stare anormal ă, situație în
care își construiesc bugetele în mod echilibrat sau excedentar;
– alte state consider ă dezechilibrele o stare normal ă (deficitul bugetar),
situație în care î și construiesc bugetele cu deficit.
f. De asemenea, politica financiar ă din domeniul veniturilor statului trebuie
să aibă în vedere politica împrumuturilor de stat, op țiune extrem de important ă
pentru prezentul și viitorul acelei țării.
Important pentru țară și genera țiile viitoare este ca în vederea finan țării
deficitelor bugetare s ă se apeleze, în primul rând, la împrumuturile de pe pia ța
financiară internă și numai în cazuri extreme la cele externe, dar nu în orice condi ții,
ci evitându-se creditele cu dobânzi împov ărătoare. Este util ca în acest demers
împrumuturile externe s ă fie direc ționate, în primul rând, spre produc ție, investi ții,
dezvoltare și nu pentru consum, întrucât în func ție de aceste alegeri va fi favorizat ă
sau nu evolu ția ulterioar ă a economiei și, pe aceast ă bază, asigurat ă sau nu
bunăstarea popula ției.
4.5. Obiectivele politicii financiare în domeniul
creditului bancar
Politica financiar ă a statului în România, în domeniul creditului bancar, se
realizeaz ă în principal prin intermediul B ăncii Centrale, Banca Na țională a României,
a sistemului de b ănci comerciale și a altor institu ții financiare cu activit ăți similare.
Deoarece Banca Central ă, Banca Na țională a României, este cea care acord ă
credite pentru refinan țarea unor b ănci comerciale, Trezoreriei Statului sau a altor
instituții de credit, ea este cea care determin ă dobânzile pe pia ța bancară.
Dobânzile pe care le stabilesc b ăncile comerciale pentru creditele pe care
le acordă solicitan ților sunt strâns legate de dobânda pentru creditele pe care le
stabilește Banca Na țională a României în vederea finan țării și refinanțării băncilor
comerciale sau deficitelor bugetare. De altfel, rata dobânzii de refinan țare este
menită să influențeze, fie și numai în parte, contracararea tendin țelor infla ționiste
care se pot manifesta în economie.
Este important ca dobânzile care se percep de c ătre băncile comerciale la
creditele pe care le acord ă subiecților economici s ă fie avantajoase pentru ace știa în
vederea men ținerii motiva ției afacerilor acestora, o scumpire a împrumuturilor

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
42
ducând nemijlocit la o stagnare și recesiune a economiei, cu toate consecin țele
negative care decurg de aici. De aceea, politica creditului este extrem de important ă
pentru economie, în general cu implica ții și consecin țe asupra tuturor aspectelor
sociale ale societ ății. Prețul creditului trebuie s ă țină seama de acoperirea ratei
inflației, dar acesta trebuie determinat de o asemenea manier ă, încât s ă nu
descurajeze mediul de afaceri, cu efecte nefavorabile asupra întregii vie ți sociale.
4.6. Politica financiar ă în domeniul asigur ărilor
și reasigur ărilor
Judecând prin prisma con ținutului lor economic, fluxurile financiare
determinate de asigur ările de bunuri, persoane și răspundere civil ă, deși nu se
încadreaz ă în domeniul finan țelor publice, ele sunt importante în economie și în
cadrul finan țelor în general.
În acest context, majoritatea fluxurilor financiare prilejuite de actul de
asigurări și reasigur ări sunt determinate de asigur ările obligatorii și facultative de
bunuri, persoane și răspundere civil ă, ponderea de ținând-o cele facultative.
În acest cadru, interven ția posibil ă a statului în domeniul acestor categorii
de resurse financiare este limitat ă și restrâns ă la nivelul asigur ărilor de tip obliga-
toriu pentru bunuri sau persoane. Paleta mai larg ă a asigur ărilor, facultative, nu
poate fi influen țată în mod direct de c ătre autorit ățile statului decât, eventual,
indirect prin m ăsuri adiacente care s ă determine un plus de resurse persoanelor
fizice și juridice, care apoi, pe aceast ă bază, să ducă la sporirea posibilit ăților lor
financiare de a apela la asigur ările facultative de bunuri și persoane, extrem de
necesare pentru contracararea efectelor nefavorabile ale dezastrelor, calamit ă-
ților naturale și a altor factori de risc.
4.7. Principalele realiz ări în politica fiscal-bugetar ă
de după decembrie 1989
Este bine cunoscut faptul c ă „obiectivele reformei fiscale sunt numeroase
și, desigur, nu se pot înl ătura deodat ă toate neajunsurile existente. Aceasta și din
cauză că nu putem evalua exact conexiunile interne și externe ale viitoarei
noastre evolu ții economice, precum și efectele introducerii mecanismului pie ței,
în special, în condi țiile în care vor persista și vor disp ărea lent elementele și
instituțiile vechiului mecanism administrativ de conducere.“ 12.

12 Rodica B ălănescu, Florin B ălășescu, Elena Moldovan – „Sisteme de impozite“, Editura
Economic ă, București, 1994, pag. 25

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
43
Făcându-se referire la obiectivele de baz ă în fundamentarea politicii fiscale
în lucrarea citat ă, se men ționa un mare adev ăr: „în timp ce economiile de pia ță
dezvoltate î și pot permite o armonizare fin ă a mecanismului impozitelor și
punerea acestora în concordan ță cu priorit ățile politicii economice, noi suntem în
situația opusă, principalele motiva ții ale reformei impozitelor fiind: asigurarea
compatibilit ății sistemului de impozite cu mecanismul de pia ță (ceea ce suscit ă
eliminarea impozitelor și taxelor specifice economiei centralizate); asigurarea prin
sistemul de impozite a liberei circula ții a capitalurilor, produselor și serviciilor;
asigurarea unui raport echilibrat între produsul intern brut și sarcina fiscal ă, care
să favorizeze acumularea și cererea agregat ă“13.
Față de aceste deziderate ale politicii fiscal-bugetare în acest domeniu au
fost înregistrate multe și însemnate încerc ări și s-au produs multe fluxuri și
refluxuri în a se armoniza legisla ția româneasc ă din domeniul fiscal și bugetar cu
cea a unei țări în care economia și finanțele funcționează pe baza legilor unei
economii de pia ță dezvoltate. Reu șitele au alternat de multe ori cu însemnate
nereușite, sistemul nostru fiscal-bugetar suferind din plin de mult ă incoeren ță și
inconsecven ță în domeniul legisla ției, de politici și experien țe mai pu țin reușite în
sfera înlesnirilor și facilităților fiscale, mai ales a celor stabilite prin fostele Legi –
ale impozitului pe profit și investițiilor.
Așadar, în cadrul procesului de reform ă economico-social ă a României, un
rol major și de o importan ță deosebit ă îl au pârghiile financiar-fiscale. De modul
în care acestea reu șesc să răspundă, cu eficien ță și promptitudine, comanda-
mentelor reformei privind restructurarea economiei pe baze și criterii noi de
eficiență, se poate aprecia dac ă măsurile luate în domeniul finan țelor publice
sunt sau nu corecte. De îndeplinirea în bune condi ții a funcțiilor finan țelor publice,
de felul în care acestea reu șesc să asigure resursele și să le administreze în
mod corect pentru dezvoltarea economico-social ă depinde, în mare m ăsură,
succesul reformei la nivel na țional.
Începutul reformei în domeniul finan țelor publice este legat de apari ția
Legilor finan țelor și contabilit ății care au determinat reorganizarea întregului
sistem al finan țelor publice , instituind pârghii, metode și tehnici specifice
economiei de pia ță, cu ajutorul c ărora statul s ă poată interveni și influența pozitiv
dezvoltarea economico-social ă.
Liberalizarea pre țurilor, reducerea și raționalizarea subven țiilor de
consum, renun țarea la controlul pre țurilor de achizi ție ale produselor agricole
și la limitarea cotelor de adaos comercial în prima etap ă, și apoi liberalizarea

13 Rodica B ălănescu, Florin B ălășescu, Elena Moldovan – „Sisteme de impozite“, Editura
Economic ă, București, 1994, pag. 25-26

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
44
acestora , au impulsionat func ționarea pie ței libere . Alinierea pre țurilor interne la
cele externe la o serie de produse a vizat stimularea economiei pentru cre șterea
eficienței și pregătirea sectoarelor economice pentru export . Toate acestea au
creat probleme noi cu privire la metodele și tehnicile fiscale care trebuia
adaptate, deoarece de func ționarea lor corect ă depindeau la nivel na țional
constituirea veniturilor bugetare.
Legea privind organizarea unit ăților economice de stat ca regii
autonome și societ ăți comerciale a restructurat fundamental sistemul de
organizare a fostelor întreprinderi și organiza ții economice de stat , iar Legea
administra ției publice locale cu modific ările ulterioare și Legea finan țelor
publice locale au dat competen țe sporite autorit ăților locale în ceea ce prive ște
aprobarea și executarea bugetelor locale.
În ansamblu, prin m ăsurile întreprinse în domeniul financiar-fiscal, s-a urm ărit
alinierea la practicile fiscale din țările dezvoltate , concomitent cu crearea unui
sistem fiscal mai modern corespunz ător cerin țelor economiei de pia ță, prin
introducerea taxei pe valoarea ad ăugată, îmbunătățirea sistemului de impozitare a
profiturilor, salariilor și veniturilor agricole, reconsiderarea impozitelor și taxelor
locale și accizelor.
Cu tot efortul autorit ăților după decembrie 1989, de a crea un sistem fiscal
modern și eficient, acest lucru nu s-a reu șit pe deplin . Din păcate, pân ă în
prezent, sistemul nostru fiscal a dat dovad ă de multă inconsecven ță și incoeren ță,
manifestând multe sl ăbiciuni din punct de vedere al legisla ției și modului unitar de
aplicare a lui.
În aceea și direcție, s-au petrecut greșeli care au afectat puternic veniturile
bugetare – ne referim, în primul rând, la legisla ția privind impunerea profitului
persoanelor juridice, prin care nu s-au corelat suficient de echitabil facilit ățile
fiscale acordate întreprinz ătorilor str ăini cu cele acordate întreprinz ătorilor
autohtoni. Cu toate acestea, nu s-a realizat ce se preconiza, o infuzie de capital
străin în economie.
Totuși, prin m ăsurile întreprinse dup ă decembrie 1989 în domeniul
impozitelor și taxelor, a fiscalit ății și politicilor bugetare, în general, s-a realizat o
important ă opțiune pe calea restructur ării sistemului fiscal, ceea ce a avut unele
efecte benefice asupra introducerii noilor tehnici privind stimularea sau descura-jarea subiec ților economici.
În domeniul cheltuielilor publice, ac țiunile întreprinse au vizat limitarea
acestora în corela ție cu veniturile, men ținerea deficitului bugetar în limite
controlabile , raportate la evolu ția produsului intern brut și la serviciul datoriei
externe, dar nici în acest domeniu nu s-au ob ținut pe deplin rezultatele scontate.

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
45
Astfel, au fost ani când deficitul bugetar a fost sc ăpat de sub control ,
acoperit printr-o finan țare inflaționistă (1992 = 300%) și un raport nu întotdeauna
adecvat între cheltuielile curente (de consum) și cele de capital.
Cu toate acestea, re ținem că în derularea procesului bugetar s-a realizat
o descentralizare a acestuia, prin faptul c ă fiecare buget se întocme ște, aprob ă
și execută separat de autorit ăți distincte , bugetul de stat încetând de a mai fi un
tot unitar, ca înainte de 1990.
În situația creată de după 1990, dup ă ce bugetul de stat și bugetul asigu-
rărilor sociale de stat sunt aprobate de c ătre Parlament, răspunderea general ă
pentru derularea procesului bugetar intr ă în competen ța Guvernului României ,
care prin organele specializate – Ministerul Finan țelor Publice și Ministerul Muncii și
Solidarității Sociale și alte institu ții centrale ale statului – asigur ă întocmirea și
executarea lor. De asemenea, potrivit prevederilor Legii finan țelor publice locale,
bugetele locale se întocmesc, aprob ă și execută, în condi ții de autonomie, de
organismele specifice administra ției publice locale, corela ția acestora cu bugetul
de stat fiind asigurat ă prin intermediul mijloacelor de echilibrare și a transferurilor
bugetare.
Odată cu descentralizarea procesului bugetar s-au produs schimbări
însemnate și în clasifica ția bugetar ă a veniturilor și cheltuielilor. În primul rând,
s-a avut în vedere ca veniturile s ă fie clasificate, în func ție de natura și
provenien ța lor, în venituri fiscale și nefiscale, iar în cadrul acestora s-a adoptat o
structură care are la baz ă principii și motivații similare celor folosite în țările cu
economie de pia ță dezvoltat ă.
Evidențierea cheltuielilor bugetare a suferit modific ări atât în clasificarea
funcțională a acestora (p ărți, capitole și subcapitole), cât și în clasifica ția econo-
mică (titluri, articole, alineate).
Modificările structurale și de fond privind execu ția bugetar ă după 1990,
precum și cele referitoare la fiscalitate au determinat atribu ții și sarcini noi pentru
Ministerul Finan țelor Publice, Ministerul Muncii și Solidarit ății Sociale și adminis-
trațiile publice locale, prin l ărgirea autonomiei, competen țelor și răspunderilor
acestora, în probleme privind administrarea banului public.
Probleme deosebite a ridicat în fa ța autorit ăților și speciali știlor decizia
Parlamentului României de a aproba și executa bugetul de stat cu deficit , ca
de altfel, în majoritatea țărilor dezvoltate , a căror economii au la baz ă principiul
liberei concuren țe. Trebuia g ăsite solu țiile în privin ța acoperirii acestuia pe c ăi
neinflaționiste, iar m ărimea lui s ă fie corelat ă mai bine cu cea a produsului
intern brut. Pân ă în anul 1993, inclusiv, finanțarea deficitului s-a asigurat

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
46
prin Banca Na țională a României prin suficiente c ăi inflaționiste. Numai dup ă
martie 1994, când Ministerul Finan țelor Publice a lansat pe pia ță titluri de
stat, a transferat practic finan țarea temporar ă a deficitului bugetar de la
Banca Na țională a României la una normal ă și fără emisiune suplimentar ă de
monedă.
Gestionarea resurselor publice, în condi țiile existen ței deficitului bugetar, a
determinat elaborarea unui concept nou cu privire la conturile statului , dintre care
unele erau definite astfel:
/G83 Legea finan țelor publice din 1991 opera cu no țiunea „buget public
național“, acesta fiind format din bugetul „administra ției centrale de stat“,
bugetele locale și bugetul asigur ărilor sociale de stat, iar prin modific ările
ulterioare aduse Legii finan țelor publice, no țiunea de „buget al admi-
nistrației centrale“ este înlocuit ă cu noțiunea de „buget de stat“. De
asemenea, Legea finan țelor publice din anul 1996 precizeaz ă că
resursele financiare publice se constituie și se gestioneaz ă printr-un
sistem unitar de bugete, în rândul c ărora apare, pentru prima dat ă,
noțiunea de „buget al Trezoreriei Statului“, care prin dimensiunea
resurselor financiare pe care le administreaz ă capătă, de la un an la
altul, o importan ță tot mai însemnat ă;
/G83 Legea finan țelor publice din anul 200214 subliniaz ă faptul c ă preve-
derile acestuia se aplic ă și în domeniul elabor ării, aprob ării, execut ării
și raportării:
– bugetelor institu țiilor publice finan țate integral sau par țial din bugetul
de stat, bugetul asigur ărilor sociale de stat și bugetelor fondurilor
speciale, dup ă caz;
– bugetelor institu țiilor publice finan țate integral din venituri proprii;
– bugetului fondurilor provenite din credite externe contractate sau
garantate de stat și a căror rambursare, dobând ă și alte costuri se
asigură din fonduri publice;
– bugetului fondurilor externe nerambursabile.
/G83 În practic ă se folose ște des no țiunea de „buget general consolidat“,
care cuprinde: bugetele din întregul nostru sistem bugetar, la care ne-am referit în capitolul 4, precum și poziția „ajust ării în concordan ță cu
metodologia Fondului Monetar Interna țional“
15.

14 Legea finan țelor publice nr. 500 publicat ă în Monitorul Oficial al României nr. 597/ 13.08.2002
15 Ordonan ța de Urgen ță a Guvernului 115/2002, pentru notificarea amendamentelor la
aranjamentul Stand-by dintre România și Fondul Monetar Interna țional, Monitorul Oficial al
României în 729/07. 10.2002

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
47
Nașterea acestor categorii economice a determinat sarcini și atribuții noi,
precum și răspunderi sporite autorit ăților publice îns ărcinate cu administrarea
fondurilor publice.
Subscriem p ărerii potrivit c ăreia „pentru a ob ține primele efecte pozitive și
economice trebuie s ă fie promovat ă o politic ă ascendent ă în favoarea pie ței, și
nu una ciclic ă, deoarece conceperea și implementarea pârghiilor economice,
crearea și punerea în stare de func ționare a institu țiilor și organismelor specifice
pieței sunt în strâns ă dependen ță cu factorul timp, iar noi ne g ăsim în etapa de
«creație» și nu de «perfec ționare» a unor crea ții funcționale“16.
Așadar, reu șita unei politici fiscal-bugetare este condi ționată de o
multitudine de factori interni, precum și de impactul factorului interna țional asupra
unei economii aflat ă în tranzi ție, care î și creează mecanisme, institu ții, instru-
mente și tehnici noi specifice pie ței libere.

16 Rodica B ălănescu și colaboratorii – „Sistemul de impozite“, Editura Economic ă, Bucure ști, 1994,
pag. 28

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
48

Capitolul 5

Agregatul financiar-monetar
în economia de pia ță

5.1. Componentele agregatului financiar-monetar
Finanțele publice nu pot coexista singure într-o economie, circumscrierea lor
fiind obligatorie într-un cadru mai larg complementar, f ără de care practic nu pot exista.
Acest cadru care asigur ă funcționarea finan țelor publice poate fi denumit generic
agregatul financiar-monetar care, sinoptic, prin intermediul monedei, cuprinde finan țele
publice, finan țele private, pia ța monetar ă și piața financiar ă. El se constituie sub forma
unor rela ții economico-financiare de interdependen ță dintre stat, agen ții economici,
persoanele fizice, institu țiile financiar-monetare, ocazionate de desf ășurarea
activităților economice produc ătoare de valoare ad ăugată și pe aceast ă bază de
constituire de resurse financiare publice și de utilizare a lor. Între componentele
agregatului financiar-monetar au loc rela ții în dublu sens: de formare, respectiv, de
utilizare a unor resurse umane, materiale, informa ționale, care toate se desf ășoară
prin intermediul banilor.
Desfășurarea și efectul acestor rela ții au la baz ă legitățile economiei de pia ță, iar
în cadrul rela țiilor de acest gen, care se desf ășoară pe plan interna țional, agregatul
funcționează sub inciden ța legităților și a reglement ărilor pieței, la nivelul c ăreia
moneda este instrumentul de evaluare a bunurilor și serviciilor ce intr ă în circuitul
economic.
Prin urmare, moneda circumscrie integral fluxurile componentelor agrega-tului
financiar-monetar, finan țele publice, finan țele private, pia ța financiar ă și piața
monetară, dar moneda, luat ă separat, comport ă și ea analize și discuții distincte
referitoare la masa monetar ă, baza monetar ă, puterea de cump ărare, echilibrul
monetar etc.
Toate conexiunile care se manifest ă prin intermediul monedei în cadrul fluxurilor
agregatului financiar-monetar au în vedere compensa ții bănești omnipre-zente pe
întregul circuit al activit ăților productive supuse schimbului, sau al repartiz ării
rezultatelor și formării resurselor financiare publice.

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
49
Fluxurile b ănești însoțesc pretutindeni fluxurile de bunuri și servicii care se
concretizeaz ă în final prin mi șcarea masei monetare între finan țele publice, finan țele
private, pia ța financiar ă și piața monetar ă.
1. Astfel, fluxurile privind constituirea resurselor financiare publice, repartizarea
lor pe destina ții și cheltuirea lor îmbrac ă în exclusivitate forma b ănească și antreneaz ă
o parte important ă din masa monetar ă în opera țiile de încasări și plăți prin intermediul
Băncii Naționale a României, a Trezoreriei Statului, societ ăților bancare, precum și a
instituțiilor publice angrenate în acest proces.
2. Fluxurile privind formarea resurselor financiare private determin ă operațiuni
de constituire a veniturilor proprii ale subiec ților economici, urmare a valorific ării
producției, serviciilor acoperirii cheltuielilor acestora, dimensionarea rezultatelor și
repartizarea lor, inclusiv c ătre finan țele publice, antreneaz ă o parte din masa
monetară, constituind în final fluxurile b ănești ale finan țelor private.
3. Formarea resurselor societ ăților bancare se realizeaz ă în principal pe calea
atragerii disponibilit ăților bănești din economie, pe baza c ărora acestea, la rândul lor,
acordă credite, opera țiuni care determin ă fluxuri monetare care antreneaz ă masa
monetară disponibil ă returnată apoi prin intermediul creditelor bancare înapoi în eco-
nomie, în urma c ărora au loc încas ări și plăți de dobânzi, comisioane etc. Acest gen de
fluxuri financiare sunt controlate în mare m ăsură de către Banca Central ă, dar și ele se
circumscriu, în ultim ă instanță, în cadrul finan țelor private.
4. Fluxurile care se deruleaz ă pe piața financiar ă determin ă mișcarea valorilor
mobiliare în contrasens cu mi șcarea capitalurilor prin intermediul societ ăților de
intermediere și instituțiilor bursiere. Ele sunt în exclusivitate fluxuri b ănești care reflect ă
mișcări caracteristice valorilor mobiliare pe pia ța de capital, care și ele, în final, deter-
mină finanțe private.
Dimensionarea valoric ă a resurselor și cheltuielilor publice, a resurselor și
cheltuielilor întreprinderilor depinde de puterea de cump ărare a monedei, de gradul de
acoperire a acesteia cu rezervele monetare ale țării și, în ultimă instanță, cu bunurile și
serviciile existente în economie.
Cum volumul și structura nevoilor publice ce urmeaz ă a fi acoperite din resurse
publice, de regul ă, depășesc nivelul normal al resurselor publice formate din veniturile
proprii, acest fapt genereaz ă circuite b ănești suplimentare prin intermediul
împrumuturilor publice.
Volumul și structura cheltuielilor la nivelul finan țelor private depind de
posibilitățile proprii de dezvoltare, modernizare, cre ștere și diversificare a produc ției, de
asigurarea echilibrului trezoreriei proprii. Ele pun deseori societatea comercial ă în
situația de a apela la credite bancare care pot for ța moneda în echilibrul ei.
De asemenea, dobânzile care nu au efectul scontat în strategia b ăncilor conduc
de multe ori la cre șterea cheltuielilor publice, a pre țurilor, infla ției, care toate laolalt ă
determină o moned ă mai slab ă.

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
50
În situația insuficien ței resurselor publice, Trezoreria Statului apeleaz ă frecvent
la Banca Central ă, băncile comerciale sau la al ți subiecți din economie persoane
juridice sau fizice care dispun de capitaluri financiare pentru a procura resursele
financiare necesare pe calea împrumuturilor pe termen scurt sau lung în func ție de
perioada dezechilibrului.
În acest context, emiterea de titluri de valoare publice sau private, vânzarea-
cumpărarea acestora și răscumpărarea lor se integreaz ă în mecanismul pie ței
financiare.
Sinoptic, potrivit schemei nr. 5. 1., fluxurile financiare care se deruleaz ă în cadrul
agregatului financiar-monetar, foarte simplist prezentate, sunt cele vizualizate la literele a) – e) astfel:
a) Legăturile dintre finan țele publice și finanțele private se realizeaz ă prin:
– plata impozitelor, taxelor și a altor contribu ții obligatorii ce formeaz ă resursele
financiare publice ale statului;
– fluxul invers este reprezentat de sprijinul financiar acordat de c ătre stat în-
treprinderilor, sub diferite forme (subven ții, prime de export, produc ție, diferen țe de
preț, transferuri nerambursabile etc.).
b) Trezoreria Statului sau organele executive ale administra ției publice locale
participă la tranzac țiile pe pia ța financiar ă în situa ția în care bugetul de stat sau
bugetele locale înregistreaz ă insuficien ță de resurse sub forma golurilor temporare de
casă, sau chiar a deficitelor bugetare a c ăror acoperire presupune emisiunea titlurilor
de stat.
c) Instituțiile financiare publice – Trezoreria Statului etc. – particip ă la rândul lor,
prin intermediul B ăncii Naționale a României, la plasarea eventualelor disponibilit ăți ale
contului curent general al Trezoreriei Statului c ătre cei care duc lips ă de capitaluri fi-
nanciare.
d) Întreprinderile private î și păstrează disponibilit ățile bănești în conturi bancare,
beneficiaz ă de serviciile acestora în opera țiunile lor de încas ări și plăți și, de
asemenea, pot beneficia de credite bancare, dac ă au insuficien ță de capitaluri
financiare. B ăncile pe seama disponibilit ăților clienților își constituie resursele de
creditare și acordă împrumuturi.
e) Întreprinderile private particip ă la efectuarea tranzac țiilor pe pia ța financiar ă,
prin emisiunea, cump ărarea și vânzarea de valori mobiliare.
f) Băncile, în calitatea lor de operatori pe pia ța financiar ă, vând și cumpără valori
mobiliare și înregistreaz ă efecte favorabile sau nefavorabile de pe urma acestor
tranzacții.
Instituțiile specifice pie ței financiare intermediaz ă mișcarea capitalurilor
financiare existente inclusiv la b ănci prin cump ărarea și vânzarea valorilor mobiliare.
Fluxurile financiar-monetare au loc deci sub forma unor mi șcări de resurse
bănești între componentele principale ale agregatului financiar-monetar, în cadrul
cărora finan țele publice joac ă un rol important.

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
51

Schema nr. 5. 1. Componentele principale ale agregatului financiar-monetar
5.2. Fluxurile financiare publice
Așa cum s-a subliniat pân ă în prezent, fluxurile financiare publice sunt
consecin ța procesului de constituire și utilizare a resurselor publice, derulate prin
componentele bugetului general consolidat.
În acest context, statul poate fi considerat un agent economic de un tip
deosebit. Atragerea resurselor publice la dispozi ția sa se realizeaz ă prin organe
strict specializate, Ministerul Finan țelor Publice, Ministerul Muncii și Solidarit ății
Sociale, Casa Na țională de Asigur ări de Sănătate și alte institu ții publice etc.,
precum și organele lor teritoriale. De asemenea, prin acelea și organisme se
îndeplinesc condi țiile pentru finan țarea propriu-zis ă a cheltuielilor prev ăzute prin
bugetele ordonatorilor de credite, ministerelor și altor institu ții publice centrale.
Cuprinderea resurselor și a cheltuielilor publice în bugetul de stat și în
celelalte componente ale bugetului general consolidat sunt ordonate dup ă criterii
care stau la baza clasifica ției bugetare, potrivit c ărora veniturile sunt eviden țiate
după sursa de provenien ță și conținutul lor fiscal sau nefiscal, iar cheltuielile dup ă
conținutul lor economic și destinațiile funcționale.
În execu ția de cas ă a componentelor bugetului general consolidat pot s ă
apară fluxuri financiare specifice care nu reprezint ă venituri sau cheltuieli ale
vreunui buget, ci resursele financiare ale Trezoreriei formate din disponibilit ățile
și depozitele agen ților economici și persoanelor fizice, ele putând îns ă constitui
resurse financiare care în mod vremelnic pot contribui la acoperirea golurilor temporare de cas ă ale componentelor bugetului general consolidat, atunci când
veniturile proprii nu pot acoperi ie șirile de resurse. FINANȚELE
PUBLICE
c b a

MONEDA
FINANȚELE
PRIVATE
a d e
c d f
PIAȚA
MONETAR Ă f b e
PIAȚA
FINANCIAR Ă

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
52
Fluxurile financiare publice determinate de procesul de constituire al
acestora și cel de utilizare pot fi vizualizate sinoptic prin schema nr. 5.2.

Schema nr. 5.2. Fluxurile financiare generate de finan țele publice Constituirea resurselor
publice
Finanțele Societăților
Comerciale, financiare,
bancare și de asigur ări
Finanțele Regiilor
Autonome
Finanțele Instituțiilor
publice
Resurse externe Finanțele popula ției
persoane fizice (menaje) Finanțele altor categorii
de contribuabili
(asociații etc.)
Străinătatea Componentele
sistemului financiar

Bugetul de stat
Bugetele locale
Bugetul asigur ărilor sociale
de stat și pentru șomaj
Bugetul fondurilor speciale
Bugetul fondurilor din
mijloacele extrabugetare
Bugetul Trezoreriei Statului
Asigurările și asistența
socială de stat
Utilizarea resurselor
publice
Pentru acțiuni economice
sub forma:
– subvențiilor
– prime export
– diferențe preț
– transporturi
Beneficiari:
– societ. comerciale
– regii autonome
– persoane fizice
etc.
Cheltuieli social-culturale
(prin intermediul
instituțiilor publice)
Aparare, ordine public ă,
siguranță națională

Administra ția de stat
Serviciul datoriei publice
Străinătatea Persoane fizice

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
53
Fluxurile financiare publice sunt determinate deci de cauze specifice, și
anume:
1. În procesul de constituire a resurselor publice sunt angrenate finan țele
private ale societ ăților comerciale, bancare și de asigur ări, regiilor autonome și
altor categorii de contribuabili, persoane fizice, precum și resursele externe mai
ales sub forma fondurilor nerambursabile sau a împrumuturilor de stat.
2. Resursele care îmbrac ă forma impozitelor, taxelor și a altor contribu ții
obligatorii, precum și a împrumuturilor publice interne și externe sunt colectate și
administrate printr-un întreg sistem de bugete, bugetul de stat, bugetele locale,
bugetul asigur ărilor sociale de stat, bugetul fondurilor speciale, bugetele mijloa-
celor extrabugetare și bugetul Trezoreriei Statului, care însumate formeaz ă ceea
ce numim „bugetul general consolidat“. De asemenea, pe baza împrumuturilor
externe contractate de stat sau garantate, precum și a fondurilor nerambursabile
se constituie bugetul împrumuturilor de stat externe și al fondurilor nerambur-
sabile.
3. Aceste importante resurse publice sunt destinate finan țării cheltuielilor
social-culturale, asigur ărilor sociale de stat, ap ărare, ordine public ă, administra ție
de stat, precum și pentru sprijinirea agen ților economici și persoanelor fizice sub
forma subven țiilor, primelor de export, diferen țelor de pre ț și prin alte tehnici
bugetare în vederea acoperirii unor cheltuieli din cadrul unor ramuri, subramuri, acțiuni și obiective fa ță de care statul are interes.
De asemenea, o parte important ă a resurselor publice este destinat ă
rambursării împrumuturilor privind datoria public ă internă și externă a statului, și a
cheltuielilor colaterale determinate de aceasta, dobânzi, comisioane și altele.
5.3. Fluxurile finan țelor private
Finanțele private reflect ă fluxurile financiare prin intermediul c ărora se
constituie și se majoreaz ă capitalul social, se încaseaz ă venituri și se efectueaz ă
cheltuieli de c ătre agen ții economici, în calitatea lor juridic ă de societ ăți
comerciale, regii autonome, asocia ții și alte forme organizatorice cu o activitate
economic ă, în scopul ob ținerii de profit.
În categoria societ ăților comerciale, pe lâng ă subiecții economici care
produc și distribuie bunuri materiale și servicii, se includ și băncile, societ ățile de
asigurări, institu țiile financiare etc. care, de pe urma activit ăților lor specifice, de
prestări de servicii, în domeniul financiar, ob țin profit.

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
54
Resursele financiare în cadrul finan țelor private, dup ă provenien ță, se pot
clasifica în:
1. Resurse proprii , formate din:
– capitalul social la înfiin țare;
– major ări ale capitalului social prin autofinan țare pe seama profitului,
rezervelor constituite și a amortismentului, sau prin emisiuni de noi
acțiuni.
2. Resurse împrumutate , formate, în principal, din :
– credite contractate de la b ănci pentru nevoile produc ției și a investi-
țiilor;
– împrumuturi ob ținute prin emisiunea de obliga țiuni pe termen mijlociu și
lung, necesare de regul ă pentru dezvoltare;
– credite comerciale, care se creeaz ă direct între agen ții economici
potrivit clauzelor contractuale prin care se convine plata facturilor dup ă
o anumit ă perioadă.
3. Resurse provenite din plasamente financiare , care cuprind:
– dividende încasate din particip ări cu acțiuni, la formarea capitalului
social al altor firme;
– dobânzi încasate pentru depozitele p ăstrate la b ănci și la obliga țiunile
deținute în portofoliu;
– diferen țe favorabile de curs provenite din tranzac ții cu valut ă sau din
operațiuni de import-export, ca și cele provenite din tranzac ții cu valori
mobiliare.
4. Alte resurse , care pot s ă cuprindă:
– dona ții și sponsoriz ări de pe pia ța internă sau extern ă;
– subven ții sau sprijin financiar sub diferite forme de la buget în confor-
mitate cu prevederile legale etc.

Utilizarea resurselor
Principalele direc ții de utilizare a resurselor financiare în cadrul finan țelor
private sunt:
1) Constituirea fondului de dezvoltare pentru finan țarea investi țiilor.
Din acesta se efectueaz ă cheltuieli pentru:
– investi țiile prevăzute pentru exerci țiul financiar respectiv;
– rambursarea creditelor, plata comisioanelor și a dobânzilor la acestea,
pentru creditele primite anterior în acela și scop.
2) Cheltuielile curente, determinate de plata facturilor pentru produc ție,
care se reflect ă în costurile acesteia constând din:
– contravaloarea materiilor prime, materiale, energie, combustibili etc. – amortismente;

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
55
– cheltuieli salariale și adiacente acestora;
– accesul la informa ție și transparen ță etc.
a. Toate aceste cheltuieli reprezint ă costuri de produc ție și ele se recupe-
rează odată cu vânzarea și încasarea produselor sau serviciilor prestate, în acest
fel reconstituindu-se permanent resursele financiare, în condi ții de profitabilitate.
b. Pentru plata unor alte obliga ții ale întreprinderii, cum ar fi: plata taxei
pentru folosirea terenurilor proprietate de stat, cheltuielilor de cercetare, cu perfecționarea personalului, comisioane pl ătite agen ților economici legate de
activitățile de import-export, prelev ări la fondul de rezerv ă, contribu ții și prelevări
la fondurile publice speciale (impozite, taxe etc.), acoperirea pierderilor din anii preceden ți, cheltuieli de protocol, reclam ă, publicitate și altele.
c. Datorii bancare care se pot referi la:
– rambursarea împrumuturilor pe termen scurt contractate de la b ănci
pentru completarea resurselor proprii, în cazul activit ăților curente de
producție;
– plata dobânzilor și a comisioanelor pentru aceste credite.
3) Obliga ții fiscale.
Dintre acestea cele mai importante sunt: – plata impozitului pe profit; – a taxei pe valoarea ad ăugată;
– a taxelor vamale; – diverse alte impozite și taxe.
4) Obliga țiile financiare, din care cele mai importante constau în:
– răscumpărarea titlurilor de valoare, rambursarea împrumuturilor
contractate, cheltuieli determinate de modificarea structurii portofoliului de valori mobiliare;
– plata dividendelor pentru ac țiunile emise;
– plata dobânzilor aferente obliga țiunilor emise;
– acoperirea diferen țelor nefavorabile de curs valutar rezultate din
tranzacțiile cu valut ă și din opera țiuni de import-export;
– acoperirea diferen țelor nefavorabile de cursuri bursiere urmare acestor
tranzacții.
5) Donații și sponsoriz ări legale.
Fluxurile financiare determinate de finan țele private sunt prezentate
schematic în schema nr. 5.3.

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
56

*) Provenien ța este diferit ă în funcție de modul de organizare și funcționare a întreprinderii

Schema nr. 5.3. Fluxurile financiare private

Finanțele
private

– Finanțele societăților
– comerciale, bancare
și de asigur ări
– Finanțele Regiilor
Autonome
– Finanțele altor agen ți
economici (asocia ții
etc.)
– Finanțele persoanelor
– fizice autorizate Resurse proprii *)
Resurse împrumutate
Resurse din plasamente
financiare
Alte resurse Dezvoltare, modernizare,
retehnologizare
Producție
Obligații fiscale
Obligații financiare Formarea resurselo r
financiare
(venituri) Utilizarea resurselor
financiare (cheltuieli)
Alte utilizări
Resurse externe Externe – investiții (amortizări, profit)
– rambursări credite
– dobânzi
– comisioane
– cheltuieli (directe și indirecte)
– rambursări de credite pentru
producție, dobânzi și comisioane
– impozite directe
– impozite indirecte
– contribuții obligatorii
– dividende pl ătite
– dobânzi pl ătite
– diferențe nefavorabile de curs
valutar și bursier
– răscumpărarea valorilor
mobiliare emise
– donații acordate
– sponsoriz ări acordate etc. – capital social
– majorări ale capitalului social prin:
– emisiuni de titl. de valoare
(acțiuni)
– fonduri proprii (din profit, rezerve)
– credite bancare
– credite obligatare – credite ipotecare – credite comerciale
– alte credite
– dividende încasate
– dobânzi încasate – diferențe favorabile de curs valutar
și bursier
– subvenții bugetare
– prime de export, produc ție
– transferuri nerambursabile – diferențe de preț etc.

