. Finante Publice. Coeficientul de Devansare a Acresterii Pib de Catre Cresterea Cheltuielilor Pu

1. Conținutul, Funcțiile și rolul finanțelor publice.

1.1. Conceptul de finanțe

1.2. Funcțiile finanțelor publice

1.3. Rolul finanțelor publice

1.1. Conceptul de finanțe

În literatura de specialitate se utilizează mai multe expresii care fac parte din familia cuvântului finanțe cu sensuri apropiate sau diferite după caz: finanțe, finanțe publice, finanțe private, finanțele întreprinderii.

Cuvântul finanțe își are originea în limba latină. În secolele XIII – XIV, se utilizau expresiile finantia, financias, financia pecuniaria, toate având sensul de plată în bani. Se presupune că aceste expresii derivă de la cuvântul finis utilizat adesea cu sensul de termen de plată.

În Franța, în secolul al XV–lea se foloseau expresiile homes de finances și financiers expresii care desemnau arendașii de impozite și persoanele care încasau impozitele regelui, finance care desemna o sumă de bani, un venit al statului, finances care desemna întregul patrimoniu al statului.

În limba germană, în secolele XV – XVII se întâlneau expresiile finanz însemnând plată în bani și finanzer care desemna cămătarul.

În România, încă din secolul al XIX–lea sa utiliza noțiunea de fisc care desemna autoritatea finaciară (fiscală) ce încasa impozitele, taxele, amenzile.

În sens larg finanțele reprezintă relațiile, operațiile bănești care se desfășoară într-o economie, sau și mai simplu tot ceea ce înseamnă bani, tot ceea ce poate fi cuantificat în bani.

Ex: viața nu poate fi cuantificată în bani, prietenia, o relație socială, respectul etc.

Practic, pornind de la noțiunea de finanțe există în prezent două expresii care cumulate reprezintă totalitatea finanțelor și anume:

finanțele publice și

finanțele private.

Oamenii trăind într-o comunitate manifestă o serie de nevoi iar conștientizarea nevoilor generează interese. Interesele conduc la o serie de acțiuni (activități) menite să satisfacă nevoile respective. Subiecții nevoilor sunt oamenii și colectivitățile în care trăiesc iar obiectul nevoilor sunt utilitățile adică bunurile și serviciile necesare acoperirii acestora. În economia modernă nevoile oamenilor (colectivităților) sunt numeroase și variate și au o dimensiune întotdeauna mai mare decât cea a utilităților:

NEVOI > UTILITĂȚI (cheltuieli mai mari decât resurse).

Forma utilităților se realizează pe de o parte prin acțiuni private și pe de altă parte prin acțiuni publice.

În literatura de specialitate există mai multe opinii în ceea ce privește definirea finanțelor publice. O definiție generală a finanțelor publice este că ele reprezintă totalitatea mijloacelor bănești prelevate la dispoziția statului și autorităților locale, necesare acoperirii cheltuielilor publice.

În ceea ce priveste finanțele private ele cuprind resursele, cheltuielile, împrumuturile, creanțele de încasat și obligațiile de plată ale persoanelor juridice private (agenți economici, societăți comerciale, băncile, societățile de asigurări etc.) și a persoanelor fizice care nu pot să fie decât private.

Sfera finanțelor publice este în concluzie mai restrânsă decât aceea a relațiilor bănești din economie, în care sunt cuprinse.

De precizat că existența finanțelor publice înseamnă îndeplinirea a două condiții esențiale:

existența staului (indiferent dacă vorbim de guvern, de parlament sau de colectivități locale)

existența banilor.

Derularea finanțelor publice presupune:

lipsa contraprestației directe și imediate;

efectuarea prelevării prin constrângere.

Relatiile financiare se nasc prin transferal de valoare care se deruleaza in dublu sens:

de la contribuabili (persoane fizice și juridice) la autoritățile statului;

de la autoritatea statului catre contribuabil.

Schematic aceste transferuri se prezintă astfel:

Contribuabili – impozite, taxe, contributii – Stat

Stat – pensii, ajutor de șomaj, ajutor social, subvenții, alocații pentru copii – Contribuabili.

Aceste transferuri de valoare au la baza principiul solidaritatii sociale:

contribuie mult – primesc puțin;

contribuie puțin – primesc mult (Ex. pensiile).

Disciplina finanțelor publice prezintă relații foarte puternice cu știintele economice, juridice și politice.

legătura cu științele economice este dată de faptul că finanțele publice constitue o ramură a stiințelor economice.

legăturile strânse ale finanțelor publice cu științele juridice sunt date de faptul că resursele publice (impozite, taxe, contribuții) sunt realizate în baza unor acte legislative (legi, hotărâri, ordonanțe, ordine, decrete) iar cheltuielile publice se efectuează tot în baza unor actele gislative (legea bugetului de stat, legea bugetului asigurărilor sociale).

legătura cu științele politice este dată de faptul că factorul politic este cel care gestionează finanțele publice.

1.2. Funcțiile finanțelor publice

În literatura de specialitate există mai multe opinii privind numărul funcțiilor finanțelor publice, dar sintetizând ajungem la concluzia ca există două funcții principale unanim recunoscute

funcția de repartitie

funcția de control.

1. Funcția de repartiție contribuie la repartizarea produsului intern brut (PIB) în două etape succesive și anume:

etapa de constituire a fondurilor publice (resursele publice);

etapa de distribuire a resurselor publice.

Constituirea fondurilor publice are drept scop identificarea surselor din care pot fi effectuate prelevari catre fondurile publice si de asemenea caile prin care prelevarile respective sunt atrase la fondurile publice (toate aceste proceduri reprezinta asezarea impozitelor).

Susele de constituire a fondurilor se formeaza atit in patrimonial privat cât si in cel publice. In cadrul acestora se formeaza resurse primare sub forma de profit, beneficii, salarii, dobinzi, dividente. Din aceste venituri primare se produc prelevarile fiscale (impozite, taxe, contributii) pentru realizarea fondurilor publice. Intotdeauna termenul de prelevări se foloseste atunci cind au loc transferuri de venit din patrimoniu privat in patrimonial statului. Intotdeauna se inregistreaza varsaminte atunci cind au loc transferuri din patrimonial public catre patrimonial de stat, deoarece nu se schimba forma de proprietate. Principalele canale, metode prin care se produc prelevarile si varsamintele sunt numeroase, ele putind lua forma impozitelor taxelor, contributiilor (de asigurări sociale, de sanatate. De somaj) si imprumuturile.

La constituirea fondurilor publice participa in proportii diferite in functie de capacitaea lor financiara: societati comerciale (agentul economic cel care desfasoara activitate economica); institutii publice (politia); personae fizice (populatia); personae fizice si juridice rezidente in strainatate.

Distribuția fondurilor publice consta in repartizarea acestora pe destinatii sub forma cheltuielilor publice. Aceste destinatii constituie categoriile de cheltuieli publice.

Fondurile publice au reprezentat intotdeauna o problema pentru fiecare economie in parte. Datorita faptului ca cererea de resurse publice este mai mare decit oferta (cheltuieli>venituri) autoritățile publicve trebuie să trieze si sa ierarhizeze importanta unor categorii de cheltuieli in raport cu celelalte.

Distribuția resurselor publice reprezintă de fapt dimensiunea volumului cheltuielilor publice pe destinații și anume pentru:

-învățământ, cultură, sănătate (cheltuieli social-culturale);

-asigurări și protecție sociala (cheltuieli social-culturale);

-apărarea natională;

-ordine publică (ministerul de interne);

-acțiuni economice;

-datoria publică.

În cadrul fiecarei destinatii resursele publice sunt desfasurate pe beneficiar, obiective si actiuni. De asemenea distribuirea cheltuielilor publice pe destinatii are si urmatoare clasificare pentru:

-plata salariilor (cheltuieli de personal);

-procurări de materiale și plata serviciilor;

-subvențiile;

-transferuri sociale (pensii, alocații, burse, ajutoare);

-investițiile.

Necesitatea constituirii resurselor publice la dispozitia statului in vederea indeplinirii functiilor si sarcinilor sale se resimte in toate tarile indifferent de gradul de dezvoltare economica, dar situatia cea mai nefavorabila se intilneste in tarile slab dezvoltate si in tranzitie.

Astfel in tarile cu economie dezvoltata cu un PIB (mai mare de 20.000 euro pe locuitor) marea majoritate a resurselor publice sunt destinate activitatilor cu character social. In aceste economii cheltuielile de tip economic sunt mai redusa fiindca functioneaza economia. Activitatea economica a statului este redusa la minim. La polul opus in tarile cu economie in tranzitie care inregistreaza un PIB/Loc intre 500 si 10.000 euro ponderea cea mai mare a cheltuielilor publice este in scopul activitatilor economice pentru simplu motiv ca economia are nevoie de sustinere din partea statului si pentru ca activitatea economica a statului este consistenta, in acelasi timp sufera cheltuielile sociale care chiar daca inregistreaza un % important nu sunt suficiente.

2. Funcția de control – este indeplinita concomitant cu functia de repartitie dar are o sfera de manifestare mult mai larga decit aceasta deoarece vizeaza pe linga constituire si repartizare resurselor publice si finalitatea acestora, modul de utilizare. Intre cele 2 functii exista raporturi de interconditionare. Adica repartitia ocaziuoneaza controlul iar controlul determina un anumit mod de mobilizare si alocarea a resurselor prin repartitie.

Necesitaea functiei de control a finanțelor publice decurge din faptul ca resursele publice aprtin intregii societati, ele constituind o buna parte din PIB. Controlul statului are o sfera larga de mnifestare cuprinzind toate domeniile vietii sociale care tin de sectorul public (activitate economica, culturala, educative, medicala).

Controlul financiar se exercită în patru faze astfel:

repartiția urmareste:

proveniența resurselor

nivelul acestor resurse;

modul de asigurare a echilibrului între necesarul de resurse publice si posibilitatile de procurare;

producția – controlul financiar urmareste productia realizata in controlul public;

schimbul in sectorul public controlul urmareste daca produsele realizate in unitatile economice cu capital de stat se realizeaza ca marfuri, daca oferta corespunde cererii si daca veniturile prin preturile practicate acopera cheltuielile de productie si realizeaza un anumit profit;

consumul controlul financiar vizeaza atit consumul unitatilor economice cu capital de stat cit si consumul institutilor publice.

În România controlul financiar se exercita de organelle specializate ale curtii de control: Ministerul Finanțelor.

1.3. Rolul finanțelor publice

Din exercitarea functiilor finanțelor publice rezulta si rolul pe care acestea il au in viata economica si sociala.

Distingem 3 roluri ale finanțelor publice:

rolul financiar (tradițional);

rolul economic (intervenționist);

rolul social.

