Finantarea Unei Intreprinderi Private

INTRODUCERE

Știința finanțelor a suferit transformări structurale de-a lungul procesului său de cristalizare. În viziunea clasică, economia era ”condusă” de o forță abstractă, de o ”mână invizibilă” după cum afirma Adam Smith în lucrarea sa ”Avuția Națiunilor” (1776), care avea menirea de ”a aloca optim resurse limitate pentru nevoi nelimitate”. Evoluția cercetării științifice a pus în valoare faptul că economia nu este altceva decât un ”câmp de luptă”, în care diverși jucători își împart între ei resursele. Această perspectivă asupra economiei oferă o imagine mult mai fidelă și mai umană în contrast cu cea tradițională. La momentul actual, economia este privită atât la nivel macro cât și micro, până la dimensiunea individuală a agentului economic, al cărui rol de ”jucător” se definește prin efectele deciziilor sale asupra celorlalți ”jucători”.

Stadiul actual al cunoașterii în domeniul deciziei financiare trebuie să pornească de la origini, acolo unde se regăsesc finanțele clasice caracterizate de premise de strictă raționalitate ale agentului decizional. În decursul timpului, apariția finanțelelor moderne a fost strâns legată de orientarea cercetării asupra factorilor precum percepția și așteptările personale ale individului implicat în decizii financiare. Aceste elemente odată luate în calcul aduc în scenă natura imprevizibilă a firii umane și a efectelor rezultate din deciziile financiare luate de agenți. Finanțele moderne analizează și definesc noțiuni precum incertitudinea aferentă tranzacțiilor economice și implicit riscul asociat acestora.

Lucrarea prezintă decizia de finanțare a întreprinderilor atât din perspectiva societăților cotate pe piața de capital cât și a celor necotate pe bursă. Lucrarea analizează totodată riscurile asumate prin selecția unei anume surse de finanțare prin intermediul unui model conceptual de finanțare a proiectelor implementate de întreprinderi cât și riscurile și efectele aferente finanțării prin intermediul pieței de capital.

Riscul asociat unei anumite forme de finanțare este analizat și cuantificat în funcție de specificul formei de finanțare selectate. Lucrarea analizează caracteristicile definitorii ale riscurilor asociate deciziei de finanțare a întreprinderilor cotate cât și a celor necotate pe piața de capital, atât din punct de vedere al trăsăturilor obiective ale acestora cât și ale celor subiective.

Obiectivele cercetării se referă la identificarea acelor caracteristici specifice mecanismului decizional prin prisma analizei factorilor subiectiv-umani ai agenților decizionali implicați într-o activitate generatoare de profit și purtătoare de riscuri cât și a celor obiectivi. În acest sens au fost analizate elementele de noutate aduse de noile teorii economice, precum teoria fractalilor, a finanțelor comportamentale și teoria modelării bazate pe agenți, cu incidență asupra temei de cercetare abordate. Astfel, cercetarea de față are un dublu scop și anume elaborarea unui model decizional al agenților economici în condiții de risc și incertitudine precum și testarea unui model econometric al deciziei de finanțare a întreprinderilor pe piața de capital.

Utilitatea este un alt concept utilizat în teoria economică pentru a caracteriza procesul decizional uman. Acesta reprezintă un factor declanșator al deciziei financiare. Noțiunea de ‘utilitate așteptată’ surprinde astfel factorul subiectiv al deciziei financiare. Existența unor diferențe valorice între diversele alternative decizionale reprezintă de fapt ”stimulul” ce declanșează mecanismul decizional la nivelul agentului economic. Acea alternativă care oferă decidentului ”utilitatea marginală așteptată” este preferată de „homo oeconomicus”. Ipoteza fundamentală a finanțelor clasice este cea a ”homo oeconomicus”, caracterizat de un comportament rațional, orientat către maximizarea utilității sale.

Oamenii iau decizii în funcție de context și pe baza unor ”valori marginale”, aceasta este percepută de subiect ”doar prin comparație și similitudine (Tversky, 2004)”. Diferențele de valoare percepute la nivel psihologic determină oamenii să acționeze. Valoarea nu este mobilizatoare decât dacă produce satisfacție subiectului (McFadden, 2000). Aceste premise descrise mai sus caracterizează noțiunea de valoare economică sau profitabilitate așa cum este ea utilizată la nivelul teoriilor economice abordate în cadrul studiului de față.

Teoriile financiare moderne, precum teoria portofoliilor elaborată de Markowitz (1952a,b), modele de estimare a costului capitalurilor proprii (Sharpe 1964, Jensen 1978, 1981; Fama & French, 2003; Estrada 2000), teoria de agent, cea a semnalelor, teoria ierarhizării surselor de finanțare sau a echilibrării, teoria primelor de capital, teoria ”așteptărilor” sau teoria jocurilor aduc în discuție factori ce afectează comportamentului decizional uman. Lucrarea analizează elementele de noutate aduse în discuție de teoriile enumerate mai sus și care au incidență asupra procesului deciziei financiare, atât la nivelul unei întreprinderi cât și din perspectiva subiectului decizional.

Elementele subiective în definirea riscului pleacă de la modul de percepție al acestuia de către subiectul decizional. Diferența dintre valoarea ”așteptată” adică cea estimată de subiect înainte de orice decizie financiară și valoarea de piață a oricărei decizii financiare asumate este aproape de zero conform teoriei financiare clasice (A. Todea, 2005) iar această situație de echilibru financiar descrie caracteristicile pieței financiare eficiente. Identificarea diferenței existente pe piața economică între prețul pieței și valoarea ”așteptată” este este subiectul cercetărilor finanțelor moderne. De ce apare această diferență între prețul pieței și valoarea intrinsecă a unui activ financiar? Răspunsul încearcă să-l găsescă lucrarea de față prin analiza numeroasele teorii și studii realizate în scopul găsirii unui model potrivit în acest sens precum și proiectarea și testarea empirică a unor modele econometrice pe piața de capital.

În vederea îndeplinirii acestui scop, lucrarea prezintă modul în care subiecții deciziilor financiare integrează riscul în obținerea unei rentabilități „așteptate” cât mai ridicate posibil.

De ce subiecții și întreprinderea sunt în centrul lucrării de față? Răspunsul este simplu: subiecții sunt cei care decid într-o întreprindere și astfel căutarea factorilor de impact asupra deciziei financiare trebuie îndreptată către sursa sau izvorul acestui proces. Domeniul finanțării întreprinderilor are în centrul existenței sale, subiectul decizional care în funcție de factori precum riscul și rentabilitatea unei decizii financiare, alocă resursele întreprinderii într-o direcție selectată. Studiul empiric al seriilor temporale privind evoluția cursurilor bursiere a constituit de-a lungul timpului o sursă bogată de informații pentru cercetătorii interesați să studieze fenomenul deciziei financiare în condiții de risc și incertitudine. Lucrarea de față analizează factori precum riscul și rentabilitatea aferenți deciziilor financiare pe baza datelor culese din piața financiară folosind un aparat metodologic statistico-econometric adaptat scopului propus.

Mijloacele prin care autorul a încearcă să definescă și să măsoare riscul se referă atât la perspectiva inovativă de abordare a riscului asociat deciziei de finanțare analizat prin prisma teoriilor financiare moderne cât și prin utilizarea unui aparat metodologic specific. Lucrarea prezintă în primul rând un model conceptual al deciziei de finanțare a proiectelor întreprinderile necotate pe bursă, prin analiza elementelor obiective ale acestui proces folosind un aparat metodologic bazat pe indicatorii financiari ai proiectului. De asemenea, lucrarea prezintă și un model empiric al deciziei de finanțare a întreprinderilor cotate pe bursă, prin analiza factorilor subiectivi ce influențează percepția riscului pe piața financiară măsurat prin intermediul unui modelul econometric testat empiric pe piața de capital internațională.

Totodată, perspectiva aupra riscurilor asociate finanțării întreprinderilor care gestionează proiecte, reprezintă o abordare diferită a riscului deoarece analizează factorii de impact asupra subiectului decizional atât la nivel global, din punct de vedere macroeconomic cât și la nivel microeconomic, din perspectiva întreprinderii care gestionează proiecte precum și din cea a subiectului decizional.

