. Finantari pe Termen Scurt, Gestiunea Creditului, Stocurilor Si Trezoreriei (s.c. Xyz S.a.)

CAPITOLUL I

FINANȚĂRI PE TERMEN SCURT

I.1. DECIZIA DE FINANȚARE PE TERMEN SCURT

Deciziile de finanțare pe termen lung fixează cadrul general al dezvoltării unei societăți comerciale. Ele sunt temeinic fundamentate și cel mai adesea ireversibile. Deciziile de finanțare pe termen scurt subordonate deciziilor pe termen lung, fiind decizii curente, de corelare. Acest caracter al deciziilor pe termen scurt nu presupune deloc că sunt mai puțin importante: o eroare a deciziei de finanțare pe termen scurt poate antrena pierderi însemnate sau chiar încetarea plăților. Spre exemplu, un plasament pe termen scurt greșit conceput poate provoca o pierdere, fie un profit mai mic; falimentul unui client important poate conduce la depunerea bilanțului; o proastă proporționare între finanțările pe termen scurt și cele pe termen lung poate conduce la costuri suplimentare și deci reducerea rentabilității; o subevaluare sau supraevaluare a necesităților de finanțare pe termen scurt se poate reflecta negativ în situația lichidității financiare și a capacității de plată a agenților economici creând pe parcursul anului, fie excedent de lichidități ce nu-și găsesc un plasament convenabil, fie deficit de lichidități care nu poate fi acoperit la timp în mod economicos.

Spre deosebire de finanțările pe termen lung care vizează active imobilizate, cu un anumit grad de independență față de fluctuațiile procesului economic specific, finanțările pe termen scurt vizează activele de exploatare al căror cuantum variază prompt în funcție de creșterea sau descreșterea activității de la un an la altul, de la un trimestru la altul, sau de la un sezon la altul. În aceste condiții decizia de finanțare pe termen scurt trebuie să răspundă nu numai cerințelor de acoperire financiară a activelor circulante în cuantumul necesar și la termenele prevăzute, dar să prezinte și suficientă elasticitate, capacitate de adaptare la nevoile concrete ale diverselor etape, să poata fi majorate sau reduse, după caz ,când cerințele exploatării o impun.

Multe societați comerciale înregistrează variații însemnate ale volumului activității economice de la un trimestru la altul, ceea ce impune ca necesarul permanent de active circulante să fie finanțat, în măsura posibilităților, din capitaluri permanente, iar nevoile care apar în perioada de vârf de activitate să fie finanțate prin resurse de trezorerie, care pot fi adaptate cu ușurință nevoilor reale ale exploatării. O asemenea strategie a finanțărilor pe termen scurt permite folosirea judicioasă a resurselor proprii, atrase si împrumutate, cu efecte favorabile pe linia economicității si rentabilității.

I.2. RESURSELE DE FINANȚARE A ACTIVELOR CIRCULANTE

Stabilirea necesarului de active circulante reprezintă, desigur, o operațiune importantă în ansamblul muncii financiare; în ultima instanță însă, estimarea necesarului nu reprezintă decât baza de plecare pentru stabilirea si procurarea fondurilor acoperitoare. Pentru desfășurarea în bune condiții a activității prezintă importanță nu numai stabilirea cât mai exactă a volumului fondurilor acoperitoare, ci și caracterul judicios al folosirii uneia sau alteia dintre metodele de acoperire financiară: finanțarea cu capital propriu și resurse atrase sau finanțarea prin angajamente pe termen scurt.

RESURSELE DE FINANȚARE PENTRU SOCIETĂȚI COMERCIALE SI REGII AUTONOME

Acoperirea financiară a activelor circulante se realizează, pentru marea majoritate a unităților cu capital de stat sau mixt, în participație, adică cu fonduri proprii și credite bancare. Această situație a finanțării societaților comerciale și regiilor autonome este preluată de la vechile întreprinderi de stat. Transformarea lor in societăți comerciale și regii autonome n-a putut modifica și structura capitalului, aceasta fiind o problemă de viitor în care procesul de privatizare urmează să-și spună cuvântul.

În prezent, acoperirea financiară a activelor circulante într-o anumită proporție cu fonduri proprii este avantajoasă atât pentru independența întreprinderilor respective, cât și pentru costul mai redus al capitalului propriu în comparație cu costul creditelor – mai ales în condițiile actualelor dobânzi înalte.

În condițiile normale însa nu este recomandabil să se exagereze pe linia formării capitalului propriu pentru active circulante, pentru ca el să nu ramână neutilizat și deci nefructificat în perioadele cu activitate mai redusă. De fiecare dată este oportun să se găsească modelul optim de îmbinare a finanțării prin fonduri proprii cu finanțarea prin angajamente pe termen scurt. Responsabilitatea formării fondurilor proprii și a apelului la credite, ca surse de finanțare a activelor circulante, ca și întreaga strategie a dezvoltării sunt probleme care depind de posibilitățile financiare ale societăților comerciale și de deciziile pe care le iau cu privire la repartizarea profiturilor.

Principala sursă de finanțare a activelor circulante pentru societățile comerciale în funcțiune este profitul. Se formează astfel legătura între calitatea activității și finanțarea activelor circulante. Conducerea întreprinderii decide în fiecare an partea din profitul net ce poate fi afectată creșterii fondurilor proprii pentru active circulante. În dimensionarea profitului destinat finanțării activelor circulante se ține seama și de posibilitatea folosirii pentru aceeași destinație a resurselor atrase și în primul rând a pasivelor stabile.

Prin pasive stabile se întelege datoria minimă permanentă a societății către terți, persoane juridice sau fizice, rezultată din decalajul în timp dintre apariția obligațiilor de plată și stingerea obligatiilor (efectuarea plăților). Ca urmare a faptului că au un caracter permanent, pasivele stabile sunt asimilate fondurilor proprii, fiind folosite ca atare, pentru finantarea activelor circulante. Astfel de datorii minime permanente apar in urma relațiilor contractuale dintre întreprindere si furnizorii săi, bugetul statului, salariații proprii.

In practica financiară, la nivelul întreprinderilor, se cunosc două metode de calculare a pasivelor stabile, in funcție de sursele generatoare ale acestora: metoda numărului de zile întârziere și metoda soldurilor zilnice.

Prima metodă se aplică în cazul aprovizionărilor cu materii prime, materiale, mărfuri, combustibili etc., determinarea volumului pasivelor stabile efectuându-seî n funcție de sumele prevăzute pentru aceste aprovizionări și numarul zilelor de întarziere între apariția obligațiilor de plată și stingerea obligațiilor.

unde:

PS = pasive stabile;

A = volumul aprozionărilor anuale sau trimestriale;

t = numărul de zile de la sosirea livrărilor până la efectuarea plăților;

T = numărul de zile ale perioadei ce se ia în considerație (an, trimestru).

Metoda soldurilor zilnice se aplică în cazul fondului de salarii, contribuții pentru asigurări sociale, pentru somaj, taxa pe valoarea adăugată, impozitul pe profit etc. Pentru fiecare din aceste surse se calculează mai întai obligația zilnică, prin împărțirea la 90. In funcție de periodicitatea legală a plăților respective se calculează, pentru fiecare zi din lună și fiecare sursă, volumul obligațiilor, urmând ca apoi să se însumeze. Se formează astfel solduri totale ale datoriilor zilnice în cursul unei luni. Din acestea se alege cel mai mic sold, care constituie pasivele stabile ce se iau în considerare în luna respectiva.

Societățile comerciale care iau ființă direct, neprovenind din vechile întreprinderi de stat, ca și toate întreprinderile existente care doresc să-și sporească substanțial activitatea își constituie sursele de finanțare a activelor circulante sau și le majorează pe calea emiterii si vânzării de acțiuni care conduc la formarea capitalului social din care o parte este afectată finanțării activelor circulante.

I.3. FONDUL DE RULMENT

În sectorul privat finanțarea activelor circulante se face pe seama fondului de rulment, a creditelor furnizor și a creditelor bancare pe termen scurt. De la caz la caz, ponderea poate s-o țină unul sau altul din elementele menționate.

Fondul de rulment este un concept mult utilizat în analiza financiară. El servește pentru a măsura condițiile echilibrului financiar care rezultă din confruntarea dintre lichiditatea activelor pe termen scurt si exigibilitatea pasivelor pe termen scurt. La o anumită dată, fondul de rulment reprezintă exedentul activelor pe termen scurt. Pentru unele întreprinderi fondul de rulment desemneaza fondul de casă, suma disponibilă pentru asigurarea continuității plăților curente.

Fondul de rulment este, totodată și un indicator de lichiditate: cu cât fondul de rulment este mai mare, cu atât mai mici vor fi datoriile pe termen scurt pentru finanțarea activelor circulante. Estimat în valoare absolută, fondul de rulment are o semnificație economică mai redusă; de aceea este folosit adesea exprimat în mărime relativă în raport cu (vânzările) cifra de afaceri:

Fond de rulment x 360 = Ponderea fondului de rulment

Cifra de afaceri în cifra de afaceri

În mărimea absolută fondul de rulment se determină în două variante: fie ca diferență între capital permanent și imobilizări nete, fie ca diferență între active circulante și resurse de trezorerie.

Fondul Capital permanent – Active imobilizate

de rulment Active circulante – Resurse de trezorerie

Ambele modalități de calcul conduc la același rezultat, cu deosebire că prima metodă creează posibilitatea aprecierii modalității de finanțare a investițiilor, în timp ce a doua metodă creează posibilitatea aprecierii echilibrului financiar pe termen scurt.

După cum se observă și din schema de bilanț de mai sus, din punct de vedere al conținutului sau fondul de rulment poate fi de patru feluri: brut, net, propriu și străin.

Fondul de rulment brut (FRB) se mai numește fond de rulment total sau economic și desemnează toate elementele de activ circulante susceptibile de a fi transformate în bani într-un termen mai mic decât un an, adică să se reânnoiască, să efectueze cel puțin o rotație, un rulment. Fondul de rulment brut ca ansamblu al elementelor de activ caracterizate prin lichidități pe termen mai mic de un an se compune din stocuri diverse, creanțe clienți, avansuri acordate furnizorilor, disponibilități bănești în casă, în cont, în carnete de cecuri eliberate.

Fondul de rulment net (FRN) sau permanent prezintă cea mai mare însemnatate din punct de vedere operațional și sub aspectul analizei economice. FRN reprezină partea din capitalul permanent care poate fi utilizată pentru finanțarea activelor circulante, adică excedentul de capital permanent față de activele imobilizate sau excedentul activelor circulante cu lichidități pe termen mai mic de un an, față de datoriile cu exigibilitate mai mică de un an.

FRN se calculează deci în două variante:

FRN

Capital permanent – Active imobilizate

Active circulante – Datorii pe termen scurt

Fondul de rulment propriu (FRP) definește excedentul capitalului propriu față de activele imobilizate și semnifică autonomia de care dispune o întreprindere în materie de finanțare a investițiilor. FRP se calculează în două moduri:

FRP

Capital propriu – Active imobilizate

FRN – Datorii la termen

Fondul de rulment strain (FRS) se poate interpreta ca fiind egal cu datoriile la termen sau cu diferență dintre fondul de rulment net și fondul de rulment propriu.

FRS

Capital permanent – Capital propriu (Datorii la termen)

Fond de rulment net – Fond de rulment propriu

CORELAȚII ALE FONDULUI DE RULMENT NET

În activele circulante (Ac), resursele de trezorerie (Rt) și fondul de rulment net (FRN) există posibilitatea unei triple corelații dintre care să rezulte fond de rulment net pozitiv, neutru sau negativ, dupa cum urmeaza:

În cazul fondului de rulment net neutru (AC = Rt FRN = 0) solvabilitatea pe termen scurt pare asiclienți, avansuri acordate furnizorilor, disponibilități bănești în casă, în cont, în carnete de cecuri eliberate.

Fondul de rulment net (FRN) sau permanent prezintă cea mai mare însemnatate din punct de vedere operațional și sub aspectul analizei economice. FRN reprezină partea din capitalul permanent care poate fi utilizată pentru finanțarea activelor circulante, adică excedentul de capital permanent față de activele imobilizate sau excedentul activelor circulante cu lichidități pe termen mai mic de un an, față de datoriile cu exigibilitate mai mică de un an.

FRN se calculează deci în două variante:

FRN

Capital permanent – Active imobilizate

Active circulante – Datorii pe termen scurt

Fondul de rulment propriu (FRP) definește excedentul capitalului propriu față de activele imobilizate și semnifică autonomia de care dispune o întreprindere în materie de finanțare a investițiilor. FRP se calculează în două moduri:

FRP

Capital propriu – Active imobilizate

FRN – Datorii la termen

Fondul de rulment strain (FRS) se poate interpreta ca fiind egal cu datoriile la termen sau cu diferență dintre fondul de rulment net și fondul de rulment propriu.

FRS

Capital permanent – Capital propriu (Datorii la termen)

Fond de rulment net – Fond de rulment propriu

CORELAȚII ALE FONDULUI DE RULMENT NET

În activele circulante (Ac), resursele de trezorerie (Rt) și fondul de rulment net (FRN) există posibilitatea unei triple corelații dintre care să rezulte fond de rulment net pozitiv, neutru sau negativ, dupa cum urmeaza:

În cazul fondului de rulment net neutru (AC = Rt FRN = 0) solvabilitatea pe termen scurt pare asigurată, însă riscul diferit al elementelor de activ sau de pasiv face ca acest echilibru (AC = Rt) să fie fragil.

A Bilant P

Fig. nr. 2

Realizarea viitoare a lichidității elementelor de activ poate fi compromisă ușor din cauze diverse: stocuri ce nu se pot vinde din cauza unei conjucturi nefavorabile din cauza supraevaluării anticipate a cererii, din cauze fortuite, de forță majoră etc.

Aceleași greutăți pot apărea și în ceea ce privește recuperarea unor creanțe – clienti

producându-se ilichidități din cauza dificultăților de trezorerie ale debitorilor.

Aspecte neavenite se pot produce și în ceea ce privește datoriile pe termen scurt. Creditorii pot face intervenții pentru accelerarea termenelor de plată în cazul unor greutăți de echilibru financiar, nefiind de acord în nici un caz cu prelungirea unor scadențe.

Orice dereglare care se produce în raport cu lichiditatea a activelor sau cu exigibilitatea anticipată a pasivelor poate afecta echilibrul fragil stabilit prin FRN=0.

Având în vedere asimetria riscurilor ce decurg din estimarea anticipată a lichidității elementelor de activ și exigibilitatii elementelor de pasiv, este necesară formarea unor "lichidități suplimentare" care să joace rolul de marjă de siguranță și care să apere echilibrul financiar al întreprinderii pentru cazuri de nerealizare a activelor circulante.

În cazul fondului de rulment net pozitiv (AC > Rt FRN > 0) se constata un excedent potential de lichiditate pe termen scurt, fata de exigibilitatile potentiale pe termen scurt.

A Bilant P

Fig. nr. 3

O astfel de situație poate fi rezultatul unei corelări favorabile în termeni de lichiditate , ceea ce înseamnă că întreprinderea este în măsură să facă față tuturor scadențelor pe termen scurt și să dispună încă de un stoc tampon de lichidități destinate să anihileze eventuali factori nefavorabili privitor la vânzarea activelor în viitor sau la onorarea datoriilor pe termen scurt.

În cazul fondului de rulment net negativ (AC < Rt FRN < 0), lichiditățile potențiale nu acoperă exigibilitățile potențiale, ceea ce înseamnă dificultăți previzibile sub aspectul echilibrului financiar pe termen scurt.

A Bilant P

Fig. nr. 4

Recapitulând cele trei corelații ale fondului de rulment net putem aprecia că:

un fond de rulment net pozitiv reprezintă un semn favorabil privind solvabilitatea și echilibrul financiar al întreprinderii;

un fond de rulment net neutru compară o solvabilitate fragilă care se poate dezechilibra oricând;

un fond de rulment net negativ reprezintă dificultăți financiare previzibile pe linia solvabilității, ceea ce impune o ameliorare substanțială de finanțare.

Aceste concluzii sunt valabile în condițiile când viteza de rotație a activelor este identică sau foarte apropiată de cea a pasivelor și când aceste anticipări rămân nemodificate. Dacă însa activele circulante se rotesc mai repede decât datoriile pe termen scurt, respectiv mediu de realizare a activelor circulante este mai redus decât al datoriilor pe termen scurt, întreprinderea realizează lichidități mai repede decât ritmul datoriilor pe termen scurt, rezultând că este posibila realizarea unui echilibru financiar chiar în condițiile unui fond de rulment net negativ.

La prima vedere fondul de rulment negativ indica o situație nefavorabilă sub aspectul echilibrului financiar, dar dacă se are în vedere gradul de lichiditate a activelor circulante și gradul de exigibilitate a datoriilor pe termen scurt, lucrurile se pot schimba.

Să presupunem, în exemplul de mai sus, că termenul mediu de rotatie (realizare) a activelor este de 2 luni, iar termenul mediu de plată a datoriilor pe termen scurt este de 3 luni. În acest caz, la nivelul unui trimestru :

activele circulante se rotesc de 1,5 ori =2500000 x 1,5 =3750000

datoriile pe termen scurt se rotesc 1 data = 2700000 x 1 =2700000

+ 1050000

Rezultă că, în ciuda unui fond de rulment net negativ ,ca urmare a vitezei de rotație a elementelor de activ si pasiv, se creează o corelație favorabilă pe termen scurt, un excedent de lichidiăți de 1050000.

Concluzie. Calcularea fondului de rulment net nu permite aprecieri realiste decât dacă se ia în considerare gradul de lichiditate al activelor circulante si gradul de exigibilitate a datoriilor pe termen scurt. Exista întreprinderi cu fond de rulment net negativ care manifestî o vitalitate reală și solvabilitate permanentă, după cum pot exista întreprinderi cu fond de rulment net pozitiv care, practic, se dovedesc fară capacitate de plată.

POLITICA FONDULUI DE RULMENT

Ciclul de exploatare implică nevoi de active circulante cu caracter permanent,dar și cu caracter temporar. In aceste condiții pentru întreprinderi este oportun să acopere nevoile permanente cu fond de rulment, iar nevoile temporare cu credite pe termen scurt. Intervenția creditului pe termen scurt reglează operativ nevoile de finanțat cu sursele acoperitoare, evitând apariția excedentului de surse sau a deficitului.

În ceea ce priveste fondul de rulment, constituirea si nivelul acestuia ocazionează posibilitatea aplicării a trei linii strategice din partea întreprinderilor, cu implicații diferite.

O primî strategie ce poate fi aplicată de întreprinderi este de a-și constitui un fond de rulment care să acopere nevoile medii de active circulante.

În conformitate cu aceasta strategie, în perioada de vârf de activitate se apelează la credite pe termen scurt , iar în perioada de gol de activitate apare excedent de lichiditați în fond de rulment care să poată fi utilizat pentru diverse plasamente pe termen scurt.Se poate aprecia că o politică prudentă a fondului de rulment.

O altă linie strategica ce poate fi adoptată de întreprinderi este de a-și constitui un fond de rulment deasupra oricărei oscilații trimestriale a necesarului de active circulante.

Este o politică conservatoare a fondului de rulment, ce se caracterizează prin renunțarea totală la credit pe termen scurt si realizeaza permanent de excedent de lichidități pe seama fondului de rulment, care ar putea fi utilizate pentru acoperirea oricărei creșteri neașteptate a activelor circulante. Pentru rentabilitatea generală a întreprinderii devine imperios necesar să se găsească plasamente pe termen scurt pentru fructificarea lichidităților.

Cea de a treia strategie ce poate fi adoptată de întreprinderi constă în formarea unui fond de rulment constant inferior oscilațiilor activelor circulante în cursul anului.

În această situație întreprinderea este nevoită să apeleze permanent la credite de trezorerie, ceea ce ridică nivelul costurilor. Se poate aprecia că o politică riscantă a fondului de rulment intrucât întreprinderea depinde de deciziile băncii cu privire la nivelul creditelor si nivelul dobânzii. Totuși, dacă nivelul rentabilității întreprinderii este mai mare decât nivelul dobânzii această politică a fondului de rulment este acceptabilă întrucât apare efectul pozitiv de îndatorare.

I.4. CREDITE BANCARE

1.4.1.CREDITE BANCARE PE TERMEN SCURT

Prezența creditului pe termen scurt în ansamblul relațiilor de formare a resurselor este cu atât mai importantă cu cât el constituie o resursă cu pondere mare în completarea fondurilor agenților economici. În condițiile când unitățile economice lucrează rentabil este mai avantajos să se apeleze la credite pe termen scurt pentru creșterea activității, decât să aștepte până când, prin capitalizarea profiturilor, s-ar putea constitui fonduri proprii îndestulatoare.

Creditele pe termen scurt se acorda de banci pe o perioada pana la 12 luni pentru agentii economici inscrisi in Registrul comertului,care prezinta garantii ferme,au cont in banca si lucreaza rentabil.

Atât la acordare, cât și pentru întreaga perioadă de utilizare debitorii trebuie sa garanteze creditele cu valori materiale si resurse financiare prevazute a se realiza, in suma cel putin egala cu creditul primit. Existența garanției constituie o certitudine pentru bancă că își va putea recupera sumele împrumutate, în cazul nerambursării la termen a creditului.In garantia creditului poate intra orice bun din patrimoniul societăților comerciale : stocuri, mijloace bănești în cont, resurse financiare prevăzute a se realiza în viitor. Nu pot constitui garanții stocurile de proastă calitate, cu termen de garanție depășit, prost depozitate etc.

Pentru întreprinderile private mici creditele se garantează cu întreg patrimoniul existent.Valoarea garanțiilor trebuie să fie cu 20% mai mare decât creditul acordat. În caz de nevoie se poate apela si la giranți, reprezentând terțe persoane care se oferă să garanteze cu averea și veniturile lor pentru eventualitatea ca la scadență debitorul nu poate rambursa creditul.

Termenele de rambursare se înscriu drept clauze în contractul de credit, după negocierea lor prealabilă. Pentru creditele nerambursate la termen banca este în drept să aplice dobânzi majorate și, în caz extrem, să treacă la recuperarea creditelor din garanțiile constituite sau să se îndrepte, pentru recuperare, asupra girantilor.

POLITICA DE ÎNDATORARE ȘI RATA RENTABILITĂȚII

Politica de îndatorare pe termen scurt rezidă în decizia întreprinderii cu privire la raportul dintre datorii și fonduri proprii . Îndatorarea influențează asupra rentabilității, la prima vedere în mod negativ, întrucât dobânzile aferente măresc costurile și micșorează profilul. În realitate însă, dacă rata rentabilității este mai mare decât rata dobânzii, îndatorarea are o influență pozitivă asupra rentabilității și sporirii bogăției societății comerciale. Atata timp cât o societate poate câștiga la totalul investirilor sale mai mult decât costul datoriei, împrumutul este rentabil.

Pentru a determina efectul împrumuturilor asupra rentabilității să consemnăm, mai intâi, cele trei aspecte sub care poate fi analizată rentabilitatea și anume :

rentabilitate comerciala (Rc)=Beneficiu

Cifra de afaceri

rentabilitate economica (Re) =Beneficiu

Total Activ

rentabilitate financiara (Rf) =Beneficiu

Capital Propriu

Între rentabilitatea economică și rentabilitatea financiară există legături strânse care se exprimă astfel : dacă nu există împrumut, cele două rentabilități sunt egale ; dacă există împrumut, diferența dintre cele două rate este în funcție de coeficientul structurii financiare a întreprinderi ( Datorii  ) și diferența

Capital propriu

dintre rata rentabilității economice și rata dobânzii la creditele contractate.

Notăm:

r = rata rentabilității economice

i = rata dobânzii r =B + iD r = (în cazul în care se lucrează și cu

A credite)

A = total active

B = beneficiul net r = B (dacă se lucrează fără credite)

A

C = Capital propriu

D = datori termen scurt Rf = B = r x C + rD – iD

C C C C

Rf = rata rentabilității financiare

Îndatorarea permite creșterea rentabilității financiare în raport cu rentabilitatea economica, binențeles în cayul că rata rentabilității este mai mare decât rata dobânzii.

Când rata rentabilității economice este mai mica decât rata dobânzii, efectul de îndatorare este negativ, micșorând rentabilitatea financiara fața de rentabilitatea economică.

Efectul de îndatorare este cu atât mai mare cu cât este mai mic costul îndatorării și cu cât întreprinderea este mai îndatorată.

POLITICA DE ÎNDATORARE ȘI RISCUL FINANCIAR

Este avantajos să se lucreze cu credite dacă rata rentabilității este mai mare decât rata dobânzii. Devine necesar însa să se aibă în vedere și riscul financiar respectiv, eventualitatea ca pe parcurs rata dobânzii să devanseze rata rentabilitații,determinat de factori externi ai întreprinderii sau chiar de factori interni când, spre exemplu, costul creditului și rata rentabilitații au fost prost previzionate.

Riscul pe care-l suporta societatea comerciala poate fi: economic, financiar și global.

Riscul economic sau riscul de exploatare este legat de realizarea volumului activitații specifice, de realizarea beneficiului sperat sau de realizarea unor fluxuri de lichiditați viitoare.