– dona
ții
– sponsoriz ări
– alt sprijin financiar
– împrumuturi garantate de stat – rambursarea împrumuturilor
plus dobânzile aferente acestora
și alte cheltuieli adiacente

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
57
5.4. Fluxurile financiar-monetare
Fluxurile financiar-monetare sunt mijlocite de sistemul bancar, în cadrul
căruia rolul principal îl are Banca Na țională a României. Prin intermediul acestuia
au loc constituirea și repartizarea resurselor financiare temporar disponibile din
economie, iar pentru a eviden ția cât mai corect fluxurile financiar-monetare care
se formeaz ă în cadrul sistemului includem pe lâng ă băncile comerciale și
Trezoreria Statului.
Remarcăm faptul c ă activitatea b ăncilor comerciale și a Trezoreriei Statului
este puternic influen țată de politica promovat ă de Banca Central ă, respectiv,
Banca Na țională a României.
Principalele fluxuri financiar-monetare intermediate de sistemul bancar
sunt:
A) Fluxurile de încasare a veniturilor și de efectuare a cheltuielilor în contul
componentelor bugetului general consolidat. În scopul mobiliz ării acestor im-
portante resurse publice sunt antrenate b ăncile comerciale, unde contribuabilii,
plătitori de impozite și taxe, își au deschise conturile, Trezoreria Statului, prin
contul deschis la Banca Na țională a României, și instituțiile publice în contul
cărora se eviden țiază veniturile și cheltuielile. De asemenea, prin intermediul
Trezoreriei Statului sunt mobilizate resurse financiare importante, care nu
reprezint ă în fapt venituri sau cheltuieli bugetare, ci resurse de trezorerie. În
situația în care bugetul statului este deficitar, sau alte componente ale bugetului
general consolidat sunt neechilibrate, în primul rând se apeleaz ă la aceste
resurse de Trezorerie, și numai dup ă epuizarea acestei posibilit ăți la credite
bancare, la împrumuturi publice prin emisiunea de titluri de stat a c ăror valori-
ficare se face pe pia ța financiar ă.
De obicei, contractarea de c ătre stat a împrumuturilor publice pentru
acoperirea deficitelor bugetare și refinanțării datoriei publice se realizeaz ă prin
Banca Na țională, care ac ționează ca agent al statului, atunci când împrumuturile
care urmeaz ă a se contracta vizeaz ă sectorul b ăncilor comerciale, agen țiilor
economici și alte persoane juridice, iar în cazul în care împrumutul public
urmează a fi contractat de la persoanele fizice, contractarea acestuia se reali-
zează prin intermediul Trezoreriei Statului, în cazul împrumuturilor în lei, sau a
băncilor comerciale, în cazul împrumuturilor în valut ă.
Folosirea emisiunii, ca resurs ă extraordinar ă de acoperire a deficitului
bugetar, în care este implicat ă Banca Central ă, are consecin țe dintre cele mai
nefaste asupra întregii economii, dac ă aceasta se face f ără acoperire, cu efecte
nefavorabile și asupra deterior ării nivelului de trai al popula ției.

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
58
Sistemul bancar, Trezoreria Statului și instituțiile sale specifice intermediaz ă
apoi fluxurile financiare dintre stat și beneficiarii acestor resurse publice prin
intermediul B ăncii Naționale a României. Spre exemplu, finan țarea agen ților
economici care beneficiaz ă de subven ții, prime de export sau produc ție, diferen țe
de preț etc. se realizeaz ă prin alimentarea conturile lor deschise la Trezoreria Sta-
tului cu resurse financiare publice din care apoi se pot efectua pl ăți prin intermediul
sistemului b ăncilor comerciale, a Trezoreriei Statului și Băncii Naționale a
României.
La scaden ța împrumuturilor de stat, Banca Na țională a României, b ăncile
comerciale, Trezoreria Statului, prin intermediul c ărora s-au plasat titlurile de stat
și certificatele de trezorerie, procedeaz ă la retragerea din circula ție prin răscum-
părarea lor, lucru care determin ă fluxuri financiare, în sens contrar, adic ă dinspre
bugetul de stat sau componentele bugetului general consolidat spre beneficiarii
acestor resurse (agen ții economici, persoane fizice etc.).
B) În rela țiile băncilor comerciale cu agen ții economici se nasc, de
asemenea, fluxurile b ănești de mobilizare a disponibilit ăților bănești, temporar
libere ale acestora și folosire a lor, în principal, pentru acordarea de credite pe
termen scurt și mijlociu în vederea complet ării necesarului de capitaluri b ănești la
aceiași sau alți subiecți din economie.
Resursele provin din disponibilit ățile bănești păstrate de agen ții economici
în conturile lor la b ănci, din cump ărarea de c ătre aceștia a certificatelor de
depozit emise de b ănci, din plata unor dobânzi și comisioane pentru credite și
alte servicii bancare de care au beneficiat.
La rândul lor, b ăncile comerciale, gestionând resursele clien ților,
efectueaz ă la dispozi ția lor plăți prin conturile acestora, le acord ă credite, pl ătesc
dobânzi la depozite și la titlurile de stat plasate prin ele. B ăncile comerciale,
Trezoreria Statului pot efectua diferite tranzac ții pe pia ța financiar ă, în scopul
unei fructific ări bune a disponibilit ăților pe care le au. Totodat ă, efectueaz ă la
cererea și în numele clien ților opera ții de schimb valutar și alte decont ări.
C) Institu țiile publice genereaz ă fluxuri financiar-monetare în leg ătură cu
finanțarea activit ății lor prin conturile deschise la unit ățile Trezoreriilor Statului
prin opera ții de încas ări și plăți, în care sens se deschid finan țări bugetare pe
numele lor, iar prin intermediul institu țiilor publice financiare (Direc țiile generale
ale finan țelor publice din teritoriu) se realizeaz ă încasarea resurselor financiare
publice în contul componentelor bugetului general consolidat, unde eviden țierea
acestora se face pe surse de provenien ță și plătitori.
Pentru disponibilit ățile Trezoreriei Statului, p ăstrate la Banca Na țională a
României sau la b ăncile comerciale, Trezoreria Statului prime ște dobânzi și
plătește, de asemenea, dobânzi pentru împrumuturile contractate de la acestea
în vederea acoperirii eventualelor goluri temporare de cas ă.

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
59
D) Popula ția apare în calitatea de deponent și de beneficiar al resurselor
bănești prin intermediul sistemului b ăncilor comerciale, Trezoreriei Statului și
Casei de Economii și Consemna țiuni. Principalele institu ții antrenate în aceste
fluxuri sunt deci Casa de Economii și Consemna țiuni, Trezoreria Statului, b ăncile
comerciale și casele de schimb valutar, care prin activit ățile lor specifice atrag
disponibilit ățile bănești de la popula ție în conturi de depozite cu ajutorul unor
instrumente specifice de economisire, vânzarea valutei c ătre popula ție la cursul
de schimb al zilei, dobânzilor și altor comisioane pl ătite de popula ție pentru
diferite servicii bancare.
Fluxurile b ănești generate de utilizarea acestor resurse vizeaz ă restituirea
la cerere a sumelor depuse de popula ție și plata dobânzilor bonificate la depo-
zitele acestora, câ știguri acordate la instrumentele de economisire, r ăscumpă-
rarea certificatelor de trezorerie sau a altor titluri de stat, cump ărarea de valut ă
sau acordarea de credite popula ției.
E) Pe lâng ă resursele b ănești posibile de mobilizat de pe pia ța internă,
statul, b ăncile au posibilitatea s ă-și procure resurse (în valut ă) de pe pia ța
externă, în principal de la b ănci private, precum și de la unele organisme
financiare interna ționale (Banca European ă de Reconstruc ție și Dezvoltare,
Fondul Monetar Interna țional, Banca Interna țională de Reconstruc ție și
Dezvoltare). Statul, prin reprezentantul s ău Ministerul Finan țelor Publice, are
posibilitatea primirii și a unor credite guvernamentale, mai ales în contul unor
acorduri de cooperare economic ă internațională. De asemenea, în cazul în care
o bancă din România î și păstrează disponibilit ăți la bănci cu sediul în alte țări,
dobânzile bonificate la aceste depozite reprezint ă pentru România resurse
bănești atrase din exterior.
Utilizarea resurselor în rela țiile cu str ăinătatea se materializeaz ă în principal
prin intermediul fluxurilor, reprezentând ramburs ările creditelor externe primite,
precum și a dobânzilor și comisioanelor aferente acestora.
În concluzie, prin intermediul sistemului bancar, în cadrul c ăruia includem și
Trezoreria Statului, se deruleaz ă un ansamblu de fluxuri financiare ce au loc în
economie atât legate de formarea resurselor financiare ale statului sau cele
private, cât și de utilizarea acestora. Fluxurile financiar-monetare se pot vizualiza
potrivit schemei nr. 5.4.

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
60

Schema nr. 5.4. Fluxurile financiar-monetare intermediate de sistemul bancar C Formarea fluxurilor
spre sistemul bancar Utilizarea resurselor
– rambursarea creditelor externe
– dobânzi și comisioane pl ătite –
– dobânzi – restituirea sumelor depuse – răscumpărarea înscrisurilor de
stat – subven
ții, transferuri bu getare
– credite bugetare sub forma dif. de preț, prime export, produc ție
– efectuarea de pl ăți prin conturi
– răscumpărarea titlurilor de stat de
către agenții economici
– deschidere de credite bu
getare
– efectuarea de pl ăți
– transferuri bugetare acordate – mijloace de echilibrare – răscumpărarea titlurilor de stat și a
altor înscrisuri emise de stat Componentele bugetului
general consolidat
(cheltuieli) Sistemul Financiar
Finanțele Publice
(venituri, resurse)
Bugetul de stat
Bugetele locale Bugetul asigur ărilor sociale de stat
Bugetele fondurilor speciale Bugetele din mijloacele extrabugetare
Bugetul Trezoreriei Statului
Agenții economici
Finanțele private
– păstrarea disponib. b ănești la bănci
– comisioane și dobânzi pl ătite băncilor
– cumpărarea de titluri de stat etc.
Populația
– disponibilit ăți în cont
– certificate de trezorerie cump ărate, de
depozite – instrumente de economisire – cumpărarea valutei
– dobânzi și comisioane pl ătite

Resursele externe
– credite nerambursabile – dobânzi încasate, inclusiv de la organisme interna ționale și regionale;
– credite guvernamentale
– credite de la agen ții economici garantate de
stat
Sistemul
bancar

BANCA
NAȚIONALĂ
banca de emisiune
(banca central ă)
SISTEMUL
BĂNCILOR
COMERCIALE
– păstrarea disponibilit ăților din venituri proprii
– plăți de comisioane și dobânzi pentru opera ții
efectuate de b ăncile comerciale

– Dobânzi încasate pentru mi jloace
extrabugetare, fonduri speciale etc.
la disponibilit ățile din conturi Instituțiile publice refinanțare A
A
B
D
E B
C
D
E Instituții publice
Agenții economici
Instituțiile publice
Populația
Cheltuieli externe TREZORERIA
STATULUI
ALTE BĂNCI
ȘI INSTITUȚII
SPECIFICE:
– case de economii
– case de schimb
valutar
– case de pensii etc.

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
61
5.5. Piața financiar ă și poziția ei în agregatul
financiar general
Piața financiar ă reflectă fluxuri pe termen lung prin intermediul
cărora se mobilizeaz ă resurse financiare, cu caracter definitiv, sau și
rambursabil, ca rezultat al tranzac țiilor de vânzare a valorilor mobiliare.
Operatorii pe aceast ă piață sunt: agen ții economici, institu țiile
bancare, statul, institu țiile financiare și popula ția. Toți acești subiec ți
genereaz ă cererea sau oferta de capital financiar. Cererea de capital
financiar poate fi structurat ă, determinat ă, în principal de nevoile legate
de desfășurarea normal ă a activit ății agenților economici sau de factorii
conjuncturali, în cadrul c ărora cel mai important este cel infla ționist.
În scopul satisfacerii cererii de capital se emit valori mobiliare
(acțiuni, obliga țiuni etc.) sau se vând titlurile de ținute în portofoliu.
Oferta apar ține agen ților economici, sau altor posesori (institu ții
bancare, financiare, de asigur ări etc.) care de țin capitaluri b ănești și
urmăresc un plasament cât mai eficient al acestora. În acela și timp
posesorii de disponibilit ăți bănești le vor plasa pe acestea în ac țiuni,
obligațiuni și alte valori mobiliare în a șa fel, încât fructificarea acestora
prin dividende și dobânzi s ă corespund ă rentabilit ății așteptate de
deținătorii titlurilor.
În aceast ă direcție principalele fluxuri ce se deruleaz ă în cadrul
pieței financiare pot fi sintetizate astfel:
1. Emiten ții de titluri ca și deținătorii acestora adreseaz ă ordine de
vânzare societ ăților de intermediere pentru a- și satisface nevoia de
capitaluri financiare. Posesorii de disponibilit ăți bănești, respectiv,
investitorii pe pia ța financiar ă, sunt cei care adreseaz ă ordinele de
cumpărare a titlurilor, tot societ ăților de intermediere.
2. În acest context, ordinele de vânzare-cump ărare a valorilor mo-
biliare sunt adresate unor societ ăți de intermediere (brokeraj), care au
ca obiect de activitate vânzarea și cumpărarea de valori mobiliare.
Cu ocazia emiterii ordinelor de vânzare, în unele cazuri, posesorii
valorilor mobiliare precizeaz ă și prețul minim pe care-l accept ă la
vânzarea acestora, sau nu condi ționează acest lucru atunci când nevoia
de capitaluri financiare este stringent ă. De asemenea, emiten ții
ordinelor de cump ărare precizeaz ă și ei, în anumite situa ții, sumele
maxime pe care le pot oferi la cump ărare, alteori accept ă prețul așa cum
acesta se formeaz ă pe piață, indiferent care este acela.
Principala institu ție a pie ței financiare este Bursa de Valori, unde
se concentreaz ă ordinele de vânzare-cump ărare și unde se stabile ște

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
62
cursul bursier, ca punct de echilibru dintre cerere și oferta, și unde se
execută apoi ordinele de vânzare-cump ărare primite.
3. Fluxurile financiare propriu-zise, ca mi șcare a unor sume de
bani de la un agent economic la altul, sau de la un subiect la altul, parti-
cipant la aceste tranzac ții se realizeaz ă doar ca efect al execut ării
ordinelor de vânzare-cump ărare a valorilor mobiliare. Astfel, vânz ătorii
de acțiuni primesc contravaloarea acestora la cursul bursier din ziua
efectuării tranzac ției, ceea ce înseamn ă că ei intră în posesia unor
capitaluri b ănești, pierzându- și drepturile conferite de de ținerea titlurilor
în cauz ă, și de fapt dreptul de a încasa un divident sau o dobând ă,
înregistrând efecte favorabile sau nu în func ție de diferen țele de curs al
titlurilor respective între momentul cump ărării sau emiterii și momentul
vânzării acestora.
Cumpărătorii de ac țiuni prin plata titlurilor cump ărate efectueaz ă o
investiție încasând la încheierea anului financiar dividende pentru
acțiuni sau dobânzi pentru obliga țiunile de ținute (la scaden ța acestora),
sau le pot renegocia în orice moment pe pia ța de capital pe toat ă durata
de viață a titlurilor respective. Orice nou ă negociere genereaz ă noi
fluxuri de încas ări și plăți, iar nivelul acestora și al efectelor favorabile
sau nefavorabile este influen țat de evolu ția cursului bursier al titlurilor
respective la acea nou ă dată.
Așadar, raportul dintre cererea și oferta de titluri pe pia ța finan-
ciară va genera efecte favorabile sau nefavorabile în func ție de cursul
bursier al titlurilor respective, efecte care se vor eviden ția în contul
vânzătorului sau al cump ărătorului.
4. Efectele execut ării ordinelor de burs ă se reflect ă deci în
conturile agen ților economici sau altor participan ți pe pia ța de capital
care au generat cererea și oferta de valori mobiliare prin adresarea
ordinelor cump ărătorilor de titluri, care intrând în posesia lor le res-
tructureaz ă portofoliul propriu de valori mobiliare, iar vânz ătorii de titluri
intră în posesia unor capitaluri b ănești, cu ajutorul c ărora pot efectua
alte tranzac ții pe pia ța financiar ă sau pot acoperi alte nevoi.
În consecin ță, pe pia ța financiar ă se realizeaz ă două circuite
paralele: unul al valorilor mobiliare sub forma lor de înscrisuri ce atest ă
un drept de coproprietate sau de crean ță și altul al fluxurilor b ănești
aferente tranzac țiilor de vânzare-cump ărare a acestor titluri.
Fluxurile financiare generate pe pia ța de capital se pot vizualiza
prin schema nr. 5.5.

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
63

Schema nr. 5.5. Piața financiar ă și poziția ei în agregatul financiar-monetar

Posesorii de titluri de valoare
– adreseaz ă ordine de vânzare a
titlurilor pe care le posed ă
societăților de intermediere
Posesorii de capitaluri b ănești
– adreseaz ă ordine de cump ărare
de titluri societ ăților de
intermediere
Statul, inclusiv
Administra ția Publică
Locală
Agenții economici
Instituții financiare
Populația
a) vânzătorii de titluri
– încaseaz ă contravaloarea titlurilor
vândute (corespunz ător executării
ordinelor de vânzare)
b) cumpărătorii de titluri
– efectueaz ă plata titlurilor cump ărate
(conform ordinului de cump ărare)

PIAȚA FINANCIAR Ă

– Societăți de
intermediere

– Piețe reglementate

EXECUTARE A
ORDINELOR
DE
Instituții bancare Centralizarea ordinelor
de cumpărare Centralizarea ordinelor
de vânzare
Stabilirea cursului de
echilibru între cerere și ofertă
pe fiecare categorie de valori
mobiliare Efectuarea tranzac
țiilor cu
valori mobiliare
Efectuarea viramentelor din
conturile cump ărătorilor de
valori mobiliare în conturile
vânzătorilor
Efectele execut ării
ordinelor de burs ă
(genereaz ă fluxuri
financiare) Ordine
de
bursă 2 2
1
3 4 1

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
64

Capitolul 6

Constituirea fondurilor financiare
publice în România

Complexitatea și dificultatea constituirii fondurilor publice prin metodele și
tehnicile specifice rezid ă din două cauze importante:
– în primul rând, propor țiile mari ale „transferului de putere de cump ărare“
de la persoanele fizice și juridice c ătre sectorul public (în multe țări aceasta
reprezint ă între 40-60% din produsul intern brut);
– în al doilea rând, instrumentele folosite la constituirea resurselor publice
trebuie s ă însemne nu numai simple mijloace de mobilizare a resurselor, ci și
metode și pârghii specifice de redistribuire a acestora între membrii societ ății, ca
și instrumente eficiente în cadrul func ției de interven ție a statului în societate.
Astfel, sistemul de impozite și taxe, din cadrul politicilor fiscale, duce
nemijlocit la redistribuirea resurselor publice între diferitele grupuri sociale din
cadrul societ ății și, pe aceast ă cale, la o modificare a raporturilor și relațiilor
sociale dintre membrii acelei societ ăți, același lucru, dar în dimensiuni diferite,
realizându-se și în cadrul procesului de utilizare a politicilor bugetare.
După ce Legea bugetului a stabilit volumul și structura resurselor publice
necesare, o component ă majoră a procesului form ării resurselor este aceea a
mijloacelor și metodelor care s ă asigure stabilirea lor corect ă în funcție de baza
impozabil ă, colectarea, dar, mai ales, și gestionarea eficient ă a acestora.
În acest context, Trezoreriei Statului i s-au stabilit sarcini și responsabilit ăți
extrem de dificile, pentru a solu ționa necesit ățile mereu sporite de fonduri pe care
le solicită sectoarele bugetare (armata, ordinea public ă, învățământul, s ănătatea,
cultura etc.) și posibilit ățile limitate pe care le are o economie la un moment dat.
În exercitarea atribu țiilor privind gestionarea fondurilor publice, men ținerea
echilibrului permanent între intr ările și ieșirile de resurse reprezint ă cheia de bolt ă
a funcției finanțelor publice, iar pentru îndeplinirea acestui obiectiv finan țele
publice sunt datoare s ă asigure un flux ritmic de intrare a resurselor publice, în
cadrul căruia aparatul fiscal joac ă un rol de prim ordin.

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
65
6.1. Con ținutul resurselor financiare publice
Izvorul resurselor financiare publice nu este altul decât produsul intern brut,
venitul na țional și avuția națională.
De obicei, natura economic ă a impozitelor și contribu țiilor obligatorii o
constituie valoarea ad ăugată realizat ă în cadrul activit ăților produc ătoare de
bunuri materiale și servicii din sfera productiv ă, aici încadrându-se, în primul
rând, impozitele pe venit, iar impozitele care au ca substrat economic pe cel al avuției, bogăției naționale sunt cele pe avere.
Astfel, prin prelevarea c ătre buget a impozitelor directe și a altor contribu ții
obligatorii, are loc un masiv transfer de putere de cump ărare din valoarea nou
creată în sfera productiv ă, iar în cazul impozitelor pe avere, pe proprietate,
teoretic vorbind, transferul s-ar produce chiar din aceea avere, din acea pro-
prietate. Numai c ă, în foarte pu ține cazuri, plata unui impozit pe proprietate
presupune și un transfer efectiv c ătre buget din acea proprietate, practic plata
oricăror datorii în contul impozitelor pe proprietate se face tot din unele venituri
realizate de c ătre subiectul impozabil.
Tot în aceast ă categorie a veniturilor bugetare care au ca izvor avu ția
națională sunt și unele v ărsăminte ale institu țiilor publice și ale altor autorit ăți ale
statului, în urma valorific ării unor bunuri ale statului (venituri din privatizare,
valorificarea unor bunuri ale institu țiilor publice, încas ări din valorificarea activelor
bancare etc.)
Dar din nomenclatorul veniturilor bugetare, a șa cum sunt ele ordonate în
conformitate cu subdiviziunile clasifica ției bugetare pe componentele bugetului
general consolidat, rezult ă că la un num ăr însemnat din aceste venituri este dificil
de multe ori de a delimita clar și fără rezerve, în toate situa țiile, veniturilor publice,
care au ca izvor valoarea nou creat ă, și care reprezint ă un transfer propriu-zis din
averea societ ății, a națiunii la un moment dat. În aceast ă situație se găsesc marea
majoritate a v ărsămintelor institu țiilor publice, entit ăți care nu produc și realizeaz ă
valoare ad ăugată decât în foarte rare cazuri.
6.2. Structura fondurilor publice în România
Așa cum este reglementat, din punct de vedere juridic, în România la
această dată, fondurile publice pot fi grupate , în primul rând, în funcție de
bugetele prin care acestea sunt constituite , astfel:
/G83 venituri ale bugetului de stat constituite, în principal, din prelev ările
obligatorii (impozite și taxe) de la contribuabilii persoane juridice și fizice;

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
66
/G83 venituri ale bugetului asigur ărilor sociale de stat provenite din v ărsămin-
tele agen ților economici, institu țiilor publice și persoanelor fizice, din
contribuțiile de asigur ări sociale, contribu ția agricultorilor asigura ți etc.;
/G83 venituri ale bugetelor locale formate, în principal, din impozitele și
taxele locale datorate de persoanele fizice și juridice;
/G83 fondurile speciale constituite în afara bugetului de stat, aprobate ca
anexe la acesta;
/G83 fondurile din mijloace extrabugetare ale institu țiilor publice centrale și
locale;
/G83 veniturile asigur ărilor pentru șomaj;
/G83 fondurile gestionate de Trezoreria Central ă constituite, în principal, din
împrumuturile contractate direct de c ătre stat, recuperarea din
creanțele externe ale statului, fonduri externe nerambursabile;
/G83 veniturile și cheltuielile gestionate prin bugetul propriu al Trezoreriei
Statului, specifice serviciilor și activităților sale.
Pentru a avea o imagine sinoptic ă asupra ponderii resurselor financiare
publice pe exerci țiul financiar 2003, în structura resurselor financiare publice pe
bugete, a șa cum sunt ele prezentate mai sus, red ăm următoarea situa ție:

Tabelul nr. 6. 1. Ponderea resurselor financiare publice în structura lor pe bugete
Nr.
crt. Denumirea bugetului prin care este constituit fondul
public respectiv Suma
(mld. lei) Ponderea în
total (%)
TOTAL, din care: 6 18.908 100,0
1. Bugetul de stat – venituri proprii 332. 169* 53,7
2. Bugetul asigur ărilor sociale de stat – venituri 135.823 2 1,9
3. Bugetul fondurilor speciale – venituri 56.742 9,2
4. Bugetele mijloacelor extrabugetare, ale institu țiilor publice
centrale 8.013 ** 1,3
5. Bugetele asigur ărilor pentru șomaj 18.702 3,0
6. Bugetul Trezoreriei Statului 4. 146 0,7
7. Bugetul creditelor externe 35.476 ** 5,7
8. Bugetul fondurilor externe nerambursabile 27.837 ** 4,5
* Sunt incluse și cotele și sumele defalcate acordate bugetelor locale în sum ă de 87.934
miliarde lei din impozitul pe venit și TVA.
** Sumele au fost calculate de autori pe baza „Sintezei cheltuielilor bugetului de stat pe anul
2003“
Din cele de mai sus rezult ă că fondurile publice constituite prin bugetul de
stat și prin bugetul asigur ărilor sociale de stat de țin împreun ă 75,6% din totalul
resurselor financiare publice preconizate pe exerci țiul bugetar 2003. Resurse
însemnate sunt prognozate pe anul financiar 2003 și prin fondurile speciale

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
67
9,2%, care au ca destina ție cheltuielile pentru s ănătatea public ă, iar din str ăi-
nătate pe calea creditelor rambursabile și nerambursabile vor fi finan țate cheltu-
ielile publice în propor ție de 10,2%.
Ceea ce caracterizeaz ă în momentul de fa ță economia tuturor țărilor, față de
care România nu face excep ție, este faptul c ă necesarul de resurse financiare
publice este, de regul ă, mai mare decât posibilit ățile de procurare a acestora, context
în care trebuie g ăsită calea cea mai rezonabil ă pentru solu ționarea acestui decalaj.
Posibilitatea acoperirii cererii de resurse mereu sporite depinde de o serie
de factori, printre care: „factorii economici, monetari, sociali, demografici, politici, militari, financiari și chiar de tradi ție“.
17
Resursele financiare publice la care apeleaz ă statul, pentru a face fa ță
plăților, se pot clasifica din punct de vedere economic , în:
a) impozite, taxe, contribu ții obligatorii și alte vărsăminte care reprezint ă
prelevări cu caracter definitiv – obligatoriu (venituri fiscale și nefiscale);
b) resursele Trezoreriei formate din disponibilit ățile și împrumuturile pe
termen scurt, pân ă la un an, pentru acoperirea deficitului curent al bugetului de
stat și bugetelor asigur ărilor sociale de stat, precum și a golurilor temporare de
casă ale bugetelor locale;
c) varianta p ăgubitoare, pentru întreaga economie, emisiunea monetar ă
fără acoperire, în economia real ă.
La acestea trebuie s ă mai ad ăugăm neap ărat fondurile externe din
împrumuturile de stat pe termen mediu și lung, fondurile externe nerambursabile,
precum și împrumuturile de stat interne, pe termen mediu și lung.
Din analiza structurii resurselor financiare publice din România, comparativ
și cu alte țări, așa cum s-a mai subliniat, cea mai mare parte a acestora este
constituit ă din veniturile cu caracter fiscal, impozite și taxe al c ăror nivel este
determinat de factorii men ționați mai înainte, dar și de gradul fiscalit ății, în
general, și eficiența tehnicilor de colectare, în special.
De aceea, dat fiind un poten țial maxim posibil ce se poate colecta din
impozite și taxe, sunt necesare metode și tehnici adecvate care s ă permită o
mobilizare cât mai corespunz ătoare a drepturilor statului din aceste resurse.
Metodele și tehnicile folosite de aparatul fiscal difer ă de la o țară la alta, func ție
de mulți factori, printre care am men ționa logistica, nivelul de preg ătire a
funcționarilor publici și, nu în ultimul rând, a gradului de în țelegere din partea
contribuabilului a acestei obliga ții „sacre“ pe care o are fa ță de societate.
Resursele trezoreriei statului reprezint ă disponibilit ăți temporare ale acestei
instituții speciale ale statului, formate în special din disponibilit ățile corespon-

17 Iulian V ăcărel și colaboratorii – „Finan țele publice“, Editura Didactic ă și Pedagogic ă R.A.,
București, 1999, pag. 379

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
68
denților săi, persoane fizice, asocia ții profesionale, agen ți economici care au
relații economico-financiare cu institu țiile publice finan țate prin componentele
bugetului general consolidat.
Deși prin Trezoreria Statului se deruleaz ă toate resursele financiare publice
ale statului, între acestea, pe de o parte, și resursele financiare totale ale trezo-
reriei nu exist ă o identitate precis ă, deoarece resursele trezoreriei mai cuprind:
bugetul împrumuturilor de stat interne și externe, precum și disponibilit ățile unor
agenți economici, persoane fizice sau asocia ții profesionale care î și au conturile
deschise la Trezoreria Statului.
Resursele Trezoreriei pot fi folosite pentru:
– acoperirea golurilor temporare de cas ă ale bugetelor din cadrul bugetului
general consolidat, determinate în principal de necorelarea ritmurilor de intrare a
resurselor publice, din impozite, taxe și alte contribu ții, cu ritmul impus de
efectuare a cheltuielilor publice, care au o regularitate mai mare, decât cea a
resurselor;
– finanțarea și refinanțarea deficitului bugetar și a datoriei publice.
Dacă pentru acoperirea golurilor temporare de cas ă pe care le înregis-
trează unele bugete din cadrul sistemului bugetar, Trezoreria Statului folose ște
cu predilec ție disponibilit ățile coresponden ților săi și împrumuturile B ăncii Centrale,
la finanțarea și refinanțarea deficitului bugetar nu se pot utiliza numai împrumu-
turile de stat interne, ci, în ultim ă instanță, se apeleaz ă și cele externe.
Emisiunea b ănească fără acoperire reprezint ă o altă posibilitate de sporire
a resurselor financiare publice în mod artificial și pe aceast ă cale o posibilitate
neortodox ă de finan țare a deficitului bugetar. Aceast ă soluție a autorit ăților repre-
zintă o cale nes ănătoasă pentru economie, deoarece duce la cre șterea infla ției,
devalorizarea monedei na ționale și, implicit, la sc ăderea puterii de cump ărare a
acesteia prin cre șterea pre țurilor și tarifelor, inclusiv a impozitelor indirecte
cuprinse în pre țuri și tarife, afectând în mod direct nivelul de trai al popula ției,
motiv pentru care emisiunea b ănească fără acoperire nu este acceptat ă.
Din punct de vedere al repetabilit ății, resursele publice pot fi clasificate în:
– resurse financiare ordinare – adic ă cele obi șnuite, cunoscute, pe care
statul le-a instituit de mul ți ani, sub aceea și denumire sau alta, dar acelea și din
punct de vedere al con ținutului lor economic, în rândul c ărora includem toate
veniturile fiscale, nefiscale și din valorificarea capitalului;
– resurse publice extraordinare, în cadrul c ărora se includ, în primul rând,
împrumuturile de stat interne și externe, emisiunea b ănească suplimentar ă, cu
sau fără o acoperire cu m ărfuri, servicii, aur sau depozite bancare în valut ă,

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
69
precum și ajutoare, dona ții și rechizițiile sau alte contribu ții obligatorii în bani
ale popula ției, în cazuri de evenimente deosebite.
Din punct de vedere al provenien ței, menționăm:
– resurse publice interne;
– resurse publice externe provenite din împrumuturi contractate pe
piața extern ă d e l a b ănci private, guverne, organisme financiare
internaționale (Banca Mondial ă, Fondul Monetar Interna țional etc.), precum
și ajutoare sub forma transferurilor externe nerambursabile.
Din punct de vedere al propriet ății, acestea pot fi clasificate în:
– resurse publice originale, provenite din patrimoniul statului sau din
activitatea direct ă a întreprinderilor sale prin v ărsămintele sub forma
impozitelor sau din profitul net, precum și în mod indirect, prin vânz ări de
bunuri publice sau închirieri, concesion ări ale acestora, inclusiv emisiunea
bănească fără acoperire din economie.
– resurse publice derivate, care provin din activitatea privat ă a per-
soanelor juridice și/sau fizice, inclusiv împrumuturile de stat.
După conținutul lor economic
– venituri publice curente, care au ca surs ă, izvor de provenien ță,
valoarea nou creat ă (produsul intern brut, venitul na țional);
– venituri publice din capital, care au ca izvor de provenien ță averea,
bogăția națiunii.
Principiul specializ ării bugetare impune ca resursele publice s ă fie
înscrise în bugetul c ăruia îi apar țin, pe surse de provenien ță și după natura
lor.
Din necesit ăți legislative și în func ție de modul de organizare a infor-
mațiilor contabile, veniturile și cheltuielile sunt necesare s ă fie înscrise în
„buget“, dup ă o „schem ă unitară, într-o anumit ă ordine pe baza unor criterii
precis determinate“. Aceast ă „schem ă unitară“18 care stabile ște o ordine
unică a veniturilor dup ă proveni-en ța și natura sursei, iar a cheltuielilor dup ă
criterii precis stabilite, administrative, economice, func ționale, financiare etc.
poartă denumirea de clasifica ție bugetar ă.
În consecin ță, clasifica ția bugetar ă trebuie s ă fie cât mai simpl ă, cât
mai clar ă și concisă, pentru ca aceasta s ă fie ușor înțeleasă de factorii de
analiză și decizie care particip ă sau supravegheaz ă executarea
componentelor bugetului general consolidat.

18 Iulian V ăcărel și colaboratorii – „Finan țele publice“, Editura Didactic ă și Pedagogic ă R.A.,
București, 1999, pag. 352

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
70
Clasifica ția bugetar ă este mai complex ă și mai ampl ă atunci când e
vorba de bugetul de stat și mai simpl ă și redusă în cazul celorlalte bugete, al
asigurărilor sociale de stat, fondurilor speciale etc. Ierarhizând bugetele
după numărul subdiviziunilor clasifica ției bugetare pe care le folosesc, cu
cele mai multe opereaz ă bugetul de stat, apoi bugetele locale, dup ă care
urmează bugetul asigur ărilor sociale de stat și fondurilor speciale.
Criteriile folosite în func ție de care sunt clasificate veniturile au în
vedere, de exemplu, pentru bugetul de stat o clasificare a acestora în: curente, venituri din capital, dona ții, sponsoriz ări și încasări din rambursarea
împrumuturilor acordate. De asemenea, în cadrul veniturilor curente,
acestea sunt subdivizate în venituri fiscale și venituri nefiscale. Veniturile
fiscale sunt clasificate în continuare pe categorii de impozite și taxe, iar cele
nefiscale sub forma „v ărsămintelor“ din profitul net al regiilor, al institu țiilor
publice etc.
Clasificarea veniturilor în fiscale și nefiscale pe provenien ță, natură și
categorii de impozite se face prin intermediul capitolelor și subcapitolelor
care descriu, în ordine, toate impozitele și taxele, precum și alte vărsăminte
ce formeaz ă veniturile bugetului de stat, bugetului asigur ărilor sociale de
stat și bugetelor locale. Subcapitolul în cazul veniturilor bugetului de stat și
bugetelor locale reprezint ă felul, natura impozitului sau taxei, spre exemplu,
impozit pe profit, taxa pe valoare ad ăugată etc., iar pentru a eviden ția
plătitorul, de la care provine acel impozit sau tax ă, în continuarea cifrelor
care indic ă subdiviziunea clasifica ției bugetare pentru acel venit, se
menționează codul fiscal al pl ătitorului.
Prin clasificarea indicatorilor referitori la venituri privind finan țele
publice în general, de exemplu, se eviden țiază zece mari categorii de
venituri (curente, din capital, venituri cu destina ție special ă, prelevări din
bugetul de stat, sume primite de la alte bugete, subven ții, dona ții și
sponsoriz ări, încas ări din rambursarea împrumuturilor acordate, împrumuturi
și sume din fondul de redistribuire), comparativ cu patru mari categorii de
venituri prev ăzute pentru bugetul de stat (curente, din capital, dona ții și
sponsoriz ări și încasări din rambursarea împrumuturilor acordate) sau cu
șapte categorii de venituri prev ăzute pentru bugetele locale (curente, din
capital, venituri cu destina ție special ă, prelev ări din bugetul de stat,
subvenții, încasări din rambursarea împrumuturilor acordate și împrumuturi).
Pentru toate veniturile componentelor bugetului general consolidat cla-
sificația bugetar ă este specific ă fiecărui buget, în func ție de sursa de
provenien ță și natura acestora.

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
71
6.3. Fluxurile financiare determinate
de constituirea fondurilor publice în România
Fluxurile financiare care se statornicesc în economie, cu prilejul form ării
fondurilor publice, sunt sintetizate de unii autori (Henry Sempé în lucrarea “Budget et Trésor“, Paris 1989, pag. 40), potrivit schemei 6. 1.

