.finante Publice
CUVÂNT ÎNAINTE
Finanțele publice constituie un câmp de analiză destul de vast, deoarece ele vizează administrațiile publice și, în mod particular, statul, colectivitățile locale și sistemul asigurărilor social
Ele pun în evidență sume considerabile care variază foarte mult în funcție de perioadele de timp avute în vedere, de țara luată în considerație și pot reprezenta o pondere destul de însemnată din P.I.B. (produsul intern brut al unui stat) al unui stat. Aceste sume sunt constituite, în principal, sub forma impozitelor și contribuțiilor pentru asigurări sociale repuse apoi în circulație sub forma salariilor funcționarilor publici, prestațiilor sociale, comenzilor publice, subvențiilor acordate întreprinderilor etc.
Finanțele publice se prezintă deci ca un ansamblu al mecanismelor de mobilizare și afectare a resurselor, în funcție de obiectivele urmărite, considerate de interes general. Ele constituie adeseori obiectul unor dezbateri de fond asupra rolului puterilor publice în cadrul unei economii de piață, asupra eficacității multiplelor lor investiții, precum și asupra nivelului obligatorii.
Finanțele publice se bazează pe o serie de instituții precum bugetul de stat, bugetele colectivităților locale, sistemul fiscal, trezoreria publică sau organismele de protecție socială (sistemul asigurărilor sociale de stat) care constituie componente esențiale ale vieții economice sociale.
Mecanismele pe care le pun în evidență, prin veniturile și cheltuielile statului și ale colectivităților locale, deficitele publice și modul lor de finanțare sau prin contribuții și prestații sociale, apar ca instrumente majore ale politicii economice și sociale ale puterii publice.
Finanțele publice sunt constituite din ansamblul veniturilor și cheltuielilor administrațiilor publice, adică ale puterii publice sau statului, privite în larg. Funcția lor economică principală este de a produce servicii nevandabile și de a efectua operații de retribuire a veniturilor care provin, în principal, din prelevări obligatorii (impozite și contribuții sociale).
Astfel definite finanțele publice înglobează ansamblul fondurilor care sunt supuse unei afectări publice, ceea ce înseamnă că această afectare nu este impusă de preferințele consumatorilor, ci doar de preferințele colective exprimate de puterea publică. Ca urmare puterile publice nu plătesc serviciile pe care administrațiile publice trebuie să le procure prin constrângerea (prelevări obligatorii), adică a resursele de care ele au nevoie pentru realizarea funcțiilor lor.
Mecanismele de prelevare și de afectare, evidențiate de finanțele publice, se disting, în consecință, radical de mecanismele economiei de piață, deoarece acestea din urmă se bazează pe schimb și pe formarea prețurilor. Locul actual al finanțelor publice în viața economică și socială reflectă importanța și diversitatea câmpului de intervenție al puterii publice.
Creșterea importanței finanțelor publice reprezintă, cu siguranță, fenomenul care a marcat evoluția economiilor țărilor lumii în ultimul secol.
CAPITOLUL I
RELAȚIA ÎNTRE FINANȚELE PUBLICE ȘI FINANȚELE PRIVATE
Conținutul și rolul finanțelor publice și private în cadrul economiei de piață
1.1.1 Finanțele publice
Repartizarea unei importante părți din produsul intern brut, prin intermediul finanțelor publice, generează anumite efecte utile pentru întreaga societate, pentru unele grupuri sociale sau pentru anumite persoane luate în mod individual. Prin transferul de putere de cumpărare de la persoanele fizice și juridice la fondurile publice și de la acestea către diverși beneficiari are loc o modificare a raporturilor sociale, care influențează procesul reproducției sociale, potențialul economic al întreprinderilor, veniturile și averea cetățenilor, nivelul de trai al populației, calitatea vieții în general. Cu alte cuvinte, intervenția statului în economie, cu ajutorul finanțelor, nu are un caracter neutru, ci ea îndeplinește un rol activ.
Redistribuirea mijlocită de finanțe are un impact favorabil asupra economiei numai în măsura în care acțiunile publice se fac cu luarea în considerare a priorităților din fiecare etapă istoricește determinată, asigură efecte economice, sociale sau de altă natură corespunzător efortului financiar cerut de realizarea lor, îmbină armonios avantajele imediate cu cele de perspectivă.
Efectele utile ale acțiunilor sociale, economice și de altă natură, finanțate din fondurile publice, nu sunt direct proporționale cu efortul reclamat de acesta. Ceva mai mult, greșelile comise de autoritățile publice, însărcinate să stabilească prioritățile și opțiunile în satisfacerea nevoilor sociale, pot provoca efecte adverse: în loc ca fluxurile financiare dirijate de la fondurile publice să favorizeze progresul social-economic, se poate ca ele să ducă la limitarea acestuia, din cauza orientării lor spre acțiuni ineficiente sau neconforme cu nevoile reale ale țării, în perioada considerată.
Deoarece în economia de piață nu există o concurență perfectă, nici în deciziile luate de agenții economici, în calitate de producători autonomi, nu asigură dimensiuni existente între interesele participanților și dimensionarea corectă a producției de bunuri private (oferta) în raport cu necesarul pentru consum (cererea) de asemenea produse. Abaterile în plus sau în minus ale ofertei față de cerere influențează, evident, și nivelul prețului și implicit rata rentabilității.
Deciziile luate de autoritățile publice cu privire la volumul și la structura unităților oferite membrilor societății și agenților economici nici ele nu sunt ireproșabile. Acest lucru se explică prin necunoașterea dimensiunii reale a nevoilor sociale și a stringenței acestora, ca și prin contradicțiile existente între interesele participanților la formarea fondurilor publice, de a ceda o parte cât mai mică din puterea lor de cumpărare, și cele ale beneficiarilor acestor fonduri, de a primi prestații în natură ( utilități publice) sau transferuri în bani în cuantum cât mai mare. De aceea, perfecționarea deciziilor financiare( sau cu efecte financiare) ale autorităților publice constituie o preocupare de cea mai mare actualitate și importanță în toate țările.
Impactul finanțelor publice asupra economiei nu se manifestă numai sub forma unităților puse la dispoziția membrilor societății care influențează mărimea și structura acumulării de capital, a consumului total, privat și public, individual și social. Aceasta se manifestă și sub forma redistribuirii veniturilor și averii în rândurile populației ca și ale întreprinzătorilor.
Prelevările de impozite și taxe de la persoanele fizice și juridice, la fondurile publice de resurse financiare, se fac cu titlu definitiv și nerambursabil și în proporții diferite de la un contribuabil la altul. Acest tratament diferențiat aplicat prin mijlocirea impozitelor progresive pe venit și pe avere, este dictat de imperativul justiției sociale, al echității fiscale. Ca urmare, impozitele și taxele servesc nu numai ca mijloace de procurare a resurselor necesare statului, dar și ca mijloacele de procurare a resurselor necesare statului, dar și ca instrumente de redistribuire a veniturilor și averii cetățenilor și agenților economici.
Redistribuirea înfăptuită cu ajutorul impozitelor și taxelor este urmată de o a doua redistribuire, realizată pe calea alocațiilor bugetare, a subvențiilor și a transferurilor de resurse de la fondurile publice la diverși beneficiari. La dirijarea acestor resurse către persoane fizice și juridice se urmărește sprijinirea cu precădere a celor lipsiți de posibilități materiale sau cu un potențial economic redus.
Pe această cale se corectează, parțial evident, disproporțiile mari și inechitățile adesea flagrante existente între cei avuți și cei neavuți. Deși nu se poate spune de la ce persoană provine suma de bani utilizată de stat pentru finanțarea unei cheltuieli de care beneficiază o anumită persoană, se poate presupune, totuși, că persoanele fizice cu venituri mari și cu averi importante, suportând impozite progresive, contribuie cu o parte din resursele lor la finanțare burselor, pensiilor, indemnizațiilor sociale etc., cuvenite celor cu venituri modeste. Aceasta, în mod teoretic, deoarece practic uneori suma impozitelor și a taxelor încasate de la persoanele cu venituri mari și foarte mari are o pondere redusă în totalul veniturilor fiscale și, deci, o contribuție pe măsură la o finanțarea cheltuielilor dde care beneficiază masele largi ale populației.
Autoritățile publice folosesc instrumentele financiare și în scopul influențării proceselor economice, al corectării ciclului economic, al înlăturării dezechilibrelor economice. În perioadele de supraîncălzire a economiei, se iau măsuri financiare pentru temperare creșterii obținute pe seama accentuării fenomenelor inflaționiste, iar în perioadele de recesiune, prin facilități fiscale ori prin alocații bugetare se asigură oxigenul necesar relansării economiei. Pe seama resurselor financiare publice se finanțează diverse acțiuni orientate spre crearea de noi locuri de muncă, recalificarea șomerilor și îndrumarea lor către alte ramuri și subramuri ale economiei, pensionarea înainte de termen a celor care și-au pierdut locul de muncă. Contractarea de împrumuturi pe piața internă, pentru acoperirea deficitului bugetar, constituie o modalitate frecvent folosită de stat pentru reducerea în circuitul economic a disponibilităților bănești temporare din economie și de influențare a echilibrului monetar. Prin contractarea de împrumuturi externe de către stat sau prin garantarea împrumuturilor contractate de agenții economice de agenții economici se urmărește completarea resurselor financiare interne și folosirea lor pentru realizarea de obiective și acțiuni de interes național.
Așadar, finanțele publice sunt utilizate în scopul realizării unei dezvoltări economice și sociale a țării pe cât posibil într-un cadru echilibrat.
În încheiere, menționăm că nu toți economiștii fac o demarcație netă între funcțiile și rolul finanțelor publice. Astfel, unii, vorbind despre funcțiile iar alții nu abordează aceste probleme cu referire la finanțele publice în general, ci tratează rezultatele obtenabile cu ajutorul impozitelor, împrumuturilor de stat, emisiunii monetare, cheltuielilor bugetare etc., folosite de autoritățile publice ca instrumente de intervenție în economie2.
Lăsând la o parte deosebirile de terminologie, observăm că o serie de economiști occidentali remarcă și apreciază pozitiv formele variate ale intervenției autorităților publice în economie, prin mijlocirea finanțelor publice sau al altor instrumente.
Necesitatea intervenției locative a statului în economie apare în cazul a) proprietăți comune asupra resurselor; b) al comportamentului neadecvat și păgubitor al unor indivizi (de tipul „călărețului liber”) și c) al bunurilor publice.
Atunci când un anumit bun (teren agricol, pădure, resurse de apă etc.) se află în proprietatea comună a mai multor persoane, între care nu există un spirit de cooperare și colaborare, se ajunge ca acțiunile unora să intre în conflict cu interesele celorlalți. Fiecare urmărește să-și promoveze propriile sale interese, chiar dacă acestea aduc atingere intereselor celorlalți proprietari. Maximizarea intereselor individuale, în detrimentul interesului general al proprietarilor, are urmări dezastruoase. Proprietatea comună, tratată ca și cum ar fi proprietatea nimănui, sfârșește prin a dispărea ca sursă de venit pentru titularii acesteia. Pentru a evita un asemenea deznodământ, se impune intervenția statului care să reglementeze modul de utilizare a resurselor aflate în proprietate comună.
Încălcări frecvente ale intereselor generale se întâlnesc și în industrie, agricultură ,tul realizării unei dezvoltări economice și sociale a țării pe cât posibil într-un cadru echilibrat.
În încheiere, menționăm că nu toți economiștii fac o demarcație netă între funcțiile și rolul finanțelor publice. Astfel, unii, vorbind despre funcțiile iar alții nu abordează aceste probleme cu referire la finanțele publice în general, ci tratează rezultatele obtenabile cu ajutorul impozitelor, împrumuturilor de stat, emisiunii monetare, cheltuielilor bugetare etc., folosite de autoritățile publice ca instrumente de intervenție în economie2.
Lăsând la o parte deosebirile de terminologie, observăm că o serie de economiști occidentali remarcă și apreciază pozitiv formele variate ale intervenției autorităților publice în economie, prin mijlocirea finanțelor publice sau al altor instrumente.
Necesitatea intervenției locative a statului în economie apare în cazul a) proprietăți comune asupra resurselor; b) al comportamentului neadecvat și păgubitor al unor indivizi (de tipul „călărețului liber”) și c) al bunurilor publice.
Atunci când un anumit bun (teren agricol, pădure, resurse de apă etc.) se află în proprietatea comună a mai multor persoane, între care nu există un spirit de cooperare și colaborare, se ajunge ca acțiunile unora să intre în conflict cu interesele celorlalți. Fiecare urmărește să-și promoveze propriile sale interese, chiar dacă acestea aduc atingere intereselor celorlalți proprietari. Maximizarea intereselor individuale, în detrimentul interesului general al proprietarilor, are urmări dezastruoase. Proprietatea comună, tratată ca și cum ar fi proprietatea nimănui, sfârșește prin a dispărea ca sursă de venit pentru titularii acesteia. Pentru a evita un asemenea deznodământ, se impune intervenția statului care să reglementeze modul de utilizare a resurselor aflate în proprietate comună.
Încălcări frecvente ale intereselor generale se întâlnesc și în industrie, agricultură ,transporturi și în alte ramuri ale economiei, care reclamă intervenția statului. Astfel, unii agenți economici degajă în atmosferă gaze, praf ori alte substanțe nocive, rezultate din procesul de producție, în loc să le capituleze și să le neutralizeze; deversează în râuri, în bălți sau în mare ori lasă să ajungă în pânza freatică ape uzate, în loc să le trateze (epureze) în prealabil; produc zgomote superioare limitelor admise cu efecte negative asupra organismului uman; pe scurt, populează mediul ambiant fără să plătească vreun ban pentru acoperirea prejudiciilor produse celor din jur prin faptele lor iresponsabile.
Faptul că anumite bunuri(utilități) nu pot fi furnizate de producătorii privați, determină autoritățile publice să intervină pentru a asigura producerea acestora în instituții specializate și a le pune la dispoziția utilizatorului fără plată, după criterii nonpiață. Prelevarea prin metode de constrângere (impozite, taxe, contribuții etc.) a resurselor necesare finanțării producției de bunuri (utilități) publice și dirijarea acestora către instituțiile prestatoare (armată, poliție, justiție, școli, spitale etc.) constituie o formă de manifestare a funcției locative a finanțelor publice și a rolului jucat de autoritățile publice.
Cu ocazia colectării resurselor financiare și, respectiv, a finanțării cheltuielilor publice, are loc un proces de redistribuire a veniturilor și averilor persoanelor fizice și juridice în societate.
Redistribuirea se produce între cei cu venituri mai mari(cu un potențial economic mai ridicat) și se realizează sub diferite forme, și anume: prin oferirea de către autoritățile publice de bunuri și servicii fără plată(învățământ, ocrotire medicală, protecție socială etc. cu titlu gratuit); prin subvenționarea de la buget a producției anumitor bunuri și servicii sau a distribuției acestora; prin acordarea unor sume de bani (ajutoare, indemnizații, pensii, burse etc.) celor îndreptățiți, pentru ca aceștia să-și procure bunurile sau să-și achite serviciile de care au nevoie.
În oricare variantă, autoritățile publice îndeplinesc un rol distributiv cu ajutorul finanțelor publice îndeplinesc un rol distributiv cu ajutorul finanțelor publice.
Implicarea statului în viața economică îmbracă, de asemenea, forma adoptării, de către autoritățile publice, a unor reglementări indispensabile bunei funcționări a economiei naționale. Este vorba de astfel de reglementări –legi hotărâri sau ordonanțe guvernamentale, norme metodologice etc. – cum sunt cele privind protecția consumatorului, sancționarea concurenței neloiale și a practicilor monopoliste, protecția și securitatea muncii, regimul de muncă, nivelul salariului minim, asigurările sociale, protecția mediului ș.a
Asemenea reglementări sunt percepute de către unii ca îngrădiri ale libertăților individuale, iar de către alții ca măsuri utile, menite să contribuie la mai buna funcționare a mecanismului economic.
Amploarea rolului regulator al autoritățile publice în economie diferă de la o țară la alta și de la o perioadă la alta, uneori acesta se extinde, alteori se restrânge, după caz.
În țările cu economie de piață, apar frecvent disfuncționalități și dezechilibre sub diferite forme: rămânerea în urmă a desfacerilor de mărfuri în raport cu producția, ceea ce conduce la creșterea stocurilor; sporirea numărului șomerilor; înregistrarea de deficite bugetare, solduri negative ale balanței comerciale și ale balanței de plăți externe ori majorarea acestora; multiplicarea volumului plăților restante către furnizori, bugetul de stat și bănci; încetinirea ritmului creșterii economice sau înregistrarea de creșteri negative ale produsului intern brut etc.
Pentru corectarea unor asemenea fenomene, autoritățile publice apelează la diverse instrumente monetare, valutare, fiscale ori bugetare pentru stabilizarea economiei. Asemenea intervenții, ca și cele la care ne-am referit mai înainte, sunt contestate de către unii economiști, pe motiv că economia de piață se poate autoregla și că amestecul statului în viața economică ar fi contraproductiv, în timp ce alții le consideră inevitabile și binevenite.
Prin „finanțe publice” se înțeleg plățile bănești de interes public necesare în relațiile cu statul și alte instituții publice. Finanțele publice cuprind diferite mijloace prin care persoanele publice-statul, comunele, instituțiile etc., își provoacă resursele financiare necesare îndeplinirii prerogativelor lor.
Finanțele publice cuprind relații social-economice bănești prin mijlocirea cărora statul, unitățile sale administrativ-teritoriale și alte instituții de drept public își constituie și folosesc fondurile de resurse financiare. Finanțele publice cuprind veniturile (impozite, taxe, contribuții, împrumuturi de stat etc.), cheltuieli, datoriile pe care le au etc.
Finanțele publice se folosesc pentru satisfacerea cerințelor generale ale societății, cum sunt: finanțarea învățământului, a asigurărilor sociale de stat, a instituțiilor guvernamentale, a parchetelor, a instanțelor judecătorești, precum și a instituțiilor de ordine publică (a poliției) și de apărare națională.
Finanțele publice sunt gestionate în concordanță cu prevederile dreptului administrativ și a celui public și se confruntă cu problemele de echilibru financiar. Aceasta înseamnă că fluxurile financiare ce se îndreaptă către vistieria statului, provenind de la diverși plătitori-persoane juridice și financiare-sunt stabilite de autoritățile publice competente prin legi, ordonanțe etc., dobândind astfel un caracter obligatoriu, fără contraprestație directă, imediată și fără titlu rambursabil. În același timp, fluxurile financiare ce se îndreaptă de la fondurile bugetare către diverși beneficiari-persoane juridice fizice- se realizează în scopuri, cuantumuri și la termene determinate prin acte normative ale organelor legislative sau executive ale statului.
Prin acte normative ale autorităților publice se reglementează gestionarea finanțelor publice, raporturile dintre unitățile publice și dintre acestea și cele private, atribuțiile și răspunderile celor ce mânuiesc bani și alte valori public. În acest fel, finanțele publice dobândesc o reglementare juridică, fondurile financiare constituie devin patrimoniu public, iar cheltuirea lor este competența și răspunderea organelor administrației centrale și locale de stat, potrivit prevederilor legale.
Organizarea finanțelor publice, folosirea instrumentelor financiare de către organele de stat pentru intervenția în domeniile economic, social, cultural sau politic definesc, de fapt, politica financiară statului într-o anumită perioadă de timp.
1.1.2 Finanțele private
Finanțele private conțin relații social-economice bănești prin intermediul cărora, întreprinderile, societățile de asigurare, băncile private etc. își constituie, repartizează și utilizează fondurile de resurse financiare. Finanțele private cuprind venituri, cheltuieli, creanțe, și obligațiile, împrumuturile primite sau acordate, primele de asigurare ce se încasează, plățile de despăgubiri și sume asigurate etc.
Agenți economici cu capital privat își procură resursele financiare necesare din activitatea și rezultatele economice proprii, precum și de pe piața financiară, pe baze contractuale, prin confruntarea pe piața de capital a cererii și ofertei.
Agenții economici privați nu pot folosi constrângerea pentru mobilizarea de resurse temporare disponibile, dar pot aplica măsuri de executare silită a prevederilor contractuale; de asemenea, nu pot influența în mod legal moneda națională, ci numai o folosesc.
Finanțele private au ca obiect modul și proporțiile constituirii capitalului social la nivelul agenților economici, repartizarea profitului pentru cerințe de creștere economică, remunerarea acționarilor, modalități de efectuare a plasamentelor în cazurile în care apar unele lichidități temporare sau cu caracter îndelungat, mobilizarea operativă a creanțelor și stingerea obligațiilor față de terți etc.
Relațiile financiare private se desfășoară pe baza prevederilor deciziilor adoptate de către consiliile de administrație și a contractelor economice sau financiare încheiate cu terții. Ele nu suferă nici o ingerință din partea statului, care nu urmărește (în domeniul privat) decât problemele fiscale.