Elementele de noutate aduse de prezenta cercetare se referă la definirea unui set de indicatori cantitativi de cuantificare a riscului de finanțare în proiectele gestionate de întreprinderi care se fundamentează pe noțiuni de dinamică neliniară a econofizicii, cum ar fi: viteza costului, viteza venitului alături de accelerația riscului. Acești indicatori sunt utilizați în modelul decizional drept criterii de selecție a surselor de finanțare. Subiectul decizional va decide ce sursă de finanțare să folosescă în proiectul implementat în funcție de gradul de risc determinat pe baza indicatorilor mai sus prezentați.

Totodată, modelul decizional descris în paragraful de mai sus este unul conceptual, menit să contribuie la înțelegerea riguroasă a fenomenului riscului asociat finanțării proiectelor gestionate de întreprinderi prin analiza surselor de finanțare tradiționale.

Lucrarea prezintă alături de analiza riscului aferent surselor de finanțare clasice și studiul riscului asociat finanțării pe piața de capital. De ce este acest subiect tratat în cadrul unui capitol distinct în lucrare? Deoarece finanțarea pe piața de capital prezintă un mecanism complex, specific și diferit de cuantificare a riscului financiar față de sursele tradiționale de finanțare a întreprinderilor. Orice întreprindere care dorește să-și finanțeze proiectele dezvoltate utilizând finanțarea pe piața de capital este obligată să cunoască modul cum este perceput și cuantificat riscul financiar asociat.

De asemenea, valoarea aplicativă a lucrării rezidă și în modelele econometrice testate pe piața financiară internațională a 50 de acțiuni americane. Baza de date utilizată în acest scop cuprinde valori ale indicatorilor statistici folosiți ce sunt riguros cuantificați și înregistrați. Este foarte importantă calitatea datelor culese și folosite într-o cercetare empirică pentru ca modelele testate să prezinte un grad ridicat de încredere. Din considerentele enumerate mai sus, studiul a fost realizat prin utilizarea bazei de date a finance.yahoo.com. Metodologia statistico-econometrică folosită în testarea modelului econometric selectat este adecvată modelor de cuantificare a riscului financiar asociat deciziilor financiare pe piața de capital.

Impactul potențial al cercetării științifice se referă atât la aspectele practice ale acesteia prin intermediul rezultatelor obținute în urma testării empirice a modelului econometric care relevă viabilitatea acestuia în detectarea riscului existent pe piața de capital analizată precum și a performanțelor așteptate de investitori din tranzacțiile realizate. Utilitatea practică a modelul empiric testat se referă la capacitatea sa de a fi utilizat și pe alte piețe pentru fundamentarea deciziilor de finanțare a întreprinderilor cotate pe piața de capital.

Valoarea aplicativă a modelului empiric testat pe piața de capital se referă la capacitatea acestuia de cuantificare a riscurilor și performanțelor unei societăți cotate pe bursă astfel încât orice manager a cărui companie este listată pe bursă să poată lua decizia de finanțare a proiectelor noi de dezvoltare a întreprinderii sale în condiții de performanță ridicată și riscuri minime. Motivul rezidă în faptul că orice nou proiect de dezvoltare întreprins de societate va avea un impact direct asupra performanței societății cotate pe bursă

Desemenea, cercetarea realizată prezintă și un aport teoretic la cunoașterea și înțelegerea mecanismului de finanțare a proiectelor gestionate de întreprinderilor și utilizează pe lângă sursele de finanțare clasice și finanțarea pe piața de capital.

Limitele cercetării

În primul rând, nici un model econometric nu va surprinde cu exactite toate caracteristicile fenomenelor reale deoarece metodele folosite sunt abstractizări teoretice ale unor modele ipotetice pentru a putea studia și compara diferite fenomene reale. Un fenomen, cum e de exemplu evoluția prețurilor acțiunilor pe piața bursieră este un proces complex, cauzat de numeroși factori obiectivi și subiectivi. Multiplele teorii privind modelele de evoluție a piețelor de capital aduc un plus de cunoaștere și înțelegere a acestui fenomen. Tocmai în această incertitudine constă farmecul studierii piețelor de capital și a modului de formare a prețurilor pe această piață. Dacă am ajunge oare la explicarea exactă a fenomenului s-ar mai scrie oare atâtea lucrări pe această temă?

MOTIVAȚIA ȘI IMPORTANȚA CERCETĂRII

Finanțarea unei întreprinderi private, indiferent de numărul de proprietari sau acționari ai acesteia precum și cifra sa de afaceri, este analizată ca un concept integrat în piața financiară. Noțiunea de piață financiară, în cadrul studiului da față, se referă la totalitatea surselor de finanțare care există la ora actuală la îndemâna organizațiilor. Natura surselor de finanțare de pe piață în contextul actual la care ne raportăm, sunt fie de natură privată, fie de natură guvernamentală, publică sau ambele. Iar această perspectivă integrată este necesară deoarece fluxurile bănești circulă într-o economie de la public la privat și vice versa. Perspectiva de ansamblu asupra întregii piețe financiare poate oferi o înțelegere mai bună a fenomenului de multiplicare a banilor în economie, a mecanismului financiar de asigurare a resurselor bănești necesare realizării obiectivelor organizaționale, a diferitelor forme de finanțare existente pe piață. Toate aceste fenomene sunt condiționate de evoluția mediului politico-juridic, a economiei private, toate abordate în context internațional.

Studierea mecanismului de finanțare a obiectivelor unei întreprinderi prin intermediul proiectelor reprezintă motivația lucrării prezente și implică reflecții la diferitele modele de alocare a resurselor în economie pe parcursul etapelor prin care a trecut teoria economică, de la clasic la modern.

Motivația cercetării o reprezintă analiza factorilor relevanți mecanismului deciziei financiare în proiectele gestionate de întreprinderi, în condiții de risc și incertitudine. Deciziile individuale dau forma și structura economiei actuale. Este imposbil a separa noțiunea de ”decizie” de cea de ”economie” în cadrul obiectivului de înțelegere a fenomenului de gestionare a riscurilor prin deciziile care sunt luate în acest scop atât la nivel individual, la nivel de proiect sau organizațional.

De asemenea, investitorii sau agenții decizionali din economie sunt în primul rând oameni. Riscurile care se pot ivi la nivelul deciziilor financiare ale indivizilor se referă la natura imprevizibilă a acestora și vor fi analizate pe parcursul acestei lucrări.

Metodologia principală de cercetare se referă la analiza empirică a unui model econometric construit în vederea testării acestuia pe piața financiară internațională. Scopul modelului este de a studia impactul factorilor de risc și rentabilitate asupra deciziei financiare în condiții și incertitudine precum și viabilitatea acestuia.

Metodele secundare de cercetare utilizate se referă la observarea directă, comparațiile critice realizate cu scopul relevării aspectelor similare sau diferite dintre noțiunile studiate precum și descrierea caracteristicilor dominante cu impact asupra temei de cercetare abordate. Analiza economică este clasificată în literatura de specialitate în – analiză pozitivă și normativă – în funcție de scopul și metoda folosită. Primul tip de analiză se referă la studierea fenomenelor economice pentru a descoperi funcționarea mecanismelor și proceselor pentru a descrie fenomenele și a revela noi semnificații. Cea de-a doua formă de analiză se referă la utilizarea rezultatelor primei metode pentru a fundamenta concluzii sau judecăți de valoare referitoare la anumite direcții ce trebuie urmate. Metoda de cercetare folosită se referă la utilizarea analizei pozitive pentru a înțelege și explica fenomenele economice prin prezentarea alternativelor posibile și evaluarea costurilor și beneficiilor implicate de selectarea unei anumite opțiuni.

Lucrarea este structurată în trei părți, pe parcursul a 6 capitole. Prima parte se referă la prezentarea stadiului actual al cunoașterii referitor la mecanismului decizional reflectat atât din perspectiva finanțelor clasice cât și din prisma celor moderne. În cadrul celei de a doua părți sunt prezentate teoriile ce au incidență asupra abordării riscului în cadrul procesului de orientare a deciziei de finanțare la nivel de întreprindere și proiect, în funcție de caractersiticile agentului decizional. A treia parte a lucrării prezintă construcția și testarea unor modele a deciziei de finanțare în condiții de risc și câștiguri incerte. În cadrul ultimului capitol, vor fi prezentate concluziile aferente și perspectivele de cercetare viitoare.