Rolul financiar (tradițional ) s-a manifestat de la conturarea finanțelor ca stiinta considerinduse ca finanțele publice au rolul exclusive de a mobilize resursele publice sis a le acorde destinatiile pe categorii de cheltuieli. Acest rol financiar (de finantare) se mentine si in present cu singura diferenta dar foarte importanta ca au o alta dimensiune.

Rolul economic (intervenționist) in prima faza acesta nu exista puninduse prima data problema interventionismului in urma crizei din 1929 cind sa recunoscut esecul pietei in repartizarea eficienta a resurselor unei tari. Sa recunoscut astfel ca o parte din resurse sau concentrate in domenii nerentabile forminduse o productie pentru care nu mai exista cerere (in 1929 acea productie a fost petrolul) rezultind o scadere dramatica a pretului productiei respective, din acest moment statul a inceput sa intervina in economie fie in calitate de agent economic (a prelua acele firme) fie pe calea modelelor economice de influentare a evolutiei unui anumit sector.

În calitate de agent economic statul isi construieste propriul patrimoniu (intreprinderi, institutii)estinatiile pe categorii de cheltuieli. Acest rol financiar (de finantare) se mentine si in present cu singura diferenta dar foarte importanta ca au o alta dimensiune.

Rolul economic (intervenționist) in prima faza acesta nu exista puninduse prima data problema interventionismului in urma crizei din 1929 cind sa recunoscut esecul pietei in repartizarea eficienta a resurselor unei tari. Sa recunoscut astfel ca o parte din resurse sau concentrate in domenii nerentabile forminduse o productie pentru care nu mai exista cerere (in 1929 acea productie a fost petrolul) rezultind o scadere dramatica a pretului productiei respective, din acest moment statul a inceput sa intervina in economie fie in calitate de agent economic (a prelua acele firme) fie pe calea modelelor economice de influentare a evolutiei unui anumit sector.

În calitate de agent economic statul isi construieste propriul patrimoniu (intreprinderi, institutii) pe care le concentreaza de obicei in sectoare neprofitabile sau neatractive pentru capitalul privat, sau statulk incearaca sa influenteze evolutia economica a unei anumite activitati prin acordarea dfe sprijin financiar (imprumuturi, subventii, facilitate fiscale) sau unor intreprinderi private sau dimpotriva retrage acest sprijin daca statul doreste ca sa se restringa activitatea respectiva.

Rolul social. Îndeosebi dupa primul razboi mondial, intre atributii au intrat si activitatile cu caracter social. Primele asemenea actiuni au constat in acordarea de pensii veteranilor si urmasilor lor, incepind sa acorde cu ocazia crizei din 1929 ajutoare de somaj pentru forta de munca care nu mai avea de lucru. De-a lungul timpului statul a inceput sa finanțeze invatamintul, sanatatea, adica a inceput sa-si assume responsabilitati pentru mentinerea unui nivel minim de trai si pentru crearea conditiilor de munca.

Implicarea sociala a statului a dus la aparitia unui nr tot mai mare de impozite, contributii.

2. Politica finaNciarĂ

2.1. Conceptul de politică financiară

2.2. Metode de politică financiară

2.3. Aparatul financiar

2.1. Conceptul de politică financiară

Deși între finanțe și politica financiară există o legătură strânsă acestea nu trebuie confundate.

Politica financiară este componenta principală a politicii economice a unui stat.

Politica financiară cuprinde la rândul ei mai multe politici dintre care se detașează politica bugetară. O altă politică importantă, componentă a politicii financiare este politica socială.

Pretutindeni politica financiară reflectă optica guvernului aflat la putere, astfel încât măsurile și deciziile din domeniul financiar reflectă și poartă interesele grupului aflat la putere.

În literatura de specialitate există însă foarte multe opinii cu privire la aceste tipuri de politici financiară, bugetară, fiscală și de cheltuieli:

Paul A. Samuelson, în lucrarea sa de referință "Economics", emite mai multe definiții ale politicii fiscale:

"Politica fiscală este sinonimă cu puterea de a percepe impozite și cu puterea de a cheltui."

"Politica fiscală este un proces de modelare a impunerii fiscale și a cheltuielilor publice în vederea diminuării variațiilor specifice ciclului economic și a protejării de inflația puternică sau volatilă a unei economii caracterizate printr-un ritm susținut de creștere și un grad sporit de ocupare a forței de muncă."

Paul A. Samuelson utilizează expresia de politică fiscală cu sensul de politică bugetară, referindu-se atât la resursele financiare publice cât și la cheltuielile publice.

Iulian Văcărel, în lucrarea "Finanțe publice" definește politica financiară și prezintă principalele domenii de manifestare ale acesteia:

"Politica financiară cuprinde metodele și mijloacele concrete cu privire la procurarea și dirijarea resurselor financiare, precum și instrumentele, instituțiile și reglementările financiare utilizate de stat pentru influențarea proceselor economice și a relațiilor sociale, într-o etapă determinată."

"Principalele domeniile de manifestare a politicii financiare sunt: domeniul cheltuielilor publice, domeniul resurselor financiare publice, domeniul creditului bancar și domeniul asigurărilor de bunuri, persoane și răspundere civilă."

Iulian Văcărel pune accent pe politica financiară a statului în domeniile cheltuielilor și resurselor publice. Politica promovată în domeniul cheltuielilor publice trebuind să stabilească mărimea, destinația și structura optimă ale acestor cheltuieli, să definească obiectivele ce trebuie atinse prin efectuarea diferitelor categorii de cheltuieli, să precizeze căile, metodele și instrumentele ce trebuie folosite pentru ca obiectivele respective să fie realizate cu minimum de efort financiar, iar politica promovată în domeniul resurselor financiare publice trebuind să stabilească volumul și proveniența resurselor ce pot fi mobilizate de stat, în condiții normale, la fondurile publice de resurse financiare, metodele de prelevare ce urmează a fi utilizate, precum și obiectivele ce trebuie atinse de instrumentele fiscale folosite în procesul constituirii fondurilor respective.

Iar Florin Georgescu, în aceeași lucrare, prezintă politica fiscală ca și componentă a politicii financiare, alături de politica bugetară, definindu-le astfel:

"Politica financiară reprezintă ansamblul măsurilor, acțiunilor și instrumentelor de colectare a resurselor financiare și de utilizare a acestora în scopul satisfacerii consumului de bunuri publice.

Politica fiscală reprezintă politica prin care se stabilesc sursele, metodele de prelevare și veniturile fondurilor publice.

Politica bugetară reprezintă expresia dimensionării și ierarhizării cheltuielilor publice prin acțiuni și instrumente specifice."

Carmen Corduneanu, în lucrarea "Sistemul fiscal în știința finanțelor", prezintă politica fiscală astfel:

"Politica fiscală reprezintă ansamblul deciziilor de natură fiscală luate de factorul de decident public, în scopul asigurării resurselor financiare, destinate finanțării nevoilor publice și a realizării unor finalități de natură economico-sociale, în condițiile în care asupra economiei acționează factori reali sau obiectivi, a căror tendință nu este exclusiv ciclică."

"Politica fiscală constituie una din variabilele instrumentale de care centrul de decizie publică dispune, iar acțiunea sa asupra variabilelor endogene sau obiective din economie se realizează prin intermediul sistemului fiscal."

"Politica fiscală cuprinde ansamblul deciziilor prin care se realizează modelarea structurală a sistemului fiscal și se asigură funcționarea acestuia, în scopul obținerii finalităților dorite de decidentul public în economie."

"Politica fiscală reflectă opțiunea guvernului fiecărei țări privind alegerea criteriilor de stabilire a dreptului de a impune și a tehnicilor de impunere."

Alte definiții ale politicii fiscale, precum și ale politicii bugetare, sunt cuprinse în dicționarele de economie:

Dicționar macmilian de economie modernă:

"Politica fiscală se referă, în general, la utilizarea impozitării și cheltuielilor guvernamentale în vederea reglării nivelului agregat al activității economice."

Niță Dobrotă, coordonator – Dicționar de economie:

"Politica fiscală reprezintă, concepția, măsurile și acțiunile statului privind impozitele și rolul lor în formarea veniturilor bugetare și în finanțarea cheltuielilor publice, tipurile de impozite, perceperea și folosirea lor ca instrument de stimulare a creșterii economice. "

"Politica bugetară desemnează concepția și acțiunile statului privind veniturile și cheltuielile publice, căile și mijloacele de mobilizare a încasărilor, tipurile și dimensiunile cheltuielilor prin care se poate interveni direct împotriva șocurilor și instabilității, pentru relansare economică. Ea este însăși politica veniturilor și cheltuielilor bugetare."

Maria – Mariana Dobran – Dicționar economic explicativ:

"Politica fiscală reprezintă o anumită concepție a statului, precum și un ansamblu de măsuri și acțiuni privind rolul impozitelor în sistemul veniturilor bugetare, tipurile de impozite, perceperea și modul de folosire a acestora, ca instrument de stimulare a creșterii economice, felul în care este gândită fiscalitatea în țara respectivă."

"Politica fiscală determină, în mare măsură veniturile statului, capacitatea lui de a-și finanța cheltuielile și de a-i proteja pe cei slabi. "

"Politica bugetară este componentă a politicii financiare a statului privind veniturile bugetare, căile și mijloacele de mobilizare a acestora, utilizarea lor pe anumite destinații care să servească stabilității și dezvoltării economice."

Concluzia care se desprinde este că politica fiscală este denumită, uneori, în literatura de specialitate și politică financiară și politică bugetară. Din punctul meu de vedere politica financiară include politica bugetară. Dacă ținem cont că bugetul cuprinde venituri și cheltuieli, iar veniturile sunt realizate prin intermediul politicii fiscale, atunci cheltuielile sunt realizate prin intermediul politicii cheltuielilor publice, pentru că utilizarea expresiei de politică bugetară pentru a ne referi doar la cheltuieli este forțată având în vedere componența bugetului. Practic politica financiară a unui stat se realizează, în domeniul resurselor financiare publice, prin intermediul politicii fiscale, iar în domeniul cheltuielilor publice prin intermediul politicii cheltuielilor publice.

Dar tot atât de adevărat este și faptul că politica fiscală și politica cheltuielilor publice sunt interdependente și nu pot fi privite separat, ci doar împreună. Practic politica bugetară, ca și componentă a politicii financiare, include atât politica fiscală cât și politica cheltuielilor publice.

Politica fiscală și politica cheltuielilor publice se manifestă, în practică, prin bugetul public național.

Conform articolului 137, alin. (1), din Constituția României:

"Bugetul public național cuprinde bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat și bugetele locale ale comunelor, ale orașelor și ale județelor."

Prevederile constituționale, în special cele care definesc bugetul public național, sunt deosebit de importante pentru definirea a însăși noțiunilor de finanțe publice și politică financiară, respectiv politică fiscală.