Conținutul, structura și modul de organizare a finanțelor private urmăresc desfășurarea unei activități rentabile și o strategie optimă de dezvoltare a fiecărui agent economic.
Finanțele publice se confruntă cu probleme de echilibru financiar, în sensul că fluxurile financiare de ieșire nu pot avea loc decât în limita fluxurilor de intrare. Între acestea se stabilește un echilibru inițial care trebuie urmărit pe parcurs. Finanțele private sunt reglementate de dreptul comercial.
Modul de organizare a acțiuni agentului economic: societate comercială și regii autonome; Domenii de activitate ale regiilor autonome și societății comerciale
Sub presiunea necesităților de pe piață se adoptă decizia înființării unei capacități de producție sub forma de întreprindere. În economia noastră, întreprinderea se încadrează în categoriile de societate comercială sau regie autonomă:
Societatea comercială (pe acțiuni, cu răspundere limitată etc.) are o autonomie financiară și funcțională maximă și există într-o diversitate de forme, în privința proprietății (de stat, privată, mixtă, străină).
Regia autonomă este forma de organizare a întreprinderilor care rămân 100% în proprietatea statului. Ele sunt autonome din punct de vedere funcțional, dar au un regim specific în privința relațiilor financiare cu administrația de stat: primesc subvenții, în cazul când înregistrează pierderi și varsă la buget profitul ce depășește unele necesități interne.
Finanțele regiilor autonome și societăților economice cu capital de stat și ale ramurilor economiei naționale exprimă relații bănești care se folosesc în procesul repartizării venitului creat în interiorul lor, cu ajutorul cărora se constituie, se repartizează și se utilizează fondurile bănești necesare realizării reproducției sociale și satisfacerii unor cerințe sociale ale personalului, în ramurile economiei naționale și se alimentează fondurile bugetului de stat.
Finanțele regiilor autonome și societății comerciale cu capital de stat și al ramurilor economiei naționale constituie componența de bază a sistemului financiar-bancar public care cuprinde acele relații social-economice bănești prin intermediul cărora, în procesul repartizării produsului național brut creat în interiorul lor, se formează și se utilizează fondurile proprii ale acestor unități și ale ramurilor economiei naționale și se constituie fondurile bănești ale statului.
Ca producători autonomi, regiile autonome și societățile comerciale adoptă deciziile privind volumul și structura producției lor, surse de aprovizionare cu materii prime, materiale, combustibil, numărul personalului, destinația produselor, investiții ce le efectuează etc. De asemenea, ele hotărăsc destinațiile ce se dau profitului net, fondului de dezvoltare, fondului de amortizare și a celorlalte fonduri proprii și împrumutate. Acești agenți economici stabilesc mărimea și destinațiile investițiilor, nivelul și structura stocurilor de valori materiale, respectiv nivelul fondului de amortizare.
Statul achiziționează cantități importante de mijloace de producție și bunuri de consum de la agenții economici care oferă condițiile cele mai avantajoase de livrare.
Regiile autonome și societățile comerciale întrețin relații bănești cu alte unități economice, deoarece agenții economici își adaptează producția la cererea sectorului public și trebuie să lucreze la costurile de producție recunoscute ca fundamentate.
Finanțele acestor agenți economici contribuie la constituirea și folosirea fondurilor lor proprii, la desfășurarea normală a activității economico-sociale și financiare, stimularea personalului propriu, folosirea cu eficiență maximă a resurselor întreprinderilor, creșterea rentabilității, accelerarea vitezei de rotație a activelor circulante, întărirea continuă a gestiunii economico-financiare. Finanțele regiilor autonome, societăților comerciale și ale ramurilor economiei naționale contribuie și la constituirea fondurilor financiare ale statului necesare înfăptuirii acțiunilor social-culturale, dezvoltării economice, apărării naționale etc. Astfel, acești agenți economici plătesc la bugetul de stat sau la bugetele locale impozitul pe profit, taxa pe valoare adăugată, participă cu contribuții la alimentarea fondurilor asigurărilor sociale de stat, plătesc prime de asigurare la fondul asigurărilor de bunuri, persoane și răspundere civilă, participă la constituirea capitalului social al altor întreprinderi. Resursele bănești temporar disponibile ale unităților economice cu capital de stat aflate în conturile bancare sunt folosite ca resurse de creditare.
De la regiile autonome și societățile comerciale pornesc principalele fluxuri de resurse financiare către bugetul statului, asigurări sociale, societățile de asigurări și reasigurări, bănci etc.
Finanțele întreprinderii și rolul lor în constituirea fondului financiar; Locul și rolul finanțelor întreprinderilor publice în condițiile economiei de piață.
Procese de formare, repartizare și utilizare a fondurilor au loc nu numai la nivelul statului ca autoritate publică, ci și în întreprinderi publice, organisme bancare și financiare, de asigurări sociale și de bunuri etc.
Finanțele întreprinderilor publice reprezintă veriga primară, de bază, a întregului sistem financiar și de credit, această afirmație bazându-se pe faptul că majoritatea fondurilor bănești, ce se formează la diferite nivele, își au izvorul în veniturile create în celule de bază ale economiei naționale. De trăinicia acestor finanțe depinde în cea mai mare parte de constituirea celorlalte sub-sisteme financiare.
Vița economico-financiară a unei întreprinderi publice nu poate fi concepută în afara mediului în care funcționează și evoluează; din acest mediu întreprinderea publică își colectează resursele și tot în cadrul lui efectuează plăți, restituiri de fonduri etc.
Fenomenul financiar se naște din relațiile pe care întreprinderea publică le are cu toții agenți economici și financiari, cu statul și alte organisme.
Întreprinderea publică este o combinație de factori materiali (capital economic) cu factori umani, un agent economic, o entitate , un centru de decizie, care evoluează într-un mediu complex, format din patru universuri interdependente și anume:
Universul economic;
Universul financiar;
Universul social;
Universul statal.
Ca agent economic, întreprinderea publică intră în relații cu alți agenți pe care îi întâlnește pe diferite piețe în care se schimbă bunuri și servicii pe bază de monedă. Cantitățile de mărfuri oferite și solicitate, precum și prețurile sunt variabile, ceea ce influențează echilibrul, astfel că întreprinderea publică este supusă unor legi economice.
Aceste schimburi dau naștere universului economic și ca un univers autonom, organizat pe piețele sale proprii, prin care se schimbă active financiare și monedă.
Agenții economici și financiari ce se întâlnesc pe diferite piețe și între care apar variate raporturi, constituie contextul social în care funcționează și evoluează întreprinderea publică. Acești agenți pot fi grupați, în funcție de piețe, în următoarele grupe principale:
furnizori, pe care întreprinderea publică îi întâlnește pe piața de materii prime și servicii;
clienți, pe care întreprinderea publică îi întâlnește pe piața de produse și servicii:
salariații și conducători, pe care întreprinderea publică îi găsește pe piața muncii;
acționari sau asociați, împrumutători și intermediari financiari, pe care întreprinderea publică îi găsește pe piața financiară etc. Între întreprinderea publică, pe de o parte și diferitele persoane fizice și juridice, pe de altă parte, se nasc, așa cum s-a mai arătat, variante raporturi, care vizează cumpărări și vânzări de mărfuri și servicii, angajări și plata drepturilor de personal, formarea capitalurilor proprii și împrumutate. De asemenea, întreprinderea are raporturi cu:
diferite organe statale, care se concretizează în plata impozitelor și taxelor sau primirea de subvenții și alocații de la bugetul statului;
societăți de asigurare, către care întreprinderea publică achită prime de asigurare și de la care va beneficia, în anumite situații, de plata unor despăgubiri;
organe de asigurări sociale, față de care întreprinderea publică are obligații privind formarea unor fonduri necesare asigurării condițiilor de trai în conformitate cu legislația în vigoare.
Totalitatea raporturilor generate de formarea, repartizarea și utilizarea fondurilor bănești necesare realizării variantelor activități economice, sociale, culturale etc. la nivel de întreprindere publică reprezintă esența finanțelor acesteia:
Finanțele întreprinderii publice, deși își găsesc sediul în sfera repartiției, au o puternică influență asupra producției, circulației și consumului.
În plan suprastructural, finanțele întreprinderii publice se prezintă ca o ramură a științei financiare, care analizează mecanismele de procurare și gestionare a resurse lor financiare, izvoarele și destinația acestor resurse, în vederea satisfacerii diferitelor nevoi și obținerea unor profituri cât mai mari.
Într-o întreprindere publică se pot crea numeroase fonduri între care: fondul pentru investiții în active fixe, fondul de rulment, fondul de rezervă, fondul de cercetare științifică, fonduri pentru acțiuni sociale, culturale și sportive, fonduri pentru recalificare, premiere și participarea salariaților la profit etc.
Izvoarele acestor fonduri pot să difere de la caz la caz, cu mențiunea că, pentru anumite activități, întreprinderea publică poate apela și la resurse împrumutate.
Principalele metode utilizate în colectarea fondurilor sunt: aportul asociaților și acționarilor, autofinanțarea, creditarea și finanțarea bugetară. Aceste metode și izvoare de constituire a fondurilor variază într-o anumită măsură în funcție de formele pe care le îmbracă întreprinderile publice șși proprietatea asupra lor. Astfel, vom întâlni unele particularități în finanțele regiilor autonome, societăților comerciale, cooperativelor și asociațiilor cooperatiste, societăților mixte etc.
Ținând cont de stadiul de dezvoltare a țării noastre, de tranziția la economia de piață, se impune a se lua măsuri de perfecționare a finanțărilor întreprinderilor publice, între care:
Continuarea înlăturării caracterului centralizat al finanțelor, instituirea de noi pârghii financiare și renunțarea la unele vechi;
Îmbunătățirea mecanismelor de formare și gestionare a capitalurilor, a metodelor de previziune și prognoză financiară și accelerarea circuitului fondurilor;
Folosirea unor metodologii adecvate și realiste de stabilire a necesarului de fonduri, a rezultatelor și de analiză financiară;
Stimularea sau îngrădirea de către stat prin politica de impozite, taxe și subvenții a unor activități și reorientarea altora,
Îmbunătățirea modului de acordare, garantare și restituire a creditelor și creșterea rolului acestora și a dobânzilor în derularea activității economice;
Aplicarea unor metode de amortizare în raport cu cerințele progresului tehnic;
Înlăturarea blocajelor financiare între întreprinderi, îmbunătățirea și simplificarea decontărilor și instituirea unor forme rapide de plată a mărfurilor și serviciilor etc.
Alături de celelalte subsisteme financiare, finanțele întreprinderii publice trebuie să-și aducă contribuția la edificarea noii economii de piață, la dezvoltarea proprietății private, la buna administrare și gestionare a patrimoniului, la asigurarea unui circuit normal și eficient al capitalului, la amortizarea diferitelor categorii de interese printr-o rațională repartizare a profitului, la tehnologizarea și promovarea progresului tehnic și științific, la sporirea nivelului calitativ al produselor și creșterea eficienței, spre a ne putea încadra în circuitul mondial al bunurilor, a deveni competitivi pe piața externă și a intra în rândurile țărilor civilizate.
În dezvoltarea economiei, în etapa actuală apar numeroase bariere, pentru înlăturarea cărora este necesară creșterea rolului finanțelor întreprinderilor publice. Între aceste obstacole menționăm:
dezechilibrele grave între sferele reproducției și ramurile economiei naționale;
penuria de produse și criza profundă care domină toate sectoarele de activitate;
nivelul scăzut al producției, al organizării acesteia și a muncii, al eficienței economice;
lipsa de materii prime și energie, de tehnică modernă și valută;
izolarea față de lumea civilizată cu un grad înalt de dezvoltare;
secătuirea resurselor țării prin exploatarea irațională a acestora;
subdezvoltarea agriculturii și a sectorului terțiar etc.
Finanțele întreprinderilor publice vor trebui să contribuie la buna funcționare a mecanismelor economiei de piață, la dezvoltarea economică și socială a țării.
Mecanisme, fluxuri și cicluri financiare ale întreprinderilor publice.
La modul cel mai general, prin mecanisme financiare ale întreprinderii înțelegem metode, pârghii, instrumente și proceduri de formare, colectare și gestionare a capitalurilor. Aceste mecanisme au o importanță deosebită în organizarea și conducerea activității financiare și se pun în mișcare prin tehnici specifice, particulare, ce se utilizează în procesele de naștere și derulare a fluxurilor și ciclurilor financiare, capitalurilor, în constituirea și utilizarea surplusului monetar în formarea și acoperirea necesarului global de finanțare a întreprinderii publice . Mecanismele financiare sunt foarte diversificate și numeroase între care: mecanismele privind autofinanțarea, creditarea și finanțarea bugetară, mecanismul amortizări activelor fixe, mecanismele ciclurilor de investiții și de exploatare, mecanismele circuitului capitalului, mecanismele de desfășurare a fluxurilor financiare, mecanismul formării și utilizării surplusului monetar etc.
Asemenea mecanisme trebuie să fie organizate și utilizate în așa fel încât să dea impuls desfășurării unor activități raționale, asigurării rentabilității, eficienței, lichidității și înlăturări riscurilor, satisfacerii necesităților de consum productiv și neproductiv, întreținerii unui sistem normal de interese și stimulente. De aceea, în cadrul gestiunii financiare se acordă o atenție majoră, nu numai formării sau colectării de capitaluri, ci și deciziile de afectare majoră, nu numai formării sau colectării de capitaluri, ci și deciziilor de afectare a lor pe anumite destinații, precum și stabilirii unei politici de echilibru, de rezultate și de creștere economică.
O întreprindere se caracterizează, în special, prin deținerea de capital, punerea în mișcare a unei funcții de producție și de participare la procese de schimburi. Schimburile dintre agenții economici se fac pe bază de monedă, dând naștere vieții financiare a întreprinderii publice; de aceste schimburi depind funcționarea procesului de producție și compoziția capitalului. Orice schimb implică două mișcări de sens contrar: una generată de transferul de bunuri și servicii, iar alta de transferul de monedă. Cantitățile de bunuri sau monedă transferate într-o anumită perioadă între agenții economici se numește flux.
Fluxurile pot fi:
Fluxuri reale sau fizice (de bunuri sau servicii);
Fluxuri financiare (de monedă sau înlocuitori).
Cantitatea de bunuri sau de monedă existentă la un moment dat reprezintă un stoc. Relațiile dintre fluxuri și stocuri stau la baza mecanismelor financiare.
Fluxurile financiare pot fi: de contrapartidă, decalate (întârziate), multiple și autonome.
Fluxurile financiare de contrapartidă se caracterizează prin înlocuirea imediată a unui activ real (fizic) cu monedă sau invers.
Aceste fluxuri apar în cazul achiziționării unui bun cu plata imediată în numerar.
Fluxurile financiare decalate apar în cazul în care fluxurile fizice nu le corespund imediat niște fluxuri financiare, astfel că echilibrul stocurilor este rupt și se restabilește prin apariția unui activ financiar. Activul financiar se materializează într-o creanță la furnizor și într-o datorie la cumpărător. Aceste fluxuri se nasc în cazurile operațiunilor comerciale însoțite de credite. Creanța și respectiv datoria se vor stinge la o dată ulterioară.
Fluxurile financiare multiple. Pentru a compensa efectele decalajelor dintre fluxurile fizice și cele financiare de mai sus, întreprinderea publică își poate schimba creanța pe monedă, apelând la un terț și care, de obicei, este un intermediar financiar. Vânzarea sau cumpărarea unei creanțe reprezintă un fenomen extrem de important. Așadar activele financiare pot constitui obiectul unor tranzacții. În acest caz, fluxurile se desfășoară astfel:
bunurile vândute de furnizor sunt transferate la cumpărător, ceea ce reprezintă un flux real;
furnizorul vinde creanțe unei terțe persoane și încasează contravaloarea produselor, ceea ce reprezintă primul flux financiar;
cumpărătorul de mărfuri achită suma, adică stinge datoria față de terț, ceea ce reprezintă al doilea flux financiar.
Fluxurile financiare autonome se degajează din operațiuni financiare privind acordarea sau primirea de împrumuturi, când au loc transferuri de monedă de la o persoană la alta (juridică sau fizică). Aceste fluxuri dau naștere la active financiare (creanțe și datorii).
Unele mecanisme pot fi înțelese dacă se cunosc ciclurile financiare și modul lor de desfășurare.
Un ciclu financiar poate fi definit ca un ansamblu de operațiuni și proceduri care intervin între momentul transformării monedei în bunuri sau servicii până la cel în care se recuperează. Activitatea întreprinderii publice trebuie să se desfășoare în așa fel, încât să se poată obține nu numai recuperarea volumului inițial de monedă, ci și a unui surplus monetar, care se va utiliza pe diferite destinații. Într-o întreprindere publice apar trei cicluri financiare principale:
ciclul investiții-amortizare;
ciclul de exploatare;
ciclul operațiunilor financiare;
Ciclul investiții-amortizate. Prin investiții se creează un capital de producție de la care întreprinderile publice așteaptă niște venituri pe mai multe perioade succesive. Investiția este, în general, o cheltuială imediată și de amploare care se materializează în transformarea monedei în active fizice ce au o durată îndelungată de funcționare. O dată creat, capitalul de producție începe să se deprecieze fizice și moral, iar procedura, mecanismele și sistemele de amortizare au ca scop să evalueze și să recupereze această depreciere și care se adaugă la prețul de cost. Suma de bani inițială se reconstituie în mod progresiv, în timp ce valoarea activului din bilanț se micșorează cu uzura. Prin urmare, la sfârșitul perioadei de serviciu va trebui să existe o echivalență a fluxurilor, ceea ce se obține în cazul în care vânzările asigură și acoperirea deprecierii.
Ciclul de exploatare reprezintă ansamblul operațiunilor desfășurate de întreprinderea publică pentru a-și atinge obiectul. El cuprinde achiziția de bunuri și servicii, transformarea acestora în produse finite și vânzarea lor. Acest proces trebuie să funcționeze continuu spre a se asigura o folosire optimă a muncii și capitalului de producție; continuitatea are la bază existența unor stocuri. În fazele ciclului de exploatare, capitalul îmbracă diferite forme, circulând și transformându-se în mod permanent. Fluxurile reale le corespund o serie de fluxuri financiare și un ansamblu de active financiare (creanțe și datorii) pe care le vom analiza în altă parte a cursului.
Ciclul operațiunilor financiare privește operațiunile și procedurile de acordare sau luare de împrumut, precum și achizițiile de titluri de participare. Toate operațiunile de acordare sau luare de împrumut dau naștere la fluxuri financiare, adică la intrări și ieșiri de monedă. Între fluxurile inițiale și suma fluxurilor finale nu există echivalență datorită dobânzii achitate de datornic celui care i-a acordat împrumutul.
CAPITOLUL II
RELAȚII FINANCIARE ÎNTRE ÎNTREPRINDERILE PUBLICE ȘI
FONDURILE FINANCIARE ALE STATULUI
2.1 Impozitele – prelevări obligațiuni percepute la dispoziția fondurilor financiare; clasificarea și rolul lor
Impozitul este o categorie istorică apărută o dată cu statul și strâns legată de acesta.
Impozitul reprezintă plata bănească obligatorie, generală și definitivă (nerambursabilă), efectuată de persoane fizice și juridice la bugetul statului, în cuantumul și la termenele prevăzute de lege, fără obligația din partea statului de a presta plătitorului un echivalent direct și imediat, necesar pentru satisfacerea cerințelor societății.
Impozitul este un element component al circuitului economic și îndeplinește trei funcții principale, și anume
Financiară, prin care se asigură venituri bugetului statului;
Economică, adică element component al economiei publice, al mecanismului economic-financiar;
Politico-socială prin care se redistribuie unele venituri ale agenților economici și grupelor de populație
Impozitele reprezintă o formă de prelevare a unei părți din veniturile și/sau averea persoanelor fizice și juridice la dispoziția statului în vederea acoperirii cheltuielilor publice. Această prelevare se face în mod obligatoriu, cu titlu nerambursabil și fără contraprestație directă din partea statului.
Caracterul obligatoriu al impozitelor trebuie înțeles în sensul că plata acestora către stat este o sarcină impusă tuturor persoanelor fizice și/sau juridice care realizează venit dintr-o anumită sursă sau posedă un anumit gen de avere pentru care, conform legii, datorează impozit. Dreptul de a introduce impozite îl are statul și el se exercită, de cele mai multe ori prin intermediul puterii legislative (Parlamentul), iar uneori și în anumite condiții prin organele de stat locale. Parlamentul se pronunță în legătură cu introducerea impozitelor de stat de importanță națională (general), iar organele de stat locale pot introduce unele impozite în favoarea unităților administrative-teritoriale. În România, conform Constituției, consiliile locale sau județene stabilesc impozitele și taxele locale, în limitele și în condițiile legii.