Capitolul 1 surprinde problematica alocării optime a resurselor în teoria economică precum și contextul economic internațional analizat. Se prezintă locul și rolul politicii financiare în cadrul deciziei de finanțare a întreprinderilor. Evoluția economică globală a generat a apariția unei palete diversificate de surse de finanțare destinate întreprinderilor iar capitolul 1 prezintă premisele acestui fenomen precum și explicațiile teoriilor incidente.

Capitolul 2 prezintă aspecte teoretice și practice privind fundamentarea deciziei de finanțare a societăților cotate și necotate pe piața de capital. Capitolul dezbate pe larg teoriile cu incidența asupra acestui subiect, atât cele clasice cât și cele moderne. Se descriu pe larg criteriile adoptate de subiect în vederea fundamentării deciziei de finanțare.

Capitolul 3 introduce noțiunea de risc în finanțarea întreprinderilor. Se definește totodată riscul în funcție de criteriul ”utilității așteptate” de subiect în orice tranzacție economică realizată. Se definește noțiunea de ”valoare așteptată” în funcție de context, fie că vorbim de o pierdere monetară sau de un câștig. Noțiunea de ”valoare așteptată” vine să caracterizeze preferințele investitorilor în decizia de finanțare a unui proiect din prisma teoriilor moderne precum ce a portofoliilor și cea a finanțelor comportamentale. Perspectiva asupra riscului se contruiește de la global la individual și prezintă factorii de risc asociați finanțării întreprinderilor, de la nivel macroeconomic, instituțional la nivel de proiect, întreprindere până la nivelul agentului decizional.

Capitolul 4 surprinde o abordare personală a deciziei de finanțare a unei societăți. În cadrul acestui capitol se cuprind ipotezele unui model conceptual al deciziei de finanțare a unui proiect în condiții de risc și incertitudine. Modelul astfel construit descrie procesul de ierarhizare a ofertelor de finanțare destinate proiectelor realizate de întreprinderi în funcție de criterii de selecție precum nivelul riscului asumat sau gradul de profitabilitate dorit prin decizia de finanțare luată de subiect. Rolul modelului decizional descris în lucrarea de față este de a oferi un instrument util în procesul de fundamentare a deciziilor de finanțare aferente proiectelor de investiții dezvoltate de întreprinderile necotate pe bursă. Modelul decizional descris se fundamentează pe baza principiilor teoriei modelării bazate pe agenți și privește economia ca fiind formată dintr-o multitudine de agenți decizionali care interacționează unii cu alții. Modelul astfel construit surprinde apariția unor „zone” delimitate de graficul vitezei costului și cel al venitului. Modelul definește acești indicatori care au rolul de a identifica apariția unui risc de dezechilibru financiar atunci când viteza costului este superioară celei a venitului. Riscul de dezechilibru financiar la nivelul unui proiect este analizat în contextul deciziei de finanțare a unei investiții drept criteriu de selecție utilizat de agentul economic. Acesta este cuantificat în model cu ajutorul indicatorului – accelerația riscului, definit în cadrul capitolului aferent. Analiza modelului decizional urmărește cuantificarea riscului de descoperire a costurilor unui proiect, pornind de la premisa că o viteză a costului mai ridicată decât cea a venitului poate genera apariția riscului de descoperire a costului, și în funcție de durata expunerii proiectului la acesta, apare și gravitatea riscului de dezechilibru financiar generat.

Capitolul 5 prezintă aplicații ale finanțelor comportamentale în cadrul deciziei de finanțare pe piața de capital, atât din perspectiva unei companii ce dorește a-și finanța proiectele prin intermediul acestei piețe cât și din cea a investitorului. Sunt prezentate concluziile obținute pe baza testării empirice a unor modele econometrice pe un eșantion format din 50 de companii americane. Rezultatele obținute privesc descrierea mecanismului piețelor de capital privind formarea percepțiilor investitorilor privind rentabilitatea tranzacțiilor realizate în funcție de riscul de câștig sau pierdere asociat.

Capitolul 6 creionează concluziile generale privind abordarea riscului în cadrul deciziilor financiare prin analiza și testarea diverselor modele financiar-economice precum și trasarea liniilor directoare ale perspectivelor de cercetare viitoare și extinderea analizei empirice realizate.

CAPITOLUL 1. COORDONATE ALE POLITICII FINANCIARE ÎN CONTEXTUL ECONOMIC ACTUAL – implicații pentru finanțele manageriale

Obiectivul capitolului:

Capitolul 1 surprinde problematica alocării optime a resurselor în teoria economică precum și contextul economic internațional. Se prezintă locul și rolul politicii financiare în cadrul deciziei de finanțare a întreprinderilor în contextul actual internațional.

1.1. Problematica alocării optime a resurselor în teoria economică

În căutarea unui model – reper epistemiologic utilizat în cercetare

Încercarea de a găsi modelul perfect care să poată prezice exact ”cine, ce și cât” este o încercare, din start, eșuată. Studiile realizate până prezent pe această temă au demonstrat faptul că întotdeauna modelele vor prezice viitorul într-un mod mai ”predictibil” decât o vor face oamenii în realitate. Până acum nici un expert nu a fost capabil să prevadă exact cum vor decurge lucrurile pe termen mediu și lung. Pe termen scurt, însă, este viabilă utilizarea modelelor economice pentru a realiza previziuni. De ce? Scopul acestei lucrări este de a realiza un model care sa ia în considerare gradul de incertitudine specific lumii reale și să contribuie astfel la clarificarea aspectelor analizate, oferind soluții alternative la problematicile studiate.

Știința economică este într-o permanentă căutare de modele prin care societatea să poată beneficia de o viață mai bună, adaptată la noile provocări ale mediului. Se caută metode și tehnologii care să sporească standardele de calitate ale vieții umane atât din mediul urban cât și din cel rural. Teoria clasică a economiei folosește noțiuni precum piața cu concurență perfectă ca model teoretic precum și cazul particular referitor la concurența imperfectă prin monopol sau oligopol (Romer, 1996). Piața, în viziunea clasică, apare la nivel macroeconomic fiind formată din actori economici similari, fără a se ține cont de caracteristicile individuale ale acestora. Prin abordarea microeconomică se analizează comportamentul individual al unui actor economic pe piața bunurilor sau serviciilor prin prisma tranzacțiilor cu ceilalți actori economici însă fără a se lua în considerare caracteristicile individuale ale acestora sau raporturile de mandat sau reprezentare între aceștia (Samuels et. al, 2003).

Analiza echilibrului dintre cerere și ofertă a constituit domeniul primordial de studiu al cercetătorilor economice de-a lungul secolelor. Acesta pornește de la analiza mecanismului de echilibrare a pieței prin intermediul prețului, ce constituie și astăzi subiectul analizei macroeconomice, până la analiza comportamentului alocativ al resurselor limitate la nivelul individului ca și unitate morfologic funcțională a cererii și a ofertei. Cercetarea economică își îndreaptă atenția către analiza comportamentului uman și îndeosebi a modului cum iau oamenii decizii în funcție de reacția la stimulii din mediu. Amintim în acest sens eforturile de pionierat ale lui Herbert Simon (1978) în analiza comportamentului decizional al indivizilor la nivelul unei organizații economice. Hayek (1945) este unul dintre primii oameni de știință care a demonstrat rolul primordial al informației în decizia de alocare optimă a resurselor financiare publice către întreprinderile private.

Se justifica astfel elaborarea unui nou model de alocare a resurselor într-o economie, în cazul în care mecanismul prețului de echilibru nu este eficace, prin utilizarea informației private pe care actorii din piață o dețin dar pe care nu sunt dispuși să o cedeze public decât în cazul unor stimulente potrivite. Hurwicz (1972) a introdus ideile lui Hayek în ecuații matematice și a construit un mecanism bazat pe un sistem de jocuri multiple, necooperante. Munca lui a fost continuată de către Eric Maskin și Roger Myerson, câștigători ai premiului Nobel pentru economie în 2007 împreună cu predecesorul lor, pentru dezvoltarea unui mecanism decizional la nivel instituțional.