Bugetul public național ar trebui să reprezinte documentul de sinteză pentru toate veniturile și cheltuielile publice dintr-o țară. Dar, în România, nu a existat și nu există o Lege a bugetului public național și nu s-a elaborat niciodată un buget public național.

2.2. Metode de politică financiară

Politica financiară operează cu două tipuri de metode:

metode economice;

metode extraeconomice.

Metodele economice cuprind pirghiile financiare, adica instrumente de reglare indirecte. Pirghiile financiare sunt metode de interventie prin care guvernul utilizeaza impozitele, taxele, imprumuturile, dobinzile, preturile, subventiile si transferurile pentru influentarea sectoarelor si activitatilor economice.

Metode extraeconomice (administrative) cuprind masuri de reglementare si dirijare a proceselor economice, in acest caz autoritățile intervin direct. Aceste metode se bazeaza si se concretizeaza printr-o serie de masuri cum ar fi deciziile, dispozitiile sau normele legale emise de autoritățile centrale si locale. In aceste situatii interventia statului este directa, deoarece influenteaza nemijlocit fenomenele si procesele economice. Punerea in aplicare a metodelor de politica financiara are loc cu ajutorul aparatului financiar.

2.3. Aparatul financiar

Decizia de specialitate si controlul in domeniul finanțelor publice apartin unui singur minister (Ministerul Finanțelor Publice). În cadrul administrației publice exista numeroase organisme care au atributii si raspunderi pe linia finanțelor publice. Dupa natura activitatilor depuse acestea sunt:

autorități de decizie;

autorități executive;

autorități de specialitate.

Autorități de decizie

Din punct de vedere al sferei de adoptarea adeciziilor intilnim o structura piramidala carea tribue autorităților raspunderi in materie de punere in aplicare a deciziilor, iar pe masura ce piramida se ingusteaza atributiile devin de control si de sinteza. Principalele autorități decizionale in domeniul finanțelor publice sunt:

Parlamentul (la nivel central) are atributii legislative el aprobind legile privind finanțele publice, impozitele, codul fiscal etc;

Consiliile locale și județene (la nivel locakl, teritorial) dispun de o anumita autonomie cu competente in aprobarea bugetelor proprii si instituirea unor impozite sit axe.

Autorități executive

Hotărârile luate de autoritățile de decizie se pun in aplicare de catre autoritățile executive.

Autoritățile executive sunt:

Guvernul (la nivel central);

Prefecturile si Primariile (la nivel local).

Autorități de specialitate

Deoarece parlamentul si guvernul nu pot executa in permanenta controale prin forte proprii, principalele sarcini de punere in aplicare a deciziilor de specialitate si a controlului revine MInisterului Finanțelor Publice. In cadrul M.F.P. sunt organizate departamente, servicii si institutii de specialitate. Principalele institutii de specialitate la nivel territorial sunt:

Direcția Generală a Finanțelor Publice (la nivel de județ și municipiul București);

Administrația Financiară (la nivel de oraș, municipiu);

Percepția Rurală (la nivel de comună).

Pe lângă aceste autorități de specialitate o importanță aparte o au:

Garda Financiară;

Curtea de Conturi.

Garda Financiară este o institutie de stat cu atributii de control prevazuta de o lege proprie si organizata la nivelul M.F.P.

Curtea de Conturi este in cadrul M.F.P. fiind autoritatea suprema de control si de jurisdictie in domeniul financiar functionind pe linga parlament supunindu-se controlului acesteia:

statul;

unitatile administrative-teritoriale (primariile);

serviciile si institutiile publice;

regiile si societatile comerciale la care statul este actionar si participa financiar;

banaca nationala a Ro;

orice alta entitate care beneficiaza de bani publici.

Practic Curtea de Conturi controleaza toate activitatile care se desfasoara in domeniul public.

3. Cheltuielile publice (chp)

3.1. Conceptul de cheltuieli publice

3.2. Natura și utilitatea cheltuielilor publice

3.3. Implicații ale acțiunii cheltuielilor publice

3.3.1. Rolul cheltuielilor publice

3.3.2. Efectele cheltuielilor publice

3.4. Evoluția, nivelul și structura cheltuielilor publice

3.4.1. Indicatori ai dinamicii cheltuielilor publice

3.4.2. Nivelul și structura cheltuielilor publice

3.1. Conceptul de cheltuieli publice

Având în vedere nevoile colectivităților (cheltuielile publice) care sunt mai mari decât resursele publice în analiza și proiectarea bugetului se începe cu studiul cheltuielilor pentru a vedea care este necesarul de finantat pentru anul respectiv. S-a constatat că rațiunea de a fi a autorităților publice o constituie satisfacerea nevoilor publice colective în acest scop ele efectuând o serie de cheltuieli.

Prin urmare se înțelege prin cheltuieli publice costul nevoilor (utilităților) publice. Cheltuielile publice arată modul de intrebuințarea a resurselor pe care autoritățile le mobilizează la dispoziția lor. De-a lungul timpului cheltuielile au înregistrat o evoluție atât din punct de vedere cantitativ cât și calitativ.

Din punct de vedere cantitativ mărimea acestora se află în creștere continuă, iar calitativ destinația acestora s-a multiplicat.

3.2. Natura și utilitatea cheltuielilor publice

Interpretarea dată cheltuielilor publice are o importanță atât din punct de vedere teoretic cât și practic. Din interpretarea cheltuielilor publice rezultă următoarele tipuri de cheltuieli în funcție de destinațiile care se dau resurselor publice. Astfel întâlnim:

cheltuieli care sunt definitiv consumatoare de resurse (exhaustive);

cheltuieli care reprezintă un avans de resurse;

cheltuieli cu caracter dual (mixt).

Cheltuieli care sunt definitiv consumatoare de resurse sunt cheltuieli tradiționale ale statului (administrație, apărare, ordine publică, protecție socială). Rezultatul acestor cheltuieli nu se materializează intr-un venit pentru bugetul statului. Resursele de finantare pentru aceste cheltuieli trebuind sa fie refacute in permanent ape baza prelebarilor si varsamintelor din economie. Faptul ca nu inregistreaza o materializare concreta nu inseamna ca el ear fi inutile, ci ele acopera o serie de nevoi collective care nu se pot procura prin intermediul pietei.

Cheltuieli care reprezinta un avans de resurse sunt cheltuieli cu actiunile economice statul utilizind resursele publice pentru a acorda un avans economic urmind ca rezultatele lor sa fie cresterea veniturilor (la nivel macroeconomic). Cheltuielile cu actiunile economice pot sa vizeze atit activitatea economica a statului, ca proprietar dar si sprijinirea unor sectoare de activitate private.

Cheltuieli cu caracter dual sunt pe de o parte consumatoare de resurse sip e de alta parte crewatoare de aceste resurse, ele se mai numesc si cheltuili cvasipublice. In aceasta categorie includem cheltuielile cu invatamintul, sanatatea, sportul, pentru cultura si arta.

Într-o prima etapa atunci cind se efectuiaza cheltuielile acestea sunt consumatoare de resurse insa efectele lor benefice din punct de vedere economic si social se vor vedea pe termen mediu si lung. In momentul in care beneficiarii acestor cheltuieli incep sa desfasoare o activitate productive din care se constituie fondurile de finantare a acestor cheltuieli.

3.3. Implicații ale acțiunii cheltuielilor publice

Se manifestă prin două aspecte:

rolul cheltuielilor publice;

efectele cheltuielilor publice.

3.3.1. Rolul cheltuielilor publice

Sarcinile care stau in fata autoritatilor publice determina rolul care revine cheltuielilor publice. Dupa natura acestor sarcini intilnim:

rolul financiar;

rolul economic;

rolul social.

Rol financiar este cel traditional si consta in alocarea resurselor publice pe diferite destinatii (categorii de cheltuieli).

Rol economic sa conturat pe masura ce economiile sau dezvoltat, cheltuielile fiind utilizate ca instrumente de politica financiara. In acest fel cheltuielile publice sunt utilizate ca pirghii atunci cind se doreste fie simularea unei activitati si atunci cheltuielile cresc sau dimpotriva cheltuielile scad cind se doreste limitarea unei activitati.

Rol social se manifesta ca urmare a atributiilor statului de protejare a unor anumite categorii sociale este vorba in speta de cheltuielile cu protectia sociala. De remarcat ca aceste cheltuili trebuie sa inregistreze un asemenea nivel incit sa determine beneficiarului lor sa reia derularea unei activitati productive si de aceea veniturile din aceasta sursa acopera numai minimul vital (ajutorul de somaj).

3.3.2. Efectele cheltuielilor publice

Există trei categorii de efecte produse de cheltuieli publice:

efectul de redistribuire;

efectul de transfer de productivitate;

efectul de multiplicare.

Efectul de redistribuire arata o prelevare reala din resurse din veniturile create in economie pentru finantarea utilitatilor publice sau un transfer de putere de cumparare intre diferite personae sau intre diferite activitati, astfel veniturile create in patrimonial privat trec într-o anumita masura prin intermediul cheltuielilor publice la dispozitia autoritatilor (in patrimonilu public).

Efectul de transfer de productivitate are in vedere modul in care CHP influenteaza productia (Ex: cheltuielile cu apararea).

Efectul de multiplicare arata ca unele cheltueli se pot reintoarce in economie si se pot autoamplifica pentru ca o serie de cheltuieli publice pot conduce la cresterea veniturilor personale, iar aceste venituri se realizeaza la rindul lor pentru economisire (investitii) sau pentru consum.

3.4. Evoluția, nivelul și structura cheltuielilor publice

Asa cum arata si datele statistice evolutia cheltuielilor publice este una crescatoare datorata in I rind cresterii, dezvoltarii sectorului public. Aceasta evolutie crescatoare este determinate de mai multi factori importanti astfel:

cererea de utilități publice;

creșterea populației (mărimea populației si modificarile in structura acesteia);

calitatea bunurilor și serviciilor publice;

natura mediului în care sectorul public operează;

modificarea prețurilor (inflația).

nivelul PIB (determină creșterea economică);

variabile de ordin istoric și politic.

Evolutia cheltuielilor publice pe termen lung arata o tendinta crescatoare, calculul creșterii cheltuielilor publice se face cu ajutorul relatiilor (marimilor):

-pentru cresterea in marime absolută:

CHPa = CHP1 – CHP0

-pentru cresterea in marime relativă:

CHPa – cresterea cheltuielilor publice în mărime absolută;

CHPr – cresterea cheltuielilor publice în mărime relative;

CHP1 – nivelul cheltuielilor publice în anul current;

CHP0 – nivel cheltuielilor publice în anul de bază (anul de raportare).

Aplicația nr. 1

Nivelul cheltuielilor publice exprimate in preturi curente in 2 tari considerate pentru anii avuti in vedere se prezinta astfel:

Utilizând datele din table se cere:

sa se determina dinamica (evolutia cheltuielilor publice);

sa se comenteze rezultatul.