Schema nr. 6. 1. Fluxurile financiare din economie
Tabloul construit de Henry Sempé privind fluxurile financiare surprinde
lucrurile a șa cum se petrec ele, în realitate, în procesul de formare a produsului
intern brut și apoi al redistribuirii acestuia. Din „tablou“ nu rezult ă însă
deschiderea acestora spre exterior. În realitate, aceast ă deschidere exist ă prin
intrările de resurse din str ăinătate, sub forma ajutoarelor și împrumuturilor,
precum și prin finan țării externe, cooperare etc.
Un „tablou“ mai simplu, dar sugestiv, referitor la mecanismul de formare și
utili-zare a resurselor publice este cel prezentat de profesorul Iulian V ăcărel și
colaboratorii în „Finan țe publice“, Bucure ști, 1999, pag. 559, care sinoptic este
evidențiat astfel:

Flux de cheltuieli Fluxuri reale de servicii și mărfuri
Impozite
indirecte
Salarii, chirii, profituri, flux de pl ăți Cumpărări
și subvenții
STATUL
Trezoreria Public ă Întreprinderi Gospodărie
Menaje Impozite indirecte
Remunera
ții
Subvenții
Transporturi
Flux real = servicii de munc ă și din capital

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
72

Schema nr. 6.2. Mecanismul de constituire și utilizarea resurselor
financiare publice
Bugetul de stat, ca principal plan financiar operativ al statului, faciliteaz ă, în cea
mai mare m ăsură, repartiția produsului intern brut, în conformitate cu comandamentele
politicii economico-sociale care guverneaz ă țara, la un moment dat. Rela țiile care iau
naștere în derularea acestui proces au în vedere deci atragerea de resurse b ănești din
economie pe criterii fiscale și nefiscale, pe de-o parte, precum și repartizarea acestora
pe destina ții, pe de alt ă parte, potrivit criteriilor și ierarhizărilor sociale, avute în vedere în
acea etap ă a dezvolt ării economiei.
Un flux al acestor circuite financiare, mai simplu, poate fi prezentat astfel:

Schema nr. 6.3. Fluxurile financiare determinate de constituirea și utilizarea veniturilor
bugetului de stat Utilizări
Întreprinderi
Resurse
publice Produs intern brut
Import
Consum final Consum
intermediar Formarea brut ă
a capitalului fix
Menaje Administra ție
publică Menaje Variația stocurilor
Export
Administra ție
publică
Bugetul de Stat
Întreprinderi
Instituții publice
Populație Veniturile
statului
Destinația
veniturilor Cheltuieli publice
Transferuri c ătre:
– bugetele locale; – bugetul asigur ărilor
sociale de stat
Împrumuturi
Rambursări de credite
Menaje (popula ție)
Subvenții întreprinderi

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
73

Anual, odat ă cu aprobarea bugetului de stat de c ătre Parlament, într-o anex ă
separată a acestuia sunt nominalizate impozitele și taxele care se constituie ca
venituri ale bugetului de stat, într-o alta impozitele și taxele care formeaz ă
veniturile bugetelor locale, precum și anexe distincte pe ministere și organe
centrale privind veniturile din fondurile speciale. De regul ă, atribuirea veniturilor din
impozite și taxe pentru un buget sau altul se face dup ă criterii care țin de
teritorialitate, de importan ța acestora, din punct de vedere al m ărimii lor, precum și
de motiva ția de a cointeresa autorit ățile în cauz ă în mobilizarea lor la buget.
Potrivit legisla ției actuale din România, mobilizarea resurselor bugetare în
conturile Trezoreriei Statului se realizeaz ă în două moduri principale, și anume:
/G83 din ini țiativa contribuabililor – persoane juridice care r ăspund în fa ța
legii de corecta calculare și vărsare în termen a obliga țiilor pe care le
au către stat din impozite, taxe și alte v ărsăminte obligatorii.
Contribuabilii – persoane juridice, precum și instituțiile publice sunt, de
asemenea, obliga ți să rețină impozitele de la angaja ți, persoane fizice
care au executat diverse lucr ări sau prest ări de servicii pe baz ă de
contract sau conven ție în favoarea lor și să le verse la bugetul c ăruia i
se cuvin. De asemenea, agen ții economici și instituțiile publice au
obligația ca pe baza documentelor de executare silit ă, transmise de
organele fiscale sau vamale, s ă rețină din veniturile personalului
angajat sumele datorate și neachitate la termen și să le verse bugetului
căruia îi apar țin;
/G83 din ini țiativa persoanelor fizice și asocia țiilor familiale care achit ă
statului impozitele și taxele pe care le datoreaz ă, potrivit comunic ărilor
organelor fiscale sau prin urm ărire silită.
O altă clasificare a resurselor publice din punctul de vedere al colect ării
acestora este cea care are în vedere tehnica folosit ă în atragerea acestora la
Trezorerie, și anume:
/G83 Prin plăți fără numerar , astfel:
– din inițiativa contribuabililor (agen ților economici și a institu țiilor publice)
care depun instrumentele de plat ă la Băncile Comerciale sau Trezorerii, unde î și
au deschise conturile;
– din inițiativa organelor fiscale sau vamale, în cazul întocmirii formelor
pentru executare silit ă, prin introducerea instrumentelor de încasare asupra
conturilor contribuabililor care nu și-au achitat la termen obliga țiile către bugetul
statului și bugetele locale.
/G83 Prin plăți în numerar direct la casieria Trezoreriei Statului sau la
unitățile Casei de Economii și Consemna țiuni prin agen ții fiscali,
casierii încasatori, remizieri sau chiar în mod direct, nemijlocit, de c ătre

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
74
contribuabilii persoane fizice sau juridice. Aceast ă metodă de colectare
a fondurilor publice reprezint ă pentru finan țele publice din România
unul din neajunsurile cele mai însemnate care determin ă cheltuieli
imense, mult ă muncă irosită și care, din p ăcate, va d ăinui poate înc ă
mulți ani.

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
75

Capitolul 7

Impozitele și taxele

7.1. Conceptul și importan ța impozitelor
Impozitele reprezint ă cea mai important ă formă de prelevare c ătre stat
a unei p ărți din câștigurile sau din averea persoanelor fizice sau juridice și
de aceea, în toate orânduirile sociale, studiul și analiza acestora a constituit
o prioritate pentru autorit ățile statelor și chiar a multor gânditori de seam ă
și speciali ști în domeniu. O analiz ă mai atent ă din punct de vedere
conceptual a defini ției, aproape unanim acceptat ă, că impozitele constituie
o prelevare obligatorie la dispozi ția statului din veniturile și averea
persoanelor fizice sau juridice, f ără o contrapresta ție imediat ă, scoate îns ă
în eviden ță câteva aspecte asupra c ărora dorim s ă facem un mic
comentariu.
Expresia f ără o contrapresta ție „imediat ă“ poate fi comentat ă, în
sensul c ă un anumit contraserviciu imediat din partea statului se realizeaz ă,
în fapt, prin intermediul utilit ăților publice, respectiv, ap ărarea țării, ordinea
publică, siguran ța națională, iluminatul public, accesul pe drumurile țării și
străzile localit ăților, educa ția până la un anumit nivel de preg ătire și alte
utilități la care au acces imediat și deopotriv ă toți membrii societ ății, chiar
înaintea pl ății impozitelor de c ătre aceștia.
Apreciem deci c ă referirea din defini ția „fără un contraserviciu
imediat“ se potrive ște și este real ă numai în situa ția utilităților semipublice,
deoarece se beneficiaz ă de aceste servicii numai dac ă se produce un
eveniment aleatoriu și numai dac ă sunt îndeplinite anumite condi ții
referitoare la acea utilitate semipublic ă (educa ție, sănătate, asisten ță
socială etc.).
De aceea, socotim c ă referirea din defini ția impozitului, din multe lucr ări de
specialitate, ca fiind „f ără un contraserviciu (contrapresta ție) imediat( ă)“ trebuie

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
76
privită cu rezerve, deoarece, a șa cum s-a mai ar ătat, în fapt, exist ă un contraser-
viciu (o contrapresta ție) imediat ă și permanent ă din partea statului în favoarea
membrilor acelei societ ăți, chiar și înainte ca ace știa să-și achite obliga țiile către
stat din impozite și taxe.
Apoi, în majoritatea materialelor de specialitate în care se abordeaz ă
problema impozitelor, acestea sunt definite ca fiind pl ăți „cu titlu definitiv și
nerambursabil“, fa ță de care, de asemenea, apreciem c ă, dacă acestea repre-
zintă plăți definitive, se subîn țelege că sunt și nerambursabile, de aceea conside-
răm că și referitor la „nerambursabilitatea“ impozitelor, expresia în cauz ă este
forțată, dacă am acceptat, deja, termenul de „pl ăți definitive“.
Consider ăm că termenul „definitiv“ func ționează și acesta în în țelesul deplin
al cuvântului numai în condi țiile în care el, impozitul, este corect stabilit, având în
vedere legisla ția în materie cu privire la acel impozit.
De altfel, impozitele nu reprezint ă altceva decât costul serviciilor pe care
statul și l-a asumat s ă le presteze membrilor s ăi, direct sau indirect, permanent și
în viitorul apropiat.
Mai mult, analizând statistic problema, în condi țiile construc ției bugetului de
stat cu deficit, se poate afirma cu certitudine c ă, „prețul“ serviciilor statului prin
intermediul utilit ăților publice și semipublice, de care beneficiaz ă membrii acelei
societății, este chiar mai mare decât contravaloarea impozitelor și taxelor pe care
aceștia sunt obliga ți să le plătească la un moment dat, în acel exerci țiu fiscal,
exact cu m ărimea deficitului bugetar.
Conținutul impozitelor, în majoritatea cazurilor, îl reprezint ă, după cum știm,
valoarea nou creat ă, și în unele cazuri și averea individului, persoanei juridice în
cauză și chiar îns ăși bogăția națiunii. În acest context trebuie s ă admitem, chiar
și numai teoretic, c ă pentru plata impozitelor pe avere exist ă un transfer de avere
către stat și din aceasta se efectueaz ă cheltuieli publice, iar dac ă aceste
cheltuieli sunt orientate cu predilec ție pentru cheltuielile care presupun un
consum neproductiv de resurse rezult ă că averea na țiunii a căpătat o destina ție
nu tocmai corect ă. Desigur c ă din acest punct de vedere lucrurile sunt pu țin mai
complicate, în sensul c ă nimeni nu- și înstrăinează averea pentru a- și achita
impozitul pe proprietate, întrucât în fapt acestea sunt achitate din alte venituri
realizate de subiectul impozabil în cauz ă. Totuși, o constatare credem c ă se im-
pune, în sensul c ă, la nivel macroeconomic, în construc ția bugetului s-ar putea
să se aibă în vedere dimensiunea cheltuielilor de capital care trebuie s ă fie cel
puțin la nivelul acestor impozite pe avere, pe proprietate etc.
/G83 Impozitul reprezint ă o formă de prelevare obligatorie și necondi ționată
cu titlu definitiv la dispozi ția statului, a unei p ărți din veniturile sau
averea persoanelor fizice și/sau juridice în vederea finan țării
cheltuielilor publice. Un prim rol al impozitelor este acela c ă, prin

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
77
intermediul lor, statul î și procur ă resursele financiare necesare
pentru acoperirea unei p ărți a cheltuielilor legate de îndeplinirea
atribuțiilor și funcțiilor sale în vederea satisfacerii intereselor generale
ale membrilor societ ății.
Din datele statistice în materie rezult ă că ponderea impozitelor în totalul
resurselor financiare publice în multe țări oscileaz ă în jurul a 90% din totalul
resurselor financiare publice, în func ție și de o serie de factori, printre care:
puterea economic ă a acelui stat, evaluarea corect ă a materiei impozabile și, nu
în ultimul rând, de politica financiar ă în domeniul fiscal pe care o promoveaz ă
partidele aflate la putere în acel stat.
/G83 Un alt rol important al impozitelor este cel economic , deoarece, prin
modul în care este construit ă fiscalitatea, aceasta poate favoriza sau
stopa dezvoltarea economic ă a țării respective. La un deziderat
economic pozitiv se poate ajunge numai în m ăsura în care rata
fiscalității este conceput ă de-o asemenea manier ă încât aceasta s ă
stimuleze ini țiativa întreprinz ătorilor și a tuturor factorilor de produc ție.
De asemenea, este necesar ca înlesnirile și facilitățile fiscale s ă fie
astfel concepute încât s ă favorizeze, în primul rând, ramurile econo-
miei care prezint ă interes pentru țară și să aibă în vedere, totodat ă,
zonele și regiunile mai slab dezvoltate din punct de vedere economic.
În general, sistemele de impunere sunt folosite de c ătre autorit ățile
statale ca un important mijloc de interven ție a lor în economie,
stimulând ramurile de interes și defavorizând sectoarele și ramurile în
care interesul este mai limitat. Cu alte cuvinte, fiscalitatea trebuie s ă
devină un factor pozitiv prin intermediul c ăreia să se poat ă interveni
eficient în dezvoltarea armonioas ă a întregii economii, a tuturor zonelor
țării și, pe aceast ă bază, să se ajung ă la un standard de via ță cores-
punzător pentru întreaga popula ție.
/G83 Al treilea rol important al impozitelor este cel social , întrucât prin
intermediul lor are loc o redistribuire important ă a sarcinilor fiscale între
diferitele grupuri și pături sociale, între persoane fizice și juridice,
favorizând pe cei cu venituri mai mici și amputând financiar pe cei cu
venituri și averi mai mari prin sistemul veniturilor neimpozabile și al
progresivit ății cotelor de impozite.
7.2. Elementele tehnice ale impozitului
În vederea eficientiz ării măsurilor statului referitoare la constituirea
resurselor financiare publice prin intermediul impozitelor într-un mod cât mai

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
78
echitabil este necesar ca actele normative care reglementeaz ă impozitele s ă
precizeze clar subiec ții impozabili, materia impozabil ă, modul de evaluare a
acesteia, tehnica de impunere – termenele de plat ă și sancțiunile care se aplic ă
în cazul tendin țelor de evaziune fiscal ă, sau pentru neplata acestora la scaden ță.
Pentru a r ăspunde cât mai bine acestor cerin țe este necesar ă cunoașterea
etapelor pe care trebuie s ă le parcurg ă un demers normal în vederea stabilirii
unui impozit corect pentru ca acesta s ă se transforme realmente într-o resurs ă
financiar ă publică certă, iar acest impozit s ă nu devin ă o frână în dezvoltarea
economic ă a țării. În acest sens, este necesar deci s ă fie cunoscute care sunt
elementele tehnice ale unui impozit, iar cele mai multe lucr ări de specialitate
converg spre urm ătoarele:
a) Subiectul impozitului. În termeni fiscali, este identic cu no țiunea de
contribuabil sau de pl ătitor. Potrivit legisla ției fiscale române ști, subiec ți de
impozite sunt persoanele fizice și/sau juridice care se g ăsesc în una din situa țiile
stabilite prin legile fiscale.
Spre exemplu, în cazul impozitului pe veniturile din activit ăți independente,
subiectul, contribuabilul sau pl ătitorul este meseria șul, comerciantul, avocatul,
contabilul etc. care realizeaz ă venituri din asemenea activit ăți. În cazul impozitului
pe profit, subiect și plătitor este persoana juridic ă în cauză, care a realizat profitul,
pe câtă vreme, în cazul impozitului pe salarii, subiectul este salariatul care a
realizat venitul salarial, iar pl ătitorul este angajatorul (întreprinderea, institu ția în
cauză). În acelea și raporturi – subiect-pl ătitor –, din situa ția impozitului pe salarii,
se găsesc și impozitele pe dividende, pe dobând ă, pe drepturile de autor, când
subiecții sunt persoane fizice care au drepturi asupra profiturilor din dividende,
dobânzi sau din drepturile de autor, pe cât ă vreme pl ătitorul este persoana juridic ă
prin intermediul c ăreia s-au realizat aceste venituri și care este obligat ă să
calculeze, s ă rețină din veniturile care se cuvin persoanei fizice și să verse
impozitul bugetului c ăruia îi apar țin.
b) Suportatorul impozitului este persoana fizic ă și/sau juridic ă ce este de
fapt „sanc ționată“ cu acel impozit pentru câ știgul sau averea sa, ori pentru
destinațiile pe care le cap ătă venitul.
De obicei, în cazul impozitelor directe suportatorul coincide cu subiectul și
chiar cu pl ătitorul. A șa este situa ția în cazul impozitului pe veniturile din
activitățile independente (meserii, activit ăți de comer ț etc.), impozitului pe profit,
impozitului pe cl ădiri, terenuri etc.
În situația impozitelor indirecte, de regul ă, suportatorul nu este acela și cu
subiectul impozitului, dar mai ales cu pl ătitorul; este cazul taxei pe valoarea
adăugată, a accizelor sau taxelor vamale, când suportatorii sunt în fapt consuma-
torii finali ai produselor sau serviciilor respective care suport ă, prin pre ț și tarif,

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
79
acele impozite. Pl ătitorii, respectiv, subiec ții, așa-zișii contribuabili „fal și“ sunt
agenții economici – vânz ători sau importatori ai acelor bunuri și servicii.
c) Obiectul impunerii îl constituie venitul în bani sau în natur ă, precum și
averea, denumit ă materie impozabil ă.
Spre exemplu, în cazul impozitului pe salarii, obiectul impunerii îl constituie
câștigurile salariale în bani sau în natur ă din care se scad și deduc o serie de
obligații ale salariatului sau sume neimpozabile, denumite deduceri; în situa ția
impozitului pe profit, obiectul impunerii îl constituie profitul impozabil, care nu este acela și cu profitul contabil, iar în cazul impozitului pe dividende obiectul
impunerii îl formeaz ă dividendul propriu-zis, în bani și/sau în natur ă.
În situația impozitelor indirecte obiectul impunerii îl constituie pre țurile de
vânzare ale bunurilor, sau tarifele în cazul serviciilor, pre țul în vam ă al importurilor
pentru taxele vamale, ori pre țul în vam ă, plus taxele vamale pentru accize.
Obiectul impunerii mai este denumit și „bază de impozitare“, no țiune care
determină categoriile de venituri și cuantumul asupra c ăruia se aplic ă cota de
impozit.
Pentru a se eviden ția dimensiunea obiectului impozabil (baz ă de impo-
zitare) se apeleaz ă la o anumit ă unitate de m ăsură, denumit ă unitate de impunere ,
care este determinat ă, de regul ă, de natura obiectului impozabil.
În tehnica fiscal ă, în țara noastr ă, cel mai des folosit ă este unitatea
monetară. De asemenea, la stabilirea unor categorii de impozite se mai folosesc:
metrul p ătrat de suprafa ță utilă (în cazul impozitului pe cl ădiri), metrul p ătrat
suprafață (în cazul impozitului pe teren din intravilan sau al taxei pentru folosirea
terenurilor proprietate de stat), hectarul (în cazul impozitului agricol), kilogramul,
litrul etc. (în cazul accizelor).
d) Sursa impozitului definește substan ța din care se achit ă acel impozit,
care poate fi câ știgul (venitul) sau averea persoanei fizice și/sau juridice. În cazul
impozitului pe avere, în mod practic, sursa de plată este fie venitul de pe urma
cedării folosin ței acelei averi, fie pur și simplu un venit din alte activit ăți ale
contribuabilului în cauz ă. Sunt extrem de rare cazurile în care pentru plata unui
impozit pe avere posesorul acesteia este obligat s ă înstrăineze o parte din
averea sa pentru a- și putea achita, apoi, impozitul, respectiv.
e) Cota impozitului reprezint ă impozitul aferent unei unit ăți de impunere.
În aceste condi ții, impozitul poate fi stabilit în cote procentuale pe unitatea de
impunere, ca un procent din suta de unit ăți monetare a venitului impozabil
(impozitul pe salarii, pe profit, pe dividende, pe activit ăți independente etc.), sau
în sume fixe pe unitatea de impunere (măsură) și se utilizeaz ă, de obicei, când
bazele impozabile sunt exprimate în unit ăți naturale (impozitul agricol, taxa pe
teren, taxa pentru folosirea terenurilor proprietate de stat).

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
80
Cotele procentuale , la care ne-am referit mai sus, pot fi, de asemenea:
1. proporționale , în situa ția în care procentul de impozit din venit r ămâne
constant (nemodificat), indiferent de m ărimea venitului impozabil. Se numesc
cote propor ționale, deoarece indiferent de m ărimea venitului impozabil propor ția
impozitului în venitul respectiv r ămâne aceea și. Aceast ă metodă de impunere
respectă principiul: la venituri egale-impozite egale, și este specific ă perioadei de
început a capitalismului, dar ea este folosit ă des și în prezent în multe țări ale
lumii printre care și țara noastr ă (impozitul pe profit, pe dividende etc.).
2. progresive , care cresc pe m ăsura sporirii venitului (materiei impozabile).
Aceste cote progresive au dou ă variante:
a) cresc într-un ritm constant – cote progresive simple;
b) cresc într-un ritm variabil – cote progresive compuse. a) Cotele progresive simple , sau globale, sunt acelea în care procentul
de impunere aferent unei tran șe a venitului impozabil se aplic ă întregului venit
realizat de contribuabil și care se încadreaz ă în aceea tran șă. Această metodă
dezavantajeaz ă pe cei care au veniturile impozabile situate la limita imediat
superioar ă celei pân ă l a c a r e a c ționează o anumit ă cotă de impozit mai mic ă,
deoarece în aceast ă situație un contribuabil cu un câ știg impozabil mai mic, care
se încadreaz ă într-o tran șă cu o cot ă de impozit mai mic ă, poate s ă obțină o
sumă mai mare dup ă plata impozitului decât un contribuabil cu un câ știg
impozabil mai mare, dar care se situeaz ă cu acesta în tran șa imediat urm ătoare
în care func ționează o cotă de impozit mai mare. Din acest punct de vedere el
sunt deci inechitabile.
b) Cotele progresive compuse (pe tran șe de venituri) presupun
diferențierea acestora pe tran șe de venit impozabil, impozitul rezultând prin
calcularea impozitului aferent fiec ărei tranșe, prin însumare ob ținându-se
impozitul total de plat ă. Aceast ă tehnică de impunere este mai echitabil ă din
punct de vedere al egaliz ării veniturilor și se aplic ă, de obicei, la impunerea
persoanelor fizice (impozitul pe salarii, pe activit ăți independente, a veniturilor din
cedarea folosin ței bunurilor etc.) deci și la calculul impozitului anual global.
3. regresive , care nu sunt altceva decât consecin ța impozitelor indirecte,
deoarece impozitul pl ătit la cump ărarea unei m ărfi sau la utilizarea unui serviciu
este rezultatul aplic ării aceleia și cote procentuale, indiferent de m ărimea veni-
turilor cump ărătorilor sau beneficiarilor de servicii. Cu alte cuvinte, ponderea
impozitului în venitul cump ărătorului este de multe ori invers propor țională cu
venitul acestuia.
De asemenea, cote regresive se întâlnesc frecvent în situa ția taxelor
judiciare de timbru, la care, spre exemplu, în cazul ac țiunilor și cererilor evalua-
bile în bani introduse la instan țele judec ătorești, cotele descresc, de la 10% la

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
81
1%, pe m ăsură ce crește valoarea din cereri, de la 300.000 lei, de exemplu, la
peste 1.500.000 lei.
4. degresive , în aceast ă situație cotele de impozite cresc pân ă la un nivel
al bazei de impozitare, de la care descresc (pe m ăsura creșterii bazei de impo-
zitare).
Așezarea – asieta , reprezint ă un complex de opera țiuni succesive care
constau în identificarea subiectului impozabil, stabilirea obiectului impozabil (a mate-
riei impozabile), cuantificarea acestuia, precum și determinarea m ărimii impozitului.
Identificarea subiectului presupune stabilirea exact ă a localit ății adresei
acestuia, a codului fiscal a num ărului personal de identificare etc.
La stabilirea materiei (obiectului) impozabil este necesar ă, în primul rând,
determinarea existen ței acesteia și apoi evaluarea ei, dac ă aceasta este exprimat ă
în unități monetare, sau în num ăr de unit ăți cantitative, dac ă obiectul este
exprimat în unit ăți naturale.
Evaluarea materiei impozabile , când aceasta este exprimat ă în unități
monetare, se face prin una din urm ătoarele metode:
1. direct, bazat pe probe;
2. indirect, pe baz ă de prezum ție.
1. Evaluarea direct ă a materiei impozabile presupune:
a) o evaluare pe baza declara ției contribuabilului, în temeiul actelor
contabile pe care acesta trebuie s ă le dețină – bilanț, cont de profit și pierdere,
documente de proprietate privind averea etc.;
b) o evaluare pe baza declara ției terțelor persoane care, fie c ă participă la
realizarea veniturilor impozabile ale subiectului (chiria ș, operație de leasing etc.),
fie că au conștiința despre situa ția veniturilor contribuabilului în cauz ă din diferite
împrejurări. Aceast ă metodă este totu și limitată, dar ea este foarte aproape de
realitatea veniturilor contribuabililor și este realizat ă de către organele fiscale în
colaborare cu ter țe persoane.
Cel mai frecvent, în cazul persoanelor juridice, impunerea se realizeaz ă pe
baza declara ției acestora, respectiv a metodei eviden țiate la punctul 1.a).
2. Evaluarea indirect ă a materiei impozabile este realizat ă de către
organele fiscale și se poate manifesta sub forma a trei variante:
a) pe baza indiciilor exterioare ale obiectului impozabil, ca, de exemplu,
suprafața de teren, pre țul pământului, felul culturii, categoria solului, arenda etc.,
în cazul impozitului funciar (agricol) sau felul construc ției, numărul camerelor,

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
82
chiria prezumat ă în cazul impozitului pe avere. Aceast ă metodă de impunere
este aproximativ ă și suficient de departe de realitate.
b) evaluarea forfetar ă, constă în aceea c ă organele fiscale stabilesc direct un
impozit fix asupra subiectului impozabil, pe o anumit ă perioad ă de timp, an,
trimestru. Aceast ă metodă se utilizeaz ă și cu acordul subiectului impozabil, dar
pentru a beneficia de acest mod de evaluare trebuie îndeplinite anumite condi ții, ca
de exemplu: activitatea pe care o presteaz ă să facă parte din nomenclatorul
meseriilor și activităților aprobate de autorit ăți, care se preteaz ă la acest fel de
impunere, s ă lucreze singur, f ără angajați, să aibă un loc stabil sau ambulant, s ă
aibă o forță motrice pân ă la o anumit ă putere în kW/h etc.
c) o evaluare administrativ ă, care se realizeaz ă tot prin intermediul organelor
fiscale, dar care are la baz ă o serie de date tehnice care concur ă la realizarea
venitului impozabil sau la evaluarea averii. Spre exemplu, kW/h consuma ți de
utilajele folosite în realizarea produselor, puterea instala țiilor, mărimea atelierului,
numărul de ucenici, muncitori, cantitatea de materie prim ă folosită în decursul unei
perioade de timp, stocurile de produse finite existente, stocul de materii prime etc., în cazul impozitelor directe, pe venit, de exemplu. În cazul impunerii pe avere
(impozitului pe cl ădiri), criteriile care pot sta la baza evalu ării obiectului impozabil
pot fi: suprafa ța utilă a clădirilor, destina ția acestora, dac ă posedă sau nu instala ții
electrice sau de înc ălzire, dac ă are central ă proprie sau nu, alimentare cu ap ă etc.
Și această metodă este aproximativ ă în ceea ce prive ște cuantumul real al mate-
riei impozabile și a impozitului, dar totu și mai aproape de realitate.
d) o variant ă a metodei administrative este și cea potrivit c ăreia evaluarea
materiei impozabile se face pe baza unor venituri normative, stabilite de organele
în drept, pe categorii de activit ăți și meserii, pe baza propunerilor organelor
fiscale teritoriale, asupra c ărora se aplic ă cotele de impozit. În prezent acest
atribut privind stabilirea veniturilor normative apar ține Ministerului Finan țelor
Publice, prin organele sale teritoriale.
În vederea existen ței posibilit ății ca anumite activit ăți independente și
meserii s ă poată beneficia de aceste „venituri normative“ este necesar ca acela
care desf ășoară activitățile prevăzute în nomenclator s ă îndeplineasc ă anumite
condiții, respectiv: s ă lucreze singur sau activitatea s ă fie ambulant ă, să aibă
forță motrice pân ă la o anume putere etc. Dac ă cel care urmeaz ă a fi impus pe
baza veniturilor normative nu este mul țumit de impozitul rezultat dup ă această
metodă, el poate opta pentru o impunere la venitul efectiv realizat , adică pe
baza declara ției după varianta de la litera c) a actelor contabile cu verificarea
acestora de c ătre organul fiscal.

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
83
Determinarea cuantumului impozitelor este relativ u șoară, dacă în
prealabil materia impozabil ă a fost corect evaluat ă în unități monetare sau când
aceasta trebuia dimensionat ă în unități fizice, naturale.
În decursul vremii, în perioadele de început ale istoriei finan țelor publice,
stabilirea impozitelor se f ăcea de sus în jos de la nivel de stat la provincie, la
oraș, la comun ă și apoi pe contribuabili în func ție de necesarul de cheltuieli
publice pentru acel stat sau acea unitate administrativ ă etc. Aceast ă metodă nu
era nici pe departe echitabil ă, deoarece nu ținea seama deloc de puterea
contributiv ă a fiecărui membru al comunit ății. Persoanele sau familiile acelei
comunități erau impuse în mod egal la acela și cuantum de impozit, indiferent
care era câ știgul sau averea acelui contribuabil. Acest mod de stabilire a
impozitului era specific perioadei „impozitelor de reparti ție“.
Impozitele de cotitate reprezint ă o formă evoluată în determinarea venitului
și impozitului care se practic ă și în zilele noastre și presupune determinarea
acestora de jos în sus, pe baza materiei impozabile existente, a evalu ării acesteia,
și în final prin aplicarea cotelor de impozit specifice acelor categorii de venituri.
Perceperea impozitului cuprinde ansamblul opera țiunilor prin care
impozitul este încasat de organele fiscale îns ărcinate cu aceast ă atribuție. Astfel
se deosebesc:
/G83 metoda pl ății directe , care presupune c ă agenții economici î și
calculeaz ă singuri impozitul și-l vireaz ă din proprie ini țiativă bugetului c ăruia îi
aparțin acele impozite;
/G83 metoda impunerii de c ătre organele fiscale , după care se emite
înștiințarea de plat ă pentru încasare, contribuabilul fiind obligat apoi ca într-un
anumit termen s ă-și achite obliga țiile menționate în acea în științare de plat ă;
/G83 stopajul la surs ă, presupune re ținerea impozitului de c ătre plătitorul
drepturilor cuvenite persoanei în cauz ă, pe care apoi le vireaz ă bugetului c ăruia i
se cuvin; este cazul impozitului pe salarii, impozitului pe dividende, pe dobând ă
etc.;
/G83 aplicarea de timbre fiscale care reprezint ă metoda folosit ă în cazul
încasării taxelor de timbru pentru ac țiunile în justi ție sau notariale, pân ă la o
anumită sumă.
În cazul în care contribuabilii nu- și onoreaz ă obligațiile către stat repre-
zentând impozitele datorate, statul prin organele sale de specialitate procedeaz ă la
urmărirea silită a acestora, procedeu care presupune preluarea automat ă a impo-
zitelor din conturile de disponibilit ăți ale contribuabililor deschise la b ănci și chiar
sechestrarea de bunuri, averii propriu-zise și apoi valorificarea lor.

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
84
Termenul de plat ă sau scaden ța reprezint ă data pân ă la care trebuie
achitat acel impozit, dup ă care, odat ă expirat acest termen, organele fiscale
calculeaz ă penalitățile de întârziere și pot declan șa urmărirea silită.
Facilitățile fiscale (înlesnirile) se refer ă la diminuarea bazei de impozitare
prin stabilirea unui minim neimpozabil sau efectuarea unor sc ăzăminte, fie din
venitul impozabil, fie din suma impozitului calculat pentru aceste venituri.
În situația în care impozitul are ca obiect impozabil cheltuielile (impozitele
indirecte), facilit ățile pot avea în vedere deducerea impozitului cuprins în materiile
prime încorporate în acel produs, cel pl ătit în amonte de c ătre primii produc ători
sau comercian ți, respectiv cel existent cuprins în cadrul materiei prime, sau
serviciilor pentru realizarea acelui produs.
Căile de contesta ție a mărimii impozitului reprezint ă dreptul contribua-
bilului de a se adresa organelor îndrituite, care au competen ța de a modifica impu-
nerea stabilit ă atunci când subiectul impozabil consider ă că impozitul nu este
corect. Aceste c ăi sunt reglementate diferit de la o țară la alta. Spre exemplu, în
Germania, prima instan ță de soluționare o are organul care a efectuat impunerea
inițială, iar a doua și a treia instan ță o au organele judec ătorești, create special în
acest scop. În România, primele dou ă instanțe revin organului care a stabilit
impunerea și organului ierarhic superior acestuia, și în continuare organului ad-
ministrativ superior, respectiv Ministerul Finan țelor Publice, iar ultima instan ță și cea
definitivă este cea judec ătorească, prin intermediul Cur ților de Apel. Ierarhizarea
competen țelor în cazul contesta țiilor are loc, de multe ori, și în func ție de
cuantumul sumelor contestate.
7.3. Dreptul de impunere
Există un acord unanim referitor la dreptul statului de a stabili și încasa
impozite. Dintre teoriile referitoare la dreptul formal al statului de impunere amintim:
a) Teoria sociologic ă, potrivit c ăreia statul este considerat un st ăpân
absolut (o majoritate st ăpânește o minoritate) și, în acest context, are
dreptul de a- și impune supu șii la impozite;
b) Teoria contractului social , care pleac ă de la premisa c ă statul este un
produs al unor în țelegeri, al unui contract între membrii acelei comu-
nități care au creat o autoritate superioar ă și căreia trebuie s ă i se
supună apoi to ți indivizii contractan ți, scopul acestei în țelegeri fiind
apărarea intereselor lor. Cu alte cuvinte, cet ățenii renun ță de bunăvoie
la o parte din drepturile și libertățile lor în schimbul protec ției și a altor

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
85
servicii din partea acelei autorit ăți, pentru care ei, indivizii, sunt dispu și
și la anumite sacrificii, inclusiv la pl ăți de impozite;
c) Teoria organic ă, potrivit c ăreia statul este un produs necesar al dezvolt ării
istorico-economice a popoarelor și, în consecin ță, dreptul de impunere
este o consecin ță a acestui „produs“, un factor necesar al evolu ției cores-
punzătoare a vie ții societății. Așadar, dreptul statului la impunere nici nu
trebuie justificat, cum nu trebuie justificat ă nici existen ța statului.
7.4. Principiile fundamentale ale impunerii
Aceste principii stabilesc cerin țele pe care trebuie s ă le îndeplineasc ă un
sistem fiscal pentru ca acesta s ă poată fi considerat ra țional. Aceste cerin țe se
referă la așezarea și perceperea impozitelor, precum și la obiectivele social-
economice, urm ărite de sistemul fiscal respectiv, concluzia fiind aceea c ă cele
mai izbutite sisteme fiscale sunt acelea care țin seama de aceste lucruri.
Primul gânditor de seam ă care a stabilit principiile impozit ării și sistemele de
venituri publice a fost Adam Smith, în lucrarea sa „Avu ția națiunilor“ din perioada
de ascensiune a capitalismului. Aceste principii î și au valabilitatea în mare parte și
astăzi și stau la baza multor sisteme fiscale din lume. Ele pot fi enun țate astfel:
1. Supușii unui stat trebuie s ă contribuie în raport cu posibilit ățile lor
economice la men ținerea ordinii în stat;
2. Impozitele trebuie hot ărâte prin legi, pentru ca arbitrajul, cu toate
consecin țele lui, să dispară;
3. Impozitele trebuie ridicate (încasate) la locul și timpul convenabil con-
tribuabililor;
4. Cheltuielile cu perceperea impozitelor trebuie s ă fie reduse.
Cu timpul, prin știința finanțelor, principiile ar ătate mai sus au fost, într-un
fel, sistematizate astfel:
1. Principii de politic ă financiar ă;
2. Principii de politic ă economic ă și socială;
3. Principii de echitate fiscal ă de dreptate și egalitate;
4. Principii administrative.
1. Principiile de politic ă financiar ă cer ca un impozit s ă aibă randament
fiscal ridicat, s ă fie stabil și elastic (suficien ța și elasticitatea). Cu alte cuvinte,
aceste principii cer ca impozitele s ă fie capabile s ă se adapteze nevoilor bugetare,
respectiv s ă poată fi majorate ori de câte ori cheltuielile bugetare cer acest lucru, și
să poată fi diminuate, când acestea din urm ă scad.