Impozitele sunt plăți care se fac către stat cu titlu definitiv și nerambursabil. În schimbul acestora, plătitorii impozitelor nu pot solicita statului un contraserviciu de valoare egală sau apropiată.
Sarcina achitării impozitului pe venit revine tuturor persoanelor fizice și/sau juridice care realizează venit dintr-o anumită sursă prevăzută de lege. Această sursă este, pentru muncitori și funcționari (salariul), pentru agenții economici (profitul), pentru proprietarii funciari (renta), pentru deținătorii de hârtii de valoare (acțiuni, obligațiuni etc.), venitul produs de acestea (dividende, dobânzi ș.a). Micii meseriași și liber-profesioniști suportă impozitele din venitul realizat de pe urma activității desfășurate.
Rolul impozitelor de stat se manifestă pe plan financiar, economic și social. Modul concret de manifestare a acestui rol cunoaște unele diferențieri de la o etapă de dezvoltare a economiei la alta.
Rolul cel mai important al impozitelor se manifestă pe plan financiar, deoarece acestea constituie mijlocul principal de procurare a resurselor financiare necesare pentru acoperirea cheltuielilor publice. Astfel în țările dezvoltate, impozitele taxele și contribuțiile procură opt, nouă zecimi din totalul resurselor financiare ale statului. În cadrul țărilor în curs de dezvoltare, ponderea impozitelor și taxelor în totalul resurselor financiare publice înregistrează diferențieri importante, variind între cinci și nouă zecimi.
Caracteristică pentru evoluția impozitelor și taxelor în perioada postbelică este tendința de creștere continuă a acestora ca mărime, atât absolută cât și relativă.
Sporirea volumului încasărilor din impozite s-a realizat prin creșterea numărului plătitorilor, extinderea bazei de impunere precum și prin majorarea cotelor de impunere. Această din urmă măsură a vizat în cea mai mare parte impunerea veniturilor realizate de persoane fizice și mai puțin veniturile obținute de societățile de capital.
Până prin anii 1970-1980 s-a observat o anumită accentuare a rolului impozitelor pe plan economic, concretizată în încercările statului de a folosi mai mult impozitele ca mijloc de intervenție economică. În funcție de intenția legiuitorului, impozitele se pot manifesta ca un instrument de încurajare sau de frânare a unei anumite activități economice, de creștere ori de reducere a producției sau a consumului unui anumit produs, de impulsionare ori de îngrădire a comerțului exterior.
Pe plan social rolul impozitelor se concretizează în faptul că prin intermediul lor, statul procedează le redistribuirea unei părți importante din produsul intern brut între grupuri sociale și indivizi, între persoanele fizice și cele juridice. Astfel, prin intermediul impozitelor statul preia la buget între patru și cinci zecimi din PIB, în țările dezvoltate și între trei și patru în țările în curs de dezvoltare.
2.1.1 Elementele impozitului
Pentru ca impozitele să se poată realiza obiectivele financiare, economice și sociale urmărite de către stat la introducerea lor, este necesar ca reglementările fiscale să fie cunoscute și respectate atât de organele fiscale cât și de contribuabili. Drept urmare, în legile prin care se constituie impozite se precizează persoanele în sarcina cărora cade plata impozitelor, materia supusă impunerii, mărimea relativă a impozitului, termenele de plată, sancțiunile ce se aplică persoanelor fizice și juridice care nu-și onorează obligațiile fiscale la termenele stabilite, sustrag materia impozabilă de la impunere și încalcă alte dispoziții ale reglementărilor fiscale.
Subiectul impozitului este persoana fizică sau juridică obligată prin lege la plata acestuia. Astfel de exemplu la impozitul pe salariu, subiectul al impozitului este muncitorul sau funcționarul, la impozitul pe profit este agentul economic, la impozitul pe succesiuni este moștenitorul etc. în reglementările fiscale, ca și în vorbirea curentă, subiectul impozitului este denumit contribuabil.
Suportatorul (destinatarul) impozitului este acea persoană care practic suportă impozitul. De regulă, plătitorul (subiectul) impozitului este și suportatorul. Practic sunt însă cazul în care suportatorul impozitului este o altă persoană decât plătitorul (subiectul impozabil), deoarece se folosesc diferite metode pentru a transpune impozitele plătite (într-o anumită măsură) în sarcina altor persoane.
Obiectul impozabil îl constituie materia care cade sub incidența impozitului. În cazul impozitelor directe, obiectul impozabil îl constituie, spre exemplu: profitul, venitul realizat de o persoană, salariul, bunurile, anumite acte și fapte juridice etc. Referitor la obiectul impozabil trebuie menționat că asupra lui se aplică, de regulă, principiul unității, potrivit căruia un obiect impozabil se impune o singură dată. Actele normative prevăd obiectul impozabil în general, impersonal. Aceasta înseamnă că în fiecare caz în parte obiectul impozabil trebuie să fie concretizat atât cantitativ, cât și calitativ, arătându-se, așadar, natura și mărimea fenomenului generator al impozitului de plată. Caracterizarea cantitativă și calitativă a obiectului impozabil folosirea anumitor metode în această determinare sunt probleme de fond ale calculării concrete a obiectului impozabil. Obiectul impozabil determinat în concret, cantitativ și calitativ, formează baza impozabilă.
Pentru impozitele indirecte, obiectul îl constituie încasările din vânzarea mărfurilor produse în țară sau provenite din import, din prestarea anumitelor servicii, valoarea adăugată etc.
Sursa plății impozitului îl constituie mijloacele din care se plătește de fapt impozitul, ca spre exemplu: profitul, salariile, încasările din vânzarea mărfurilor, din prestarea serviciilor, valoarea adăugată etc. În unele cazuri obiectul impozabil și sursa impozitului se confundă, coincid; alteori însă acestea sunt două fenomene separate.
Cota impozitului sau cota de impunere reprezintă impozitul aferent unei unități de impunere. Impozitul poate fi stabilit în sumă fixă sau în cote procentuale.
Prin asietă (mod de așezare a impozitului) se înțelege totalitatea măsurilor care se iau de organele fiscale în legătură cu fiecare subiect impozabil, pentru identificarea obiectului impozabil, stabilirea mărimii materiei impozabile și determinarea impozitului datorat statului.
Termenul de plată indică data până la care impozitul trebuie achitat statului. Neachitarea impozitului până la termenul stabilit prin lege, atrage după sine obligația contribuabilului de a plăti și majorări de întârziere. De altfel prin lege sunt prevăzute și alte sancțiuni care se aplică contribuabililor răi platnici, cum sunt: proprii, sechestrarea unor bunuri de valoare identică cu suma impozitului neachitat la termen etc.
2.1.2 Clasificarea impozitelor
Criterii de clasificare a cheltuielilor publice:
Clasificarea administrativă are la bază criteriul instituțiilor prin care se efectuează cheltuielile publice;
Ministere (departamente);
Unități administrativ-teritoriale etc;
Clasificarea economică folosește două criterii de grupare.
Conform primului criteriu, cheltuielile se grupează în:
Cheltuieli de capital (de investiții) care se concretizează în achiziționarea de bunuri de folosință îndelungată destinate atât producției de materiale, cât și sferei nemateriale;
Cheltuieli curente care asigură funcționarea și întreținerea instituțiilor publice. Ele reprezintă un consum definitiv de P.I.B.
Conform celui de-al doilea criteriu cheltuielile se grupează în:
Cheltuielile privind serviciile publice sau administrative care se deosebesc de cele de transfer după cum au sau nu la bază contraprestația în momentul și în mărimea în care se efectuează acestea de către stat;
Cheltuieli de transfer care pot avea caracter economic (subvenții acordate) sau social (burse, pensii, ajutoare și alte indemnizații nerambursabile).
Clasificarea financiară în funcție de momentul și modul în care cheltuielile publice afectează resursele financiare ale statului, le grupează în:
Cheltuieli definitive care finalizează distribuirea resurselor financiare și cuprind atât cheltuielile de investiții, cât și cheltuieli de funcționare;
Cheltuieli temporare care nu sunt urmate imediat de schimburi de mărfuri și care sunt denumite operații de trezorerie fiind evidențiate în conturi speciale de trezorerie;
După forma de manifestare, cheltuielile publice pot fi:
Cheltuieli definitive: nu presupun restituirea sumelor bănești alocate de stat;
Cheltuieli provizorii: sunt urmate de rambursarea sau lichidarea obligației de furnizare de produse sau servicii statului;
Cheltuieli publice speciale: vizează finanțarea unui anumit sector economic sau social;
Cheltuieli publice globale: vizează influența prin mărimea totală a cheltuielilor asupra echilibrului general economic și prin aceasta exercitarea unui anumit rol asupra conjucturii economice.
Clasificarea după rolul cheltuielilor publice în procesul reproducției sociale:
Cheltuieli reale: cheltuieli cu întreținerea aparatului de stat, plata anuităților, dobânzi și comisioane aferente împrumuturilor de stat, întreținerea și dotarea armatei etc. Acestea reprezintă un consum definitiv de P.I.B;
Cheltuieli economice: investiții efectuate de stat pentru înființarea de noi întreprinderi, dezvoltarea și modernizarea celor existente, construirea de drumuri etc.
În practica financiară se întâlnește o diversitate de impozite care se deosebesc nu numai ca formă, ci și în ceea ce privește conținutul lor.
Pentru a sesiza mai ușor efectele diferitelor categorii de impozite pe plan economic, financiar, social și politic, este necesară gruparea acestora pe baza unor criterii științifice.
După trăsăturile de fond și de formă, impozitele pot fi grupate în impozite directe și indirecte.
CLASIFICAREA IMPOZITELOR DE STAT
IMPOZITELE DIRECTE
1. Trăsăturile impozitelor directe
„Impozitele directe constituie cea mai veche formă de impunere.”
Impozitele directe au caracteristic faptul că se stabilesc nominal în sarcina unor persoane fizice sau juridice, în funcție de veniturile sau averea acestora, pe baza cotelor de impozit prevăzute în lege. Ele se încasează direct de la subiectul impozitului la anumite termene dinainte stabilite. În cazul acestor impozite, subiectul și suportatorul impozitului, sunt, în intenția legiuitorului, una și aceeași persoană, deși practic, uneori acestea nu coincid.
Se poate aprecia că impozitele directe prezintă următoarele avantaje:
constituie un venit sigur pentru stat, dinainte cunoscut, pe care se poate baza în anumite intervale de timp; îndeplinesc deziderate de justiție fiscală, deoarece sunt exonerate veniturile necesare minimului de existență și prin faptul că țin seama de sarcinile familiare; sunt ușor de calculat și de perceput.
Impozitele directe reprezintă și următoarele dezavantaje: nu sunt agreabile plătitorilor; se consideră că nu ar fi productive, întrucât conducerea statelor nu ar avea interes să devină nepopulară prin mărimea acestor impozite; pot conduce la abuzuri în ce privește așezarea și încasarea impozitelor.
Impozitele directe pot fi după cum s-a observat în tabelul anterior reale și personale.
Impozitele reale (pe obiect) sunt cele așezate pe obiecte, pe bunuri, pe diferite elemente ale averii contribuabililor, fără aține seama de persoana însăși a acestor plătitori, de situația și de sarcinile lor familiare. Prin urmare, impozitele reale fac abstracție de persoana care posedă, care folosește bunul, considerând bunul ca producător de venit. Din aceste motive, impozitele reale creează stări de inechități fiscale. Așadar un proprietar împovărat de datorii plătește aceleași impozite ca și cel liber de orice sarcină. Se constată că doi contribuabili, cu putere de contribuție inegală, plătesc un impozit egal.
Cele mai răspândite impozite reale, pe plan internațional au fost cele privind impunerea pământului, clădirilor, diferitelor activități neagricole, precum și circulația capitalului bănesc.
În secolul trecut, când pământul reprezenta principală formă a bogăției și cel mai important mijloc de producție, în mai multe țări din Europa a fost instituit impozitul funciar (pe pământ). La început, suma impozitului funciar datorat statului se determina în funcție de suprafața terenurilor; aceasta este metoda cea mai simplă, care s-a practicat multă vreme în diferite țări.
Impozitul funciar s-a calculat apoi după valoarea productivă a terenurilor, evaluată în funcție de media unui anumit număr de ani.
În legislația modernă, impozitul funciar se determină după randamentul mediu, metodă simplă de calcul și impozitul este stimulatoriu pentru producător.
Un progres în așezarea și încasarea impozitului funciar l-a constituit introducerea cadastrului. Cadastrul constă în descrierea și inventarierea terenurilor din fiecare localitate, trecerea lor într-un registru, precizarea suprafeței de teren, a valorii fiecărei parcele de teren, cu menționarea veniturilor realizate de pe terenurile respective; pe baza cadastrului se calcula impozitul funciar. Cadastrul este de fapt starea civilă a terenurilor. Cadastrul a fost folosit nu numai pentru impozitul financiar, ci și pentru alte impozite numite cadastrale.
Impozitele personale. Impozitele personale privesc în mod direct persoana contribuabilului, care se impune fie pe baza venitului global, fie din diferitele sale surse de venituri grupate în clase, cu luarea în considerare a pasivului și a sarcinilor sale familiale. Se presupune că la impozitele personale se face distincția între ceea ce încasează persoana și ceea ce are de plată ca subiect impozabil.
Cel mai vechi impozit a fost capitația, stabilit pe cap de locuitor în sumă fixă. A doua formă a impozitului personal a constituit-o impozitul pe clase, care apare cu timpul, când se face o mai mare deosebire între viața satului și viața orașului. În perioada concentrării meseriilor la oraș, când se dezvoltă comerțul, se instituie impozitul pe clase de venituri. Forma cea mai perfecționată a impozitelor personale este impozitul pe venit.
Formele principale ale impozitelor personale sunt: impozitele pe venit și impozitele pe avere.
Venitul este pulsul efectiv pe care îl obține un agent economic din activitatea sa la sfârșitul unei perioade de timp; pulsul de bunuri economice se exprimă în bani și constituie puterea de contribuție a plătitorului de impozit.
Impozitele pe venit au fost instituite în perioadele în care s-a înregistrat o suficientă diferențiere a veniturilor realizate de diferite categorii sociale.
Impozitul pe venit a fost stabilit în mod diferențiat pe persoanele fizice și pe cele juridice.
2. Impozitul pe profit
Datorită reorganizării agenților economici din țara noastră sub forma regiilor autonome, societăților comerciale etc., a fost necesară o adoptare corespunzătoare a instrumentelor financiare și fiscale prin intermediul cărora se realizează veniturile bugetului statului.
Acest sistem de impunere a fost determinat ca la același profit obținut de agenții economici din diferite domenii de activitate, aceștia să plătească un impozit diferit.
Pentru evitarea acestei situații, începând cu anul 1991 s-a creat un cadru juridic unitar care să asigure o participare echitabilă a agenților economici la formarea veniturilor statului în raport cu mărimea profitului obținut, instituindu-se impozitul pe profit.
Impozitul pe profit se plătește la bugetul de stat sau la bugetele locale, după caz de către:
Persoane juridice române, pentru profitul impozabil obținut din orice sursă, atât din România, cât și din străinătate;
Persoanele juridice străine care desfășoară activități printr-un sediu permanent în România, pentru profitul impozabil aferent acelui sediu permanent;
Persoanele juridice și fizice străine care desfășoară activități în România ca partener într-o asociere ce nu dă naștere unei persoane juridice, pentru toate veniturile rezultate din activitatea desfășurată în România;
Persoanele juridice și fizice române, pentru veniturile dintr-o asociere a acestora care nu dă naștere unei persoane juridice. În acest caz, impozitul datorat de persoanele fizice se calculează, se reține și se varsă de persoana juridică.
Din punct de vedere fiscal, contribuabilii sunt două categorii, și anume mici și mari.
Contribuabil mic este acela care într-un an fiscal îndeplinește cumulativ următoarele condiții:
Este persoană juridică română a cărei cifră de afaceri nu a depășit 10 miliarde de lei într-o perioadă de 12 luni, care se încheie la data de 30 noiembrie a anului fiscal precedent;
Nu are mai mult de 229 salariați permanenți la începutul anului fiscal;
Acesta a fost mic contribuabil în toți anii fiscali de la înființarea sa.
Un contribuabil poate să opteze, pe bază de cerere, să nu fie tratat ca mic contribuabil. Cererea se aprobă de către Ministerul Finanțelor și est irevocabilă. Aprobarea unei asemenea cereri operează de la 1 ianuarie a anului următor.
Contribuabilul mare este acel plătitor care depășește condițiile contribuabilului mic.
Profitul impozabil se determină după o procedură diferită, după cum este vorba de contribuabili mici sau de contribuabili mari.
Profitul impozabil al unui contribuabil mic se determină după ca diferență între veniturile și cheltuielile efectuate pentru realizarea acestora dintr-un an fiscal.
Profitul impozabil se calculează lunar, dar cumulat de la începutul anului fiscal.
Amortizarea mijloacelor fixe se face în concordanță cu legea amortizării și cu regulile contabile.
Cheltuielile cu reparațiile sunt deductibile la nivelul lor efectiv, dar nu mai mult de 5% din valoarea rămasă a mijloacelor fixe înscrise în bilanțul contabil de la începutul anului. Sună care depășește această limită se consideră modernizarea și se adaugă la valoarea mijloacelor fixe reparate.
Pierderea înregistrată se raportează lună de lună până la recuperarea ei, fără să depășească 36 de luni de la data înregistrării ei.
Limitele cheltuielilor deductibile se aplică lunar, astfel încât la finele anului să se încadreze în prevederile dispozițiilor legale.
În vederea determinării profitului impozabil, cheltuielile sunt deductibile numai dacă aferente realizării profitului în limitele legale. Dacă o cheltuială este aferentă mai multor activități, ea se repartizează corespunzător pe activitățile respective.
Cuantumul maxim al cheltuielilor cu dobânzile care poate fi dedus de către contribuabili este o sumă egală cu suma veniturilor din dobânzi, plus 20% din alte venituri ale acestora. Cheltuielile cu dobânzile nedeductibile se repartizează în anul următor, dacă sunt deductibile. Aceste reglementări nu se aplică societăților bancare și instituțiilor financiare.
Profitul impozabil anual al contribuabililor mari se determină ca diferență între activul din bilanțul contabil la sfârșitul anului fiscal, diminuat cu obligațiile aferente, minus aportul efectuat la capitalul social în cursul anului și veniturile stabilite ca fiind neimpozabile, plus cheltuielile nedeductibile prevăzute de lege și alte elemente evidențiate în bilanțul contabil, în funcție de specificul activității plătitorului.
În vederea reflectării corecte a profitului impozabil al unui an fiscal, plătitorii înregistrează în contabilitate, ca venituri, contravaloarea bunurilor livrate, valoarea bunurilor imobiliare pentru care s-a transferat dreptul de proprietate, valoarea prestărilor de servicii facturate și câștigurile, indiferent de sursă, din orice operațiuni care duc la creșterea valorii activului, precum și cheltuielile efectuate pentru realizarea acestor venituri.
Amortismentul aferent mijloacelor fixe amortizabile ale contribuabililor este deductibil din venituri la determinarea profitului impozabil.
Din punct de vedere fiscal, mijloacele fixe amortizabile sunt împărțite în 6 grupe, cu cote de amortizare prevăzute în tabelul de mai jos:
Cheltuielile cu reparațiile sau îmbunătățirile care se aduc mijloacelor fixe sunt deductibile în limita a 5% din soldul subgrupei de la începutul anului, iar diferența se adaugă la soldul grupei de la sfârșitul anului fiscal.
Pierderea dintr-un an înregistrată în bilanțul fiscal poate fi recuperată din profiturile impozabile din următorii 5 ani fiscali consecutivi.
Cuantumul maxim al cheltuielilor cu dobânzile care poate fi dedus din totalul veniturilor în vederea determinării profitului impozabil este egal cu suma veniturilor din dobânzi, plus 20% din alte venituri ale acestora determinate pentru anul fiscal respectiv. Cheltuielile cu dobânzile rămase nededuse se repartizează în anul următor, când se deduc din veniturile încasate (fac excepție societățile bancare și instituțiile financiare).
Cheltuielile cu sponsorizarea se deduc din profitul impozabil în limita cotei de 5%.
Pentru determinarea profitului impozabil, cheltuielile sunt deductibile numai dacă sunt aferente realizării profitului și în limitele prevederilor legale. Dacă o cheltuială este aferentă mai multor activități, ea se repartizează corespunzător pe activitățile respective.
Există unele cheltuieli care nu se deduc din venituri la determinarea profitului impozabil, cum sunt următoarele:
Impozitul pe profit datorat, precum și impozitul pe venitul realizat din străinătate;
Amortismentul peste limitele admise;
Amenzile sau penalitățile datorate către autorități române și străine;
Cheltuieli ocazionale de mese, cadouri, distracții și altele asemănătoare care depășesc limitele prevăzute de lege pentru acțiuni de protocol, reclamă și publicitate;
Sumele utilizate pentru constituirea sau majorarea rezervelor cu excepția celor create de bănci în limita a 2% din soldul creditelor acordate și a fondului de rezervă în limita a 5% din profilul contabil anual, până când acesta va atinge a cincea parte a parte din capitalul social.