Rezolvare:

a) cresterea in marime absoluta a cheltuielilor publice:

Pentru țara A: CHPa = CHP1 – CHP0 = 780 – 240 = 540 miliarde euro

Pentru țara B: CHPa = CHP1 – CHP0 = 818 – 405 = 413 miliarde euro.

b)Cresterea in marime relative a cheltuielilor publice:

CHPr =

Pentru țara A:

CHPr = = 225%

Pentru țara B:

CHPr = = 101,9%

Cu toate ca nivelul cheltuielilor publice in fiecare din anii avuti in vedere este mai ridicat in tara B sporul absolute al acestora este mai mare in tara A. explicatia trebuie pusa in legatura cu ritmul diferit de crestere pe care le-au avut cheltuielile publice desigur in tara A mai inalte. Totodata trebuie sa tinem cont de nivelul cheltuielilor publice in anul de baza. In tara A cheltuielile publice au crescut in 2004 fata de anul 1960 cu 225% pe cind in tara B cu numai 101,9%. Acest lucru poate fi pus pe seama dezvoltarii mai pronuntate a tarii A care astfel inregistrind un PIB ridicat poate aloca un % mai mare de cheltuieli publice.

Aplicația nr. 2

Se cunosc cheltuielile publice ale unui stat exprimate in preturi curente si ritmul mediu de crestere a PIB in aceiasi perioada care au urmatoarele valori:

Pe baza acestor date se cere:

sa se determine cresterea in marime absoluta a cheltuielilor publice;

sa se determine cresterea in marime relativa a cheltuielilor publice;

sa se compare rezultatele cu cresterea anuala PIB și să se comenteze.

Rezolvare:

a) CHPa = CHP2004 – CHP1960 = 1.250 – 220 = 1.030 miliarde dolari

b) CHPr = 468,2%

c) ritmul mediu anual de crestere a PIB = 6,1%

ritmul mediu anual de crestere a cheltuielilor publice:

CHPr/Nr. de ani = 468,2% / 44 = 10,6%

-cresterea PIB in marime relative:

PIBr = 6,1 x 44 = 268,4

Observam ca in perioada analizata ritmul de crestere a cheltuielilor publice a fost mai amre decit ritmul de crestere a PIB, acest lucru s-a produs ca urmare a faptului ca din PIB s-a alocat pentru cheltuieli publice un % mai mare cu alte cuvinte a crescut fiscalitatea.

Analizind ritmul de crestere anual al PIB realizam ca avem de a face cu o tara dezvoltyata pentru ca un ritm mediu annual de 6,1% este characteristic unei tari dezvoltate mai ales pe o perioada lunga de timp.

3.4.1. Indicatori ai dinamicii cheltuielilor publice

In analiza dinamicii cheltuielilor publice o importanta mare o are abordarea comparata a evolutiei cheltuielilor publice si a PIB care se poate efectua cu ajutorul a 2 indicatori caracteristici:

1. Elasticitatea cheltuielilor publice ne arata dimensiunile antrenarii resurselor publice la acoperirea nevoilor de utilitatti publice sau acoperirea cheltuielilor publice. Din punct de vedere calitativ semnifica reactia cheltuielilor publice la cresterea PIB iar cantitativ ne arata cu cite % se modifica cheltuielile publice cind PIB-ul se modifica cu 1 %. Formula este urmatoarea:

Unde: eCHP – elasticitatea cheltuielilor publice;

CHP1 – cheltuielile publice în perioada curentă;

CHP0 – cheltuielile publice în perioada de bază.

Reacția cheltuielilor publice poate fi:

a) elastică, atunci când eCHP > 1 si ne arata o tendinta de utilizare într-o masura mai mare a PIB pentru finantarea cheltuielilor publice.

b) inelastică, atunci când eCHP < 1 aratind o situatie de restringere a cuantumului cheltuielilor publice in PIB.

c) neutră,atunci când eCHP = 1 tendința ramine neschimbata.

2. Coeficientul de devansare a acresterii PIB de catre cresterea cheltuielilor publice – acest indicator ne arata tendinata evolutiei cheltuielilor publice. Nu insistam prea mult asupra lui deoarece reprezinta o forma particulara a elasticitatii cheltuielilor publice respective reflecta situatia in care elasticitatea CHP>1.

Intre indicatori PIB, CHP si populatie (nr de locuitori) se formeaza anumite corelatii. Forma rational a acestor corelatii cu privire la dinamica acestor indicatori are forma:

PIB > CHP > POP

Cu alte cuvinte ritmul de crestere a PIB trebuie sa fie mai mare de ritmul de crestere a CHP și a POP.

Aplicația nr. 3

Datele ce caracterizeaza dinamica PIB brut si a cheltuielilor publice in două tari considerate au urmatoarele valori:

Pe baza acestor date se cere:

sa se determine elesticitatea cheltuielilor publice pe fiecare dintre cele 2 tari;

sa se comenteze rezultatele obtinute.

Rezolvare:

a) eCHPA = = = = 0,94

eCHPB = 328/302 = 1,08

b)

Pentru tara A nivelul subunitar al elasticitatii cheltuielilor publice arata pentru perioada analizata o tendinta de reducere a nivelului cheltuielilor publice in PIB (cu alte cuvinte se aloca un % mai mic din PIB pentru cheltuieli publice).

Pentru tara B nivelul supraunitar al elasticitatii cheltuielilor publice arata o situiatie opusa adica in perioada analizata creste % de alocare de resurse publice din PIB pentru CHP.

Indicatorul de alasticitate este subunitar in cazul tarii A si supraunitar in cazul tarii B, iar aceasta deosebire apare datorita diferentelor de ritm de crestere a cheltuielilor publice respectiv a PIB, in tara B ritmul de crestere a cheltuielilor publice devanseaza ritmul de crestere a PIB in timp ce pentru tara a fenomenul este invers.

Aplicația nr. 4

Datele ce caracterizează dinamica PIB a CHP si a POP în 3 țări considerate au următoarele valori:

Pe baza datelor se cere:

sa se determine eCHP pentru cele 3 tari;

sa se comenteze rezultatele;

sa se prezinte corelatia indicatorilor pentru fiecare tara in parte.

Rezolvare:

a) eCHP A = 285/319 = 0.89

eCHP B = 331/345 = 0.96

eCHP C = 295/282 = 1,05

b) Pentru tarile A si B nivelul subunitar al elasticității cheltuielilor publice arata pentru perioada abalizata o tendinta de reducere a proportiei cheltuielilor publice in PIB. Pentru tara C situatia este inverse nivelul supraunitar inregistrat de elasticitatea cheltuielilor publice arata o crestere a % cheltuielilor publice in PIB.

In tarile A si B ritmul de crestere a PIB depaseste ritmul de crestere a cheltuielilor publice, in tara C situatia fiind opusa.

c) corelatia dintre dinamica indicatorilor calculate.

Forma rationala a corelatiei este: PIB > CHP > POP.

Pentru fiecare tara in parte avem:

Tara A:

PIB = 319

CHP = 285

POP = 108=> PIB > CHP > POP

Tara B:

PIB = 345

CHP = 331

POP = 104=> PIB > CHP > POP

Tara C:

PIB = 282

CHP = 295

POP = 112=> CHP > PIB > POP – o forma irationala (o anomalie).

3.4.2. Nivelul și structura cheltuielilor publice

Nivelul cheltuielilor publice respective volumul acestora la un moment dat. Determinarea nivelului cheltuielilor publice se poate face prin mai multe modalitati. De ex: multiplicand cantitatea totala de utilitati publice oferite de autoritati cu pretul unitar.

O alta modalitate ar fi insumarea cheltuielilor pe care le fac diversele administratii insa ambele metode sunt aproximative deoarece evaluarea cantitatii de utilitati publice se face cu dificultate sin u intotdeauna se poate atasa un prêt utilitatilor respective. Deoarece marimea absoluta a cheltuielilor publice nu prezinta virtuti operationale, in practica pentru caracterizarea nivelului acestora se utilizeaza si marime absoluta si marimea relative.

In determinarea si caracterizarea nivelului cheltuielilor publice se utilizeaza urmatorii indicatori de caracterizare a nivelului cheltuielilor publice:

Ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut (Pchp/pib);

Cheltuieli publice pe locuitor (CHP/Loc);

Structura cheltuielilor publice (ponderea fiecarei categorii de cheltuieli publice în totalul acestora – Pchpi);

Produs intern brut pe locuitor (PIB/Loc)

1. Ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut (Pchp/pib)

Este un indicator cu vocatie universala datorita faptului ca pune volumul CHP in legatura cu nivelul general de dezvoltare al unei tari exprimat prin PIB. De asemenea acest indicator are relevanta atit pe plan intern cit sip e plan international:

pe plan intern arata optiunea politica in repartizarea PIB;

pe plan international permite realizarea de comparatii intre tari.

Din analizele effectuate pe plan international pe baza datelor statistice=> ca tarile cu o economie dezvoltata aloca in mediu un % de 40 – 50% din PIB pentru CHP, sau obisnuit peste 35%. In timp ce tarile cu o economie in tranzitie aloca in mediu 20% pentru CHP. Cu alte cuvinte acest indicator ne arata cit din PIB-ul unei tari se aloca pentru CHP.

2. Cheltuieli publice pe locuitor (CHP/LOC)

Ne arata cât din volumul CHP revine pe un Loc de asemenea datele statistice ne arata ca tarile cu o economie dezvoltata; cu PIB/Loc> 20.000 euro aloca in medie peste 10.000 euro CHP/Loc. In timp ce tarile cu o economie in tranzitie cu un PIB intre 3.000 – 5.000 euro pe Loc aloca in medie intre 500 – 1.500 pe Loc.

3. Structura cheltuielilor publice

(ponderea fiecărei categorii de cheltuieli publice în totalul acestora – Pchpi)

Ex: ponderea CHP cu apararea = CHPa/CHPt*100

Acest indicator ne arata cit din totalul CHP se aloca pentru fiecare categorie de cheltuieli in parte (in %). Determinarea structurii CHP pe categorii de cheltuieli serveste:

pe plan intern analizei comparate a evolutiei diferitelor categorii de cheltuieli si pune in evidenta optica guvernului in diferite perioadse de timp pentru finantarea anumitor obiective (dezvoltarea turismului, cresterea sau descresterea categoriei de cheltuieli cu actiuni economice).

pe plan international indicatorul permite compararea structurii CHP intre state.

Din datele statistice se constata ca tarile cu o economie dezvoltata aloca o pondere mai ridicata din CHP pentru cheltuieli social-culturale, obisnuit peste 30%, uneori mergind pina la 70% (Suedia) in timp cve tarile cu economie in tranzitie aloca un % mai mic pentru aceasta categorie de cheltuieli (social-culturale) pina la 50%, alocind in schimb un % mai mare pentru cheltuieli cu actiuni economice (aceasta pondere va scadea pe masura ce tarile in tranzitie vor incheia privatizarea).