Riscul financiar este cel asumat de întreprindere prin adoptarea îndatorării ca mijloc de finanțare. Riscul global nu este altceva decât suma riscurilor,economic și financiar.

Riscul financiar este un risc suplimentar, depinzând de maniera în care este finanțată întreprinderea.O întreprindere finanțată exclusiv din capital propriu nu suportă risc financiar.Riscul financiar apare când întreprinderea se finanțează prin credite bancare sau împrumuturi obligatare. Riscul financiar multiplică riscul economic și depinde hotărâtor de capacitatea întreprinderii de a-și acoperi sarcinile financiare fixate.

Întreprinderea îndatorată trebuie să verse periodic la bancă sume reprezentând principalul plus dobânda. Aceste vărsăminte au un caracter stabil, ele au fost previzionate prin contractul de credit, atât ca volum, cât și ca periodicitate. Caracterul stabil al acestor fluxuri negative, legat de probabilitatea fluxurilor pozitive de lichidități, generează riscul financiar. Cu cât structura financiară a întreprinderii ,este mai îndatorată,cu atât mai ridicat este riscul financiar.

Structura financiară implică în mod direct posibilitatea întreprinderii de a-și onora sarcinile financiare fixe (principal + dobânda), ceea ce înseamnă că totdeauna capacitatea de îndatorare trebuie să țină seama de aceste sarcini financiare fixe. Întreprinderile mari analizează volumul sarcinilor financiare fixe si evaluează riscul financiar plecând de la previziunile fluxurilor de lichiditate; întreprinderile mici pleacă, în această analiză, de la structura financiară. Unele întreprinderi pot avea un efect de îndatorare mare și, în același timp, o bună capacitate de acoperire a sarcinilor financiare fixe. Desigur, aceasta depinde de structura activelor circulante ,de gradul lor de lichiditate. De aceea, analiza capacității de acoperire a sarcinilor financiare fixe exclusiv după structura financiară poate fi înșelătoare, fapt ce impune abordarea acestei probleme și pe baza analizei fluxurilor de lichiditate.

Diferențele în plus sau în minus ce apar în beneficiul realizat față de cel prevăzut antrenează variații ale rentabilității mai puternice la societățile îndatorate decât la cele care se finanțează exclusiv cu capital propriu. Chiar daca rentabilitatea financiară este bună, un puternic efect de îndatorare riscă să antreneze instabilitatea beneficiilor, situație neagreată de acționari și, in general, de piața financiară.

Riscul economic și riscul financiar sunt suportate de către întreprindere, respectiv de acționari. Creditorii sunt mai puțin expuși la risc, ei deținând creanțe prioritare.

I.4.2. CREDITAREA SOCIETĂȚILOR COMERCIALE ȘI REGIILOR

AUTONOME

Creditarea pe termen scurt a societăților comerciale cu capital de stat sau mixt și a regiilor autonome se efectuează prin împrumut.

Contractul dintre părți stă la baza acordării creditelor. Înainte de semnarea acestuia are loc o discuție preliminară, cu caracter de informare-documentare, între inspectorul de bancă și agentul economic, pe probleme care motivează apelul la credite: obiectul și volumul activității societății comerciale, gradul de asigurare cu forța de muncă și mijloace materiale, perspectiva reușitei pe piață, nivelul încasărilor și cheltuielilor ce urmează a se realiza, situația patrimoniala, fonduri proprii, împrumuturi, garanții etc. Rezultatul acestei prime discuții se finalizează printr-un referat al inspectorului către conducerea băncii.

Dacă concluziile referatului sunt favorabile, agentul economic va depune la bancă o documentație mai largă, care să cuprindă date tehnice privind utilizarea creditului, situația veniturilor și cheltuielilor ce urmează a fi realizate în anul curent, ultimul bilanț și contul de profit și pierdere, situația garanțiilor disponibile, nr. de înregistrare a societății la Registrul Comerțului, precum și cererea expresă de deschidere a creditării.

Pe baza documentației se calculează anumiți indicatori care să permită concluzii cu privire la situația economico – financiară a solicitatorului de credite și luarea deciziei de creditare de către bancă:

gradul de îndatorare = Datorii

Total pasiv

lichiditatea redusă = Active ușor lichide + lichidități primare

Total datorii termen scurt

solvabilitate patrimonială = Capital propriu

Capital propriu + datorii

rentabilitatea comercială = Beneficiul net

Cifra de afaceri

Ultima fază înainte de semnarea contractului este negocierea clauzelor acestuia cu privire la volumul creditului, modul de acordare și de rambursare, nivelul dobânzii, scadențarea, garanții asiguratorii etc.

Băncile comerciale acordă diferite credite pe termen scurt: credite de trezorerie; credite pentru stocuri, cheltuieli și alte active constituite temporar din cauze justificate economic; credite pentru stocuri sezoniere; credite pentru nevoi temporare.

CREDITELE DE TREZORERIE

Astfel de credite se acordă pentru acoperirea decalajului între totalul stocurilor și cheltuielilor – pe de o parte – și totalul resurselor și încasărilor – pe de altă parte. Ele se acordă în contul curent, prin care se efectuează, de regulă, încasările și plățile societăților comerciale și ale altor agenți economici.

Volumul creditelor de trezorerie se stabilește pe baza de trezorerie care se întocmește de agentul economic la începutul trimestrului, pe baza datelor contabile din trimestrul anterior, a programelor de activitate și de desfacere potrivit contractelor și comenzilor de aprovizionare și livrare, precum și a altor documente din care să rezulte evoluția raportului între totalul stocurilor și cheltuielilor, pe de o parte, și totalul resurselor și încasărilor, pe de altă parte, în perioada curentă.

Datele din situația de trezorerie sunt analizate și verificate de banca creditoare, urmărindu-se realitatea acestora, existența contractelor și comenzilor de aprovizionare-desfacere pe care se fundamentează volumul de încasări și cheltuieli stabilit. În finalul planului de trezorerie se determină deficitul sau excedentul de trezorerie. Excedentul de trezorerie exprimă volumul creditelor care pot fi rambursate în perioada curentă, iar deficitul de trezorerie indică volumul noilor credite de care poate beneficia agentul economic, peste cele provenite din trimestrul anterior.

Practic, situația de trezorerie se întocmește astfel:

1.Stocuri, cheltuieli și alte active conform bilanțului din care: active imobilizate în stocuri degradate, clienți litigioși etc.

2. Cheltuieli necesare realizării desfacerilor în perioada curentă ( plăți pentru aprovizionări cu mărfuri, materiale, combustibil, energie, reparații, amortizări, salarii, impozite, asigurări etc.)

3. Total stocuri și cheltuieli la sfârșitul trimestrului curent (1 +2…)

4. Capital de producție (active circulante )

5. Surse atrase

6. Încasări în perioada curentă (din vânzarea mărfurilor, avansuri, aconturi, alte încasări )

7. Credite bancare totale (existente anterior….din care: credite restante.

8. Total resurse și încasări (4+5+6+7)

9. Deficit de trezorerie (3-8)

10. Excedent de trezorerie (8-3)

Creditele de trezorerie se pun la dispoziția agenților economici numai în urma negocierii cu aceștia și a semnării contractelor de împrumut în care se înscriu toate creditele de care beneficiază, inclusiv cele provenite din trimestrele anterioare. Întrucât în situația de trezorerie se au în vedere toate stocurile, cheltuielile și activele existente în sold la data ultimului bilanț, rezultă că volumul total al creditelor (credite din trimestrul anterior plus credite din trimestrul curent) de care beneficiază agentul economic va fi egal cu suma creditelor acordate prin cont curent și prin conturi simple de împrumut.

CREDITE PENTRU STOCURI, CHELTUIELI ȘI ALTE ACTIVE CONSTITUITE TEMPORAR

Aceste credite se acordă prin cont simplu de împrumut, pe baza cererilor și documentelor prezentate de agenții economici. Este cazul creditelor ce se acordă peste cele avute în vedere în situația de trezorerie. Din cererile prezentate de agenții economici trebuie să rezulte clar obiectul creditării, cauzele economice de constituire temporară a stocurilor respective, dacă au desfacere asigurată, termenele de valorificare și deci de rambursare pe această baza a creditelor primite.

CREDITELE PENTRU STOCURI SEZONIERE

Necesarul valoric pentru aprovizionări sezoniere cu stocuri de mărfuri, materii prime și produse de proveniență agricolă se acordă agenților economici prin cont simplu de împrumut, pe baza cererilor și situațiilor prezentate la începutul fiecărui trimestru. Stocurile și creditele aferente se deduc din situația de trezorerie. Din acest cont simplu de împrumut agenții economici pot efectua plăți pe măsura efectuării aprovizionărilor. Scadențele de rambursare se stabilesc în mod cert, în momentul acordării creditului, în funcție de previziunile privind valorificarea respectivelor stocuri sezoniere.

CREDITE PENTRU NEVOI TEMPORARE

Astfel de credite au în vedere acoperirea unor nevoi de fonduri peste cele rezultate din situația de trezorerie, determinate de cauze obiective cum sunt: primirea unor mărfuri din producția internă sau din import în avans sau în devans față de termenele contractate, cu condiția ca mărfurile să aibă asigurată desfacerea; acumularea de stocuri în vederea participării la târguri, expoziții, pentru deschiderea de noi magazine, pentru schimbul de mărfuri cu alte țări. Creditele se aprobă pe baza cererii societății comerciale, din care rezultă structura stocurilor pentru care se cer credite pentru nevoi temporare, cauzele formării, valoarea lor, termenele la care se vor lichida și, prin urmare, se vor rambursa creditele. Creditul se acordă în principiu pe o perioadă de timp de 90 zile.

Creditele pentru nevoi temporare se acordă prin conturi simple de împrumut și sunt negociabile, ca și creditele de trezorerie. Aceste credite, ca și stocurile cu care sunt garantate nu se cuprind în situația de trezorerie. Pentru toate creditele ce se acordă prin conturi simple de împrumut banca verifică temeinic documentațiile prezentate de agenții economici, inclusiv prin deplasarea inspectorilor bancari și constatarea la fața locului a stocurilor respective, a cauzelor care le-au generat, existența contractelor, a comenzilor și a oricăror acte care să formeze convingerea fermă a organului bancar că aceste credite sunt garantate și au asigurată rambursarea.

Acordarea creditelor pe conturi simple de împrumut se face numai dacă s-au utilizat integral creditele de trezorerie acordate prin contul curent, prin virarea sumelor, pe măsura necesităților, în acest cont, din care se efectuează toate plățile și încasările agenților economici, cu excepția creditelor pentru stocuri sezoniere.

Pentru acordarea creditelor de trezorerie și a creditelor în conturi simple de împrumut, banca solicită garanții asiguratorii din partea debitorilor.

SCADENȚA ȘI RAMBURSAREA CREDITELOR

Toate creditele pe termen scurt obținute de agenții economici se scadențează și urmăresc la rambursare pe măsura utilizării și valorificării stocurilor și trecerii pe costuri a cheltuielilor creditate.

Pentru creditele de trezorerie, rambursabile din excedente de trezorerie, scadențele se stabilesc eșalonat, până la sfârșitul trimestrului curent și numai în cazuri justificate se pot prelungi până în trimestrul următor.

Creditele acordate prin conturi simple de împrumut se scadențează în funcție de termenele de valorificare a stocurilor și altor active care au stat la baza acordării lor, fără a depăși 90 zile în cazul creditelor pentru nevoi temporare și 12 luni în cazul celorlalte credite, de acordare.

Scadențele asfel stabilite, negociate și acceptate de agenții economici și bancă se înscriu în contractul de împrumut, respectarea lor fiind obligatorie pentru împrumutați. Banca își rezervă dreptul de recuperare a creditelor înainte de scadență atunci când constată înstrăinarea garanțiilor prezentate, utilizarea creditelor în alte scopuri decât acelea pentru care au fost acordate, păstrarea în condiții necorespunzătoare a valorilor materiale aduse în garanție sau în cazul sustragerii debitorilor de la îndeplinirea obligațiilor din contract.

VERIFICAREA GARANȚIEI CREDITELOR

Controlul utilizării creditelor și verificarea garanției acestora se efectuează de organele bancare atât faptic, cât și scriptic.

Banca creditoare admite atât garanții personale, cât și garanții reale. Garanțiile personale pot fi, la rândul lor simple, când un terț garantează, în limita unei sume, că va achita bancii eventualele obligații neonorate de debitor și solidare când terțulgirat se obligă să achite întreaga sumă nerambursată de debitor.

Garanțiile reale se pot constitui de către debitor în diverse forme:

● gajul, constituie principalul element de garantare a creditului fiind constituit din bunuri patrimoniale mobile, din pachete de acțiuni, obligațiuni sau alte titluri de valori mobiliare. Gajul poate fi cu deposedare, când bunurile trec în păstrarea băncii sau unui terț sau fără deposedare, când bunurile rămân în custodia debitorului. Se constituie în gaj și bunurile achiziționate cu credite;

● ipoteca este o garanție reală, imobiliară, cu păstrarea dreptului de proprietate al debitorului, dar fără dreptul înstrăinării până la rambursarea creditului;

● warrantul și recipisa warrant atestă depozitarea unor stocuri în antrepozite generale in vederea unei viitoare vânzări. Recipisa conferă dreptul de proprietate asupra stocurilor respective, iar warrantul atestă existența mărfurilor, cantitativ, calitativ, sortimental, valoric, depozitare la un terț.Acest document se poate transmite prin andosare sau depune în gaj la o bancă pentru obținerea unui credit.Debitorul nu poate ridica mărfurile din depozitul general decât cu ambele documente (recipisă+warrant). Pentru anumite categorii de stocuri (produse agricole, petroliere) care reclamă cheltuieli mari cu transportul și depozitarea, banca poate admite constituirea lor în custodia debitorilor, fără a mai fi transportate la un depozit general;

● cauțiunea reprezintă depozite în lei sau valută, cu indicația expresă de garantare a unui credit;

● scrisoarea de garanție este emisă de o altă bancă sau instituție financiară care nu poate acorda creditul, dar este dispusă să garanteze pe debitor în fața unei alte bănci;

● cesiunea reprezintă o modalitate de garantare a creditelor bancare prin cedarea de către debitor a drepturilor sale ce ar putea proveni din chirii, asigurări, a unor venituri viitoare, a unor instrumente de plată etc.

VERIFICAREA FAPTICĂ A GARANȚIEI CREDITELOR

Controlul faptic se realizează prin constatări la fața locului asupra existenței stocurilor constituie în garanție , calitatea acestora , condițiile de păstrare , modul de utilizare în consum sau de valorificare. Controlul se efectuează prin sondaj, de regulă, la acordarea creditelor și ori de câte ori se consideră necesar.

În cazul că la verificarea faptică se constată înstrăinarea garanțiilor prezentate, utilitatea creditelor în alte scopuri decât acelea pentru care au fost acordate, păstrarea în condiții necorespunzătoare a valorilor materiale aduse în garanție, banca dispune recuperarea creditelor respective din încasările agenților economici, înaintea altor plăți.

VERIFICAREA SCRIPTICĂ A GARANȚIEI CREDITELOR.

Garanția creditelor se verifică periodic pe baza datelor din evidența contabilă, atât pentru creditele acordate prin conturi simple de împrumut, cât și pentru cele de trezorerie acordate prin contul curent.Cu acest prilej se urmărește identificarea activelor imobilizate în mărfuri expediate și neîncasate la termen, mărfuri refuzate de clienți, debitori litigioși, avansuri nerecuperate la termen etc. ,susceptibile de a trecute la credite restante, pentru care se aplică dobânzi majorate.

Verificarea scriptică a garanției creditelor acordate prin conturi simple de împrumut se efectuează astfel:

Valoarea stocurilor creditare prin contul simplu de împrumut.

Valoarea stocurilor degradate, fără desfacere asigurată, creditate prin contul simplu de împrumut.

Garanția creditelor la contul simplu de împrumut(1-2).

Soldul creditelor acordate prin contul simplu de împrumut.

Minus de garanție la contul simplu de împrumut(4-3).

Plus de garanție la contul simplu de împrumut(3-4).

Plusul sau minusul de garanție se regularizează prin contul curent.În cazul plusului de garanție, operațiunea contabilă este:

Ct. Curent = cont simplu de împrumut

ceea ce înseamnă că agentul economic poate primi noi credite în contul simplu de împrumut, corespunzător valorii plusului de garanție. În cazul minusului de garanție, operațiunea contabilă este inversă:

Ct. Simplu de împrumut = Ct. Curent

ceea ce reprezintă retragerea creditelor din contul simplu de împrumut, corespunzător minusului de garanție constatat.

Verificarea scriptică a garanției creditelor acordate prin contul curent se efectuează astfel:

Valoarea activelor circulante imobilizate, inclusiv pierderile neacoperite.

Soldul creditelor restante preluat din bilanțul trimestrului anterior sau din balanța de verificare a lunii anterioare.

Dacă activele circulante imobilizate sunt mai mari decât soldul creditelor restante prin operațiunea contabilă.

Ct. Curent = Ct. Credite restante

În cazul că activele circulante imobilizate sunt mai mici decât soldul creditelor restante, aceasta înseamnă că agentul economic a readus în circulație anumite active imobilizate în perioada anterioară, ceea ce ocazionează reducerea creditelor restante, prin creditul contului curent.

Ct. Credite = Ct. Curent

În ambele situații soldul contului curent luat în considerație este cel influențat cu rezultatele verificării garanției creditelor la conturile simple de împrumut.

I.4.3 CREDITAREA ÎNTREPRINDERILOR MICI

Întreprinderile mici, asociațiile cu scop lucrativ, asociațiile familiale și persoanele autorizate să desfășoare o activitate economică independentă pot primi credite de la bănci,pe bază de garanții asiguratorii, în completarea resurselor proprii, în vederea realizării activității prevăzute în autorizația de constituire.

Suma creditului se stabilește la cererea scrisă a debitorului, pe bază de negociere, în funcție de volumul activității, rentabilitatea scontată, resursele proprii și garanțiile prezentate. Cu ocazia negocierii creditului banca analizează bilanțul și situația patrimonială la zi (în cazul întreprinderilor mici) și situația patrimoniului pentru celelalte categorii de debitori (asociații lucrative,familiale și alte persoane autorizate).

Băncile pot acorda credite întreprinderilor mici atât pentru activitatea economică prevăzută în autorizația de funcționare, pe un termen până la 12 luni, cât și pentru investiții diverse, pe un termen până la 5 ani, cu o perioadă de grație de până la 12 luni.Creditele se acordă printr-un cont distinct de împrumut, plățile efective urmând să se facă după epuizarea resurselor proprii din contul de disponibilițăți. Scadențele, volumul ratelor de rambursat și dobânzile se stabilesc prin contractul de credit.

Garanția acestor credite se poate constitui sub diferite forme:ipoteci asupra bunurilor imobile ale debitorilor sau giranților; alte bunuri proprietate personală a giranților ce se înscriu în contractul de credit și în registrele speciale de gajuri deschise la primărie; cesiuni în favoarea băncii, cum ar fi drepturi de despăgubiri din asigurări de bunuri, drepturi cuvenite de la partenerii de contracte economice; bunurile ce se cumpără din creditele bancare primite, indiferent dacă garanțiile enumerate mai sus acoperă volumul creditului. În toate cazurile se tinde ca valoarea garanției să fie cu 10-20 % mai mare față de volumul creditului acordat.

La cererea debitorului banca poate accepta amânarea rambursării creditului pe o perioadă până la 45 zile.Banca bonifică dobânzi pentru disponibilitățile existente în conturile debitorului și percepe dobânzi la creditele acordate. Dobânda la credite se calculează în funcție de volumul creditelor , termenele de rambursare și rata dobânzii și se încasează la fiecare scadență.

În vederea asigurării rambursării creditelor banca supraveghează modul cum se utilizează creditul, controlează situațiile economico-financiare pe bază de bilanț sau pe baza situațiilor patrimoniale, verifică existența faptică a bunurilor constituie în gaj. Dacă nu se respectă clauzele contractuale de către debitor,banca îl somează să-și îndeplinească obligațiile, putând trece la recuperarea creditelor, inclusiv prin executarea silită(valorificarea garanțiilor). Apariția unor rate restante de rambursat provoacă perceperea unor dobânzi penalizatoare. În principiu, nu se acordă noi credite existenței ratelor nerambursate la timp.

RISCUL CREDITULUI

Băncile comerciale care acordă credite agenților economici își asumă, desigur,pe lângă riscul de imobilizare și un risc economic,adică riscul de a nu putea recupera creditul acordat, de a nu putea primi dobânda cuvenită, din cauza situației precare a debitorului.

Băncile iau măsuri de protecție împotriva riscului, adaptând nivelul dobânzilor practicate la intensitatea riscului asumat, dar nimeni nu garantează că debitorii vor fi solvabili la scadență. Singura garanție a băncilor este politica lor prudentă și intelingentă.

În acest context, periodic, băncile întocmesc situația centralizării riscurilor, făcând analiza portofoliului de credite pe termen scurt acordate agenților economici, utilizând un tablou matriceal de felul următor:

● Creditele cu risc minim(credite performante) sunt cele acordate agenților economici cu activitate bună, care lucrează rentabil, care rambursează în timp, sunt solvabili și au capacitate de plată.

● Creditele în observare reprezintă plasamente bancare în clienți cu rezultate economico-financiare bune, dar care uneori întâmpină greutăți ca urmare a scăderii cifrei de afaceri, clienți cu bonitate în prezent dar fără perspective deosebite în viitor pentru menținerea performanțelor lor aconomico-financiare, clienți pentru care este previzibilă apariția unor probleme organizatorice , de personal sau tehnologice.

● Creditele sub standard reprezintă plasamente cu deficiențe, cu riscuri care periclitează lichiderea datoriei , plasamente insuficient protejate de capitalul propriu și capacitatea de plată a debitorilor, pentru care există riscul ca banca să preia parțial pierderile dacă deficiențele semnalate la client nu se remediază pe parcurs.Debitorii din categoria C se caracterizează printr-o situație economico-financiară satisfăcătoare în prezent ,dar cu tendințe de înrăutățire a indicatorilor economici și financiari sau înrăutățirea situației lor organizatorice sau de personal.

● Creditele incerte reprezintă plasamente neprotejate sau protejate în mică măsură de garanții, pentru care rambursarea este incertă. Debitorii din categoria D au o situație economică oscilantă, între satisfăcător și nesatisfăcător.

● Creditele cu risc major (neperformante) reprezintă plasamente ce nu pot fi rambursate, ceea ce pune sub semnul întrebării menținerea lor în continuare în activul băncii.

I.4.4. CREDITE PE TERMEN SCURT, SPECIFICE ECONOMIEI DE PIAȚĂ

Metodele de previziune aplicate de întreprinderi le permit să anticipeze pe termen scurt condițiile realizării echilibrului financiar între încasări și plăți, să pună în evidență eventualele deficite sau excedente de trezorerie.

Evidențierea excedentelor sau deficitelor este punctul de plecare pentru alegerea căilor care să permită fie utilizarea remuneratorie a excedentului, prin plasamente pe termen scurt, fie solicitarea de credite pe termen scurt pentru acoperirea deficitului de trezorerie.

Așadar, creditele și plasamentele pe termen scurt constituie instrumente ale situației de trezorerie. Deficitele sunt, de regulă, mai frecvente și mai grave pentru că pot conduce la încetarea plăților, chiar pe fondul unei solvabilități evidente.

Creditele pe termen scurt prezintă o mare varietate, au trasături caracteristice diferite în funcție de obiect, durată, cost și modalități practice de acordare – rambursare . De regulă, ele se deschid direct de bancă , ca rezultat al negocierilor cu debitorii și au o durată de până la 3 luni. Rambursarea creditelor trebuie asigurată în procesul derulării operațiunilor economice ale debitorului. Banca are latitudinea ca în relațiile cu debitorii săi, fie să ceară asigurarea creditelor prin gajarea încasărilor prevăzute la anumite operațiuni comerciale ,fie să acorde un credit general, pentru nevoi de plăți curente, fără asigurări deosebite, decât bonitatea recunoscută a debitorului.

Având în vedere marea varietate a creditelor de trezorerie, le vom prezenta grupându-le,în prealabil, în trei părți: credite cu caracter general sau credite de trezorerie, credite de mobilizare și credite de prefinanțare.

CREDITE DE TREZORERIE

Creditele de trezorerie, denumite și credite cu caracter general, sunt acelea deschise de bancă în funcție de situația trezoreriei întreprinderii(deficit sau excedent) fără nici o legătură cu alte creanțe sau alte operațiuni.Astfel de credite pe termen scurt se acordă în cazul deficitului de trezorerie, fără alte garanții deosebite, în vederea acoperirii plăților curente. Singura preocupare a băncii, în afara cunoașterii bonității debitorului este de a se convinge asupra solvabilității pe termen scurt a acestuia.

Creditele generale prezintă pentru bancă un risc relativ important căci adesea ele sunt legate de activitatea curentă a întreprinzătorului și nu sunt garantate cu active certe. Ca urmare a riscului comercial inerent oricărui întreprinzător, spre exemplu, în caz de nevânzare a mărfurilor, banca însăși trebuie să analizeze, în momentul acordării creditului,situația economică a debitorului spre a se asigura de lichiditatea acestuia și de posibilitățile sale de rambursare a creditului.