Determinarea profitului pentru persoane străine.
Persoanele juridice străine și persoanele juridice și fizice străine care desfășoară activități în România ca partener într-o asociere care nu dă naștere unei persoane juridice datorează impozit pe veniturile aferente activităților desfășurate în România dacă este:
Atribuit unui sediu permanent din România al unei persoane juridice nerezidente.
Obținut din sau în legătură cu proprietățile imobiliare situate în România, inclusiv încheierea în scopul utilizării unei asemenea proprietăți și câștigul obținut prin înstrăinarea unei drept asupra unei astfel de proprietăți;
Plătit ca urmare a exploatării resurselor naturale localizate în România, inclusiv câștigul obținut prin vânzarea unei drept aferent unor asemenea resurse naturale;
Plătit de un rezident român ca urmare a unor servicii prestate;
Obținut din înstrăinarea unui drept de proprietate;
Obținut din străinătate de către un rezident român a unei proprietăți personale situată în străinătate, alta decât activele aferente desfășurării unei activități în afara teritoriului României;
Dobânda în cazul în care: datoria este garantată cu proprietăți imobiliare situate în România; debitorul este o persoană juridică sau o persoană fizică rezidentă în România.
Cotele de impozit sunt proporționale și diferențiate. Astfel pentru agenții economici cota este de 38%. Profitul impozabil al unei persoane juridice străine realizat printr-un sediu permanent în România se impozitează cu o cotă adițională de impozit pe profitul acestuia de 6.2%.
Pentru contribuabili care realizează anual cel puțin 80% din venituri din agricultură, cota de impozit pe profit este de 25%.
Plătitorii care obțin venituri și în domeniul jocurilor de noroc autorizate, inclusiv baruri și cluburi cu program de noapte, plătesc o cotă adițională de impozit de 22% dacă ponderea veniturilor realizate din aceste activități depășește 50% din totalul veniturilor.
Banca Națională a României plătește un impozit pe profit calculat prin aplicarea unei cote de 80% asupra veniturilor rămase după scăderea cheltuielilor deductibile și alimentarea fondului de rezervă.
Contribuabilii mari sunt obligați să depună declarația de impunere privind impozitul pe profit pentru anul fiscal precedent la organul fiscal teritorial în baza căruia își au sediul, până la 15 mai inclusiv, a fiecărui an, dată până la care trebuie plătit și impozitul datorat.
Contribuabili mici sunt obligați să depună declarația de impunere lunar, până la data de 25 inclusiv a lunii următoare, acesta fiind și termenul de plată a impozitului.
Dacă organele fiscale consideră că stabilirea impozitului pe profit nu a fost corect făcută, ele fac un nou calcul al impozitului și comunică în scris contribuabililor modul de stabilire a acestuia.
Impozitul pe profit se plătește în lei.
Dacă contribuabili realizează venituri în valută, plata impozitului, a eventualelor de întârziere și a amenzilor se efectuează în lei proveniți din schimbul valutar la cursul în vigoare la data plății.
Dovada plății impozitelor datorate bugetului de stat se face cu documentul de plată în străinătate de către contribuabilul care are obligația de a calcula, reține și vărsa impozitul aferent veniturilor în valută la societatea bancară la care își are contul deschis în valută, însoțit de documentul de schimb valutar.
Persoana română are dreptul de a i se deduce din impozitul pe profit datorat în România o sumă echivalentă cu impozitul pe venitul din sursa externă plătit direct sau prin reținere la sursă în străinătate, pe baza documentelor care atestă plata, conformitate de autoritățile fiscale străine.
Sunt scutite de plata impozitelor pe profit organizațiile de nevăzători și de invalizi, asociațiile persoanelor handicapate și unitățile economice ale acestora, precum și asociațiile de binefacere.
De asemenea sunt scutite de plata impozitului pe profit producerea și valorificarea obiectelor și produselor necesare activității de cult, realizate de unitățile care aparțin cultelor religioase.
Contribuabili care au un număr de peste 250 de salariați și au creat locuri de muncă protejate, special organizate și care angajează cel puțin 3% persoane care sunt considerate handicapate, sub aspectul capacității lor fizice și intelectuale, beneficiază de reducerea impozitului pe profit, proporțional cu ponderea persoanelor respective în totalul salariaților angajați.
Se scutesc de plata impozitului pe profit investițiile străine în felul următor:
Investițiile efectuate în industrie, agricultură și construcții pentru o perioadă de 5 ani de la data începerii activității productive;
Investițiile efectuate în domeniul explorării și exploatării resurselor naturale, al comunicațiilor și transporturilor, pentru o perioadă de 3 ani de la data începerii activității respective;
Investițiile efectuate în comerț, turism, servicii bancare și de asigurare, precum și în orice alte prestări de servicii, pentru o perioadă de 2 ani de la data începerii activității.
După expirarea perioadelor de mai sus se acordă reduceri de la plata impozitului pe profit astfel:
Cu 50% a impozitului aferent profitului utilizat în unitatea înființată în România, pentru lărgirea și modernizarea bazei tehnico-materiale, a tehnologiilor de fabricație sau extinderea activității, în scopul obținerii de profituri suplimentare, precum și pentru investițiile destinate protejării mediului înconjurător;
Cu 25% dacă îndeplinește cel puțin una din următoarele condiții:
Se asigură din import minimum 50% din necesarul de materii prime, energie, combustibil;
Se exportă cel puțin 50% din produsele și serviciile realizate;
Se utilizează peste 10% din cheltuielile pentru activitatea de cercetare științifică și dezvoltare de tehnologii noi în România și pentru informare profesională;
Se creează cel puțin 50 noi locuri de muncă printr-o nouă investiție sau dezvoltări ale investițiilor existente;
3. Impozitul pe dividende
Impozitul se calculează cu cota de 10% și se prelevă la bugetul de stat.
Societățile comerciale cu capital integral sau majoritar de stat determină dividendele impozabile prin deducerea din profitul rămas după plata impozitului pe profit, a unor părți reprezentând fondul de participare a salariaților la profit, în proporție de până la 10% precum și a unui fond de dezvoltare destinat modernizării, retehnologizării, creșterii surselor în proporție de până la 50%.
Societățile comerciale sunt obligate să calculeze corect și să vireze la bugetul de stat impozitul pe dividende o dată cu plata efectivă a dividendelor către acționarii sau asociații societății.
Întârzierea în virarea impozitului se sancționează cu o majorare de 0,3% pentru fiecare zi de întârziere, dar nu mai mult decât impozitul datorat.
4. Impozitele și taxele locale
Impozitele și taxele locale sunt venituri proprii ale bugetelor unităților administrativ-teritoriale și se folosesc pentru finanțarea cheltuielilor acestor bugete.
Impozitul pe clădiri. Plătesc acest impozit ca și celelalte impozite și taxe locale persoanele fizice, persoane juridice, asociațiile familiale, asociațiile agricole, unitățile economice ale unor persoane juridice, precum și cele ale organizațiilor politice și obștești, instituțiilor publice, fundațiilor etc., unităților de cult, filialelor, sucursalelor și reprezentanțelor autorizate să funcționeze pe teritoriul României, cele care aparțin persoanelor fizice și juridice străine și altele similare.
Acest impozit se plătește anual de către persoanele fizice și juridice care au clădiri în proprietate, indiferent de locul unde sunt situate și de destinația ce li se dă.
Pentru clădirile proprietate de stat care se află în administrarea sau folosința contribuabililor, impozitul pe clădiri se datorează de către cei care le au în administrare sau în folosință.
În cazul clădirilor care constituie fondul locativ de stat, impozitul pe clădiri se datorează de către unitățile care le administrează.
La calcularea impozitului se au în vedere atât clădirile care se află în funcțiune, cât și cele ce se află în rezervă sau în conservare.
Se impun, de asemenea clădirile aflate în funcțiune, chiar dacă au fost amortizate integral amortizate integral; în acest caz impozitul se calculează pe baza valorii cu care au fost înscrise în evidență.
Clădirile noi, dobândite în cursul anului, indiferent sub ce formă, se impun cu începere de la întâi a lunii următoare celei în care acestea au fost dobândite. În asemenea cazuri, impozitul se calculează pe numele noului contribuabil, proporțional cu perioada de timp până la sfârșitul anului.
În vederea determinării valorii impozabile a clădirii, se înmulțește numărul de m² ai clădirii cu valoarea impozabilă pe m², care este normată și diferențiată pe mediul urban și rural, precum și în funcție de felul materialelor de construcție, instalații, încălzire etc.
Cotele de impozit sunt proporționale, diferențiate pe categorii de plătitori și destinația clădirilor. Astfel, pentru persoanele fizice cota este de 1% pentru ceilalți plătitori de 1.5%. Tot cu cota de 1.5% se impun și clădirile persoanelor fizice în care sunt înregistrate sedii de societăți comerciale sau alte activități economice.
În cazul contribuabililor, impozitele se calculează de către organul fiscal local pe baza declarației de impunere depusă de proprietarul clădirii. Ceilalți plătitori calculează singuri impozitul pe baza declarației de impunere, care se depune la organele fiscale teritoriale și se verifică de către acestea.
Impozitul anual se plătește trimestrial, în rate egale până la 15 inclusiv a ultimei luni din trimestru.
De la plata impozitului se acordă unele înlesniri. Astfel sunt scutite de plata impozitului clădirile instituțiile publice, cu excepția celor folosite în alte scopuri; clădirile care sunt considerate monumente istorice, de arhitectură și arheologie, muzeele și casele memoriale, excepție făcând spațiile acestora folosite în alte scopuri; clădirile care prin destinație constituie lăcașurile de cult, aparținând cultelor recunoscute de lege. De asemenea, sunt scutite clădirile invalizilor și veteranilor de război.
Clădirile sau părțile de clădiri demolate, distruse și cele transmise în administrarea sau în proprietatea altor contribuabil, în cursul anului, se scad de la impunere cu începere de la data de întâi a lunii următoare celei în care s-au produs aceste schimbări.
Neplata la timp a impozitului se sancționează pentru început cu majorarea de 0.3% pentru fiecare zi de întârziere care se aplică asupra sumei întârziată în plată.
Dacă impozitul nu a fost calculat și plătit sau a fost subevaluat, el se poate recalcula retroactiv pe doi ani, față de data constatării.
Impozitul pe terenuri
Impozitul se plătește de către persoanele fizice, persoanele juridice, asociațiile familiale, asociațiile agricole, unitățile economice ale unor persoane juridice, precum și cele ale organizațiilor politice și obștești, instituțiile publice, fundațiilor, unităților de cult, filialelor, sucursalelor autorizate să funcționeze pe teritoriul României, aparținând persoanelor fizice și juridice străine, care dețin în proprietate suprafețe de teren situate în municipii, orașe și comune.
Impozitul pe teren se stabilește anual, în sumă fixă pe metru pătrat de teren, diferențiat pe categorii de localități, iar în cadrul acestora pe zone, după cum se constată în tabelul următor:
Impozitul pe teren lei/m²
În cadrul localităților, încadrarea terenurilor pe zone se face de către consiliile locale, în funcție de poziția terenurilor față de centrul localităților, de caracterul zonei respective, apropierea sau depărtarea față de căile de comunicație, precum și de alte elemente specifice fiecărui localități.
Contribuabili care dobândesc dreptul de proprietate asupra unor terenuri proprietate de stat avute anterior în administrație sau în folosință, datorează impozitul pe terenuri începând cu data întâi a lunii următoare celei în care a survenit respectiva modificare.
Dacă se modifică încadrarea localităților în municipii, orașe și comune, impozitarea în noile condiții se face de la 1 ianuarie a anului următor.
Contribuabili sunt obligații să depună la organul fiscal, la începutul anului, declarația de impunere.
Impozitul pe teren este anual și se plătește trimestrial, în rate egale, până la data de 15 inclusiv a ultimei luni a fiecărui trimestru.
Acest impozit nu se aplică terenurilor pentru care se plătește taxa pentru folosirea terenurilor proprietate de stat în alte scopuri decât pentru producția agricolă și silvică.
Taxa asupra mijloacelor de transport
Această taxă se plătește de către persoanele fizice și persoanele juridice române și străine care posedă mijloace de transport cu tracțiune mecanică și mijloace de transport pe apă.
Taxa asupra mijloacelor de transport cu tracțiune mecanică se stabilește în funcție de capacitatea cilindrică a motorului pentru fiecare 500 cm³ sau tracțiune de capacitate sub 500 cm ³ (autoturisme, autobuze, motociclete, microbuze, motorete, autotrenuri etc.). Pentru remorci, semiremorci și rulote, taxele se stabilesc în funcție de tonajul transportat și reprezintă 50% din taxa mijlocului de transport care tractează. Taxa asupra mijloacelor de transport pe apă se stabilește anual, în sumă fixă diferențiată pe feluri de mijloace de transport cum sunt: luntre, bărci fără motor, folosite pentru uz personal și agrement; bărci fără motor folosite în alte scopuri; bărci cu motor; bancuri și poduri plutitoare; șalupe, iahturi, vapoare, etc.
c. Taxa asupra mijloacelor de transport de transport. Această taxă se plătește de către persoanele fizice și juridice române și străine care posedă mijloace de transport pe apă.
Taxa asupra mijloacelor de transport cu tracțiune mecanică se stabilește în funcție de capacitatea sub 500 cm3 (autoturisme, autobuze, autocare, microbuze, autocamioane de orice fel, autotrenuri, tractoare, motociclete, motorete, scutere, biciclete și tricicluri cu motor). Pentru remorci, semiremorci și rulete, taxele se stabilesc în funcție de tonajul transportat și reprezentă 50% din taxa mijlocului de transport care tractează. Taxa asupra mijloacelor de transport pe apă se stabilește anual, în sumă fixă diferențiată pe feluri de mijloace de transport, cum sunt: luntre, bărci fără motor, folosite pentru uz personal și agrement; bărci fără motor folosite în alte scopuri; bărci cu motor; bacuri și poduri plutitoare; șalupe; iahturi; remorchere și șlepuri; vapoare.
Taxa asupra mijloacelor de transport se stabilește de către organele fiscale teritoriale pe raza cărora contribuabilii își au domiciliul sau sediul, după caz, pe baza declarației de impunere.
Taxa se plătește trimestrial, în rate egale, până la data de 15 inclusiv a ultimei luni din fiecare trimestru. Pentru mijloacele de transport dobândite în cursul anului, taxa datorată se repartizează în sume egale, la termenele de plată rămase până la finele anului.
Persoanele juridice și persoanele fizice străine, care solicită înmatricularea temporară a mijloacelor de transport, sunt obligate să achite integral taxa datorată, la data luării în evidență de către organele fiscale.
Taxa asupra mijloacelor de transport se datorează începând cu data de întâi a lunii în care au fost dobândite, iar în cazul înstrăinării sau radierii în timpul anului din evidențele de poliție sau ale căpităniei porturilor, după caz, taxa se dă la scădere începând cu data de întâi a lunii în care s-a ivit una din aceste situații.
Autoturismele, motocicletele cu ataș și triciclurile cu motor care aparțin invalizilor și sunt adaptate invalidității lor sunt scutite de taxă.
Instituțiile publice, precum și persoanele juridice care au ca profil de activitate transportul de călători în comun, din interiorul localităților, sunt scutite de plata acestei taxe. De această scutire beneficiază și transportul în comun de călători din afara localităților până la o anumită distanță, dacă se practică tarife stabilite în condițiile transportului în comun.
De asemenea, sunt scutite de plata taxei bărcile și luntrele folosite de localnici din Delta Dunării și Insula Mare a Brăilei pentru transportul de uz personal.
IMPOZITE INDIRECTE.
1. Trăsături ale impozitelor indirecte
O altă sursă importantă de venituri ale statului o constituie impozitele indirecte (pe cheltuieli și pe consum).
Impozitele indirecte se percep la vânzarea anumitor mărfuri de consum personal și servicii, prin adăugarea unor cote de impozit la prețurile mărfurilor și la tarifele serviciilor. Aceste impozite se încasează de la toate persoanele cumpărătoare de produse grevate de impozit indirect, indiferent de veniturile, averea sau situația personală a contribuabililor, din care cauză ele apar ca fiind suportate în egală măsură de către toate categoriile sociale.
Impozitele indirecte sunt stabilite în cote proporționale asupra prețului mărfurilor supuse vânzării și a serviciilor prestate sau în sumă fixă pe unitatea de măsură a mărfurilor. În felul acesta se creează falsa impresie că impozitele indirecte ar fi suportate în mare măsură egală de către toate categoriile sociale și că deci, sarcinile fiscale s-ar repartiza în mod echilibrat. În realitate, repartizarea impozitelor indirecte pe subiectele impozabile are loc nu pe baza veniturilor realizate, ci în funcție de consumul personal al fiecărui membru al societății. Datorită discrepanței dintre mărimea veniturilor și cheltuielilor diferitelor grupe de populație se constată că impozitele indirecte, au un pronunțat caracter regresiv. Cu cât o persoană obține venituri mai mici, este mai săracă, cu atât suportă un impozit indirect relativ mai mare, deoarece fiecare persoană are nevoie aproximativ de aceleași produse; aceasta înseamnă că persoanele cu venituri mici și mijlocii suportă în fapt greul impozitelor indirecte.
Impozitele indirecte se virează la bugetul statului, în mod obișnuit, de către industriași, comercianți, însă sunt suportate de către consumatori, fiind cuprinse în prețul mărfurilor. Atât impozitele directe, cât și cele indirecte conduc la scăderea nivelului de trai al cetățenilor, însă pe căi diferite; impozitele directe au ca efect scăderea veniturilor nominale ale populației în timp ce impozitele indirecte micșorează veniturile reale, reducând puterea de cumpărare a cetățenilor.
În timp ce impozitele directe se cunosc de către plătitori, impozitele indirecte sunt necunoscute de către cetățeni în ceea ce privește mărirea lor, ele fiind camuflate în prețuri, fără ca plătitorul să-și dea seama, să observe, să simtă că plătește și impozitul indirect.
Impozitele indirecte se pot prezenta sub mai multe forme. În continuare se examinează principalele impozite indirecte.
2. Taxa pe valoarea adăugată
Taxa pe valoarea adăugată este practic un impozit indirect nou pe plan mondial, adoptat inițial în Franța din inițiativa lui M. Laure, în anul 1954.
La propunerea Comisiei Financiare a Comunității Europene, taxa pe valoarea adăugată a fost adoptată la1 ianuarie 1970 de către toate țările Pieței Comune, înlocuind impozitul pe circulația mărfurilor care conduce la impunerea în „cascadă”.
Taxa pe valoare adăugată este de fapt un impozit indirect asupra consumului cu caracter general, care se aplică o singură dată produselor, indiferent dacă sunt bunuri de consum sau mijloace de producție, ca și executărilor de lucrări și prestările de servicii.
Taxa pe valoarea adăugată se aplică numai asupra diferenței dintre prețul de vânzare și prețul de cumpărare, respectiv numai asupra a ceea ce se numește valoarea adăugată de către fiecare întreprindere publică participantă la procesul de producție și de circulație a mărfurilor respective.
Taxa pe valoare adăugată este de fapt un impozit pe cifra de afaceri netă, un impozit multistadial, colectat asupra vânzărilor în faza de producție, în comerț, precum și asupra importurilor.
Taxa pe valoare adăugată se poate calcula prin aplicarea cotei proporționale în felul următor:
Asupra valorii adăugate în fiecare stadiu pe care îl parcurge marfa de la producător până la consumator;
Asupra prețului de vânzare din stadiul respectiv, obținându-se în acest fel taxa asupra prețului de vânzare din stadiul anterior.
Taxa pe valoare adăugată se aplică asupra prețului de vânzare al mărfurilor sau tarifelor lucrărilor executate și serviciilor prestate. Pentru calcularea taxei se determină volumul total al vânzărilor, respectiv al prestărilor, adică cifra de afaceri pe lună, trimestru etc. asupra căreia se aplică cota de impozit.
Taxa pe valoare adăugată are următoarele caracteristici: este un impozit indirect general, un impozit neutru față de prețuri, unic, dar cu plată fracționată. Taxa pe valoare adăugată se caracterizează prin transparență, în sensul că permite fiecărui cetățean sau patron să cunoască exact care este mărimea impozitului. Acest impozit se caracterizează prin unicitate, adică indiferent de circuitul care-l produce materia primă până la produsul finit respectiv, pe la câți întreprinderi publice trece până când se obține o anumită marfă, taxa este aceeași ca mărime, ceea ce înseamnă că numai depinde de mărimea circuitului economic și că evită cumulul impozitării. O altă trăsătură caracteristică a taxei pe valoare adăugată este aceea că aplicarea ei se face numai în țara în care produsul se consumă. De asemenea taxa pe valoare adăugată are următoarele avantaje : creează condiții egale de concurență; îmbină sferele prețurilor de producție cu cele de consum; creează condiții pentru participarea economiilor naționale la procese de integrare economică prin baza comună a mecanismului de impozitare.