4. Produsul intern brut pe locuitor (PIB/Loc)

Este un indicator suplimentar, mai mult un indicator de resurse decit de cheltuieli dar care ne arata cel mai bine ce fel de tara analizam cu economie dezvoltata sau in tranzitie. Practice in analiza nivelului si structurii CHP ale unei tari este indicatorul de la care pornim.

Din datele statistice se poate incerca o clasificare a tarilor member ale UE sia tarilor candidate la aderare la UE, din punct de vedere al gradului de dezvoltarea economiei. Pe baza datelor statistice privind indicatori: suprafata; populatia și produsul intern brut, preluate din revista Tribuna Economica Nr.25 din 20 iunie 2001 întâlnim 3 categorii de state (datele statistice sunt la nivelul anului 2000):

Categorii de state cu o economie dezvoltată: 12 state membre ale Uniunii Europene care înregistreaza un PIB/LOC de peste 20.000 euro (Austria, Belgia, Danemarca, Finlanda, Franța, Germania, Irlanda, Italia, Luxemburg, Marea Britanie, Olanda și Suedia – vechi membre ale Uniunii Europene).

Categorii de state cu o economie apropiată de o economie dezvoltată: 6 state membre ale Uniunii Europene care înregistrează un PIB/LOC în jur de 10.000 euro (Grecia, Portugalia, Spania – vechi membre ale Uniunii Europene și Cipru, Malta și Slovenia – noi membre ale Uniunii Europene).

Categorii de state cu o economie în tranziție: 11 state care inregistreaza un PIB/LOC situat sub 10.000 euro, 7 noi membre ale Uniunii Europene – Cehia, Estonia, Letonia, Lituania, Polonia, Slovacia și Ungaria și 4 care se află în plin proces de negociere a aderării (România și Bulgaria, care au încheiat negocierile de aderare și se preconizează a adera la 1 ianuarie 2007 și Croația și Turcia, care negociază aderarea la Uniunea Europeană în acest moment).

3.5. Clasificarea cheltuielilor publice

Pentru efectuarea calculelor privind dinamica, nivelul si structura CHP este necesara gruparea cheltuielilor dupa criterii prestabilite. Cele mai importante si utilizate criterii de clasificare a CHP sunt:

clasificarea administrativă;

clasificarea economică;

clasificarea financiară;

clasificarea în funcție de conținut;

clasificarea ONU.

Clasificarea administrativă este cea mai veche forma a grupa public lasindu-se pe structura statului si pe functiunile indeplinite de acesta. In cadrul cl. Administrationale distingem in statistica 2 tipuri de clasificari:

Clasificarea administrativa organică cuprinde cheltuieli dupa fondurile din care sunt finantate: bugetul public; bugetul de stat; bugetul asigurarilor sociale de stat; bugetele locale; bugetele speciale (anexa, fonduri sociale)

Conform Constitutiei Europene FIECARE STAT AR TREBUI SA PUBLICE ANUAL BUGETUL PUBLIC. IN CAZUL Ro conform constitutiei Ro acest lucru este prevazut de constitutie dar in realitate se publica doar prin lege doar dupa buget;

– bugetul de stat;

– bugetul asigurarilor sociale de stat.

In analizele pe care le vom efectua vom utiliza bugetul de stat al Ro (legile).

Clasificarea administrativa functionala reprezinta cea mai utilizata clasificare deoarece grupeaza CHP dupa specificul activitatilor care revin statului:

cheltuieli pentru autoritatile publice (cheltuieli pentru serviciile publice generale);

camera deputatilor;

senatul;

administratia prezidentiala;

curtea constitutionala;

curtea de conturi;

administratia publica centrala (guvern la nivelul Ministerelor si secretatriatului de stat);

secretariatul general al statului.

cheltuieli pentru aparare, ordine publica si siguranta nationala cuprind: cheltuielile cu apararea pe de o parte si cheltuielile pentru ordine publica si siguranta nationala.

Cheltuieli social-culturale care cuprind:

cheltuieli pentru invatamint;

cheltuieli pentru sanatate;

cheltuieli pentru cultura, religie si actiuni privind activitatea sportiva si de tineret;

cheltuieli pentru asistenta sociala, alocatii, pensii, ajutoare si indemnizatii.

cheltuieli pentru servicii si dezvoltare publica, locuinte, mediu si ape:

cheltuieli pentru servicii si dezvoltare publica si locuinte;

cheltuieli pentru mediu si ape.

cheltuieli pentru actiuni economice:

cheltuieli pentru industrie;

cheltuieli pentru agricultura si silvicultura;

cheltuieli pentru transporturi si comunicatii;

cheltuieli pentru alte actiuni economice.

cheltuieli pentru alte actiuni:

cheltuieli pentru cercetarea stiintifica;

cheltuieli pentru alte actiuni.

fonduri pentru rezerva bugetara;

fonduri de interventie la nivelul guvernului;

imprumuturile;

datoria publica.

Clasificarea economică grupeaza cheltuielile dupa caracterul si natura lor astfel:

Dupa caracter: efectiv si de transfer.

Dupa natura lor:

cheltuieli publice curente (cheltuieli de personal, cheltuieli materiale, cheltuieli cu serviciile, subventiile, dobinzile, de capital, imprumuturi acordate);

rambursari de credite (credite si dobinzi externe si interne).

Clasificarea financiară

cheltuieli definitive (efective);

cheltuieli temporale (imprumuturile);

cheltuieli virtuale (negative si pozitive).

Clasificarea în funcție de conținut

cheltuieli reale (negative);

cheltuieli economice (pozitive).

Clasificarea ONU

Grupează cheltuielile după criteriul economic șui funcțional, astfel încât să se poată efectua comparații statistice internaționale.

3.6. Destinațiile cheltuielilor publice

În prezentarea acestui subcapitol vom utiliza clasificarea administrativă funcțională a cheltuielilor publice:

Cheltuieli pentru autoritatile publice (cheltuieli cu serviciile publice generale, cheltuieli cu aparatul de stat)

Aceste cheltuieli sunt destinate functionarii aparatului de stat (parlament, presedentie, guvern, administratii locale) pentru functionarea justitiei (procuratura, tribunale) volumul acestor cheltuieli a crescut pe masura extinderii aparatului de stat si cresterii aglomeratiilor urbane. Ca pondere in PIB, cheltuieli pentru autoritatile publice detin intre 3-10% in timp ce tarile in curs de dezvoltare ponderea este de 2-6%.

Ca pondere in ansamblul CHP in tarile dezvoltate 10%, in tarile in tranzitie 15-20% aceasta diferenta=> din faptul ca in tarile dezvoltate s-a incheiat procesul de creare a inrastructurii aparatului de stat punindu-se acum accentual pe latura calitativa. In timp ce in tarile in tranzitie procesul de dezvoltare, determina un volum mare de cheltuieli.

Cheltuieli cu apararea

Una dintre functiile importante ale statului este functia de aparare, iar pentru indeplinirea acesteia statul efectueaza CHP- militare, aceste cheltuieli cuprind:

cheltuieli pentru intretinerea si functionarea armatei;

cheltuieli pentru cercetari stiintifice militare;

cheltuieli pentru intretinerea bazelor militare;

participarea la blocuri militare sau la razboaie.

Pe sectorul militar se aloca de catre tarile dezvoltate 0,5-7% din PIB (SUA si Anglia) in schimb tarile in tranzitie situatia se prezinta diferentiat de la stat la stat in functie de situatia fiecaruia, astfel Ro in ultimii ani a crescut % de alocare din PIB, deoarece a trebuit sa suporte cheltuieli suplimentare pentru a indeplini conditiile aderarii la NATO.

Cheltuieli cu ordinea publica si siguranta nationala

Includem aici cheltuieli cu aparatul politienesc si cu jandarmeria. In ceea ce priveste ponderile de alocare ele sunt similare cu cheltuielile cu apararea.

Cheltuieli social – culturale

În tarile dezvoltate ponderea este de peste 50%, in tarile in tranzitie pina la 50%, iar ca si pondere in PIB este de pina la 10%. Desigur cu cit PIB este mai mare si cresterile la nivelul Populatiei sunt mai mici cu atit nivelul cheltuielilor social-culturale sunt mai mari:

Cheltuieli pentru invatamint din punct de vedere financiar ocupa un loc importantastfel tarile cu economie dezvoltata aloca 8-10% din PIB in timp ce tarile in tranzitie doar 2-4%. Deasemenea cheltuielile cu invatamintul reprezinta o investitie in capitalul uman pentru ca se considera ca prin invatare individual asemanator oricarui capital se autovalorifica crescind capacitatea acestuia de a crea in viitor PIB. Tendinta generala pentru toate tarile dezvoltate si in curs de dezvoltare este de a creste cheltuielile pentru invatamint atit ca pondere in PIB cit si ca pondere in totalul cheltuielilor.

Cheltuieli pentru sanatate aceasta categorie de cheltuieli ar trebui logic sa inregistreze o crestere in tarile lumii datorita solicitarii atit fizice cit si psihice la care este supusa populatia in conditiile economiei moderne. Costul serviciilor medicale fiind foarte ridicat efortul bugetar este cuprins intre 2,2-4% din PIB in functie de gradul de dezvoltare al statului respective. La fel ca si cheltuielile pentru invatamint si aceste cheltuieli sunt considerate investitii in capitalul uman.

Cheltuieli pentru cultura, religie si actiuni privind activitatea sportivă si de tineret. Ponderea acestor cheltuieli este mai redusa inregistrând in tarile dezvoltate peste 2% din PIB si in jur de 1,5% in totalul CHP.

Cheltuieli pentru asistenta sociala, alocatii, pensii, ajutoare si indemnizatii aceste cheltuieli se mai numesc si cheltuieli cu securitatea sociala. In analiza acestei categorii de cheltuieli trebuie sa se faca diferenta intre securitatea sociala si protectie sociala. Astfel securitatea sociala priveste anumite categorii de personae care si-au pierdut temporar sau permanent capacitatea de munca, in timp ce protectia sociala priveste intreaga populatie a unui stat atunci cind se iau masuri cu character economic pentru inlaturarea efectelor negative provenite din evolutia economiei (subventii, facilitate fiscale) practice acoperindu-se scaderea nivelului de trai. Alaturi de aceste cheltuieli intilnim si cheltuieli pentru asistenta sociala destinate excesiv persoanelor nesalariate (fara venit) pentru asigurarea unui minim de trai dar si pentru recompensarewa persoanelor care au intretinere personae fara venituri (copii si batrini). Tarile dezvoltate aloca pentru aceasta destinatie % cuprinse intre 7 – 20% din PIB. Partea cea mai mare fiind alocata pensiilor 4 – 11%, in timp ce tarile in tranzactie incearca sa se apropie de 7%.