Creditele de trezorerie sunt de mai multe feluri. După obiectul lor ele se pot împărți în :credite pentru facilițăți de casă, credite sezoniere, credite de legătură, credite pe termen foarte scurt, credite pentru mobilizarea efectelor financiare.Întreprinderea trebuie să aleagă, în funcție de condițiile concrete, de avantajele sau inconvenientele specifice fiecărui credit, de facilitățile de acces, de suplețea lor, adică de posibilitatea adaptării la volumul și durata trebuințelor de lichidități ale întreprinderii, dar și în funcție de costul lor.

CREDITE PENTRU FACILITĂȚI DE CASĂ

Astfel de credite se acordă regulat pentru plăți de salarii, furnizori, pe un termen variind de la câteva zile, la câteva săptămâni, cel mult până la o lună.Garanția acestor credite o reprezintă încasările generale prevăzute pentru viitorul apropiat pe baza cărora debitorul va putea efectua rambursarea.

CREDITE SEZONIERE

Astfel de credite pot fi acordate nu numai întreprinderilor agricole, ci și altor întreprinderi care lucrează sezonier și înregistrează decalaj în timp între încasări și cheltuieli. Decalajul se poate produce când veniturile sunt sezoniere dar cheltuielile au caracter de regularitate sau invers, când veniturile sunt regulate, dar cheltuielile au oscilații mari sezoniere.

Întreprinderile înregistrează deficite de trezorerie temporare ca urmare a caracterului ciclic al activității, dar care se acoperă normal în sezoanele următoare. De fiecare dată obiectul creditului și durata sunt determinate.

CREDITE DE LEGĂTURĂ

Denumite și credite de sudură sau credite legate de o anumită operațiune financiară, ele apar în situația când întreprinderea resimte necesități de fonduri cu caracter permanent(spre exemplu, pentru investiții).Până la obținerea unui credit pe termen lung sau până la realizarea unui împrumut obligatar sau a unei creșteri de capital prin emiteri de acțiuni societatea comercială poate primi credit pe termen scurt, pentru a efectua primele cheltuieli.Aceste credite sunt legate deci de o operațiune financiară, de o apropiată intrare de capital propriu sau obținerea unui împrumut obligatar. Prin urmare, creditele de legătură servesc până la obținerea capitalului permanent care finanțează nevoi permanente.

CREDITE PENTRU MOBILIZAREA EFECTELOR FINANCIARE

Este cazul unui credit frecvent utilizat, care nu comportă garanții deosebite, fiind un credit general. Întreprinzătorul emite un bilet la ordin în favoarea băncii, îl depune la bancă(îl mobilizează), primește în schimb un credit într-un volum și pe un termen specificate în biletul la ordin. În acest caz biletul la ordin este un efect financiar și nu unul comercial, întrucât este emis pentru obținerea unui împrumut și nu reprezintă o tranzacție comercială.

Avantajul acestui credit pentru întreprindere constă că este mai puțin costisitor decât alte credite acordate prin contul curent întrucât angajează debitorul pentru o perioadă determinată, până la 90 zile, și pentru o sumă determinată. În plus, banca are posibilitatea să se refinanțeze prin rescontarea efectului la o altă bancă sau la banca centrală.

Volumul creditului obținut de întreprinzător este ceva mai mic decât suma înscrisă în biletul la ordin, diferența fiind reținută de bancă drept cheltuieli financiare ale acesteia(agios) sau cheltuieli pentru rescontare.

Creditul pentru mobilizarea efectelor financiare are dezavantajul că este mai puțin suplu; el limitează creditul la valoarea înscrisă în biletul la ordin și la termenul prevăzut.De aceea întreprinzătorul trebuie să aprecieze foarte bine,încă de la început, limitele valorice și de timp ale biletului la ordin, ca să nu înregistreze credite inutile și nici să nu resimtă insuficiență de fonduri. Dacă întreprinderea nu rambursează la timp creditul primit, se expune rigorilor dreptului cambial.

CREDITE PE TERMEN FOARTE SCURT(SPOT)

Specific acestui tip de credit este faptul că se acordă de la o zi la alta, marilor întreprinderi, din disponibilitățile zilnice de numerar ale băncii care, în loc să fie plasate pe piața monetară, sunt folosite pentru acordări de împrumuturi, pe termen de la o zi la câteva zile, determinat anticipat.

Creditul spot nu presupuneo aprobare scrisă sau orală a băncii și nici stabilirea prealabilă a unui plafon. Se folosește în cazuri când,în mod accidental, contul de disponibilitați al întreprinderii devine creditor. De aceea, astfel de credite se acordă numai clienților bancari foarte buni, cu bonitate cunoscută și recunoscută.

Toate creditele prezentate mai sus se acordă prin intermediul contului curent, care poate fi cont curent simplu și scont în contul curent.

Contul curent simplu se mai numește și avans în contul curent și se caracterizează prin următoarele: întreprinderii i se deschide o linie de credit până la concurența unui anumit plafon(limită) și pe o durată determinată; plafonul se stabilește verbal și poate fi modificat de bancă, dacă consideră oportun,existând posibilitatea de a-l pune în dificultate pe clientul său;dacă clietul dorește o confirmare scrisă a flafonului aprobat, se poate obține contra unui comision de confirmare; dacă nu există confirmarea scrisă și banca dorește micșorarea plafonului, ea trebuie să anunțe din timp pe clientul său pentru a nu-l pune în situația delicată de încetare a plăților.

Pentru creditele prin cont curent nu se stabilesc scadențe calendaristice certe de rambursare. Creditarea se caracterizează prin simplitate și suplețe.Însă aceste avantaje oferite debitorilor sunt costisitoare, în sensul că dobânda este mai ridicată decât la creditele garantate cu anumite active.

Creditul acordat prin cont conduce la o oscilație zilnică a soldului, în funcție de sumele acordate și cele restituite. Plafonul creditului nu corespunde aproape niciodată cu soldul efectiv al creditului.

Scontul în cont curent este o variantă a creditului prin cont curent simplu, care se caracterizează prin faptul că plafonul aprobat se garantează de întreprindere prin depunerea la bancă, în păstrare, a portofoliului de efecte comerciale de care dispune. Depunerea în păstrare nu reprezintă și nu trebuie confundată cu scontarea; efectele reprezintă doar o garanție dată băncii, iar creditul este un fel de avans dat întreprinderii în contul acestor efecte.

Ca urmare a existenței garanției banca reduce nivelul dobânzii la aceste credite comparativ cu acelea acordate prin cont curent simplu. Pentru perioada depusă în păstrare efectele nu mai pot fi scontate de întreprindere, ceea ce este un dezavantaj.În schimb, pentru partea acoperită de astfel de efecte depuse în păstrare banca nu mai poate percepe comision de confirmare a plafonului.

I.5. PLASAMENTE PE TERMEN SCURT

Realitatea circuitelor financiare arată că toate unitățile sau aproape toate resimt nevoia de capitaluri pentru investire și în același timp multe unități au economii de plasat.De multe ori situația aceasta este valabilă chiar pentru una și aceeași întreprindere, în același exercițiu financiar.Spre exemplu, o întreprindere emite acțiuni pentru creșterea capitalului și în același timp achiziționează acțiuni la o altă întreprindere. Explicația constă în faptul că gestionarea eficientă a activelor de care dispune cere imperios efectuarea diverselor plasamente rentabile ale lichidităților, în funcție de scadențe.

În esență, plasamentul de capital presupune luarea unei participații la o anumită afacere sau întreprindere. Disponibilitățile de capital existente la agenții economici nu pot și nu trebuie să stea nefolosite. Imobilizarea lor în conturi bancare creează, desigur, avantajul lichidității în sensul că banii pot fi utilizați în orice moment, dar aceasta nu aduce o remunerație satisfăcătoare, fapt ce impune ca, de la un anumit volum de disponibilități în sus, banii să fie investiți în operațiuni cu caracter economic.

Pentru plasarea capitalurilor există mai multe soluții, fiecare comportând, mai mult sau mai puțin, avantaje și dezavantaje. Astfel, capitalul plasat în active imobiliare are avantajul siguranței și aduce venituri sub formă de chirii, dar are și dezavantajul imobilizării banilor pentru o perioadă îndelungată; plasamentele în valori mobiliare prin intermediul bursei prezintă avantaje certe întrucât aduce remunerații sub forma dividendelor, cupoanelor, dobânzilor și în plus se pot vinde relativ ușor, creând lichiditatea necesară, dar această cale de plasare comportă un risc de pierdere, care uneori poate fi substanțial: plasamentele de capital la casele de economii prezintă avantajul siguranței și lichidității, însă remunerația capitalului este, în general, slabă.

CRITERII DE PLASAMENT OPTIM DE CAPITAL

Rentabilitatea este, desigur, criteriul hotărâtor pentru orice agent economic care dorește să-și plaseze lichiditățile existente la un moment dat. În evaluarea rentabilității trebuie avută în vedere și incidența fiscală, adică remunerația netă după scăderea impozitului pe profit. Urmează, la rând, criteriul lichidității, în sens că plasamentele trebuie să fie ușor lichide, termenul de recuperare a banilor investiți să fie cât mai scurt. Lichidarea plasamentelor trebuie să ocaziționeze niște fluxuri de intrare superioare sumelor investite. În sfârșit, este necesar să se țină seama și de riscul posibil. Orice plasament presupune o anumită cotă de risc, iar investitorii vor opta pentru variantele care comportă cel mai mic risc.

Plasamentul ideal este cel sigur, cu rentabilitate înaltă și ușor lichid în caz de nevoie. Numai că, în practică, plasamente care să întrunească integral cele tri criterii nu există. Lichiditate (disponibilitate) este relativ contradictorie cu rentabilitatea: un plasament disponibil în orice moment va fi, în general, mai slab remunerat decât un plasament pe termen lung, a cărui valoare este mai greu de recuperat. De asemenea, un plasament absolut sigur (fără risc) va fi mai slab remunerat (rentabilitate scăzută) decât unul care comportă un risc de pierdere. Spre exemplu, acțiunile pot aduce dividende mai mari decât dobânzile acordate de o casă de economii, dar acțiunile pot înregistra un curs scăzut la bursă atunci când deținătorul dorește să-și recupereze capitalul și-i poate provoca pierderi substanțiale, în timp ce de la casa de economii banii se pot recupera integral.

În aceste condiții, pentru orice întreprinzător se pune problema unei atitudini prudente în diversificarea și plasarea capitalului disponibil. Este posibil și de dorit, în anumite condiții, o partajare a capitalului total: o parte să fie plasat cu grad mare de lichiditate, respectiv să fie disponibil în orice moment pentru a face față unor cheltuieli imediate, imprevizibile; o parte să fie plasată cu grad mare de lichiditate, respectiv să fie disponibil în orice moment pentru a face față unor cheltuieli imediate, imprevizibile; o parte să fie plasate cu rentabilitate optimă pentru a asigura condiții bune de valorificare a capitalului; iar o parte poate fi plasată în condiții de risc, care dă perspectiva unor câștiguri substanțiale, dar și posibilitatea unor pierderi apreciabile.

Partajarea capitalului depinde de voința investitorilor, de nevoile și de situația financiară a fiecăruia.

TIPURI DE PLASAMENTE PE TERMEN SCURT

Plasamentele, ca și creditele pe termen scurt, reprezintă instrumente ale planului de trezorerie. Dacă creditele pe termen scurt, se utilizează pentru echilibrarea financiară în cazul trezoreriei negative, plasamentele pe termen scurt reprezintă mijloace de echilibrare financiară în eventualitatea previzionării unor excedente de trezorerie ale întreprinderii.

Există variate posibilități de utilizare a excedentelor, astfel încât să răspundă cel mai bine intereselor întreprinderii.

REDUCEREA VOLUMULUI CREDITELOR DE TREZORERIE

Cel mai bun plasament și principala cale de urmat este reducerea volumului creditelor de trezorerie sau de mobilizare existente. Folosirea excedentelor pentru rambursarea unor credite prefigurează un proces de dezîndatorare, cu consecințe benefice asupra întreprinderii. Dacă excedentul depășește volumul creditului restituit, ceea ce rămâne poate fi utilizat pentru lărgirea creditului – client prin acordarea unor termene de plată mau mari, în intenția creșterii cifrei de afaceri sau pentru reducerea creditului – furnizor prin achitarea mai rapidă a furnizorilor, ceea ce conduce desigur, la creșterea bonității.

Aceste căi de plasament a excedentului de trezorerie vor fi utilizate numai dacă există alte posibilități de plasament mai rentabile. Dacă piața oferă o conjunctură favorabilă altor plasamente e bine ca întreprinderea să le folosească cu precădere întrucât randamentul lor poate fi mai mare decât economiile din reducerea dobânzilor la creditele bancare restituite.

DEPOZITE ÎN CONTURI BANCARE

O altă cale de utilizare a excedentelor ar fi păstrarea lor în conturi bancare sau la casa de economii. Asemenea plasamente au avantajul unei foarte mari lichidități însă randamentul este slab. Dobânzile bonificate de bănci în condiții de stabilitate economică sunt, de regulă, mult inferioare remunerației medii a capitalurilor pe piață.

Remunerația la depozitele bancare sau la casele de economii se calculează în funcție de numărul de chenzine (factorul timp). Orice depunere reprezintă un credit acordat instituției financiare, pentru care aceasta bonifică dobânzi; orice retragere din cont semnifică, dimpotrivă, un împrumut acordat de instituția financiară pentru care percepe dobânzi.

Pentru stabilirea numărului de chenzine (Nq) instituțiile financiare aplică următoarele reglementări:

La depunere:

► dacă ziua depunerii se situează între 1 –15 ale lunii, t = 1;

►dacă ziua depunerii se situează între 16 –30 ale lunii, t = 2;

La retragere:

► dacă ziua retragerii se situează între 1 –15 ale lunii, t = 0;

►dacă ziua retragerii se situează între 16 –30 ale lunii, t = 1;

PLASAMENTE ÎN BONURI DE CASĂ

Astfel de înscrisuri sunt titluri de îndatorare emise de întreprinderi sau bănci care împrumută de la întreprinderi excedentare sau de la persoane fizice. Pentru cei care le achiziționează, bonurile de casă sunt titluri de creanță,cu scadență până la 3 luni ,purtătoare de dobânzi care se plătesc anticipat. Nivelul remunerației este mai mare decât la bonurile de tezaur emise de către stat, tocmai pentru a putea atrage capitalurile, apropiindu-se de nivelul rentabilității emitente.

PLASAMENTE ÎN CONTURI BLOCATE SAU CONTURI LA TERMEN

Este vorba de niște conturi pe care și le deschid la bănci întreprinderile excedentare și unde-și imobilizează lichiditățile neutilizate. Termenul este de 30 zile, dar se pot stabili și termene mai reduse.

Sumele depuse trebuie să atingă însă niște niveluri ridicate, iar remunerația este atrăgătoare,apropiindu-se de cea de la bonurile de casă.Aceste sume blocate în conturi limitează flexibilitatea întreprinderii, ceea ce impune o decizie bine gândită pentru ca să nu fie nevoită să apeleze, la rândul său, la alte surse de împrumut care s-ar putea dovedi mai costisitoare decât remunerația primită de la bancă.

CERTIFICATE DE DEPOZIT ȘI BILETE DE TREZORERIE

Acestea constituie plasamente bune, dar sunt aplicabile marilor întreprinderi, întrucât vizează sume considerabile.

Certificatul de depozit atestă constituirea unui depozit valoric pe o durată ce se poate extinde până la 7 ani, la o instituție financiară specializată, cu o dobândă la nivelul ratei de pe piața financiară.

Biletele de trezorerie se pot emite de societățile pe acțiuni după cel puțin 2 ani de existență și două bilanțuri aprobate și care dispun de un capital propriu mare. Durata biletelor de trezorerie se poate extinde până la 2 ani.

CAPITOLUL II

GESTIUNEA GREDITULUI ȘI A STOCURILOR

II.1. GESTIUNEA CREDITULUI – CLIENT

Creditul – client reprezintă pentru întreprindere o imobilizare care încetinește viteza de rotație a fondurilor și micșorează lichiditatea financiară. Efectele nefavorabile resimțite de întreprinderile care au acordat credite clienților lor nu pot fi înlăturate prin sistarea radicală a acestor credite întrucât s-ar prejudicia realizarea cifrei de afaceri. Nu toți clienții pot plăti cash, ceea ce nu înseamnă că n-au capacitate de plată sau că nu dispun de solvabilitate financiară.În dorința extinderii cifrei de afaceri întreprinderile sunt nevoite să vândă și pe credit pe termen scurt partenerilor lor de contract. Aceasta a devenit o practică generalizată în țările cu economie de piață existând, chiar, și luptă de concurență între întreprinderi pe linia acordării de facilități de plată a clienților lor.

În aceste condiții gestiunea creditului-client constă în luarea măsurilor care să permită minimizarea sumei creditului și costurilor legate de plata efectivă, precum și de a limita riscul de nerecuperare a creditului. Este cunoscut faptul că un singur client rău platnic, dacă are un credit mare, poate crea greutăți majore întreprinderii furnizatoare. Minimizarea creditului-client se poate obține prin diverse procedee practice, cum ar fi alegerea unor modalități de plată convenabile, rapide și înscrierea lor ca atare în contract, facturarea operativă a loturilor de mărfuri expediate clienților, înscrierea explicită în contract a tuturor condițiilor de plată care să înlăture interpretări diferite. Toate acestea urmăresc, în ultimă instanță, apariția mai rapidă în cont a contravalorii livrărilor.

Minimizarea riscului ce decurge din credit-client se poate realiza atât prin măsuri preventive, cât și printr-un control ulterior. Ca măsuri preventive pot fi utilizate diverse practici, precum: selectarea clienților cărora să li se acorde credit-client; stabilirea prealabilă a unor plafoane până la care se poate ridica creditul acordat unui client sau plafonul total pe întreprindere în funcție de cifra de afaceri; rezervarea prin contract a dreptului de proprietate asupra stocurilor vândute pe credit, garanții cambiare, diverse asigurări împotriva riscului de neplată, mergând până la vânzarea creanțelor-client unor societăți specializate în astfel de preluări de risc de neplată. Ulterior, adică după acordarea creditului-client, se impune o supraveghere și un control continuu asupra evoluției riscului și care se poate realiza pe baza unor indicatori care să exprime raportul dintre creditele efective și plafonul prestabilit, coeficientul de rotație a creditului-client, supravegherea bonității clientului etc.

Gestiunea creditului client are drept corespondent practic politica de credit-client –ca parte a politicii generale a întreprinderii- și care reprezintă, de fapt, o alocare de resurse (un credit) către întreprinderile client, pe termen scurt, cu scopul promovării politicii comerciale, creșterii cifrei de afaceri și folosirii mai bune a unor active disponibile.

Gestiunea creditului-client se întemeiază pe respectarea unor principii financiare, dar constituie un instrument al politicii comerciale. Într-un fel, gestiunea creditului-client constituie un aspect bancar al activității financiare din întreprindere și care presupune tratarea diferențiată a clienților mici, similară cu gestiunea bancară a creditului de consum și, separat, a clienților cu pondere mare pentru care gestiunea creditului-client are în vedere luarea în considerare a tuturor particularităților și sensibilităților acestora.

Gestiunea creditului-client comportă două etape: studiul acordului de credit și analiza principiilor gestiunii financiare a creditului-client.

FUNDAMENTAREA DECIZIEI DE CREDIT-CLIENT

Furnizorul este interesat în cel mai înalt grad să-și fundamenteze economic creditul client întrucât acesta reprezintă participarea sa la finanțarea stocurilor clientului său. Evident, condițiile de creditare depind de viteza de rotație a stocurilor pe care dorește s-o realizeze furnizorul, ceea ce presupune că termenele de plată acordate pot fi mai mari sau mai mici, fără a exclude și intervenția altor factori care să influențeze asupra duratei creditului-client. În orice caz, situarea creditului-client în centrul politicii generale comerciale a întreprinderii implică legătura strânsă dintre gestiunea creditului-client și diferite domenii de activitate a întreprinderii: politica comercială, politica de producție, politica financiară.

Politica creditului-client poate fi un bun suport pentru activitatea comercială în măsura în care are o influență pozitivă asupra cifrei de afaceri. Ținând seama de situația comercială a societății, politica creditului-client trebuie să contribuie la promovarea obiectivelor sale, în funcție de strategia aplicată: poate avea loc o politică restrictivă de credit-client, dacă cifra de afaceri este asigurată prin alte mijloace, spre exemplu, prin politica de publicitate; sau se poate duce o politică mai suplă de credit-client, dacă se urmărește incitarea pe această cale a clienților pentru cumpărări masive (realizarea cifrei de afaceri).

Politica creditului – client are legături directe cu politica de producție și cu politica financiară a întreprinderii. Așa, spre exemplu, acordarea, în anumite perioade, de condiții avantajoase de credit – client poate conduce la o mai bună activitate de producție sau la diminuarea costurilor cu stocajul.

Pe de altă parte, sub aspect financiar, creditul – client apare ca o investiție efectuată de furnizor. Suma totală a creditului – client poate fi amortizată ca un portofoliu de investiți, putându-se calcula rentabilitatea și riscul pentru fiecare client, și, prin urmare, linia de conduită a întreprinderii (reducerea sau creșterea greutății specifice a unor credite). Politica financiară a creditului – client are drept scop minimizarea riscului de neplată, împărțirea riscului între diferiți clienți, stabilirea volumului cifrei de afaceri minime necesare pentru asigurarea rentabilității comerciale, a condițiilor optime de credit – client.

În ultima instanță gestiunea creditului – client constă în aplicarea acestor căi de politică economică și financiară pentru obținerea rentabilității optime aferente livrărilor de mărfuri și prestărilor de servicii pe credit pe termen scurt, cu consecințe favorabile asupra rentabilității generale a întreprinderii.

CREDITUL CLIENT CA ELEMENT DE GESTIUNE

În condițiile economiei de piață este firesc ca întreprinderile să considere creditul – client, în primul rând, ca mijloc de accelerare a creșterii cifrei de afaceri, ca mijloc de penetrare pe diverse piețe, în cazul strategiei de marketing. În același timp, nu se poate face abstracție de faptul ca creditul – client reprezintă o problemă de optimizare marginală între beneficiile așteptate de la toți clienții suplimentari obținuți prin politica liberală de credit – client, pe de o parte, și riscul întreprinderii, pe de altă parte.

Politica creditului client variază în funcție de nivelul activității întreprinderii și situația sa de trezorerie, știut fiind că plusul de trezorerie poate fi utilizat pentru dezvoltarea creditului – client. În același timp însă, este imperios necesar să se calculeze dacă este rentabilă investirea în credit – clienți, în raport cu rentabilitatea ce s-ar putea obține din alte tipuri de investire, sau în raport cu costul acestor fonduri proprii ce se utilizează drept credit – client.

COMPONENTELE POLITICII DE CREDIT-CLIENT

Componentele politicii de credit-client vizează, în principal, următoarele direcții: durata de acordare a creditului, volumul acestuia și selectarea cu grijă a clienților pentru a evita pe cât posibil surpriza neplăcută a apariției clienților rău platnici.

Durata pentru care se acordă creditul-client este, în principiu, foarte variată. Ea se stabilește prin negociere, dar cu prudență și se adaptează la natura activității clientului și a trebuințelor sale. Acordarea unor termene de plată mai lungi sau mai scurte concretizează o politică mai liberală sau mai restrictivă a creditului-client, dar care nu se poate îndepărta prea mult de la politica dusă de întreprinderile concurente care acționează în sectorul respectiv.

Pe de altă parte, o întreprindere nu poate acorda credit-client într-un volum care să depășească posibilitățile sale de lichidități sau de refinanțare de la băncile comerciale. În ultimă instanță, băncile au un rol însemnat în stabilirea duratei unui credit comercial prin aceea că ele scontează efectele comerciale prezentate de întreprinderi care, ulterior, pot fi rescontate. Or, o politică de rescont restrictivă sau generoasă, respectiv stabilirea unor limite pentru rescont va determina inevitabil și o supraveghere din partea băncilor comerciale a politicii de credit-client promovată de agenții economici.

Marile societăți comerciale, care au acces lejer la credite bancare pe termen scurt, pot să-și permită, în consecință, acordarea unor credite-client pe termene mai lungi sau într-un volum mai însemnat; uneori, însă, poziția puternică a unor clienți într-un sector oarecare de activitate poate impune furnizorilor, la negociere, acordarea de condiții avantajoase sub aspectul termenelor de plată.

Volumul creditului-client. Stabilirea volumului creditului-client este un element caracteristic al politicii duse de întreprindere, care poate adopta decizii diferite de la un client la altul. În principiu, suma creditului-client se determină ca un raport între cifra de afaceri, ponderată cu numărul de zile reprezentând termenul de plată, raportată la perioada de timp.

Volumul = Volumul vânzărilor x Nr. de zile

creditului-client 360

Totuși, ținând seama de diverse riscuri ce decurg din relațiile cu clienții, furnizorul își poate propune anumite limite de credit pe care nu le va depăși pentru un client sau altul, în scopul reducerii riscului global de neplată care decurge din politica creditului-client.