Taxa pe valoare adăugată se aplică asupra operațiunilor cu plată, precum și asupra celor asimilate acestora, efectuate de o manieră independentă de către persoanele juridice și fizice cum sunt:
Livrările de bunuri mobile și prestări de servicii efectuate în cadrul exercitării activității profesionale;
Transferul proprietății bunurilor imobiliare între întreprinderile publice, precum și între aceștia și instituții publice sau persoane fizice;
Importul de bunuri și servicii.
Întreprinderile publice au obligația să calculeze taxa pe valoare adăugată de la data efectuării livrărilor de bunuri mobile, transferării proprietății bunurilor imobiliare și prestărilor de servicii.
Se asimilează cu livrările de bunuri și prestările de servicii următoarele operațiuni:
Vânzarea cu plata în rate sau închirierea unor bunuri pe baza unui contract, cu clauza trecerii proprietății asupra bunurilor respective după plata ultimei rate sau la anumită dată;
Prelucrarea de către întreprinderile publice a unor achiziționate sau fabricate de acesta, în vederea folosirii sub orice formă, în scop personal sau pentru a fi puse la dispoziția altor persoane fizice sau juridice în mod gratuit, cu excepția celor ce se încadrează în plafoanele stabilite pentru donațiile făcute în scopuri umanitare și pentru sprijinirea activităților sociale, culturale, sportive și pentru cheltuielile de protocol, reclamă și publicitate;
Prestarea de către agenții economici a unor servicii cu titlu gratuit pentru alte persoane fizice sau juridice, cu excepția celor prevăzute mai sus;
Utilizarea de către întreprinderile publice, pentru activitatea proprie, a unor produse sau servicii realizate în unitățile acestora, cu excepția celor încorporate direct în bunurile sau serviciile supuse taxei pe valoarea adăugată.
În cazul transferului dreptului de proprietate asupra unui bun de către două sau mai multe persoane, prin intermediul mai multor tranzacții, fiecare operațiune se consideră o livrare separată, fiind impozitată distinct, chiar dacă bunul respectiv este transferat direct spre beneficiarul final.
Nu se aplică taxa pe valoarea adăugată asupra operațiunilor privind livrările de bunuri și prestările de servicii rezultate din activitatea specifică autorizată efectuată de către:
Asociațiile fără scop lucrativ pentru activitățile cu caracter social-filantropic;
Organizațiile care desfășoară activități de natură religioasă, politică sau civilă;
Organizațiile sindicale, pentru activitățile legate de apărarea colectivă a intereselor materiale și morale ale membrilor lor;
Instituțiile publice pentru activitățile lor sociale, administrative, educative de apărare, ordine publică, siguranța statului, culturale și sportive.
Aceste categorii de persoane juridice plătesc taxa pe valoarea adăugată pentru operațiunile efectuate în mod sistematic, direct sau prin unitățile subordonate, pentru obținerea de profit.
Baza de impozitare reprezintă contravaloarea bunurilor livrate sau a serviciilor prestate, exclusiv taxa pe valoarea adăugată.
Prețurile negociate între vânzător și cumpărător, precum și avându-se în vedere alte cheltuieli datorate de cumpărător pentru livrările de bunuri și care n-au fost cuprinse în preț. Aceste prețuri cuprind și accizele legale;
Tarifele negociate pentru prestările de servicii;
Sumele rezultate din aplicarea cotei de comision sau suma cuvenită între parteneri pentru operațiunile de intermediere;
Prețurile de piață sau, în lipsa acestora, costurile bunurilor produse de agenții economici pentru folosință proprie ori predate sub diferite forme angajaților sau altor persoane;
Valoarea în vamă, determină potrivit legii, la care se adaugă taxa vamală, alte taxe și accizele datorate pentru bunurile și serviciile din import;
Prețurile de piață sau, în lipsa acestora, costurile aferente serviciilor prestate pentru folosință proprie de o întreprinderile publică sau cu titlu gratuit pentru alte persoane juridice sau fizice;
Prețurile vânzărilor efectuate din depozitele vămii sau stabilite prin licitație;
Prețul biletelor de participare la formele de loterie, pronosticuri, pariuri jocuri de noroc etc.
Nu se cuprind în baza de impozitare:
Remizele și alte reduceri de preț acordate de către furnizor direct cumpărătorului;
Sumele primite cu titlu de penalitate pentru neîndeplinirea totală sau parțială a obligațiilor contractuale;
Dobânzile percepute pentru plățile cu întârziere.
În aplicarea taxei pe valoarea adăugată se folosesc câteva reguli de impozitare, și anume:
Unele operațiuni sunt impozabile obligatoriu; la acestea se aplică cota legal stabilită. Pentru aceste operațiuni, taxa se calculează asupra sumelor obținute din vânzări de bunuri sau prestări de servicii, la fiecare stadiu al circuitului din vânzări de bunuri sau prestări de servicii, la fiecare stadiu al circuitului economic, până la consumatorul final inclusiv. Din taxa facturată corespunzător sumelor reprezentând contravaloarea bunurilor livrate sau serviciilor prestate se scade taxa aferentă bunurilor și serviciilor achiziționate sau produse în unitățile proprii destinate realizării operațiunilor impozabile;
La alte operațiuni se aplică așa-numită cotă zero.
Taxa pe valoare adăugată este un instrument fiscal care prezintă unele dezavantaje legate de numărul mare de operațiuni financiar-contabile privind administrarea sa (calcularea, evidență, controlul corectitudinii modului de determinare și de plată etc.), necesită un volum mare de muncă, un personal mai numeros etc. și are un caracter regresiv, ca și impozitul pe circulația mărfurilor, față de veniturile populației
3. Accizele
Accizele sunt o formă a taxelor de consumație (formă de impozit indirect) foarte răspândite în țările economice de piață, incluse în prețul de vânzare al mărfurilor importante sau produse și realizate (vândute) în interiorul țării, apreciate că nu sunt de strictă necesitate în consumul populației. Accizele sun indirecte pe lux și vicii.
În timp ce taxa pe valoare adăugată se percepe la vânzarea tuturor mărfurilor, fie ele bunuri de consum sau mijloace de producție, accizele sunt taxe de consumație care se percep pe produs, considerat de lux și destinat consumului.
Întreprinderile publice care achiziționează de la producătorii individuali produsele respective pentru comercializare, sunt obligați să calculeze și să verse la bugetul de stat accizele aferente.
Accizele preced taxa pe valoare adăugată și se calculează prin aplicarea cotelor procentuale sau a sumelor fixe asupra bazei de impozitare.
Calcularea accizelor se face înmulțindu-se prețul mărfii, exclusiv acciza (costul de fabricație plus profitul) cu cota accizei. Practic, prin acest mod de calcul al accizelor se urmărește eliminarea dublei impozitări.
Accizele se datorează de la: data efectuării formalităților vamale pentru importatori; data achiziționării mărfurilor pentru întreprinderile publice achizitori; data vânzării bunurilor pentru mărfurile introduse în țară de persoane fizice neînregistrate ca întreprinderi publice, dar comercializate de către aceștia din urmă.
Dacă întreprinderile publice autorizate să efectueze operațiuni de export, cumpără de la producătorii interni în vederea vânzării la export a produselor afectate de accize, aceștia pot solicita, până la data 20 a lunii următoare, organele fiscale teritoriale, pe baza documentelor justificate, restituirea accizelor aferente produselor finite exportate.
În scopul descurajării întreprinderile publice de a-și crea datorii față de bugetul statului, se aplică sancțiuni severe în cazul nerespectării termenelor de plată a accizelor. Astfel, neplata la timp a accizelor sau a impozitului țițeiul și gazele naturale din producția internă se sancționează cu aplicarea unei majorări de 0.3% pentru fiecare zi de întârziere. Majorările de întârziere se calculează din ziua imediat următoare expirării termenului de plată până la ziua plății inclusiv.
Stabilirea accizelor și a impozitului pentru țițeiul și gazele naturale din producția internă, ca și dreptul de executare silită a acestora, se prescriu după 5 ani.
4. Taxele vamale
Taxele vamale sunt sumele ce se încasează de organele vamale pentru importul, exportul și tranzitul de mărfuri. Prin taxele vamale statul poate proteja economia națională.
Taxele vamale de import sunt cele mai frecvente și au rolul de a alimenta bugetul statului cu venituri, de a limita, într-o anumită măsură, importul de mărfuri și, deci, de a micșora posibilitatea ca mărfurile indigene să fie concurate de cele străine. Uneori aceste taxe constituie o adevărată barieră vamală care nu permite pătrunderea mărfurilor străine în țară. Unele state acordă altor state avantaje deosebite cu privire la comerțul exterior, stabilindu-se și taxe vamale de import preferențiale, mai scăzute pentru mărfurile importate din țările respective.
Taxele vamale de import au fost instituite în vederea folosirii din plin a avantajelor participării la diviziunea internațională a muncii în condițiile creșterii potențialului economic, tehnic și științific al țării și în scopul folosirii mai largi a instrumentelor economico-financiare pentru perfecționarea activității de comerț exterior și de cooperare economică și tehnico-științifică.
Instituirea taxelor vamale de import urmărește ca întreprinderile publice să examineze cu mai mult simț de răspundere necesitatea, oportunitatea și eficiența importurilor.
Cuantumul taxelor vamale de import este diferențiat în funcție de felul mărfurilor importate: instalații, utilaje, mașini, materii prime, bunuri de lux, bunuri de consum.
Mărfurile importate în țara noastră se supun taxelor vamale potrivit tarifului vamal de import. Nivelul acestor taxe este, în mod obișnuit, același pentru mărfurile importate din țările care în domeniul vamal ne aplică clauza națiunii celei mai favorizate. Pentru mărfurile importate din țările care nu ne aplică acest tratament, guvernul poate majora taxele vamale. De asemenea, taxe vamale neconvenite în prealabil.
Taxele vamale de import au un nivel diferit în funcție de natura mărfurilor care fac obiectul taxării-mărfuri agro-alimemtare, industriale, produse finite, materii prime, semifabricate etc. În mod obișnuit, taxele vamale de import pentru produsele finit sunt mai ridicate decât la materii prime și semifabricate. Dacă statul nu dispune de materii prime, el poate reduce sau chiar desființa taxele vamale.
Țările în curs de dezvoltare având nevoie vitală de mașini, utilaje, mijloace de transport etc. de care depinde dezvoltarea lor, acordă înlesniri (reduceri și scutiri) la plata taxelor vamale. Statele care nu au suficiente produse agroalimentare promovează o politică vamală de stimulare a importurilor fără taxe vamale.
La propunerea motivată a Ministerului Comerțului, Ministerului Finanțelor poate stabili supra taxe de import cu caracter temporar, în cazurile în care anumite importuri de mărfuri pot prejudicia grav producția internă a mărfurilor respective. Suprataxele vamale de import se aplică până la eliberarea influențelor negative rezultate din importuri, avute în vederea la instituirea lor. Instituirea acestor suprataxe se face la cererea, temeinic fundamentată, a ministerelor sau agenților economici, ori a asociațiilor de agenți economici interesate.
Taxele vamale de export se aplică la produsele finite, la materii prime sau semifabricate.
Nivelul taxelor vamale se stabilește în funcție și de natura relațiilor comerciale existente între importator și exportator. Astfel, statele respective pot închiria diferite acorduri internaționale prin care își acordă reciproc diferite avantaje vamale. Dacă nu există asemenea acorduri se aplică regimul vamal general, fără înlesniri vamale.
Datorită acestor situații, tarifele vamale pot fi convenționale, ce se aplică de către țările care au încheiat între ele acorduri referitoare la taxele vamale, și autonome, care cuprind taxe vamale mai ridicate folosite de statele care nu au încheiat astfel de acorduri.
În relațiile internaționale se practică taxe vamale diferențiate și taxe vamale preferențiale. Taxele vamale diferențiale sunt stabilite în așa fel încât urmăresc stimularea folosirii unor căii de comunicație, mijloace de transport, adică realizarea unor legături directe cu țările producătoare ale mărfurilor respective.
Taxele vamale pot fi: specifice care se calculează se aplică și se încasează pe unități de măsură naturale (greutate-tone, bucăți, cutii etc., volum, capacitate etc.); ad-valorem, care se stabilesc și se încasează asupra valorii vamale a mărfurilor; protecționiste cu rol în crearea de bariere vamale la unele mărfuri, ce ar concura produsele indigene; prohibitive, stabilite excesiv de ridicate de către un stat pentru mărfurile ce urmează a se importa, cu scopul de a încuraja producția națională, fiind și un mijloc în lupta de concurență;
Taxele vamale de tranzit se încasează asupra mărfurilor care trec pe teritoriul unei țări. Aceste taxe se folosesc deoarece statele urmăresc dezvoltarea tranzitului de mărfuri din care obțin încasări în valută.
Taxele vamale se aplică la valoarea vamală sub forma unei cote din prețul mărfurilor importate. Valoarea vamală este formată din prețul de import, franco-frontieră română, transformat în lei potrivit normelor legale.
Taxele vamale de import nu se aplică mărfurilor importate din țările cu care schimburile comerciale se realizează în baza acordurilor și protocoalelor internaționale, fără taxe vamale.
De la plata taxelor vamale se scutesc următoarele categorii de bunuri: probele și materialele pentru experimentări; cărțile și alte tipărituri; imprimările fonice și pe peliculă, obiectele cu caracter cultural și didactic, primite pe baza unor înțelegeri cu parteneri externi; bunurile provenite din succesiuni testamentare sau ajutoare cu caracter social, cultural, umanitar; etc.
2.2 Contribuții pentru asigurarea fondului asigurări sociale
Necesitatea organizării ocrotirii cetățenilor, sub diferite forme, a apărut o dată cu dezvoltarea forțelor de producție și a relațiilor de producție, îndeosebi, instituirea și dezvoltarea asigurărilor sociale au fost determinate de crearea și dezvoltarea industriei.
În România, primele forme embrionare ale asigurărilor sociale au luat ființă către sfârșitul secolului al XIX-lea și la începutul secolului al XX-lea, din inițiativa lucrătorilor din fabrici. Deși în trecut în România aceste asigurări au cunoscut o oarecare dezvoltare, totuși formele concrete de ocrotire a cetățenilor și a familiilor lor n-au putut satisface pe deplin cerințele de viață ale acestora.
Asigurările sociale din țara noastră s-au dezvoltat și s-au perfecționat continuu, însă cu deosebire după înfăptuirea Revoluției democratice din decembrie 1989.
Necesitatea înfăptuirii asigurărilor sociale decurg din faptul că participarea cetățenilor la desfășurarea procesului de producție și a oricărei activități utile societății omenești poate să pună salariații, cooperatorii, agricultorii, întreprinzătorii privați în anumite situații – cu toate măsurile ce se iau pentru asigurarea igienei, a securității și protecției muncii, precum și pentru prevenirea îmbolnăvirilor etc. – în imposibilitatea de a mai presta o muncă în condiții normale.
Deoarece cetățenii pot să ajungă în imposibilitatea de a mai munci și, deci, de a-și dobândi prin muncă cele necesare traiului lor și al familiilor lor datorită diferitelor cauze, cum sunt: accidentele, bolile, maternitatea, invaliditatea, precum și ca urmare a atingerii unei anumite limite de vârstă când omul nu mai poate munci cu plenitudinea forțelor sale , este necesar ca statul, regiile autonome, societățile comerciale, unitățile și organizațiile cooperatiste, asociațiile, cele private, întreprinzătorii să ia din timp măsuri corespunzătoare pentru a ocroti cetățenii, asigurându-le veniturile necesare traiului acestora și familiilor lor.
Dezvoltarea forțelor de producție și perfecționarea relațiilor de producție au determinat crearea unui sistem propriu, național de asigurări sociale, iar după acea extinderea și perfecționarea lui continuă.
Necesitatea realizării asigurărilor sociale este determinată și de grija deosebită pe care statul trebuie să o manifeste față de cetățenii săi. Fiind o importantă problemă de stat, drepturile de asigurări sociale ale cetățenilor sunt garantate de Constituție, de Codul Muncii și alte acte normative.
Asigurările sociale constituie unul din mijloacele de garantare, de realizare a drepturilor constituționale ale poporului; ele reprezintă numai o parte din complexul de măsuri luate pentru realizarea unei vieți decente și civilizate a poporului român.
Asigurările sociale sunt o instituție obiectiv necesară a societății, chemată să rezolve ocrotirea salariaților, cooperatorilor, asociaților, țăranilor, pensionarilor și a familiilor lor în cazuri de incapacitate temporară sau permanentă de muncă.
Sub aspect financiar, asigurările sociale participă la repartiția unei părți din produsul național brut, constituind un mijloc de control asupra formării, repartizării și utilizării acestuia când se alimentează, se repartizează și se utilizează fondurile asigurărilor sociale.
Conținutul economic al asigurărilor sociale este determinat de natura relațiilor de producție.
Asigurările sociale constituie acea parte a relațiilor social-economice bănești cu ajutorul cărora – în procesul repartiției produsului național brut – se formează, se gestionează și se utilizează fondurile bănești necesare ocrotirii obligatorii a salariaților și persoanelor din regiile autonome, societățile comerciale, din rețeaua cooperației de consum și de credit, a membrilor cooperativelor meșteșugărești și asociațiilor agricole, a avocaților, a țăranilor, a meșteșugarilor cu ateliere proprii, a întreprinzătorilor particulari, a slujitorilor cultelor, a personalului casnic care lucrează la persoane fizice, a persoanelor care deservesc blocurile de locatari, aflate în incapacitate temporară sau permanentă de muncă, în caz de bătrânețe și în alte cazuri prevăzute de lege.
De asemenea, asigurările sociale ocrotesc și membrii familiilor persoanelor de mai sus.
Prin asigurările sociale se iau măsurile corespunzătoare pentru provenirea îmbolnăvirilor, refacerea și întărirea sănătății, precum și pentru asigurarea existenței acelora care și-au pierdut capacitatea de muncă din cauza bolii, a accidentelor, a atingerii unei anumite limite de vârstă etc. și a celor care nu mai au susținători legali.
Membrii asociațiilor agricole și țăranii cu gospodărie proprie inapți de muncă (bătrânii, invalizii, copiii orfani, copiii militarilor și alții) sunt ocrotiți cu ajutorul fondurilor de asigurări sociale formate în mod special pentru sprijinirea acestor categorii de persoane, cât și prin fondul de rezervă pentru consumul alimentar constituit în anii cu recoltă bogată și, parțial, din contribuția bănească a asociațiilor și, respectiv, a țăranilor.
Avocații – membrii ai barourilor de avocați – sunt ocrotiți prin asigurări sociale distincte. De asemenea, există asigurări sociale pentru personalul diferitelor culte.
Fonduri pentru plata pensiilor și a indemnizațiilor slujitorilor cultelor se constituie din contribuțiile de asigurări sociale calculate asupra fondului de salarii folosit de instituțiile respective.
Aplicarea în practică a politicii sociale a statului român a contribuit la cristalizarea și la perfecționarea pe plan național a unui sistem de asigurări sociale ale cărui trăsături caracteristice sunt determinate de condițiile concrete de dezvoltare a României.
În perioada postrevoluționară acest sistem este constituit din următoarele componente principale:
asigurări sociale de stat;
asigurările sociale din cooperația meșteșugărească și ale meșteșugarilor cu ateliere proprii;
asigurările sociale din asociațiile agricole;
asigurările sociale ale avocaților;
asigurările sociale ale țărănimii cu gospodărie proprie;
asigurările sociale ale slujitorilor cultelor.
Structura actuală a sistemului nostru de asigurări sociale este rezultatul unor adânci transformări și al unui îndelungat proces de dezvoltare economico socială.
Începând cu anul 1992 se conturează tot mai bine realizarea unui sistem unificat de asigurări sociale prin integrarea în asigurările sociale de stat a sistemelor independente de asigurări sociale (asigurările sociale pentru agricultori, ale cooperației meșteșugărești, Bisericii Ortodoxe Române, artiștilor plastici, muzicienilor și compozitorilor, scriitorilor).
Sistemul de asigurări sociale al țării noastre este în continuă dezvoltare și perfecționare.
Izvoarele de formare a fondurilor asigurărilor sociale sunt contribuțiile ce se plătesc, în general, de către agenții economici, ca procente aplicate asupra fondului de salarii brut al acestora, însă și pe baza unor contribuții individuale plătite de asigurați.