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
86
De asemenea, ele trebuie s ă aibă un randament fiscal ridicat, care presu-
pune o stabilitate și o elasticitate a impozitului, respectiv, s ă nu fie supus oscila țiilor
determinate de conjunctura economico-social ă.
Pentru ca impozitele s ă aibă un randament ridicat, ele trebuie s ă fie
universale , să fie datorate de toate persoanele care realizeaz ă venituri de aceea și
natură sau posed ă același gen de avere și, bineînțeles, să cuprindă întreaga
materie impozabil ă. Deziderate care în majoritatea țărilor sunt îns ă greu de atins.
Tot în cadrul acestor principii trebuie ales tipul și numărul de impozite
pentru a se realiza op țiunile financiare pe care le urm ărește statul în cadrul
acestor politici.
2. Principiile de politic ă economic ă și socială cer a fi g ăsite acele
metode și tehnici specifice care s ă asigure păstrarea permanent ă a izvoarelor
(averea și câștigul) impozitelor .
Un impozit prea mare pe venit împiedic ă dezvoltarea economic ă, iar unul
prea mare pe avere duce la diminuarea acesteia în timp, inclusiv a avu ției
naționale. Averea câ știgată prin munc ă nu ar trebui supus ă la impozite prea mari.
Ca o cerin ță, se deta șează încurajarea averii productive create de produc ția
indivizilor și a avuției naționale, iar prin impozitul pe consum s ă se urmărească, în
principal, descurajarea consumului nociv s ănătății și să se taxeze suplimentar
bunurile și serviciile de lux.
Prin intermediul impozitelor se poate:
– exercita o influen ță asupra dezvolt ării sau restrângerii unor activit ăți,
sectoare de produc ție sau ramuri economice;
– descuraja importul și stimula exportul, pentru protejarea produc ției
indigene;
– admite amortizarea accelerat ă, care duce la reducerea impozitelor;
– subven ționa ramuri strict necesare economiei, prin care, de obicei, se
asigură protecția socială a membrilor societ ății.
3. Principiile de echitate fiscal ă de dreptate și egalitate
Echitatea fiscal ă echivaleaz ă cu dreptate social ă în materie de impozite.
Pentru ca un sistem de impozite s ă fie echitabil el trebuie s ă îndeplineasc ă, în
principal, urm ătoarele condi ții:
– să fie general , respectiv, s ă fie impuse toate persoanele, f ără nici o
excepție, fără nici o discriminare;
– să fie egal , adică la venituri egale s ă corespund ă impozite egale;
– să se întemeieze pe legi clare și precise .
Aceste principii cer ca impozitul s ă se generalizeze asupra tuturor persoa-
nelor și asupra întregii materii impozabile, respectiv s ă cuprindă:

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
87
– toate persoanele fizice, juridice, precum și străinii care tr ăiesc și
realizeaz ă venituri pe teritoriul țării;
– cetățenii care tr ăiesc în țară, pentru veniturile lor din str ăinătate să fie
impuse în țara lor de re ședință, dar să li se dea drept de deducere
pentru impozitul pl ătit în țara de origine a veniturilor;
– cetățenii care tr ăiesc în str ăinătate, dar realizeaz ă venituri în țara de
origine (renta de p ământ, dividende de capital etc.), s ă plătească
impozite pe aceste venituri în țara de origine.
De la principiul generalit ății impunerii pot exista și unele excep ții deter-
minate de asigurarea minimului de existen ță, evitarea dublei impuneri, crearea
de facilități pentru anumite categorii sociale sau activit ăți impozabile (veteranii de
război, eroii revolu ției, investi țiile de capital).
Egalitatea în impunere este urmarea recunoa șterii libert ății și egalității
cetățenilor. Trebuie îns ă făcută distincție între egalitatea în fa ța impozitului și
egalitatea prin impozit.
Egalitatea prin impozite trebuie s ă presupun ă diferențierea sarcinilor fiscale
de la o persoan ă la alta, în func ție de o serie de criterii sociale și economice, cum
ar fi: mărimea materiei impozabile, situa ția personal ă a subiectului impozabil,
natura și provenien ța venitului (venituri din munc ă sau din propriet ăți), diferen țieri
între cei avu ți și cei săraci, căsătoriți sau nec ăsătoriți etc.
4. Principiile administrative se referă la dinamica lor, cum se a șază sau
cum se percep impozitele. Altfel spus, este vorba de partea lor formal ă, de
tehnica a șezării și încasării lor.
Aceste principii se pot rezuma astfel: – impozitele trebuie s ă fie certe (dispozi țiile legale trebuie s ă fie clare și
lesne de în țeles);
– comoditatea perceperii, alegerea celei mai bune variante a locului,
timpului și modului în care s ă se facă plata (spre exemplu, în cazul impo-
zitului agricol, impunerea și obligarea la plat ă trebuie s ă se facă după
obținerea recoltei, impozitele directe s ă se plătească la domiciliul contri-
buabilului și după încasarea veniturilor), iar cheltuielile pentru a șezare,
dimensionare și încasarea impozitului s ă fie cât se poate de reduse.
În concluzie, trebuie ar ătat că nici unul din principiile de mai sus nu are o
valoare absolut ă. Împrejur ările concrete din via ța fiecărui popor dicteaz ă care
principiu trebuie tratat cu mai mult ă atenție și care poate fi sacrificat.
Cunoașterea precis ă a principiilor teoretice care stau la baza impunerii
formează politica impunerii .

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
88
7.5. Dubla impunere. Practica interna țională vizând
dubla impunere
Sfera de activitate a persoanelor fizice autorizate și a celor juridice pentru a
desfășura o activitate de afaceri dep ășește, în cele mai multe cazuri, grani țele
țării unde locuiesc subiec ții economici. Aceast ă stare de lucruri pune în discu ție
problema stabilirii autorit ății publice competente care s ă procedeze la impunerea
veniturilor și averii realizate sau de ținute.
Întrucât instituirea de impozite constituie un drept al fiec ărui stat suveran,
iar modul de a șezare și percepere al acestora este de competen ța puterii
legislative a statului respectiv, se poate ajunge la situa ția ca un venit s ă facă
obiectul impunerii și în statul de origine (unde se creeaz ă venitul) ca și în cel de
destinație, unde persoana care l-a realizat domiciliaz ă. Aceeași situație poate
exista și în cazul unei averi, adic ă să se pretind ă impozit asupra ei pe teritoriul
statului pe care se afl ă bunul (averea), cât și de către statul în care domiciliaz ă
proprietarul averii în cauz ă, sau al c ărui cetățean este acesta. Toate acestea
presupun în fapt o dubl ă impunere a aceleia și materii impozabile, apar ținând
aceluiași subiect impozabil și pentru aceea și perioad ă de timp.
Deci, prin dubla impunere sau multipl ă impunere, se în țelege atingerea , prin
impozit, a aceluia și izvor economic, de dou ă ori, sau de mai multe ori, și care se
poate întâlni numai la impozitele directe (impozitul pe venit, impozitul pe avere).
Problema dublei impuneri a f ăcut obiectul aten ției autorit ăților statale și a
fost solu ționată prin înțelegeri între statele interesate, care au stabilit pentru
fiecare categorie de venit și avere cine este competent s ă perceap ă impozitul
cuvenit și cine nu.
În lume exist ă mai multe metode, în func ție de care sunt stabilite norme
care să orienteze statele în exercitarea dreptului lor de impunere, și anume:
a) metoda sc ăderii impozitului total pentru veniturile ob ținute din
străinătate. Potrivit acestei metode statul de domiciliu impune totalul
veniturilor pe care le ob ține contribuabilul în țară și străinătate, din
care apoi se scad impozitele achitate în str ăinătate;
b) metoda împ ărțirii impozitelor constă într-o în țelegere între state,
potrivit c ăreia sarcina fiscal ă s e î m p a r t e l a j u m ătate, fără a se ține
seama de cotele de impozite practicate în țara de re ședință. Aici de
fapt nu se evit ă în totalitate dubla impunere;
c) metoda neimpunerii veniturilor realizate în str ăinătate, care
presupune faptul c ă se impun numai veniturile ob ținute în țară și nu se
mai iau în considerare deloc veniturile ob ținute în str ăinătate;

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
89
d) metoda împ ărțirii dup ă izvoare a impozitului . Potrivit acestei
metode, prin conven ții se poate stabili ca statul unde se afl ă izvorul
veniturilor s ă-și limiteze dreptul de impunere numai asupra acelor
izvoare (de exemplu: p ământ, case, ipoteci etc.), l ăsând persoanele
ce nu locuiesc în acea țară libere de impunere pentru alte izvoare.
Sistematizând unele din metodele prezentate mai sus rezult ă că în tehnica
de evitare a dublei impuneri în practica interna țională se folosesc de regul ă
următoarele procedee:
1. scutirea total ă a veniturilor realizate în str ăinătate;
2. scutirea progresiv ă;
3. „creditarea“ obi șnuită;
4. „creditarea“ integral ă a impozitului.
1. Scutirea sau exonerarea total ă. Potrivit acestui procedeu, venitul
realizat în str ăinătate de rezidentul unui anumit stat și care a fost supus impunerii
o dată nu se mai include în venitul impozabil din țara de re ședință și deci asupra
lui nu se mai calculeaz ă impozit.
2. Scutirea sau exonerarea progresiv ă presupune faptul c ă venitul ob ținut
de rezidentul unui stat în str ăinătate se adaug ă la veniturile realizate de acesta în
țara de re ședință numai pentru aflarea cotei progresive de impunere, dup ă care,
această cotă se aplică numai asupra veniturilor ob ținute în țara de re ședință.
De exemplu, dac ă o persoan ă rezident ă a României realizeaz ă în Ungaria
un venit impozabil de 3.000$, iar în România 7.000$, atunci conform acestui procedeu se determin ă care este cota de impozit la cei 10.000$ și în final
această cotă de impozit se aplic ă numai la cei 7.000$, venit realizat în România.
3. Procedeul „credit ării“ (imput ării) obișnuite constă în faptul c ă impozitul
plătit statului str ăin pentru venitul realizat pe teritoriul acelui stat de rezidentul unui alt
stat se deduce din impozitul calculat la venitul total în țara de re ședință (din țară și
din străinătate) pe baz ă de documente fiscale, dar numai pân ă la limita unui impozit
calculat dup ă legislația țării de reședință pentru venitul ob ținut în str ăinătate.
De exemplu, pentru cei 3.000$ impozitul pl ătit în Ungaria este de 675$,
căruia îi corespunde o cot ă de impozit de 22,5%, iar în România presupunem c ă
pentru cei 3.000$ s-ar datora un impozit de 630$ (2 1% cota de impozit de aici),
deoarece prin cumul la cei 10.000 $ cota de impozit este de 2 1%.
Impozitul datorat statului român este deci: 2. 100$ – 630$ = 1470$, și nu
2100$ – 675$ = 1425$
Se observ ă faptul c ă acest contribuabil r ămâne cu 45$ nerecupera ți,
deoarece i s-a admis la sc ădere numai un impozit calculat pentru venitul realizat

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
90
în străinătate, la nivelul unei cote de impozit care se aplic ă în România, și nu cât
a achitat efectiv în str ăinătate, potrivit cotei de impozit din acea țară.
Dacă, spre exemplu, impozitul pl ătit în străinătate, pe baz ă de documente,
este mai mic decât cel pe care l-ar fi pl ătit în țara de re ședință pentru acel venit,
la deducere se ia în considerare numai impozitul efectiv pl ătit.
4. Procedeul „credit ării“ (imput ării) integrale presupune c ă impozitul
plătit în străinătate pe baz ă de documente fiscale pentru veniturile realizate aici
se deduce integral din impozitele datorate în țara de re ședință, calculat la venitul
global (din țară și din străinătate), indiferent cât este acest impozit la acel venit.
De exemplu:
3.000$ × 22,5% = 675$ – Ungaria
7.000$ × 2 1% = 1.470$
3.000$ × 2 1% = 630$ 2. 100$ total impozit
10.000$ × 2 1% = 2.100$ calculat în România
2.100$ – 675$ = 1.425$ – datorat statului român, dup ă aplicarea
acestui procedeu
În aceast ă situație se observ ă că impozitul achitat în str ăinătate a fost recuperat
integral, dar acest lucru a determinat dezavantajarea statului de re ședință, România în
cazul nostru.
Autoritățile române ști au adoptat procedeul credit ării obișnuite.
Pe plan interna țional, în domeniul fiscal se mai folosesc criterii pe baza c ărora
se impun veniturile sau bunurile, și anume:
a) criteriul reziden ței (domiciliul fiscal), potrivit c ăruia veniturile se impun de
către autoritatea fiscal ă din țara rezidentului, f ără a se ține seama de faptul dac ă
veniturile sau averea impozabil ă se obțin, ori se afl ă pe teritoriul acelui stat, sau pe
teritoriul altor state;
b) criteriul na ționalității, după care statul impune numai pe reziden ții săi care
dobândesc venituri sau posed ă avere, din, sau în statul respectiv, indiferent dac ă
aceștia locuiesc sau nu în țara lor;
c) criteriul originii veniturilor , potrivit c ăruia impozitul se calculeaz ă și se
încaseaz ă de către organele fiscale din țara în care s-au realizat veniturile sau în care
se află bunurile, indiferent de reziden ța sau naționalitatea beneficiarilor de venituri.
Aplicarea acestor criterii poate îns ă determina apari ția dublei impuneri, prin
aceea că o țară aplică principiul reziden ței, adică al domiciliului fiscal, iar o alta pe cel
al originii veniturilor etc.
Dubla impunere are consecin țe negative asupra extinderii rela țiilor economice,
sociale, financiare și bancare, ceea ce a determinat luarea unor m ăsuri legislative

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
91
adecvate de c ătre majoritatea statelor, prin încheierea de acorduri bi sau multilaterale
în vederea evit ării dublei impuneri.
Dar despre o dubl ă impunere sau multipl ă impunere se poate vorbi și referindu-
ne numai la impunerile f ăcute în interiorul unui stat atunci când este vorba de
impunerea profitului și apoi a dividendului la distribuire, sistem care se practic ă și în
România. La noi profitul impozabil este impus cu o cot ă de 25% cu unele excep ții și
10% pentru dividendele distribuite persoanelor juridice și 5% pentru dividendele distri-
buite persoanelor fizice care au mai fost impuse o dat ă cu 25%. Situa ția se complic ă și
mai mult în momentul în care se va trece la globalizarea și a dividendelor.
O dublă sau multipl ă impunere exist ă în situa ții, ca, de exemplu: În cazul
agenților economici importatori taxa de vam ă se calculeaz ă la valoarea în vam ă a
bunurilor respective, apoi în baza de impozitare a accizei intr ă și taxa vamal ă, iar în
baza de impozitare a taxei pe valoare ad ăugată intră și acciza respectiv ă, astfel că
baza de impozitare a taxei pe valoare ad ăugată este format ă din valoarea în vam ă +
taxa vamal ă + acciza și exemple de acest fel s-ar mai putea da și referindu-ne numai
la impozitul pe țițeiul și gazele naturale din produc ția internă care intr ă în baza de
impozitare a taxei pe valoare ad ăugată.
O metodă de evitare a dublei impuneri în cazul impozit ării dividendului este cea
observată de Theodor Stolojan19, prin care se acord ă un credit fiscal la impozitul pe
venitul global al ac ționarului, într-o anumit ă sumă din mărimea dividendului, sistem
practicat de țări ca: Fran ța, Italia, Irlanda, Portugalia, Spania, Marea Britanie și care
într-un exemplu citat ar ar ăta astfel:

– profitul companiei (înainte de impozit) 100
– impozitul pe profitul companiei 35% (35)
– profit rămas pentru distribuire 65
– impozit pe dividend re ținut la surs ă 18% ( 11,7)
– dividend net distribuit ac ționarului 53,3
– reîntregirea dividendului cu impozitul re ținut 11,7
– dividend brut (reîntregit) 65
– un credit fiscal, spre exemplu, de 40% din dividendul brut =
= 65 x 40 = 26 26
– dividend impozabil 9 1,0
– impozitul pe venitul personal conform unor cote de impozit de
48% din țara în cauz ă 43,7
– se scad – creditul fiscal (26)
– impozitul re ținut o dat ă la sursă ( 11,7)
– impozit r ămas de plat ă 6,0

19 Theodor Stolojan, Raluca Tatarcan „Integrare și politică fiscală european ă“, Editura Infomarket,
Brașov, 2002, pag. 238-239

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
92
Prin acest exemplu se observ ă foarte limpede c ă subiectul impozabil în
cauză a beneficiat de deducerea integral ă a impozitului pe dividende pl ătit în
amonte plus de un credit fiscal de 40% din valoarea dividendului, prin care metodă s-a evitat în foarte mare m ăsură o dublă impunere a aceluia și venit.
7.6. Evaziunea fiscal ă
Evaziunea fiscal ă reprezint ă sustragerea pe diferite c ăi de la obliga țiile
fiscale sau ascunderea sub diferite forme a surselor și a cuantumului veniturilor
impozabile. Evaziunea fiscal ă poate fi s ăvârșită la adăpostul legii (evaziune
legală) sau cu încălcarea prevederilor legale (frauduloas ă). În acest ultim caz
evaziunea este considerat ă infracțiune. Exemplul de evaziune fiscal ă la adă-
postul legilor este cel prin care se constituie fonduri de amortizare sau de rezerv ă
într-un cuantum mai mare decât cel care se justific ă din punct de vedere
economic sau sc ăderea din profitul brut a unor cheltuieli peste limita admis ă de
lege. Evaziunea frauduloas ă (ilicită) este cea care este s ăvârșită, în primul rând,
prin desf ășurarea unor activit ăți neautorizate și, în consecin ță, pentru aceste
activități nu plătesc impozite deloc sau declara țiile fiscale sunt false, documentele
de plată fictive, registrele și evidențele fiscale nereale etc.
În lume, cele mai tipice exemple de evaziune fiscal ă la adăpostul legilor sunt
cele care se practic ă de companiile transna ționale prin înfiin țarea unor filiale în țări
unde fiscalitatea este mai redus ă. Între acestea și unitatea „mam ă“ – din țara cu o
fiscalitate ridicat ă – au apoi loc rela ții artificiale, frecvent doar scriptice. De
exemplu, filiala din Germania a unei companii transna ționale cu baza în Statele
Unite ale Americii vinde piesele destinate fabric ării unui produs în Marea Britanie,
însă nu direct, ci prin intermediul altei filiale situate în Elve ția (aici cota de impozite
este mai redus ă decât cea din Germania). Vânzarea din Germania c ătre filiala din
Elveția trebuie s ă fie la pre țuri reduse, înregistrându-se deci profituri mici, la care
se aplică cotele de impozite (mari) din Germania. Firma elve țiană, cu profituri mari,
revinde aceste piese la firma din Marea Britanie la pre țuri normale, sau amplificate,
deci va pl ăti impozite la profituri mari, dar cu cote de impozite mici etc.
7.7. Repercusiunea impozitelor
Echitatea fiscal ă cere ca persoana care pl ătește impozitul s ă-l și suporte
efectiv. În realitate, nu de pu ține ori lucrurile stau altfel. Atunci când persoana care-l
plătește îl și suportă realmente, avem de-a face cu ceea ce se nume ște incidență
directă. De exemplu, muncitorul sau func ționarul este pl ătitorul indirect, respectiv,
suportatorul impozitului în cauz ă. În multe cazuri îns ă cel care pl ătește impozitul
reușește să-l recupereze, par țial sau total, de la alte persoane cu care intr ă în

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
93
raporturi economice. În acest caz avem de-a face cu incidența indirect ă sau
repercusiunea impozitelor . Impozitele care se pot cel mai u șor repercuta sunt
cele indirecte, deoarece ele se vars ă statului de c ătre întreprinz ători, comercian ți,
iar aceștia le adaug ă la prețul mărfurilor și le transfer ă asupra cump ărătorului.
Deci, transmiterea impozitelor pl ătite de unele persoane asupra altora
poate fi par țială sau total ă, și se realizeaz ă prin urm ătoarele c ăi:
– adăugarea la pre țul de vânzare a m ărfurilor, a tarifului în cazul prest ărilor
de servicii;
– cumpărarea de materii prime, materiale etc. în condi ții conjuncturale
favorabile, la un pre ț sub cel normal.
7.8. Rata fiscalit ății
În procesul de constituire a fondurilor publice, mediile politice, economice
sau sociale se intereseaz ă în mai mic ă măsură cât din produsul intern brut în sume
absolute se concentreaz ă la dispozi ția statului, o aten ție mare acordându-se cifrei
relative, adic ă cât reprezint ă această preluare la stat din produsul intern brut.
Această câtime în cifre relative poart ă denumirea de rata fiscalit ății sau pur și
simplu gradul de fiscalitate.
Rata fiscalit ății la care în parte ne-am mai referit în capitolul 4 se calculeaz ă
deci ca un raport între totalul resurselor financiare publice, preluate de stat sub forma impozitelor și taxelor de natur ă fiscală și un indicator macroeconomic, de
obicei produsul intern brut (P.I.B.), formula tipic ă fiind urm ătoarea:
100P.I.B.RfpRf × =
unde:
Rf = rata fiscalit ății
Rfp = resursele financiare publice de natur ă fiscală
P.I.B. = produsul intern brut
În totalul resurselor financiare publice se includ, în afara impozitelor și
taxelor de natur ă fiscală, și contribu țiile obligatorii pe care le pl ătesc angajatorii
(patronii) și angajații (salaria ții) în vederea cre ării fondurilor necesare sus ținerii
acțiunilor de securitate social ă etc.
În România, potrivit legisla ției valabile pân ă la data de 3 1 decembrie 2002,
prelevările la fondurile publice de tipul contribu țiilor obligatorii, cele mai frecvente,
sunt:

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
94
– contribu ția la asigur ările sociale (C.A.S.), datorat ă atât de angajator,
cât și de angajat în rate diferite (cca. 2/3–24,5% – angajator și aproape
1/3 – angajat 9,5%), preluat ă la bugetul asigur ărilor sociale de stat;
– contribu ția pentru asigur ările pentru șomaj , care se datoreaz ă de
angajator și angajat, în cote diferite (3,5% și 1% din fondul brut de
salarii începând din 2003);
– contribu ția pentru constituirea fondului de asigur ări sociale de
sănătate (datorată de angajator în cot ă de 7% și de angajat în cot ă de
6,5% aplicate la fondul brut de salarii);
– contribu ția pentru constituirea fondului special al drumurilor
(cuprinsă în prețul de livrare, exclusiv accizele pentru carburan ții auto
livrați la intern de c ătre produc ători și a valorii în vam ă pentru carbu-
ranții auto importa ți);
– contribu ția pentru constituirea fondului special pentru dezvol-
tarea sistemului energetic , care reprezint ă un impozit indirect inclus
în tariful energiei electrice și termice;
– contribu ția pentru constituirea fondului special la protejarea asi-
guraților (1,5% asupra volumului de prime brute, dup ă ultimele
reglement ări în materie).
Rata fiscalit ății în oricare stat este determinat ă, în primul rând, de
necesarul de fonduri financiare publice de care are nevoie țara la un moment
dat, precum și de alți factori, printre care am putea aminti:
– politica fiscal ă a statului respectiv, care ține de sistemul mijloacelor și
instrumentelor de interven ție al statului în economie, având ca principal țel în
acest caz atragerea capitalurilor financiare str ăine, stimularea factorilor economici
interni etc.;
– factori externi, printre care o fiscalitate redus ă în țări vecine sau apropiate,
cu care statul are rela ții frecvente, și o fiscalitate ridicat ă pe plan intern, ar putea
duce la exporturi de capital, lipsind economia proprie de capitaluri financiare importante, necesare dezvolt ării economice.
Ca tendin ță pe plan mondial se constat ă totuși faptul c ă în țările cu o
economie dezvoltat ă rata fiscalit ății este mai ridicat ă, ca urmare a volumului mai
însemnat al utilit ăților publice și semipublice oferite popula ției, și mai redus ă în
țările slab dezvoltate și în curs de dezvoltare.
De altfel, rata fiscalit ății diferă semnificativ și în rândul țărilor dezvoltate, pe de
o parte, precum și în rândul țărilor slab dezvoltate sau în tranzi ție, pe de alt ă parte, și
chiar de la o etap ă la alta a dezvolt ării unei țări. Rata fiscalit ății nu este stabilit ă o

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
95
dată pentru mai mul ți ani în nici o țară din lume, ea oscileaz ă în funcție de politica fi-
nanciară pe care o promoveaz ă țara în cauz ă, în fiecare etap ă a dezvolt ării sale.
Astfel, spre exemplu, luând în considerare gradul de fiscalitate calculat la
produsul intern brut, dup ă datele prezentate de Theodor Stolojan în lucrarea mai
jos citată20 rezultă că țările membre ale Uniunii Europene mobilizau la stat pe
cale fiscal ă din produsul intern brut, în 1997, 42,6%, comparativ cu SUA, 29,7%,
Japonia 28,8% și chiar România 29,4% (2000), eviden țiindu-se totodat ă faptul că
gradul de fiscalitate pe ansamblul țărilor Uniunii Europene a crescut, din anul
1980 până în anul 1997 cu 4,2 puncte, de la 38,4% la 42,6%.
De asemenea, din aceea și sursă rezultă că gradul de fiscalitate difer ă
substanțial de la o țară la alta, respectiv, 54, 1% în Suedia și 33,9% în Grecia cu
diferențieri semnificative apoi și pe categorii de impozite, respectiv: la impozitele
indirecte, 19,2% în Danemarca și 11,1% în Spania, sau la cele directe: 32,2% în
Danemarca și 9,0% în Grecia etc.
7.9. Clasificarea impozitelor
Clasificarea impozitelor se poate face ținând seama de anumite criterii, în
funcție de scopul urm ărit. Astfel, potrivit criteriilor avute în vedere de cei mai mul ți
autori21, impozitele se pot clasifica astfel:
1. După caracteristicile lor , impozitele se clasific ă în:
a) impozite directe; b) impozite indirecte.
a) Impozitele directe sunt cele stabilite nominal în sarcina unor persoane
fizice sau juridice în func ție de profitul (veniturile, câ știgurile) sau averea
acestora. În cazul impozitelor directe de regul ă există o identitate între subiectul
impozabil și suportator, și în cele mai multe cazuri și între plătitor.
De asemenea, impozitele directe pot și ele fi categorisite în:
– impozite reale , care au o leg ătură nemijlocit ă, directă cu obiectul impoza-
bil, aici putându-se încadra, în primul rând, impozitul pe avere (pe cl ădiri, pe
fabrici, pe uzine, pe magazine, pe proprietatea funciar ă etc.)
– impozite personale , care se calculeaz ă asupra câ știgurilor (veniturilor) și
averii personale ale subiec ților impozabili, din care cauz ă ele mai sunt denumite
și impozite subiective .

20 Theodor Stolojan, Raluca Tatarean „Integrare și politică fiscală european ă“, Editura Infomarket,
2002, Bucure ști, pag. 183
21 Iulian V ăcărel și colaboratorii – „Finan țele publice“, Editura Didactic ă și Pedagogic ă, Bucure ști,
1999, pag. 4 16-418

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
96
b) Impozitele indirecte se stabilesc pe baza actului de vânzare al
bunurilor, al efectu ării unor prest ări de servicii, a importului de bunuri și produse,
și în mai rare cazuri la exportul acestora.
Impozitele indirecte se pot clasifica și ele, la rândul lor, dup ă forma sub
care se manifest ă, respectiv:
– taxe de consuma ții (taxa pe valoarea ad ăugată);
– taxe pentru monopolurile fiscale (accizele);
– taxe vamale;
– taxe judiciare, extrajudiciare și notariale de timbru.
2. După obiectul (materia) impozabil( ă), impozitele pot fi clasificate în:
a) Impozite pe venit;
b) Impozite pe avere; c) Impozite pe consum (cheltuieli).
3. În funcție de scopul urm ărit de autorit ăți, impozitele pot fi clasificate în:
a) Impozite financiare; b) Impozite de „ordine“ .
După acest criteriu, impozitele financiare ar avea drept scop asigurarea
resurselor financiare publice de care statul are nevoie la un moment dat, iar impozitele de „ordine“ pentru a stabili o anume conduit ă în ceea ce prive ște
folosirea (consumul) acelor categorii de bunuri care includ asemenea impozite și
care se reg ăsesc, în final, în pre țurile lor (este vorba despre produsele a c ăror
consum statul dore ște a le limita, ca, de exemplu: b ăuturile alcoolice, tutunul,
bunurile de lux etc.). În grupa acestor produse taxate cu impozite importante se
cuprind îns ă și produse care nu sunt nocive, d ăunătoare sau de lux, ci necesare
unei vieți decente, cum sunt produsele de folosin ță îndelungat ă (autoturisme,
instalații de aer condi ționat, gaze naturale, țiței etc.), din care cauz ă concluzia
care se poate desprinde, fie și numai în parte, este c ă aceste impozite de
„ordine“ au și ele un pronun țat caracter financiar, statul colectând resurse
financiare importante pe seama lor.
4. Impozitele mai pot fi categorisite în func ție de frecven ța lor în
constituirea resurselor financiare publice:
a) Impozite permanente;
b) Impozite incidentale. Ca impozite incidentale le-am putea exemplifica pe cele care sunt
extraordinare, percepute în caz de calamit ăți naturale, conflicte militare, aposteori,
funcție de averea acumulat ă pe nedrept în urma acestor evenimente deosebite.
5. De asemenea, impozitele mai pot fi clasificate, avându-se în vedere
structura administrativ ă a statului respectiv :
a) În cazul statelor de tip federal în:
– Impozite federale;

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
97
– Impozite ale statelor, provinciilor sau regiunilor;
– Impozite locale.
b) În cazul statelor unitare în:
– Impozite ale administra ției centrale de stat
– Impozite ale administra ției locale,
clasificare care se are în vedere și în România pentru bugetul de stat și
bugetele locale.
În următoarele dou ă capitole se vor aborda problemele impozitelor și
taxelor în func ție de clasificarea dup ă criteriul caracteristicilor acestora, astfel în
capitolul 9 „Impozitele directe“ și în capitolul 10 „Impozitele indirecte“.

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
98

Capitolul 8

Impozitele directe

Formele pe care le pot îmbr ăca impozitele directe, dup ă formă și conținut,
sunt urm ătoarele:
1. Impozitele de tip real
2. Impozitele personale, care la rândul lor se clasific ă în:
A) Impozite pe venit
a) pentru persoane fizice b) pentru persoane juridice
B) Impozite pe avere
Potrivit indicatorilor specifici privind finan țele publice din România, lua ți în
considerare la ordonarea veniturilor bugetare prin bugetele anului 2003, impo-zitele directe au fost clasificate astfel:
I. Impozitul pe profit (bugetul de stat și bugetele locale)
II. Impozitele și taxele de la popula ție (bugetele locale)
a) Impozitul pe cl ădiri de la persoane fizice
b) Taxe asupra mijloacelor de transport de ținute de la persoanele fizice
c) Impozitul pe terenuri de la persoane fizice d) Alte impozite și taxe de la popula ție
III. Taxa pentru folosirea terenurilor proprietate de stat (bugetele locale) IV. Impozitele pe cl ădiri, terenuri de la persoane juridice (bugetele locale)
a) Impozitul pe cl ădiri de la persoane juridice
b) Impozitul pe terenuri de la persoane juridice
V. Impozitul pe venit (bugetul de stat)
a) Impozitul pe venit din activit ăți independente
b) Impozitul pe venituri din salarii c) Impozitul pe venituri din cedarea folosin ței bunurilor
d) Impozitul pe venituri din dividende e) Impozitul pe venituri din dobânzi

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
99
f) Impozitul pe alte venituri
g) Impozitul pe venituri din pensii h) Impozitul pe veniturile ob ținute din jocurile de noroc, din premii și din
prime în bani și/sau în natur ă
i) Impozitul pe veniturile ob ținute din transferul dreptului de proprietate
asupra valorilor mobiliare din vânzarea p ărților sociale
j) Impozitul pe veniturile din valorificarea sub orice form ă a drepturilor
de proprietate intelectual ă
k) Impozitul pe veniturile realizate de persoane fizice nerezidente
l) Impozitul pe veniturile din activit ăți agricole
m) Impozitul pe veniturile ob ținute din valorificarea de bunuri în regim de
consigna ție și din activit ăți desfășurate pe baza unui contract de
agent, de comision sau de mandat comercial.
VI. Alte impozite directe (bugetul de stat și bugetele locale)
a) Impozitul pe veniturile realizate de persoanele juridice nerezidente
(bugetul de stat)
b) Impozitul pe profit ob ținut din activit ăți comerciale ilicite sau din
nerespectarea Legii privind protec ția consumatorului (bugetul de stat)
c) Impozitul pe dividende de la societ ățile comerciale (bugetul de stat)
d) Taxa asupra mijloacelor de transport de ținute de persoane juridice
(bugetele locale)
e) Impozitul pe terenul agricol (bugetele locale)
f) Cote din taxele de școlarizare (bugetul de stat)
g) Alte încas ări din impozite directe (bugetul de stat și bugetele locale)
VII. Contribu ții (bugetele asigur ărilor sociale)
a) Contribu țiile pentru asigur ările sociale de stat datorate de angajatori,
de angaja ți, de alte persoane asigurate, cât și cele datorate pentru
persoanele aflate în șomaj, (bugetul asigur ărilor sociale de stat)
b) Contribu ția pentru asigur ările pentru șomaj datorate de angajatori și
angajați (bugetul asigur ărilor pentru șomaj)
c) Contribu ții pentru asigur ările sociale de s ănătate datorate de
angajatori și angajați (bugetul asigur ărilor sociale de s ănătate)
Din necesit ăți de sistematizare și simplificare, au fost eviden țiate numai
impozitele directe, detaliate pe indicatorii valabili pe anul 2003.
Este cunoscut faptul c ă impozitele directe, a șa cum sunt ele concepute și
definite ast ăzi, sunt mai echitabile din punct de vedere fiscal decât cele indirecte,
caracteristic ă ce se remarc ă cel mai bine în cazul impozitelor pe venit (pe câ știg).
Din aceast ă cauză, țările care au în vedere acest lucru au luat și măsuri
pentru cre șterea ponderii impozitelor directe în totalul resurselor publice.
Relevant în acest sens este exemplul țărilor Uniunii Europene, în care ponderea

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
100
impozitelor directe în produsul intern brut a crescut de la 12,5% în 1980 la 13,7%
în 1997,22 iar în unele state precum Danemarca ponderea acestora este și mai
mare, respectiv de 23%. Acest nivel este aproximativ egal cu cel al impozitelor
indirecte ( 13,8%), impozite care în România, în anul fiscal 2000, ating o cot ă de
6,9% din produsul intern brut, fa ță de 11,7%, cât de țin cele indirecte22.
Structura impozitelor directe și indirecte în total resurse financiare publice
se poate vizualiza prin tabelul 8. 1., pe anul 1999, tabelul 8.2. pe anul 2002 și
tabelul 8.3. prognozat pe anul 2003.

Tabelul nr. 8. 1. Structura resurselor financiare publice pe bugete și, în cadrul lor,
pe impozite directe și indirecte, pe anul 1999
– în mld. lei –
Ponderea
Nr.
crt. Denumirea
indicatorilor Bugetul
de stat Bugetul
asig. soc.
de stat Bugetul
fondurilor
speciale Bugetul
asig. pt.
șomaj Total În total
venituri În venit.
fiscale În imp.
directe În imp.
indirecte
1. Venituri totale 99. 158* 38.823 24. 170 6.62 1 168.772 100
2. Venituri
fiscale 87.937* 33.4 16 22.233 2.968 146.554 86,8 100
3. Imp. directe 29.479* 33.4 16 18.652 2.968 84.5 15 50, 1 57,7 100
4. din care, Imp.
pe pers. fizice 12.815 4.9 17 10.140 72 1 28.593 16,9 19,6 33,8
5. Imp. indirecte 58.458 – 3.58 1 – 62.039 36,8 42,4 100
6. din care, TVA 32.47 1 – – – 32.47 1 19,3 22,2 52,4
* Se cuprinde și 2.918 mld. lei cote și sume defalcate din impozitul pe venit.