5) Cheltuieli pentru servicii si dezvoltare publica, locuinte, mediu si ape

Datorita cererii mari pentru locuinte statul aloca sume importante pentru constructia de locuinte bnugetul agentiei nationale pentru locuinte ANL. In ceea ce priveste serviciile si dezvoltarea publica statul trebuie sa modernizeze activitaea publica si puna accent pe factorul calitativ. In ceea ce priveste cheltuielile pentru mediu si ape in anii urmatori va creste % de alocare al Ro pentru aceste cheltuieli deoarece UE acorda o foarte mare important mediului apelor, iar Ro a negociat deja acest capitol si s-a angajat sa indeplineasca aceste conditii minime.

6) Cheltuieli pentru actiuni economice

Cheltuielile cu actiunile economice cuprind mai multe subgrupe si anume:

cheltuieli pentru industrie;

cheltuieli pentru agricultura si silvicultura;

cheltuieli pentru transporturi si comunicatii;

si alte actiuni economice.

O alta clasificare a acestor cheltuieli include cheltuieli pentru dezvoltarea si intretinerea sectorului de stat: – cheltuieli privind acordarea de subventii si alte avantaje intreprinzatorilor private.

Finantarea sectorului economic de stat cuprinde intre 1,8 – 4,3% din PIB si aproximativ 6 – 20% din totalul cheltuielilor in functie de anumiti factori:

gradul de dezvoltarea al statului respective;

politica economica a statului respective;

raportul economic de stat-economia private.

In cazul României s-a pornit (1.01.1990) de la o economie integrala de stat pe parcursul celor 15 ani odata cu privatizarea (vinzarea) intreprinderilor de stat ponderea acestor cheltuieli cu actiuni economice reducindu-se treptat cu toate acestea in prezent (2005) sectorul economic de stat detine un procent important din economia României.

Chiar daca de-a lungul anilor s-au inregistrat succese importante (privatizarea Romtelecom, Sidex Galati, Automobile Dacia, BRD) au existat si esecuri rasunatoare (Rafo Onesti, CSR Resita, Banca Agricola) si firme importante a caror privatizare taraganeaza (sectorul energetic, gaz metan, BCR).

7) Cheltuieli pentru acordarea de subventii

Statul intervine in economie pentru dezvoltarea unui anumit sector de activitate prin comenzile lansate intre aceste intreprinderi prin deprecieri fiscale sau prin facilitate fiscale si mai ales prin subventii.

Subventiile detin ponderea cea mai ridicata si au o importanta cea mai mare, pot sa fie directe sau indirecte. Subventiile directe atunci cind se primesc prime de export sau indirect atunci cind se acorda facilitate fiscale.

8) Cheltuieli pentru alte actiuni

Cuprind cheltuieli pentru cercetare stiintifica si pentru alte actiuni.

9) Cheltuieli cu datoria publica

La nivel mondial inclusive tarile dezvoltate (SUA, Germania) inregistreaza o datorie publica in sume absolute mari pe an, rata deficitului bugetar al statului din UE (inclusive si România) este de 3% din PIB. In ceea ce priveste datoria publica anuala sunt state member ale UE care inregistreaza o datorie de 60% din PIB. In anumite conditii (cind datoria publica reprezinta singura solutie pentru a asigura dezvoltarea unui stat) o datorie publica mare nu e de dorit. Conditia esentiala pentru a contracta imprumuturi externe este ca economia tarii respective sa se afle in plina dezvoltare, sa inregistreze crestere economica.

Aplicația nr. 5 (posibil subiect pentru examen)

Indicatorii sintetici de caracterizare a stării economiei unei țări precum și categoriile de cheltuieli publice pentru doi ani avuți în vedere prezintă următoarele valori.

Să se determine:

Indicatorii de caracterizare a nivelului de cheltuielilor publice pentru fiecare din cei doi ani și să se compare rezultatele;

Modificarea structurii cheltuielilor publice pentru perioada analizată și să se compare locul pe care fiecare categorie îl ocupă în ansamblul acestora.

Rezolvare:

a)

b)

Prima concluzie rezultă din analiza indicatorului PIB/LOC care înregistrează un nivel ridicat (31.666,66 USD/LOC) nivel caracteristic unei țări dezvoltate.

Țările dezvoltate realizează sau obțin un PIB mare și pot aloca un procent mare (obișnuit peste 35% din CHP). Observăm că țara analizată alocă între 37,54% (2000) și 46,52% (1960) din PIB pentru CHP.

De asemenea indicatorul CHP/LOC este caracteristic unei țări dezvoltate, țara analizată alocând între 7.133,3 și 11.263,1 USD/Loc pentru CHP.

În concluzie nivelul CHP este în funcție de gradul de dezvoltare al țării respective

Indicatorii, ponderea CHP în PIB înregistrează o scădere de – 8,98%, pe de o parte datorită faptului că țara respectivă a înregistrat în perioada analizată un grad de dezvoltare mai ridicat (vezi PIB/LOC) și pe de altă parte datorită reducerii fiscalității în țara respectivă;

În ceea ce privește structura CHP și aceasta ne sugerează un model caracteristic unei țări dezvoltate, Astfel țările dezvoltate alocă în mod obișnuit peste 50% din CHP pentru cheltuielile social-culturale (50-52%, țara analizată respectă această regulă):

Cheltuielile cu apărarea și cu acțiunile economice înregistrează valori apropiate 14-16% (1960) și 15,20-17,30% (2000);

Observăm că cea mai mare modificare se înregistrează în cazul cheltuielilor cu acțiunile economice probabil pe fondul apariției unor noi oportunități sau este vorba de un anumit domeniu neglijat în trecut;

De asemenea se înregistrează o modificare importantă și la nivelul cheltuielilor social-culturale (– 2,00%) posibil ca aceasta reducere să se produca pe fondul unor calități mai mari a cheltuielilor din această categorie (învățământ, sănătate), acestea generând ca efect costuri mai reduse.

În ceea ce privește categoria de cheltuieli alte CHP acestea înregistrează o valoare scăzută (10%), noi cunoscând că aici se include o categorie importantă de cheltuieli publice, respectiv datoria publică, care pentru țara analizată se încadrează în parametri normali (sub 10% din totalul CHP);

O ultimă concluzie importantă este legată de nivelul de trai al locuitorilor acestei țări care este unul ridicat.

Aplicația nr. 6 (posibil subiect pentru examen)

Indicatorii sintetici de caracterizare a stării economiei unei țări precum și categoriile de cheltuieli publice pentru doi ani avuți în vedere înregistrează următoarele valori:

Să se determine:

Indicatorii de caracterizare a nivelului CHP pentru fiecare dintre cei 2 ani și să se compare rezultatele.

Modificările structurii CHP pentru perioada analizată și să se comenteze locul pe care fiecare categorie îl ocupă în ansamblul acestora.

Rezolvare:

a)

b)

Din analiza indicatorului PIB/LOC rezultă că avem de a face cu o țară dezvoltată (22.425 USD/Loc);

Fiind o țară dezvoltată știm că alocă un procent mare din PIB (obișnuit peste 35%) pentru CHP. În cazul nostru în 2000 ponderea este de 39,07%, se poate aprecia că în perioada analizată a crescut ponderea de alocare pentru CHP din PIB de la 33,87 la 39,07 (+ 5,2%) pe fondul creșterii fiscalității în țara analizată;

Cel de-al doilea indicator CHP/LOC înregistrează de asemenea valori mari, caracteristice unei țări dezvoltate (8.761 USD/LOC);

În ceea ce priveste structura CHP observăm că înregistrează o repartizare echilibrată pe fiecare categorie de cheltuieli (între 9,8-17,5%):

Un alt indicator caracteristic unei țări dezvoltate sunt cheltuielile cu educația, care înregistrează cea mai mare pondere în CHP (17,5%)

Cheltuielile cu apărarea sunt ridicate. Există țări dezvoltate care alocă sume importante pentru această categorie de cheltuieli (ex. SUA, Marea Britanie);

Cele mai importante modificări se înregistrează în cazul cheltuielilor cu educația (+ 2.4%) și a serviciilor comunale (+ 2,1%), pe fondul acordării unei mai mari importanțe acestor categorii de cheltuieli și în ceea ce privește categoria de cheltuieli alte CHP (– 6,2%), fiind un fapt pozitiv deoarece în această categorie sunt cuprinse cheltuielile cu datoria publică și protecția socială, însemnând că țara analizată înregistrează un nivel de trai ridicat.

Aplicația nr. 7 (posibil subiect pentru examen)

Indicatorii sintetici de caracterizare a stării economiei unei țări, precum și categoriile de cheltuieli publice pentru doi ani avuți în vedere, prezintă următoarele valori:

Să se determine:

Indicatorii de caracterizare a nivelului cheltuielilor publice pentru fiecare din cei doi ani și să se comenteze rezultatele;

Modificarea structurii cheltuielilor publice pentru perioada analizată și să se comenteze locul pe care fiecare categorie îl ocupă în ansamblul acestora.

Rezolvare:

a)

Exemplu de calcul:

1. PCHP/PIB1980 = = 19,4 / 101,2 x 100 = 19,17%

2. CHP/LOC1980 = =

= 19.4 (miliarde euro) / 35.4 (milioane locuitori) = 548,02 euro

3. Ponderea chp cu aparatul de stat /CHP1980 =

= = 0,7 / 19,4 x 100 = 3,6%

4. PIB/LOC1980 = =

= 101,2 miliarde euro / 35,4 milioane locuitori =2.858,76 euro

b)

Nivelul scăzut al indicatorului Produs intern brut pe locuitor (PIB /LOC), de 3.712,4 EUR / LOC, în anul 2000, ne arată că analizăm o țară în curs de dezvoltare (în tranziție).

Indicatorul Ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut (P CHP / PIB) ne arată că în această perioadă a crescut ponderea cheltuielilor publice în PIB, adică s-au alocat mai mulți bani din PIB pentru cheltuieli publice. Noi putem aprecia că acest indicator a crescut atât pe fondul creșterii fiscalității în perioada respectivă cât și pe fondul creșterii gradului de dezvoltare a țării respective.

Țările în curs de dezvoltare (în tranziție) realizează un PIB relativ mic, în cazul nostru între, 2.858,8 EUR / LOC, în 1980 și 3.712,4 EUR / LOC, în 2000 și nu pot aloca un procent mare pentru cheltuielile publice (între 20 și 25%).

De asemenea Cheltuielile publice pe locuitor (CHP / LOC) înregistrează un nivel scăzut, între 548,0 EUR / LOC, în 1980 și 898,0 EUR / LOC, în 2000, chiar dacă în mărime absolută au crescut cu 351,0 EUR / LOC.