Selectarea clienților. Selectarea cu grijă a clienților trebuie să stea în atenția furnizorilor, ca o altă componentă însemnată a politicii de credit-client. Dacă politica comercială a furnizorului îi permite să-și selecteze clienții, desigur că el va orienta către clienții mari, puternici, care au comenzi însemnate și prin intermediul cărora se poate pătrunde pe segmente de piață neexplorate și care pot favoriza imaginea furnizorilor pe alte piețe.

Dar alegerea clienților presupune și preocuparea pentru reducerea riscului de neplată și care poate fi evaluat ținând cont de bonitatea generală a clientului, de comportamentului său anterior, de situația sa economico-financiară la data creditării, de conjunctura economică, precum și de mijloacele de plată pe care le utilizează clientul. Toate acestea presupun că furnizorul trebuie să dețină informații cât mai ample despre clienții săi potențiali sau reali, în funcție de care va decide asupra acordării sau neacordării creditului-client, asupra sumei și duratei acestuia.

ROLUL COMPARTIMENTULUI ,, credit-client,,

Gestiunea financiară a creditului-client se desfășoară, practic, prin intermediul unui serviciu sau compartiment de credit-client care trebuie să satisfacă existențe opuse: sporirea creditului-client (dezvoltarea cifrei de afaceri) printr-o politică comercială atrăgătoare și, în același timp, limitarea riscului printr-o politică prudentă, judicioasă.

Serviciului însărcinat cu derularea creditului-client îi revin sarcini concrete legate de examinarea cu atenție a noilor linii de credite acordate, controlul creditelor acordate, accelerarea recuperării creanțelor. Evident că pentru întreprinderile comerciale mari sau pentru creditele însemnate ca volum, avizare dată de serviciile credit-client trebuie supusă aprobării conducerii societății furnizoare.

Un aspect deosebit de important ce caracterizează activitatea serviciului ,,credit-client,, este cercetarea-informarea cât mai amănunțită cu putință asupra clienților existența și a celor potențiali. În mod deosebit se impune o informare realistă asupra clienților noi în scopul evaluării importanței acestora pentru întreprindere (volumul cifrei de afaceri), comportamentului lor anterior și aprecierii riscului de neplată.

Culegerea de informații vizează aspecte diferite. În literatura de specialitate aceste direcții de informare au căpătat denumirea ,,Cei 5C,, despre credit-client: caracterul, capacitatea, capitalul, aspecte colaterale, condiții generale.

Caracterul clientului vizează informații privind seriozitatea , cinstea și corectitudinea acestuia, care să dea o idee despre intențiile sale de a-și îndeplini obligațiile.

Capacitatea clientului se evaluează printr-o analiză a situației gestionare a acestuia, situația sa față de proprii săi clienți, posibilitățile sale de refinanțare și dacă ține o gestiune corectă, sănătoasă a propriului patrimoniu.

Capitalul clientului. În această ordine de idei se are în vedere situația sa financiară, volumul creditului de care dispune, capitalul permanent din bilanț etc. , informații care să permită tot atâtea premise de recuperare a creanțelor în cazul încetării plăților de către client. Practic, se urmărește cunoașterea valorii reale a patrimoniului, garanțiile materiale de care dispune un client.

Informații colaterale despre clienți, care să permită luarea unor decizii de către furnizor, au în vedere gradul de lichiditate imediată și mijloacele de plată utilizate curent de către client, precum și eventualitatea unor proteste de neplată pe care să i le fi adresat alți parteneri.

Condiții generale. Se urmărește obținerea de informații asupra clienților cu privirea la creșterea lor economică (sau, dimpotrivă, stagnarea sau declinul economic), starea tehnică și posibilitățile de retehnologizare, sensibilitatea clientului la variațiile conjuncturale.

Un anumit număr de informații, cum sunt cele referitoare la patrimoniul și situația juridică a clientului, moralitatea conducătorilor etc. pot fi obținute de la organisme oficiale. În țara noastră astfel de informații poate oferi, la cerere, Registrul Comerțului ; în alte țări (Franța) s-a creat Institutul național al proprietarilor industriali care centralizează serviciile Registrului Comerțului formând depo9zitul central de date al Institutului și care, în schimbul unei taxe, poate oferi, la cerere, date despre firmele comerciale : nume, domiciliu, activitatea principală, activitatea secundară, originea fondurilor, starea financiară, etc.

Alte surse de informare posibile : registrul de protestări de la tribunal, registrul de amanet, serviciul de cadastru, precum și băncile, care, la cerere, pot furniza date cu privire la efectele neplătite sau cecuri neonorate. Totuși, astfel de informații sunt limitate, oferind un interes parțial întrucât băncile, spre exemplu, urmărind să protejeze interesele clienților lor, nu oferă informații complete. Pe de altă parte, documentele depuse la bancă de clienți nu pot avea aceeași credibilitate precum cele obținute, spre exemplu, de un control financiar la sediul clientului.

In unele țări există, însă, anumite societăți specializate în evaluarea riscului, care oferă informații, la cerere, și contra unei taxe, asupra unor firme în măsură să permită furnizorilor să analizeze situația economico – financiară a clienților pentru a deduce riscul de credit client. Acestea pot fi informații comerciale asupra cifrei de afaceri, studii de matketing continue (pe bază de contract) sau ocazionale (pe bază de comandă). Fiabilitatea informațiilor este, însă, relativ scăzută întrucât ele nu sunt garantate și, în plus, termenele de obținere sunt uneori prea lungi pentru a fi suficient de utile.

Informațiile precise și concrete ar fi de natură să fundamenteze o decizie de credit – client, evitarea refuzului unui credit pentru o societate care momentan are dificultpți financiare, dar care oferă perspective interesante. De asemenea, informațiile obținute trebuie să fie în măsură de a permite o comparație între mărimea riscului de credit – client și costul informațiilor, pe de o parte, și beneficiul ce s-ar putea realiza ca urmare a unei bune estimări a riscului deschiderii de noi credite – client, pe de altă parte.

CONTROLUL ASUPRA OPERAȚIILOR DE CREDIT – CLIENT

Controlul creditului – client reprezintă funcția esențială a serviciului “credit – client” din cadrul societății comerciale și are drept scop de a verifica eficiența și validitatea politicii adoptată în această direcție, de a supraveghea respectarea condițiilor aprobate de conducerea firmei. Controlul se poate efectua fie prin metoda coeficinților, fie prin metoda plafonului de credit și a vechimii creanțelor.

METODA INDICATORILOR

Metoda coeficienților sau a indicatorilor constă în calcularea și interpretarea unor coeficienți, pe baza rezultatelor obținute până la un moment dat în activitatea de creditare a clienților, care să permită furnizorului luarea unor decizii și măsuri oportune de ameliorare a activității în domeniu.

Ponderea creditului-client = Credit-client

Cifra de afaceri

Se poate calcula pe orice perioadă (lună, trimestru, an) și poate avea valori cuprinse între zero și unu. Un coeficient apropiat de zero sau în descreștere semnifică o politică restrictivă de credit-client; o valoare a indicatorului apropiată de unu arată că termenele de creditare sunt prea lungi în raport cu ciclul de exploatare și cu rotația stocurilor, că societatea comercială are interesul, în vederea creșterii cifrei de afaceri, să apeleze și la alte măsuri (activități de service după vânzări, consultanță etc.).

Indicatorul caracterizează bine politica de credit-client promovată de furnizor, dar nu permite explicarea evoluției.

Coeficientul vitezei de rotație a creanțelor = Cifra de afaceri

Creanțe-clienți

Dacă respectivul coeficient se ponderează cu numărul de zile al perioadei (lună, trimestru etc.) se obține viteza de rotație în zile ( CA/ creanțe-clienți) x T ;

Indicatorul viteza de rotație are neajunsul că este foarte sensibil la fluctuațiile sezoniere, valoarea lui fiind, în general, funcție de suma fondurilor imobilizate în credit-client,de sezonalitatea vânzărilor și de variațiile conjuncturale.

Coeficientul pierderilor dotorate creanțelor nerecuperabile sau dubioase.

Creanțe-clienți nerecuperabile sau Creanțe-clienți nerecuperabile

Creanțe-clienți Cifra de afaceri

Pierderile ce provin din creanțe nerecuperabile reprezintă, practic, concretizarea riscului pe care și-l asumă societatea comercială atunci când consimte să vândă pe credit clienților săi. La evaluarea acestor pierderi se va ține seama de deductibilitatea TVA din creanțele nerecuperabile, întrucât aceasta se recuperează de societatea comercială.

O valoare prea mare a acestui indicator (apropiată de 1) poate însemna, fie că serviciul ,, credit-client,, funcționează defectuos, că, urmărind în special creșterea cifrei de afaceri, se ajunge în extrema unei proaste selecții a clienților, a unei insuficiente evaluări a riscului de neplată, proastei urmăriri a încasării la timp a creanțelor etc., fie poate duce la concluzia că sectorul credit-client a devenit riscant ca urmare a conjuncturii economice în ramură sau pe plan național.

De asemenea, o valoare mare (apropiată de 1) sau un ritm prea alert de creștere a indicatorului creanțe dubioase/cifra de afaceri poate însemna, fie că societatea își asumă riscuri prea mari, că serviciul ,,credit-client,, nu respectă anumite imperative financiare, fie că societatea are o poziție precară pe piață și, prin urmare, este nevoită să accepte cererile de credit ale clienților, neputând face o selecție riguroasă a acestora. Dimpotrivă, o valoare slabă a indicatorului creanțe dubioase-cifra de afaceri poate duce la concluzia că societatea nu este dispusă să-și asume riscuri, că acordă condiții de credit inferioare celor practicate de întreprinderile concurente, ceea ce se poate reflecta negativ asupra cifrei de afaceri.

Concluzie. Diferiții indicatori prezentați mai sus permit a se evidenția problemele dificile dar nu relevă și cauzele. Un indicator nefavorabil trebuie să provoace măsuri care pot merge, de la sfătuirea financiară a clientului, perseverența și fermitatea recuperărilor, până la acționarea lui în justiție.

METODA PLAFONULUI DE CREDIT

Stabilirea pentru fiecare client sau tip de client a unui plafon de credit urmărește limitarea riscului pentru furnizor. Plafonul ține seama de un număr de factori: capacitatea de plată a clientului, instrumentele de plată utilizate în mod obișnuit de client, situația financiară, rentabilitatea sau garanțiile oferite de client.

Folosirea plafoanelor de credit prezintă avantajul determinării cu anticipație a fondurilor investite în creanțe-clienți în cursul unei perioade și prevederii mijloacelor de refinanțare corespunzătoare, diversificării investirilor în creanțe-clienți în funcție de perspectivele de recuperare, diversificării riscurilor.

Metoda plafonului de credit prezintă, însă, și anumite limite. Pe această linie înscriem, în primul rând, dificultatea stabilirii plafonului pentru fiecare client, mai ales în cazul existenței unui număr mare de clienți, ceea ce impune culegerea de informații despre aceștia. In al doilea rând, plafonul nu permite evaluarea costului fondurilor investite în creanțe-clienți, întrucât nu ia în considerare durata investirii pentru fiecare client.În sfârșit, trebuie să spunem că depășirea unui plafon de credit nu înseamnă neapărat că creanțele sunt irecuperabile întrucât unii clienți pot avea dificultăți pasagere, care nu justifică măsuri de retragere a creditului sau acționarea în justiție.

METODA VECHIMII CREANȚELOR

Tabloul vechimii creanțelor este un instrument care se poate dovedi foarte eficient pentru urmărirea încasării la timp a creanțelor și evitarea situațiilor în care unele creanțe din portofoliu, deși cu termene depășite, n-au fost însoțite de măsuri corespunzătoare de revitalizare.

Tabloul se poate construi fie reevaluând vechimea creanțelor dintr-o lună în procente față de totalul portofoliului, fie în procente față de cifra de afaceri.

Pentru exemplificare prezentăm mai jos un tablou care întrunește ambele variante de evaluare.

Creanțe aflate în portofoliu la sfârșitul lunii iulie

Coloanele 1-4 exprimă vechimea creanțelor, lunar față de totalul portofoliului. Din tablou rezultă că în luna iulie exista cel mai mare procent de creanțe neîncasate (50%), ceea ce este normal ca urmare a faptului că au vechimea cea mai mică și n-au ajuns încă la scadență. Pentru celelalte luni procentele de nerecuperare variază între 2,5% și 23,75%. Societatea comercială s-ar putea sesiza, însă, pentru procentul prea mare de nerecuperare a creanțelor din luna aprilie, comparativ cu cele din martie și mai, ceea ce ar trebui să conducă la măsuri recuperatorii mai ales pe acest segment de vechime (90-120 de zile).

Coloanele 1,2,5,6, estimează vechimea creanțelor în procente lunare față de cifra de afaceri a lunii respective, ceea ce permite aprecieri cu privire la volumul fondurilor imobilizate în creanțe-clienți și evaluarea costului acestora, comparativ cu rentabilitatea ce s-ar fi putut obține dacă aceste fonduri ar fi fost lichide și s-ar fi investit în alte operațiuni.

Un eventual clasament al creanțelor după vechime sau numărul de zile de întârziere a plății ar permite nu numai controlul ulterior al rentabilității fondurilor investite în creanțe-clienți, dar și un sistem de avizări cu scopul urgentării recuperării.

RECUPERAREA CREANȚELOR

Recuperarea creanțelor reprezintă un obiectiv extrem de important pentru fiecare furnizor. Deși agentul economic este liber să-și ducă propria politică de recuperare, în realitate el este obligat să țină seama de caracteristicile structurale și natura relațiilor pe care le are cu clienții: marile societăți comerciale, cu clienți numeroși, pot utiliza gestiunea automată a creanțelor pe baza unor metode statistice de previzionare; întreprinderile mai mici nu dispun, de regulă, de mijloacele financiare necesare pentru o gestionare eficientă a creanțelor, motiv pentru care apelează de multe ori la intermediari pentru recuperarea debitelor (scontarea tratelor la bănci, apel la societăți specializate de recuperare); furnizorii cu clienți puternici sunt nevoiți să ducă față de aceștia o politică suplă de recuperare; alte firme, care au drept client principal statul, sunt nevoite să se adapteze politicii bugetare, în vederea recuperării creanțelor.

Pentru clienții mari, puternici, trebuie promovată o politică atentă de recuperare, fără a recurge la acționari în justiție, o politică specifică pentru fiecare astfel de client, chiar acceptând amânări de plată; pentru clienți mai puțin importanți poate fi aplicată o politică mai puțin personalizată, o politică mai rigidă de plafonare sau termene de plată.

Politica recuperării creanțelor cere ca fiecare restant să fie analiza pentru a înțelege motivele întârzierilor la plată: dacă nu poate sau nu vrea să plătească. În ambele cazuri sunt indicate eforturi din partea furnizorului pentru convingerea clienților de a plăti, nerecurgând la acționare în justiție decât în cazuri limită, întrucât aceasta presupune cheltuieli, timp, dar și nesiguranță.

Necesitatea accelerării recuperării creanțelor, îndeosebi a celor litigioase, condus, în anumite țări la crearea unor societăți specializate de recuperare a creanțelor – diferite ca tip și mărime – care se însărcinează cu recuperarea creanțelor unor furnizori care n-au timp, experiență și mijloacele necesare de a urmări debitorii. Astfel de societăți sunt încadrate cu personal calificat în domeniul economic, juridic, administrativ, care să permită urmărirea eficientă a rău-platnicilor, până la acționarea lor în justiție.

Practic, în activitatea societăților de recuperare se parcurg două etape: perioada prejudiciară, relativ scurtă ca durată, în care se fac avizări adresate clienților ce trebuie să plătească, se adoptă diverse măsuri de presiune, intimidare, de anchetă de solvabilitate; perioada judiciară care, de regulă, succede primei perioade, deși poate fi abordată și independent.

Costul serviciilor oferite de societățile specializate de recuperare se stabilește prin negociere între parteneri, fie sub formă forfetară, fie sub forma unei sume fixe postcalculate.

În primul caz, furnizorul achită un avans, urmând ca ulterior să plătească o rată procentuală calculată asupra creanțelor recuperate. Dacă nu se poate recupera nici o sumă, cheltuielile ocazionale cu procedura de recuperare se suportă integral de către societatea specializată în astfel de recuperări.Evident, ca măsură de protecție, societatea specializată efectuează o selectare a creanțelor, anterior încheierii contractului cu furnizorul, evitând angajamente pentru creanțe fără nici o perspectivă de recuperare. În al doilea caz, cheltuielile de recuperare se poscalculează de către societatea specializată și se suportă integral de către furnizor, plus o cotă reprezentând beneficiul societății.

Concluzii: sistemul recuperării creanțelor litigioase prin intermediul unei societăți specializate prezintă avantaje: furnizorii sunt eliberați de grija recuperării respectivelor creanțe; organizarea și măsurile de recuperare sunt executate de specialiști în asemenea procedee și deci au șanse mari de succes; activitatea societăților de recuperare nu este îngrădită de probleme de teritorialitate.

În schimb, serviciile oferite de asemenea societăți se dovedesc a fi destul de scumpe și, de multe ori, aduc întârzieri de recuperare întrucât acțiunile judiciare durează.

FACTORING

Factoringul este tot o procedură de recuperare a creanțelor ,deosebindu-se însă de cea anterioară, prin faptul că reprezintă, efectiv, o vânzare de creanțe înainte de a fi ajuns la scadență, către societatea de factoring. Cu alte cuvinte, factoring-ul este o convenție prin care un furnizor transferă creanțele sale unei societăți financiare specializate și care-i achită contravaloarea.

Pe această cale furnizorul este scutit de grija recuperării respectivelor creanțe, își simplifică evidența contabilă a contului clienți, gestionând numai contul de factoring, pentru care primește periodic un extras de cont de la societatea de factoring.

Folosind procedura de factoring furnizorul are avantajul realizării unor economii la cheltuieli,rezultate din renunțarea la evidența contului clienți, la supravegherea și urmărirea încasării creanțelor, precum și din faptul că nu se mai fac avizări pentru clienți, nu se mai operează cu mijloace de plată diverse (utilizate frecvent de clienți).Toate aceste operațiuni trec la societățile de factoring.

Creanțele vândute societății de factoring trebuie să fie nelitigioase. Societatea stabilește o limită valorică pentru facturile provenite de la fiecare client al furnizorului, care poate fi modificată ulterior în funcție de o durată medie a creditului-client și asupra căreia calculează și reține în avans o cotă de garanție.

Clientela societăților de factoring se încadrează, de regulă, în rândul întreprinderilor de talie mijlocie, exprimată prin cifra de afaceri. Nu se fac operațiuni de factoring cu întreprinderi foarte mici și nici cu întreprinderi mari. Clientela trebuie să fie pe cât posibil stabilă, cu operațiuni continue, iar facturile prezentate spre vânzare să aibă o valoare consistentă.

Plata facturilor se face prin cec sau prin bilete la ordin care pot fi scontate de către clienți.

Costul operațiunilor de factoring este relativ dificil de estimat întrucât se are în vedere nu numai comisionul pe care-l plătește clientul, ci și economiile de cheltuieli pe care le realizează acestea ca urmare a eliminării operațiunilor de evidență, urmărire și încasare a debitelor.

Practic, costul este format din două elemente: un comision general calculat asupra cifrei de afaceri (valoarea facturilor) și care acoperă costul serviciilor oferite de societatea de factoring, plus un coeficient de beneficii.

Concluzie. Factoringul oferă servicii avantajoase clienților săi dar nu poate fi considerat ca o soluție miracol pentru acoperirea unor situații financiare precare ale acestora. Dimpotrivă, clienții societăților de factoring trebuie să fie societăți rentabile, cu o situație economico-financiară sănătoasă, care să poată suporta costul relativ ridicat al operațiunilor de factoring.

II. 2. GESTIUNEA CREDITULUI-FURNIZOR

Dacă apariția în activul bilanțier a postului ,,clienți,, poate fi considerată ca o investire în credit-client, apariția postului ,,furnizori,, în pasiv este considerată o finanțare pe seama surselor partenerului de afaceri.Altfel spus, dacă postul ,,clienți,, reprezintă o decizie de investire,creditul-furnizor constituie o decizie de finanțare.

Decizia de finanțare prin credit-furnizor este diferită de gestiunea creditului-furnizor. Gestionarea creditului-furnizor rezidă în măsuri care să conducă la maximizarea acestuia, atât ca volum, cât și ca termen de rambursare, știut fiind că pe această bază poate fi realizată creșterea cifrei de afaceri sau suplinirea lipsei fondului de rulment.Sursele atrase sub forma creditului furnizor sunt cu atât mai avantajoase cu cât, în general, ele nu sunt oneroase. Pentru beneficiarul acestui credit este important ca diversele clauze cu privire la volum, termen, să fie ferm precizate în contract, în scopul de a preveni eventualele demersuri ale furnizorilor pentru accelerarea rambursărilor. În același timp, obligațiile de plată devenite scadente trebuie onorate pentru a evita plata penalităților de întârziere.

Gestiunea creditului-furnizor are drept obiectiv utilizarea eficientă a creditului obținut de client, în principal prin clauze contractuale care să precizeze volumul și durata, dar și prin întârzierea voluntară a plăților, însă de o manieră flexibilă, astfel încât să nu provoace penalități de întârziere care ar putea face nerentabilă întârzierea și nici să nu ducă la deteriorarea relațiilor cu furnizorul.

De multe ori furnizorul oferă clientului posibilitatea de a alege un credit comercial pe o anumită perioadă de timp și o bonificație calculată asupra livrărilor în situația în care clientul este de acord să plătească cash (fără amânare ). În această situație clientul va analiza dacă este economicos pentru el să opteze pentru primirea bonificației, care-i ieftinește mărfurile aprovizionate, dar care-l pune în situația de a-și procura lichidități pentru achitarea imediată a facturii, eventual printr-un credit bancar (purtător de dobândă) sau, dimpotrivă, să renunțe la bonificație și să beneficieze de creditul-furnizor care-l scutește de apelul la credite bancare.

Apreciem deci că sursa de finanțare ,,credit-furnizor,, are un cost de oportunitate, în funcție de rata dobânzii pieței pe care clientul n-o mai plătește dar care se regăsește în gestiunea furnizorului. În celălalt caz, beneficiind de bonificație, clientul va trebui să plătească dobânzi la creditele bancare solicitate.

Pentru a decide asupra politicii de urmat trebuie luate în considerare fluxurile diferite generate de cele două politici de finanțare (credit-furnizor sau bonificație), să se calculeze rentabilitatea financiară a creditului furnizor și a bonificației după criteriul VAN, pentru a stabili care politică este acceptabilă și care trebuie respinsă.

II.3. FOLOSIREA EFICIENTĂ A STOCURILOR

Ca și alte elemente de active circulante, stocurilor reprezintă o investire pentru întreprindere. Fondurile investite în stocuri sunt imobilizate pentru o perioadă de timp mai mare sau mai mică,ele au un cost și prin urmare cer să fie rentabilizate.

Deținerea de stocuri trebuie explicată prin câștiguri sau economii pentru deținător, singura justificare de a imobiliza fonduri în stocuri diverse.Constituirea stocurilor este rezultatul unei decizii de investire.Efortul financiar de investire în stocuri trebuie comensurat pe baza sumei lichidităților efectiv imobilizate, ținându-se seama de durata imobilizării,de fluxurile de lichiditate intermediare (până la vânzarea stocurilor), costuri de păstrare-depozitare, alte cheltuieli administrative, pentru ca în final să se evalueze pierderea sau câștigul din deținerea de stocuri.

Așadar, decizia de investire în stocuri se va lua ținând seama de criteriul rentabilității, pornind de la suma investită în stocuri, fluxurile de lichidități periodice viitoare și fluxul final actualizate , precum și costul de oportunitate al capitalului investit, drept rată de actualizare.

VAN = Investiții + Fluxurile periodice + Valoarea reziduală

în stocuri viitoare actualizate a stocului (actualizată)

Dacă valoarea actuală netă este pozitivă , investiția în stocuri este oportună întrucât aduce mai mult beneficiu decât dacă același capital ar fi fost plasat la o bancă, cu dobândă compusă,pe o perioadă de timp egală cu durata investirii în stocuri.

Suma capitalului investit în stocuri se stabilește pe baza lichidității efective imobilizate. Evident, se exclude suma capitalului investit în stocuri de producție neterminată și semifabricate, care nu provoacă ieșiri de casă; la fel se procedează și în cazul cheltuielilor cu amortizarea instalațiilor de depozitare, păstrare etc. a stocurilor.

Fluxurile de lichiditate periodice viitoare, pozitive și negative, reprezintă câștiguri nete directe, pierderi evitate, costuri de administrare, costuri de întreținere etc.

Constituirea de stocuri trebuie să asigure ritmic procesul economic specific, de producție sau desfacere,evitând ruptura între aprovizionare-desfacere. Constituirea unor stocuri însemnate la nivelul agenților economici poate avea influențe diverse:pozitive în cazul unei evoluții nefavorabile a prețului materiilor prime sau a obținerii unor condiții mai favorabile din patrea furnizorilor pentru avansarea unor comenzi mari etc.. și negative în conjuncturi economice în care prețurile materiilor prime scade,modificarea tehnologiilor de prelucrare a materiilor prime, apariția unor înlocuitori calitativi, pierderi din degradări fizice sau morale etc.