Un model care să definească noțiunea de piață a fost dezvoltat de Hurwicz în 1960 și perfecționat de Maskin și Myerson în 2007. Acesta oferă o alternativă la ”mână invizibilă” a modelului economiei clasice dezvoltat de Adam Smith (Smith, 1776) în care acesta descria o piață cu concurență perfectă. Aceasta are caracterizată printr-un număr mare de participanți atât din partea cererii cât și a ofertei, ce prezentau caracteristici omogene, iar prețul de echilibru era dat de ”întâlnirea” dintre cererea și oferta de pe piață, fără vreo altă intervenție din exteriorul acesteia. Însă au trecut de atunci mai bine de 300 de ani, timp în care structura piețelor s-a schimbat radical iar modelul matematic dezvoltat de Hurwicz – Maskin – Myerson oferă un mecanism de alocare a resurselor mult mai bine adaptat piețelor actuale.

Ce este economia și cum funcționează, este una dintre întrebările care apar în mintea oricărui cercetător în acest domeniu. Economia ca știință se găsește într-o permanentă stare de redefinire a modelelor și metodelor care să ajute la descifrarea enigmelor ce planează asupra acestui domeniu. Fiecare știință are specificul ei, dar toate au evoluat în timp și și-au îmbogățit aria de cunoștințe prin conlucrarea cu celelalte științe. Toate au împrumutat metode și tehnici unele de la altele cu scopul de a obține o înțelegere mai profundă a fenomenelor ce au loc în lumea ce ne înconjoară. Așa au luat naștere noi științe independente unele de altele dar au apărut un număr tot atât de important de științe de ”graniță” cum ar fi finanțele comportamentale, modelarea bazată pe agenți, econofizica sau altele.

Un alt moment esențial pentru științele economice au fost anii 1800 când cercetători și oameni de știință și-au îndreptat atenția către aspectele de ordin social ale științelor economice preocupându-se de studierea venitului național produs de economia unei țări, dezvoltând modele macroeconomice de analiză a prețului de echilibrului dintre cererea și oferta de pe piața perfect competitivă și liberă. Variabilele analizate erau cuantificabile și se refereau la funcții liniare ce măsurau cererea și oferta de pe piață la nivel de agregate economice (Greene, 2003). Prețul de echilibru era creat pe piața liberă și era cel la nivelul căruia se realiza schimbul de bunuri și servicii dintre cerere și ofertă fără a fi necesare măsuri de arbitraj economic (Dixit, 1990).

Aceasta este perspectiva economiei clasice a lui Adam Smith iar mecanismul de echilibrare pe această piață se realiza în mod ”natural” de către ”mâna invizibilă” iar problema la care cercetătorii căutau soluții se referea la alocarea cât mai eficientă a resurselor naturale care sunt limitate. Însă la acea etapă nu se punea în discuție aspectul arbitrajului de resurse între actorii de pe piață în sensul realocării acestora între ei.

Piața liberă și competitivă ce reprezintă modelul clasic de alocare a resurselor prin ”mână invizibilă” a pieței este un mecanism ce alocă eficient resursele în condiții de concurență perfectă și această afirmație este valabilă în cazul bunurilor proprietate privată (Varian, 1992). Dar în cazul celor publice, modelul de alocare al resurselor descris de piața liberă nu funcționează. Astfel se justifică intervenția statului de alocare a resurselor pe piața liberă în scopul reglementării și furnizării bunurilor publice. Totodată, statul acționează pe piață jucând rolul unui veritabil actor economic oferind acces sporit la finanțare întreprinderilor private luând măsuri directe prin oferirea de subvenții sau împrumuturi bănești. De asemenea, statul sprijină întreprinderile prin cererea de lucrări de investiții sau servicii de utilitate publică, pentru care finanțează orice prestare de servicii din partea agentului economic. În acest scop statul intervine pe piața liberă alocând o pondere din resursele financiare publice, aflate la dispoziția sa, către întreprinderile private pentru a le asigura accesul la sursele de finanțare necesare. La ora actuală, statul joacă un rol important de asigurare a accesului la finanțare al întreprinderilor private prin utilizarea unei structuri financiare flexibile public-private. Această formă de acces la finanțare public-privată poate fi materializată doar prin realizarea de proiecte în parteneriat dintre stat și întreprinderi prin care se utilizează în comun atât resurse umane, materiale cât și financiare.

Politicile macroeconomice ale statelor, plecând de la criza din anii 1930 și până în anii 1970, erau influențate de ideile lui Keynes și se adresau fluctuațiilor cererii, în sensul stimulării acesteia în perioadele de recesiune prin ”tipărirea și injectarea” de bani în economie care să se constituie în cerere pe piață și să impulsioneze producția în acest mod (Elvin, 2004). Raționamentul a fost foarte bine primit de guvernele statelor care au început să practice pe scară largă până în zilele noastre deficitele bugetare excesive. Ideile lui Keynes sunt utilizate și azi în componența politicilor macroeconomice orientate către ”modelarea” cererii și a ofertei de pe piață, în funcție de conjunctura economică și de obiectivele statelor. Tone de lucrări cuprinzând analize și strategii au fost elaborate pentru a trasa liniile directoare despre cum ar trebui aplicate politicile monetare și fiscale pentru a stimula cererea și oferta de pe piață (Cowell, 2004). Însă prea puține studii s-au concentrat pe explicarea fenomenelor care se petreceau în realitate, cum erau implementate în practică toate acele idei și reguli raționale ale teoriei clasice. Una dintre problemele identificate de cercetările actuale se referă la diferențele existente între ce spunea teoria și ce se întâmpla în realitate.

Analiștii erau interesați în măsurarea fenomenelor agregate la nivelul întregii economii, până în anul 1970. Odată cu lucrările lui Robert Lucas, interesul oamenilor de știință s-a îndreptat și către nivelul microeconomic, al agentului economic. Acesta a atras atenția oamenilor de știință asupra faptului că implementarea politicilor se concretizează printr-un șir de decizii ale oamenilor. Apare astfel importanța modului de organizare a deciziei la nivelul unei întreprinderi și soluția găsită de teoria economică referitor la acest aspect prin implementarea de proiecte pentru realizarea obiectivelor organizaționale. Activitatea de pionierat a lui Robert Lucas din anii 1970 s-a referit la introducerea elementelor microeconomice în cadrul modelelor macroeconomice precum și a ”teoriei expectației” oamenilor aupra variabilelor macroeconomice, pe care aceștia le influențează indirect. Astfel prin extinderea studiului de la elemente macroeconomice la cele de microeconomice s-a realizat unificarea celor două teorii complementare în deslușirea cauzelor problemelor cu care se confruntă economia și societatea, aceasta fiind alcătuită din indivizi ale căror decizii influențează mersul agregatelor economice.

1.2. Întreprinderea văzută ca un portofoliu de proiecte

”Homo economicus” se implică într-o tranzacție cu un anumit scop și pentru a-l atinge are la dispoziție o serie de ”unelte”. El este ”limitat” de „intrări” sau de resursele sale, totodată el este orientat către ”ieșiri” pentru a ajunge la scopul propus.

Figură 1. Procesul tranzacțional al ”Homo economicus”

Resurse (intrări) Individ (ieșiri) Rezultate

Sursa: abordare proprie

Astfel, orice activitate umană poate fi definită ca un proces. O serie de procese coordonate către un anumit scop unic rezultă într-un proiect. Economia în ansamblul ei reprezintă însumarea tuturor rezultatelor proiectelor indivizilor astfel încât economia apare ca un portofoliu de proiecte.