Tabelul nr. 8.2. Structura resurselor financiare publice pe bugete și, în cadrul lor,
pe impozite directe și indirecte, pe anul 2002
– în mld. lei –
Ponderea
Nr.
crt. Denumirea
indicatorilor Bugetul de
stat Bugetul
asig.
soc. de
stat Bugetul
fondu-
rilor
speciale Bugetul
asig. pt.
șomaj Total În total
veni-
turi În
venit.
fiscale În imp.
directe În imp.
indirecte
1. Venituri totale 248.484* 109.572 5 1.163 18.733 427.952 100 – –
2. Venituri fiscale 238.000* 102.165 47.489 16.271 403.925 94,4 100 – –
3. Imp. directe 80.045** 102.165 47.489 16.271 245.970 57,5 60,9 100 –
4. din care,
imp. pe pers. fizice 42.320 32.40 1 28.876 2.2 16 105.813 24,7 26,2 43, 1 –
5. Imp. indirecte 157.955*** – – – 157.955 36,9 39, 1 100
6. din care,
TVA 103.366 – – – 103.366 24,2 25,6 65,4
* Se cuprinde și 40.015 mld. lei cote și sume defalcate din impozitul pe venit și 32.261 mld. lei sume defalcate din TVA
** Se cuprinde și 40.015 mld. lei cote și sume defalcate din impozitul pe venit
*** Se cuprinde și 32.261 mld. lei sume defalcate din TVA

22 Theodor Stolojan, Raluca Tatarcan „Integrare și politică fiscală european ă“, Editura Infomarket,
Brașov, 2002, pag. 2 19-220

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
101
Tabelul nr. 8.3. Structura resurselor financiare publice pe bugete și, în cadrul lor,
pe impozite directe și indirecte, prognozat pe anul 2003
– în mld. lei –
Ponderea
Nr.
crt. Denumirea
indicatorilor Bugetul
de stat Bug.
asig.
sociale
de stat Bugetul
fonduri
speciale Bugetul
asig. pt.
șomaj Total
În total În
venit.
fiscale În imp.
directe În imp.
indirecte
1. Venituri totale 332. 169* 135.823 56.742 18.702 543.436 100 – – –
2. Venituri fiscale 3 14.503* 126.114 54.820 15.518 510.955 94,0 100 – –
3. Imp. directe 107.072** 126.114 54.820 15.518 303.524 55,8 59,4 100 –
4. din care,
imp. pe pers. fizice 59. 154 34.485 27.39 1 2.908 123.938 22,8 24,3 40,8 –
5. Imp. indirecte 207.43 1*** – – – 207.43 1 38,2 40,6 100
6. din care,
TVA 124.572 – – – 124.572 22,9 24,4 60, 1
* Se cuprinde și 56.583 mld. lei cote și sume defalcate din impozitul pe venit și 31.351 mld. lei sume defalcate din TVA
** Se cuprinde și 56.583 mld. lei cote și sume defalcate din impozitul pe venit
*** Se cuprinde și 31.351 mld. lei sume defalcate din TVA

Faptul că politica autorit ăților române ști nu este în concordan ță cu tendin ța
european ă și cea a altor țări dezvoltate din lume este demonstrat și de evolu ția
acestor doi indicatori (prin bugetul de stat) pe anii fiscali 2002 și 2003, din care
rezultă că ponderea impozitelor directe în totalul veniturilor fiscale este de 33,6%
pe anul 2002 și 34,1% prognozat pe anul 2003, iar cea a impozitelor indirecte
este de 66,4%, respectiv, de 65,9% prognozat.
Confirmarea tendin ței necorespunz ătoare a fiscalit ății în țara noastr ă
rezultă și din evolu ția în dinamic ă a taxei pe valoare ad ăugată, care a crescut ca
pondere în totalul veniturilor bugetare de la 8,2%, în anul 1995, la 33,5% în anul
1998, 33,8% în anul 1999, 41,6% în anul 2002, ca s ă ajungă la 37,5%, prognozat
pe anul 2003.23
8.1. Impozitele de tip real
Impozitele directe au evoluat odat ă cu evolu ția produc ției de m ărfuri, a
societății, în general, și cea a finan țelor publice, în special. De la sistemul de
impunere pe obiecte materiale sau genuri de activit ăți, din perioada de
început a istoriei finan țelor publice, cele mai frecvente forme de manifestare a
impozitelor indirecte, cunoscute ast ăzi, sunt cele privind impozitele pe venit și
pe avere . Acest sistem de impunere a contracarat, în mare m ăsură, neajunsurile
și inegalitățile fiscale, pe care le purtau în sinea lor vechile impozite de tip real.

23 Cifrele sunt preluate și prelucrate pe baza conturilor generale privind evolu ția bugetelor pân ă în
anul 1999, a Legii bugetare definitive pe anul 2002 și a Legii bugetare pe anul 2003.

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
102
Impozitele de tip real au fost prezente în finan țele țărilor până în primele
decenii ale secolului XX și înglobau în sinea lor o serie de neajunsuri, printre care:
– nu se putea cuprinde, prin sistemul lor, întreaga materie impozabil ă,
ceea ce ducea nemijlocit la practicarea evaziunii fiscale pe scar ă largă;
– sufereau de lipsa unor reglement ări unitare referitoare la sistemul lor.
În cursul istoriei lor, impozitele de tip real s-au prezentat în principal sub
următoarele forme (mai însemnate), respectiv:
a) impozitul funciar ;
b) impozitul pe cl ădiri;
c) impozitul pe activit ăți industriale, comerciale și profesii libere ;
d) impozitul pe capitaluri b ănești.
În cazul determin ării impozitelor de tip real se avea în vedere produsul
mediu brut estimat , metodă care în general îi dezavantaja pe micii produc ători
și comercian ți și îi avantaja pe marii întreprinz ători care aveau condi ții mai bune,
respectiv, puteau ca, prin activit ățile lor, să depășească media veniturilor brute
după care se determina impozitul real.
Impunerea activit ăților și obiectelor avute în vedere în cazul impozitelor de tip
real se efectua pe baza unor informa ții și indicatori care țineau seama, în mic ă
măsură, de evaluarea corect ă a materiei impozabile. Astfel, spre exemplu, pentru
stabilirea m ărimii impozitului funciar (pe pământ) se foloseau drept criterii: num ărul
plugurilor utilizate în vederea lucr ării pământului, întinderea terenurilor cultivate și
calitatea acestora, m ărimea arenzii, pre țul pământului etc. sau, în cazul impozitului
pe clădiri: numărul și destina ția camerelor, suprafa ța construit ă, numărul ușilor,
ferestrelor, al co șurilor de fum, m ărimea cur ții, chiria etc. Indicatori de aproximativ
aceeași „valoare“ se foloseau și pentru impunerea me șteșugarilor, fabrican ților,
comercian ților și a liber profesioni știlor, mărimea localit ății în care întreprinderea î și
desfășura activitatea, natura întreprinderii (atelier, fabric ă, comerț cu ridicata, comer ț
cu amănuntul etc.), m ărimea capitalului, num ărul muncitorilor, m ărimea for ței motrice
folosite de întreprindere etc., iar impunerea persoanelor care se ocupau cu plasarea
capitalurilor b ănești se efectua în func ție de volumul dobânzilor pe care creditorul le
încasa pentru capitalul dat, de și nici unul din participan ții la acest act nu era interesat
să informeze corect organele fiscale despre situa ția reală.
Impozitele de tip real se mai practic ă și astăzi în țările slab dezvoltate,
unde, de exemplu, în cazul impozitului funciar se folosesc drept criterii de
impunere: suprafa ța de teren, num ărul de animale, cantitatea de îngr ășăminte
folosite, materialele procurate pentru lucr ările de iriga ții etc.; astfel, în majoritatea
situațiilor, impunerea unor importante categorii de activit ăți nu se face înc ă în
funcție de puterea contributiv ă a contribuabilului, respectiv, venitul real al subiec-
tului impozabil, ci în func ție de venitul mediu estimat.

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
103
Trecerea de la impozitele de tip real la impozitele de tip personal și pe avere
s-a produs cu aproxima ție, în cea de-a doua jum ătate a secolului al XIX-lea, în
țările dezvoltate, iar în celelalte, în primele decenii ale secolului al XX-lea. Acest
lucru reprezenta o necesitate obiectiv ă în evolu ția finanțelor publice, în general,
și a sistemelor de impozite, în special, datorit ă:
– creșterii cheltuielilor publice;
– cuprinderii în sistemul de impozitare și a muncitorilor și funcționarilor care
realizau venituri din munc ă;
– impozitelor indirecte, care erau tot mai ap ăsătoare pentru cei cu venituri mici;
– introducerii minimului neimpozabil; – acordării unor înlesniri familiilor mai numeroase și care se confruntau cu
diferite greut ăți.
8.2. Forma impozitelor personale
Impozitele personale pot fi:
1. Impozite pe venit ;
2. Impozite pe avere .
8.2.1. Impozitele pe venit
În calitate de subiecte pe venit apar:
– persoanele fizice; – persoanele juridice.
8.2.1.1. Impozitul pe veniturile persoanelor fizice
La plata acestui impozit sunt supuse persoanele fizice care au domiciliul
sau reziden ța într-un anumit stat, precum și cele nerezidente, care realizeaz ă
venituri din surse aflate pe teritoriul acelui stat, cu unele excep ții prevăzute de
legile statului respectiv.
În practica fiscal ă, se întâlnesc dou ă sisteme de a șezare a impozitelor pe
veniturile persoanelor fizice, și anume:
1. sistemul impunerii separate , care presupune o impunere pe fiecare
categorie de venit (în func ție de natura acestuia) al persoanei fizice în cauz ă;
2. sistemul impunerii globale , care presupune faptul ca, dup ă ce în cursul
anului s-a efectuat impunerea separat ă pentru fiecare venit în parte, cu cotele de
impozit aferente, în func ție de impozitul și de venitul respectiv, la sfâr șitul anului toate

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
104
veniturile sau numai o parte din acestea realizate de o persoan ă fizică (sau familie –
există și această variantă în unele țări) se cumuleaz ă și, pe baza unei noi grile de
impozitare anuale progresive pe tran șe de venit, se calculeaz ă impozitul anual.
Calculat în acest fel, impozitul rezultat se compar ă cu totalul impozitelor
achitate provizoriu de subiectul impozabil (cu ocazia impunerilor separate, în
cursul anului) și apoi se face reglarea diferen țelor.
Stabilirea unei astfel de grile, în cazul globaliz ării veniturilor, avantajeaz ă
persoanele cu venituri mici și chiar medii, c ărora, de regul ă, după finalizarea
impozitării globale, li se va restitui o parte din impozitele pl ătite în cursul anului.
Grila în cauz ă are cote progresive mai ap ăsătoare pentru veniturile mari și foarte
mari, ceea ce va determina ca persoanele în cauz ă să datoreze în plus impozite
față de cele achitate cu ocazia impunerilor separate.
Conceput ă în acest fel, impunerea pe veniturile globale, în cazul persoanelor
fizice, are și un important rol de protec ție socială în favoarea celor cu venituri mici și
foarte mici, aceast ă metodă manifestându-se și ca un important mijloc de interven ție
a statului în economie, prin redistribuirea veniturilor între diferitele grupuri sociale.
În majoritatea țărilor lumii, prin impozitele pe venit se impun veniturile
persoanelor fizice, în mod separat, a șa cum s-a ar ătat mai sus, dar exist ă posibi-
litatea globaliz ării veniturilor și pe familie, la cei care gospod ăresc împreun ă,
sistem care în țara noastr ă nu este aplicat înc ă.
Încasarea acestor impozite se face de obicei prin stopaj la surs ă (de la
contribuabili în cursul anului), la plata salariilor sau a altor venituri, spre exemplu, iar reglarea diferen țelor, dup ă globalizare, se face prin plata direct ă de către cei
în cauză la organele financiare, dac ă este cazul.
Urmare a modului în care este reglementat acest tip de impozit, în România,
potrivit legisla ției române ști, au apărut unele no țiuni teoretice, printre care:
1. Impozitul pe venitul anual global – reprezint ă suma impozitului
datorată de o persoan ă fizică pentru veniturile realizate într-un an fiscal, venituri
care intră în procesul de globalizare.
2. Venitul anual global – reprezint ă suma veniturilor nete care intr ă în
regimul de globalizare din țară și din străinătate, din care se scad pierderile
fiscale reportate și deducerile personale (un fel de minim neimpozabil).
3. Venitul brut aferent fiec ărei categorii de venituri – reprezint ă sumele
totale încasate, plus echivalentul în lei al veniturilor în natur ă.
4. Venitul net/Pierderea net ă – reprezint ă diferența între venitul brut și
cheltuielile aferente deductibile.
5. Cheltuielile deductibile sunt cheltuieli aferente activit ăților desfășurate și
care se admit la sc ădere din venitul brut în vederea determin ării obligațiilor fiscale;
aceste sume se mai numesc și cheltuieli deductibile din punct de vedere fiscal.

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
105
6. Deducerile personale – reprezint ă suma neimpozabil ă care se acord ă
contribuabilului (deduceri personale de baz ă și suplimentare), în func ție de
situația concret ă a acestuia (un minim neimpozabil).
7. Creditul fiscal extern – reprezint ă impozitul pl ătit în str ăinătate și
recunoscut în România, care se deduce din impozitul pe venit datorat în România.
8. Impozitul final – impozitul pl ătit pentru un anume venit la locul lui de
realizare, și care nu mai intr ă în procesul de globalizare a venitului și a impozitului.
9. Subiectul impozitului pe venit , în România, este persoana fizic ă
rezidentă, denumit ă contribuabil, astfel:
– persoana fizic ă română, cu domiciliul în România, pentru veniturile
realizate atât din România, cât și din străinătate;
– persoana fizic ă română fără domiciliu în România, pentru veniturile
realizate în România, prin intermediul unei baze fixe situate pe teritoriul României sau într-o perioad ă de timp ce dep ășește un num ăr de 183 de zile dintr-un an;
– persoana fizic ă străină, pentru veniturile realizate din România, prin inter-
mediul unei baze fixe situat ă pe teritoriul României sau într-o perioad ă ce depășește
183 de zile dintr-un an;
– persoana fizic ă română fără domiciliu în România, precum și persoana
fizică străină, rezident ă a unui stat cu care România are încheiate conven ții
pentru evitarea dublei impuneri și care nu realizeaz ă venituri din România în alte
condiții decât cele men ționate mai sus.
Potrivit legisla ției române ști, valabil ă la 31.12.2002, urm ătoarele venituri
intră în procesul de globalizare, și anume:
a) veniturile din activit ățile independente (din fapte de comer ț, veniturile
din profesii liberale precum și din practicarea unei meserii);
b) venituri din salarii și cele asimilate acestora;
c) veniturile din cedarea folosin ței bunurilor;
iar un num ăr de alte venituri impuse în cursul anului se constituie în im-
pozite finale, care nu mai intr ă în procesul de globalizare, dintre care amintim:
d) impozitul pe veniturile din dividende; e) venituri din pensii, pentru suma ce dep ășește o anumit ă limită (pentru
anul 2003, limita este de 5.700.000 lei);
f) venituri din activit ăți agricole (numai pentru veniturile din culturi
intensive – solarii amenajate și în sistem irigat, pentru flori, zarzavaturi,
arbuști, plante decorative etc.);
g) impozitul pe dobânzi; h) impozitul pe premiile în bani și în natură (sportivi, antrenori, premii de lot);
i) impozitul pe veniturile din jocurile de noroc.

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
106
j) impozitul pe veniturile sub form ă de câștiguri din transferul dreptului de
proprietate asupra valorilor mobiliare sau a p ărților sociale;
k) impozitul pe veniturile sub forma câ știgurilor din opera țiuni de vânzare
– cumpărare de valut ă la termen, pe baz ă de contract, precum și orice
alte opera țiuni de acest gen;
l) impozitul pe diverse venituri realizate de persoanele fizice, care nu au
fost men ționate mai sus.
Cu prilejul determin ării impozitului pe venit o serie de venituri nu sunt
impozabile, iar altele sunt scutite de impozit, ca de exemplu:
a) venituri neimpozabile:
– ajutoarele, indemniza țiile și alte forme de sprijin cu destina ție special ă,
acordate din fonduri publice, cu excep ția indemniza țiilor pentru inca-
pacitate temporar ă de munc ă, de maternitate și pentru concediul
plătit pentru îngrijirea copilului în vârst ă de până la doi ani;
– contravaloarea darurilor acordate copiilor minori ai angaja ților cu
ocazia sărbătorilor legale, precum și angajatelor cu ocazia zilei de 8
martie, în limita unei anumite sume ( 1.100.000 pentru anul 2003)
pentru fiecare persoan ă și eveniment;
– ajutoarele de înmormântare, ajutoarele pentru pierderi însemnate în
gospodăriile proprii ca urmare a calamit ăților naturale, precum și în
cazul unor boli grave sau incurabile;
– sumele încasate din asigur ări de orice fel reprezentând desp ăgubiri
precum și excedentul rezultat din fructificarea rezervelor constituite
din prime;
– contravaloarea echipamentelor de protec ție, a alimenta ției de
protecție, medicamentelor și a altor drepturi de protec ția muncii, ce
se acord ă potrivit legii;
– alocația individual ă de hrană acordată sub forma tichetelor de mas ă;
– sumele primite pentru acoperirea cheltuielilor de mutare în interesul
serviciului și a celor de transport, cazare, precum și indemniza țiile
pe perioada deleg ări și detașării în interesul serviciului;
– indemniza țiile de instalare, ce se acord ă o singur ă dată;
– bursele primite de persoanele care urmeaz ă orice form ă de
școlarizare sau perfec ționare în cadru institu ționalizat;
– unele venituri din agricultur ă și silvicultur ă etc.;
b) venituri scutite de impozit pe venit:
– premiile și orice alte avantaje în bani și/sau în natur ă, obținute de
elevi și studenți;

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
107
– premiile ob ținute de sportivii medalia ți la campionatele mondiale,
europene și la jocurile olimpice;
– premiile, primele și indemniza țiile sportive acordate sportivilor,
antrenorilor, tehnicienilor etc., în vederea realiz ării obiectivelor de
înaltă performan ță sau în vederea preg ătirii pentru participarea la
competițiile interna ționale oficiale;
– avantajele în bani și/sau în natur ă acordate persoanelor cu handicap,
veteranilor de r ăzboi, invalizilor, v ăduvelor de r ăzboi, persoanelor
persecutate din motive politice etc.;
a) În cadrul veniturilor din activit ăți independente se cuprind:
1) venituri comerciale , în următoarele variante:
/G83 venituri din comer ț, cu urm ătoarele posibilit ăți: activități de produc ție;
activități de cump ărare efectuate în scopul revânz ării; organizarea de
spectacole (culturale, sportive, distractive); activit ăți al căror scop este
facilitarea încheierii de tranzac ții comerciale prin intermediari (contracte
de comision, de consigna ție); activit ăți de editare, de imprimerie și de
multiplicare, indiferent de tehnica folosit ă etc.; transport de bunuri și
persoane; alte activit ăți definite de codul comercial.
/G83 venituri din prest ări de servicii, altele decât cele din profesii liberale
sau din practicarea unei meserii;
/G83 venituri din practicarea unei meserii.
2) venituri din profesii reglementate (medic, avocat, notar, expert contabil,
contabil autorizat, consultant de plasament în valori imobiliare etc.);
3) venituri din valorificarea, sub orice form ă, a drepturilor de proprietate intelec-
tuală (brevete de inven ție, desene și modele, mostre, m ărci de fabric ă și de comer ț,
procedee tehnice, know-how, drepturi de autor, precum și alte drepturi conexe).
Metodele pentru determinarea veniturilor nete, în cazul activit ăților indepen-
dente, sunt:
– impunerea pe baza venitului real, care are la baz ă datele din
contabilitatea în partid ă simplă, ca diferen ță între veniturile brute și
cheltuielile aferente acelor venituri (deductibile);
– impunerea pe baza normelor de venit, pentru cei care î și desfășoară
activitatea singuri, într-un punct fix sau ambulant, cu un singur obiect
de activitate, norma de venit reprezentând echivalentul venitului net din cadrul impozitului pe salariu;
– în cazul drepturilor de proprietate intelectual ă, veniturile nete se
determin ă prin scăderea din veniturile brute a unor cote de cheltuieli
(între 40-50%) precum și a contribu țiilor obligatorii datorate potrivit legii
(și în continuare).

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
108
În sistem real, venitul net din activit ăți independente se determin ă ca
diferență între venitul brut și cheltuielile aferente deductibile.
Venitul brut cuprinde sumele încasate și echivalentul în lei al veniturilor în
natură, inclusiv contravaloarea bunurilor din patrimoniul afacerilor r ămase dup ă
încetarea definitiv ă a activit ății. Creditele, indiferent de forma lor, nu sunt consi-
derate venituri brute.
Nu sunt cheltuieli deductibile urm ătoarele:
– amenzile, major ările de întârziere și penalitățile, altele decât cele de
natură contractual ă;
– dona țiile de orice fel;
– cheltuielile de sponsorizare sau mecenat, care dep ășesc limitele
prevăzute de lege;
– cheltuielile pentru protocol, care dep ășesc limita de 0,25% aplicat ă
asupra diferen ței dintre venitul brut și cheltuielile aferente deductibile,
exclusiv cele de protocol;
– ratele aferente creditelor angajate;
– dobânzile aferente creditelor angajate pentru achizi ționarea de imobiliz ări
corporale, în cazul în care dobânda este cuprins ă în valoarea achizi ției;
– cheltuielile de achizi ționare a bunurilor pentru care se calculeaz ă amor-
tismente;
– cheltuielile privind bunurile constatate lips ă sau degradate și neimpu-
tabile;
– valoarea bunurilor confiscate;
– impozitul pe venit suportat;
– cheltuielile pentru indemniza țiile zilnice de delegare sau deta șare, care
depășesc de 2,5 ori cheltuielile legale de aceast ă natură, stabilite
pentru institu țiile publice;
– alte sume care dep ășesc limitele cheltuielilor prev ăzute prin legisla ția
în vigoare.
Venitul net din activit ăți independente, realizat de persoane fizice f ără per-
sonalitate juridic ă și de persoane fizice în cadrul unor asocia ții dintre persoane
fizice și juridice care nu dau na ștere unor persoane juridice, se calculeaz ă
proporțional, în func ție de cota procentual ă de participare a fiec ărui participant,
potrivit contractului de asociere.
Venitul net în cazul veniturilor din drepturi de proprietate intelectual ă se
determină prin deducerea din venitul brut a unei cote de cheltuieli de 40% aplicat ă la
venitul brut, precum și a contribu țiilor obligatorii datorate potrivit legii, sau a unei cote
de cheltuieli de 50%, aplicat ă la venitul brut, precum și a contribu țiilor obligatorii, dato-
rate potrivit legii, în cazul drepturilor de autor aferente operelor de art ă monumental ă.

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
109
Subiecții impozabili care realizeaz ă venituri din activit ăți independente
datoreaz ă statului în cursul anului impozite, sub forma pl ăților anticipate în patru
rate (cu unele excep ții pentru veniturile din arend ă) calculate pe baza cotelor de
impozit din baremul anual (aplicate asupra venitului net).
Plățile anticipate în cazul impozitului re ținut la sursa de venit sunt de:
– 15% din venitul brut încasat în cazul veniturilor din drepturi de
proprietate intelectual ă;
– 10% din venitul brut încasat ca urmare a valorific ării de bunuri în regim
de consigna ție;
– 10% aplicat la venitul brut încasat ca urmare a unor activit ăți desfășu-
rate în baza unui contract de agent, comisionar sau mandat comercial;
– 10% din venitul brut încasat în cazul activit ăților de expertiz ă contabilă,
tehnică judiciară și extrajudiciar ă.
Numai la sfâr șitul anului, cu prilejul globaliz ării acestor venituri, se
procedeaz ă la determinarea venitului impozabil prin: sc ăderea din venitul net a
deducerilor personale și, pe aceast ă nouă baza impozabil ă, se calculeaz ă
impozitul definitiv, cu regulariz ările care se impun ulterior.
b) În cadrul veniturilor din salarii și al celor asimilate acestora se
includ veniturile în bani și/sau în natur ă, obținute de o persoan ă fizică ce
desfășoară o activitate pe baza unui contract individual de munc ă.
În cazul impunerii veniturilor din salarii și a celor asimilate acestora întâlnim
următoarele no țiuni:
1) venitul brut, care este egal cu totalul veniturilor realizate de salariat pe
fiecare loc de munc ă, inclusiv al celor în natur ă, evaluate în bani;
2) venitul net, care este egal cu venitul brut din care se scad:
– cota de asigurare social ă de sănătate pe care o pl ătește salariatul
(începând cu anul 2003 de 6,5% din salariul brut);
– contribu ția la asigur ările sociale de s ănătate, datorat ă de salariat
(9,5% din salariul brut, începând cu anul 2003, indiferent de varianta
cotelor totale de CAS 34%, 39% sau 44%, care sunt stabilite în
funcție de condi țiile de munc ă);
– contribu ția pentru protec ția socială a șomerilor ( 1% din salariul de
încadrare);
– cheltuielile profesionale ( 15% din deducerea personal ă de bază);
3) venitul impozabil este egal cu venitul net, din care se scad:
– deducerea personal ă de bază (un minim neimpozabil) care variaz ă
în funcție de infla ție (în anul 2003 este de 1.800.000 lei lunar pentru
fiecare salariat);

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
110
– deducerile personale suplimentare, sub forma unor procente din
deducerea personal ă de bază (în anul 2003, aceasta reprezint ă 0,5
din deducerea personal ă de bază pentru fiecare persoan ă aflată în
întreținere la care se adaug ă 1,0 înmulțit cu deducerea personal ă
de bază pentru invalizii de gradul I și persoanele cu handicap grav,
sau 0,5 înmul țit cu deducerea personal ă de bază pentru invalizii de
gradul II și persoanele cu handicap accentuat). La venitul impozabil
astfel ob ținut, se aplic ă cotele de impozit progresive compuse (pe
tranșe de venit lunare), pentru a determina impozitul lunar datorat.
Trebuie men ționat, de asemenea, c ă deducerile personale supli-
mentare se acord ă numai dac ă persoanele aflate în între ținere
(copii pân ă la 18 ani, și membri de familie pân ă la gradul al II-lea de
rudenie inclusiv) nu realizeaz ă venituri care s ă depășească sumele
reprezentând deducerile personale suplimentare în cauz ă.
c) În cadrul veniturilor din cedarea folosin ței bunurilor se cuprind:
Sumele încasate în bani și/sau în natur ă, plus valoarea cheltuielilor ce cad
potrivit prevederilor legale în sarcina proprietarului uzufructuarului sau a altui
deținător legal, dar au fost efectuate de chiria ș.
Venitul net este egal cu venitul brut din care se deduce o cot ă de cheltuieli
calculată la venitul brut (în anul fiscal 2003, aceasta este de 50%, în cazul
construc țiilor, și de 30% în celelalte cazuri).
Ca și în cazul veniturilor din activit ăți independente, impozitul datorat din
aceste venituri este achitat în cursul anului sub forma pl ăților anticipate și se
determin ă prin aplicarea cotelor de impozit (din cadrul baremului anual) asupra
venitului net. Numai la sfâr șitul anului, cu prilejul globaliz ării veniturilor nete
(formate din cele trei venituri), se scad deducerile personale, dac ă subiectul
impozabil in cauz ă nu a realizat venituri din salarii.
Rezultă deci că, în cazul impozitului pe veniturile din cedarea folosin ței
bunurilor, ca de altfel și în cazul veniturilor din activit ățile independente, deducerile
personale de baz ă și cele suplimentare se opereaz ă numai la sfâr șitul anului, cu
ocazia globaliz ării. Până în momentul respectiv, impozitul se calculeaz ă lunar,
asupra venitului net, care pe parcursul anului joac ă rolul de venit impozabil.
d) Impozitul pe veniturile din dividende îmbracă forma impozitului pe un
venit al unei persoane fizice, când dividendele se distribuie acestora, sau a unui
impozit pe societate, în situa ția în care dividendele se distribuie persoanelor juridice.

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
111
Veniturile din dividende reprezint ă orice distribuire în bani sau în natur ă în
favoarea ac ționarilor sau asocia ților (coproprietarilor) din profitul net stabilit pe
baza bilan țului anual și a contului de profit și pierdere, propor țional cu cota de
participare a fiec ăruia la capitalul social.
În cazul dividendelor în natur ă evaluarea produselor acordate în contul
acestora se face la pre țul de vânzare practicat de unitate pentru produsele din
producție proprie sau la pre țul de achizi ție, pentru alte produse, iar în cazul
serviciilor pe baza tarifelor în vigoare pentru aceste servicii. Pre țurile și tarifele sunt
cele de la data efectu ării plății în natur ă.
Potrivit legisla ției române ști, se includ în aceast ă categorie de venituri
impozabile și sumele primite ca urmare a de ținerii de titluri de participare la fondurile
închise de investi ții.
Obligația calculării, reținerii și virării impozitului pe veniturile realizate sub
forma dividendelor revine persoanelor juridice: odat ă cu plata acestora c ătre
acționari sau asocia ți, în cazul dividendelor distribuite, sau cel târziu pân ă la data
de 31 decembrie pentru dividendele distribuite, dar nepl ătite încă până la sfârșitul
anului în care s-a aprobat bilan țul contabil.
În cazul dividendelor din titluri de participare la fondurile deschise de
investiții, obligația calculării, reținerii și virării la bugetul de stat a impozitului o au:
– societ ățile de investi ții, în cazul în care acestea nu au un contract de
administrare;
– societ ățile de administrare, în cazul în care exist ă acest contract.
În România, veniturile din dividende se impun cu o cot ă proporțională de 5%
în cazul persoanelor fizice și reprezint ă un impozit final, care nu mai intr ă în
procesul de globalizare și cu o cot ă de 10%, când beneficiarul acestora este o
persoană juridică.
Cotele de impozit pe dividende reprezint ă, în fapt, o dubl ă impunere,
(aceleași venituri au mai fost impozitate o dat ă cu impozitul pe profit) și diferă de
la o țară la alta, variind între 5% și 30%. Politica dividendului reprezint ă una din
cele mai însemnate decizii din domeniul politicilor fiscale pe care le poate promova o țară, întrucât de ea depinde încurajarea sau descurajarea consumului
neproductiv, cu consecin țe directe asupra form ării brute de capital.
În contextul politicilor fiscale promovate de țările membre ale Uniunii Euro-
pene, prin Directiva nr. 90/435/EEC din 23 iulie 1990 s-au emis variante pentru
evitarea dublei impuneri în situa ția a dou ă societății, societatea-mam ă și
societatea subsidiar ă (dacă societatea-mam ă deține cel pu țin 25% în capitalul
societății subsidiare) aflate în țări diferite, în cazul impozitelor pe societ ăți și pe
dividende , astfel:

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
112
– exceptarea de la plat ă a societ ății subsidiare pentru impozitul pe
profitul distribuit societ ății-mamă.
– statul, unde se afla societatea-mam ă fie să renunțe la impozitarea
profitului primit de c ătre societatea-mam ă de la societatea subsidiar ă, fie
să acorde acesteia dreptul de a- și deduce din impozitul datorat, impozitul
pe dividendul pl ătit de societatea subsidiar ă, pe calea creditului fiscal.24
e) Veniturile din pensii: se supun impozitului pe venit numai pentru suma
care dep ășește o anumit ă limită (pentru anul 2003 aceasta este de 5.700.000
lei) iar în vederea determin ării venitului impozabil, aceast ă sumă se scade din
pensia brut ă fără nici o alt ă corecție (până în anul 2002 se deducea și contribu ția
pentru asigur ările sociale de s ănătate), asupra c ăreia se aplic ă apoi, cotele de
impozit din baremul lunar;
f) Veniturile din activit ăți agricole care se supun impozitului pe venit sunt
cele obținute din: cultivarea și valorificarea florilor, a legumelor și zarzavaturilor în
sere și solarii, cultivarea și valorificarea arbu știlor, a plantelor decorative, a
ciupercilor, a pepinierelor viticole și din alte activit ăți asemănătoare.
Ca și în cazul veniturilor din activit ăți independente, venitul net se determin ă ca
diferență dintre venitul brut și cheltuielile deductibile, pe baza lui calculându-se apoi,
în cursul anului, impozitul datorat sub forma pl ăților anticipate (prin aplicarea cotelor
de impozit prev ăzute în baremul anual). La sfâr șitul anului, pe baza datelor din conta-
bilitatea în partid ă simplă, se definitiveaz ă venitul impozabil precum și impozitul.
g) Impozitul pe dobânzi
Veniturile din dobânzi sunt venituri ob ținute din titluri de crean ță de orice
natură și orice fel de sume cuvenite pentru folosirea banilor împrumuta ți, respectiv:
– dobânzile din obliga țiuni;
– dobânzile pentru depozitele la termen, inclusiv la certificatele de depozite; – suma primit ă de deținătorul de titluri de participare la fondurile deschise
de investi ții, stabilită ca diferen ță dintre pre țul de răscumpărare și prețul
de cump ărare;
– suma primit ă sub form ă de dobând ă, pentru împrumuturile acordate;
– alte venituri ob ținute din titluri de crean ță.
Sunt scutite de impozit pe venit dobânzile aferente: – titlurilor de stat; – depozitelor la vedere;
– obliga țiunilor Agen ției Naționale pentru Locuin țe.

24 Theodor Stolojan, Raluca Tatarcan „Integrare și politică fiscală european ă“, Editura Infomarket,
Brașov, 2002, pag. 232

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
113
Dobânzile se impun cu o cot ă de impozit unic ă din suma acestora (în anul
fiscal 2003, aceasta este de 1%).
În cazul de ținătorilor de titluri de participare la fondurile deschise de
investiții, dobânda care se impune este pre țul de răscumpărare din care se scade
prețul de cump ărare.
Pentru veniturile sub forma de dobânzi, impozitul se calculeaz ă și se reține
de către plătitorii de astfel de venituri în momentul calcul ării acestora, dup ă care
se vireaz ă bugetului de stat.
h) Veniturile impozabile în bani și/sau în natur ă din premii obținute de
sportivi, antrenori, tehnicieni de lot, precum și cele acordate oamenilor de cultur ă,
știință și artă, pe plan intern sau din concursuri interna ționale se calculeaz ă ca
diferență dintre veniturile totale și o sumă neimpozabil ă, care variaz ă în funcție
de inflație (în 2003 era de 6.800.000 lei), pe fiecare câ știg realizat de la acela și
organizator sau pl ătitor într-o singur ă zi. Venitul astfel ob ținut se impoziteaz ă cu o
cotă proporțională, prin stopaj la surs ă (în anul fiscal 2003, aceasta era de 10%),
cu excep țiile prezentate la veniturile scutite.
i) Veniturile din jocurile de noroc cuprind:
– venituri din jocuri tip cazino; – venituri din joc tip bingo, keno în s ăli de joc;
– pronosticuri (pariuri) sportive; – jocuri-concurs cu câ știguri de orice fel, loterii, inclusiv premiile de orice
fel în bani sau în natur ă;
– venituri ob ținute din organizarea de tombole.
Venitul impozabil este egal cu câ știgurile brute din care se deduce un venit
neimpozabil, ca și în cazul impunerii premiilor (6.800.000 lei în anul fiscal 2003)
de la acela și organizator, într-o singur ă zi.
Impozitul cuvenit în cazul jocurilor de noroc se determin ă prin aplicarea
unei cote propor ționale asupra venitului impozabil ar ătat la alineatul precedent (în
exercițiul financiar 2003, este de 20%).
j) Impozitul pe veniturile sub form ă de câștiguri din transferul dreptului
de proprietate asupra valorilor mobiliare sau asupra p ărților sociale se calculeaz ă
prin determinarea bazei de impozitare, asupra c ăreia se aplic ă cota de 1%.
Baza de impozitare, în cazul transferului valorilor mobiliare, reprezint ă
diferența dintre pre țul de vânzare și prețul de cump ărare, diminuat ă cu comi-
sionul datorat intermediarilor, iar în cazul transferului p ărților sociale, câ știgul îl
reprezint ă diferența dintre pre țul de vânzare și valoarea nominal ă a acestora.