Dimensionarea activelor circulante este operațiunea prin intermediul căreia se stabilește necesarul optim de active circulante, pentru o anumită perioadă de timp (un exercițiu financiar) exprimat valoric, în vederea realizării în bune condiții a obiectului și volumului previzionat al activității.

DIMENSIONAREA STOCURILOR

Dimensionarea stocurilor este punctul de plecare în determinarea fondurilor bănești acoperitoare. Volumul stabilit reprezintă baza unor relații financiare ocazionate de autofinanțare, creșteri de capital prin noi emisiuni de acțiuni sau de împrumut pe termen scurt, bancar sau comercial.

Necesarul în stocuri trebuie astfel stabilit încât să stimuleze întreprinderea în folosirea cât mai eficientă a acestor valori, în mobilizarea tuturor factorilor care să conducă la accelerarea vitezei de rotație, pentru reducerea absolută sau relativă a stocurilor.Necesarul de stocuri trebuie să exprime nevvoile reale de fonduri; abaterile de la criteriul realității duc la greutăți financiare:imobilizări în cazul supradimensionării necesităților, nerealizarea volumului activității în cazul subdimensionării lor.

Se pot reține mai multe metode de dimensionare a stocurilor: metoda extrapolării, metoda standard, metoda analitică etc.

METODA EXTRAPOLĂRII

Dimensionarea stocurilor după metoda extrapolării sau metoda globală pornește de la ideea unei legături directe între fondul de rulment, ca sursă permanentă de finanțare, și cifra de afaceri, legătură ce poate fi exprimată sub forma raportului FR .

CA

Presupunând că în exercițiile financiare anterioare s-a observat o stabilitate a raportului FR/CA și că în cursul anului curent nu se întrezăresc schimbări mari față de anii anteriori, admitem că și pentru anul curent se poate păstra același raport FR/CA care, ponderat cu volumul previzionat al CA pentru anul curent, rezultă fondul de rulment necesar pentru finanțarea stocurilor.

Această metodă leagă evoluția fondului de rulment numai de cifra de afaceri, neținând seama de alți factori: natura relațiilor cu clienții, respectiv creșterea sau descreșterea soldului contului clienți, natura relațiilor cu furnizorii, respectiv creșterea sau scăderea soldului acestui cont și chiar de evoluția stocurilor, respectiv creșterea sau scăderea acestora în funcție de vitaza de rotație.

După cum se observă,determinarea necesarului pentru stocuri nu se poate face în afara altor active și pasive de exploatare (ct. Clienți, ct. Furnizori). Necesarul se determină prin metoda extrapolării, global, împreună cu necesarul celorlalte elemente de active circulante.

Nevoile de finanțat pentru active circulante depind de sectorul economic din care face parte întreprinderea, de condițiile producției și reglementarea plăților, de caracterul continuu sau sezonier al activității.

Pentru o unitate cu activitate continuă previzionarea nevoilor de finanțat ale ciclului de exploatare se efectuează, în principal, ca diferența între activele de exploatare și pasivele de exploatare, astfel: Nevoi de finanțat = (Active de exploatare) – (Pasive de exploatare).

La activele de exploatare putem îngloba: stocuri, creanțe clienți, avansuri acordate furnizorilor, avansuri primite de la clienți, datorii către personal, creditori diverși.

Condițiile de exploatare evoluează însă, de la un an la altul, ceea ce face ca metoda extrapolării să nu fie adecvată. În consecință, pentru determinarea nevoilor de finanțare a activelor circulante se impune o analiză mai precisă a acestora.

METODA STANDARD

Metoda standard sau metoda termenelor de plată vizează determinarea nevoilor de finanțat ale ciclului de exploatare exprimate inițial în zile/cifră de afaceri și abia în etapa a doua, în volum valoric.

Se pornește de la faptul că necesarul de finanțat al ciclului de exploatare rezultă din decalajul dintre încasări și plăți, legat de diferite operațiuni ca: aprovizionare, stocaj, producție, desfacere. Când există decalaj permanent între încasări și plăți întreprinderea trebuie să apeleze la resurse permanente, adică pe termen lung, respectiv trebuie să-și constituie fond de rulment.

În prima etapă se evaluează durata de rotație a fiecărui post din activul de exploatare și pasivul de exploatare, exprimată în numărul de zile de flux, astfel:

– durata stocurilor : – în zile de cumpărare pentru materii prime, materiale, mărfuri;

– în zile ale ciclului de producție pentru producția neterminată ,

semifabricate;

– în zile sortare, ambalare, pentru producția finită.

– durata creditului – client, în număr de zile/ vânzări;

– durata creditului furnizor, în număr de zile/ cumpărări.

În etapa a doua se estimează toate nevoile ciclului de exploatare în funcție de un indicator unic al activității – cifra de afaceri sau volumul vânzărilor. Fiecare durată de rotație se convertește în zile/ cifră de afaceri, coeficientul de conversiune depinzând de ponderea structurii costurilor.

METODA ANALITICĂ

Metoda analitică vizează determinarea necesarului de active circulante pe fiecare element în parte, urmând ca în final să se însumeze. Prin urmare, se va stabili necesarul pentru mărfuri, ambalaje, alte active (obiecte de inventar, echipament și materiale de protecție, materiale și piese de schimb) și stocuri pentru producție (materii prime, materiale, combustibil, producție neterminată etc.)

Stocul fianal de mărfuri se determină pornind de la doi indicatori : volumul desfacerilor (D) și norma de stoc în zile (Sz) sau stoc / zile desfaceri, după formula următoare:

Stocul final determinat în maniera arătată este exprimat în prețuri cu amănuntul. Pentru a stabili necesarul de finanțat, stocul respectiv trebuie recalculat în prețuri de reaprovizionare, adică scăzând elementele de acumulare (rabat, impozit) și adunând cheltuielile aferente transportului, încărcării – descărcării etc.

Nmf = necesarul de mărfuri;

Sf = stocul final de mărfuri anual, trim.;

I = impozitul pe profit;

R = rabatul comercial;

Cc = cheltuieli aferente stocurilor.

Volumul absolut al elementelor de recalculare se stabilește prin aplicarea cotelor medii de rabat, impozit, cheltuieli – la stocurile finale de mărfuri. Previzionarea cotelor medii se face în funcție de realizările preliminate ale exrcițiului anterior, corectate (eventual) pentru a le face comparabile cu condițiile exercițiului curent.

Necesarul de ambalaje. Cea mai importantă categorie de ambalaje o constituie ambalajele de circulație și care se caracterizează printr-o circulație pe principiul vânzării – cumpărării, la fel ca și mărfurile pe care le însoțesc. Necesarul ambalajelor de circulație se obține înmulțind stocul final de curent de mărfuri cu ponderea ambalajelor față de mărfuri obținute în exercițiul precedent:

Na1 = Sf mf x Pa Pa0 = Sa0_100___________________ 

Sf mf 0

Na1 = necesarul de ambalaje exercițiul curent;

Sf mf , Sf mf 0 = stocul final de mărfuri în exercițiul curent și în anul de bază;

Pa0 = ponderea ambalajelor fațăde mărfuri în anul de bază ;

Sa0 = stocul de ambalaje preliminat în anul de bază.

După cum se observă, necesarul ambalajelor de circulație variază numai în funcție de creșterea sau descreșterea stocului de mărfuri, întrucât ponderea obținută în anul de bază se menține și pentru anul în curs.

Determinarea stocurilor pentru alte active. În grupa “ alte active” se încadrează anumite elemente cu o pondere mai mică în totalul activelor circulante, cum ar fi : materiale și piese de schimb, obiecte de inventar de mică valoare sau scurtă durată, echipament și materiale de protecție. Având în vedere viteza de circulație mai redusă a acestor elemente în raport cu mărfurile și ambalajele, ele se dimensionează separat, existând deosebiri în modul de determinare a necesităților pentru diferite elemente componente.

Necesarul pentru materiale și piese de schimb se calculează pe baza stocurilor finale preliminate ale anului de bază, eventual corectate și aduse în condițiile anului curent, care se influențează cu creșterea sau descreșterea relativă a parcului de transport și a dotării cu utilaje în anul curent, față de anul de bază :

în care :

N = necesarul de materiale și piese de schimb ;

S0 = stocul preliminat de materiale și piese de schimb al anului de bază;

TU1 , TU0 = parcul de transport auto și volumul dotării cu utilaje în anul curent,

respectiv anul de bază;

P = creșterea relativă (+) sau descreșterea (-) parcului auto și a dotării cu utilaje în

anul curent.

Necesarul de obiecte de inventar de mică valoare sau de scurtă durată se determină ținând cont de stocul valoric preliminat al anului de bază, de gradul de uzură al obiectelor de inventar în folosință și de suprafața pe care o deservesc, în felul următor: stocul preliminat la sfârșitul anului de bază se diminuează cu uzura obiectelor de inventar în folosință, rezultatul urmând să fie influențat de creșterea sau descreșterea suprafeței comerciale în anul curent, față de anul de bază.

N = necesarul de obiecte de inventar de mică valoare sau scurtă durată;

S0 = stocul final prelimnat de obiecte de inventar al anului de bază;

Sf = stocul obiectelor de inventar în folosință;

U = gradul de uzură al obiectelor de inventar în folosință;

P = gradul de creștere a suprafeței comerciale în anul curent față de anul de bază;

SC1 , SC0 = suprafața comercială în anul curent, respectiv în anul de bază.

Necesarul pentru echipamentul și materialele de protecție se stabilește în același fel ca în cazul obiectelor de inventar, cu deosebire că stocul preliminat la sfârșitul anului de bază, diminuat cu uzura aferentă echipamentului în folosință, se influențează cu creșterea sau descreșterea relativă a personalului operativ comercial în anul curent, față de anul de bază.

Pentru alte categorii de active circulante, cum sunt cheltuielile anticipate ocazionate de plata chiriei, abonamentelor de radio, televiziune, telefon, presă, etc. necesarul se stabilește prin analiza economică cu preocuparea ca în anul curent cheltuielile să nu depășească, pe cât posibil, nivelurile atinse în anul de bază.

Pentru cheltuielile anticipate privind reparațiile capitale necesare se stabilește în funcție de volumul reparațiilor prevăzute și cota ce urmează să se recupereze prin trecerea pe cheltuieli în perioada curentă. Pentru clienți din mărfuri vândute cu plata în rate, necesarul se stabilește astfel: se însumează soldul contului clienți preliminat pentru sfârșitul trimestrului expirat, cu vânzările prevăzute mărfuri cu plata în rate și cu dobânzile aferente creditelor bancare acoperitoare; din totalul obținut se scad avansurile legale depuse de cumpărători și ratele prevăzute a se încasa de la clienți pentru mărfuri vândute cu plata în rate.

Pentru mărfurile expediate, în curs de încasare, necesarul de active circulante se stabilește înmulțind volumul livrărilor cu ridicata cu numărul de zile necesar pentru întocmirea, expedierea documentelor la bancă și termenul contractual de acceptare, supra perioada de timp.

II.4. OPTIMUL INVESTIRII ÎN STOCURI

Ponderea mare a stocurilor în totalul mijloacelor circulante implică necesitatea folosirii raționale, eficiente a acestora care să se reflecteze pozitiv în rezultatele financiare.

Modul în care se desfășoară rotația stocurilor are o mare însemnătate pentru economia fiecărei societăți comerciale; cu cât se realizează o viteză de rotație mai accelerată, cu atât întreprinderea își va putea rezolva sarcinile economice propusecu un volum mai redus de active circulante, va apela la credite într-o măsură mai mică și deci va plăti un cuantum mai redus de dobânzi.

Viteza de rotație a activelor circulante și, prin urmare, și a stocurilor reprezintă un indicator calitativ al activității unităților economice exprimând eficiența folosirii acestora; ea se exprimă prin intermediul a doi indicatori : viteza de rotație în zile sau durata în zile a unui circuit și coeficientul vitezei de rotație sau numărul de circuite pe care le parcurg mijloacele circulante într-o perioadă de timp (de obicei, de un an).

Viteza de rotație în zile (V) se determină ca un raport în care la numărător înscriem produsul dintre stocul mediu (S) și numărul de zile din an sau trimestru (T), iar la numitor, volumul cifrei de afaceri (CA) anual sau pe trimestre.

Aceleași rezultate se obțin raportând perioada de timp (T), an sau trimestru, la coeficientul vitezei de rotație sau numărul de circuite (NC), în cazul că se cunoaște acest din urmă indicator.

Coeficientul vitezei de rotație sau numărul de circuite pe care le parcurg activele circulante într-o perioadă de timp (NC) se calculează, fie ca raport între cifra de afaceri (CA) și stocul mediu (S), fie ca raport între perioada de timp (T) și viteza de rotație în zile (V).

În vederea obținerii acestor indicatori, unitățile economice calculează, în prealabil, stocurile medii după următoarele formule:

în care:

Str = stocul mediu trimestrial

Si = stocul inițial al trimestrului

Sf =stocul final trimestrial

San = stocul mediu anual

Viteza de rotație este un indicator mediu, care exprimă mișcarea întregului stoc de mărfuri de care dispune întreprinderea. În aceste condiții, de fapt, viteza calculată este media vitezelor de rotație ale diferitelor categorii de stocuri și, ca orice indicator mediu, poate ascunde abateri în plus sau în minus ale elementelor componente. De aceea, este necesar a se analiza cu atenție atât viteza volumului total al stocurilor pe întreprindere, cât și viteza pe diferite grupe de stocuri, pentru a se interveni pe linia impulsionării cifrei de afaceri și reducerii stocurilor cu mișcare lentă sau fără mișcare.

În afara influenței pozitive pe care o are asupra profitului și ratei rentabilității, accelerarea vitezei de rotație poate avea drept consecințe eliberări relative sau absolute de active circulante. Eliberarea absolută are loc atunci când întreprinderea accelerând viteza de rotație, reușește să-și îndeplinească sarcinile de desfaceri cu un volum mai redus de active circulante; fondurile eliberate se pot utiliza de întreprindere în alte scopuri, conform necesităților reclamate de activitatea de bună gestionare. Eliberarea relativă a activelor circulante are loc în condițiile când se realizează o creștere a volumului cifrei de afaceri cu un volum constant de active circulante, sau când se realizează o creștere a cifrei de afaceri într-un ritm mai accelerat decât creșterea volumului activelor circulante.

Separat de indicatorii vitezei de rotație, optimul investirii în active circulante se mai poate urmări și prin intermediul altor indicatori, cum ar fi: volumul cifrei de afaceri la 1000 lei stocuri sau volumul profiturilor la 1000 lei stocuri. Primul indicator exprimă eficiența mai ales sub aspectul cantitativ, în timp ce la al doilea exprimă eficiența sub aspect calitativ.

Ca problemă deosebit de importantă pentru optimul investirii în stocuri o constituie structura și calitatea acestora, posibilitatea vânzării și transformării lor rapide în bani, adică gradul de lichiditate al stocurilor de mărfuri, ambalaje și alte active. Cum o parte însemnată a activelor circulante este acoperită prin credite bancare pe termen scurt, întreprinderea este pusă în situația de a face față în orice moment angajamentelor asumate față de bănci; or aceasta nu se poate realiza decât în măsura în care poate să-și desfacă operativ stocurile achiziționate. În eventualitatea că întreprinderea nu realizează cifra de afaceri prevăzută și nu-și poate onora la timp obligațiile asumate față de terți (bănci, furnizori, alți operatori) ea intră în incapacitate de plată și poate fi pusă în stare de lichidare judiciară chiar dacă , în general, lucrează rentabil și este solvabilă.

Rezultă interesul întreprinderilor de a studia atent situația lichidității, comparând gradul de lichiditate a activelor cu gradul de exigibilitate a datoriilor. În practică pot fi utilizați diverși indicatori, cum ar fi:

Gradul de lichiditate generală = Total active circulante

Total datorii pe termen scurt

Un indicator expresiv din punct de vedere al lichidității se poate obține și prin diferența factorilor cuprinși în raportul de mai sus:

Cu cât fondul de rulment este mai mare, cu atât mai scăzute vor fi datoriile pe termen scurt în totalul activelor circulante; pentru întreprinderi, în anumite conjuncturi economice, este avantajos și mai sigur să-și acopere o parte cât mai mare prin capital permanent, decât prin credite pe termen scurt.

CAPITOLUL III

GESTIUNEA ÎNCASĂRILOR ȘI PLĂȚILOR

III.1. PREVIZIUNEA ZI CU ZI A ÎNCASĂRILOR ȘI PLĂȚILOR

A gestiona încasările și plățile zi cu zi înseamnă a avansa sau devansa în timp cheltuielile și încasările întreprinderii de o așa manieră încăt, respectând angajamentele asumate, excedentele de trezorerie să fie generatoare de venituri, iar deficitele de trezorerie să fie finanțate la timp și cu costuri minime.

Metoda aceasta presupune o estimare cât mai precisă a încasărilor și plăților fiecărei zile sau, eventual, ale fiecărei săptămâni, ceea ce constituie o operațiune foarte laborioasă și dificilă, cere un personal numeros și date informaționale detaliate, ceea ce nu este posibil pentru orice întreprindere. În schimb, este de natură să ocazioneze informații mai sigure și concluzii fiabile.

III. 2. METODA TERMENELOR DE PLATĂ/ ÎNCASARE

Din punctul de vedere al gestiunii încasărilor și plăților este important de a cunoaște la ce dată poate întreprinderea să utilizeze efectiv sumele cuvenite ajunse la scadență sau când apar în cont cecurile depuse la bancă de către partenerii de afaceri, pe de o parte, și când trebuie să plătească efectiv aprovizionările efectuate sau alte obligații către terți,pe de altă parte. Este vorba de luarea în considerație a termenelor de plată acordate de furnizori și prestatori conform contractelor economice încheiate, de termenele legale de plată a obligațiilor față de bugetul statului, precum și de termenele acordate de întreprindere terților.

Pentru întocmirea situației de trezorerie se pornește, în principal, de la doi indicatori importanți: cifra de afaceri (vânzările previzionate) și de la aprovizionarea cu mărfuri, materii prime, materiale etc. previzionate. Ambii indicatori sunt estimați în încasări/plăți ce se vor efectua cash sau care se realizează prin credit-client și credit-furnizor, unde acționează termenul de încasare, respectiv termenul de plată.

III.3. OPTIMIZAREA ÎNCASĂRILOR ȘI PLĂȚILOR

A gestiona încasările și plățile înseamnă, în primul rând, a le optimiza. Optimizarea constă în a aplica anumite mijloace tehnice (cvasiîncasări) pentru a evita risipa de fonduri, în scopul intensificării utilizării lichidităților întreprinderii și reducerii la maxim a apelării la credite bancare pe termen scurt. Mijloacele tehnice avute în vedere abordează două aspecte: accelerarea încasărilor și reducerea volumului fondurilor neutilizate.

Accelerarea încasărilor s-ar putea realiza prin alegerea judicioasă a locului unde să se facă plata si a băncii care s-o efectueze. Prin alegerea locului plății se poate scurta timpul dintre emiterea instrumentelor de plată de către debitor și momentul introducerii în bancă pentru încasare. Spre exemplu, se poate cere debitorului să adreseze instrumentul de plată direct unei bănci desemnate de furnizor. Alegerea băncii poate fi făcută de așa natură încât să micșoreze numărul de zile-valoare, să scurteze timpul efectiv de decontare (exemplu, alegerea unei bănci din localitatea furnizorului).

Reducerea fondurilor care stau neutilizate (în adormire) este un obiectiv permanent al întreprinderilor. Existența unor fonduri neutilizate se poate explica, uneori, prin rațiunea flexibilității financiare (întreprinderea să poată lua inițiative diverse în orice moment), dar și printr-o proastă gestionare. Aceasta din urmă situație se întâmplă când întreprinderea nu coordonează corespunzător funcționarea diverselor sale conturi bancare, aflate la două sau mai multe bănci: un cont poate avea sold debitor, altul sold creditor, unificarea lor putând conduce la un sold general debitor, ceea ce ar avea efect realizarea de economii cu dobânzile. O soluție ar fi utilizarea unui singur cont, la o singură bancă și, dacă nu este posibil, reducerea la minim a numărului băncilor, cu influențe favorabile asupra coordonării conturilor.

III. 4. ÎNCASĂRI ȘI PLĂȚI CU NUMERAR ALE AGENȚILOR ECONOMICI

Numerarul sau moneda efectivă se compune din bancnote și monedă metalică. Bancnotele sunt titluri de credit ale băncii centrale, garantate de aceasta în sensul că se obligă să restituie, la cerere, valoarea nominală. În fapt, nimeni nu recurge la restituire, bancnotele rămânând, pe toată perioada circulației lor, titluri de credit. Bancnotele trec din mână în mână, fiecare participant la circuit fiind încredințat că poate realiza valoarea lor prin cumpărări de mărfuri, servicii sau plata unor datorii.

În prezent, bancnotele emise de băncile centrale au devenit monedă de hârtie , nu mai pot fi schimbate în aur, îndeplinind funcția de monedă bazându-se pe încredere.

Moneda metalică este formată din piese circulare, ștanțate cu modele în relief, având diverse valori, în conformitate cu nevoile circulației bănești.

Emisiunea de bancnote și monedă metalică este de competența fiecărei țări, banca centrală fiind singura autorizată să emită și să retragă din circulație semnele monetare. Numerarul, sub forma bancnotelor și monedei metalice, este instrumentul de plată cel mai vechi, având următoarele caracteristici: mijloc de plată nedeterminat, în sensul că efectuarea plăților nu este condiționată de nimic; mijloc de plată general, fiind valabil pentru toate plățile și acceptat de membrii societății; mijloc de plată cu efect imediat, în sensul că stingerea datoriei are loc simultan cu înmânarea semnelor bănești.

Încasările și plățile cu numerar se utilizează pentru vânzarea mărfurilor și prestarea serviciilor, pentru depuneri de garanții, recuperarea unor debite, imputații, pentru plata salariilor, premiilor, primelor, preavizelor, dividentelor, participațiilor la beneficii ale salariaților, plata chiriilor etc.

Întreprinderile evidențiază încasările și plățile cu numerar în registrul de casă, pe bază de documente justificative. Compartimentul financiar-contabil efectuează controlul periodic de casă, documentar și faptic. Plățile nejustificate documentar nu se iau în considerație la stabilirea soldului de casă, provocând minus de casă, urmat de măsuri de recuperare de la cei responsabili de nerespectarea disciplinei de casă. Încasările nejustificate documentar provoacă plus de casă, care se înregistrează.

LIMITELE ÎNCASĂRILOR ȘI PLĂȚILOR CU NUMERAR

Operațiunile cu numerar dintre întreprinderi au o importanță redusă. Reglementările circulației bănești adoptate în diverse stabilesc, din considerente de eliminare a evaziunii fiscale, limite valorice până la care întreprinderile pot face încasări și plăți în numerar.

În România, agenții economici pot face plăți cu numerar până la concurența unui plafon zilnic de 30 milioane, peste această sumă fiind necesar ca încasările și plățile să se efectueze prin cont. Excepție fac unitățile economice din sectorul comercial sau prestări de servicii, care lucrează frecvent cu populația și care pot face încasări cu numerar în orice cuantum. Ele nu pot păstra, însă, în casă,decât sume în limitele unor plafoane stabilite, de asemenea, prin reglementări legale.

În trecutul nu prea îndepărtat plata cu numerar nu presupunea un risc prea mare ca urmare a calității scăzute a falsurilor și a detectării relativ ușoare a acestora. În condițiile actuale, însă, acceptarea cash-ului a devenit o aventură riscantă. Falsurile monetare, în special a bancnotelor, au căpătat forme performante, fiind foarte greu de descoperit,

Dacă în trecut falsificatorii de bancnote mizau mai mult pe neatenția oamenilor, acum ei se prezintă cu produse perfecționate, care se apropie de original în proporție de până la 99%, ajungând să afecteze circulația bănească și în special circulația valutară din toate țările.Peste 80% din falsurile monetare se operează asupra USD.

Deosebit de riscurile pe care le presupune, circulația cu numerar prezintă și dezavantajul față de circulația fără numerar că presupune costuri suplimentare cu confecționarea semnelor bănești, transportul, numărarea și asigurarea securității banilor.

III.5. ÎNCASĂRI ȘI PLĂȚI FĂRĂ NUMERAR

Cunoașterea mijloacelor de plată prezintă importanță pentru agenții economici care vor acționa în direcția optimizării trezoreriei (gestiunea fluxurilor monetare) de o manieră care să reducă incertitudinea încasărilor, accelerarea încasărilor de la clienți și temporizarea în limite tolerabile a plăților către furnizori.

Mijloacele de plată fără numerar utilizate de agenții economici trebuie să răspundă cel mai bine unor criterii, precum rapiditatea și simplificarea operațiunilor, siguranța încasărilor și obținerea de garanții satisfăcătoare din partea plătitorilor, operativitatea în circuitul bancar al documentelor.

Mijloace de plată Tradiționale: cecul, cambia, biletul la ordin,

viramentul, compensarea, cărți de credit

Informatizate: compensarea informatizată; cambia,

cecul și biletul la ordin cu bandă magnetică.