Contextul actual în care acționează organizațiile, se prezintă sub forma unui număr mare de forțe, fiecare dintre ele având un interes propriu specific. Ne referim aici la forțele mediului extern cum ar fi: piața, clienții, furnizorii, investitorii, partenerii de afaceri, și totodată la mediul intern format din conducerea firmei și angajații acesteia. Toate aceste părți interesate doresc să obțină o anumită valoare aferenta resurselor investite în cadrul organizației. Această valoare are însă un conținut diferit pentru fiecare dintre aceștia și îmbracă forma unor interese divergente. În funcție de modul în care organizația va reusi să coordoneze toate aceste forțe divergente înspre a-și atinge scopul ei propriu depinde succesul acesteia pe piață precum și de câștigarea unui avantaj comparativ față de concurenți. Acest avantaj comparativ se concretizează de fapt în acel plus de valoare pentru toate părțile interesate din organizație. Modul în care managerii vor reusi să găsească soluțiile cele mai potrivite la cerințele tot mai diversificate ale clienților, furnizorilor sau investitorilor va influența supraviețuirea acesteia pe piață.

Întrebarea la care au încercat să răspundă atât managerii cât și știința economică se referă la „Cum creăm valoare adăugată?”. Iar cercetarea științifică și totodată managerii din mediul de business au încercat să găsească resursele acestui demers, atenția lor fiind orientată de-a lungul istoriei către studierea realității economice în vederea exploatării resurselor interne pe care le deține organizația în scopul creării valorii adăugate pentru cei care au un interes în organizația respectivă.

Conform teoriei microeconomice echilibrul pe o piață cu concurență imperfectă și în care informația este distribuită asimetric între participanți, se realizează prin întâlnirea ”întâmplătoare” dintre cererea și oferta de pe piață. Însă ”mâna invizibilă” sau efectul de echilibru ”întâmplător” pe piață, nu este un mecanism suficient de eficient în alocarea resurselor limitate ale pieței pentru a minimiza ”pierderile de valoare” și nici de a maximiza câștigurile, și anume ”surplusul total al pieței”, în condițiile date de realitatea piețelor caracterizate de prezența unor informații asimetric distribuite între participanți și de o concurență imperfectă.

De-a lungul istoriei organizației, aceasta a trecut prin diverse transformări. Notabilă este perioada anilor 1960 când managementul organizațional utiliza noțiuni precum ”scop” și ”structură formală” a organizației. Urmează perioada anilor 1970 – 1980 când perspectiva managementului s-a extins și asupra resurselor umane. Iar din anii 1980 până în momentul actual, managementul organizațional a ajuns să integreze toate curentele existente până atunci și să adauge un plus de valoare proprie introducând în perspectiva de ansamblu asupra organizației și noțiunea de ”obiective”. Implementarea în organizație a obiectivelor se făcea după regula ”obiectivelor foarte diferite le corespund proiecte distincte” în funcție însă și de amploarea activităților necesitate. Experiența mediului privat cât și public, în acest domeniu, se referă la faptul că delimitarea activităților și includerea lor în proiecte separate conform cu obiectivele urmărite contribuie la eficientizarea organizării într-o întreprindere și menținerea competitivității sale pe piață.

Modul cum sunt structurate obiectivele într-o economie, orientează activitatea acesteia și determină structura proiectelor economiilor comunităților locale. Există astfel o intercondiționare între obiectivele organizațiilor și cele ale instituțiilor statului determinând o structură complexă a economiei urbane și implicit a celei naționale. Această structură implică organizarea activităților economiei în funcție de obiectivele urmărite de indivizi și proiectele derulate în vederea realizării acestora. Relația ce există însă între scopuri și proiecte se referă la faptul că fiecare proiect individual urmează un scop unic.

Managementul întreprinderii private depinde astfel de managementul obiectivelor instituțiilor publice și toate aceste activități fac parte din rețeaua complexă a economiei urbane. Nu putem vorbi de managementul unei întreprinderi fără a ține cont impactul managementului desfășurat în cadrul instituțiilor publice. Astfel că proiectele unei întreprinderi vor fi dezvoltate și în funcție de proiectele economiei urbane, influențându-se unele pe altele. Noțiunea de proiect se leagă de cea de obiective în sensul că orice activitate umană este îndreptată către îndeplinirea unui set de obiective care se vor realiza printr-o serie de proiecte distincte în funcție de complexitatea obiectivelor urmărite.

Totodată, noțiunea de proiect se leagă de cea de finanțare deoarece orice tip de finanțare este structurată în funcție de scopul pentru care aceasta este menită astfel încât orice obiectiv de îndeplinit are nevoie de consumarea unor resurse umane, materiale, financiare sau de altă natură. Astfel, oricărui obiectiv i se potrivește o anumită structură financiară care să asigure îndeplinirea obiectivului. Se poate observa faptul că se creează o rețea de legături între noțiunile: obiectiv, finanțare și proiect.

Altfel spus, printr-un proiect se asigură finanțarea unuia sau mai multor obiective.

Figură 2. Legătura dintre proiect și economie

Proiect Finanțare Obiective

Indivizi ( Scopuri) Tranzacționează (schimb) Economia

Sursa: abordare proprie

Economia în ansamblul său reprezintă o sumă de indivizi care interacționează având diverse scopuri. Această interacțiune se traduce printr-un schimb care poate fi de natură materială sau imaterială. Schimbul între indivizi este generat de scopurile sau interesele oamenilor, care intră astfel în relații unii cu alții. Tranzacțiile dintre oameni realizate în cadrul economiei sunt susținute financiar. Astfel se creează o legătură intrinsecă între noțiunile de finanțare a obiectivelor și cea de proiect.

Actorii economici trebuie să aibă obiective de comun acord acceptate pentru ca să acționeze împreună. De aici se poate desprinde ideea necesității managementului organizației, prin proiecte. Proiectul determină modul în care forțele divergente existente între indivizi să fie direcționate convergent, prin faptul că împărtășesc un scop comun și unanim acceptat. Chiar dacă direcțiile spre care forțele sunt îndreptate se regăsesc în planuri diferite și formează unghiuri diverse, rezultanta acestora va ajunge intr-un singur punct. Iar acesta va reprezenta scopul comun al acțiunilor. Modul de acțiune ”sinergic” este specific proiectelor și exprima acțiunea simultană și complementară a celor două forțe divergente, cea a individului și cea a organizației, în vederea atingerii aceluiași obiectiv. Termenul „sinergie” provine din limba greacă, de la cuvintele „sin” ce înseamnă împreună și de la „ergon” ce exprimă acțiune.

Formele de organizare umană se dezvoltă continuu pe parcursul istoriei. În prezent organizația este unitatea structurală, ce asigură funcționarea societății în care trăim. Omul a ales această formă de manifestare datorită faptului că „omul modern nu poate acționa decât de-a lungul și în cadrul marilor organizații” (Zlate, 2004). Aceasta creează atât mediul cât și factorii de schimbare și de progres ale ființei umane. În „bucătăria internă” a fiecărei organizații se creează premisele inovării tehnologico-sociale dar și modalitățile prin care acestea ajung să influențeze într-un mod din ce în ce mai profund viețile indivizilor.

În societatea contemporană, dependența reciprocă dintre individ și organizație poate fi utlizată în scopuri benefice, prin crearea unei valori adaugate asupra resurselor existente. În acest sens putem defini organizația precum un sistem complex „care are input-uri și output-uri de multe tipuri și căi diferite de a le transforma pe primele în ultimele” (Zlate, 2004).

Organizația este un mediu de transmitere și organizare a informației cu scopul de a orienta activitatea oamenilor în vederea realizării obiectivelor pentru care aceasta există și a fost creată. Totodată, organizația reprezintă și un mijloc prin care managerii duc la îndeplinire obiectivele lor, fie de ordin privat sau public. Diferențierea privat – public pleacă de la caracteristicile intereselor sau mobilelor care stau în spatele acestor obiective. Ele pot aparține unei singure persoane sau unui grup care acționează în nume propriu și atunci organizațiile sunt de ordin privat. Cele de natură publică se referă la organizațiile care au fost create pentru a servi unor obiective generale, orientate către deservirea unei comunități de oameni sau ale societății în general. Dintre teoreticienii acestei viziuni asupra organizațiilor, privite ca entități economice orientate către satisfacerea unor obiective, se poate menționa aportul lui Friedrich von Hayek (1974).