Cuantumul fondurilor asigurărilor sociale de stat depinde, în principal, de mărimea veniturilor realizate de personalul încadrat în muncă, deoarece agenții economici plătesc contribuțiile pentru asigurările sociale în funcție de aceste venituri. Creșterea veniturilor personalului a determinat și sporirea continuă a veniturilor asigurărilor sociale de stat.
Contribuția pentru asigurările sociale de stat o plătesc lunar agenții economici cu capital de stat, mixt și privat, instituțiile publice pentru personalul lor, întreprinderile micii industrii pentru salariații lor, asociațiile cu scop lucrativ, persoanele autorizate să desfășoare o activitate independentă, precum și persoanele fizice care angajează personalul casnic sau pentru îngrijirea blocurilor de locatari.
Nivelul contribuțiilor pentru asigurările sociale de stat a evoluat în timp de la 9-14% cât era în anul 1989, la 20% în anul 1990. din aprilie 1991, prin introducerea unei prestații de natură compensatorie, și anume compensarea parțială a creșterii prețurilor la medicamente, s-au adăugat două procente contribuției de asigurări sociale (care în acest mod devenea 22%), banii rezultați constituindu-se într-un fond special la dispoziția Ministerului Sănătății.
Contribuțiile pentru asigurările sociale plătite de către întreprinderile publice exprimă relații economice. Izvorul lor de formare îl constituie munca prestată de lucrătorii respectivi.
Contribuțiile pentru asigurările sociale se calculează asupra fondului total de salarii folosit de către agenții economici, în care se cuprind:
salariile tarifare ale întregului personal al unităților (personal permanent, temporar sau zilier);
drepturi bănești pentru concediile legale și suplimentare;
salariile cuvenite lucrătorilor scoși din producție pentru a urma o școală profesională și cele care se acordă elevilor școlilor profesionale pentru perioada de practică în producție;
onorariile plătite specialiștilor pentru expertizele efectuate;
sporurile de salarii (sporul pentru vechimea în muncă, pentru condiții nocive de muncă sau periculoase, pentru munca prestată suplimentar peste programul de lucru, sporul de muncă pentru noapte etc.);
indemnizațiile de conducere;
sumele prevăzute a se acorda din fondul de participare a personalului la profituri;
drepturile bănești ce se acordă personalului pe perioada de timp cât îndeplinește diferite obligații de stat și obștești;
premiile prevăzute să se acorde personalului în timpul anului (premii pentru realizări deosebite, pentru economii la materiale, energie, forță de muncă).
Mărimea sumei contribuțiilor pentru asigurările sociale de stat depinde de doi factori, și anume: cotele procentuale de contribuții și fondul de salarii, inclusiv impozitul aferent acestuia.
Suma anuală a contribuțiilor pentru asigurările sociale se determină prin aplicarea cotei respective asupra fondului total de salarii, pe an. Inclusiv impozitul aferent acestuia, folosindu-se formula:
, unde:
Sc – este suma contribuțiilor pentru asigurările sociale;
Fs – fondul total de salarii;
Cp – cota procentuală a contribuțiilor pentru asigurările sociale.
Suma contribuțiilor astfel determinată se repartizează corespunzător pe trimestre.
Întreprinderile publice includ contribuțiile pentru asigurările sociale în costul produselor, executărilor de lucrări sau prestărilor de servicii. Pentru instituțiile publice, sumele necesare achitării contribuțiilor de asigurări sociale sunt alocate din bugetul de stat sau din bugetele locale, după caz.
Bugetul asigurărilor sociale de stat mai este alimentat și cu alte venituri, cum sunt: sumele rezultate din lichidarea debitelor din anii anteriori, majorările și amenzile aplicate pentru neplata la timp și integrală a contribuțiilor de asigurări sociale, restituirea unor sume plătite din eroare , pensii neachitate și prescrise etc.
Bugetul asigurărilor sociale de stat mai este alimentat și cu excedentul bugetului anului precedent care se reportează pe anul următor.
În majoritatea țărilor, fondurile asigurărilor sociale se constituie din contribuția agenților economici, instituțiilor, salariaților și statului uneori și prin subvenții, dacă este cazul.
CAPITOLUL III
CHELTUIELILE STATULUI PENTRU ÎNTREPRINDERI PUBLICE
3.1 Forme ale cheltuielilor publice către întreprinderile de stat: subvenții și investiții.
3.1.1 Forme ale cheltuielilor publice
Satisfacerea nevoilor cu caracter social reprezintă o componentă importantă a politicii sociale a statelor și presupune folosirea pe scară largă a resurselor financiare publice în scopul îmbunătățirii condițiilor de viață ale populației, a calității vieții fiecărui individ.
După cel ce-al doilea război mondial, în America și în Europa a apărut o doctrină politică referitoare la sisteme de intervenție în direcția satisfacerii nevoilor fundamentale ale cetățenilor sub denumirea de Welfare state (stat providență). Statul providență este reprezentat de modul de organizare al unei societăți care garantează membrilor cu maxim de protecție socială și securitate economică cu ajutorul unei redistribuiri a impozitelor și contribuțiilor sociale. Dezvoltarea sistemului economic modern s-a dovedit însă neputincioasă în a satisface direct, echilibrat și echitabil, multitudinea de necesități colective legate de protecția, siguranța și bunăstarea indivizilor. De aceea, în cadrul statului providență există metode, măsuri și tehnici sociale prin care autoritatea publică acționează în trei direcții principale:
garantarea unui venit minim, independent de mărimea pieței și de forma proprietății;
diminuarea ariei de nesiguranță și punerea în gardă a indivizilor și familiilor lor în înfruntarea unor situații determinate de boli, bătrânețe, șomaj;
asigurarea pentru toți membrii societății a unor standarde mai bune, disponibile în raport cu o gamă predeterminată de servicii sociale.
În realizarea obiectelor respective – și în special a celor din urmă – cheltuielile publice pentru acțiuni social-culturale acționează ca o importantă pârghie.
Alături de nevoile indivizilor cu caracter individual și care sunt satisfăcute pe seama bunurilor private procurate prin mecanismul pieței, există o serie de nevoi sociale a căror satisfacere reclamă organizarea de către autoritățile publice centrale și locale a unor acțiuni cu ajutorul anumitor instituții publice. Aceste nevoi sociale vizează învățământul, cultura, sănătatea, protecția socială ș.a. Ele se realizează pe perioade mari de timp și reclamă importante resurse bănești din partea societății, îndeosebi din partea statului. Aceste acțiuni sunt prevăzute în programe sociale care stabilesc și urmăresc în mod sistematic realizarea lor. Partea din venitul național destinată necesităților de natură socială a evoluat foarte mult: în țările dezvoltate, până la cel de-al doilea război mondial, aceasta reprezenta aproximativ 6%; în anii 1950, ea se ridica la circa 20%, iar astăzi reprezintă 30%-50% și chiar mai mult.
Cheltuielile publice pentru acțiuni sociale sunt îndreptate spre realizarea de servicii în mod gratuit, cu plată redusă sau sub formă de transferuri bănești (alocații bugetare, pensii, ajutoare și alte indemnizații).
De prestațiile sociale beneficiază anumite categorii sau grupuri sociale, în unele cazuri chiar întreaga populație.
Se apreciază că la nivelul anului 1996, în principalele 5 țări dezvoltate din Uniunea Europeană, 50% din totalul persoanelor adulte depindeau de guvern (salariați publici, pensionari, șomeri) sau circa 3/4 din totalul familiilor din aceste țări aveau un membru al familiei al cărui venit provenea din fonduri bugetare, centrale sau locale. În SUA, 42% din adulți depind de „banul public” (este vorba de cei din învățământ, sănătate, servicii sociale, armată).
Se poate concluziona că „statutul bunăstării” a devenit sursa numărul 1 a veniturilor indivizilor.
Cheltuielile pentru acțiunile publice îndeplinesc un important rol economic și social, deoarece pe seama resurselor alocate de stat se asigură: educația și instrucția copiilor și a tinerilor, ridicarea calificării profesionale, asistența medicală a indivizilor, se influențează evoluția demografică, se asigură un sistem de protecție socială, ridicarea nivelului cultural, artistic și de civilizație al membrilor societății. În același timp, rolul economic al acestor cheltuieli se manifestă și în acțiune lor asupra consumului, în sensul că influențează cererea de bunuri de consum și, pe această cale, stimulează sporirea producției.
Tabel 3.1
În tabelul 3.1 sunt redate ponderile cheltuielilor publice pentru acțiuni sociale în produsul intern brut și în totalul cheltuielilor publice, în câteva țări dezvoltate și în curs de dezvoltare.
Țările dezvoltate cuprinse în tabel repartizează între 23% și 56% din PIB pentru finanțarea cheltuielilor publice; țările în curs de dezvoltare îndreaptă spre aceste destinații o parte mai mică din PIB, și anume între 1,3% și 15%, în țările dezvoltate, mai mult de jumătate din cheltuielile bugetare sunt destinate cheltuieli, în timp ce în țările în curs de dezvoltare ponderea acestor cheltuieli este mai mică.
Analiza retrospectivă a cheltuielilor publice evidențiază o creștere absolută și relativă a acestora. O asemenea evoluție este consecința firească a dezvoltării economice a țărilor respective. Volumul cheltuielilor publice este influențat și de factorul demografic.
Cheltuielile publice pentru acțiuni social- culturale se referă la:
învățământ;
cultură, culte, acțiuni sportive și de tineret;
sănătate;
securitate socială.
Din această din urmă categorie de cheltuieli fac parte: asigurările sociale, asistența (prevederile sociale), ajutorul de șomaj, alte categorii de indemnizații și ajutoare, precum și alte cheltuieli.
În România, structura cheltuielilor publice pentru acțiuni sociale prezentată în clasificația indicatorilor privind finanțele publice, vizează următoarele destinații:
învățământul;
sănătatea;
cultura, religia și acțiuni privind activitatea sportivă și de tineret;
asistența socială, alocațiile, pensiile, ajutoarele și indemnizațiile;
alte cheltuieli sociale;
asigurările sociale de stat;
pensia suplimentară;
ajutorul de șomaj.
După cum se observă, există anumite deosebiri în gruparea acestor cheltuieli. În unele țări se folosește expresia „cheltuieli cu securitatea socială” în care sunt cuprinse ajutoarele, alocațiile, indemnizațiile de șomaj pensiile ș.a. acordate salariaților, agricultorilor, liber-profesioniștilor, și altor categorii sociale.
În afara conceptului de „securitate socială” se întâlnește și acela de „protecție socială”.
Sfera de cuprindere a acțiunilor pe linia protecției sociale depășește sfera acțiunilor cuprinse în securitatea socială. Astfel, protecția socială se referă la ansamblul acțiunilor și măsurilor economice, sociale sau de altă natură, inițiate de stat pentru a garanta membrilor societății, salariați sau nesalariați, apărarea față de fenomene și acțiuni al căror afect se restrânge nefavorabil asupra situației lor.
În cadrul măsurilor de protecție socială se cuprind: crearea de noi locuri de muncă, subvenționarea unor produse și servicii destinate populației, compensații bănești acordate persoanelor cu venituri fixe pentru creșterea prețurilor la mărfuri de interes vital pentru populație, facilități fiscale, ajutor de șomaj, asistență socială, asigurări sociale etc.
Rezultă că pentru protecție socială, alături de cheltuieli sociale , se efectuează și cheltuieli cu caracter economic sau de altă natură. De exemplu, unele țări practică „impozite negative” care reprezintă ajutoare bănești acordate de stat unor persoane defavorizate, în scopul de a le asigura un venit minim.
În grupa cheltuielilor publice pentru acțiuni sociale sunt cuprinse și resursele dirijate către acțiuni de gospodărie comunală, locuințe, întreținerea și refacerea drumurilor și a podurilor, spații pentru recreare, protecția mediului etc. care constituie cheltuieli cu destinație economică sau social economică. Motivația includerii acestor cheltuieli în grupa celor sociale rezidă în faptul că ele contribuie la ridicarea calității vieții în general.
Cheltuielile destinate acțiunilor sociale sunt acoperite din surse publice sau private, interne sau externe, după caz.
Aceste resurse sunt:
fondurile bugetare. Este vorba de bugetul federal, bugetele statelor, regiunilor și provinciilor membre ale federației și de bugetele colectivităților locale în țările cu structură federală, respectiv bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, fondurile speciale extrabugetare și bugetele locale, în țările cu structură unitară. Aporturile resurselor bugetare la finanțarea cheltuielilor sociale diferă de la o țară la alta; diferă, de asemenea, volumul finanțării, din diferitele verigi bugetare, a acestor cheltuieli;
cotizații sau contribuții suportate de persoane fizice sau juridice care alimentează fonduri financiare cu destinație specială, cum sunt: bugetul asigurărilor sociale, fondurile pentru șomaj etc.;
fondurile proprii ale întreprinderilor publice sau private utilizate pentru finanțarea cheltuielilor cu pregătirea profesională a salariaților, protecția muncii etc.;
veniturile realizate de instituții sociale din diferite activități specifice, din servicii către terți sau din exploatarea proprietăților lor;
veniturile populației din care suportă diferite taxe, cotizații, costurile unor servicii sau se cumpără anumite bunuri culturale;
fondurile organizațiilor fără scop lucrativ. În această categorie sunt cuprinse organizațiile neguvernamentale, instituțiile de caritate, fundațiile, asociațiile, bisericile și alte așezăminte de cult care participă cu diferite sume de bani la finanțarea unor acțiuni sociale.
Ajutorul financiar extern cuprinde credite rambursabile și nerambursabile acordate unor țări din fonduri constituite în acest scop la nivelul unor organisme internaționale. O mențiune specială trebuie făcută în privința ajutorului extern acordat țărilor în curs de dezvoltare pentru învățământ, educație și sănătate.
În ultima perioadă, în majoritatea țărilor au avut loc modificări în cadrul finanțării cheltuielilor pentru acțiuni sociale. Se știe că programele sociale realizate în principal pe seama fondurilor bugetare au fost inițiate când aceste țări se aflau în perioade de avânt economic și puteau asigura o puternică și variată protecție socială. Multe țări au luat măsuri importante de reducere a unor categorii de cheltuieli (sociale în principal) sau au efectuat reforme care au operat modificări în mecanismele de finanțare a unor domenii (sănătate, învățământ, asigurări sociale). Se consideră că ajutoarele sociale directe trebuie acordate limitat, pentru a nu incita la nemuncă și pentru a nu transforma persoanele astfel ajutate în „asistați permanenți” sau, intervenția statului în plan social să asigure numai „compensarea efectelor negative ale concurenței din acest domeniu”.
3.1.2 Subvenții și investiții:
Principalele forme de ajutoare financiare directe sunt:
Subvențiile;
Investițiile;
Împrumuturile cu dobândă subvenționată;
Ajutoarele financiare pentru difuzarea de informații, studii de marketing, organizare de expoziții;
Avansuri rambursabile.
Principalele ajutoare financiare indirecte sunt:
Avantajele fiscale (cheltuieli financiare);
Împrumuturile garantate de stat.
Forma cea mai utilizată și cea mai importantă a ajutorului financiar direct al statului o reprezintă subvențiile.
În esență subvenția este un ajutor nerambursabil pe care statul îl acordă agenților economici aflați în dificultate, asigurându-le funcționarea în condiții în care activitatea lor este ineficientă. Acest ajutor financiar este acordat unilateral și fără contraprestație, dar condiționat și are o afectație specială. Subvenția are caracter discreționar și reprezintă o manifestare a „puterii de a cheltui” a autorității publice, bazată pe existența unei comunități de interese.
Acest tip de ajutoare se acordă atât pentru activități interne, cât și pentru cele externe.
Subvențiile de funcționare sau subvențiile interne acoperă pierderile întreprinderilor cauzate în principal de diferența între prețurile „tarifele” de vânzare, impuse de stat care nu acoperă integral costurile de producție.
Statul impune întreprinderilor publice care produc bunuri sau servicii de utilitate publică practicarea anumitor prețuri sau tarife scăzute în raport cu cheltuielile, în scopul realizării protecției sociale a indivizilor sau pentru a veni în sprijinul unor agenți economici. Această situație se întâlnește în special în sectoarele de transport, agricultură, energie și gaz pentru consumul casnic, cărbune etc. De subvenții de exploatare beneficiază și alte ramuri ale industriei (siderurgie, șantiere navale, industria de automobile), precum și cercetarea științifică.
Se acordă de asemenea subvenții pentru menținerea structurilor întreprinderilor existente, subvenții de adaptare, acordare pe perioade limitate și care urmăresc adaptarea producției întreprinderilor la schimbări structurale; sau subvenții destinate „productivității” acordate pentru a facilita procesele care contribuie la creșterea economică.
Pentru promovarea exporturilor statul face subvenții pentru export. Acestea măresc forța concurențială a produselor unei țări pe piețe externe; dar din punctul de vedere al concurenței subvențiile sunt interzise, pentru că ele conduc la perturbații în raporturile comerciale între țări.
Aceste subvenții pentru export se folosesc în general țările în curs de dezvoltare, care vor să pătrundă pe anumite piețe sau să se mențină pe piețe străine deja cucerite, în cazul în care intră în competiție cu produse cu prețuri mai mici.
Subvențiile pentru export se acordă de către stat exportatorilor pentru acoperirea diferenței între prețul cel mai mare pe piața externă. De aceste ajutoare beneficiază în principal agricultorii pentru produsele de natură agricolă exportate.
Subvențiile pentru export pot apărea și sub alte forme:
restituirea unei părți din impozitele plătite de exportatori;
acordarea unor facilități la transportul pe calea ferată a mărfurilor destinate exportului;
avantaje valutare.
În concluzie subvențiile ajută la susținerea și funcționarea întreprinderilor publice sau particulare aflate în criză sau care înregistrează pierderi, dar tendința este de le reduce, a le elimina, deoarece ele reflectă intervenția autorităților publice în mecanismul pieței și nu permite funcționarea liberă a lui.
Acordarea subvențiilor susține activități neeconomice, generează inegalități între agenții economici, încalcă libera concurență; de asemenea, prin acordarea de subvenții din fondurile financiare publice se realizează o redistribuire neeficientă de resurse, fără a realiza o sporire a eficienței și a competitivității economice.
O altă formă a ajutoarelor financiare o reprezintă investițiile pe care statul le efectuează pentru dezvoltarea sectorului public și a altor sectoare.
Aceste alocări pentru investiții se realizează având ca obiect principal satisfacerea interesului general și nu numai criteriul obținerii de profit.
Investițiile au un caracter temporar și se fac în funcție de necesitățile de realizare de investiții de importanță deosebită pentru economia națională.
Investițiile directe se fac în favoarea investițiilor industriale, în infrastructură, amenajarea teritoriului, investiții pentru întreprinderi mici și mijlocii.
Legat de investițiile efectuate de stat trebuie menționat și faptul că statul ajută întreprinderile și prin intermediul comenzilor publice.
Accesul la efectuarea de lucrări și comenzi publice trebuie să fie egal și deschis tuturor ofertanților pe baza principiului că alegerea lor trebuie să fie rezultatul unei confruntări cât mai largi, pe baza concurenței și obținând cel mai bun preț: de asemenea, trebuie protejați furnizorii contra arbitrarului autorității publice care poate fi tentantă, câteodată, să prefere pe unul în detrimentul altuia. Comenzile publice, care acoperă importante cheltuieli publice pentru bunuri, servicii, investiții, în țările dezvoltate reprezintă aproximativ 15% din PIB.
Împrumuturile cu dobândă subvenționată sunt și ele o forma a ajutoarelor date de către stat întreprinderilor publice. Acestea se prelevă din fonduri speciale sau din bugetul de stat și se acordă întreprinderilor împrumuturi în condiții avantajoase.
În cazul în care apar dificultăți financiare temporare, de trezorerie sau legate de restructurare, se acordă de către stat sau în numele statului, împrumuturi variate. Acestea sunt avantajoase deoarece au o dobândă redusă și termene de rambursare convenabile.
Dobânda bonificată permite statului să stabilească pentru întreprinderile private o dobândă reală inferioară celei practicate de băncile comerciale, diferența suportând-o bugetul. Credite cu dobânzi subvenționate se acordă de stat și agricultorilor pentru acțiuni legate de procurarea de mașini agricole, îngrășăminte, animale etc.
Pentru difuzarea de informații, studii de marketing, organizare de expoziții se acordă de la buget ajutoare financiare.
Pe seama cheltuielilor bugetare statul finanțează o serie de acțiuni de sprijinire indirectă a exporturilor, punând la dispoziția exportatorilor asistență tehnică de specialitate, informații, studii privind piețele externe, organizează târguri și expoziții etc.
O formă de ajutor financiar public o reprezintă și avansurile rambursabile prin care se acordă între 20% și 50% din valoarea necesară realizării unor acțiuni de prospectare și prezentare în străinătate a unor produse noi.
Acest avans se restituie bugetului de stat din încasările obținute la vânzarea în străinătate a noilor produse.