CECUL

Cecul este un instrument de plată (dar și un titlu de credit) cuprinzând ordinul dat de un trăgător unei instituții financiare (tras) să plătească necondiționat o sumă de bani, la vedere, beneficiarului.

Caracteristicile cecului: acoperirea financiară și achitarea la vedere.

Acoperirea financiară a cecului se face dintr-un depozit bancar sau dintr-un credit acordat de tras, trăgătorului. Contractul de depozit sau de credit trebuie să fie perfectat înainte de emiterea cecului și să fie acoperitor pentru toate cecurile trase.

Cecul este plătibil la vedere, astfel: dacă este emis și plătibil în aceeași localitate trebuie prezentat la plată în opt zile; cecurile emise dar plătibile în altă localitate trebuie prezentate în termen de 25 de zile; cecurile emise în țări europene și plătibile în România trebuie prezentate în 30 zile de la emitere; cecurile emise în alte țări decât în Europa trebuie prezentate în 90 de zile, cecurile emise în România și plătibile în alte țări, vor trebui prezentate la bancă în conformitate cu reglementările țărilor respective.

Din punctul de vedere al beneficiarului, cecurile pot fi nominative sau la purtător. Cecul nominativ (girabil) se plătește unei anumite persoane cui clauză „la ordinul” sau fără această clauză; dacă n-are clauză cecul nu poate fi transmis prin gir. Cecul la purtător se plătește unei persoane care-l prezintă băncii sau persoanei desemnate de beneficiarul inițial. Transmisia este foarte simplă de la un purtător la altul, fără nici o formalitate.

TIPURI DE CECURI

Cecurile pot fi de mai multe feluri: simplu, barat, certificat, circular, de călătorie, poștal.

Cecul simplu sau obișnuit se utilizează pentru efectuări de viramente sau pentru eliberarea de numerar din bancă. Cecul de virament poate fi însoțit de clauze cum ar fi : „plătibil în cont” sau „numai prin virament”.

Pentru a-și îndeplini efectiv rolul de instrument de plată, cecul trebuie să conțină informații tipărite de către bancă pe titlul însuși, precum și detalii pe care le înscrie trăgătorul.

Cecul barat este un cec obișnuit, dar care este marcat prin două linii paralele pe fața cecului, orizontale sau oblice, ceea ce înseamnă că beneficiarul va trebui să recurgă la serviciile unei bănci pentru încasarea sumei înscrise pe cec, încasarea în numerar direct de la banca trăgătorului ne fiind posibilă.

Cecul certificat. Banca la care are cont trăgătorul confirmă pe cec existența depozitului pentru onorarea cecului blocând suma necesară. Certificarea poate fi cerută de trăgător, înaintea emiterii cecului au de unul dintre posesorii ulteriori (beneficiari). Trăgătorul nu mai poate retrage din cont suma destinată plății cecului înaintea termenului de prezentare.

Cecul de călătorie. Se emite, de regulă, în sume fixe de către o bancă, putând fi încasat de călător la o bancă străină pentru acoperirea cheltuielilor de călătorie. Cecul poate fi exprimat fie în monedă națională, fie în monedă străină.

Trăgătorul poate condiționa plata acestuia de identitatea dintre semnătura persoanei care a primit cecul (posesorul) și semnătura persoanei care încasează respectivul cec la prezentare. În fapt, posesorul depune o primă semnătură pe cec în momentul în care îl cumpără de la bancă; a doua semnătură o depune în momentul încasării, în prezența funcționarului bancar de la ghișeul băncii plătitoare sau în momentul efectuării unei plăți în prezența beneficiarului. Acest tip de cec oferă un mijloc de plată ușor și sigur.

Cecul circular este un titlu emis de bancă asupra subunităților sale sau asupra altor bănci, urmând ca beneficiarului să i se poată face plata la oricare dintre unitățile trecute în cec.

Cecul poștal este destinat să faciliteze plățile în localitățile unde nu există filiale ale băncii asupra căruia a fost tras cecul.

GIRAREA, AVALIZAREA ȘI PROTESTAREA CECURILOR

Între emitere și plată cecul poate circula liber ca instrument de plată și de credit schimbându-și beneficiarul prin gir sau andosare.

Circulația cecurilor prin gir. Girul este operațiunea prin care posesorul (beneficiarul) numit girant transferă altei persoane numite giratar, toate drepturile ce decurg din titlul respectiv. Menținerea de transfer prin gir se mai numește andosare.

Girul poate fi de 3 feluri: gir în plin, caracterizat prin faptul că trebuie să cuprindă semnătura girantului, data girării și numele giratarului; gir în alb cuprinde numai semnătura girantului pe verso; gir la purtător este similar cu cel în alb, dar cuprinde formula „plătiți purtătorului……”.

Avalizarea cecurilor. Avalul este o garanție personală prin care avalistul garantează obligația asumată de trăgător sau girant (transmițător în procesul circulației cecurilor) pentru toată suma sau pentru o parte a acesteia.

O persoană obligată prin cec poate beneficia de mai multe avaluri fără ca între avaliști să existe o înțelegere. Fiecare din ei poate garanta pentru o anumită sumă. Avalul se înscrie pe cec cu formula cunoscută „pentru aval” sau „pentru garanție” urmată de semnătura avalistului.

Protestarea cecurilor. Plata cecurilor se refuză de bancă atunci când nu are acoperire financiară, în caz de pierdere sau furt. Dacă are acoperire parțială cecul va fi plătit numai până la concurența provizionului.

Neplata unui cec la prezentare, din lipsa acoperii financiare ocazionează pentru beneficiar emiterea unui protest de neplată prin intermediul notarului, căruia i se prezintă dovezile care atestă refuzul de plată. Cecul refuzat, pentru care s-a întocmit protest de neplată, dă dreptul beneficiarului să se îndrepte pe cale de regres împotriva diverșilor semnatari (giranți, avaliști) în vederea recuperării creanței.

PROCESAREA BANCARĂ A CECURILOR

Plata cu cecuri lasă debitorului întreaga inițiativă a plății: ziua depunerii cecului la bancă, alegerea băncii unde se depune cecul, etc. circuitul posibil al cecului: trăgător – furnizor – banca furnizorului – operațiunea de compensare la banca furnizorului – banca debitorului – compensarea la banca debitorului – efectuarea plății către banca beneficiarului cecului.

Banca primitoare a cecului acceptă cecul ca instrument de plată în favoarea unui beneficiar al cărui cont îl administrează: creditează contul clientului său cu valoarea cecului și se preocupă de încasarea lui de la banca asupra căreia a fost tras cecul; banca plătitoare recuperează suma din contul clientului (prin debitare) și o transferă băncii primitoare.

Ambele bănci efectuează operațiuni de control urmărind corectitudinea completării cecului de către trăgător acoperirea financiară, semnătura și data emiterii, manifestând preocupare pentru protejarea intereselor plătitorului.

Zilnic, băncile vehiculează un număr foarte mare de cecuri. Pentru evitarea acestei mari circulații a cecurilor au luat ființă camerele de compensare unde se întâlnesc regulat reprezentanții băncilor, schimbând reciproc cecuri urmând ca ,ulterior, să se deconteze cecurile per sold.

Dezvoltarea spectaculoasă a circulației cecurilor a determinat introducerea procedeelor electronice de manevrare. S-au introdus ordinatoare pentru gestionarea, încasarea și evidența cecurilor. Ordinatoarele servesc pentru ținerea evidenței conturilor clienților, dar și pentru contabilitatea băncilor. Ele se conectează la alte ordinatoare, prin rețeaua de telecomunicații, pentru transferarea și păstrarea sumelor. Rezultatele au fost pe măsură, obținându-se derularea operațiunilor cu o foarte mare viteză, ajungând la 700 –1000 cecuri citite, triate și înregistrate pe minut.

CAMBIA

Denumită în limbaj comercial și trată, cambia este un titlu de credit și de plată susceptibil de a circula pe calea girului și care reprezintă ordinul dat de o persoană numită trăgător, către o altă persoană numită tras, de a plăti o sumă, la scadența și locul menționat în titlul însuți, unei a treia persoane numită beneficiar.

Elementele cambiei sunt:

Denumirea de cambie înscrisă pe titlu;

Ordinul de a plăti o sumă de bani determinată;

Numele persoanei ce trebuie să plătească;

Scadența, care poate fi la vedere, la un anumit termen de la vedere, la un anumit termen de la data emiterii sau la o dată calendaristică certă;

Locul unde trebuie efectuată plata;

Numele beneficiarului;

Data și locul emiterii;

Semnătura trăgătorului.

Spre deosebire de cec la cambie trasul este o persoană fizică, un agent economic care, având o datorie către trăgător, este obligat de acesta să plătească unui terț (beneficiar).

FUNCȚIILE CAMBIEI

Cambia realizează următoarele patru funcții: garantarea vânzărilor pe credit, mobilizarea creditelor, realizarea plății prin scisoare de credit comercială, consolidarea modalității de plată prin incasso – documentar.

Garantarea vânzărilor pe credit. Furnizorul emite cambii la valoarea mărfurilor vândute, pe numele clientului (tras), care urmează să plătească la scadență beneficiarului. Trasul obține avalizarea cambiei la banca sa comercială. La scadență, trăgătorul are certitudinea că în cazul neplății de către tras, cambia va fi onorată de către avalist. În acest context cambia este un instrument de plătă dar și de credit – vânzătorul neprimind imediat contravaloarea mărfurilor de la client. Furnizorul este creditor în relațiile cu trasul, dar debitor în relațiile cu beneficiarul cambiei.

Mobilizarea creditului. Beneficiarii cambiilor, dacă nu vor sau nu pot aștepta scadența, le pot sconta, cu atât mai mult dacă acestea sunt acceptate de tras și avalizate de o bancă. În acest fel se poate transforma o vânzare la termen într-un cash. Vânzătorii pe credit garantat cu cambii pot, astfel, transforma o creanță la termen în lichidități la vedere.

Realizarea plății prin scrisoare de credit comercială. Această funcție a cambiei apare îndeosebi în relațiile comerciale internaționale. Dacă în contractul extern s-a convenit ca instrument de plată scrisoarea de credit, exportatorul o dată cu prezentarea documentului de plată la bancă, emite și o cambie pe numele băncii emitente a scrisorii de credit, care onorează cambia.

Consolidarea modalității de plată prin incasso – documentar. Documentele emise cumpărătorului extern spre plată, însoțite de o cambie trasă asupra sa de către exportator, capătă o garanție în plus că vor fi onorate întrucât nici unei firme comerciale nu-I convine să I se adreseze protest de neplată.

ACCEPTAREA, AVALIZAREA ȘI PLATA CAMBIEI

Acceptarea este mențiunea făcută pe cambie de către tras, prin care recunoaște plată către beneficiar, la scadență. Acceptul se dă la cererea trăgătorului sau a beneficiarului, printr-o semnătură a trasului pe fața cambiei sau prin una din formulele “voi plăti”, “acceptat”, “voi onora”, puse pe verso-ul cambiei, urmată de semnătură.

Avalul este o formă suplimentară de garantare, prin care o persoană, numită avalist, garantează efectuarea plății pentru una din persoanele obligate prin cambie.

Aval pot da și persoanele implicate în cambie, cu excepția trăgătorului. De fiecare dată avalistul trebuie să precizeze persoana pe care o garantează.

Avalistul poate fi el însuși garantat, prin aval, de către un co-avalist. În cea mai mare parte, în prezent băncile sunt acelea care garantează prin aval, contra unui comision sau printr-o primă de acoperire a riscului.

Plata cambiei se face la scadență (maximum 2 zile lucrătoare după scadență), fie direct beneficiarului, fie prin compensare. După plată, urmează confirmarea plății, care se face prin mențiunea “Achitat” pusă pe cambie de către beneficiar și semnătura acestuia. În această stare cambia se înmânează trasului și procedura plății se consideră încheiată.

BILETUL LA ORDIN

Biletul la ordin este un titlu de credit și de plată, susceptibil de a circula pe calea girului, cuprinzând angajamentul unei persoane (emitent), să plătească o sumă determinată, la data și locul indicate în titlul însuși, unei alte persoane numite beneficiar.

În comparație cu cambia, biletul la ordin implică numai două persoane: emitentul și beneficiarul. De asemenea, spre deosebire de cambie, biletul la ordin suprimă procedura de acceptare, întrucât este emis tocmai de cel care trebuie să plătească.

Beneficiarul unui bilet la ordin are posibilitatea să acționeze diferit, conform intereselor sale:

prezintă biletul la ordin emitentului spre avizare, dacă scadența este stabilită la un anumit termen de la vedere;

girează biletul la ordin în favoarea altei persoane (alt beneficiar);

scontează biletul la ordin, dacă nu are posibilitatea să aștepte până la scadență ;

prezintă biletul la ordin emitentului, la scadență, spre încasare.

REGLEMENTĂRI COMUNE CAMBIEI ȘI BILETULUI LA ORDIN

Există patru reglementări aplicabile, în egală măsură, cambiei și biletului la ordin: transmiterea, garantarea, avalizarea și protestarea.

Transmiterea titlurilor respective (circulația lor între emitere și scadență) se realizează cu minimum de formalități, care se reduc de fapt, la înscrierea pe titlu a formulei girului ,,plătiți la ordinul…,, . Această modalitate simplă de transmitere, plus garanțiile pe care le încorporează, le fac să fie apropiate de valute constituind, împreună cu acestea, grupa instrumentelor de plată cunoscute sub denumirea de devize.

Garanțiile oferite de cambie și biletul la ordin le fac să fie privite cu încredere de posesori. Toți posesorii unui astfel de titlu de credit și de plată rămân solidar răspunzători pentru plata la scadență a creanței pe care o încorporează. Dacă trasul acceptant nu va plăti la scadență, ultimul posesor se poate îndrepta, pentru a obține plata, împotriva posesorului anterior; dacă nici acesta nu poate plăti, ultimul posesor se îndreaptă pe cale de regres, din girant în girant, plata urmărindu-se până la trăgător.

Avalizarea cambiei și biletului la ordin este o formă de garanție suplimentară, pe care și-o asumă o persoană- de regulă, o bancă comercială- pentru cazul că trasul refuză plata sau este în imposibilitate s-o facă. O cambie acceptată de tras și pentru care există un aval nu poate rămâne neplătită. De aceea, în operațiunile comerciale pe credit (pe termen scurt) cambia și biletul la ordin avalizate sunt unanim preferate.

Protestarea. În cazul că trasul sau emitentul refuză plata la scadență, posesorul unei cambii sau bilet la ordin solicită încheierea unui protest de neplată(constatare) autorității competente din țara sa (notariat), în termen de 2 zile lucrătoare de la scadență.

În urma acestui demers beneficiarul cambiei sau al biletului la ordin obține un titlu executoriu care îi permite să se adreseze, pe cale de regres, avalistului sau celorlalți posesori anteriori, până la trăgător sau emitent, printr-o somație de plată.

Cambia și biletul la ordin urmează un circuit identic cu cel al cecului. Diferența constă în faptul că biletul la ordin și cambia sunt instrumente de plată la termen. Biletul la ordin comportă, obligatoriu, semnătura plătitorului (emitent), în timp ce cambia nu conține semnătura plătitorului (tras) decât dacă este acceptată de acesta. În altă ordine de idei precizăm că biletul la ordin este un mijloc de plată din inițiativa debitorului, în timp ce cambia este un mijloc de plată din inițiativa creditorului.

VIRAMENTUL

În forma sa cea mai obișnuită, viramentul este ordinul dat de un client băncii sale de a transfera o sumă de bani din contul său în contul altui titular desemnat, în vederea stingerii unei obligații care decurge din contracte economice încheiate sau din lege .Instrumentul pe baza căruia se face decontarea este ordinul de plată, care poate fi emis pe suport hârtie sau pe suport magnetic.

Viramentul de credit (credit-transfer)

de credit (debit-transfer)

Viramentul de credit. Plătitorul dă ordin băncii sale să plătească altui titular de cont.Banca preia suma din contul ordonatorului și o transferă în contul sau la banca beneficiarului. În acest din urmă caz, banca beneficiarului va înregistra suma în contul clientului său.

Viramentul de credit este o decontare din inițiativa plătitorului și, prin urmare, nu prezintă suficientă garanție pentru beneficiar întrucât plătitorul, la data plății, ar putea să nu aibă disponibil în cont, să amâne plata sau chiar să refuze s-o facă.

Viramentul de debit este o decontare în care inițiativa plății o are beneficiarul. Pe baza contractului economic și de plăți încheiat cu clientul, furnizorul depune la bancă un aviz de prelevare directă (A.P.D.) prin care solicită de a i se vira în cont o sumă de bani reprezentând contravaloarea livrărilor efectuate sau serviciilor prestate. Alăturat, furnizorul depune și documentația necesară (factura) care atestă îndeplinirea obligațiilor contractuale ce i-au revenit.

Avizul de prelevare directă nu este un instrument de plată, ci o solicitare a beneficiarului plății pentru efectuarea de către banca plătitorului a unui ordin de plată în favoarea sa și care trebuie să cuprindă informații suficiente. Banca plătitorului recepționează APD numai dacă este întocmit într-o formă și după o metodologie convenite cu plătitorul,altfel refuză executarea operațiunii.

În interesul executării ulterioare, eficiente, a ordinului de plată beneficiarul poate remite APD și printr-un terț băncii plătitoare, sau prin intermediul unei case de compensare.

Pentru efectuarea decontării este necesar, însă, ca clientul să depună la banca sa, în prealabil, o dispoziție generală prin care o autorizează să satisfacă pretențiile la plată formulate de furnizor, dacă acesta face dovada livrărilor efectuate sau a serviciilor prestate.

Pentru securitatea decontării și a respectării deciziei de consimțământ a plătitorului, banca convine cu plătitorul diverse clauze care să prevină, să repartizeze și să limiteze riscurile părților contractante. Concret, banca urmărește procedurile și timpii de garantare prin debit-transfer, respectând criteriile de calitate și performanță care să asigure plătitorului protecție și eficiența utilizării fondurilor asupra cărora a dat mandat băncii.

Caracteristic viramentului de debit este faptul că în momentul plății clientul a consumat deja mărfurile sau a beneficiat de serviciile contractate, ele fiind cuantificate și evaluate după sisteme standard.Este cazul livrărilor de apă ,energie electrică, servicii telefonice etc. care, în momentul citirii contorului, sunt deja consumate de către plătitor.

Viramentul de debit prezintă mai multă siguranță pentru furnizor, în sensul că clientul nu mai poate refuza plata.Rămâne însă incertitudinea pentru furnizor sub aspectul capacității de plată a clientului în momentul decontării, în sensul că banca va efectua virarea numai dacă există disponibil în contul clientului.

COMPENSAREA

Compensarea este un sistem de lichidare de creanțe, prin concentrarea datoriilor și obligațiilor unui debitor sau creditor, în urma căreia se obține soldul (debitor sau creditor). Compensarea are loc între bănci în situația că clienții lor au conturi deschise la bănci diferite, urmărindu-se simplificarea transferurilor bănești încrucișate, cu consecințe favorabile asupra economiei de timp și de cheltuieli ocazionate de decontări.

Fiecare din băncile participante la compensare inventariază relațiile de plăți reciproce cu fiecare bancă, apoi, prin însumare și compensare, se stabilește soldul operațiunilor reciproce cu celelalte bănci.

Compensarea poate fi bilaterală, atunci când la operațiune iau parte două bănci, și multilaterală, când în operațiune se includ toate băncile cuprinse într-un sistem. Cu cât compensarea are loc între un număr mai mare de bănci, cu atât este mai eficientă (are un grad ridicat de compensare) , ceea ce asigură operativitate în derularea plăților în economie.

Operațiunea de compensare se realizează prin intermediul camerei de compensare, unde se întâlnesc zilnic reprezentanții băncilor spre a schimba reciproc creanțe. Fiecare bancă solicită plata creanțelor unui singur debitor (camera de compensare), după cum fiecare bancă datorează sume unui singur creditor (aceeași cameră).

Plata soldului dintre bănci creează condiții pentru finalizarea decontărilor dintre titularii de conturi, băncile care le administrează conturile înscriindu-le sumele corespunzătoare în debit sau în credit, după caz.

Decontarea în timp real este, practic, o decontare antecompensare, în sensul că transferurile în conturile clienților se fac de fiecare bancă cu foarte mare rapiditate, urmând ca ulterior să se facă reglarea și compensarea interbancară. Asemenea decontări ,,în timp util,, au loc mai ales în cazul sumelor importante, realizându-se o accelerare a circuitelor de plăți, aspect de mare interes pentru creditori.

Instrumentele de plată ca suport al compensării sunt:cecul, cambia, biletul de ordin, viramentul din ordinul clientului, avizul de prelevare.

Sistemul compensărilor răspunde, în principal, cerinței de rapiditate a schimburilor, dar întreprinderile pot încasa direct efectele lor comerciale, fără a trece prin circuitul de compensare, atunci când consideră că această soluție le oferă mai mare rapiditate.

CĂRȚILE DE CREDIT (CARDURI)

Cărțile de credit, numite și cărți de plată sau mai scurt carduri sunt instrumente de plată fără numerar,bazate pe un sistem electronic, prin care un posesor autorizat poate achita contravaloarea mărfurilor sau serviciilor unor furnizori sau prestatori abilitați. Emiterea și utilizarea cardurilor este așezată pe baze contractuale, la care participă trei părți: emitentul cărților de credit (bancă, întreprinderi mari, instituții); posesorul sau utilizatorul cărților de credit (persoane private);unitățile care furnizează mărfuri și servicii (societăți comerciale pe acțiuni sau întreprinderi unipersonale) care acceptă la plată asemenea instrumente.

Cardurile sunt instrumente de plată avantajoase, asigurând o mare operativitate (rapiditate) plăților, economie de timp și de cheltuieli cu transportul și numărarea banilor, precum și o mare securitate a depozitelor și operațiunilor, motive întemeiate pentru care în multe țări utilizarea lor a luat o mare dezvoltare. Drept inconveniente ale utilizării unor asemenea instrumente menționăm limitarea lor doar la raporturile cu întreprinderile dispuse să le accepte la plată.

Sub aspect constructiv, cărțile de credit sunt de două feluri:cărți magnetice, emise de bănci sau societăți comerciale mari, sunt confecționate din material plastic și cuprind date distinctive, precum:numărul cărții, numele posesorului, denumirea și simbolul emitentului, data expirării, o bandă magnetică și un panel de semnături, marca pentru identificarea tipului de carte; cărți cu microprocesor, denumite și cărți inteligente sau cu circuite integrate, care prezintă avantaje majore mai ales cu privire la securitatea ce o oferă, controlul în momentul plății este mai fiabil, iar falsificarea aproape imposibilă.

Clasificăm cărțile de credit în felul următor:

– Cărți de credit și cărți de debit;

După funcțiile – Cărți pentru reglementări de numerar;

pe care le îndeplinesc – Cărți de garantare a cecurilor;

– Cărți pentru transferul electronic de

Cărți de credit de fonduri la punctele de vânzări;

După natura – Cărți bancare;

Emitentului – Cărți private;

– Cărți emise de alte instituții;

Cartea de credit este un instrument de plată care confirmă că posesorului i-a fost deschisă o linie de credit, pentru o anumită perioadă, pe baza căreia poate face plăți sau retrageri de numerar până la un plafon stabilit. Creditul este pe termen scurt (până la câteva săptămâni) și este nepurtător de dobândă sau pe termen lung în care caz este neoneros. Cartea de credit permite utilizatorului de a efectua plăți înainte de a face prima depunere în cont.

Cartea de debit este, de asemenea, un instrument de plată pentru achiziționări de mărfuri sau servicii, cu deosebire că utilizatorul a efectuat în prealabil depunerea în contul său personal de la bancă, iar operațiunile se evidențiază prin debitare directă a contului respectiv.

Cartea pentru retrageri de numerar plăți de mărfuri sau servicii, ci numai operațiuni bănești. Prin intermediul acestui tip de card se poate depune sau retrage numerar prin distribuitoare automate de bilete de bancă, operațiuni care se reflectă direct în creditul sau debitul contului personal al utilizatorului.

Cărți de garantare a cecurilor servesc pentru acoperirea financiară a cecurilor emise de utilizatorul cardului. Totuși, aceste cărți pot fi utilizate și în aceleași scopuri precum cărțile enunțate mai sus, adică drept cărți de credit, de debit sau pentru retrageri de numerar.

Cărți multifuncționale – au funcții mixte și facilități sporite, derivând din celelalte tipuri de cărți.

CĂRȚI BANCARE

Cărțile emise de bănci au luat o foarte mare dezvoltare pe plan mondial, motiv pentru care a condus treptat la interbancarizare, adică unirea mai multor bănci care, împreună, emit astfel de instrumente de plată, valabile la oricare din aceste bănci și la toți aderenții acestora. Procesul de interbancarizare are consecințe favorabile sub aspectul scăderii cheltuielilor de exploatare ale băncilor, al confortului utilizatorilor care pot folosi larg cardurile la un număr mare de întreprinderi care le acceptă la plată, precum și asupra gradului de securitate.