În concluzie, nivelul cheltuielilor publice este în funcție de gradul de dezvoltare a țării.

Dacă analizăm și comparăm indicatorii P CHP / PIB și CHP / LOC, observăm că atât în mărime absolută cât și în mărime relativă, cheltuielile publice au crescut.

Structura cheltuielilor publice ne sugerează de asemenea un model caracteristic unei țări în tranziție la economia de piață:

Astfel în anul 1980 cheltuielile publice cu acțiuni economice dețineau cea mai importantă pondere (31,4%), pentru că întreprinderile erau în proprietatea statului, în timp ce cheltuielile publice social – culturale aveau o pondere relativ mică (27,3%) față de țările dezvoltate, care alocă obișnuit peste 50% pentru această categorie de cheltuieli publice.

În schimb, în anul 2000, se constată o schimbare radicală în structura cheltuielilor publice, astfel cheltuielile publice cu acțiunile economice au scăzut la 14,4%, înregistrându-se o reducere de 17,0%, pe fondul privatizării întreprinderilor aflate în proprietatea statului, iar cheltuielile publice social – culturale au înregistrat un salt important la 40,9%, o creștere de 13,6%, acestea fiind și cele mai importante modificări care s-au produs în structura cheltuielilor publice ale acestei țări.

Câteva comentarii se pot face și pe seama categoriei de cheltuieli publice cu apărarea, care au crescut de la 11,3 la 13,8%, cu 2,5%. Noi putem aprecia că această că această țară a crescut cheltuielile cu apărarea cu scopul de a adera la NATO, presupunând că este vorba de o țară europeană în tranziție.

Mai precis, putem localiza această țară ca fiind POLONIA, având în vedere indicatorii PIB și Populație.

Ca o concluzie finală, în urma analizei indicatorilor de caracterizare a nivelului cheltuielilor publice se poate aprecia că țara respectivă se află pe drumul cel bun.

Un alt indicator care ne spune că țara merge într-o direcție bună este și indicatorul Populație, care a înregistrat o creștere de la 35,4 la 38,6 milioane locuitori, înregistrând o creștere de 3,2 milioane locuitori.

Aplicația nr. 8 (posibil subiect pentru examen)

Indicatorii sintetici de caracterizare a stării economiei unei țări, precum și categoriile de cheltuieli publice pentru doi ani avuți în vedere, prezintă următoarele valori:

Să se determine:

Indicatorii de caracterizare a nivelului cheltuielilor publice pentru fiecare din cei doi ani și să se comenteze rezultatele;

Modificarea structurii cheltuielilor publice pentru perioada analizată și să se comenteze locul pe care fiecare categorie îl ocupă în ansamblul acestora.

a)

Rezolvare:

b)

Nivelul înregistrat de indicatorul Produs intern brut pe locuitor (PIB /LOC), de 14.190,4 EUR / LOC, în anul 2000, ne arată că analizăm o țară cu o economie apropiată de o economie dezvoltată.

Mai mult, pe baza datelor statistice din tabelul publicat în revista Tribuna economică, indicatorii Populație, PIB și PIB / LOC ne arată că țara analizată prezintă caracteristicile demografice și economice ale SPANIEI, țară membră a Uniunii Europene din anul 1986.

Spania a înregistrat un salt spectaculos, în ceea ce privește Produsul intern brut pe locuitor (PIB /LOC), acesta aproape dublându-se în perioada analizată (1980 – 2000). Noi putem argumenta acest salt prin aderarea la Uniunea Europeană și prin investițiile masive care s-au făcut și se fac în această țară.

Spania realizează un PIB relativ mare, în cazul nostru între, 7.320,0 EUR / LOC, în 1980 și 14.190,4 EUR / LOC, în 2000 și poate aloca un procent mare pentru cheltuielile publice, peste 35%.

Indicatorul Ponderea cheltuielilor publice în produsul intern brut (P CHP / PIB) ne arată că în această perioadă a crescut ponderea cheltuielilor publice în PIB, de la 28,5 la 35,5%, adică s-au alocat mai mulți bani din PIB pentru cheltuieli publice. Noi putem aprecia că acest indicator a crescut atât pe fondul creșterii fiscalității în perioada respectivă cât și pe fondul creșterii gradului de dezvoltare a țării respective (creșterea PIB).

Ca urmare au crescut și Cheltuielile publice pe locuitor (CHP / LOC), care înregistrează o creștere de aproape 3.000 EUR, de la 2.087,0 EUR / LOC, în 1980 la 5.038,0 EUR / LOC, în 2000, de două ori și jumătate mai mult decât în 1980.

În concluzie, nivelul cheltuielilor publice depinde de gradul de dezvoltare a țării.

Dacă analizăm și comparăm indicatorii P CHP / PIB, CHP și CHP / LOC, observăm că atât în mărime absolută cât și în mărime relativă, cheltuielile publice au crescut.

Structura cheltuielilor publice pe fiecare an în parte și modificările înregistrate, ne sugerează de asemenea un model caracteristic unei țări cu o economie apropiată de o economia dezvoltată.

Analizând modificările structurii cheltuielilor publice observăm că cele mai semnificative s-au produs la nivelul:

cheltuielilor publice social – culturale, care au înregistrat o creștere 4,9%, pe fondul creșterii PIB și a acordării unei mai mari importanțe acestei categorii de cheltuieli, care astfel deține o pondere de 50%, caracteristică unei țări dezvoltate, care știm că alocă în mod obișnuit peste 50% din cheltuielile publice pentru această categorie de cheltuieli;

cheltuielilor publice cu acțiunile economice, care au înregistrat o creștere de 3,8%, pe fondul dezvoltării economiei și ca efect al apariției unor noi priorități pentru Guvernele care s-au succedat la conducerea țării în perioada analizată (ex. Implicarea statului spaniol în dezvoltarea turismului, prin investiții în acest domeniu de activitate);

altor cheltuieli publice, unde s-a produs modificarea cea mai importantă, o reducere de 10,8%. Noi putem aprecia că acest lucru s-a produs pe fondul reducerii datoriei publice a statului spaniol, ca pondere în total cheltuieli publice și nu ca mărime absolută.

O altă apreciere a noastră, poate fi făcută în ceea ce privește nivelul de trai al cetățenilor acestei țări, unul ridicat, pe fondul dezvoltării economiei și a creșterii PIB.

Ca o concluzie finală, în urma analizei indicatorilor de caracterizare a nivelului cheltuielilor publice se poate aprecia că SPANIA, țara analizată, a înregistrat un salt economic și social spectaculos și că se află pe drumul cel bun.

Un alt indicator care ne spune că țara merge într-o direcție bună este și indicatorul Populație, care a înregistrat o creștere de la 36,8 la 39,4 milioane locuitori, înregistrând o creștere de 2,6 milioane locuitori.

Aplicația nr. 9 (posibil subiect pentru examen)

Indicatorii de caracterizare a stării economice a României pentru anii 1991-2000, calculați prin cumularea execuției bugetului de stat, bugetelor locale și bugetul asigurărilor sociale de stat prezintă următoarele valori:

Să se determine:

Indicatorii de caracterizare a nivelului CHP pentru fiecare dintre cei doi ani și să se compare rezultatele.

Evoluția structurii CHP pentru perioada analizată și să se comenteze locul pe care fiecare categorie îl ocupă în ansamblul acestora.

Rezolvare:

a)

b)

Valoarea înregistrată de indicatorul PIB/LOC (1.779,31 Euro/Loc) ne arată că nivelul de dezvoltare a României este unul caracteristic țărilor în tranziție la economia de piață care realizează un PIB până la 10.000 Euro/Loc.

Indicatorul ponderea CHP/PIB prezintă valori (sub 35%) de asemenea caracteristice unei țări în tranziție. Scăderea ponderii CHP/PIB cu 4,21% s-a produs pe seama reducerii fiscalității, lucru care în situația României poate avea efecte benefice asupra economiei.

În ceea ce privește indicatorul CHP/LOC acesta ne arată un nivel redus chiar dacă în mărime absolută se realizează o creștere de 162,76 Euro. Nivelul de 531,88 Euro/Loc este caracteristic unei țări în tranziție care datorită PIB/LOC redus pot aloca până la 1.000 Euro/Loc pentru CHP.

În concluzie nivelul CHP se stabilește în funcție de gradul de dezvoltare al țării.

Structura CHP ne arată deasemenea un model caracteristic unei țări în tranziție, astfel:

CHP cu acțiunile economice au înregistrat o scădere de – 15,88% pe fondul privatizării întreprinderilor aflate în proprietatea statului;

CHP social-culturale au înregistrat o scădere de – 3,65 și oscilează între 46,05 și 42,40, noi cunoscând că țările dezvoltate alocă obișnuit peste 50% pentru această categorie de cheltuieli. Existând chiar state care alocă 70% pentru cheltuieli social-culturale (Suedia);

CHP cu datoria publică inregistrează o creștere de 18,33% pentru că la nivelul anului 1991 România nu avea datorie publică. Se poate aprecia ca România are nevoie de împrumuturi pentru că este una dintre posibilitățile de a acumula resurse pentru investiții (în infrastrzctură, mediu etc.) pentru înființarea unor instituții ale statului etc.;

În ceea ce privește CHP cu apărarea și cu ordinea publică acestea au avut o evoluție oscilantă astfel în timp ce CHP cu apărarea au scăzut cele cu ordinea publică au crescut.

În concluzie România, la nivelul anului 2000, se afla mult în urmă (pe penultimul loc) față de celelalte 12 state care trec prin aceeași fază a tranziției

Aplicația nr. 10 (posibil subiect pentru examen)

Indicatorii economici ai României determinati pe baza bugetelor de stat (legile bugetului de stat) în perioada 2000 – 2005 prezintă următoarele valori:

Să se determine :

structura cheltuielilor publice pentru fiecare an în parte și să se compare rezultatele;

cheltuielile publice pe locuitor;

să se comenteze rezultatele obținute;

să se reprezinte grafic datoria publică.

5. Teoria bugetului de stat

5.1. Conținutul conceptului de buget

     5.2. Principiile bugetare

     5.3. Elaborarea bugetului de stat

     5.4. Execuția bugetului

5.1. Conținutul conceptului de buget

In domeniul financiar autoritatea publica este obligata sa intocmeasca un plan anual prin care sa prevada suma veniturilor si cheltuielilor publice. Acest program este supus apoi discutiei si aprobarii puterii legislative. Principala motivatie pentru intocmirea bugetului este una de natura financiara si consta in aceea ca, prin structurarea si dimensionare veniturilor ce urmeaza a se colecta si a cheltuielilor publice, se asigura o gestionare rationala a fondurilor publice si se vizeaza o cheltuire eficienta a acestora.