Figură 3. Corelația proiect – obiective

Sursa: abordare proprie

Ideile lor au fost prelucrate de către Leonid Hurwicz care prin intermediul formulelor matematice a construit un model tranzacțional de analiză și decizie în cadrul organizațiilor publice, în anul 1960. Acest model continuă să fie aplicat și în zilele noastre în instituțiile publice desigur cu anumite modificări la care și-au adus conribuția Eric Maskin și Roger Myerson.

Teoria design-ului unui mecanism instituțional a fost dezvoltată de profesorii Leonid Hurwicz, Eric Maskin și Roger Myerson. Teoria se referă la faptul că era necesară dezvoltarea unui mecanism care să sprijine procesul decizional la nivelul instituțional în vederea alocării optime a sporului de valoare așteptat de participanți. Profesorul Maskin explică faptul că esența mecanismului dezvoltat pornește de la scopurile și interesele participanților care interacționează și a descoperit ”principiul revelator” care descrie toate soluțiile posibile pe care le poate oferi echilibrul unor jocuri repetative, coordonate de un mediator extern.

Profesorul Myerson explică de ce alocarea resurselor nu mai este o teorie actuală și preluând teoria lui Hayek (1945) o dezvoltă aratând modul cum deținerea individuală a unor informații private poate crea motivații ascunse ale participanților sau agenților de a transmite mesaje false către parteneri pentru a manipula rezultatele tranzacțiilor dintre aceștia. Astfel mecanismul lor integrează noțiunile de hazard moral și selecție adversă. Alături de elemente preluate din teoria jocurilor aceștia au construit un model al mecanismului de alocare optimă a surplusului de valoare ce rezultă din tranzacțiile dintre aceștia. Conform teoriei semnalelor, agenții care dețin informații private își trimit unii altora mesaje neadevărate în vederea sporirii beneficiilor obținute din tranzacțiile realizate. Mecanismul este construit pe un sistem de jocuri non-cooperative în care participanții dețin informații incomplete unii despre alții și echilibrul este repetitiv, de tip Nash. Modelul este în prezent folosit pe scară largă în activitățile de licitații, alegeri politice sau plata taxelor sau impozitelor în cadrul instituțiilor publice dar și private.

Mecanismul acestui model se referă la realizarea celei mai bune variante posibile, dintre cele existente la momentul luării unei decizii colective, care implică satisfacerea concomitentă a unui număr mare de nevoi individuale. Modelul utilizează elemente din matematică și teoria jocurilor pentru a realiza potrivirea resurselor cu destinatarii cărora le vor fi alocate, fie ele publice sau private. Scopul este de a minimiza ”pierderile de valoare” precum și de a maximiza câștigurile partenerilor implicați într-o tranzacție pe o piață caracterizată de informații private, distribuite asimetric și eterogen între participanți.

Plecând de la aceste premise este necesară împărțirea unui obiectiv mai amplu și mai complex în obiective mai simple și specializate pe componente a căror realizare să contribuie la îndeplinirea respectivului obiectiv. Fiecărui astfel de obiectiv i se va atașa realizarea sa în cadrul unui proiect distinct. Facem astfel distincția între un program ce urmărește o serie de obiective complexe și un proiect ce va urmări un obiectiv specializat care ar putea sa facă parte, dar nu e o condiție obligatorie, din obiectivul mai amplu al unui program. Obiectivele unei serii de proiecte pot constitui obiectivul unui program, de a caror realizare individuală să depindă atingerea obiectivelor programului.

O anumită organizație structurată pe programe și proiecte corespunde unei specializări a managementului, ce răspunde nevoii de adaptare a structurii sale organizaționale la dinamica mediului extern în care aceasta își desfășoară activitatea. Acest tip de structurare a activității organizației pe obiective bine concepute astfel încât să poată fi duse la îndeplinire printr-un proiect, aduce suplețe organizației, flexibilitate și deci o mai bună capacitate de adaptare la cerințele mediului extern organizației.

Astfel putem spune ca obiectivele au un dublu rol, atât în ceea ce privește organizarea activității în cadrul întreprinderii cât și capacitatea sa moblizatoare cu impact asupra factorului uman. Obiectivul este ca „un far ce strălucește în depărtare, ghidându-l pe navigator și ajutându-l să nu se rătăcească (…), obiectivul este ținta care permite un parcurs drept și evitarea unor inutile abateri de la conduită” (Zlate, 2004 ). Proiectul în sine dă consistență obiectivului iar acesta din urmă creează un sens și un conținut specific în funcție de caracteristicile obiectivului. Proiectul utilizat ca instrument de management aduce o valoare organizației ce poate fi măsurată prin raportarea rezultatelor la obiectivele planificate. Totodată permite realizarea unui grad ridicat de autonomie, auto-reglare și adaptare la factorii externi și interni proveniți din mediu. Toate aceste caracteristici conduc la compararea alegorică a noțiunii de proiect cu o corabie al cărei echipaj va încerca să o mențină pe linia de plutire în luptă cu mediul și totodată să o ducă la destinație.

Utilitatea organizatorică a proiectelor este în funcție de tipul activității desfășurate. În acest sens se poate face o delimitare clară a noțiunilor de proces și proiect. Un proces se caracterizează prin intrări și ieșiri care înglobează o anumită valoare adăugată, creată prin intermediul procesului. Activitățile care se desfășoară în cadrul unei firme reprezintă o înlănțuire de procese, de diverse tipuri. Procesele au ca elemente componente proceduri, decizii dar și relațiile dintre acestea. Acesta cuprinde o serie de valori precum orientarea spre procese, /promovează munca în echipă și crearea unei valori adăugate pentru client concomitent cu minimizarea costurilor proceselor. Obiectivele managementului proceselor se referă la planificare, organizare și control. Conducerea unui proces este materializată de o echipă sau un singur om.

Un proiect materializează o investiție. O investiție poate fi definită ca și o transformare pe termen lung a capitalului banesc în bunuri palpabile. Aceasta cuprinde mai multe procese cum ar fi: elaborarea unui studiu de fezabilitate, concepția sa, punerea în funcțiune, utilizarea, întreținerea și scoaterea din funcțiune. Managementul proiectelor înglobează principiile managementului proceselor pe care le adaptează în funcție de complexitatea sau dimensiunea investiției ce urmează a fi realizată prin intermediul proiectului.

Atenția managerului nu mai este îndreptată înspre modul de utilizare a metodelor în cadrul proceselor desfășurate ci se deplasează către un alt punct de referință din care el vede altfel lucrurile. El nu mai pune accent pe metodă ca un obiectiv de eficientizare a activității ci privește global proiectul, cu toate procesele sale și interdependențele dintre ele. El va încerca să sădească în membrii echipei pe care o conduce competențe de coordonare a proceselor proiectului în vederea realizării obiectivelor și nu doar competențe de utilizare a metodelor de realizare a proceselor. Viziunea este nu doar formală ci integrativă. Toate procesele proiectului de planificare, coordonare, control sunt vazute ca entități organice, cu o evoluție proprie, care trebuie corelată cu dinamica de ansamblu a proiectului. Scopul final este realizarea obiectivului propus.

Un proiect privit în ansamblul său este un proces mai complex și dacă îl analizăm pe subansamble, putem observa că el este compus din mai multe procese interdependente care luate împreună formează un întreg. Mediul extern joacă un rol fundamental în dinamica organizației, influențând forma și natura acesteia. Cum se explică aceasta? Mai întâi prin faptul că toate input-urile folosite de organizații provin din mediu (materii prime, energie, forța de muncă, utilaje etc.) apoi output-ul organizației apare pe o anumită piață care este și ea o parte a mediului. De asemenea, multe aspecte ale procesului de transformare a intrărilor în ieșiri sunt constrânse sau reglate la factori de mediu (de exemplu reglementări legale sau administrative).

Indivizii se organizează în echipe, uniți de un scop comun. În funcție de complexitatea scopului urmărit grupurile de indivizi formează entități legale reglementate ce conferă acesteia o anumită durabilitate în timp și o siguranță indivizilor care o alcătuiesc. Motivațiile care au stat la organizarea oamenilor în cadrul entităților organizatorice sunt diverse iar conținutul noțiunii s-a îmbogățit treptat de-a lungul evoluției în timp a societății. Plecând de la aceste noțiuni se poate observa cum activitatea umană, ce prin definiție este îndreptată către un anumit scop, a fost structurată din punct de vedere organizatoric în proiecte. Se poate defini astfel noțiunea de proiect drept o serie de activități ale unui om sau ale unui grup orientate spre realizarea unui scop. Conținutul acestuia conferă totodată structură și formă activităților subordonate acestuia.