Cardurile bancare pot fi: pentru retrageri de numerar, carduri naționale, carduri internaționale sau carduri internaționale de prestigiu.

Carduri pentru retrageri de numerar pot fi, la rândul lor, de două niveluri: carduri bancare la nivel zero, care dau dreptul la servicii oferite numai de instituțiile emitente (fără acorduri interbancare) și carduri bancare de nivel unu, care permit accesul la rețeaua interbancară.

Carduri naționale, denumite și carduri la nivel doi, sunt administrate prin acorduri interbancare și au dispoziții comune. Asemenea carduri permit utilizatorului retrageri de numerar prin distribuitoare aflate pe teritoriul național, precum și plăți către societăți comerciale. Contul posesorului se debitează, fie după fiecare operațiune, fie lunar sau la alte termene.

Rețeaua Visa funcționează non-stop, 24 de ore pe zi. Activitățile Visa sunt grupate pe cinci regiuni mondiale, România aflându-se în zona Europa centrală și Africa de Est. Sistemul Visa dispune de o rețea electronică tip video, care operează în întreaga lume, având puncte de legătură cu calculatoarele țărilor membre.

Sistemul Internațional Eurocard este o organizație internațională în care cooperează Franța, Germania, Anglia și SUA, asociat sistemului american Mastercard, motiv pentru acre este denumit Eurocard Mastercard Internațional .

Cardurile emise sunt acceptate în 170 de țări. În cadrul acestui sistem funcționează un centru de compensare (operațiuni zilnice de compensare) care transmite la centrele naționale soldurile nete compensate în moneda națională care, apoi, se operează pe plan național în conturile clienților, ale firmelor sau ale băncilor.

Ambele rețele oferă servicii și garanții comune, cardurile internaționale fiind mai avantajoase decât cele naționale. Visa oferă, în plus, atât debitări rapide, cât și debitări ulterioare. Rețeaua Eurocard Mastercard oferă însă și servicii de asistență medicală, precum și rezervări la mari hoteluri.

Dezvoltarea vertiginoasă a cardurilor are însă mari perspective, întrucât în prezent, pe plan mondial, tranzacțiile cu numerar reprezintă 95%.

Rețelele internaționale, ca și cele naționale, încearcă să lupte împotriva mentalității banilor lichizi și asta, în primul rând, prin calitatea serviciilor. Spre exemplu, timpul mediu de autorizare a plății la automatele Băncii Comerciale Române este de 7 secunde. Un om de afaceri aflate la București, cu cont la o bancă din Sidney, va realiza plata în 10 secunde, din momentul când se transmite informația către banca emitentă a cardului.

Sistemul Eurocheque Internațional, creat la Bruxelles în 1968, este o formă de cooperare care să înlocuiască numeroasele convenții bilaterale ale băncilor europene. Practic, este o companie privată la care participă bănci și alte instituții financiare din 19 țări. În anul 1992 are loc fuziunea dintre Eurocheque Internațional și Eurocard Internațional rezultând Europay care acoperă 71% din piața cardurilor de debit din Europa și 59% din piața cardurilor de debit și credit.

Europay a trecut la înnoirea tranzacțiilor cu plăți prin carduri, creând rețeaua EPS – Net, o rețea privată care echivalează informații despre tranzacțiile privitoare la cărțile de plată personale (Eurocard Mastercard) prin intermediul băncilor și altor instituții financiare. Europay, cu sediul la Waterloo (Belgia) dispune de 150 sisteme de procesare locale, denumite module Europaz, repartizate în 37 de țări.

Recent, Europay a dezvoltat serviciul Super – com, care este un sistem pentru gestionarea electronică de documente: scanează documentele referitoare la tranzacții și permite ca sistemul de rezolvare a solicitărilor deținătorilor de carduri să devină mai rapid și mai precis. Super – Com funcționează pe noua infrastructură EPS – Net, ceea ce este de natură să conducă la reducerea costurilor, în condițiile îmbunătățirii gradului de satisfacere a necesităților clienților.

CĂRȚI PRIVATE

Cărțile de plată private sunt emise de mari distribuitori (magazine) cunoscute de clientelă, care dețin un segment important al pieței, dar și de unități comerciale de talie mijlocie. Caracteristic acestori carduri este acceptarea lor la plată de către o singură firmă (emitent) sau de un grup de firme. Obiectivul principal urmărit de emitent este păstrarea și fidelitatea clientelei.

Cărțile private tind să fie la fel de practice ca și cărțile bancare pentru a seduce consumatorii și a convinge concurența. Prin intermediul lor se urmărește dinamizarea vânzărilor, stabilirea unor relații continue și directe cu clientela, promovarea unor servicii rapide, precum și stimularea cumpărărilor, prin utilizarea unor prețuri promoționale, prin acordarea de facilități de plată sau prin credit.

Prin intermediul cardurilor private plata se poate face, fie din disponibilitățile din conturi bancare ale clienților, prin debitare rapidă sau ulterioară, fie dintr-un credit acordat clientului sub forma unui plafon sau altă formă suplă de creditare. Cardurile emise de marile firme comerciale pot fi utilizate chiar și pentru retrageri de numerar, ceea ce reprezintă un alt avantaj utilizatorilor. De asemenea, prin intermediul acestori carduri pot fi achitate primele de asigurare pentru bunuri, asigurări auto, servicii personalizate sau se pot acorda reduceri, remize de fidelitate etc.

CĂRȚI DE CREDIT EMISE DE ALTE INSTITUȚII

În afara băncilor și a firmelor private, cărți de plată mai pot emite diverse instituții internaționale specializate, companii de transport și telecomunicații, copmanii de închiriere auto, cluburi etc.

Cardurile de acest tip sunt diferite ca obiective, întrebuințări și cost. Prezentăm, în continuare, câteva tipuri de cărți de plată emise de alte instituții.

Cărțile de plată sau de credit de largă acceptabilitate se caracterizează prin faptul că pot fi asimilate cărților bancare. Ele oferă o gamă largă de servicii, un tratament privilegiat utilizatorului, conferindu-I un anumit prestigiu, un semn de distincție socială, primiri privilegiate etc.

În afara funcției de mijloc de plată, cardurile de largă acceptabilitate se mai folosesc pentru retragere de numerar, fiind agreate de toate băncile, pentru asigurarea gratuită și automată a călătoriilor, pentru asigurări medicale, rezervări hoteliere etc.

Cărțile de plată selective oferă posibilități de plată pe lângă un număr redus de puncte de vânzare.

Cărțile de abonament au o utilizare specifică și o clientelă redusă. Se emit de companii de transport rutier, aerian etc. și conferă anumite gratuități, reduceri sau priorități.

Cărțile de identificare sunt emise de firme care au ca obiect al activității închirieri auto, agenții de turism, hoteluri, cluburi sau organizații profesionale și permit plata serviciilor oferite utilizatorilor.

UTILIZAREA CĂRȚILOR DE CREDIT PRIN INTERNET

Internet, ca formă de comunicare diversă între persoane fizice, întreprinderi sau instituții aflate în locuri diferite, nu se rezumă doar la un schimb de mesaje, ci reprezintă, realmente, o cale de promovare a comerțului electronic, marketingului interactiv, tranzacțiilor bancare, bursiere etc.

Asistăm în ultimii ani, la o dezvoltare extraordinară a utilizării rețelei internet pentru furnizorii de mărfuri, servicii sau informații. Cea mai mare parte a rețelei însă, vizează sfera comercială, atât în sensul tranzacțiilor de vânzare cât și în activitatea de marketing on – line, prezentarea produselor de către clienți, date statistice despre clienți, inclusiv despre efectuarea plăților în sistemul electronic al cărților de credit capătă o amploare tot mai mare.

Cărțile de credit reprezintă unul dintre cele mai utilizate produse bancare pentru tranzacțiile prin Internet, punând la dispoziția utilizatorilor posibilitatea vizualizării extraselor de cont, informații cu privire la cel mai avantajos mod de fructificare a economiilor sau oferind diverse alte servicii.

Avantajele comunicării cu banca prin intermediul Internet – ului sunt evidente atât pentru bancă, cât și pentru clienții săi. Tranzacțiile prin Internet oferă avantajul rapidității și securității transferurilor bănești, un cost scăzut, accesibilitatea și posibilitatea comparației între mai multe oferte în același domeniu precum și un confort sporit utilizatorilor.

III.6. CAPACITATEA DE PLATĂ A AGENȚILOR ECONOMICI

Capacitatea de plată exprimă posibilitățile unităților economice de a face față plăților scadente față de furnizori, personalul angajat, bănci, bugetul statului, bugetul asigurărilor sociale etc.

Capacitatea de plată se referă la raportul dintre o anumită parte a activelor (active lichide sau lichidități primare) și obligațiile de plată scadente. Prin urmare, capacitatea de plată nu vizează nici toate activele, nici toate pasivele întreprinderii, ci numai activele lichide și pasivele exigibile.

Capacitatea de plată este, practic, o formă specifică a echilibrului valoric în cadrul autogestiunii economico – financiare. Ea exprimă o stare de proporționalitate între procesele material și cele bănești și presupune concordanța dintre mijloacele bănești libere pentru cumpărări de mărfuri și servicii, pe de o parte, și obligațiile de plată rezltate din achiziții de mărfuri, servicii etc, pe de altă parte.

În accepțiunea generală capacitatea de plată este o stare de concordanță (echilibru) între cererea și oferta emanate de la întreprindere. Din punct de vedere static capacitatea de plată este dată de echilibrul dintre mijloacele de plată disponibile la un moment dat și obligațiile de plată exigibile la aceeași dată; sub aspect dinamic, capacitatea de plată disponibile la un moment dat și obligațiile de plată disponibile la un moment dat și obligațiile de plată exigibile la aceeași dată; sub aspect dinamic, capacitatea de plată este dată de echilibrul dintre fluxurile monetare pozitive și negative, adică dintre încasări și plăți.

Capacitatea de plată este un rezultat al unei activități bune desfășurate de întreprindere pe linia aprovizionării raționale cu mărfuri, materii prime etc., pe linia producției și desfacerii, angajării unui personal calificat, a încasării creanțelor și evitării imobilizărilor. Capacitatea de plată este corespunzătoare atunci când disponibilitățile bănești proprii și împrumutate acoperă plățile exigibile. Ea se obține pe baza corelării termenelor de plată cu termenele de realizare a mărfurilor, de încasare a debitelor și altor creanțe.

Capacitatea de plată este, în final, expresia vitalității unei firme, expresia cea mai semnificativă cea mai vizibilă. Fiecare unitate economică trebuie să-și dimensioneze pretențiile, la resursele bănești, materiale și umane de care dispune, adică în funcție de posibilitatea asigurării echilibrului bănesc pentru stingerea obligațiilor față de terți. În economia de piață cine nu plătește nu trăiește. Falimentul reprezintă un act de igienă economică; el elimină din competiție pe cei neeficienți, neviabili, neutili, răsfrângându-se favorabil asupra celorlalți agenți economici. În sensul micșorării riscului pentru aceștia.

Falimentul este expresia incapacității și imposturii celor ce-și arogă calitatea de agent economic. Piața elimină pe cei inapți, consolidând, astfel, relațiile economice dintre cei apți.

COMPORTAMENTE OBLIGATORII PENTRU MENȚINEREA CAPACITĂȚII DE PLATĂ

În vederea menținerii capacității de plată unitățile economice trebuie să procedeze la angajarea de comenzi de mărfuri sau servicii numai pe măsura posibilităților de plată de care dispun. Pentru evitarea efectelor unor conjuncturi nefavorabile este necesară menținerea lichidă sau ușor lichidă a unei părți a activelor, în funcție de pretențiile posibile ale furnizorilor, creditorilor, etc.

Concomitent, asigurarea unor resurse atrase care să acopere, pe cât posibil, livrările proprii neâncasate (soldul contului clienților mai mic sau egal cu soldul contului furnizori) nu poate fi decât benefică. Un rol însemnat pe linia unei capacități de plată permanente îl are corelarea termenelor de plată cu cele de încasare, care să conducă la o trezorerie pozitivă.

În ultima instanță însă, factorul cel mai important pentru menținerea capacității de plată îl constituie dezvoltarea unei activități eficiente, urmărirea și realizarea unei rate a rentabilității superioare ratei dobânzii de pe piața financiară, dobândirea unor piețe de aprovizionare convenabile și a unor debușee de desfacere constante, practicarea unor prețuri competitive, preocuparea pentru modernizarea procesului economic și de introducere a unor produse noi, preocuparea pentru creșterea economică.

Între capacitatea de plată și echilibrul financiar al unităților economice există o strânsă legătură. Echilibrul financiar, exprimat prin bugetul de venituri și cheltuieli, constituie o premisă a capacității de plată, dar nu implică automat capacitatea de plată întrcât aceasta din urmă poate fi influențată de unii factori specifici, precum regimul plăților, gradul de acumulare pentru autofinanțare, stabilirea prețurilor și a puterii de cumpărare a monedei.

În sens invers, capacitatea de plată este o componentă a echilibrului financiar, întrucât capacitatea de plată presupune existența mijloacelor bănești necesare pentru desfășurarea fluxurilor financiare pozitive și negative prevăzute în balanța de venituri și cheltuieli, care concură la starea de echilibru.

III.7. LICHIDITATEA FINANCIARĂ

A AGENȚILOR ECONOMICI

Lichiditatea financiară reprezintă capacitatea întreprinderilor de a transforma în bani activele de care dispun, respectiv posibilitatea de a mobiliza activele prin transformarea lor în bani, în scopul asigurării unui circuit normal al fondurilor și realizarea unei activități eficiente.

Lichiditatea este o caracteristică a activelor nemonetare de a se transforma în bani, prin vânzare. Ea are un caracter mai general și privește mărimea și structura activelor mobilizate, mai greu sau mai ușor.

Într-o abordare de ansamblu lichiditatea financiară poate fi comensurată indirect, prin unii indicatori, cum ar fi: mărimea pieței – direct proporțional, în sensul că o piață mare are o influență favorabilă asupra lichidității; termenul de mobilizare – invers proporțional, întrucât cu cât termenul este mai lung, lichiditatea este mai mică; modul în care circulă activele – prin vânzare/ cumpărare, prin gir, prin cesiune etc.

Din acest punct de vedere putem întâlni trei grade de lichiditate:

lichiditatea primară sau perfectă, formate din active sub forma mijloacelor bănești în cont, în casă, plafoanele de credit disponibile;

lichiditatea secundară, formată din stocuri de mărfuri vandabile, produse cu desfacere asigurată, creanțe ușor mobilizate;

lichiditatea terțiară, constituită pe seama producției neterminate, a stocurilor peste necesar ce pot fi valorificate, creanțe cu scadențe îndepărtate, stocuri de mărfuri greu vandabile, mărfuri refuzate de clienți ca urmare a calității necorespunzătoare etc. Mijloacele fixe n-au nici un grad de lichiditate, ele nefiind destinate vânzării.

În principiu, lichiditatea financiară este cu atât mai bună cu cât lichiditatea primară este mai bună, însă nu totdeauna lichiditatea primară foarte mare reprezintă un avantaj pentru întreprindere. Întreprinderea n-are interesul să-și mențină toate activele sale sub forma banilor în casă sau în cont, întrucât această situație nu-i poate aduce o rentabilitate corespunzătoare. Dimpotrivă, important este ca cea mai mare parte a activelor să aibă lichiditate secundară, respectiv mărfuri și produse ce pot fi vândute, pentru ca prin preț să obțină beneficiul optim.

Un grad de lichiditate medie poate fi exprimat sub forma raportului dintre lichiditățile primare și total active bănești (capital bănesc) din întreprindere. Raportul poate căpăta valori care să oscileze între zero și unu: are valoarea zero, când toate activele sunt capital bănesc și valoare unu, când toate activele sunt bani lichizi.

Testarea gradului de lichiditate financiară a nuni agent economic se efectuează, în principal, de către bănci atunci când se decide asupra creditelor ce pot fi acordate acestuia.

Analiza stării de lichiditate a unui agent economic se poate efectua prin studiul detaliat al unor indicatori care marchează gradul de lichiditate a activelor sau gradul de exigibilitate a datoriilor din pasiv.

METODA COEFICIENȚILOR ÎN ANALIZA LICHIDITĂȚII FINANCIARE

Coeficienții de de structură: fondul de rulment;

lichiditate coeficienți de lichiditate pe termen

financiară scurt

coeficienți de îndatorare;

de gestiune: viteza de rotația în zile;

viteza de rotație în număr de circuite.

COEFICIENȚI DE STRUCTURĂ

Coeficienții de structură caracterizează situația economico – financiară a societăților comerciale pe baza datelor bilanțiere.

Fondul de rulment se mai numește și coeficientul de finanțare a imobilizărilor și exprimă gradul de lichiditate financiară a unei firme.

Ca parte a capitalului permanent, fondul de rulment este destinat finanțării activelor circulante întrucât, cantitativ, este partea care depășește nevoile de finanțare ale activelor imobilizate.

Cu cât fondul de rulment este mai mare, cu atât crește gradul de lichiditate financiară, de aceea el este un indicator sintetic de analiză a lichidității exprimând regula finanțării minime.

Fondul de rulment ca mărime absolută, dimensionat după formula de mai sus, nu are o expresivitate economică satisfăcătoare întrucât nu arată gradul de acoperire a activelor circulante. De aceea, pe lângă dimensionarea în mărime absolută se folosește, cu rezultate bune, și metoda coeficienților, raportând capitalul permanent la activele imobilizate.

Fondul de rulment, ca indicator de echilibru financiar, se mai numește indicatorul de finanțare a imobilizărilor sau indicatorii imobilizării capitalurilor și face legătura între conturile de activ și cele de pasiv, creând posibilitatea de analiză a exigibilității pasivului în raport cu lichiditatea activelor și permițând aprecieri privind a doua regulă a echilibrului financiar conform căreia imobilizările trebuie să fie finanțate din capital permanent.

Dacă rezultatul raportului este mai mare decât unu, rezultă un fond de rulment net pozitiv, care reprezintă un semn favorabil asupra echilibrului financiar al întreprinderii, în sensul că este pregătită să facă față oricăror exigențe ale datoriilor pe termen scurt. Dacă rezultatul raportului este egal cu unu, rezultă un fond de rulment net neutru, adică întreprinderea nu dispune de fond de rulment, deși momentan situația economico – financiară este echilibrată. Dacă rezultatul raportului este mai mic decât unu, rezultă un fond de rulment net negativ, care desemnează dificultăți previzibile sub aspectul lichidității și echilibrului financiar.

Coeficientul de lichiditate pe termen scurt se poate calcula în trei variante, fiecare având un anumit grad de expresivitate economică:

(1) Indicatorul de lichiditate = Active circulante (Ac)

generală Datorii pe termen scurt (Rt)

Acest indicator permite a se verifica dacă capitalului utilizat pentru finanțarea unei valori din activ va rămâne la dispoziția întreprinderii pe o perioadă cel puțin egală cu durata acestui activ, supunându-se astfel regulii tradiționale a echilibrului financiar minim. Disponibilitățile întreprinderii care permit rambursarea datoriilor pe termen scurt sunt reprezentate de mărimea activelor circulante.

Dar nu toate activele circulante de la numărătorul fracției pot fi suficient de lichide în sensul, spre exemplu, că unele stocuri pot fi nevandabile sau greu vandabile, ceea ce ar face ca indicatorul de lichiditate generală să nu mai fie expresiv din punct de vedere economic. De aceea, prin eliminarea valorii stocurilor de la numărător (incerte sub aspectul lichidității lor) se obține un nou indicator:

(2) Indicatorul de lichiditate =Active circulante- stocuri= Creanțe + Disponibilități

redusă Datorii pe termen scurt Pasivul pe termen scurt

Așadar, indicatorul de lichiditate redusă, denumit și indicator de trezorerie, exprimă lichiditatea financiară a întreprinderii excluzând din calcul valoarea stocurilor considerându-se că cel puțin o parte din stocuri, care corespunde valorii minime a stocului indispensabil activității normale, reprezintă o veritabilă imobilizare, pentru că ele se pot dovedi insuficient de lichide în caz de nevoi urgente.

Nici indicatorul lichiditate redusă nu are însă o expresivitate economică absolută, întrucât unele creanțe rămase la numărător pot fi la fel de greu lichide ca și stocurile, motiv pentru care se poate calcula un alt indicator care să înlăture inconvenientul semnalat și să dea o imagine mai precisă asupra lichidității pe termen scurt.

(3) Indicatorul de lichiditate = Disponibilități bănești

imediată Datorii pe termen scurt

Coeficienții de îndatorare. În analiza lichidității financiare trebuie făcută distincția dintre gradul de îndatorare, care reprezintă credite utilizate, pentru care trebuie procurate lichidități de rambursare în funcție de scadențe, și capacitatea de îndatorare nesaturară sau linii de credite deschise, care reprezintă credite neconsumate, dar la care întreprinderea are acces. Gradul de îndatorare micșorează lichiditatea financiară, în timp ce liniile de credit deschise (plafoane aprobate) măresc lichiditatea financiară.

Comensurarea gradului de îndatorare este necesară pentru a trage concluzii cu privire la starea lichidității financiare și poate fi realizată prin intermediul unor indicatori după cum urmează:

Coeficientul îndatorării = Datorii totale sau Datorii totale

Globale (CIG) Pasiv total Capital propriu

Coeficientul îndatorării = Datorii la termen sau Datorii la termen

La termen (CIT) Capital permanent Capital propriu

Coeficientul îndatorării = Datorii termen scurt sau Datorii termen scurt

pe termen scurt Pasiv total Datorii totale

Coeficientul capacității = Datorii la termen

de rambursare Capacitatea de autofinanțare

Costul = Cheltuieli financiare sau Cheltuieli financiare

Îndatorării Datorii totale Cifra de afaceri

sau Cheltuieli financiare

Rezultate financiare

Indicatorii de îndatorare sunt utilizați pentru a analiza contribuția diferitelor surse împrumutate la finanțarea întreprinderii. Putem adăuga, totuși că forma a doua de exprimare a respectivilor indicatori ne oferă și informații complementare îndatorării, astfel:

– Datorii totale este un indicator de solvabilitate

Capital propriu

– Datorii la termen este un indicator de autonomie financiară

Capital propriu

Indicatorii de solvabilitate și de autonomie financiară reflectă ponderea împrumuturilor în raport cu capitalul propriu. Cu cât indicatorii au valori mai mici, cu atât mai mult întreprinderea este în măsură să surmoneze dificultățile ce ar putea proveni de la o lipsă de încredere a creditorilor, care i-ar face mai exigenți cu scadențele.

COEFICIENȚI DE GESTIUNE

Sub aspectul lichidității financiare trebuie amintit, totuși că o viteză de rotație optimă a activelor circulante presupune posibilități reale de transformare a acestora în bani, de creștere a coeficientului de lichiditate. Există, deci, un raport direct proporțional între viteza de rotație și lichiditatea financiară a întreprinderii; pentru a obține lichiditatea financiară dorită, întreprinderile trebuie să se preocupe și de creșterea vitezei de rotație a activelor circulante.

LICHIDITATEA PATRIMONIALĂ

Băncile comerciale analizează starea de lichiditate a întreprinderilor solicitatoare de credit, pe baza indicatorului „lichiditatea patrimonială” și care se calculează astfel:

în care:

LP = lichiditate patrimonială;

D = disponibilități în casă, în cont, plafoane de credit aprobate;

S = sume de încasat din vânzări de mărfuri, prestări servicii, clienți, debitori, etc

T = titluri de credit negociabile: acțiuni, obligațiuni, efecte comerciale;

A = elemente de activ: stocuri (mai puțin cele degradate), clienți (maipuțin cei neîncasați la termen);

C = credite și alte datorii.

Se apreciază că o lichiditate patrimonială este bună atunci când valoarea indicatorului este mai mare sau cel puțin egală cu 100%, în timp ce o lichiditate sub 100% se consideră a fi necorespunzătoare.

Lichiditatea financiară este un indicator ce caracterizează calitatea activității economico-financiare și menținerea echilibrului financiar. Gradul de lichiditate scade când mijloacele bănești sunt avansate în elemente de active circulante cu o rotație încetinită sau întreruptă (mărfuri greu vandabile, clienți neîncasați la timp etc. ). Lichiditatea corespunzătoare reflectă, deci, un mod de gestionare corespunzător al fondurilor bănești și materiale de care dispune agentul economic.

Lichiditatea financiară influențează echilibrul financiar. Orice depreciere a lichidității față de prevederi influențează asupra echilibrului dintre nevoi și resurse. De aici, necesitatea de a acționa permanent pe linia menținerii unui nivel optim al lichidității, ceea ce este realizabil, asigurând permanent o structură corespunzătoare a activelor, care să nu ridice probleme la vânzarea lor într-un termen cât mai scurt.

CORELAȚIA DINTRE LICHIDITATEA FINANCIARĂ ȘI CAPACITATEA DE PLATĂ

Capacitatea de plată nu poate fi confundată cu lichiditatea financiară. În termenii în care au fost definiți, în prezentarea anterioară, rezultă cu claritate că lichiditatea financiară constituie un factor determinat pentru asigurarea și menținerea capacității de plată. Pe seama lichidităților se obține cea mai mare parte a mijloacelor bănești necesare efectuării plăților.