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
114
În cazul societ ăților listate obliga ția calculării și vărsării la stat a impozitului
cade în sarcina intermediarilor, iar în cazul societ ăților închise și al părților
sociale, aceast ă obligație revine dobânditorului.
Trebuie men ționat faptul c ă, în cazul în care din aceste tranzac ții rezultă
pierderi, acestea nu se compenseaz ă cu anumite câ știguri realizate din alte
operațiuni de vânzare – cump ărare de valori mobiliare.
k) Veniturile ob ținute sub forma câ știgurilor din opera țiuni de vânzare-
cumpărare de valut ă la termen, pe baz ă de contract precum și din orice alte
operațiuni de acest gen reprezint ă diferențe de curs favorabile (rezultate din
aceste opera țiuni) și se impun prin aplicarea unei cote de 1%, în momentul
evidențierii opera țiunii în contul clientului. Și în aceste cazuri pierderile înregis-
trate nu se compenseaz ă cu câștigul realizat din astfel de opera țiuni;
l) Veniturile realizate de persoanele fizice care nu au fost expres
menționate mai sus (literele a – k) se supun impunerii cu o cot ă de 10%.
Dintre veniturile care se pot include în aceast ă categorie men ționăm:
– remunera țiile pentru munca prestat ă în interesul unit ăților apar ținând
direcției generale a penitenciarelor;
– indemniza țiile studen ților pentru participarea la ședințele senatului
universitar;
– veniturile ob ținute din valorificarea de șeurilor de metal, hârtie, sticl ă și
altele asemenea, care nu provin din gospod ăria proprie;
– indemniza țiile persoanelor care înso țesc elevii la concursuri și alte
manifest ări școlare;
– indemniza țiile acordate membrilor birourilor electorale (inclusiv statis-
ticienilor, informaticienilor etc., pentru executarea atribu țiilor privind
desfășurarea alegerilor preziden țiale, parlamentare și locale).
Potrivit legisla ției actuale din România, în procesul de globalizare a
veniturilor intr ă numai veniturile din activit ăți independente, din salarii și asimilate,
precum și din cedarea folosin ței bunurilor.
Toate celelalte impozite pe veniturile men ționate la literele (e – l) r ămân
impozite finale, definitive, la locul unde au fost realizate veniturile.
Procesul de globalizare a veniturilor are loc la începutul anului urm ător pentru
exercițiul fiscal încheiat; cu aceast ă ocazie, pentru fiecare persoan ă fizică română cu
domiciliul în România, veniturile nete de natura celor ar ătate mai sus (de ținute atât
din România, cât și din străinătate) se cumuleaz ă, scăzându-se apoi, în ordine,
pierderile fiscale reportate și deducerile personale (o singur ă dată). Pierderea fiscal ă
anuală înregistrat ă din activit ăți independente se poate compensa cu rezultatele
pozitive ale altor categorii de venituri cuprinse în venitul anual, altele decât cele din

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
115
salarii și asimilate. De asemenea, pierderile provenite din str ăinătate ale persoanelor
fizice române se pot compensa cu veniturile de aceea și natură, din străinătate, pe
fiecare țară în parte, venituri înregistrate în cursul aceluia și an fiscal.
Referitor la impozitele directe datorate de persoanele fizice, Theodor
Stolojan25, analizând tendin țele și preocup ările care se manifest ă în țările Uniunii
Europene cu privire la impozitele personale, ajunge la urm ătoarele concluzii,
aspecte cu care se va confrunta curând și România, respectiv:
– „persoanele care desf ășoară activități într-un alt stat decât cel de re ședință
nu beneficiaz ă de deducerile standard din baza de impunere care se acord ă
naționalilor sau «nu se excepteaz ă de la impozitare contribu țiile persoanelor la
fondurile str ăine de pensii suplimentare, cum excepteaz ă naționalii»;
– se manifest ă puternic fenomenul de «dubl ă impunere» pentru acela și venit, o
dată în statul în care se realizeaz ă venitul și o dată în cel de re ședință, exemplul cel
mai elocvent în aceast ă privință reprezentându-l dobânzile, care o dat ă se impun în
statul în care se constituie depozitele și apoi în statul de re ședință;
– odată cu fenomenul descris mai sus se manifest ă cu pregnan ță reversul
medaliei «evaziune fiscal ă sporită», în domeniul dobânzilor și dividendelor, când
nu funcționează corespunz ător sistemul informa țional între state, iar persoanele
care realizeaz ă astfel de venituri se ab țin de a le declara;
– migrația forței de munc ă de înaltă calificare («fuga creierelor»), din cauza
diferențierilor mari între state, în privin ța cotelor marginale de impozite (limitele
superioare ale cotelor)“.
8.2.1.2. Impozitul pe veniturile persoanelor juridice
Impunerea persoanelor juridice îmbrac ă diverse forme, în ceea ce prive ște
denumirea; astfel, în majoritatea țărilor dezvoltate aceast ă impunere este
denumită „impozit pe societ ăți“ sau „impozit pe capital“, iar în altele, printre care
și România, denumirea impunerii este cea de „impozit pe profit“.
De asemenea, modul în care se efectueaz ă impunerea profitului realizat de
persoanele juridice difer ă și în funcție de felul în care sunt organizate aceste per-
soane juridice, respectiv, sub forma unor societ ăți de persoane sau sub forma unei
societăți de capital. În situa ția societăților de persoane, impunerea veniturilor se face
de regulă pe baza tehnicilor practicate la impunerea veniturilor persoanelor fizice.
În cazul persoanelor juridice organizate sub forma societ ăților de capital,
profitul ob ținut poate fi impozitat în mai multe modalit ăți, în func ție de situa ția în
care acesta este distribuit. Astfel, metoda cel mai des folosit ă este impunerea

25 Theodor Stolojan, Raluca Tatarcan „Integrare și politică fiscală european ă“, Editura Infomarket,
Brașov, 2002, pag. 233-234

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
116
prin dou ă cote, o cot ă mai mare aplicat ă asupra profitului total impozabil și
o cotă mai redus ă asupra profitului distribuit (dividendului). Aceast ă metodă se
folosește de către România, precum și de o serie de alte țări:26 Austria, Belgia,
Danemarca, Grecia, Luxemburg și Suedia. Și alte țări (Franța, Italia, Irlanda, Por-
tugalia, Spania și Marea Britanie) aplic ă același sistem, dar cu acordarea unui
credit fiscal, cu ocazia globaliz ării veniturilor pentru impozitul pl ătit asupra
dividendului. Alte sisteme de impunere care pot fi folosite, men ționate și în
lucrarea d-lui Acad. Iulian V ăcărel și colaboratorii27 pot fi:
/G83 impunerea numai a profitului care r ămâne la dispozi ția societ ății,
urmând ca partea din profit care se distribuie sub forma
dividendelor s ă nu mai fie impus ă.
Această metodă încalcă însă unele principii privind etica și echitatea fiscal ă
și favorizeaz ă consumul neproductiv.
/G83 impunerea, în primul rând, a dividendelor repartizate și apoi a
profitului rămas la dispozi ția societ ății pentru dezvoltare.
În majoritatea țărilor lumii, impunerea profiturilor înregistrate de societ ățile
de capital se face pe baza declara ției persoanelor juridice în cauz ă, care se
fundamenteaz ă pe datele existente în contabilitatea financiar ă a societății.
Contabilitatea societ ății furnizeaz ă informa țiile necesare privind cuantumul
profitului contabil, care este apoi corectat cu veniturile neimpozabile (se scad) și
cheltuielile nedeductibile (se adun ă), conducând astfel la determinarea profitului
impozabil. Veniturile neimpozabile sunt, de regul ă, acelea care, cel pu țin o dată, au
mai fost impozitate (impozitul pe dividende, în cazul ac țiunilor de ținute de o societate
la o altă societate etc.) sau care sunt men ționate în mod expres de legea special ă.
Cheltuielile nedeductibile sunt acele cheltuieli care nu sunt acceptate de
stat (fisc) ca fiind cheltuieli normale, ele fiind impozitate, întrucât se apreciaz ă că,
dacă se respectau o serie de principii, reguli sau acte normative în vigoare,
contravaloarea lor era reflectat ă în mod direct în profit și, implicit, în impozitul pe
care societatea în cauz ă îl datora statului.
Bineînțeles, în practica de specialitate exist ă și alte metode și tehnici pentru
determinarea profitului impozabil decât cea prezentat ă mai sus; astfel, în
determinarea acestuia se poate porni de la patrimoniul existent la sfâr șitul anului
de impunere, din care se deduce patrimoniul ini țial (de la începutul anului), iar
rezultatului ob ținut i se pot aduce apoi o serie de corec ții, printre care cheltuielile

26 Theodor Stolojan, Raluca Tatarcan „Integrare și politică fiscală european ă“, Editura Infomarket,
Brașov, 2002, pag. 238
27 Iulian V ăcărel și colaboratorii – „Finan țele publice“, Editura Didactic ă și Pedagogic ă, Bucure ști,
1999, pag. 127

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
117
neadmise la deducere (se adun ă), veniturile neimpozabile (se scad) prelev ările la
fondul de rezerv ă care au dep ășit prevederile legale (se adun ă) etc., obținându-se în
acest fel profitul impozabil.
Referitor la cotele de impozit care se aplic ă profiturilor pentru stabilirea
impozitului pe societ ățile de capital, acestea difer ă de la o țară la alta și chiar de
la o etap ă la alta a evolu ției acelei țări.
În multe țări, acestea sunt diferen țiate în func ție de o serie de criterii și principii:
– ramura de activitate în care î și desfășoară activitatea societatea în cauz ă;
– bugetul c ăruia îi apar țin veniturile din impozitele respective (central, locale);
– sistemul cotelor de impozite adoptat (propor ționale, progresive, regresive).
În majoritatea țărilor lumii, cotele privind determinarea impozitelor pe
beneficii sau pe profit sunt propor ționale, pentru a stimula mediile de afaceri în
desfășurarea unei activit ăți susținute (pentru realizarea de profituri substan țiale),
acceptându-se ideea c ă acestea, chiar dac ă sunt mari și foarte mari, nu vor fi
amputate suplimentar prin sistemul cotelor progresive (pe tran șe de venit).
De asemenea, tot în vederea stimul ării factorilor economici, fie pentru a- și
orienta produc ția spre export, fie pentru a o retehnologiza (prin investi ții) cotele
de impozit sunt mai sc ăzute pentru impunerea veniturilor realizate din activitatea
de export sau chiar zero, în cazul profiturilor folosite pentru retehnologizare etc.
Materialele de specialitate la care ne-am mai referit28 evidențiază următoarea
situație: cotele de impozit pentru impunerea profiturilor companiilor difer ă mult de la o
țară la alta, în Uniunea European ă; astfel, în anul 200 1, acestea erau: Belgia
40,17%, Germania 39,35%, Grecia 37,5%, Luxemburg 37,45%, Fran ța 36,43%,
comparativ cu alte țări ale Uniunii Europene care au cote mult mai reduse – Irlanda
10,0%, Suedia 28,0% sau Finlanda 29,0% etc.; în SUA sunt trei cote: una de 34%
pentru profituri care dep ășesc 75.000$ anual, 15% pentru profituri pân ă la 50.000$ și
o cotă intermediar ă de 25%, pentru câ știguri între 50.000-75.000$.
Comparativ cu situa ția prezentat ă mai sus, în România, impozitarea
profiturilor societ ăților comerciale a încercat s ă aibă o evoluție și o metamorfoz ă
în funcție de mersul reformelor în economie, astfel:
/G83 Prima încercare privind schimbarea metodelor și tehnicilor privind
impozitarea profiturilor (fa ță de metoda administrativ ă folosită până în
1990 privind determinarea fostelor v ărsăminte din beneficii ale fostelor
întreprinderi și organiza ții economice socialiste de stat) a avut loc prin
Legea 12 din 1991, prin care s-au instituit unele cote progresive
compuse, cu un minim neimpozabil.

28 Theodor Stolojan, Raluca Tatarcan „Integrare și politică fiscală european ă“, Editura Infomarket,
Brașov, 2002, pag. 230

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
118
/G83 În anul 1992, cotele progresive au fost înlocuite cu dou ă cote
proporționale de 30% și 45%, în func ție de o anumit ă limită a profitului,
ca în anii urm ători, prin Legea investi țiilor, să se acorde o serie de
înlesniri și facilități mai avantajoase întreprinz ătorilor str ăini, comparativ
cu cei autohtoni: scutiri de impozite între 6 luni și 5 ani, în func ție de
domeniul în care î și desfășurau activitatea (industrie, construc ții,
agricultur ă, transport, comer ț sau turism).
/G83 Ordonan ța de Guvern nr. 70/ 1994, cu complet ările și modificările ulte-
rioare, schimb ă cotele de impozit începând cu anul 1998, stabilind o cot ă
generală de 25%, o cot ă adițională la aceasta de 25% pentru activitatea
barurilor de noapte, a cluburilor de noapte și a cazinourilor, o cot ă de 80%
pentru profitul B ăncii Naționale a României (cota se aplic ă după ce se
scad cheltuielile deductibile și cele aferente fondului de rezerv ă, potrivit
legii); 5% în cazul major ării capitalului social din rezerve și profit, cu
excepția când aceast ă majorare se face din rezervele legale, precum și
din diferen țe favorabile din reevaluarea patrimoniului; tot 5% este și cota
pentru partea din profitul impozabil care provine din export. Apoi impozitul pe profit se reduce cu 50% pentru profitul utilizat pentru retehnologizare.
Începând din 1995 s-a introdus o cot ă proporțională de 38%, cu anumite
diferențieri pentru activitatea din agricultur ă (de 25%), a B ăncii Naționale
Române (de 80%) și o cotă adițională de 22% pentru profiturile din jocurile de
noroc, baruri și cluburi de noapte și 16,2% pentru profiturile realizate de
persoanele juridice str ăine ce au sediul permanent în România, iar impozitul în
sume absolute aferent profitului impozabil ob ținut din export se reducea cu 50%.
Legea 414/2002 stabile ște o cotă procentual ă generală a impozitului pe profit
de 25%, fa ță de care în cazul B ăncii Naționale a României cota de impozitare este
menținută la 80%, aplicându-se asupra veniturilor r ămase dup ă scăderea
cheltuielilor deductibile și a fondului de rezerv ă, potrivit legii; contribuabilii care
obțin venituri din activit ăți desfășurate pe baz ă de licență în zona liber ă plătesc un
impozit pe profit de 5% pân ă la data de 3 1 decembrie 2004. La aceste prevederi
de bază privind cotele de impozit pe profitul realizat de contribuabili, legea în cauz ă
stabilește anumite facilit ăți pentru veniturile realizate din export, respectiv o cot ă de
6% până la 31 decembrie 2002, și una de 12,5% pân ă la 31 decembrie 2003, plus
alte avantaje, sub forma unui sprijin financiar prin bugetele locale.
De asemenea, în cazul contribuabililor care desf ășoară activități de natura
barurilor de noapte, a cluburilor de noapte, a discotecilor și a cazinourilor,
impozitul pe profitul aferent acestora nu poate fi mai mic de 5% din veniturile
realizate din aceste activit ăți. În caz contrar, contribuabilul este obligat la plata
unui impozit de 5% aplicat asupra acestor venituri realizate.

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
119
În cazul impozitului pe profit, subiec ții sunt:
a) persoanele juridice române, pentru profitul impozabil ob ținut din orice
sursă atât din România, cât și din străinătate;
b) persoanele juridice str ăine care desf ășoară activități printr-un sediu
permanent în România, pentru profitul impozabil aferent acelui sediu
permanent;
c) persoanele juridice sau fizice nerezidente, care desf ășoară activități în
România împreun ă cu o persoan ă juridică română, într-o asociere sau
într-o alt ă entitate ce nu d ă naștere unei persoane juridice, pentru
profitul realizat în România;
d) persoanele juridice române și persoanele fizice rezidente, pentru
veniturile realizate atât în România, cât și în străinătate, din asocieri
care nu dau na ștere unei persoane juridice.
e) persoanele juridice str ăine, care ob țin venituri din sau în leg ătură cu
proprietăți imobiliare situate în România, din exploat ări de resurse
naturale localizate în România și din înstr ăinarea unui drept de
proprietate de ținut de o persoan ă juridică română.
De la plata impozitului pe profit sunt exceptate o serie de institu ții și asociații,
printre care: Trezoreria Statului; institu țiile publice, pentru fondurile publice derulate,
inclusiv pentru cele din venituri extrabugetare; organiza țiile de nev ăzători, de invalizi
și de alte persoane cu handicap; funda țiile române; cooperativele care func ționează
ca unități protejate ale persoanelor cu handicap; cultele religioase; institu țiile de
învățământ acreditate; asocia țiile de proprietari constituite ca persoane juridice și
asociațiile de locatari, potrivit Legii locuin ței nr. 114/1996 etc.
Și persoanele juridice române f ără scop patrimonial sunt exceptate de la
plata impozitului pe profit pentru unele categorii de venituri, printre care:
cotizațiile membrilor; contribu țiile bănești sau în natur ă; taxele de înregistrare;
donațiile și sponsoriz ările; dobânzile și dividendele ob ținute din plasarea
disponibilit ăților; veniturile pentru care se datoreaz ă impozit pe spectacole;
resursele bugetare primite; alte venituri întâmpl ătoare sau excep ționale, rezultate
din activitatea acestor persoane juridice. Pentru veniturile realizate din activit ăți
economice, persoanele juridice în cauz ă sunt scutite, de asemenea, pân ă la
nivelul echivalentului în lei a 10.000 euro (într-un an fiscal), dar nu mai mult de
10% din veniturile totale neimpozabile prev ăzute mai sus.
Profitul impozabil se calculeaz ă ca diferen ță dintre veniturile realizate din
orice surs ă și cheltuielile efectuate pentru realizarea acestora (dintr-un an fiscal),
din care se scad veniturile neimpozabile și se adaug ă cheltuielile nedeductibile.

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
120
Sunt considerate venituri neimpozabile urm ătoarele:
a) dividendele primite de c ătre o persoan ă juridică română de la o alt ă
persoană juridică română;
b) plusul de valoare la titlurile de participare, înregistrat ca urmare a
încorporării rezervelor, a beneficiilor sau primelor de emisiune ori prin
compensarea unor crean țe la societatea la care se de țin participa țiile;
c) veniturile rezultate din anularea datoriilor care au fost considerate
cheltuieli nedeductibile, precum și din anularea provizioanelor pentru
care nu s-a acordat deducere sau a veniturilor realizate din recupe-rarea unor cheltuieli nedeductibile;
d) alte venituri neimpozabile prev ăzute expres de acte normative spe-
ciale.
Sunt considerate cheltuieli deductibile numai acelea care sunt aferente
veniturilor impozabile.
Cheltuielile nedeductibile, în concep ția ultimelor reglement ări române ști,
sunt: cheltuielile cu impozitul pe profit datorat; amenzile, confisc ările, major ările și
penalitățile pentru întârziere, datorate c ătre autorit ățile străine, altele decât cele
prevăzute în contractele comerciale; indemniza ția de deplasare, acordat ă
salariaților pentru deplas ări în țară sau în str ăinătate și care dep ășește de 2,5 ori
nivelul legal pentru institu țiile publice; cheltuielile înregistrate în contabilitate f ără
documente justificative; cheltuielile înregistrate de societ ățile agricole (Legea nr.
39/1991) pentru dreptul de folosin ță a terenului agricol adus de membrii asocia ți,
peste cota de distribu ție din produc ția realizat ă pentru folosin ța acestuia (prev ă-
zută în contractul de asociere); cheltuielile aferente veniturilor neimpozabile;
cheltuielile reprezentând tichete de mas ă acordate salaria ților peste limita
dispozițiilor legii anuale a bugetului de stat; cheltuielile de protocol care dep ășesc
limita de 2% aplicat ă asupra diferen ței rezultate dintre totalul veniturilor și cel al
cheltuielilor, inclusiv accizele, mai pu țin cheltuielile cu impozitul pe profit și
cheltuielile de protocol înregistrate în cursul anului etc.
La calculul profitului impozabil sunt deductibile numai urm ătoarele sume, în
ceea ce prive ște constituirea sau majorarea rezervelor și a provizioanelor:
a) rezerva, în limita a 5% din profitul contabil, pân ă ce acesta va atinge a
cincea parte din capitalul social subscris și vărsat;
b) în cazul b ăncilor și cooperativelor de credit autorizate, provizioanele
obligatorii, constituite potrivit normelor B ăncii Naționale a României,
precum și fondurile de garantare;
c) rezervele tehnice calculate de societ ățile de asigurare și reasigurare
(Legea nr. 32/2000).

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
121
Rămânem la p ărerea că reglement ările române ști în domeniul impozitului pe
profit, de și au dorit s ă țină pasul cu schimb ările produse în actul de reform ă din
economie și să se alinieze la practicile moderne din acest domeniu, nu au reu șit pe
deplin acest lucru, întrucât con țin încă multe incoeren țe și inconsecven țe.
8.2.2. Impozitele pe avere
Impozitele pe avere sunt consecin țele dreptului de proprietate asupra unor
bunuri imobile sau mobile. Formele de manifestare a acestor categorii de
impozite difer ă de la o țară la alta, dar ceea ce este comun tuturor, indiferent de
forma sub care ele se prezint ă (denumirea lor), este faptul c ă obiectul impozabil îl
reprezint ă proprietatea asupra unor bunuri (averea).
În majoritatea țărilor lumii impozitele pe avere se întâlnesc sub urm ătoarele
forme:
A) Impozite asupra averii propriu-zise;
B) Impozite pe circula ția averii;
C) Impozite pe sporul de avere.
A) Impozitele asupra averii propriu-zise , pe propriet ățile imobiliare se
prezintă mai ales sub forma:
a) impozitelor pe cl ădiri;
b) impozitelor pe terenuri. a) În România, impozitele asupra averii propriu-zise au denumiri asem ănă-
toare celor practicate pe plan interna țional, respectiv: „impozitul pe cl ădiri“ și „taxa pe
teren“. Atât veniturile din impozitul pe cl ădiri, cât și cele din taxa pe teren, în
România, reprezint ă venituri ale bugetelor locale. Impozitul pe cl ădiri este datorat
atât de persoanele fizice, cât și de cele juridice, cu excep ția instituțiilor publice și a
altor subiec ți expres prev ăzuți de lege, care posed ă proprietăți sub aceast ă formă.
Baza de impozitare, în cazul persoanelor fizice, este stabilit ă de organele
fiscale potrivit unor norme și criterii, prin înmul țirea suprafe ței (metri p ătrați) cu
valoarea impozabil ă pe metru p ătrat, stabilit ă în funcție de felul construc ției (din
cărămidă, beton, pere ți din lemn, c ărămidă nearsă, instalațiile pe care le posed ă
– electrice, alimentare cu ap ă, încălzire – locul de situare – ora ș, comună – desti-
nația acesteia).
În cazul contribuabililor persoane juridice baza de impozitare o reprezint ă
valoarea la care acestea sunt eviden țiate în contabilitate.
Începând cu anul fiscal 2003 cotele de impozit pentru persoanele fizice
sunt de 0,2% în mediul urban și de 0,1% în mediul rural, iar pentru persoanele
juridice rata se stabile ște de autorit ățile locale între 0,5- 1,5% cotă care se aplic ă

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
122
la baza de impozitare, cu anumite diferen țieri, în func ție de num ărul clădirilor pe
care le au în posesie persoanele fizice respective și dacă acestea sunt sau nu
evaluate în ultimii ani ( 1998), astfel:
– În cazul persoanelor fizice care au mai multe cl ădiri impozitul pe cl ădiri se
majoreaz ă cu 15% pentru prima cl ădire, în afara celei de la adresa de
domiciliu, cu 50% pentru cea de a doua cl ădire, cu 75% pentru cea de a
treia clădire și cu 100% pentru cea de a patra cl ădire și următoarele cl ădiri.
– În situa ția persoanelor juridice care nu au efectuat nici o reevaluare a
clădirilor începând cu anul 1998 până la data de 3 1 decembrie 2002,
cota impozitului va fi stabilit ă de consiliile locale între limitele de 3-5%
aplicată la valoarea de inventar a cl ădirii în cauz ă.
Asupra venitului astfel ob ținut se aplic ă cotele progresive din baremul
anual, determinându-se impozitul definitiv care se compar ă cu impozitul re ținut în
cursul anului, ocazie cu care se stabilesc diferen țele și măsurile pentru solu țio-
narea acestora.
b) În România, forma impozitului pe teren este cea sub forma taxei pe
teren, iar subiec ții sunt cei care de țin în proprietate terenuri situate în municipii,
oraș și comune, în intravilanul sau în extravilanul localit ăților.
Impozitul pe teren se stabile ște în sum ă fixă pe metru p ătrat, din intravilanul
localităților, în mod diferen țiat, pe ranguri de localit ăți și zone, iar în extravilanul
localităților pe ranguri de localit ăți, pe categorii de folosin ță a terenurilor și zone.
Din cele de mai sus rezult ă că, dacă în cazul impozitului pe cl ădiri este
evaluată materia impozabil ă, asupra c ăreia se aplic ă cota de impozit, în cazul
impozitului și taxei pe teren, în locul cotei de impozit este stabilit ă o sumă fixă a
impozitului pe unitatea de impunere (în unit ăți naturale), iar pentru a determina
cuantumul impozitului num ărul unităților de impunere se amplific ă cu suma
impozitului stabilit ă pe aceste unit ăți de impunere.
Potrivit legisla ției române ști, o variant ă a impozitului pe teren este și cea a
“taxei pentru folosirea terenurilor proprietate public ă și privată a statului sau a
unităților administrativ-teritoriale ”, care este un venit al bugetelor locale și se
determină după aceeași metodologie ca și în cazul impozitului pe teren. Taxa pentru
terenurile proprietate public ă sau privat ă a statului sau a unit ăților administrativ-
teritoriale se datoreaz ă de către regiile autonome, societ ățile comerciale și alte
persoane juridice care au în administrare sau în folosin ță astfel de terenuri și le
utilizează în alte scopuri decât pentru agricultur ă sau silvicultur ă.
Tot o form ă a impozitului pe teren în țara noastr ă este și taxa pe teren
datorată pentru terenurile ocupate de drumuri și căi ferate, pân ă la accesul
în incinta unit ății, în lei, pe km (în 2003, acestea erau de 390.000 lei/km pentru
căi ferate normale și 200.000 lei/km pentru c ăi ferate înguste și drumuri).

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
123
Referitor la aceast ă taxă, consemn ăm că ea reprezint ă un veritabil impozit pe
avere, și are un dublu scop: cel financiar, pe de o parte, și o sancțiune aplicat ă –
celor care scot din circuitul agricol terenul în cauz ă, pe de alt ă parte.
O formă a impozitului pe avere îl constituie și „taxa asupra mijloacelor de
transport“ care apar țin persoanelor fizice și juridice. Acest gen de impozit este un
impozit pe proprietate, dar și unul care are în vedere serviciile pe care statul le ofer ă
proprietarilor de mijloace de transport de a circula pe drumurile publice. Ea se
stabilește în func ție de capacitatea cilindric ă a motorului, în sensul c ă, pentru fiecare
500 cm³ sau frac țiune de capacitate cilindric ă pe feluri de mijloace cu trac țiune
mecanică, se datoreaz ă o taxă anuală. De asemenea, sunt supuse unor taxe anuale
remorcile, semiremorcile și rulotele în func ție de capacitatea acestora. Impozitul total
este determinat apoi prin înmul țirea taxei de pe unitatea de impunere (fiecare cilindru
de 500 mc. sau frac țiune) cu num ărul unităților de impunere.
Impozitul asupra activului net , practicat în unele țări occidentale, are în
vedere întreaga avere mobiliar ă și imobiliar ă pe care o de țin persoanele fizice
și/sau juridice (în unele țări numai persoanele fizice, iar în altele numai persoa-
nele juridice, de obicei societ ățile de capital). În România, nu este instituit înc ă un
asemenea gen de impozit.
B) Impozitele pe circula ția averii au în vedere modificarea dreptului de
proprietate asupra unor bunuri mobile și imobile la o persoan ă fizică sau juridic ă
și se manifest ă în principal sub forma impozitului pe contractele de vânzare-
cumpărare a unor bunuri mobile și imobile, pe circula ția valorilor mobiliare
(acțiuni-obliga țiuni), pe succesiuni, dona ții etc.
În România aceste genuri de impozite sunt reprezentate mai ales sub
forma taxelor de timbru în cotă procentual ă regresiv ă (descresc ătoare) pe
tranșe de valoare progresiv ă, în raport cu pre țul (la vânzare-cump ărare) ori în
funcție de evaluarea imobilelor sau masei succesorale, dup ă caz.
Spre exemplu, actele între vii, translative ale dreptului de proprietate și ale
altor drepturi reale ce au ca obiect bunuri imobile, inclusiv actele care au ca obiect constituirea ca aport la capitalul social a dreptului de proprietate sau a
altui drept real asupra bunurilor imobile, se impoziteaz ă astfel (valabil pe anul
fiscal 2002).
– 3% pân ă la o valoare de 25.000.000 lei, dar nu mai pu țin de 50.000 lei;
– până la un miliard impozitul este de 6.000.000 lei, la care se adaug ă
0,75% pentru ceea ce dep ășește 5.000.000.000 de lei;
– peste un miliard, impozitul este de 9.750.000 lei, la care se adaug ă
0,5% pentru ce dep ășește un miliard și un leu;

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
124
sau, în cazul taxei pentru succesiune impozitul este de:
– 3% pân ă la valoarea de 10.000.000. lei, dar nu mai pu țin de 10.000 lei;
– până la 100.000.000 lei impozitul este de 1.100.000 lei, la care se
adaugă 0,75% pentru ceea ce dep ășește 50.000.00 1 lei.
– peste 100.000.00 1 lei, impozitul este 1.600.000 lei plus 0,5% pentru
ceea ce dep ășește 100.000.00 1 lei.
De asemenea, acest fel de impozit, sub forma taxelor de timbru în activitatea
notarială, se mai calculeaz ă și sub forma unei cote propor ționale asupra pre țului sau
evaluării prin expertiz ă; în situația transferului propriet ății asupra mijloacelor de tran-
sport, în cazul celor cu trac țiune mecanic ă este de 0,5% din pre ț, dar nu la o valoare
mai mică decât cea înscris ă în eviden țele fiscale dup ă care se pl ătesc impozite.
Ca și în alte țări, în România s-a instituit un impozit pe dona ții,
asemănător ca și cuantum celui pe succesiune , pentru a descuraja eludarea
actelor de vânzare-cump ărare sau a celor de succesiune .
Pentru circula ția capitalurilor sub forma valorilor mobiliare (acțiuni) între
persoanele fizice , prin Ordonan ța de Guvern nr. 73/ 1999 cu modific ările și
completările ulterioare, a fost instituit, a șa cum s-a prezentat detaliat la subcapitolul
8.2.1., un impozit de 1% asupra câ știgului din actele de vânzare-cump ărare a
valorilor mobiliare . Persoanele juridice includ în profit aceste câ știguri, asupra
căruia se aplic ă apoi cota impozitului pe profit.
C) În cazul impozitelor pe cre șterea averii , obiectul îl reprezint ă plusul
sau sporul de avere înregistrat la unele bunuri într-o anumit ă perioadă de timp (în
perioadele de conflicte militare, spre exemplu).
Acest gen de impozite nu este instituit în țara noastr ă. Un impozit similar nu
ar fi lipsit de interes și ar fi extrem de benefic din punct de vedere financiar,
pentru cre șterea cuantumului resurselor publice, dar mai ales din punct de
vedere moral, dac ă se are în vedere cre șterea nejustificat ă a averilor unor
persoane fizice în perioada post-revolu ționară.
8.3. Contribu țiile obligatorii
Contribu țiile obligatorii sunt o form ă specială a impozitelor directe pe
care le datoreaz ă persoanele fizice și/sau juridice c ătre unele bugete, cum ar fi
cel al bugetului asigur ărilor sociale de stat, al bugetului fondului social de
sănătate sau al bugetului asigur ărilor pentru șomaj.

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
125
În România, principalele contribu ții obligatorii sunt:
A) Contribu ția la asigur ările sociale de stat (CAS), care se constituie ca
venit al bugetul asigur ărilor sociale de stat;
B) Contribu ția la fondul asigur ărilor sociale de s ănătate (CASS), venit
al bugetului fondului de asigur ări sociale de s ănătate;
C) Contribu ția de șomaj , care se constituie ca venit al bugetului
asigurărilor pentru șomaj.
A) Contribu ția la asigur ările sociale de stat : constituie o obliga ție către
bugetul asigur ărilor sociale de stat, de natur ă fiscală, și este datorat ă în cotă de
9,5%29 începând cu 1 ianuarie 2003, de c ătre angaja ți; cota se aplic ă asupra
fondului brut de salarii, iar diferen ța până la 34%, 39% și 44%, func ție de condi-
țiile de munc ă, fiind suportat ă de către angajator raportat la aceea și bază
impozabil ă. De asemenea, angajatorii și persoanele fizice care încheie, în
condițiile legii, contracte de asigur ări pentru accidente de munc ă și boli
profesionale mai datoreaz ă o cotă de 0,5% pentru asigur ările respective.
Contribu ția la asigur ările de stat se datoreaz ă, așadar, și de alte persoane
asigurate, precum și de persoanele aflate în șomaj (pentru acestea, asigurarea
este suportat ă din bugetul asigur ărilor pentru șomaj). Contribu ția pentru
asigurările sociale de stat prognozate pentru anul bugetar 2003 reprezint ă 89,2%
din totalul veniturilor acestui buget.
B) Contribu ția la fondul asigur ărilor sociale de s ănătate o datoreaz ă,
începând cu 1 ianuarie 2003,30 angajatorul în cot ă de 7%, iar angaja ții în cotă de
6,5%, cote calculate asupra fondului brut de salarii. Contribu ția în cauz ă
constituie un venit al bugetului fondului de asigur ări sociale de s ănătate, buget
care face parte din categoria bugetelor fondurilor speciale și care se aprob ă de
către Parlament odat ă cu aprobarea bugetului de stat, ca anex ă la acesta.
C) Persoanele juridice și fizice care utilizeaz ă munca salariat ă datoreaz ă
bugetului asigur ărilor pentru șomaj începând cu 1 ianuarie 200330 o cotă de
3,5% (pân ă în 2002 era de 5 %) calculat ă asupra salariilor de încadrare; salaria ții
datoreaz ă 1%, iar persoanele asigurate în baza contractului de asigurare pentru
șomaj – 4,5%, asupra aceleia și baze de impozitare.

29 Ordonan ța de Urgen ță a Guvernului României nr. 147 pentru reglementarea unor probleme
financiare și pentru modificarea unor acte normative (publicat ă în Monitorul Oficial al României
nr. 821 din 31.11.2002).
30 Ordonan ța de Urgen ță a Guvernului nr. 147/31.10.2002 publicat ă în Monitorul Oficial al României
nr. 821/13.11.2002

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
126
Comparativ cu contribu țiile obligatorii pentru pensii, s ănătate și șomaj în
vigoare de la 0 1.01.2003, în România, nivelul acestora în unele țări ale UE31
arătau astfel:
Franța
Felul contribu ției Angajator Angaja ți Baza de calcul
Sănătate 12,8% 0,75% Salariul
Pensii 1,6% – Salariul
+ 8,2% 6,55% Salariul *
Șomaj 5,33% 3,0 1% Salariul *
+ 5,46% 3,60% Salariul *
Alocații familiale 5,4% – Salariul
Alocații pentru văduve 0, 10% – Salariul
Ajutor pentru locuin țe 0,4% – Salariul
* cota de contribu ție crește în func ție de condi țiile de munc ă, grele și foarte grele
Germania . Angajatorii și angaja ții plătesc acelea și cote de contribu ții
pentru asigur ările de:

Sănătate 6,75% la salariul lunar pân ă la 6525 DM
Pensii 9,55% la salariul lunar pân ă la 8700 DM
Șomaj 3,25% la salariul lunar pân ă la 8700 DM
Persoane cu handicap 0,85% la salariul lunar pân ă la 6525 DM

În Danemarca , de la 0 1.01.2000 angajatorii nu mai pl ătesc contribu ții
pentru asigur ările sociale, iar angaja ții suport ă o contribu ție de 9% pentru
asigurările sociale, din care 1% la pensii, calculate asupra veniturilor de munc ă31.
Față de cele prezentate mai sus și având în vedere situa ția cotelor de con-
tribuții prezentate la începutul subcapitolului, preciz ăm că în România, începând
cu 01.01.2003, contribu ția pentru persoanele cu handicap a fost desfiin țată, cea
de sănătate (pentru asigura ți) a fost redus ă de la 7%, existent ă până în anul
2002, la 6,5%, cea pentru șomaj de la 5% la 3,5%, în cazul contribu ției suportate
de angajatori, și de la 6% la 4,5%, în cazul persoanelor asigurate în baza
contractului de asigurare pentru șomaj (Legea nr. 76/2002), iar contribu ția pentru
pensii datorat ă de angaja ți de la 11,67% la 9,5%, indiferent de condi țiile de
muncă.

31 Theodor Stolojan, Raluca Tatarcan „Integrare și politică fiscală european ă“, Editura Infomarket,
Brașov, 2002, pag. 247-248. Datele se refer ă la anul 200 1.

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
127
În aceste condi ții, fondurile publice constituite din aceste contribu ții, în
România, la nivelul anului 2003 (tabelul 8.3.) însumeaz ă 211.267 mld. lei și, după
un calcul sumar, reprezint ă 15,09% din produsul intern brut comparativ cu o
pondere de 15,1% în produsul intern brut a acelora și contribu ții în țările Uniunii
Europene, pe anul 199732.
Referitor la contribu țiile care se percep în România pentru pensii, s ănătate
și șomaj, comparativ cu situa ția existent ă în țările Uniunii Europene32, precum și
în ceea ce prive ște politicile fiscale practicate, se impun câteva observa ții, și
anume:
– totalul contribu țiilor (sănătate, pensii, șomaj) ca și cote procentuale asupra
salariilor în România, cu valabilitate de la 0 1.01.2003, sunt de 35,5%
(7%+24,5%+3,5%+0,5%) datorate de angajatori și de 17% (9,5+6,5+ 1),
suportate de angaja ți pentru condi țiile de munc ă normale, în timp ce în Fran ța,
pentru acelea și condiții de munc ă, sunt 19,73% pentru angajatori și 3,76% pentru
angajați, în Germania 20,46%, atât pentru angajatori, cât și pentru angaja ți, iar în
Danemarca numai de 9% pentru angaja ți.
Din acest punct de vedere, România se situeaz ă pe primul loc cu 52,5%,
urmând în ordine descresc ătoare, referindu-ne la țările luate în analiz ă,
Germania cu 40,80%, Fran ța 29,39% și Danemarca cu 9%33.
În ceea ce prive ște bugetele asigur ărilor sociale, țările membre ale UE
aplică o serie de politici, printre care:
– unele țări din cadrul Uniunii Europene ( 11 la număr) excepteaz ă de la
impozitare contribu țiile la fondurile private de pensii, veniturile din capital de la
aceste fonduri, precum și pensiile;
– Danemarca, Italia și Suedia excepteaz ă de la impozitare contribu țiile la
fondurile de pensii și impoziteaz ă câștigurile din capital;
– Germania și Luxemburg excepteaz ă de la impozitare veniturile din capital
și pensiile și impoziteaz ă contribu țiile33.
Ținând seama de faptul c ă, în România, se practic ă deocamdat ă numai
sistemul public de pensii (comparativ cu țările Uniunii Europene, care în majoritatea
lor au adoptat și sistemele de pensii bazat pe fondurile de pensii private și sistemul
pensiilor bazat pe fondurile pentru pensii suplimentare cu participare benevol ă), se
pot aprecia ca fiind dificile armoniz ările pe care România le va avea de efectuat în
demersul s ău de integrare în Uniunea European ă.