Structurarea acestora se poate subdivide în mai multe obiective ce corespund unor etape ce urmărite într-o anumită secvență contribuie la realizarea scopului stabilit inițial și totodată de-a lungul unei durate limitate în timp. În funcție de natura și complexitatea scopului urmărit distingem între scopuri ale unui individ referitoare la persoana sa ori scopuri ale unui individ îndreptate către alte persoane.

Totodată, în legătură cu a doua delimitare conceptuală, se leagă și scopul urmărit de o organizație care se poate defini drept scopul unui individ sau unui grup de indivizi. Se poate observa interconectarea unor noțiuni precum individ, scop și proiect. Organizarea activității umane în general are o structură complexă conform unei ”țesături” ce se aseamănă cu ”triunghiul lui Sierpinski”, o figură geometrică prezentă în teoria fractalilor. Acesta este o formă geometrică ce are o structură fractală deoarece cu cât o privești mai îndeaproape observi ”copii” identice ale întregului ce de fapt sunt componente ale acestuia, doar dimensiunea acestora e cea care e singura diferență. Cu cât privești mai îndeaproape figura fractală se poate observa în componența obiectului o infinitate de copii identice cu întregul din punct de vedere al structurii dar diferite ca și dimensiune.

Similar arată structurată și întreprinderea din punctul de vederea al organizării activității umane îndreptate către realizarea unui scop. Întreprinderea este formată din proiecte ce corespund realizării obiectivelor activității umane precum și din indivizi interconectați între ei printr-o rețea de proiecte. Economia este o rețea de proiecte structurate către îndeplinirea unui scop specific. Se poate astfel vorbi despre economia unei țări ca fiind un proiect complex. Subcomponentele sale sunt proiectele unităților administrativ teritoriale care se subdivid în proiectele diverselor organizații ce alcătuiesc comunitatea locală. Dacă se continuă cu acest raționament se ajunge la proiectele fiecărui individ în parte. Toate proiectele ce compun economia sunt interconectate într-o rețea de natură fractală.

Proiectul unei economii naționale se realizează în funcție de proiectele economiei urbane care se conectează la proiectele realizate de organizațiile locale. Acestea pot fi întreprinderi, ong-uri sau instituții publice (Krugman, 2008). Proiectul economiei urbane este o rețea de proiecte locale interconectate la economia națională, regională sau cea globală prin intermediul sistemului financiar. Structura fractală a economiei își găsește diverse aplicații, plecând din sfera socialului, a sistemului finanțelor publice până în cel financiar privat.

În contextul schimbărilor survenite la nivelul economiei globale, întreprinderile s-au văzut nevoite să adopte noi forme de management în funcție de cerințele pieței surselor de finanțare internațională. Soluția găsită de managerii întreprinderilor se referă la utilizarea proiectelor în vederea realizării diverselor obiective de dezvoltare dar și pentru a avea aces sursele de finanțare oferite de piața financiară internațională.

Managementul întreprinderii care gestionează proiecte înseamnă desemnarea angajaților care gestionează proiecte, având competențe specific legate de managementul proiectelor precum și cele legate de managementul activităților curente. Un proiect este o sumă de activități îndreptate către realizarea unui scop prin utilizarea unor resurse umane și materiale într-o perioadă determinată de timp. Coordonarea echipei proiectului este realizată de către managerul de proiect ce deține experiență și pregătire profesională în acest sens. Membrii echipei proiectului sunt angajați ai întreprinderii sau ai altor organizații partenere în proiect. Aceștia, în mod necesar, trebuie să dețină calificări complementare astfel încât echipa să se armonizeze optim în vederea realizării scopului proiectului.

Managerul de proiect deține responsabilitatea coordonării proiectului și el trebuie să se asigure de faptul că obiectivele stabilite sunt respectate de echipa de proiect iar rezultatele obținute sunt corespunzătore atât din punct de vedere cantitativ cât și calitativ. Un proiect înseamnă o planificare a obiectivelor, activităților și sarcinilor în proiect precum și nivelul cantitativ și calitativ al rezultatelor ce urmează a fi obținute. În vederea îndeplinirii cu succes a obiectivelor stabilite, interesele managerului de proiect și ale echipei sale trebuie să fie convergente cu cele ale proprietarului întreprinderii care implementează proiecte. Un proiect agreat de toți cei interesați de realizarea sa, joacă astfel rolul unui ”contract” ce trebuie respectat, altfel, apar ceea ce se numesc costuri tranzacționale.

Un proiect implementat de către o întreprindere care urmărește realizarea obiectivelor sale în acest mod joacă rolul de agent prin managerul de proiet. Teoria de agent ne spune faptul că între agent și proprietarul întreprinderii în numele căreia acționează intervin o serie de conflicte de ordin temporal între obiectivele pe termen scurt ale oamenilor, datorită firii lor umane, și cele pe termen lung ale organizației din care fac parte (Kahneman & Tversky, 1974).

Herbert Simon, laureat al premiul Nobel pentru economie în 1978 afirma faptul că organizația nu este o ”entitate individuală” ci o sumă de ”forțe” divergente ce derivă din interesele diferite ale grupurilor din interiorul acesteia. Găsirea ”liniei mediane” între multitudinea de obiective nu are o singură cale ”optimă” de realizare ci o diversitate (H. Simon, 1978). Cel care are puterea de decizie o va alege pe cea care este satisfăcătoare la momentul respectiv (McFadden & Cox, 2005). Daniel Kahneman reflectă asupra diferențelor de perspectivă temporală la nivel de organizație, între obiectivele pe termen lung – cele investiționale sau cele care derivă din contracte precum și cele pe termen scurt ale managerilor. Antreprenorii sunt în primul rând oameni care iau decizii în numele întreprinderii pe care o conduc (Kahneman, 2008). Robert Aumann a descoperit faptul că la nivel decizional se produce o ”disociere” astfel că oamenii își stabilesc reguli clare și logice după care vor acționa însă decid irațional atunci când se găsesc la ”momentul faptei” (Aumann, 2005).

1.3. Politica financiară a societăților și sfera de cuprindere

Politica financiară a întreprinderilor cuprinde aspecte ce țin de alocarea optimă a capitalului în direcția realizării obiectivelor sau proiectelor de dezvoltare a întreprinderilor. Aceasta se înfăptuiește în practică pe trei direcții și anume: politica de finanțare, de investiții și de dividend. Fiecare tip de politică în parte cuprinde un set de decizii menite să asigure conducerea strategică a fiecărei întreprinderi.

Astfel, politica de finanțare are ca obiectiv principal finanțarea întreprinderilor pe baza unor criterii de eficiență și eficacitate stabilite și asumate de conducerea fiecărei întrerprinderi. Lucrarea tratează subiectul deciziei de finanțare sub aspectul selecției celei mai potrivite forme de finanțare a proiectelor gestionate de o întreprindere. Decizia de finanțare a proiectelor gestionate de o întreprindere este subordonată unor etape ce succed în timp într-o ordine bine stabilită. Rezultatul final al procesului decizional este alegerea celei mai potrivite surse de finanțare a proiectelor gestionate de întreprindere sau a unui mix de finanțare în acest sens. Criteriile folosite de subiectul decizional sunt de asemenea analizate în cadrul lucrării.

Decizia de finanțare este analizată atât din perspectiva agentului decizional rațional dar și a celui irațional. Lucrarea tratează subiectul deciziei de finanțare pe o piața perfectă cât și pe o piața imperfectă.

Decizia de finanțare a unei întreprinderi este atât în funcție de scopul și dimensiunea proiectelor finanțate cât și de sursele de finanțare disponibile pe piața de capital.

Managerul întreprinderii poate decide să se finanțeze pe piața bursieră prin emisiunea de acțiuni sau să apeleze la sursele de finanțare oferite de piața bancară sau a altor finanțatori, publici sau privați precum și la sursele interne prin profitul reinvestit (Halpern et al., 1998).