Capacitatea de plată nu poate exista fără mijloace bănești lichide cu care să fie achitați furnizorii sau creditorii. O lichiditate precară influențează negativ capacitatea de plată în sensul că unitățile economice nu mai pot obține mijloace bănești prin valorificarea activelor nemonetare, în cuantum necesar pentru efectuarea plăților.

Lipsa lichidității financiare se manifestă prin plăți restante, nerambursarea la timp a creditelor, neachitarea obligațiilor față de bugetul statului etc.

III.8. SOLVABILITATEA ȘI BONITATEA

AGENȚILOR ECONOMICI

Prin solvabilitate se înțelege capacitatea unei întreprinderi de a-și achita toate obligațiile asumate față de terți, atât cele cu scadențe apropiate, cât și cele cu scadențe îndepărtate.

O întreprindere este solvabilă când suma activelor sale investite în mijloace fixe și active circulante este mai mare sau cel puțin egală cu totalul pasivelor exigibile. Sub acest aspect, o întreprindere poate fi solvabilă chiar dacă, la un moment dat, nu are capacitatea de plată și nu dispune de lichiditate financiară. Lipsa capacității de plată și a lichidității financiare pot fi temporare dacă unitatea economică este solvabilă.

Starea de solvabilitate se asigură numai prin realizarea unei activități eficiente. Pierderile din patrimoniu ca urmare a unei activități ineficiente, aduc după sine, mai curând sau mai târziu, starea de insolvabilitate ca termen limită de funcționare a unei întreprinderi.

La nivelul agenților economici solvabilitatea patrimonială se poate determina prin raportul:

Capital propriu x 100

Total pasiv

fiind apreciată pozitiv când indicatorul se aproprie de 100%, limita minimă fiind 50%.

Bonitatea este o caracteristică mai cuprinzătoare, întrucât presupune existența simultană atât a capacității de plată, cât și a lichidității financiare și a solvabilității. Bonitatea unei firme se apreciază pe baza datelor din evidența contabilă, dar și a indicatorilor care exprimă calitatea activității și comportamentului general comercial al firmei respective.

Bonitatea presupune rentabilitate, receptivitate, promptitudine și solicitudine în îndeplinirea oricăror obligații asumate față de terți, nu numai a celor bănești. O intreprindere cu bonitate cunoscută și recunoscută poate constitui un partener de afaceri serios, în care se poate avea încredere.

CAPITOLUL IV

STUDIU DE CAZ – S.C. FELVAS CONS S.A.

IV.1. PREZENTAREA S.C. FELVAS CONS S.A

S.C.FELVAS CONS S.A. PLOIESTI, a fost infiintata in anul 1991 si este implicata in procesul de realizare a constructiilor, cu scopul declarat de a satisface pe deplin cerintele clientilor, singura modalitate de a ne mentine pe piata si de a promova si dezvolta o cota ridicata si de increderea partenerilor.

Acest deziderat a fost urmarit inca de la infiintarea firmei, prin intocmirea si aplicarea tehnicilor si metodelor ce tin de conducerea si asigurarea calitatii.

Rand pe rand au fost parcurse etapele prefigurate prin seria de standarde internationale ISO 9001 privind conducerea si asigurarea calitatii. In spiritul acestor reglementari, tendinta este de a imbunatatii functionarea sistemului de management al calitatii :

-concentrarea pe client;

-leadership;

-implicarea personalului;

-abordarea bazata pe proces;

-abordarea managementului ca sistem;

-imbunatatirea continua;

-abordarea bazata pe fapte in luarea deciziilor;

-relatii reciproc avantajoase cu furnizorii.

Avand in vedere faptul ca domeniul de activitate al firmei este legat de proiectarea si realizarea constructiilor, domeniu reglementat, un alt obiectiv al firmei este respectarea legislatiei in domeniu, a normativelor si standardelor legale de indeplinirea exigentelor impuse constructiilor, conform Directiei Uniunii Europene 89/106/CEE referitoare la produse pentru constructii:

-rezistenta mecanica si stabilitate;

-securitate in caz de incendiu;

-igiena, sanatate si mediu inconjurator;

-securitate in exploatare;

-protectie impotriva zgomotului;

-economia de energie si izolare termica

Dintre lucrarile executate, finalizate in perioada 1993-2002 mentionam:

UNIVERSITATEA PLOIESTI-Rectorat,corp A,corp F+G

– ADMINISTRATIA NATIONALA A DRUMURILOR Bucuresti

S.E.C.O.L. Romania

VAMA-PLOIESTI,cladire si utilitati

LISA DRAXLMAIER-PLOIESTI

Fabrica de mezeluri SALAMANDRA,oras Baicoi

Lucrari constructii la diferite consilii locale din comunele judetului Prahova

Indeplinirea cerintelor reglementate din legislatia romana este prioritara si constituie o obligatie pentru tot personalul de executie al firmei.

Prin documentarea si mentinerea sistemului de management al calitatii se obtine:

-ordonarea activitatilor firmei in scopul demonstrarii capabilitatii privind indeplinirea cerintelor clientului (exprimate) si cele reglementate(implicite).

-posibilitatea mentinerii certificarii sistemului de management al calitatii de catre un organism de certificare acreditat, care sa confere incredere in respectarea cerintelor standardului.

-posibilitatea imbunatatirii functionarii sistemului de management al calitatii prin efectuarea de evaluari (audituri) si aplicarea de actiuni preventive si corective ca rezultat al acestor activitati.

-satisfacerea cerintelor personalului pentru cresterea eficientei proceselor ce se desfasoara in cadrul organizatiei.

IV.2. DOCUMENTAȚIE PRIVIND ACORDAREA UNEI LINII DE CREDIT LA S.C. FELVAS CONS S.A

LISTA DOCUMENTELOR SOLICITATE

Lista documentelor suplimentare necesare dupa caz in analiza unor categorii de credite :

1.Pentru credite de export:

Contracte ferme si /sau comenzi confirmate pentru productia de export , care fac obiectul crteditelor pentru export , din care sda reiasa cantitatea si felul marfii , graficul de livrare , conditiile si termenele de plata , pretul marfii in valuta , la valoare CIF sau FOB , incheiate cu :

parteneri externi;

parteneri interni , in cazul unor subansamble sau elemante componente pentru export;

patreneri interni , in cazul in care exportul se face prin intermediari , pe baza de contract de comision ( firme de import – export).

Fundamentarea cheltuielilor de productie aferente productiei destinate exportului , conform contractelor de export pentru care se solicita finantarea.

2.Pentru creditele de investitii in active imobilizate

Pentru investitii complexe se prezinta studiul de fezabilitate al proiectului de investitii inclusiv proiectul tehnic , elaborat de o firma specializata /banca;

Pentru proiectele de complexitate redusa (inlocuirea unor utilaje , modernizarea spatiilor de productie , administrative , achizitia de utilaje independente , autovehicule, etc) se prezinta planul de afaceri , iar pentru dotari , memoriu justificativ;

Avize , acorduri de principiu pentru utilitati si protectia mediului inconjurator prevazute de lege , autorizatia de constructie pentru investitiile ce urmeaza a se realiza , dupa caz.

CERERE DE CREDIT

Clientul S.C.FELVAS CONS S.A. PLOIESTI

Către BRD – GSG Ploiesti

CERERE DE CREDIT PENTRU – INVESTIȚII

– PRODUCȚIE

– ALTE ANGAJAMENTE

Nr. 1343

Denumirea societății solicitante…S.C.FELVAS CONS S.A. PLOIESTI

Adresa societății Str. N.Voda Nr52

Telefon și fax…210000 Fax 212000 Nr. cod fiscalR 121111

Nr. înregistrare la Oficiul Registrului ComerțuluiJ 01/11/1991

Obiectul principal de activitate : Constructii civile si industriale

Natura creditului : Linie de credit

Valoarea creditului solicitat : 1 mld.

Durata de creditare solicitat\ 6 luni

Perioada de gra]ie solicitat\ – (*)

Garanții propuse pentru creditul/ angajamentul solicitat imobiliare.

Ne angajăm și punem la dispoziția băncii toate documentele solicitate de bancă , precum și orice alte date suplimentare.

Declarăm pe propria răspundere că facem/ nu facem parte din grupul de firme

Declarăm pe propria răspundere că toate datele din prezenta cerere și din documentele anexate sunt reale și corespund cu cele din evidențele noastre.

D.G.

*) Pentru creditele de investiii

Anexa 1

SITUATIA CONTURILOR DESCHISE LA ALTE BANCI

Tabelul 1. Conturi deschise de S.C. Felvas Cons S.A la alte bănci.

Anexa 2

SITUATIA ANGAJAMENTELOR LA ALTE BANCI

Tabelul 2. Situație angajamentelor – S.C. Felvas Cons S.A la alte bănci.

Director (Administrator),

Anexa 3

BUGETUL DE VENITURI ȘI CHELTUIELI LA S.C. FELVAS CONS

S.A PE ANUL 2005

Tabelul 3. Bugetul de venituri și cheltuieli

Anexa 4

SITUAȚIA STOCURILOR PE VECHIME LA S.C. FELVAS CONS S.A

Anexa 5

SITUAȚIA CLIENȚILOR PE VECHIME LA S.C. FELVAS CONS S.A LA 30.12.2005

Anexa 6

SITUAȚIA FURNIZORILOR PE VECHIME

EXISTENTI IN SOLD LA DATA DE 31.12.2005

Anexa 7

SITUAȚIA DATORIILOR LA BUGETUL STATULUI, ASIGURĂRILE SOCIALE ȘI ALTE FONDURI SPECIALE existente in sold la 30.11.2005

Anexa 8

SITUAȚIA REALIZĂRII NUMĂRULUI

MEDIU DE PERSONAL LA S.C. FELVAS CONS S.A

Tabel 8. Situatia numarului mediu de personal

DIRECTOR (ADMINISTRATOR), INTOCMIT,

Anexa 9

SITUATIA CONTRACTELOR DE LUCRĂRI PE ANII 2005-2006

Tabelul .9 Situația contractelor de desfacere pe anii 2005-2006

Director (Administrator),

Intocmit

Anexa 10

PROIECȚIA FLUXULUI DE NUMERAR

LA S.C. FELVAS CONS S.A

Tabelul .10 Proiectia fluxului de numerar

Director (Administrator),

Intocmit

POLITICA DE ÎNDATORARE ȘI RATA RENTABILITĂȚII

LA S.C. FELVAS CONS S.A

S.C. FELVAS CONS S.A, S.C. ALFA S.A și S.C. BETA S.A, care lucrează cu același volum al capitalului, dar cu structuri financiare diferite:

Capital 1000………..Capital propriu 1000…..r = 12%

Capital 1000

75% Capital propriu……r = 12%

25% Credite……………i = 6%

Capital 1000

75% Capital propriu………..r = 12%

25% Credite………………..i = 15%

Pentru aceste trei societăți comerciale, r, și Rf se prezintă in felul următor:

r = B+iD = B = 1000 x12% =12%

A A 1000

Rentabilitatea economică este egală cu rentabilitatea financiară, iar efectul de îndatorare este egal cu zero.

b) r = B = 750 x 12% = 12%

A 750

Rf = r + D (r-i) = 12 + 250 x (12-6) = 14%

C 750

Rentabilitatea financiara este mai mare decât rentabilitatea economică, efectul de îndatorare fiind egal cu + 2%.

c) r = B = 750 x 12% = 12%

A 750

Rf = r + D (r-i) = 12 + 250 x (12-15) = 11%

C 750

Rentabilitatea financiara este mai mica decât rentabilitatea economică, efectul de îndatorare fiind egal cu –1%.

DEPOZITE ÎN CONTURI BANCARE LA S.C. FELVAS CONS S.A

La S.C. FELVAS CONS S.A într-un cont deschis la bancă s-au făcut următoarele operațiuni:

12 II – depunere ……..25000

16 III – depunere………5000

21 IV – retragere………7000

V – retragere………2000

Se aplică o rată a dobânzii reciproce de 8,5%, iar termenul de calculare a dobânzilor este sfârșitul anului.

Pentru calcularea sumei dobânzii se procedează în felul următor:

Calcularea numărului de chenzine (Nq) pentru fiecare operațiune:

Nq1 = 2(13-2) – 1 = 21

Nq2 = 2(13-3) – 2 = 18

Nq3 = 2(13-4) – 1 = 17

Nq4 = 2(13-5) – 0 = 16

Calcularea volumului dobânzilor bonificate și a celor percepute :

ΔDI = 25000 x 8,5 x 21 = 1859,37 (+)

100 x 24

ΔD2 = 5000 x 8,5 x 18 = 318,75 (+)

100 x 24

ΔD3 = 7000 x 8,5 x 16 = 421,75 (-)

100 x 24

ΔD4 = 2000 x 8,5 x 16 = 113,33 (-)

100 x 24

D = 1859,37 + 138,75 – 421,75 –113,33 =

Sistemul de calculare a dobânzilor aplicat de instituțiile financiare, la care factorul timp se consideră în funcție de numărul chenzinelor creează un oarecare avantaj bănesc instituțiilor respective; comparativ cu calcularea dobânzilor, în funcție de numărul de zile, la fiecare depunere se bonifică un volum mai mic de dobândă , la fiecare retragere se percepe un volum ceva mai mare de dobândă.

Dacă suma dobânzii s-ar fi calculat în funcție de numărul de zile, rezultatele ar fi fost următoarele:

ΔDI = 25000 x 8,5 x 319 = 1882,98 (+)

100 x 360

ΔD2 = 5000 x 8,5 x 285 = 336,45 (+)

100 x 360

ΔD3 = 7000 x 8,5 x 250 = 413,19 (-)

100 x 360

ΔD4 = 2000 x 8,5 x 235 = 110,02 (-)

100 x 360

D = 882,98 +336,45-413,19 – 110,02 =

Diferența de dobândă în favoarea băncii, ca urmare a aplicării sistemului de calcul în funcție de Nq, este de 52.88 (1696,22 – 1643,34). Prezentată desfășurat, calculația dobânzilor și diferențelor de dobândă în favoarea băncii arată în felul următor:

Calculatia dobanzilor si diferentelor de dobanda

Tabel 11. Calculatia dobanzilor si diferentelor de dobanda

Plusul de dobândă în favoarea băncii, obținut la depunerile în conturi bancare, vine să compenseze inexistența zilelor de bancă, care conferă avantaj băncii la toate celelalte tipuri de operațiuni în conturi.

CREDITUL CLIENT CA ELEMENT DE GESTIUNE LA S.C. FELVAS CONS S.A

Să presupunem, spre exemplu, că S.C. FELVAS CONS S.A prezintă următoarele caracteristici financiare:

– rentabilitatea obținută în activitatea de producție 21,16%

– rentabilitatea obținută în activitatea de servicii 25,50%

costul capitalului permanent investit în fond

de rulment din care se acordă credit – client

(cost mediu ponderat) 24,40%

În aceste condiții societatea comercială respectivă are posibilitatea creșterii cifrei de afaceri cu 50000, cu condiția extinderii creditului – client de la 60 de zile, la 90 de zile, fapt ce ar putea duce la următoarele rezultate:

Rezultate obtinute in situatia extinderii creditului

Tabel 12. Rezultate obtinute in situatia extinderii creditului

Beneficiul suplimentar ca urmare a extinderii creditului – client de la 60 zile, la 90 de zile (72500 – 55000)………………………….17500

Totalul creditului – client în condițiile termenului de 60 de zile este de 83333

500000_x_60 = 83333

360

5500000 x 90 = 137500

360

Totalul creditului-client în condițiile termenului de 90 de zile este de 137500

Beneficiul suplimentar obținut

Rata rentabilității investirii = ca urmare a extinderii creditului-client x 100

Suplimentare în credit-client Creșterea volumului creditului client

R = 17500 x 100 = 32,30%

137500 – 83333

Comparând rentabilitatea investirii în credit-client (32,30% ) cu rentabilitatea ce se poate obține în alte investiri (producție 24,16%) , servicii (25,50%) sau cu costul capitalului permanent cu care a crescut fondul de rulment (22,40%) rezultă eficacitatea investirii în credit-client.

GESTIUNEA CREDITULUI-FURNIZOR LA S.C. FELVAS CONS S.A

S.C. FELVAS CONS S.A realizează cumpărări lunare de 25000 lei, cu un termen de 3 luni. Furnizorul propune clientului, la începutul anului, să suspende creditul-furnizor, acordând în schimb o bonificație de 5% din valoarea facturilor.

Clientul are posibilitatea obținerii unui credit bancar pe termen scurt cu dobânda de 15% pentru a putea plăti imediat furnizorului. Perioada de contract durează 4 ani. Impozitul pe profit este de 38%.

Pentru a lua decizia de finanțare (credit comercial sau împrumut bancar plus bonificații) vom estima mai întâi fluxurile financiare generate de cele două politici de finanțare apoi, prin actualizare, vom determina valoarea actuarială netă (VAN).

Tabloul fluxurilor financiare lunare pentru perioada celor 4 ani de contract se prezintă astfel:

Tabloul fluxurilor financiare lunare pentru 4 ani de contract

Tabelul 13. Tabloul fluxurilor financiare lunare pentru perioada celor 4 ani de contract

Coloana 2. Dacă clientul decide asupra unei politici de credit-furnizor el va plăti lunar, cu regularitate, aceeași sumă de 25000 care reprezintă valoarea facturilor, urmând să continue plățile lunare și după expirarea contractului (lunile 49,50 și 51) pentru onorarea obligațiilor scadente, provenite din ultima parte a perioadei contractelor.

Coloana 3. Dacă clientul optează pentru finanțarea prin credit bancar și bonificație, în prima lună va trebui să plătească 25000 reprezentând cumpărările din luna N-3, plus cumpărările lunii în curs diminuate cu bonificația de 5%.

25000 + 25000 x 0,95% = 25000 + 23750 = 48750

Aceeași sumă de 48750 va trebui s-o plătească și în cursul lunilor 2 și 3. Începând cu luna a 4-a și până în luna a 48-a va plăti lunar doar aprovizionările curente diminuate cu

bonificația, adică: 25000 x 0,95 = 23750. Aceste fluxuri negative încetează o dată cu expirarea contractului, adică la sfârșitul lunii a 48-a.

Coloana 4 evidențiază diferențele pozitive sau negative dintre fluxurile financiare generate de cele două politici de finanțare, diferențe care urmează să fie actualizate, în vederea determinării VAN a creditului-furnizor.

Drept rată de actualizare se folosește rata dobânzii practicată de băncile comerciale la creditele pe termen scurt (15%), corectată cu incidența fiscală:

15% (1-38% ) = 9,3%

Întrucât fluxurile financiare din tabloul precedent sunt lunare, pentru actualizarea lor este necesară transformarea ratei anuale a dobânzii (D) în rata lunară echivalentă (DL).

(DL)= (1 + D/100)1/12 – 1 = (1+0,093)1/12 -1 = 0,007438 =0,7438%

Cunoscând rata dobânzii actuarială lunară (0,7438%) se procedează la actualizarea fluxurilor pozitive și negative, după formula VAN, în felul următor:

VAN = – C + Bx 1 – ( 1 + i )- n

i

VAN = – 70203 + 50302 – 3694 + 1057826 – 1006047 = 28184

Concluzie. Valoarea actuarială netă fiind pozitivă (28184), soluția trecerii de la finanțarea prin credit-furnizor 90 zile, la finanțarea prin credit bancar pe termen scurt cu dobândă de 15%, în condițiile unei incidențe fiscale de 38% și a unui comision acordat de furnizor de 5%, este acceptabilă pentru client.

Evident, soluția se va accepta dacă clientul are capacitate de îndatorare nesaturată. În caz contrar, costul de oportunitate (rata actuarială) va trebui corectată corespunzător, urmând ca, ulterior, să se determine VAN, pentru a constata dacă rămâne pozitivă sau nu.

METODA STANDARD LA S.C. FELVAS CONS S.A

Situația bilanțieră la S.C. FELVAS CONS S.A la sfârșitul exercițiului expirat se prezintă astfel:

Activ Pasiv

Imobilizări………….10 mil. Capital propriu………….12,0 mil.

Stocuri…………… 5,5 mil Datorii la termen………6,0 mil.

Clienți…………….. 3,0 mil Furnizori…………… ……2,5 mil

Disponibil………….2,0 mil

Total A 20,5 mil Total P 20,5 mil.

– pentru exercițiul curent întreprinderea își propune :

cifra de afaceri ……………………….31 mil.

Costul mărfurilor……………………..21 mil.

Cumpărări de mărfuri……………… 18 mil

Determinarea necesarului de finanțat pentru active de exploatare, după metoda standard, se realizează în felul următor:

Calcularea duratei în zile a elementelor ciclului de exploatare.

– durata stocajului = Stocuri x 360 = 2,5 mil x 360 = 141 zile

Costul mărfii 14 mil

– durata creditului = Creanțe clienți x 360 = 3,0 mil x 360 =36 zile

client Cifra de afaceri 30 mil

– dura creditului = Furnizori x 360 = 2,5 mil x 360 = 50 zile

furnizor Cumpărări 18 mil

Neviole de finanțare ale ciclului de exploatare:

Stocaj……..(41 x70 %)…………….. 98,7 zile

Cred. client…………………………. 36,0 zile

Credit. Furnizor (50×70%)………… 35,0 zile

Fond de rulment în zile = 98,7 + 36 – 35 = 99,7 zile

Fond de rulment sume = 30 mil x 99,7 = 8308333 , ceea ce reprezintă 27,69% din CA

360

METODA TERMENELOR DE PLATĂ/ÎNCASARE LA S.C. FELVAS CONS S.A

Exemplificăm întocmirea unei situații de trezorerie, pentru o întreprindere cu o cifră de afaceri anuală de 8300 și cu un volum al aprovizionărilor, pe aceeași perioadă, de 7540, ambii indicatori defalcați trimestrial.

În prima etapă, având în vedere termenele de încasare/plată, determinăm încasările și plățile efective,în felul următor:

Încasări efective din cifra de afaceri

Trim. I. 400 + 1600 x 1/3 = 400 + 533 = 933

II. 250 + 1600 x 2/3 + 1750 x 1/3 =250+1067+583 =1900

III. 300 + 1700 x 2/3 +1800 x 1/3 =300+1167+600 =2067

IV 100 +1800 x 2/3 + 2100 x 1/3 = 100+1200+700 =2000

Anual 1050 + 7250 x 10/20 = 1050+6042 = 7092

Plăți către furnizori

Trim. I. 100 + 800 x1/2 = 100+400 =500

II. 120 + 800 x1/2 + 2000 x 1/2 =120+400+1000 =1520

III. 50 +2000 x1/2 + 1900 x 1/2 =50+1000+950 =2000

IV. 70 +1900 x 1/2 +2500 x 1/2 = 70+950+1250 = 2270

Anual 340 + 7200 x 10,5/12 = 340+6300 = 6640

În etapa a doua, pe baza calculelor de mai sus, întocmim situația trezoreriei, astfel:

Concluzii

În cazul trezoreriei pozitive (tr. 1,2,3 ) se impun măsuri corespunzătoare de gestionare a lichidităților pe termen scurt, sub forme diverse, pentru a se obține eficiența scontată: plasamente pe termen scurt extinderea creditului-client, reducerea creditului-furnizor sau reducerea fondului de rulment.

In trimestrul al IV-lea, când se previzionează minus de lichidități , se pot iniția altfel de măsuri, în funcție de posibilitățile întreprinderii:sporirea fondului de rulment (dacă deficitul de lichidități se permanentizează), apelul la credite bancare pe termen scurt,reducerea creditului-client sau majorarea creditului furnizor (prin negociere cu partenerii).

BIBLIOGRAFIE

Adochiței M. – Finanțele întreprinderii, Ed. Sylvi, București, 2000

Bistriceanu Gh. – Finanțele agenților economici, Ed. Economică, Buc 2001

Bran P. – Finanțele întreprinderii , Ed. Economică, București, 1997

Cerna Silviu – Banii si creditul in economia contemporana, E.E Buc, 1994

Done Ioan – Economie comparata, Ed. Universitatii din Ploiesti,, 2005

Dumitrescu D. – Evaluarea întreprinderii, Ed. Economică, București, 2000

Enescu George – Note de curs

Iarca Ion – Sisteme economice, modelare si clasificare,

Ed. Imprimeria 1999

Ilie V. – Gestiunea financiară a întreprinderii, E.D.P, București, 1999

Ilie Mihai – Probleme financiare ale unitatilor din industrie ,

E.T.L. 1998

Iov Daniela – Note de curs

Mares Constantin – Contabilitate financiara, Ed. Independenta, Pitesti 2000

Matei Mirela – Piete financiare si gestiunea portofoliului

Ed. Universitatii din Ploiesti, 2005

Stancu I. – Finanțe , Ed. Economică, București, 1997

Simon Ilie – Civilizatia salariului Ed Eficient Bucuresti,1997

Sighigea N. – Gestiunea financiară a întreprinderii

Ed.Sitech, Craiova, 2003

Toma M. – Finanțe și gestiune financiară, E.D.P. București, 1994

Tribuna Economica – editia 2003,2004, 2005

Vintilă G. – Gestiunea financiară a întreprinderii,

Ed.Didactica și Pedagogică, București, 2001