In conditiile finantelor clasice, bugetul public era considerat, ca act legislativ, doar o lista a cheltuielilor si a veniturilor publice, fara specificare vreunei legaturi cu starea si perspectivele economiei nationale.

In conditiile tot mai complexe ale vietii economico-sociale de astazi, doctrina financiara a completat imaginea despre buget si a legat existenta acestuia de mersul si starea intregii economii nationale. Astfel, in toate tarile dezvoltate notiunea de buget se refera la doua structuri diferite:

bugetul economiei nationale;

bugetul de stat (bugetul propriu-zis ale autoritatii publice).

Bugetul economiei nationale este un plan/program ce se intocmeste anual si cuprinde totalitatea veniturilor si a cheltuielilor dintr-o economie nationala, indiferent daca aceste sunt publice sau private. Acest buget cuprinde in fapt, pe langa bugetele autoritatii publice si totalitatea bugetelor private (ale agentilor economici). De regula, este un buget informativ, orientativ si nu este executoriu, in consecinta nu se supune aprobarii legislativului. Bugetul economiei nationale serveste ca baza pentru argumentatia financiar-economica, politica si sociala a guvernului.

Bugetul public (de stat) se elaboreaza pornind de la bugetul economiei nationale, insa cuprinde numai resursele si cheltuielile autoritatii publice. Bugetul public se supune in mod obligatoriu discutiei amanuntite a Parlamentului si aprobarii acestuia. Dupa aprobarea de catre Parlament, bugetul de stat devine lege si astfel, este posibila incasarea veniturilor si efectuarea cheltuielilor publice.

Structura sistemului bugetar este adecvata organizarii administrative a statului. Astfel, intr-un stat unitar (spre exemplu, Romania) bugetul de stat este organizat pe doua paliere: bugetul administratiei centrale de stat si bugetele administratiei locale. Aceasta este o strucurare simplificata a sistemului bugetar care insa, in Romania, asa cum precizeaza legea finantelor publice, este reprezentat de un sistem unitar de bugete: "resursele financiare publice se constituie si se gestioneaza printr-un sistem unitar de bugete, si anume: bugetul de stat, bugetul asigurarilor sociale de stat, bugetele locale, bugetele fondurilor speciale, bugetul trezoreriei statului si bugetele altor instituitii publice cu caracter autonom, in conditiile asigurarii echilibrului financiar"1.

In statele federale sistemul bugetar este structurat pe trei nivele mari: bugetul federatiei, bugetele statelor membre, ale provinciilor sau ale landurilor si bugetele locale.

O problema esentiala in cadrul procesului bugetar o reprezinta repartizarea veniturilor si cheltuielilor intre diferitele nivele ale sistemului bugetar. Aceasta repartizare se face in raport cu atributiile ce revin la fiecare nivel in realizarea actiunilor publice. Ca regula generala, toate impozitele indirecte sunt venituri ale administratiei centrale de stat, iar impozitul pe avere se face venit la bugetele locale. Impozitele pe venituri se repartizeaza intre organele administratiei centrale si locale, in functie de sarcinile ce revin fiecarui nivel organizatoric al statului.

8.2. Principiile bugetare

Principiile bugetare sunt norme orientative ce guverneaza realizarea procesului bugetar. Scopul lor este acela de a preciza conditiile in care se face elaborarea si executia bugetului public. In tara noastra, aceste principii bugetare sunt precizate in legea finantelor publice, mentionata mai inainte.

Principiile bugetare sunt urmatoarele:

principiul universalitatii bugetului;

principiul unitatii bugetului;

principiul realitatii bugetare;

principiul anualitatii bugetului;

principiul echilibrului bugetar;

principiul neafectarii veniturilor bugetare;

principiul specializarii;

principiul publicitatii bugetului;

Principiul universalitatii bugetului se refera la faptul ca totalitatea veniturile si cheltuielile unui nivel al autoritatii publice trebuie sa fie cuprinse in proiectul de buget pe total venituri si cheltuieli (pe doua pozitii distincte) astfel incat, organul legislativ sa poata aprecia si aproba/respinge colectarea resurselor si cheltuirea lor.

Principiul unitatii bugetului se refera la faptul ca toate veniturile si cheltuielile statului ar trebui cuprinse intr-un singur buget dupa o schema unitara de clasificare a veniturilor si cheltuielilor.

Principiul realitatii bugetare impune ca toate veniturile si cheltuielile sa porneasca de la starea reala a economiei nationale, adica proiectul de buget sa fie elaborat pornind de la realitatea economico-sociala.

Principiul anualitatii bugetului se refera la perioada pentru care se elaboreaza bugetul. De regula, bugetul se intocmeste pentru un an. In ultimii douazeci de ani insa, s-a incetatenit tot mai mult practica de a se elabora bugetul statului pe doua paliere. Pe de o parte, bugetul multianual, cu caracter informativ si, pe baza acestuia se elaboreaza bugetul de stat, pe de alta parte.

Principiul echilibrului bugetar impune ca acoperirea cheltuielilor statului sa se realizeze doar pe seama veniturilor ordinare ale acestuia. Potrivit conceptiei clasice asupra finantelor publice asigurarea echilibrului financiar era socotita cheia de bolta a intregii politici financiare a autoritatii publice. In prezent, se poate admite un anumit deficit bugetar la nivel anual, in anumite limite si cu posibilitatea absorbtiei sale intr-un interval mai mic sau mai mare de timp. In functie de cum au fost cheltuiti banii, un astfel de deficit ar putea avea chiar efecte pozitive, contribuind la dezvoltarea economiei si rezultand din aceasta, in viitor, o crestere a bazei generatoare de venituri publice.

Principiul neafectarii veniturilor bugetare se refera la faptul ca un venit o odata incasat se administreaza global, fiind destinat acoperirii cheltuielilor privite in ansamblul lor; aceasta inseamna, in cuvinte mai putine, ca veniturile bugetare trebuie depersonalizate.

Principiul specializarii se refera la faptul ca in bugetul de stat, atat cheltuielile cat si veniturile, nu se cuprind doar in suma globala ci si defalcat, adica cheltuielile pe destinatii si veniturile pe tipuri de impozite si taxe. Astfel, prin vot Parlamentul acorda o autorizatie executivului nu in mod global, ci pe fiecare tip de cheltuieli si venituri. In vederea realizarii acestui obiectiv se intocmeste o clasificatie bugetara a veniturilor si cheltuielilor.

Principiul publicitatii bugetului cere ca bugetul aprobat de Parlament sa fie publicat in presa (la noi in tara in Monitorul Oficial si in presa centrala) pentru ca astfel contribuabilii sa cunoasca suma globala si structura veniturilor si cheltuielilor statului.

8.3. Elaborarea bugetului de stat

Bugetul de stat se elaboreaza ca proiect de catre puterea executiva, deoarece numai guvernul are initiativa legislativa in domeniul finantelor publice. In cadrul puterii executive, ca regula generala, proiectul de buget se elaboreaza de catre Ministerul Finantelor.

Elaborarea proiectului de buget incepe inca de la jumatatea anului precedent, pentru ca de atunci autoritatea publica si institutiile sale cunosc deja executia bugetului din penultimul an.

Elaborarea proiectului de buget se face concomitent pentru toate verigile organizatorice ale statului.

Proiectul de buget guvernamental, inainte de a fi dezbatut in Parlament, se supune analizei comisiilor de specialitate ale Parlamentului care au dreptul de a propune modificari si intocmesc un raport. Dupa dezbaterile din comisii, proiectul se supune discutiei si aprobarii in plenul Parlamentului, impreuna cu raportul comisiilor. In final, Parlamentul aproba proiectul de buget pe fiecare tip de sursa si destinatie de cheltuieli. Prin votarea proiectului de buget rezulta legea bugetului, care aproba cheltuielile si veniturile statului, dar si autorizeaza guvernul sa inceapa executia bugetului.

8.4. Execuția bugetului

In ceea ce priveste veniturile intreaga executie bugetara se realizeaza de catre Ministerul Finantelor si de catre administratiile financiare.

Pentru a asigura executia partii de cheltuieli s-a organizat sistemul ordonatorilor de credite. Ordonatorul este o persoana care are dreptul de a repartiza creditele bugetare. La nivel central exista ordonatori principali, ordonatori secundari si ordonatori tertiari.

Ordonatorii principali sunt ministrii pentru toate cheltuielile care cad in sarcina ministerelor lor si in limita creditelor aprobate.

Ordonatorii secundari sunt secretarii de stat sau directorii generali din ministere si sarcina acestora este repartizarea creditelor bugetare pe executantii directi.

Ordonatorii tertiari sunt spre exemplu rectorii, inspectorii generali la invatamantul preuniversitar etc.

Pentru bugetele locale exista doar ordonatori primari si tertiari.

Ordonatorii raspund de executia bugetului de stat in domeniul lor. Executia cheltuielilor presupune urmatoarele tipuri de operatiuni: angajarea cheltuielilor, lichidarea, ordonantarea si plata.

Angajarea cheltuielilor inseamna asumarea unei obligatii viitoare de plata in concordanta cu indeplinirea sarcinii ce-i revine ordonatorului. Concret, inseamna asumarea obligatiei de a efectua o plata in viitor pentru marfurile sau serviciile cumparate de institutiile publice. Trebuie sa aiba temei legal si se realizeaza prin semnarea unui contract , acceptarea unei oferte, trimiterea unei comenzi etc.

Lichidarea presupune constatarea faptica si pe baza unor documente a realizarii operatiilor angajate in prealabil, precum si stabilirea sumei ce urmeaza a fi platita.

Ordonantarea inseamna emiterea unei dispozitii de plata ce trebuie sa poarte viza de control financiar preventiv.

Executia de casa a bugetului inseamna incasarea propriu-zisa a veniturilor si efectuarea platilor in si din contul bugetului de stat. Aceasta operatie se realizeaza fie prin intermediul sistemului bancar, fie prin Trezoreria Publica, fie prin ambele. Trezoreria Publica este ca un fel de "banca a Finantelor Publice" si prin ea se realizeaza executia de casa a bugetului dar, are si rolul de a mobiliza si pastra disponibilitatile banesti ale tuturor ordonatorilor de credite, precum si a veniturilor agentilor economici care doresc sa-si pastreze diponibilitatile aici.

Deosebit de important este controlul bugetar care se realizeaza la trei nivele: politic (exercitat de Parlament), administrativ (realizat de catre Guvern prin organisme specializate ale Ministerului Finatelor) si jurisdictional (exercitat de Curtea de Conturi, numita de Parlament) .

[1] Legea Finantelor Publice nr. 72 din 12 iulie 1996

Bibliografie

Duverger Maurice – Finances publiques, Presse Universitaires de France

Văcărel Iulian – Finanțe Publice, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2003

*** Legi si alte acte normative in domeniul financiar