32 Theodor Stolojan, Raluca Tatarcan „Integrare și politică fiscală european ă“, Editura Infomarket,
Brașov, 2002, pag. 254, 255, 246
33 Theodor Stolojan, Raluca Tatarcan „Integrare și politică fiscală european ă“, Editura Infomarket,
Brașov, 2002, pag. 254-255

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
128

Capitolul 9

Impozitele indirecte și alte taxe

Impozitele indirecte constituie principalele resurse bugetare ale statului în
România. Ele de țineau, în execu ția bugetului de stat pe anul 2002, 63,6% din
totalul veniturilor sau 66,4% din cele fiscale, iar pe anul 2003 sunt prognozate la 62,4% în totalul veniturilor și la 66,0% în cele fiscale.
Pe anul 2000, în România, acelea și impozite reprezentau 11,7% din produsul
intern brut, din care: taxa pe valoare ad ăugată 6,3%
34, comparativ cu 13,8%
media înregistrat ă la nivelul statelor membre Uniunii Europene, din care TVA
6,9%34 (1997). Din cifrele relative de mai sus rezult ă că, deși anii la care ne-am
referit nu asigur ă comparabilitatea în propor ție de sut ă la sută, totuși cifrele sunt
apropiate de situa ția existent ă în România și cea din țările UE.
Prin modul lor de determinare, dar mai ales prin u șurința în percepere
(încasare), cost relativ redus, comoditate și eficiență sporită la încasare, organele
fiscale fiind scutite de o serie de demersuri privind identificarea subiec ților
impozabili, eviden țierea acestora, calculul obliga țiilor fiscale etc. impozitele
indirecte sunt preferate de c ătre autorit ățile fiscale.
De altfel, Acad. Iulian V ăcărel, referindu-se la preferin ța pentru impozitele
indirecte, men ționa:
– „…necesit ă o perioad ă scurtă de timp din momentul lu ării deciziei de
instituire a impozitelor printr-un act normativ și până devin opera-
ționale; reclam ă cheltuieli modice de a șezare, percepere și urmărire;
sunt mai voalate – fiind cuprinse în pre țul de vânzare al produselor sau
în tarife, în cazul prest ărilor de servicii, iar nemul țumirea cump ărătorilor
(beneficiarilor) se îndreapt ă împotriva agen ților economici care practic ă

34 Theodor Stolojan, Raluca Tatarcan „Integrare și politică fiscală european ă“, Editura Infomarket,
Brașov, 2002, pag. 198-199

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
129
prețuri (tarife) majorate, și nu a statului, care de fapt a ordonat sporirea
impozitelor ce a dus la scumpirea acestora; cump ărătorul (beneficiarul)
nu știe cât din pre țul plătit pentru produs (serviciu) revine agentului și
cât ajunge în tezaurul public“35.
Prin urmare, din punctul de vedere al eticii fiscale, acest sistem de impozite
este nedrept, deoarece perceperea lui nu ține deloc seama de puterea
contributiv ă a consumatorului, a celor cu venituri mici și foarte mici, ace știa fiind
obligați să opteze fie pentru a- și irosi ultimele venituri pentru între ținerea lor și a
familiei, fie a renun ța, în mare m ăsură, la un consum de produse și servicii minim
care ar fi strict necesar unei existen țe normale și decente.
În aceea și lucrare citat ă, Acad. Iulian V ăcărel35 referitor la inechitatea
acestor impozite, mai ar ăta: „Așadar, impozitele asupra consumului nu țin seama
de principiile echit ății fiscale, împov ărând contribuabilii cu capacitate redus ă de
plată și favorizând pe cei afla ți la polul opus.“
Inechitatea fiscal ă a impozitelor indirecte este amplificat ă și de faptul c ă, pe
lângă aspectul negativ men ționat anterior, de nu țin seama nici de persoanele
aflate în între ținerea persoanei care realizeaz ă veniturile în familie, a șa cum se
procedeaz ă în cazul impozitelor directe (cel pe venit, de exemplu).
Din aceast ă cauză ele au un pronun țat caracter regresiv asupra veniturilor
populației, cu implica ții prin propagare pe termen mediu și lung asupra economiei
în general, datorit ă micșorării puterii de cump ărare și deci a reducerii prezente și
viitoare a cererilor de bunuri și servicii.
Cu alte cuvinte, impozitele indirecte, de și nu afecteaz ă direct câ știgurile
nominale ale consumatorului, se repercuteaz ă negativ asupra puterii de cump ărare
a acestora, prin constrângerea de ordin economic la care ace știa sunt supu și.
Această constrângere economic ă nu este altceva decât consecin ța constrângerii
politice pe care o declan șează statul, prin legile pe care le emite.
Un alt neajuns însemnat al impozitelor indirecte este și acela potrivit c ăruia,
în perioadele de criz ă, când consumul scade pe toate planurile, direct
proporțional cu acest fenomen scad și resursele financiare publice, într-un
moment nepotrivit, când economia ar avea mai mare nevoie de ele pentru a
majora cheltuielile publice în vederea relans ării consumului.
Cu toate neajunsurile acestui impozit, multe state, mai ales cele slab
dezvoltate economic sau în curs de tranzi ție (cum este și țara noastr ă), fac apel
în mod frecvent și într-o mare m ăsură la constituirea resurselor financiare publice
prin intermediul impozitelor indirecte, deoarece:

35 Iulian V ăcărel – „Spre o nou ă filosofie în materie de resurse financiare publice“, Revista
Economistul nr. 60/30 martie 1998

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
130
– nu necesit ă un aparat fiscal numeros și foarte instruit sau o logistic ă
specială;
– sunt mai u șor de colectat prin intermediul agen ților economici, acolo unde
se înregistreaz ă valoarea ad ăugată;
– cheltuielile cu colectarea lor sunt minime;
– au o ritmicitate relativ bun ă în colectare, ceea ce nu creeaz ă probleme
Trezoreriei publice, cum se întâmpl ă cu alte venituri neritmice (impozitele directe)
care provoac ă goluri temporare de cas ă.
Impozitele indirecte pot îmbr ăca următoarele forme:
1. Taxele de consuma ție;
2. Taxele vamale ;
3. Monopolurile fiscale ;
4. Alte taxe .
9.1. Taxele de consuma ție
Taxele de consuma ție reprezint ă categoria cea mai însemnat ă din cadrul
impozitelor indirecte, ele fiind incluse în pre țurile de vânzare ale produselor,
mărfurilor și serviciilor realizate în interiorul țării, precum și a celor importate,
mărind prețul acestora.
Taxele de consuma ție se manifest ă sub forma:
1) Taxelor speciale de consuma ție sau accize;
2) Taxelor generale asupra vânz ărilor.
9.1.1. Taxele speciale de consuma ție sau accizele
Aceste taxe se stabilesc asupra anumitor produse, din care unele sunt
necesare unei vie ți normale și decente, cum ar fi produsele petroliere, autotu-
rismele, cuptoarele cu microunde, aparatele pentru aer condi ționat, dar și asupra
unora mai pu țin necesare, dar pe care le folosesc un num ăr însemnat din
membrii societ ății, respectiv: b ăuturile alcoolice, produsele din tutun, cafeaua,
parfumurile, aparatele video, confec țiile de blănuri, articolele din cristal etc.
De aceea, pe lâng ă motivația autorit ăților statului de a stabili accize pentru
protecția mediului, pentru limitarea consumului unor produse d ăunătoare
sănătății sau al celor de lux, nevoia de bani reprezint ă și ea un factor hot ărâtor în
decizia statului de a impozita aceste categorii de bunuri.

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
131
Influența accizelor asupra pre țurilor, ca de altfel a tuturor impozitelor
indirecte, este aceea de a ac ționa în sensul major ării lor, sarcina fiscal ă cuprinsă
în acestea c ăzând în ultim ă instanță asupra consumatorului final, cu toate c ă
impozitele sunt datorate de produc ătorii sau importatorii unor asemenea produse.
Majoritatea țărilor lumii stabilesc accize asupra unor bunuri care au o cerere
neelastic ă, cum sunt vinul, cidrul, berea, apele minerale etc. (în Fran ța), tutunul,
cafeaua, zah ărul, ceaiul, uleiurile minerale etc. (în Germania), berea, vinul, spirtul,
cidrul, tutunul, uleiurile minerale etc. (în Marea Britanie), produse din tutun, alcool,
zahărul etc. (în Indonezia), produsele petroliere, tutunul, uleiurile vegetale, produsele
industriei chimice, produsele textile și din iută etc. (în India), hidrocarburi (în Turcia),
spirtul, produsele petroliere, b ăuturile nealcoolice și cimentul (în Thailanda) etc.“36
Față de produsele supuse accizelor în diverse țări, așa cum s-a ar ătat mai
sus, în România accizele se percep asupra alcoolului brut, alcoolului etilic rafinat,
băuturilor alcoolice spirtoase ob ținute pe baz ă de alcool etilic rafinat din distilate
de cereale, b ăuturilor alcoolice naturale, vinuri și produse pe baz ă de vin, bere,
produse din tutun, produse petroliere (benzin ă, motorin ă, combustibili tip M. și tip
P., uleiuri pentru motoare), cafea, confec ții din blănuri naturale, articole de cristal,
bijuterii din aur și/sau platin ă, autoturisme și autoturisme de teren (pe benzin ă și
motorină), parfumuri, ape de colonie și de toalet ă, aparate video de înregistrare
sau reprodus, cuptoare cu microunde, aparate pentru aer condi ționat, arme de
vânătoare și arme de uz individual etc.
Baza de impozitare a accizelor o formeaz ă în general pre țurile, asupra
cărora se aplic ă o cotă procentual ă de impozit, sau cantit ățile exprimate în unit ăți
naturale asupra c ărora se aplic ă sume fixe de accize exprimate de obicei în euro
pe unitate, potrivit ultimelor reglement ări române ști.
Produsele și bunurile pentru care s-au datorat accizele și chiar metodologia
de calcul al acestora în țara noastr ă au suferit numeroase modific ări. Astfel, la
instituirea lor în 1993, prin Legea nr. 42/ 1993, accizele erau determinate în
principal pe baza unor cote procentuale asupra pre țului produc ătorului sau în
vamă. Sistemul ad-valorem a cauzat îns ă multe fenomene de evaziune fiscal ă
prin subevaluarea bazei de impozitare, dar mai ales prin sustragerea de la
impozitare a produselor respective.
Pentru înl ăturarea unora dintre aceste neajunsuri, printr-un act normativ al
Guvernului din 23 decembrie 199737, acciza s-a stabilit în ECU pe unitatea
impozabil ă. Spre exemplu, în cazul alcoolului etilic alimentar unitatea de m ăsură
(unitatea impozabil ă) era hl alcool pur (care reprezint ă 100 litri alcool etilic

36 Iulian Văcărel și colaboratorii – „Finan țele publice“, Editura Economic ă și Pedagogic ă, București,
1999, pag. 450
37 Ordonan ța de Urgen ță a Guvernului nr. 82 din 23. 12.1997, publicat ă în Monitorul Oficial al
României nr. 389/29. 12.1997

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
132
alimentar cu concentra ția de 100% alcool în volum la temperatura de 20șC
conținut într-o cantitate dat ă de produsul alcoolic), iar în cazul celorlalte b ăuturi
alcoolice unitatea impozabil ă era hl 1 grad alcoolic (reprezint ă concentra ția
alcoolică exprimat ă în % de volum, respectiv 1%). La produsele din tutun baza
de impozitare o reprezenta 1000 de țigarete sau kilogramul, iar acciza era
stabilită în ECU și o cotă adițională în procente, la țigarete, de exemplu. În cazul
produselor de cafea, confec țiilor din bl ănuri, autoturismelor, parfumurilor, apei
minerale, articolelor de cristal, acciza era stabilit ă în procente care se aplicau
asupra unui pre ț în ECU/ unitatea de m ăsură (tonă, kilogram, hectolitru).
Datorită inconvenientelor legate mai ales de transform ările necesare – din
ECU în moneda na țională – prin Ordonan ța de Urgen ță a Guvernului nr. 50/ 1998,
din 01.01.1999, accizele au fost stabilite în lei/U.M. pentru alcoolul pur, b ăuturile
alcoolice, la vinuri, bere și produse din tutun, sume ce trebuia actualizate trimes-
trial în func ție de infla ție și de cursul de schimb valutar pentru produsele în cauz ă.
De asemenea, pentru a limita în cât mai mare m ăsură fenomenul de
evaziune fiscal ă, s-a introdus obliga ția ca produc ătorii și comercian ții de produse
să posede autoriza ții de func ționare, calculul accizelor s-a redus la o singur ă
determinare (la agentul economic produc ător sau importator); în unele situa ții,
există și o a doua determinare, cu drept de deducere (dac ă, spre exemplu, cel
care produce alcoolul etilic alimentar îl și prelucra sub forma diverselor b ăuturi
alcoolice).
Curând îns ă, începând din 1 octombrie 1999, Ministerul Finan țelor Publice
dispune revenirea la determinarea accizelor prin sume fixe, exprimate de acum
în echivalent EURO pe unitate de m ăsură38. Oricum, demersurile autorit ăților
românești în acest domeniu sunt numeroase (spre exemplu, Ordonan ța de
Urgență a Guvernului nr. 82/ 1997 a fost modificat ă, până la abrogarea ei pe
15.II.2000, de 9 ori) în ceea ce prive ște stabilirea unor reglement ări cât mai clare
și precise, dar mai ales cât mai adecvate, pentru a veni în ajutorul autorit ăților
fiscale în ceea ce prive ște combaterea cu mai mult ă fermitate a fenomenului de
evaziune fiscal ă.
Din acelea și considerente, pe 26 octombrie 2000, Guvernul român emite
Ordonan ța de Urgen ță a Guvernului nr. 181 privind instituirea monopolului de stat
asupra comercializ ării alcoolului, potrivit c ăreia, alcoolul etilic rafinat și tehnic
produs în țară este preluat de stat, iar exportul și importul se poate realiza numai
pe bază de autoriza ție eliberat ă în baza licen țelor de import-export pentru
produsele care suport ă accize.

38 Ordonan ța de Urgen ță al Guvernului nr. 143/30.09. 1999

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
133
Peste pu țin timp îns ă, cu prilejul discut ării de către Parlament a Ordonan ței
de Urgen ță a Guvernului nr. 158/27.12.2001, se modific ă unele prevederi ale
acesteia și, începând cu data de 0 1.08.2002, se revine la monopolul instituit prin
Ordonan ța de Urgen ță a Guvernului nr. 181 din 26. 10.2000 și se reface
nomenclatura produselor supuse accizelor, cu preciz ări suplimentare referitoare
la uleiurile minerale, regimul carburan ților specifici pentru avia ție, precum și la
noile accize specifice pe unit ăți de măsură.
Cele mai recente acte normative cu aplicabilitate din anul 2002 (Ordonan ța
de Urgen ță a Guvernului nr. 158/2001 cu complet ările și modificările ulterioare),
deși nu schimb ă principiile și regulile privind regimul accizelor în România,
măresc num ărul produselor și modifică cuantumul acestora în euro pe unit ăți de
măsură, în general prin majorarea lor.
Potrivit acestor reglement ări, în România, accizele se datoreaz ă de către
producători și importatori, pentru urm ătoarele produse sau grupe de produse:
alcool etilic și distilate de origine agricol ă; vinuri; bere; b ăuturi fermentate, altele
decât berea și vinul; produse intermediare; produse din tutun ( țigarete și țigări de
foi, tutun destinat fumatului); uleiuri minerale (benzine cu plumb, benzine f ără
plumb, motorine, petrol turboreactor), alte uleiuri medii și grele utilizate drept
combustibil pentru înc ălzit, gaze lichefiate, hidrocarburi ciclice (benzen, toluen,
xileni și amestecuri de izomeri ai xileniului, uleiuri pentru motoare auto).
De asemenea, taxe speciale de consuma ție se calculeaz ă și pentru alte
produse și grupe de produse din import și din țară, respectiv: cafea verde; cafea
prăjită, inclusiv cafea cu înlocuitori; cafea solubil ă, inclusiv amestecuri cu cafea
solubilă; confecții din blănuri naturale (cu excep ția celor de iepure, oaie și capră);
articole de cristal; bijuterii din aur și/sau din platin ă, cu excep ția verighetelor;
autoturisme și autoturisme de teren (inclusiv cele din import, rulate) pe benzin ă
sau cu motor Diesel, grupate pe capacit ăți cilindrice și pe grade de poluare;
produse de parfumerie; aparate video de înregistrat sau de reprodus, dublu radiocasetofoane, aparate de luat imagini fixe și camere video; cuptoare cu
microunde; aparate de condi ționat aer; arme de vân ătoare și arme de uz indi-
vidual, altele decât cele de uz militar sau de sport; iahturi și bărci cu motor pentru
agrement.
Pentru alcool etilic , distilate de origine agricol ă și băuturi alcoolice
distilate, sumele datorate bugetului de stat drept accize se determin ă după
formula:
QRKCA ××× =
100 100,

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
134
în care,
A = cuantumul accizei
C = concentra ția alcoolic ă exprimat ă în procente de volum
K = acciza specific ă
R = cursul de schimb Q = cantitatea în litri
Acciza specific ă, în cazul de fa ță, este stabilit ă în echivalent euro/U.M.
Unitatea de m ăsură, în cazul produselor men ționate mai sus, este hl alcool pur,
care reprezint ă 100 litri de alcool etilic rafinat cu concentra ția de 100% alcool în
volum, la temperatura de 20°C, con ținut într-o cantitate de produs alcoolic.
Potrivit reglement ărilor române ști, începând din iulie 2002, acciza specific ă
pentru produsele luate în discu ție este de 100,4 euro/hl alcool pur.
Pentru vinuri , băuturi fermentate (altele decât berea și vinul) și produse
intermediare, accizele datorate bugetului de stat se determin ă după formula:
QRKCA ×××=
100,
în care,
A = cuantumul accizei C = num ărul de grade alcoolice con ținute
K = acciza unitar ă (în funcție de natura produsului)
R = cursul de schimb Q = cantitatea în litri
Acciza unitar ă este stabilit ă în echivalent euro/U.M. Unitatea de m ăsură, în
cazul produselor respective, o reprezint ă hl/1 grad alcoolic, cu alte cuvinte
concentra ția alcoolic ă exprimat ă în procent de volum, respectiv 1%. Spre
exemplu, acciza echivalent euro/U.M., valabil ă din iulie 2002, pentru vinuri
liniștite este de 0,55 euro/U.M. sau 2, 10 euro/U.M. la vinuri din hibrizi produc ători
direcți, de 2,8 euro/U.M. la vinuri spumoase și speciale, și de 2,3 euro/U.M. la
băuturi fermentate și produse intermediare.
Pentru bere , acciza datorat ă bugetului de stat se calculeaz ă după aceeași
formulă, respectiv:
QRKCA ×××=
100,
în care:
A = cuantumul accizei
C = num ărul de grade Plato con ținute, care reprezint ă greutatea de zah ăr
exprimat ă în grame, con ținută în 100 grame de solu ție măsurată la origine, la
temperatura de 20°/4°C
K = acciza unitar ă (în funcție de capacitatea de produc ție anuală)
R = cursul de schimb Q = cantitatea în litri

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
135
Spre exemplu, potrivit acelora și reglement ări*, acciza în echivalent euro la
bere este de 0,50 euro/U.M. Unitatea de m ăsură este reprezentat ă de hl/1 grad
Plato, așa cum s-a precizat mai sus.
Acciza pentru țigarete se determin ă după formula:
Total accize datorate = A 1 + A 2
în care:
A1 = acciza specific ă
A2 = acciza procentual ă
A1 = K1 × R × Q 1
A2 = K 2 × PA × Q 2,
în care:
K1 = acciza unitar ă
K2 = acciza procentual ă
R = cursul de schimb PA = pre țul de vânzare cu am ănuntul maxim declarat
Q
1 = cantitatea exprimat ă în 1.000 buc ăți de țigarete
Q2 = numărul de pachete de țigarete aferente lui Q 1
Spre exemplu, potrivit reglement ărilor la care ne-am referit, la 1.000
țigarete acciza specific ă este de 2,42 euro, la care se adaug ă acciza procen-
tuală, care se ob ține prin înmul țirea procentului de 33% cu pre țul maxim de
vânzare cu am ănuntul declarat de contribuabil.
Sumele datorate bugetului de stat drept accize, pentru țigări și țigări de
foi, se determin ă după formula:
A = Q × K × R
în care:
A = cuantumul accizei
Q = cantitatea exprimat ă în 1.000 buc ăți de țigări
K = acciza unitar ă
R = cursul de schimb
Spre exemplu, potrivit acelora și reglement ări (cu valabilitate pe anul 2003),
acciza pentru țigarete și țigări de foi la 1.000 buc ăți este de 7 euro.
Acciza pentru tutun destinat fumatului se determin ă după aceeași
formulă enunțată mai sus, în care: A = cuantumul accize, Q = cantitatea în kg;
K = acciza unitar ă, R = cursul de schimb. Astfel, în contextul ar ătat mai sus,
acciza pentru 1 kg de tutun destinat fumatului este de 15,40 euro, iar cea pentru
1 kg de tutun destinat rul ării în țigarete este de 7 euro.

* Lege pentru aprobarea de urgen ță a Guvernului nr. 158/2001 privind regimul accizelor nr. 523/ 17
iulie 2002, publicat ă în Monitorul Oficial al României nr. 567/ 1 august 2002

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
136
Pentru uleiuri minerale , accizele datorate bugetului de stat sunt stabilite
în sumă fixă pe unitatea de m ăsură (care, de la 17 februarie, 1 mai sau 1 iulie
2003, sunt e șalonate în func ție de modul în care vor evolua veniturile din accize).
Acciza echivalent ă în euro/U.M. la câteva produse de uleiuri minerale este
următoarea:

Nr.
crt. Denumirea produsului
sau a grupei de
produse U.M. Acciza
(echivalent
euro/U.M.) Acciza
(echivalent
euro/U.M.) Acciza
(echivalent
euro/U.M.) Acciza
(echivalent
euro/U.M.)
0 1 2 3 4 5 6
C Uleiuri minerale ton ă
9 Benzine cu plumb ton ă 404 404 444,6 444,6
10 Benzine f ără plumb ton ă 347 347 387,6 387,6
11 Motorine ton ă 187 22 1 225 259
12 Petrol turboreactor ton ă 404 404 444,6 444,6
Sumele datorate bugetului de stat drept accize pentru uleiuri minerale se
determin ă după cum urmeaz ă:
A = K × R × Q
în care:
A = cuantumul accizei K = accizele prev ăzute mai sus în coloanele 3-6, în func ție de datele la care se vor
aplica
R = cursul de schimb
Q = cantitatea în tone
Pentru cantit ățile de uleiuri minerale comercializate în litri, suma accizelor
datorate se va determina prin transformarea în tone a cantit ăților vândute pe luna
precedent ă, pe baza densit ăților medii de calcul.
Începând cu anul 2003, 20% din accizele încasate la bugetul de stat pentru
uleiuri minerale se vor folosi pentru finan țarea cheltuielilor privind drumurile
publice, în limita prevederilor bugetare cu aceast ă destina ție prevăzute prin
bugetul de stat. Din fondurile alocate cheltuielilor privind finan țarea drumurilor
publice, 65% se vor folosi pentru drumurile na ționale și 35% pentru drumurile
județene, comunale și pentru str ăzile cuprinse în perimetrele destinate
construc țiilor de cvartale de locuin țe noi, în localit ăți urbane și rurale.
Pentru produsele din import supuse accizelor, baza de impozitare o
reprezint ă prețul în vam ă + taxele de vam ă + eventualele taxe speciale. În toate
situațiile, accizele preced taxa pe valoarea ad ăugată și se calculeaz ă o singur ă

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
137
dată. Pentru produc ția internă livrată, baza de impozitare o reprezint ă prețul de
livrare mai pu țin costurile; pentru bunurile comercializate de persoanele fizice,
baza de impozitare o constituie pre țul care se cuvine deponen ților, iar pentru
bunurile amanetate devenite proprietatea agen ților economici, baza de impozi-
tare o reprezint ă contravaloarea bunurilor încasate mai pu țin accizele.
Există cazuri în care pl ătitorul are drept de deducere a accizelor pl ătite în
amonte. De exemplu, pentru cafeaua pr ăjită sau cea realizat ă din amestecuri se
dă drept de deducere pentru accizele pl ătite la import sau la achizi ție, dacă
importatorul efectueaz ă operațiunea de pr ăjire a acesteia sau dac ă realizeaz ă
amestecurile; în cazul alcoolului etilic folosit pentru producerea de b ăuturi
alcoolice, importatorul sau produc ătorul poate deduce acciza pentru materia
primă folosită (alcool etilic) la producerea de b ăuturi alcoolice.
Momentul dator ării accizelor este urm ătorul:
– pentru produsele din import – la introducerea acestora în țară, la vamă;
– pentru cele din produc ție internă – la data efectu ării livrării;
– pentru achizitori – la data cump ărării;
– pentru bunurile vândute în consigna ție – la data vânz ării;
– pentru bunurile amanetate – la data la care casele de amanet au
devenit proprietare.
Reglement ările române ști acordă o serie de scutiri de la plata accizelor,
printre care: produsele rezultate din opera țiuni de procesare a unor materii prime
provenite din import, în cazul în care sunt exportate direct de c ătre agentul
economic importator al materiei prime; combustibilii lichizi, solizi și gazoși, pentru
producerea de agent termic și apă caldă pentru popula ție; hidrocarburi ciclice
utilizate în scop industrial; gazele petroliere lichefiate utilizate în consum casnic,
distribuite în butelii de aragaz; petrolul turboreactor și benzina pentru avia ție; alte
situații, respectiv: m ărfuri de provenien ță străină introduse în magazinele de duty-
free direct din str ăinătate, din antrepozite sau din zonele libere, care sunt comer-
cializate în valut ă sub acest regim și care părăsesc teritoriul României; produsele
trecute la rezerva de stat și mobilizare; alcoolul folosit pentru producerea de
alcool sanitar sau pentru produc ția de medicamente etc.
Cele prezentate mai sus eviden țiază cât se poate de clar c ăutările perma-
nente ale autorit ăților române ști de a institui acte normative cât mai eficiente
pentru a putea preîntâmpina și pe aceast ă cale evaziunea fiscal ă, dar acest lucru
a dus și la multă inconsecven ță în ceea ce prive ște regimul fiscal al accizelor în
România.

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
138
9.1.2. Taxele generale pe vânz ări
De regul ă, acest tip de taxe sunt a șezate pe cifra de afaceri a firmei și pot
îmbrăca următoarele forme:
A) a impozitului cumulativ;
B) a impozitului unic.
A) Impozitul cumulativ obligă ca produsele supuse acestei taxe s ă fie
impozitate la toate verigile prin care acestea circul ă până la consumul final. Prin
sistemul s ău de aplicare el se constituie într-un impozit la impozit datorit ă faptului
că, o dată calculat în amonte și cuprins în pre ț, asupra lui se mai calculeaz ă o
dată sau de mai multe ori impozit, în cadrul verigilor ulterioare prin care trece acel
produs, în aval. De aceea, acest impozit este denumit și „impozit în cascad ă“ sau
„impozit pe sistem bulg ăre de zăpadă“, fiind practicat în trecut și în România, sub
forma impozitului pe circula ția mărfurilor.
B) Impozitul pe cifra de afaceri unic (monofazic) se percepe o singur ă
dată, fie în momentul vânz ării produselor de c ătre produc ător, caz în care acesta
se nume ște „taxă de produc ție“, fie în sfera comer țului cu ridicata sau cu
amănuntul, când se nume ște „impozit pe circula ție“. În prima situa ție, acest
impozit este mai u șor de administrat, deoarece sunt mai pu țini plătitori și are un
grad mai redus de cumul, eventual un anumit cumul se mai poate înregistra
numai la materiile prime care intr ă în componen ța produsului, pe cât ă vreme
impozitul pe circula ție scapă de sub efectul dublei impozit ări.
De asemenea, din punctul de vedere al bazei de impozitare, impozitul pe
cifra de afaceri poate fi determinat la cifra de afaceri brut ă sau la cifra de afaceri
netă.
Prin cifra de afaceri brut ă înțelegem suma total ă a încas ărilor din
operațiunile comerciale efectuate de un agent economic într-o anumit ă perioadă
de timp, sau dup ă alți speciali ști: „suma global ă obținută în cursul unei perioade
date, din vânzarea de bunuri și servicii prestate de un agent economic, și
măsurată prin gradul lor de vânzare“39.
În contextul conceptului de impozite indirecte și mai ales al taxei generale
pe vânzări, consider ăm util să redăm pe scurt urm ătoarele no țiuni, așa cum au
fost eviden țiate prin lucrarea „Sisteme de impozite“40:
a) Valoarea ad ăugată este egal ă cu valoarea nou creat ă plus fondul de
amortizare , totul luat în calcul pe o anumit ă perioad ă de timp: lun ă,
trimestru, an;

39 Rodica B ălănescu și colaboratorii – „Sisteme de impozite“, Editura Economic ă, Bucure ști, 1994,
pag. 77
40 Rodica B ălănescu și colaboratorii – „Sisteme de impozite“, Editura Economic ă, Bucure ști, 1994,
pag. 80-82

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
139
b) Valoarea nou realizat ă, care pentru un agent economic reprezint ă
diferența dintre valoarea bunurilor și serviciilor livrate și valoarea
bunurilor și serviciilor cump ărate pentru realizarea celor livrate ;
c) Valoarea ad ăugată brută este compus ă din: salarii și cheltuieli
asimilate acestora (siguran ță socială, inclusiv cheltuieli pentru deplas ări
etc.), plus impozitele și taxele altele decât cele calculate asupra
profitului , plus profitul;
d) Valoarea ad ăugată netă nu este altceva decât profitul care se distri-
buie societ ății (statului) sub forma impozitului pe profit și pe dividende,
iar proprietarilor (ac ționarilor) sub forma dividendelor , diminuate cu
impozitul pe acestea, precum și sub forma p ărții din profit care
rămâne pentru dezvoltare .
În țara noastr ă, o form ă aparte a impozitului unic pe cifra de afaceri
(monofazic) o reprezint ă noul impozit instituit potrivit Ordonan ței Guvernului
nr. 24 din 26 iulie 200 1 privind impunerea microîntreprinderilor .
Impozitul respectiv ia locul impozitului pe profit asupra acestor categorii de
societăți și este asem ănător în multe privin țe, după modul lui de calcul, cu „taxa
de produc ție“, dacă societatea în cauz ă este o firm ă producătoare de bunuri sau
servicii, sau cu „impozitul pe circula ție“, dacă întreprinz ătorul acționează în
stadiul comercial.
De aceea, când acest impozit joac ă rolul de „tax ă de produc ție“, el înregis-
trează și un fenomen de cumul pentru materiile prime și alte componente care
intră în structura noului produs; dac ă se aplic ă însă asupra veniturilor unei
societăți de prest ări de servicii, fenomenul de cumul (impozit la impozit) este mai
redus.
Impozitul în cauz ă are ca baz ă de impozitare cifra de afaceri brut ă, caracte-
ristică ce îl deosebe ște de taxa pe valoarea ad ăugată, care are ca baz ă de
impozitare cifra de afaceri net ă, respectiv valoarea nou creat ă plus amortizarea.
Baza asupra c ăreia se aplic ă impozitul nou creat este cifra de afaceri, f ără
a se include TVA (dac ă subiectul impozabil este pl ătitor de TVA) la care se aplic ă
cota de impozit de 1,5%, context în care baza mai are în structura sa pre țurile
bunurilor și serviciilor cump ărate, amortiz ările încorporate în noul produs (serviciu),
salariile și cheltuielile asimilate acestora, impozitele (altele decât impozitul pe
profit), precum și profitul.
O altă formă a taxei pe vânz ări în România este impozitul la țițeiul și la
gazele naturale din produc ția intern ă, care se calculeaz ă prin aplicarea sumelor
stabilite în echivalent EURO pe unitate de m ăsură (tonă, în cazul țițeiului, și
1.000m³, în cazul gazelor naturale).

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
140
Întrucât precede taxa pe valoarea ad ăugată, acest impozit majoreaz ă prețul
produselor respective; în fapt el este o parte din valoarea nou creat ă, preluată
integral de stat.
Dacă impozitul de 1,5% (calculat asupra cifrei de afaceri, în situa ția
microîntreprinderilor) nu precede taxa pe valoarea ad ăugată și deci nu se
înregistreaz ă fenomenul de cumul (impozit la impozit), în cazul taxei pe valoarea
adăugată calculat ă la țițeiul și gazele naturale din produc ția internă, fenomenul
de cumul se manifest ă din plin, deoarece în baza de impozitare a taxei pe
valoarea ad ăugată, așa cum s-a ar ătat, se include și impozitul pe țiței și gazele
naturale.
Din sfera impozitelor indirecte, ca impozit unic, cel mai reprezentativ
impozit în România (precum și în alte state ale lumii) este taxa pe valoarea
adăugată. Acesta este un impozit care se aplic ă numai asupra diferen ței dintre
prețul de vânzare al bunurilor și serviciilor și prețul de cump ărare al bunurilor sau
al serviciilor care au intrat în componen ța bunurilor sau serviciilor vândute. Baza
de impozitare a taxei pe valoare ad ăugată este cifra de afaceri net ă sau valoarea
adăugată, care are ca structur ă, așa cum s-a mai ar ătat, valoarea nou creat ă
plus fondul de amortizare.
Taxa pe valoare ad ăugată (TVA) este un impozit pe cheltuial ă, care a
fost creat, în anul 1954, în Fran ța de către M. Lauré și care, datorit ă avantajelor
sale, a fost rapid adoptat de multe țări. Țările Uniunii Europene l-au introdus în
anul 1966, iar ast ăzi taxa pe valoarea ad ăugată se aplic ă în peste 70 de țări din
lume.
Principalele caracteristici ale taxei pe valoarea ad ăugată sunt:
/G83 este un impozit indirect pentru c ă, deși se plătește de către agen ții
economici care produc sau desfac bunuri și servicii, în final este
suportat de c ătre cump ărători, de consumatorii finali ai produselor sau
serviciilor respective;
/G83 este un impozit general, întrucât în principiu se aplic ă la toate
tranzacțiile privind bunurile și serviciile;
/G83 este un impozit neutru în raport cu num ărul stadiilor prin care trece
produsul și se aplic ă numai asupra valorii care se adaug ă de la un
stadiu la altul al circuitului. Este neutru și pentru c ă nu influen țează
consumatorul în a reduce consumul ca pe aceast ă bază apoi să
realizeze economii și deci posibile investi ții, sau de a se decide asupra
consumului prezent f ără posibilități ulterioare de investi ții. Deci, el este
neutru fa ță de rela ția consum-economii și, de asemenea, manifest ă
neutralitate și față de relația economii-investi ții.

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
141
/G83 favorizeaz ă exporturile , produsele și serviciile realizate în extern, fiind
scutite de plata T.V.A., cu dreptul de deducere a taxei pe valoarea
adăugată plătită în amonte, la materiile prime și materialele necesare
fabricării acelui produs pentru export sau a TVA inclus în produsele
cumpărate de c ătre exportatori pe care apoi le export ă.
/G83 este un impozit unic cu plat ă fracționată, corespunz ătoare valorii
adăugate în fiecare stadiu pe care îl parcurge produsul.
/G83 impozitul (taxa pe valoarea ad ăugată) permite fiec ărui agent economic
să scadă din taxa pe valoarea ad ăugată colectat ă pe cea deductibil ă,
aferentă operațiunilor din stadiile anterioare care a precedat interven ția
sa asupra produsului.
/G83 cu toate c ă poartă denumirea de „tax ă“, nu îndepline ște cerințele unei
taxe, ea reprezint ă un veritabil impozit indirect ;
/G83 asigură o mai mare ritmicitate a veniturilor la buget prin aceea c ă;
accelereaz ă decontările, devenind exigibil ă înainte de încasarea m ăr-
furilor, furnizorul fiind obligat s ă urmărească mai îndeaproape încasa-
rea facturilor;
/G83 are efecte restrictive asupra importurilor prin faptul c ă se datoreaz ă
asupra valorii produselor importate (valoare în vam ă + taxă vamă +
accizele) la intrarea acestora în țară (la vamă).
Ținând seama de avantajele pe care le are acest impozit, el a f ăcut obiectul
celei de-a VI-a Directiv ă a Consiliului Uniunii Europene (nr. 77/388/CEE din 17
mai 1977), fiind introdus în prezent de toate statele membre ale Uniunii
Europene.
Taxa pe valoare ad ăugată are însă și unele neajunsuri, dintre care cel mai
important este regresivitatea ei, mai ales atunci când se aplic ă într-o cot ă unică,
cum este și cazul țării noastre, asupra tuturor produselor și serviciilor. În acest
context, to ți consumatorii sunt taxa ți uniform, indiferent de câ știgurile sau situa ția
veniturilor pe membru de familie.
O variant ă mai echitabil ă ar fi poate practicarea impozitului în cote diferite:
unele mai mici, pentru bunurile de larg consum, altele mai ridicate, pentru cele de lux și dăunătoare sănătății (țigări, alcool etc.) și o cotă medie, rezonabil ă, pentru
bunurile de folosin ță îndelungat ă.
Deși T.V.A. este de regul ă un impozit „unic“, ea prezint ă și aspecte de
cumul, impozit la impozit, în cazul produselor din import, spre exemplu, și a celor
care con țin accize. Aceasta deoarece atât taxele de vam ă, cât și accizele intr ă în
baza de impozitare a T.V.A. De asemenea, neutralitatea ei este contradictorie în anumite situa ții, în sensul c ă, mărind cheltuielile pentru consum prin pre ț, reduce

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
142
șansa investi țiilor; în acela și timp, având o baz ă largă de impozitare, duce la
creșterea volumului veniturilor publice, cu efecte asupra reducerii dobânzilor în
economie, fenomen care influen țează apoi pozitiv investitorii.
Oricum, introducerea taxei pe valoare ad ăugată ca instrument fiscal în
colectarea veniturilor statului a restructurat din temelii întreaga gam ă a
impozitelor indirecte, revolu ționând efectiv întregul sistem fiscal din lume.
Taxa pe valoarea ad ăugată este deci un impozit indirect, care se aplic ă în cote
procentuale, fie în fiecare stadiu pe care îl parcurge marfa de la produc ător la
consumator (asupra valorii ad ăugate), fie asupra întregului pre ț de vânzare a m ărfii,
determinându-se astfel cuantumul total al taxei pe valoarea ad ăugată, din care se
scade apoi (deduce) taxa achitat ă de subiectul economic în amonte pentru
aprovizion ările și serviciile de care a avut nevoie în vederea realiz ării produselor
(serviciilor) în ciclul s ău; aceast ă prevedere se aplic ă și în țara noastr ă.
Sfera de aplicare a taxei pe valoarea ad ăugată: în țara noastr ă, cuprinde:
a) Opera țiunile care îndeplinesc în mod cumulativ urm ătoarele condi ții:
– constituie o livrare de bunuri, o prestare de servicii, efectuat ă cu
plată, sau o opera țiune asimilat ă acestora;
– sunt efectuate de persoane impozabile;
– rezultă din activit ăți economice (desf ășurate de produc ător, comer-
ciant, prestator de servicii, inclusiv activit ățile extractive, agricole,
profesiuni libere sau asimilate, exploatare de bunuri corporale sau necorporale în vederea ob ținerii de venituri).
b) Importul de bunuri de c ătre orice persoan ă, indiferent de statutul s ău
juridic, direct sau prin intermediari, în regim vamal de import sau în regimuri
vamale suspensive.
Subiecții taxei pe valoarea ad ăugată în România sunt:
/G83 persoanele impozabile înregistrate ca pl ătitori de tax ă pe valoare
adăugată, pentru opera țiuni taxabile (peste un anumit plafon);
/G83 titularii opera țiunilor de import de bunuri, efectuat direct, prin comisio-
nari sau ter țe persoane juridice;
/G83 persoanele fizice pentru bunurile introduse în țară potrivit regulamen-
tului vamal aplicabil acestora;
/G83 persoanele juridice sau fizice cu sediul în România, beneficiari de
prestații de servicii efectuate de prestatori cu sediul sau domiciliul în
străinătate.
Atât referitor la sfera de aplicare, cât și în ceea ce prive ște plătitorii, legea
specială privind taxa pe valoarea ad ăugată prevede o serie de opera țiuni scutite,
precum și exonerări de la plat ă.