Ca forme indirecte ale ajutoarelor financiare publice sunt de menționat avantajele fiscale acordate de autoritățile publice agenților economici cu scopul de a-i ajuta, stimula sau cointeresa. Acestea se mai cunosc și sub numele cheltuieli fiscale pentru că au efect financiar asemănător cu cel al subvențiilor sau alocațiilor bugetare.
Ele reprezintă de fapt încasări fiscale la care statul renunță, lăsându-le la dispoziția agenților economici plătitori.
În mod deosebit astfel de avantaje fiscale se operează în favoarea investițiilor agenților economici: se permite amortizarea accelerată, se reduc impozitele pe societate pentru profilul reinvestit, se acordă credit fiscal, se operează reduceri de impozite în cazul societăților „mame” și filiale.
În cele din urmă, autoritatea publică intervine și ajută întreprinderile din economie prin garantarea împrumuturilor bancare ale acestora. În cazul în care beneficiarul unui împrumut garantat nu își onorează obligația față de banca creditoare, statul este obligat să efectueze rambursarea pe seama resurselor bugetare.
În mod special acestea se pot dovedi costisitoare pentru stat în cazul finanțării exporturilor și anume către țări cu datorii foarte mari sau care prezintă riscuri politice.
Se poate face o clasificare a acestor forme de cheltuieli publice și după conținutul lor economic.
În cadrul cheltuielilor curente, destinate întreținerii și funcționării întreprinderilor se includ:
subvențiile (cheltuieli de transfer);
avansuri rambursabile;
împrumuturi cu dobândă subvenționată;
cheltuieli financiare.
În cadrul cheltuielilor de capital se cuprind investițiile pentru:
modernizarea și restructurarea întreprinderilor;
realizarea de construcții, locuințe;
amenajări teritoriale.
Cheltuielile publice destinate pentru acțiuni și obiective economice evidențiază o serie de aspecte privind eficiența, uneori contestată, a acestor cheltuieli.
Multitudinea de acțiuni finanțate și formele diverse de realizare a lor sunt compensate doar de o mare concentrare a beneficiarilor care sunt mai ales mari grupuri industriale, sectoare economice întregi. Întreprinderile mici și mijlocii, vizate de la început ca beneficiare ale acestor resurse și care cunosc dificultăți financiare, nu pot să primească ajutoare financiare publice datorită unor proceduri sau condiții referitoare la numărul de salariați sau lupta pentru obținere de ajutoare publice. Astfel, ele pot obține cele mai complete informații asupra posibilităților de a beneficia de subvenții, fonduri de investiții sau degrevări fiscale; se consideră chiar, că puterea lor economică le permite să facă presiuni asupra autorităților publice în scopul primirii de ajutoare financiare.
Există multe cazuri în care ajutoarele financiare sau avantajele fiscale nu sunt utilizate pentru obiectivul inițial.
Autoritatea publică nu exercită întotdeauna un control riguros asupra acestor ajutoare financiare, asupra subvențiilor îndeosebi, constatându-se chiar un dezinteres al statutului în a urmări rezultatele obținute în urma ajutoarelor primite. Statul ar trebui ca în cazul întreprinderilor publice să extindă, cu acest prilej, controlul asupra întregii activități a întreprinderilor și să urmărească redresarea lor.
Ajutoarele financiare publice nu sunt în măsură să conducă la o cointeresare și stimulare a activității beneficiari lor și, ele susținând activitatea curentă în principal, nu acționează în direcția dezvoltării acestora. De aceea se consideră că ajutoarele financiare publice cele mai eficiente sunt cele legate de reducerea obligațiilor fiscale, de avantaje fiscale.
În acest sens, țările dezvoltate au redus volumul ajutoarelor financiare directe și au folosit pe scară mai largă degrevările fiscale.
După cum am menționat anterior întreprinderile își finanțează necesitățile privind activitatea curentă și dezvoltarea pe seama propriilor resurse realizate în urma valorificării și încasării producției și a obținerii de profit.
Acestea completează aceste resurse cu împrumuturi bancare sau obligatoare, în funcție de felul necesităților temporare și posibilitățile de rambursare a lor.
Bugetul de stat reprezintă sursa internă cea mai importantă, ca rol și volum, care acordă resurse financiare pentru susținerea întreprinderilor publice sau private cu dificultăți, pentru a le compensa veniturile insuficiente sau pentru a le ajuta în realizarea investițiilor.
La finanțarea acțiunilor și obiectivelor economice participă și fonduri financiare speciale care se constituie în afara bugetului de stat.
3.2 Domenii ale activități economice beneficiare de resurse bugetare
Cheltuielile privind activitatea economică ocupă un loc aparte în cadrul cheltuielilor publice. Aceste cheltuieli sunt destinate finanțării regiilor autonome sau societăților comerciale cu capital de stat, privat sau mixt, fermierilor și altor mici întreprinzători, sau vizează acțiuni sau obiective importante pentru economia internă. Cheltuielile publice pentru obiective și acțiuni economice reflectă funcția statului de reglare a proceselor economice și se realizează prin intervenția acestuia, utilizând forme și instrumente specifice. Principalul beneficiar al cheltuielilor publice pentru acțiuni economice îl reprezintă întreprinderile de stat.
Sectorul public cuprinde întreprinderile cu capital majoritar de stat având ca obiect al activității producția de bunuri sau prestarea de servicii și în care statul dispune de puterea de decizie. Sectorul public s-a creat prin înființarea de către stat a unor întreprinderi proprii în anumite ramuri strategice sau în ramuri care necesitau resurse financiare importante (investiții masive), dar ofereau o rentabilitate nesigură.
Creșterea volumului și importanței sectorului public s-a datorat în mare parte acțiunilor de naționalizare sau de creștere a participării statului la capitalul întreprinderilor.
Un factor care duce la îmbunătățirea și creșterea rentabilității întreprinderilor este privatizarea; se elimină unele constrângeri, statul nu mai intervine în numele interesului general, se efectuează o mai bună alocare a resurselor prin folosirea mecanismelor pieței, a concurenței. În același timp efecte favorabile se produc și pentru stat care, pe de o parte, realizează venituri din privatizări și se diminuează cheltuielile publice, se reduce apelul la împrumuturi de stat; în același timp se produce o dezvoltare a acționariatului popular.
Întreprinderile publice au un mecanism de finanțare asemănător cu cel al întreprinderilor private.
Faptul că ele sunt proprietatea statului face să fie supuse constrângerii guvernamentale și să aibă o anumită specificitate ca unități ce satisfac unele utilități publice. Astfel unele prețuri și tarife sunt controlate sau chiar stabilite de guvern. Acest fapt duce la un conflict între întreprindere (care are nevoie de libertate, de autonomie, de dinamism comercial) și autoritatea publică care este responsabilă de evoluția prețurilor, a puterii de cumpărare, de asigurarea satisfacerii interesului general; sau prețurile și tarifele respective pot fi elemente cu greutate în indicele general al prețurilor sau, în anumite cazuri, element important în dezvoltarea pe termen lung, de exemplu, în transporturi.
Apare astfel necesitatea compensării prin subvenții a veniturilor insuficiente ale acestor întreprinderi publice. O altă caracteristică este legată de finanțarea investițiilor și de construirea fondurilor proprii.
În principiu, resursele pentru finanțarea acestora pot fi asigurate prin auto finanțare (dacă rezultatele financiare permit repartizări pentru dezvoltare) prin împrumuturi obligatoare, prin credite bancare sau din alocații de la buget. În cele mai multe cazuri statul este acela care acordă alocații, ajutoare rambursabile sau împrumuturi în condiții avantajoase.
Între întreprinderile publice și stat există fluxuri financiare în ambele sensuri: întreprinderile de stat prelevă la buget o serie de impozite, directe și indirecte, taxe, sau contribuie cu vărsăminte, contribuții la alte fonduri financiare centralizate; în plus ele efectuează și alte vărsăminte nefiscale, dividende, sume din concesionări sau închirieri. La rândul său, bugetul alocă fonduri întreprinderilor publice pentru finanțarea unor cheltuieli și în principal subvenții.
Statul ajută întreprinderile publice sub diverse forme; ele au fost folosite de toate țările cu economie de piață, dar locul și importanța acordată unei forme sau alteia au variat în funcție de țară, de perioada de timp și de condițiile economice, financiare și chiar sociale din perioadele respective.
Formele ajutoarelor financiare ale statului se pot clasifica în: forme directe, clasice, de intervenție și ajutor, și forme indirecte, care au ca efect tot sprijinirea din punct de vedere economic, social, a întreprinderilor sau a unor producători individuali, dar nu prin transferuri bănești.
3.2.1 Ramuri economice beneficiare de resurse bugetare:
industrie;
agricultură;
transport;
cercetare dezvoltare;
mediu;
Volumul cheltuielilor publice, în țările dezvoltate, cu destinație economică variază de la o perioadă la alta sub influența unor factori interni sau externi.
Dintre factorii interni menționăm particularitățile, structura și nivelul de dezvoltare ale ramurilor economice, etapa de naționalizare sau privatizare, volumul resurselor financiare.
Majoritatea țărilor dezvoltate rezervă din fondurile financiare publice pentru sprijinirea întreprinderilor în cadrul politicii industriale. Instrumentele folosite de autoritatea publică pentru a ajuta și a susține din punct de vedere financiar industria, transporturile și alte ramuri au fost însoțite întotdeauna și de preluarea, de către stat, a unei mari părți din costul social al măsurilor de disponibilizare a salariaților.
Au beneficiat de diferite forme ale ajutorului financiar public diferite ramuri ale industriei cum ar fi:
industria extractivă;
industria minieră;
construcțiile de mașini;
construcțiile navale;
industria energetică și siderurgică.
În acest scop s-au folosit diferite tipuri de ajutoare, dar au predominat subvențiile (de exploatare, de echipament) alături de fondurile pentru investiții, ajutoare, credite cu dobânzi subvenționate, facilități fiscale etc. În perioadele de înființare a unor întreprinderi publice, de naționalizare a unor întreprinderi cu dificultăți financiare majore, aflate în criză, cheltuielile publice cu acțiuni economice cresc în volum; în perioadele de privatizări, aceste cheltuieli se reduc și se obțin chiar venituri bugetare din urma privatizării.
Siderurgia reprezintă una din ramurile care au fost puternic susținute în țările dezvoltate. Ca urmare a crizei energetice mondiale industria siderurgică s-a confruntat cu probleme deosebite, cu pierderi importante.
În acest sens statul a intervenit pe termen lung acordându-i ajutoare financiare și finanțând pe calea investițiilor, modernizarea și dezvoltarea ei.
O altă ramură a industriei care a beneficiat și beneficiază de mari ajutoare financiare din partea autorităților publice o reprezintă transporturile.
Acestea au descoperit necesitățile de dezvoltare a infrastructurii transporturilor, de modernizare a mijloacelor de transport, de subvenționare a diferențelor de tarif.
Fonduri importante revin transportului rutier și transportului urban, și în toate țările dezvoltate el este în mare măsură subvenționat.
De subvenții și împrumuturi cu dobândă subvenționată beneficiază și construcțiile de locuințe.
Această ramură conduce și la menținerea nivelului ramurii construcțiilor în general. De asemenea, se acordă importante ajutoare și persoanelor în funcție de situația lor familiară (alocații pentru locuințe).
Autoritățile publice susțin financiar și amenajările teritoriale acordând o serie de avantaje pentru revitalizarea regiunilor și dezvoltarea zonelor rurale.
Pentru finanțarea acțiunilor economice, în afara resurselor bugetare sau fondurilor speciale, se folosesc și resurse externe.
Ajutorul financiar public acordat ramurilor industriale, transporturilor și construcțiilor, în România, este încă deosebit de important.
Bugetul de stat acordă subvenții industriei extractive (cărbuni și minereu) pentru acoperirea diferențelor de preț și tarif între costurile de producție foarte ridicate și prețurile de vânzare unice.
Tot din buget se efectuează o serie de transferuri pe linia protecției sociale (salariații din industria carboniferă beneficiază de o serie de servicii de transport, hrană, medicamente și asistență sanitară, plata energiei electrice etc.).
În afara bugetului de stat, există și fonduri speciale, cum ar fi fondul special pentru dezvoltarea sectorului energetic, fondul special al drumurilor publice, ale căror resurse se folosesc pentru finanțarea unor acțiuni și obiective economice.
Din veniturile obținute în urma privatizării se constituie, prin hotărâre de guvern, un fond la dispoziția Guvernului destinat finanțării unor programe de restructurare și reformă economică în industrie.
Pentru ramura transporturilor ajutorul financiar public se realizează sub forma unor transferuri pentru asigurarea contribuției Guvernului României la realizarea obiectivelor finanțate și din credite externe.
În cadrul lucrărilor publice din bugetul de stat se rezervă resurse sub forma transferurilor (pentru finalizarea construcțiilor aflate în diferite stadii de execuție, pentru executarea unor locuințe sociale, pentru acțiunea de cadastru).
Ca și în cazul altor țări, România apelează la credite externe de la Banca Mondială, de la Banca Europeană de Reconstrucție și Dezvoltare sau primește ajutoare financiare externe nerambursabile (PHARE).
O ramură economică de interes strategic național, chemată să asigure securitatea hranei pentru populație și să producă și pentru export o constituie agricultura.
Această ramură este supusă unor fenomene naturale și economice care influențează direct producția agricolă, cum sunt:
calamitățile naturale;
dăunătorii;
bolile în domeniul creșterii animalelor;
variațiile prețurilor produselor agricole.
Pentru a marginaliza efectele negative ale acestor fenomene și pentru a-i asigura condiții corespunzătoare de activitate și dezvoltare, agricultura are nevoie de un important sprijin din partea statului.
Programele privind agricultura se bazează pe sprijinul financiar acordat de stat cu titlu nerambursabil (în țările dezvoltate). Finanțarea bugetară în aceste țări a căpătat caracterul unui instrument de intervenție din partea statului în agricultură, de susținere a intereselor unor categorii de producători sau consumatori, de protejarea pieței interne de concurența străină sau de cucerirea unor piețe externe pentru plasarea surplusului de produse agricole.
Agricultorii sunt finanțați de stat primind subvenții, împrumuturi cu dobânzi subvenționate, avantaje fiscale.
Finanțarea agriculturii în țările aflate în curs de dezvoltare este mai redusă, având în vedere resursele limitate de care dispun aceste state.
Resursele acestora sunt îndreptate în cea mai mare măsură spre finanțarea unor lucrări de irigații, apărarea împotriva inundațiilor, combaterea dăunătorilor, sistematizare rurală.
Aceste resurse sunt completate cu credite interne pentru nevoile producției până la desfacere.
Una din preocupările la nivel internațional a devenit în ultimii ani mediul înconjurător.
Degradarea acestuia, ca urmare a unui complex de factori între care se află dezvoltarea economică, a provocat și continuă să provoace pierderi imense tuturor țărilor și să influențeze esențial calitatea vieții, reprezintă principala cauză împotriva căreia trebuie luate măsuri stricte.
Atât țările dezvoltate cât și cele în curs de dezvoltare sunt de acord că fără a trece la luarea de măsuri urgente și eficiente în direcția protejării mediului nu se poate realiza dezvoltarea economică.
Aceasta este dependentă de mediul înconjurător, pentru că el îi oferă resursele primare, naturale. Calitatea și ritmul dezvoltării economice influențează mediul înconjurător, mai ales în sensul – până acum – al degradării acestuia.
Noul concept al dezvoltării economice durabile include mediul înconjurător ca un element deplin integrat dezvoltării economice;
Dezvoltarea economică prezentă trebuie să lase generațiilor viitoare un mediu ambiant cel puțin egal cu cel preluat de la generațiile precedente.
Un rol determinant în deteriorarea mediului înconjurător din complexul de factori care au condus la aceasta l-a avut industria.
În urma unor studii recente este pus în evidență faptul că nu trebuie stopată creșterea economică pentru a proteja mediul înconjurător.
Este necesară o amortizare a creșterii economice cu gestionarea rațională, eficientă a resurselor și cu protecția mediului înconjurător; cu alte cuvinte este posibilă dezvoltarea economică și industrială cu menținerea și îmbunătățirea calității mediului, în cadrul dezvoltării durabile.
În ultima vreme s-a dezvoltat în întreaga lume o mișcare pentru protejarea mediului înconjurător, ca reacție la schimbările potențial periculoase pe care le producem în biosferă.
Această mișcare nu s-a mărginit să atace poluarea, aditivii alimentari, reactoarele nucleare, autostrăzile și spray-urile. Aceasta ne-a obligat să regândim raporturile noastre cu natura.
Așadar în loc să ne considerăm angajați într-un război necruțător cu ea, începem să îmbrățișăm o optică nouă, în care accentul cade pe simbioza sau armonia dintre om și planeta pe care trăiește.
Din postura de adversari ai naturii, trecem în cea de aliați ai ei.
Îmbunătățirea calității mediului și protecția acestuia impune folosirea de către autoritățile publice a unor politici ecologice, a unor modalități și instrumente economice și financiare, folosirea reglementărilor juridice, a standardelor etc. în cadrul lor, instrumentele financiare dețin un rol deosebit pentru că, pe de o parte, ele influențează comportamentul de protecție a mediului, iar pe de altă parte produc o serie de resurse financiare care permit finanțarea acțiunilor de protecție a mediului.
Având în vedere importanța și amploarea acțiunilor ce vizează producția și îmbunătățirea calității mediului înconjurător, autoritățile publice sunt primele chemate să acționeze în acest sens.
Reglementările juridice privind răspunderile pentru deteriorarea mediului înconjurător. Principiul care stă la baza legislației de protecție a mediului, adoptat de toate țările, este „poluatorul plătește”.
În acest fel responsabilitatea pentru daunele produse mediului revine celui care a produs poluarea. Poluatorii pot fi persoane fizice sau juridice care vor răspunde, compensând pagubele, reconstruind mediul și acordând despăgubiri eventualelor victime.
Sursele de finanțare pentru cheltuielile legate de protecția mediului înconjurător sunt:
fondurile agenților economici, în cazul în care aceștia:
suportă pagubele produse mediului;
realizează investiții pentru combaterea poluării și îmbunătățirea performanțelor ecologice ale firmelor respective;
plătesc impozite, taxe, redevențe pentru poluarea mediului.
fondurile bugetare, în cazul în care statul alocă resurse pentru:
investiții în domeniul protecției mediului înconjurător;
avantaje fiscale;
subvenționarea dobânzilor bancare la împrumuturile acordate de băncile comerciale pentru acțiuni și activități legate de protejarea mediului;
finanțarea activității de cercetare-dezvoltare în domeniul creării de bunuri și servicii care să măsoare, să prevină, să limiteze sau să corecteze poluarea mediului.
fonduri speciale destinate unor acțiuni majore de protecție a mediului:
fondul național de mediu, care constituie pe baza principiului de asigurare împotriva riscului de poluare;
fonduri de custodie, acordate întreprinderilor pentru a suporta anumite acțiuni de depoluare stabilite prin contracte de privatizare.
credite acordate de Banca Mondială. Printre obiectivele pentru care se acordă împrumuturi se află și protecția mediului și apele.
Marile instituții de credit internaționale intenționează ca, de acum înainte, să nu mai acorde credite dacă proiectele propuse nu iau în considerație și protecția mediului.
Se pot utiliza pe lângă instrumentele financiare, fiscale și de credit următoarele:
sisteme de garanție – colectare de ambalaje și alte deșeuri (baterii anvelope, sticle), în scopul reciclării lor;
eliberarea de permise negociabile care permit încadrarea într-un anumit nivel de poluare admisibilă, stabilită de autorități competente.
Altă sursă de finanțare a protejării mediului ambiant o reprezintă mecanismul de conversie a datoriei externe a unor țări în curs de dezvoltare în fonduri pentru protecția și refacerea mediului.
Și în România, în ultimul timp problemele de protecție a mediului înconjurător s-au găsit printre obiectivele importante ale programelor de dezvoltare economico-socială.
Pe lângă bugetul de stat, există unele fonduri speciale constituite din taxe sau contribuții speciale, care sunt utilizate pentru anumite acțiuni și programe de protecție a mediului.
Sunt efectuate din partea agenților economici cheltuieli pentru protecția mediului, mai ales pentru menținerea calității mediului ambiant, pentru reducerea poluării. Este cazul procurării de active fixe nepoluante, tehnologii „curate” (filtre, decantoare, procedee termice) și alte categorii de investiții nepoluante.
Trebuie menționat un aspect deosebit de important al procesului de privatizare și anume faptul că există obligația întocmirii unui bilanț de mediu și de investiții pentru protecția mediului. În acest scop se asigură și o apropiere de standardele ridicate în domeniul protecției mediului din țările Uniunii Europene.