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
143
Printre opera țiunile mai importante scutite, se num ără: activitățile de
îngrijire medical ă; spitalizare; sta ții de salvare; prest ările de servicii efectuate de
către tehnicienii dentari și alte servicii efectuate de personalul specializat în
exercitarea profesiunilor medicale și paramedicale; activitatea de înv ățământ
autorizat ă; prestările de servicii și livrările de bunuri legate de protec ția copiilor și
a tinerilor, efectuate de institu țiile de interes public; servicii legate de practica
sportivă; servicii culturale; radio și televiziune cu excep ția emisiunilor pentru
publicitate; cercetare-dezvoltare; produc ătorii agricoli individuali; opera țiunile
bancare; opera țiunile de investi ții financiare, de intermediere financiar ă, de valori
mobiliare și instrumente financiare derivate; opera țiuni de asigur ări și reasigur ări
etc.
Sunt, de asemenea, scutite de TVA: – activit ățile persoanelor impozabile cu venituri din opera țiuni taxabile
până la 1,7 mild. lei pentru anul 2003 și 2 mild. lei pentru anul 2004;
– unele opera țiuni de import în regim de duty-free; bunurile introduse în
țară de persoanele fizice în limita plafonului vamal; repara țiile și
transform ările la nave și aeronave etc.;
– opera țiunile de export sau altele similare printre care: exportul de
bunuri, transportul și prestările legate direct de exportul acestora;
bunurile comercializate prin magazinele duty-free; transportul interna-
țional de persoane în și din străinătate; prest ările de servicii efectuate
în aeroporturi aferente aeronavelor în trafic interna țional; prest ările de
servicii efectuate în porturi aferente navelor de comer ț maritim și pe
fluvii interna ționale etc.
Taxa pe valoarea ad ăugată se determin ă prin aplicarea cotei de impozit
asupra bazei de impozitare care, în contextul reglement ărilor române ști, poate fi
definită:
a) privitor la situa ția din interiorul țării, aceasta este constituit ă din
prețurile de livrare, în cazul bunurilor, sau tarife, în cazul serviciilor;
prețurile de achizi ții, sau în lipsa acestora pre țul de cost, determinat în
momentul livr ării, precum și din unele compensa ții acordate de lege,
cum ar fi: desp ăgubirile sau contravaloarea unor servicii efectuate
printr-un ordin emis de o autoritate public ă;
b) pentru bunurile importate, baza de impozitare este constituit ă din
valoarea în vam ă, la care se adaug ă taxele vamale, comisionul vamal,
accizele și alte taxe datorate potrivit legii.

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
144
Dreptul de deducere a taxei pe valoarea ad ăugată reprezint ă obligația
statului de a restitui pl ătitorilor taxa pe valoarea ad ăugată cuprinsă în prețul
facturilor prin care ace știa s-au aprovizionat cu bunuri sau au beneficiat de
servicii pentru a produce bunuri și servicii de natura opera țiilor impozabile,
inclusiv pentru realizarea de investi ții în acest scop.
Taxa pe valoarea ad ăugată este deductibil ă în momentul în care devine
exigibilă la furnizori și/sau prestatori. Cu alte cuvinte, dreptul de deducere a T.V.A. se
exercită în funcție de data facturii fiscale sau a altui document fiscal care reflect ă
achiziții de bunuri și/sau servicii, precum și, în unele cazuri, în situa ția livrărilor de
bunuri și/sau servicii scutite de T.V.A., cum sunt cele destinate exportului sau altor
operațiuni similare și pentru transportul interna țional.
Cotele de impozit în majoritatea țărilor lumii sunt diferen țiate; întâlnim
astfel cote mai mici pentru produse alimentare de larg consum, mai mari pentru cele de lux și dăunătoare sănătății (blănuri, obiecte de cristal, tutun, b ăuturi
alcoolice etc.) și moderate, pentru restul bunurilor și serviciilor. Astfel, cotele de
TVA valabile la 0 1.05.2001 în țările Uniunii Europene sunt urm ătoarele
41:
Cotele TVA aplicate în statele Uniunii Europene la 0 1.05.2001
Cota standard Cota redus ă Cota superredus ă
Suedia 25 6/ 12 –
Finlanda 22 8/ 17 –
Austria 20 10/12 –
Irlanda 20 12/5 4,2
Italia 20 10 4
Franța 19,6 5,5 2, 1
Olanda 19 6 –
Grecia 18 8 4
Marea Britanie 17,5 5 –
Portugalia 17 5/ 12 –
Germania 16 7 –
Spania 16 7 4
Luxemburg 15 6 3
Danemarca 25 – –
Total UE 19,4 (media aritmetic ă) –
România 19 – –

41 Theodor Stolojan, Raluca Tatarcan, „Integrare și politică fiscală european ă“, Editura Infomarket,
Brașov, 2002, pag. 203

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
145
În România, cotele de impozite au evoluat destul de sinuos, de la 18% și
cota „0“ la export în anul 1993, anul introducerii taxei pe valoarea ad ăugată, la
18% cotă standard, 9% pentru bunurile de strict ă necesitate și cota „0“ pentru
export în anul 1995, majorate apoi de la 18% la 22% și de la 9% la 11% plus cota
„0“ pentru export, în anul 1998; începând cu 1999, s-a stabilit o cot ă unică,
standard, de 22%, și cota „0“ pentru export, pân ă în anul 2000, când cota
standard a fost corectat ă la 19% și cota „0“ pentru export valabil ă până în anul
2001 când ultimele reglement ări române ști42 prevăd o cotă unică de 19%, asupra
operațiunilor impozabile, cu excep ția celor scutite de taxa pe valoare ad ăugată,
din care unele cu drept de deducere (export etc.), iar altele f ără acest drept.
Din cele men ționate mai sus, rezult ă că România se situeaz ă printre țările
cu cotele de TVA, în cadrul statelor Europei, cu posibile consecin țe negative pe
termen mediu și lung asupra economiei. De altfel, prin bugetul de stat pe anul
2003, TVA de ține 60,1% din impozitele indirecte, 39,6% din43 veniturile fiscale,
37,5% din totalul veniturilor bugetare și cca. 8,9% din produsul intern brut, fa ță de
media de 6,9% înregistrat ă în anul 1997 în țările Uniunii Europene.44
9.2. Taxele vamale
Taxele vamale reprezint ă o altă formă a impozitelor indirecte și se percep
la import-export și pentru tranzit. Cele mai folosite sunt taxele vamale la importuri
deoarece la taxele pentru export se apeleaz ă numai în situa ția în care țara
reședință a exportatorilor dore ște să descurajeze exportul anumitor materii prime
sau semifabricate, deficitare sau strategice pentru economia acelei țări. Taxele
vamale pentru tranzit se folosesc cu totul întâmpl ător, întrucât câ știgul țărilor prin
taxarea tranzitului m ărfurilor pe c ăile de comunica ții sunt de multe ori mai mari
decât eventualele taxe din țară.
Taxele vamale la import au drept scop reducerea sau chiar stoparea unor
importuri, pentru a proteja mai bine economia indigen ă de concuren ța străină și
deci pentru a-i determina pe poten țialii importatori s ă foloseasc ă produsele și
materia prim ă indigenă.

42 Ordonan ța de Urgen ță a Guvernului nr. 345/2002, publicat ă în Monitorul Oficial al României
nr. 371/01.06.2002
43 PIB estimat la 40 miliarde $ și un curs leu/dolar de 35.000.
44 Theodor Stoloja, Raluca Tatarcan, „Integrare și politică fiscală european ă“, Editura Infomarket,
Brașov, 2002, pag. 203

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
146
Taxele vamale ac ționează deci ca taxe de consuma ție, incluzându-se în
prețul mărfurilor importate m ăsură prin care bunurile din exterior sunt fie aduse la
nivelul pre țurilor bunurilor similare indigene, fie sunt scumpite peste nivelul
prețurilor autohtone, pentru a le face pe acestea mai pu țin competitive.
În cadrul țărilor Uniunii Europene, spre al c ăror standard tinde și țara noas-
tră, rolul taxelor vamale și al sistemului vamal, în general, dep ășește mult rolul
tradițional, de stabilire și colectare a taxelor vamale; altfel spus, prin intermediul
„sistemului“ trebuie s ă se realizeze acele politici vamale care s ă faciliteze dezvol-
tarea rela țiilor economice între statele membre în toate domeniile: comer ț, com-
petiție loială, agricultur ă, tehnologie, mediu, protec ția socială etc.
Ca orice impozit, taxele vamale au și un puternic rol financiar în constituirea
resurselor publice ale țării; așa, spre exemplu, în anul bugetar 1999 ele
reprezentau 7% din totalul acestora, sc ăzând în anul 2002 la 3,7%, respectiv la
2,6% prognozat pe anul 2003.
După modul lor de calcul taxele vamale pot fi clasificate în:
1. taxe vamale ad-valorem ;
2. taxe vamale specifice ;
3. taxe vamale mixte (compuse).
Taxele vamale ad-valorem se determin ă cu ajutorul unor cote propor ționale
care se aplic ă asupra valorii m ărfurilor importate; cele specifice exist ă sub forma
unor sume fixe pe unitatea de m ăsură (bucăți, tone), iar cele mixte reprezint ă o
combina ție între cele dou ă.
Modul de aplicare a taxelor vamale, nivelul lor exprimat prin procente, aplicat
asupra bazei de impozitare, sau stabilit în sume fixe, prin intermediul unit ăților de
impunere pe produse și bunuri, precum și politica vamal ă față de statele cu care țara
în cauză are relații comerciale sunt consemnate în „tariful vamal“ al țării respective.
De altfel, un sistem vamal presupune: a) codul vamal, care reprezint ă cadrul legal general valabil și care trebuie
în fapt s ă promoveze și să rezolve conflictul de interese care exist ă între
libertatea comer țului, pe de-o parte, și exercitarea unui control vamal corespun-
zător, pe de alt ă parte;
b) tariful vamal care cuprinde nivelul taxelor vamale, excep țiile de la aceste
taxe, precum și unele restric ții;
c) nomenclatorul m ărfurilor, care eviden țiază clasificarea m ărfurilor, cu
menționarea explicit ă a mărfurilor și grupelor de m ărfuri, instrument ce are o
importan ță majoră în întocmirea declara țiilor vamale și este folosit în negocierile
între state cu privire la regimul vamal.

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
147
După nivelul taxelor , acestea pot fi, de asemenea, clasificate în:
1. Taxe vamale în condi țiile clauzei na țiunii cea mai favorizat ă, care re-
prezintă un regim vamal avantajos pentru țara căreia i se aplic ă; nivelul taxelor
aflate în aceast ă situație pot avea un regim:
a) consolidat;
b) neconsolidat.
a) Regimul consolidat presupune faptul c ă nivelul taxelor nu poate fi
schimbat f ără acordul celorlalte state care fac parte din cadrul acelei
înțelegeri.
b) Regimul neconsolidat se refer ă la produsele sau bunurile care nu s-au
stipulat în în țelegerea încheiat ă între statele participante; în conse-
cință, taxele vamale pot fi modificate, cu condi ția ca acest lucru s ă
afecteze toate statele participante la acea în țelegere.
2. Taxe vamale autonome , practicate între țările care nu- și acordă clauza
națiunii cea mai favorizat ă: au un nivel ridicat, situa ție în care de obicei m ărfurile
nu pot pătrunde pe pie țele unor asemenea state.
3. Taxe vamale preferen țiale: se practic ă între țările membre ale unor
uniuni vamale închise și au un nivel mai redus, aproape simbolic sau egal cu
zero, fiind mai avantajoase chiar și față de taxele vamale practicate în situa ția
clauzei na țiunii cea mai favorizat ă.
În România, sunt practicate numai taxele vamale de import care determin ă
prin cote propor ționale, aplicate la valoarea în vam ă (baza de impozitare).
Valoarea în vam ă reprezint ă prețul de import (pre țul extern transformat în lei la
cursul zilei), plus taxele legate de cheltuielile de transport, de asigurarea pe
timpul transportului, precum și alte taxe speciale ocazionate de acel import.
Nivelul taxelor vamale variaz ă în funcție de politica vamal ă față de țara din
care se import ă sau față de bunul care face obiectul importului. De asemenea, se
aplică reduceri pentru bunurile provenite din țări cu care țara noastr ă practică un
regim preferen țial, pe baza unor în țelegeri separate.
Taxele vamale se calculeaz ă și se încaseaz ă de către organele vamale, în
momentul îndeplinirii formalit ăților de v ămuire, sub forma unor garan ții vamale,
urmând ca taxa definitiv ă să se stabileasc ă la vama din interior (unde se face
practic v ămuirea); în acest sens, garan țiile vamale depuse la v ămile de frontier ă
sunt transmise (virate) la v ămile de interior în vederea stabilirii definitive a
cuantumului taxelor de vam ă care pot diferi de garan țiile vamale încasate la
intrarea importului.

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
148
Principalele bunuri scutite de taxe vamale în România sunt:
/G83 bunurile dobândite prin succesiuni testamentare, dovedite cu acte
oficiale;
/G83 ajutoarele și donațiile cu caracter social, cultural, umanitar, sportiv,
didactic, primite de diferite institu ții, organiza ții, fără a fi folosite pentru
subvenționarea campaniilor electorale sau a altor activit ăți ce pot
constitui amenin țări la siguran ța națională;
/G83 materiale pentru probe, experimente, cercetare, mostrele f ără valoare
comercial ă, materiale publicitare, de reclam ă;
/G83 bunuri str ăine care devin proprietatea statului român sau bunuri de
origine român ă, care se încadreaz ă în plafoanele de intrare-ie șire
stabilite prin tarifele vamale.
Sunt scutite, de asemenea, de plata taxelor vamale unele bunuri ale
misiunilor diplomatice și ale oficiilor consulare, pe baz ă de reciprocitate.
Facilități în materie de taxe vamale
Regimul vamal „drawback“ constă în restituirea total ă sau par țială a
taxelor vamale de import percepute cu ocazia introducerii în țară a unor m ărfuri,
dacă acestea se reexport ă în aceea și stare sau dup ă ce au fost prelucrate.
Potrivit principiului „cumulului pan-european“ de origine a m ărfurilor, țările
Uniunii Europene, țările membre ale Asocia ției Europene a Liberului Schimb
(A.E.L.S.) și țările asociate la Uniunea European ă, printre care se num ără și
România, au convenit s ă unifice regulile de origine aplicabile în comer țul dintre
ele. Una dintre aceste reguli impune ca toate țările participante s ă renunțe de
bunăvoie la aplicarea bilateral ă a principiului „drawback“, acesta urmând s ă
rămână valabil numai în rela țiile comerciale cu alte țări.
În lume exist ă zone libere , în care nu se percep taxe vamale, agen ții
economici care ac ționează în aceste zone beneficiind și de alte facilit ăți fiscale
sau economice. Înfiin țarea acestor zone libere urm ărește promovarea
schimburilor interna ționale, atragerea de capital str ăin, ocuparea for ței de munc ă,
precum și sporirea posibilit ăților de folosire a resurselor naturale na ționale. Astfel
de zone libere se creeaz ă în porturi, aeroporturi și în anumite localit ăți cu condi ții
speciale. Aici se desf ășoară, de obicei, activit ăți de manipulare, depozitare,
sortare, ambalare, prelucrare, vânzare-cump ărare, transbordare, f ără ca mărfurilor
să li se efectueze prelucr ări suplimentare.
În România exist ă zone libere la Sulina, Constan ța, Galați, Arad etc., cu
posibilitatea ca num ărul lor să crească, pe viitor.

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
149
Și la nivelul interna țional sunt încheiate acorduri pentru zone de comer ț
liber, de exemplu, NAFTA (între S.U.A., Canada și Mexic), între țările din America
Latină, care au drept scop facilitarea comer țului între statele membre; întrucât
fiecare stat membru are propriul s ău tarif vamal, trebuie respectate anumite
reguli, respectiv:
– regulile pentru definirea produselor care pot circula liber între statele
membre ale acelei zone (de obicei, regula originii);
– respectarea procedurilor vamale convenite la frontierele între statele
membre.
9.3. Monopolurile fiscale
Statul poate institui monopoluri fiscale asupra unor produse sau bunuri fie
în faza lor de produc ție sau de comer ț cu ridicata, fie în cea de desfacere cu
amănuntul, situa ție în care acestea se numesc monopoluri fiscale par țiale. Când
monopolurile fiscale se instituie atât în faza de produc ție, cât și în cea de
vânzare, ele poart ă numele de monopoluri fiscale depline sau totale.
Monopolurile fiscale se instituie de c ătre stat în principal din dou ă motive, și
anume:
– pentru c ă în aceast ă plajă de produse (tutun, alcool, b ăuturi alcoolice) se
petrec cele mai importante fenomene de evaziune și fraudă fiscală, iar prin
preluarea de c ătre stat a producerii sau desfacerii acestora se înl ătură în mare
măsură aceste aspecte negative;
– pentru c ă activitatea din acest domeniu este produc ătoare de câ știguri
importante, întrucât m ărfurile în cauz ă se produc sau se desfac numai prin
intermediul statului, acesta beneficiind astfel de libertatea de a fixa pre țuri de
monopol, care sunt mult peste valoarea real ă a bunurilor respective; cu aceast ă
ocazie, se realizeaz ă resurse financiare publice importante, chiar de c ătre stat.
Monopolurile fiscale de acest gen sunt instituite în țări precum: Italia (tutun
și chibrituri), Germania (alcool), Spania (tutun și petrol) etc.
În România, s-a instituit un monopol fiscal par țial în anul 2000, prin
Ordonan ța de Urgen ță nr. 181 din 26.10.2000 asupra comercializ ării alcoolului
etilic rafinat și a alcoolului tehnic, ca produse finite rezultate din procesul de
rafinare a alcoolului brut; prin reglementarea în cauz ă s-a interzis circula ția și
comercializarea alcoolului brut, a alcoolului etilic rafinat și a alcoolului tehnic din
producția intern ă, între agen ții economici, indiferent de calitatea acestora, în

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
150
special pentru înl ăturarea fenomenelor de evaziune fiscal ă care se manifestau în
acest domeniu. Cum probabil rezultatele acestei m ăsuri au fost îns ă sub
așteptări, în anul 200 1 s-a renun țat la acest monopol.
9.4. Alte taxe
Taxele nu sunt altceva decât o alt ă formă a impozitelor indirecte, fiind
datorate în schimbul unor prest ări de servicii pe care le efectueaz ă instituțiile
publice, notariale etc. pentru diverse persoane fizice sau juridice. De obicei
nivelul lor este superior costului acestor servicii, situa ți e î n c a r e d i f e r e n țele
respective nu reprezint ă altceva decât veritabile elemente de impozite; în situa ția
în care aceste servicii sunt realizate de unit ăți private (notariate etc.), diferen țele
sunt reflectate direct în profitul acestor unit ăți.
După felul și specificul unit ăților care presteaz ă aceste servicii pe
domenii , taxele pot fi clasificate în:
1)Taxe judec ătorești;
2)Taxe ale notariatelor;
3)Taxe consulare;
4)Taxe ale unit ăților administrative.

1) Taxele judec ătorești sau taxele judiciare de timbru
Reprezint ă plata serviciilor prestate de c ătre instan țele judec ătorești, de
Ministerul Justi ției și Parchetul de pe lâng ă Curtea Suprem ă de Justi ție, pentru
cererile adresate acestor institu ții.
Din punctul de vedere al taxelor judiciare de timbru ac țiunile și cererile se
împart în urm ătoarele categorii:
/G83 acțiuni și cereri evaluabile în bani;
/G83 acțiuni și cereri neevaluabile în bani;
/G83 acțiuni și cereri pentru care legea stabile ște un regim distinct de taxare,
cum ar fi:
– acordarea personalit ății juridice;
– dreptul de autor și inventator;
– cereri neevaluabile în bani în materie comercial ă;
– raporturile de familie;
– cereri pentru exercitarea c ăilor de atac împotriva hot ărârilor judec ăto-
rești;
– și alte opt situa ții de mai mic ă importan ță.

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
151
Plătitori ai acestor taxe sunt persoanele fizice și juridice beneficiare de
serviciile instan țelor judec ătorești, ale Ministerului Justi ției sau ale Parchetului de
pe lângă Curtea Suprem ă de Justiție.
Suportatorul este partea căzută în preten ție, potrivit Codului de procedur ă
civilă. În caz de scutiri (partea care a introdus ac țiunea a fost scutit ă) și partea
căzută în preten ție beneficiaz ă de aceast ă scutire.
Taxele judiciare de timbru pot fi cuantificate prin:
a) sume fixe; b) cote procentuale propor ționale;
c) cote procentuale pe tran șe de valori .
a) Taxele fixe sunt exprimate în sume absolute și se aplic ă asupra
acțiunilor și cererilor neevaluabile în bani, dar și a celor evaluabile în bani pentru
care prin lege s-a stabilit o tax ă în sumă fixă.
b) Taxele propor ționale și pe tran șe de valori, exprimate în procente, se
aplică acțiunilor și cererilor evaluabile în bani și se calculeaz ă la valoarea supus ă
taxării. De obicei, se consider ă acțiuni și cereri evaluabile în bani cele ale c ărui
obiect îl reprezint ă un drept patrimonial. Valoarea la care se calculeaz ă taxele
judiciare este cea prev ăzută în cererea ac țiunii. Dac ă instanța are dubii în
această privință sau dac ă valoarea este contestat ă de către o parte, valoarea de
taxare se stabile ște prin expertiz ă.
Când o ac țiune are mai multe capete de cerere cu finalit ăți diferite, dintre
care unele evaluabile și altele neevaluabile, taxele judiciare de timbru se dato-
rează distinct pentru fiecare cap ăt de cerere dup ă natura lui, cu excep ția
cazurilor în care prin lege se prevede altfel.
Când ac țiunea sau cererile introduse sunt comune pentru mai multe
persoane, taxele se suport ă în mod solidar. Cererile pentru repunerea pe rol a
procesului a c ărui judecare a fost suspendat ă atrage dup ă sine o tax ă datorată
de 50% din taxa judiciar ă cuvenită.
Determinarea taxei se face de c ătre instan țele judec ătorești, de către
Ministerul Justi ției sau de Parchetul de pe lâng ă Curtea Suprem ă de Justiție.
Dacă în cazul intabul ării imobilelor se constat ă fragmentarea valorilor, în
scopul sustragerii de la plata taxelor judiciare, se refuz ă efectuarea opera țiunii
până la plata integral ă a taxei.
Plata taxei judiciare se face anticipat. Cu totul excep țional, instan țele
judecătorești pot re ține cereri sau ac țiuni netimbrate sau insuficient timbrate,
obligând partea s ă achite taxa pân ă la primul termen de judecat ă.

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
152
Taxele judiciare se pl ătesc:
– în numerar;
– prin timbre fiscale (pentru taxe pân ă la 30.000 lei);
– prin ordin de plat ă.
2) Taxele de timbru pentru activitatea notarial ă
Actele și serviciile notariale care intr ă în obiectul de activitate al notarilor
publici sunt supuse taxei de timbru. Pentru actele notariale îndeplinite de
secretarii prim ăriilor din comunele și orașele unde func ționează birouri ale nota-
rilor publici se percep taxe de timbru reduse (între 10.000 lei și 30.000 lei.).
Plătitorii sunt persoanele fizice și/sau juridice care solicit ă îndeplinirea
actelor și serviciilor notariale.
Taxele de timbru notariale se clasific ă în trei categorii, în func ție de
natura actului sau a serviciului prestat, evaluabil sau neevaluabil în bani:
a) taxe de timbru în cot ă procentual ă regresiv ă (descresc ătoare) , pe tranșe
de valoare progresiv ă în raport cu pre țul, ori cu evaluarea imobilelor sau a masei
succesorale, dup ă caz;
b) taxe de timbru în cot ă procentual ă fixă, proporțională cu prețul sau cu
evaluarea bunurilor mobile și imobile (altele decât cele scutite de Ministerul
Finanțelor Publice)
c) taxe de timbru în sum ă fixă, pentru actele și serviciile notariale al c ăror
obiect este neevaluabil în bani.
Taxele se datoreaz ă anticipat, cu excep ția procedurii pentru succesiuni,
care se datoreaz ă până la eliberarea certificatului de mo ștenitor.
Pentru cazurile în care exist ă dubii în ceea ce prive ște valoarea bunurilor
care fac obiectul taxei de timbru, Camera Notarilor Publici poate solicita experti-
zarea acelor bunuri, timp în care notarii publici vor amâna încheierea actelor. Contravaloarea acestei expertize o suport ă Camera Notarilor Publici.
În cazul schimbului de imobile, valoarea la care se face taxarea este cea
mai mare valoare a imobilului. La constituirea drepturilor reale imobiliare, altele decât drepturile de proprietate, taxele de timbru se stabilesc la valoarea decla-
rată de către părți, dar nu mai pu țin de 80% din valoarea de circula ție stabilit ă pe
bază de expertiz ă.
În situația în care la autentificarea actelor sunt cuprinse mai multe opera-
țiuni juridice, taxele se stabilesc pentru fiecare opera țiune juridic ă în parte și se
percep cumulat.
Sunt situa ții în care, pentru anumite acte notariale, taxa se percepe o
singură dată (donații, uzufruct, autentificarea înstr ăinării construc ției aflate pe
terenul concesionat, vânz ările unui bun c ătre mai mul ți cumpărători și viceversa).

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
153
Încasarea – taxarea se face:
– pentru persoanele fizice – în numerar;
– pentru persoanele juridice
/G83 în numerar, pân ă la 30.000 lei;
/G83 prin virament, cu ordin de plat ă, peste aceast ă sumă.
3. Taxele consulare se încaseaz ă de către ambasade, consulate și alte
instituții publice, îns ărcinate cu asemenea servicii, pentru eliberarea de acte, de
certificate sau pentru acordarea de vize.
4. Taxele de administra ție sunt denumite în acest fel deoarece ele se
încaseaz ă de organele administra ției de stat centrale și locale, pentru prest ările
de servicii pe care le realizeaz ă în favoarea persoanelor fizice sau juridice:
eliberări de autoriza ții de func ționare, autentific ări de acte, certificate, adeverin țe
etc. Serviciile prestate de aceste institu ții publice locale și centrale îmbrac ă de
obicei forma serviciilor notariale și a celor de administra ție.

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
154
Bibliografie

Anghelache G., ( 1997), „ Piețe de capital și tranzac ții bursiere “, Editura
Didactică și Pedagogic ă, București.
Anghelache G., ( 1999), „ Finanțe – moned ă“, Editura ERA, Bucure ști.
Anghelache G., (2000), „Bursa și piața extrabursier ă“, Editura Economic ă,
București.
Anghelache G., – coordonator (2003), “Pie țe de capital și burse de valori“,
Teste gril ă și aplicații, Editura Economic ă, București.
Antoniu N., Neagoiu I., Adochi ței M., Cristea H., Dumitrescu D., Ilie V.,
(1993), „ Finanțele întreprinderilor “, A.S.E. Bucure ști.
Bălănescu R., B ălășescu F., Moldovan E., ( 1994), „ Sistemul de impozite “,
Editura Economic ă, București.
Bistriceanu Gh.D., Negrea E.Gr., P ătrășcoiu L., ( 1997), „ Finanțe și credit “,
Editura Didactic ă și Pedagogic ă, București.
Belean P., ( 1995), „ Posibilități de perfec ționare a activit ății Trezoreriei
Finanțelor Publice “, Revista finan țe, credit, contabilitate, nr. 2-3, Bucure ști.
Belean P., (2000) „ Trezoreria Statului în România “ – Evolu ție, structur ă
organizatoric ă, coordonate ale contabilit ății, Editura Vasile Goldi ș – University
Press, Arad.
Bodnar M., P ătrășcoiu L., Roxin L., ( 1994), „ Finanțe – Moned ă“, Editura ASE,
București.
Cioflan E., ( 1993), „ Fiscalitate “, Editura Academia Universitar ă București.
Cristea H., Pirtea M.G., ( 1999), „ Finanțele întreprinderii “, Editura Mirton,
Timișoara
Drehuță E., Neam țu Gh., Voicu E., (2000), „ Bugetul public și contabilitatea
unităților bugetare “, Editura Agora, Bac ău.
Gaftoniuc S., ( 1995), „ Finanțe internaționale “, Editura Economic ă, București.
Gordon O., ( 1989), „ Le Trésor et le financement de l’Etat “, La Documen-
tation francaise, Paris.
Jurgensen P., Lebegue D., ( 1988), „Le Trésor et la politique financier e“,
Editura Montchrestien, Paris.

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
155
Klein J., Marios B., ( 1998), „Gestion et stratégie financieres internatio-
nales “, Bordas, Paris.
Manolescu Gh., ( 1997), „ Moneda și ipostazele ei “, Editura Economic ă,
București.
Manolescu Gh., ( 1997), „ Buget, abordare economic ă și financiar ă“, Editura
Economic ă, București.
Matei Gh., ( 1994), „ Finanțe generale “, Editura Mondo E.C., Craiova.
Moșteanu T., (2000), „ Buget și Trezorerie Public ă“, Editura Style, Bucure ști.
Muzellec R., „Finances Publiques Notion essentielles“, Edit Sirey, Edi ția nr. 7.
Neurrisse A., ( 1986), „ Le Tésorier – Payeur Général “, Presses Universitaires
de France, Paris.
Popescu D., Belean P., ( 1997), „ Propuneri pentru îmbun ătățirea impozitului
pe venit “, Revista finan țe, credit, contabilitate, nr. 11-12, Bucure ști.
Popeang ă V., (1996), „ Finanțele locale în România în perioada de
tranziție“, Universitatea din Craiova, Facultatea de Științe Economice, Craiova.
Stolojan Th., Tatarcan R., (2000), „ Integrarea și politica fiscal ă european ă“,
Editura Infomarket, Bra șov.
Sempé H., ( 1989), „ Budget et Trésor “, Deuxieme Edition, Edi ția Cujos,
Paris.
Stancu I.,( 1996), Finanțe – „ Teoria pie țelor financiare , Finanțele
întreprinderilo r, Analiza și gestiunea financiar ă“, Editura Economic ă, București.
Stancu I., ( 1998), „ Finanțe“, Ediția a doua revizuit ă și adăugită, Editura
Economic ă, București
Talpoș I., (1995), „ Finanțele României “, Editura Sedonia, Timi șoara.
Topciu C., ( 1993), „ Fiscalitate “, Academia de Studii Economice, Bucure ști.
Toma M., ( 1994), „ Finanțe și gestiune financiar ă“, Editura Didactic ă și
Pedagogic ă, R.A., Bucure ști.
Tufan C., Tempea I., ( 1999), „ Taxa pe valoare ad ăugată în România “,
Editura ALL BECK, Bucure ști.
Ungureanu M.A., ( 1996), „ Organizarea și conducerea Trezoreriei Finan țelor
Publice în condi țiile economiei de pia ță în România “, Editura Conphys, Râmnicu
Vâlcea.
Văcărel I., (1998), „ Spre o nou ă filosofie în materie de resurse financiare
publice “, Revista Economistul nr. 60.

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
156
Văcărel I., Bercea F., Anghelache G., Bistriceanu Gh.D., Bodnar M.,
Stolojan Th., Mo șteanu T., ( 1992), „ Finanțe Publice “, Editura Didactic ă și
Pedagogic ă, R.A., Bucure ști.
Văcărel I., Anghelache G., Bistriceanu Gh.D., Mo șteanu T., Bercea F.,
Bodnar M., Georgescu F., ( 1999), „ Finanțe Publice “, Ed. a II-a, Editura Didactic ă
și Pedagogic ă, R.A., Bucure ști.

*** Legea contabilit ății publice din 29 iulie 1929.
*** Legea contabilit ății nr. 82/1991 cu modific ările și complet ările ulterioare.
*** Legea finan țelor publice nr. 10/29.01.1991.
*** Legea nr. 33/29.03. 1991 privind activitatea bancar ă, republicat ă în
Monitorul Oficial al României nr. 70/03.04. 1991
*** Legea nr. 34/29.03. 1991 privind statutul B ăncii Naționale a României,
publicată în Monitorul Oficial al României nr. 70/ 03.04. 1991.
*** Legea 69/26. 11.1991, Legea administra ției publice locale, publicat ă în
Monitorul Oficial al României nr. 79/ 18.04.1996.
*** Legea nr. 72/ 12.07.1996 privind finan țele publice, publicat ă în Monitorul
Oficial al României nr. 152/17.07.1996.
*** Legea finan țelor publice locale nr. 189 cu modific ările și complet ările
ulterioare, publicat ă în Monitorul Oficial al României nr. 404/ 22. 10.1998.
*** Legea nr. 101/26.05.1998 privind statutul B ăncii Naționale a României,
publicată în Monitorul Oficial al României nr. 203/ 0 1.06.1998.
*** Legea nr. 58/05.03. 1998 – Legea bancar ă, care abrog ă Legea
nr. 33/23.03. 1991 privind activitatea bancar ă, publicat ă în Monitorul Oficial al
României nr. 121/23.03.1998.
*** Legea Datoriei Publice nr. 8 1, publicat ă în Monitorul Oficial al României
nr. 215/17.05.1999
*** Legea pentru aprobarea Ordonan ței de Urgen ță a Guvernului
nr. 29/2002 privind instituirea unor m ăsuri pentru diminuarea datoriei publice,
publicată în Monitorul Oficial al României nr. 395/ 10.06.2002.
*** Legea finan țelor publice nr. 500, publicat ă în Monitorul Oficial al
României nr. 597/ 13.08.2002.
*** Legea nr. 57 1/2003 privind Codul fiscal publicata in M.O. 927 din 23
decembrie 2003.

Finanțe publice I – Prof. univ. dr. Gabriela ANGHELACHE
157
*** Ordonan ța de Urgen ță a Guvernului nr. 115, pentru notificarea
amendamentelor la aranjamentul „stand-by“ între România și Fondul Monetar
Internațional, publicat ă în Monitorul Oficial al României nr. 729/07. 10.2002.
*** Ordonan ța de Urgen ță a Guvernului nr. 147 privind unele reglement ări
financiare începând cu anul 2003, publicat ă în Monitorul Oficial al României
nr. 821/13.11.2002.
*** Ordonan ța de Urgen ță privind formarea și utilizarea resurselor derulate
prin Trezoreria Statului nr. 146, publicat ă în Monitorul Oficial al României
nr. 824/14.11.2002.
*** Code général des impots, Dalloz, Paris, 1993.
*** Reforma finan țelor locale în Europa Central ă și de Est. Consiliul Europei
Strasbourg, 15 septembrie 1992. Raport preg ătit de un grup de exper ți asupra
finanțelor locale.
*** Dicționarul Enciclopedic român, Editura Politic ă, București, 1964, Vol. II.
*** Dicționarul Explicativ al limbii române, Edi ția a II-a, Univers enciclo-
pedic, Bucure ști, 1998.