Obiectivele prioritare ale conservării mediului înconjurător în România vizează:
dezvoltarea cadrului juridic și consolidarea capacităților instituționale pentru conservarea diversității biologice și utilizarea durabilă a componentelor sale.
organizarea rețelei naționale de arii protejate, conservarea de specii amenințate, reducerea și eliminarea efectelor negative ale poluării, ale supraexploatării resurselor naturale, reconstrucția ecosistemelor deteriorate;
formarea specialiștilor în managementul mediului și dezvoltarea programelor speciale de cercetare și monitorizare pentru cunoașterea stării mediului;
educarea publicului pentru înțelegerea necesității protecției mediului.
O altă ramură care beneficiază aceste ajutoare financiare o reprezintă cercetarea și dezvoltarea.
În prezent se consideră că activitatea de cercetare și dezvoltare științifică reprezintă un factor important care contribuie la dezvoltarea economico socială.
Știința și tehnologia sunt componente de bază ale vieții moderne și ajută direct statele în realizarea obiectivelor economice și sociale, în realizarea dezvoltării durabile.
Principalele forme ale activității de cercetare-dezvoltare sunt următoarele:
cercetarea fundamentală (de bază). Este o activitate experimentală sau teoretică inițială care urmărește, în principal, împingerea limitelor cunoașterii omului și acumularea de cunoștințe privind aspectele fundamentale ale fenomenelor sau faptelor observate, fără ca cercetătorii să-și propună un scop al cercetării;
cercetarea aplicativă corespunde muncii de inovație. Ea are ca scop dobândirea de cunoștințe noi pentru a fi aplicate în practică. În concluzie este o activitate orientată spre un scop practic și specific: crearea de noi produse, procese sau servicii sau îmbunătățirea semnificativă a celor existente.
cercetarea de dezvoltare reprezintă activitatea de cercetare care se bazează pe cunoștințele deja existente provenite din cercetări sau experimente practice și care servește dezvoltării aplicării și transferului rezultatelor cercetării în economie și societate.
Formele activității de cercetare de mai sus sunt legate între ele și nu au granițe stricte care să le delimiteze. Oricare din formele activității de cercetare reclamă resurse bănești importante.
În afara nivelului cheltuielilor pentru cercetare-dezvoltare, efortul diferitelor state mai este relevat și de factori calitativi, cum ar fi numărul publicațiilor (ca „producție științifică”) și numărul invențiilor și inovațiilor (patentelor).
Una din caracteristicile importante ale cheltuielilor pentru cercetare-dezvoltare, în prezent, este dată de situația de recesiune, de criza economică.
Privite în evoluția lor, cheltuielile statelor pentru cercetare-dezvoltare au stagnat, înscriindu-se în politica de austeritate a bugetelor statelor. Acest fapt a condus la apariția sau intensificarea cooperării internaționale în domeniul cercetării științifice (cu toate că această cooperare nu se ridică la nivelul cooperării economice și comerciale care există și se dezvoltă între diferite state).
Principalele surse de finanțare a cheltuielilor cu cercetarea-dezvoltarea sunt:
fondurile bugetare;
fondurile industriei;
universitățile;
surse externe.
a) Bugetul de stat alocă resursele care mai importante pentru cercetare-dezvoltare. De cele mai multe ori aceste resurse bugetare se reprezintă sub forma granturilor.
Nu este cazul statelor federale care alocă fonduri mai reduse, dar el realizează strategia în domeniul cercetării-dezvoltării; bugetele locale sunt cele care alocă resursele necesare pentru universități sau pentru instituții de cercetare-dezvoltare.
Fondurile bugetare sunt îndreptate în special spre finanțarea cercetărilor fundamentale. Trebuie menționat că în unele țări guvernul acordă facilități fiscale agenților economici care efectuează cheltuieli de cercetare dezvoltare, respectiv reduceri la impozitul pe veniturile societăților.
În alte țări sunt acordate ajutoare de inovații sau prime de inovații pentru a promova activitatea de cercetare aplicativă și de dezvoltare
b) Resurse importante sunt îndreptate către cercetare-dezvoltare de către agenții economici, publici sau particulari.
Aceste resurse sunt cunoscute ca fiind fondurile industriei.
Evident în țările dezvoltate industria contribuie cu mai mult de 50% la finanțarea cercetării-dezvoltării, pe când industria din țările în curs de dezvoltare are o contribuție mai modestă.
În ultima perioadă în majoritatea statelor s-a realizat o creștere a contribuției industriei (în același timp cheltuielile bugetare cu această direcție au crescut mai puțin).
c) Universitățile desfășoară importante activități de cercetare, în special în cercetarea fundamentală.
Acestea au o serie de fonduri proprii, obținute în urma cercetărilor efectuate pe bază de contracte cu beneficiari, dar primesc și fonduri de la buget. Un loc deosebit îl dețin donațiile și sponsorizările, mai ales în țările în care prin tradiție, universitățile desfășoară activitate de cercetare-dezvoltare științifică.
d) Cercetarea-dezvoltarea este finanțată și din surse externe: ajutoare financiare nerambursabile, credite externe și fonduri din bugetele Comunităților Europene.
Ajutoarele financiare publice destinate cercetării-dezvoltării se repartizează în funcție de necesități pe următoarele domenii:
Scopuri militare;
Exploatare nucleară;
Dezvoltare economică;
Ocrotirea sănătății;
Servicii publice;
Progresul științei.
Țările dezvoltate urmăresc ca și prin cercetarea științifică să-și asigure un rol principal, atât în dezvoltarea economică cât și în domeniul militar.
Cercetarea științifică, în România, s-a aflat în ultimii ani într-un proces de restructurare și reformare pe multiple planuri: legislativ, instituțional, de finanțare, stimulare, managerial.
Trebuie menționat faptul că reforma în domeniul cercetării-dezvoltării s-a bazat pe introducerea sistemului competitiv, al finanțării competitive pe bază de programe.
Principala sursă de finanțare a activității cercetare-dezvoltare în România a fost bugetul de stat – în perioada 1991-1994 a existat și un fond special pentru cercetare.
În perioada 1990-1997 volumul acestor cheltuieli a fost foarte redus, cu ponderi între 0,6% și 1,7% din totalul cheltuielilor publice și de 0,2% și 0,9% în P.I.B.
În acest domeniu al cercetării și dezvoltării România se îndreaptă spre reînnoirea acestui important domeniu de activitate.
Prin restructurarea activității de cercetare-dezvoltare a fost introdusă finanțarea prin competiție a proiectelor de cercetare și s-au stabilit procedee de evaluare a proiectelor și rezultatelor activității de cercetare-dezvoltare.
s-a reconsiderat, de asemenea, rolul cercetărilor fundamentale acordându-i-se o mai mare importanță cercetării universitare și cele din cadrul institutelor de cercetare cu tradiție.
Cercetarea aplicativă va urmări crearea de noi materii, materiale, produse și politica de sprijinire a acesteia va stimula creșterea performanțelor în cercetările industriale și din întreprinderile mici și mijlocii.
Activitatea de cercetare-dezvoltare se poate desfășura în cadrul unor instituții sau se poate desfășura și cu titlu individual de persoane fizice autorizate.
Principalele instituții și unități în care se desfășoară activități de cercetare-dezvoltare sunt următoarele:
Institute naționale de cercetare-dezvoltare organizate ca regii autonome. Acestea sunt sprijinite de la bugetul de stat cu resurse pentru investiții, dotări cu aparatură de specialitate necesară, echipamente și instalații. Aceste institute decid referitor la investițiile pe care le vor efectua și alături de fondurile proprii mai pot apela la credite bancare sau alte surse conform legii.
Unități de cercetare-dezvoltare organizate ca instituții publice, subordonate autorităților administrației publice centrale;
Unități sau structuri de cercetare-dezvoltare din cadrul învățământului superior;
Unități de cercetare științifică ale Academiei Române, organizate ca instituții publice;
Unități de cercetare-dezvoltare ale academiilor de ramură, organizate ca institute naționale de cercetare-dezvoltare sau ca instituții publice;
Societăți comerciale de cercetare-dezvoltare, unități sau compartimente de cercetare-dezvoltare din cadrul societăților comerciale sau al regilor autonome, precum și unități de cercetare-dezvoltare în subordinea regiilor autonome;
Muzee și alte unități cu personalitate juridică.
Principalul instrument pentru realizarea obiectivelor în domeniul cercetării-dezvoltării îl reprezintă Programul național de cercetare științifică și dezvoltare tehnologică.
Acesta se evaluează pentru perioade multianuale și anual este evaluat și detaliat de Agenția pentru Știință și Tehnică.
Programul Național de Cercetare presupune o metodologie nouă de alocare a resurselor bănești pentru programe de cercetare, de monitorizare și evaluare pe bază de indicatori preciși a rezultatelor cercetării.
În altă ordine de idei, finanțarea cercetării se realizează pe baza rezultatelor acesteia.
În România finanțarea activității de cercetare-dezvoltare se realizează pe programe sau în sistem instituțional, din fonduri bugetare sau din alte surse.
Este de menționat faptul că importanța activității de cercetare-dezvoltare, caracteristicile proprii ale acestei activități ca și dificultățile financiare cu care se confruntă agenții economici și institutele de cercetare științifică în această perioadă de tranziție, au contribuit la decizia autorității publice de a finanța pe seama fondurilor publice o parte importantă a activității de cercetare-dezvoltare.
Acest gen de finanțare prin programe asigură alocarea resurselor bugetare în funcție de rezultatele prognozate a fi obținute utilizând metode și instrumente bugetare noi: sunt organizate concursuri, licitații se fac evaluări specifice, se realizează un adevărat sistem competitiv.
Deosebit de importantă este stabilirea rezultatelor activităților de cercetare științifică și dezvoltare.
Rezultatele cercetărilor cuprind documentații, studii, lucrări, planuri, drepturi industriale, tehnologii, procedee, produse informatice, rețete formule, metode și obiecte fizice realizate în cadrul contractului respectiv.
Este de subliniat, de asemenea, că toate aceste rezultate ale cercetărilor aparțin persoanelor juridice executante, dacă în contract nu s-a prevăzut altfel.
Se alocă fonduri de la bugetul de stat pentru:
Finanțarea în sistem competitiv a programelor, temelor și acțiunilor noi din Programul național de cercetare științifică și dezvoltare tehnologică, sub formă de granturi;
Finanțarea programelor, temelor și acțiunilor ce continuă pe mai mulți ani și care nu se pot realiza în sistem competitiv, denumită „finanțare nucleu a Programului național de cercetare științifică și dezvoltare tehnologică”;
Finanțarea în sistem instituțional a cheltuielilor de funcționare și de investiții, pentru unități de cercetare-dezvoltare organizate ca instituții publice bugetare;
Cofinanțare, ce reprezintă alocarea unor sume de la bugetul de stat în completarea resurselor agenților economici pentru realizarea unor teme de cercetare-dezvoltare sau a unor acțiuni de transfer tehnologic a rezultatelor. Cofinanțarea poate ajunge până la 50% din valoarea totală a temelor sau acțiunilor respective.
Alte categorii de cheltuieli cum sunt: burse de cercetare, premii pentru realizări deosebite în domeniul științei și tehnologiei, cheltuieli de informare și documentare, subvenționarea literaturii tehnico-științifice, organizare de manifestări, târguri, expoziții tehnico-științifice etc, pot beneficia și ele de finanțare din fondurile alocate Agenției pentru Știință și Tehnică.
Efectuarea de cercetări proprii, în cadrul unor structuri aflate în interiorul firmelor sau întreprinderilor sau cele destinate cumpărării de brevete, licențe, studii, programe informatice sau pentru achitarea contractelor de cercetare încheiate cu unități de cercetare-dezvoltare specializate beneficiază și ele de finanțări din fondurile agenților economici.
Unitățile de învățământ superior desfășoară activități de cercetare-dezvoltare în special fundamentală, pe bază de contracte de finanțare.
Acestea pot fi finanțate prin granturi sau pot fi realizate la cererea unor beneficiari care vor acoperi cheltuielile ocazionate de activitatea de cercetare-dezvoltare contractată.
Creditele bancare, donațiile sponsorizările sau alte fonduri din surse externe reprezintă alte surse de finanțare a activității de cercetare-dezvoltare. Acestea pot completa fie finanțările bugetare, fie fondurile agenților economici sau ale instituțiilor de învățământ superior.
În România există un cadru instituțional, legislativ și un mecanism de finanțare a activității de cercetare-dezvoltare bazat pe competiție, un mecanism modern, descentralizat și care stimulează activitatea de cercetare-dezvoltare și inovare.
Insuficiența fondurilor financiare se răsfrânge și asupra resurselor umane din cercetare; este cunoscută reducerea îngrijorătoare a numărului cercetătorilor științifici, care preferă să lucreze în alte domenii cu funcții mai bine renumerate sau să plece în străinătate, unde sunt primiți și apreciați pentru buna lor pregătire, pentru inventivitate și pentru rapida adaptare ca tehnica de vârf.
3.3 Resurse din fonduri speciale pentru întreprinderi publice
În condițiile tranziției la economia de piață, în țara noastră se constituie și se folosesc mai multe categorii de fonduri de resurse financiare. Astfel, unele fonduri se constituie la nivel microeconomic (la dispoziția și pentru folosința întreprinderilor publice), iar la nivel macroeconomic (la dispoziția administrației de stat centrale și locale, a băncilor cu capital de stat, a societăților de asigurări și reasigurări cu capital de stat, mixt sau privat etc.), necesare pentru satisfacerea cerințelor social-culturale, economice etc.
Fondurile respective se constituie, se repartizează și se utilizează cu ajutorul metodelor fiscale, bugetare, de asigurări, bancare etc. pentru întreaga comunitate sau pentru fiecare membru al societății.
Fiecare fond are regulile sale proprii de formare și utilizare, legături și corelații cu celelalte fonduri.
Fondurile de resurse financiare se pot grupa după mai multe criterii, și anume: după nivelul (eșalonul) la care se constituie; după destinație; după forma de proprietate; după titlul cu care se constituie și se folosesc.
Având în vedere nivelul (eșalonul) la care se constituie, se disting următoarele fonduri:
la nivel macroeconomic (central) se constituie: fondul bugetar de stat; fondurile asigurărilor sociale; fondurile asigurărilor de bunuri, persoane și răspundere civilă; fondurile de creditare;
la nivel mediu se constituie fondurile bugetare ale județelor, municipiilor, orașelor și comunelor;
la nivel microeconomic se constituie fondurile proprii ale agenților economici instituțiilor și persoanelor fizice.
În funcție de destinația ce li se dă, se disting:
fonduri de înlocuire, cum este: fondul de amortizare, care să compenseze uzura fizică și morală a activelor fixe;
fonduri de dezvoltare, care privesc crearea de noi unități economice, modernizarea și dezvoltarea celor existente, având în vedere atât activele fixe, cât și activele circulante. În această categorie se găsesc fondurile proprii și fondurile procurate de agenții economici pe piața capitalului de împrumut, o parte din fondurile bugetare și extrabugetare ale statului și o parte din resursele proprii ale populației;
fonduri de consum, care cuprind o parte din fondurile bugetare, fondurile asigurărilor sociale, o parte din fondurile proprii ale agenților economici pentru stimulare și acțiuni sociale, cât și o parte din resursele populației;
fonduri de rezervă, cuprind fondurile prevăzute în bugetul de stat și în bugetele locale care servesc pentru finanțarea unor obiective și acțiuni noi, neprevăzute, precum și fondurile de rezervă (de risc) care se formează la dispoziția agenților economici pentru compensarea eventualelor pierderi;
fonduri de asigurare, care se constituie la dispoziția societăților de asigurare menite să compenseze daunele suferite de bunuri ca urmare a calamităților naturii, accidentelor și altor evenimente aleatorii, precum și pentru plata sumelor asigurate persoanelor cuprinse în asigurare etc.
După forma de proprietate, fondurile de resurse financiare se clasifică astfel:
fonduri de proprietate publică, cum sunt: fondul bugetar de stat; fondurile bugetare ale unităților administrativ-teritoriale; fondurile asigurărilor sociale de stat; fondurile publice extrabugetare; fondurile proprii ale regiilor autonome și societăților comerciale cu capital de stat și ale instituțiilor publice; fondurile proprii ale băncilor cu capital de stat; fondurile societăților de asigurare cu capital de stat;
fonduri proprietate cooperatistă cuprind fondurile cooperativelor meșteșugărești, a celor de consum și de credit, cele care se constituie la uniunile cooperatiste, fondurile asigurărilor sociale cooperatiste;
fonduri proprietate mixtă sau privată cuprind fondurile proprii ale acestor întreprinderi publice, fondurile băncilor, fondurile societăților de asigurare cu capital privat sau mixt. De asemenea, sunt private resurse bănești care aparțin populației.
Fondurile proprietate de stat se pot clasifica și în funcție de calitatea pe care o are statul ca titular al acestora. Statul poate apare în calitate de autoritate publică; agent economic; asigurător; bancher (împrumutător).
Ca autoritate publică, statul folosește o parte din resursele bugetare pentru finanțarea cheltuielilor cu menținerea ordinei interne, apărare națională, relații externe și satisfacerea cerințelor social-culturale.
În calitate de agent economic, statul folosește fondurile aparținând întreprinderilor sale , o parte din resursele bugetare, resursele mobilizate de pe piața capitalurilor de împrumut pentru finanțarea unităților și acțiunilor economice.
În situația de asigurător, statul utilizează fondul asigurărilor sociale pentru plata de pensii, indemnizații, ajutoare.
Statul folosește, de asemenea, fondurile de asigurare de bunuri, persoane și răspundere civilă, care se constituie la societățile de asigurare cu capital de stat.
În ipostaza de bancher (împrumutător), statul are la dispoziție fondurile de creditare ce se constituie la băncile cu capital de stat, fondurile provenite din privatizarea unor uzine, fabrici, locuințe și a altor bunuri din patrimoniul public, cât și cele provenite din creditele externe.
Având în vedere titlul cu care se constituie fondurile de resurse financiare, se disting:
prelevări cu titlu definitiv și cu caracter obligatoriu (impozite, taxe, amenzi, contribuții pentru asigurările sociale, prime de asigurare);
prelevări cu titlu rambursabil și cu caracter facultativ (depuneri la bănci și alte instituții de credit ale statului, subscrieri la împrumuturi de stat) și transferuri externe rambursabile (împrumuturi contracte în străinătate) sau nerambursabile (ajutoare, donații etc.).
Sub aspect juridic, fondurile de resurse financiare se constituie și se folosesc:
în temeiul actelor normative care dau dreptul statului să uzeze de puterea sa de constrângere și să încaseze de la întreprinderile publice și persoanele fizice impozite, taxe contribuții, amenzi etc. și să finanțeze acțiuni social-culturale, economice, ordinea publică, apărare națională etc.
potrivit prevederilor contractelor încheiate cu persoane fizice și juridice (de vânzări de bunuri, executări de lucrări, prestări de servicii, contracte de concesionare sau închiriere a unor capacități de producție, locuințe, gestiuni etc., contracte de împrumut încheiate pe piața internă și externă etc.).
Din fondurile de resurse financiare se efectuează plăți:
cu titlu definitiv (nerambursabil), cum sunt: finanțarea acțiunilor social-culturale, investiții, apărarea națională etc.;
cu titlu rambursabil (acordări de credite etc.).
Între fondurile financiare publice și cele private există anumite fluxuri de resurse financiare, anumite conexiuni, procedee de echilibrare și de reglare.
Constituirea, repartizarea și utilizarea acestor fonduri se înfăptuiește cu ajutorul instrumentelor financiare (taxa pe valoarea adăugată, impozitul pe profit, contribuții pentru asigurările sociale de stat, alte impozite, prime de asigurare, taxe, cheltuieli social-culturale, economice pentru apărare etc.) și cu ajutorul instrumentelor de credit (disponibilitățile de capital ale regiilor autonome, societăților comerciale, cooperatiste, private existente în conturile deschise la bancă folosite ca resurse de creditare, depunerile la C.E.C., acordările de credite pe termen scurt, mediu și lung, dobânzile etc.).
Folosirea instrumentelor financiare și a celor de credite este determinată de țelurile politicii economice și financiare ale statului în fiecare etapă, de formele de proprietate existente, de structura categoriilor sociale, de diversitatea și complexitatea cerințelor obștești, de procedeele și metodele diferite folosite pentru satisfacerea acestor cerințe.
BIBLIOGRAFIE
STANCU ION, Finanțe: „Teoria finanțelor financiare, Finanțele întreprinderii gestiunea și analiza financiară”; Ed. Economică, București, 1997;
PAUL BRAN: „Finanțele întreprinderii”; Ed. Economică, București, 1997;
VITILĂ GEORGETA: „Gestiunea financiară a întreprinderii”; Ed. Didactică și Pedagogică; București, 1999;
IULIAN VĂCĂREL: „Finanțele Publice”; Ed. Didactică și Pedagogică; București, 1999;
Cursuri Finanțe Publice;
Legea 15 – 1990 – Legea 31 privind societățile comerciale.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: .finante Publice (ID: 131937)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.