Lucrarea tratează subiectul deciziei de finanțare având ca și criteriu de fundamentare principal costul capitalului sau altfel spus rentabilitatea capitalului investit precum și a riscului aferent.

Atunci când decide să se finanțeze pe piața bursieră, orice întreprindere urmează politica de dividend pe care conducerea firmei și-a asumat-o. Aceasta se referă la decizia conducerii întreprinderii de a distribui dividende acționarilor și aceștia mai departe vor investi capitalul astfel dobândit în alte proiecte personale care vor avea o rată specifică de renatbilitate. O altă opțiune a politicii de dividend este de a reinvesti profitul obținut în cadrul proiectelor devoltate de întreprindere la o anumită rată de rentabilitate (Chirilă, 2001). Oricare dintre aceste forme ale politicii de dividend are ca rezultat finanțarea întreprinderii, una directă iar cealaltă indirectă. De ce distribuția de dividende poate fi o formă indirectă de finanțare a întreprinderii? Deoarece o societate cotată la bursă care distribuie dividende regulat este atractivă pentru investitori potențiali care la rândul lor vor aduce resurse financiare în întreprindere.

Atunci când managerii unei întreprinderi decid asupra finanțării unui anumit proiect de dezvoltare ei au luat înainte de decizia de finanțare o altă decizie, și anume cea de investiție. Subiectul acesteia din urma nu este scopul lucrării însă aceste două tipuri de decizii se intercondiționează reciproc și trebuiesc menționate împreună.

Ce importanță are pentru subiectul decizional proiectul supus finanțării precum și tipul de finanțare selectat? Răspunsul este oferit de faptul că o întreprindere cotată pe bursă va avea un cost al capitalului specific dat de randamentele acțiunilor sale precum și o primă de risc cerută de investitori pentru asumarea riscului prin deținerea de acțiuni la întreprinderea respectivă. Acest cost al capitalului sau privit din perspectiva investitorului, rentabilitatea capitalului, va fi un criteriu de comparabilitate pentru orice proiect dezvoltat de firmă. De ce? Gradul de risc al proiectului dezvoltat va trebui să fie inferior randamentelor acțiunilor întreprinderii precum și rentabilitatea individuală a proiectului va trebui să fie net superioară rentabilității bursiere a companiei.

Acest criteriu nu se aplică însă companiilor necotate la bursă iar în acest caz se calculează rantabilitatea și riscul aferent fiecărui proiect și se compară cu valorile medii ale proiectelor similare ale altor întreprinderi (Stancu, 2007).

1.3.1. Politica de finanțare a întreprinderilor în finanțele manageriale

Orice politică de finanțare se realizează prin intermediul deciziei de finanțare. Aceasta se fundamentează pe date istorice care sunt proiectate în viitor pentru o decizie optimă. O sumă estimată a fi recepționată în viitor este supusă influenței a două elemente și anume factorul incertitudine și cel referitor la valoarea actualizată a unei sume de bani în viitor sau discontată în prezent.

În primul rând, orice sumă estimată a fi primită în viitor suportă un grad de incertitudine. Această incertitudine este cuantificată în mod subiectiv prin intermediul conceptului de probabilitate. Noțiunea de probabilitate este utilizată pentru a estima gradul de depărtare sau apropriere a valorii estimate de cea reală. Acest fapt nu poate fi cunoscut însă dinainte de realizarea estimării ci abia după acesta, când valoarea estimată devine reală, palpabilă. Valorile noțiunii de probabilitate se fundamentează subiectiv pe baza unor estimări istorice comparativ cu situații similare din trecut.

În al doilea rând, orice sumă care este estimată a fi primită în viitor trebuie comparată cu valori prezente, reale, istorice. In acest caz, toate sumele trebuie fundamentate pe aceeași bază sau unitate de măsură. Această ipoteză pleacă de la faptul că orice activ financiar își modifică valoarea de piață, sau altfel spus cea economică. Conceptul pleacă de la noțiunea că valoarea cifrică a sumei evaluate în mod absolut este aceeași dar dacă vorbim de valori economice evaluate din perspectiva pieței economice atunci asupra valorii absolute intervin o serie de factori, care conform lui Todea (2007) sunt după cum urmează: rata dobânzii reale, inflația anticipată, riscul.

Conceptul de rată de actualizare se leagă de faptul că prețuim o sumă de bani în prezent mai mult decât în viitor. Altfel spus, este mai valoros să primim o sumă de bani în prezent decât în viitor.

În cazul finanțării întreprinderilor necotate la bursă, decizia de finanțare se bazează pe criterii de rentabilitate și risc evaluate în funcție de activitatea istorică a întreprinderii. Altfel spus, rentabilitatea și riscul unui nou proiect de investiții ce urmează a fi finanțat vor fi evaluate în funcție de performanțele celorlalte proiecte implementate de întreprindere, în prezent sau trecut (Stancu, 2007).

În cazul unei societăți cotate pe bursă, riscul și rentabilitatea unui nou proiect de investiții vor fi evaluate ținând cont atât de performanțele trecute ale întreprinderii cât și de performanțele altor societăți cotate pe bursă, ce implementează proiecte în domenii similare (Halpern at al., 1998).

În cele două cazuri, riscul și rentabilitatea se cuantifică printr-un mecanism specific, atât pentru întreprinderile cotate cât și pentru cele necotate. Aceste criterii sunt necesare deciziei de finanțare deoarece în funcție de acestea se poate alege mixul de finanțare potrivit proiectelor dezvoltate de o întreprindere.

Costul de oportunitate – factor al deciziei de finanțare

Întreprinderea poate fi privită atât ca un portofoliu de proiecte (Gareis, 2006) cât și ca un portofoliu de active (Halpern, 1998). Decizia de finanțare a unui proiect va apela la noțiunea de cost de oportunitate. Un subiect care va alege un anumit tip de finanțare cu un cost specific va renunța la alte oportunități de finanțare. Costul de oportunitate al finanțării unui proiect printr-o anumită sursă de finanțare atrage după sine compararea cu alte surse de finanțare deoarece fiecare tip de finanțare utilizat produce costuri și riscuri specifice. Acest subiect este tratat pe larg în cadrul cap. 4.

Costul de oportunitate al diferitelor surse de finanțare se poate exprima atât sub forma unei anumite rentabilități specifice cât sub forma unei cheltuieli realizate. Acesta depinde atât de tipul finanțării analizate cât și de perspectiva de referință (Todea, 2008). Costul unui activ financiar este o noțiune bivalentă ce poate fi privită atât ca și cost dar și ca rentabilitate. Este important a estima costul unui activ financiar deoarece acesta reflectă atât gradul de rentabilitate al acestuia, din perspectiva investitorului dar totodată și costul ce va trebui plătit de un potențial cumpărător din perspectiva unei tranzacții viitoare.

În cazul finanțării întreprinderilor necotate la bursă, costul unui proiect de finanțare (Todea, 2008; Broquet et al., 2004) se poate exprima prin intermediul Costului Mediu Ponderat al Capitalului (CMPp). Acesta se exprima aferent unui proiect finanțat prin intermediul a două surse conform formulei:

Unde:

CMPp – costul mediu ponderat al capitalului unui proiect aferent mix-ului de finanțare utilizat

Ka și Kb – ratele aferente costului de finanțare din perspectiva debitorului (sau altfel spus acestea reprezintă ratele de rentabilitate dorite de creditor) și sunt specifice fiecărei forme de finanțare utilizate;

Sa, Sb – reprezintă valoarea finanțării utilizate din fiecare sursă de finanțare;

ST – reprezintă valoarea totală a proiectului finanțat;

În cazul finanțării proiectelor unei întreprinderi cotate la bursă, estimarea costului și a rentabilității specifice fiecărei decizii de finanțare sunt calculate printr-o metodă de estimare econometrică. Firmele cotate la bursă, spre deosebire de cele necotate, prezintă o serie de date transparente privind situația financiară a companiei dar și valoarea ei de piață reală așa cum este reflectată din perspectiva investitorilor în acțiunile companiei.

În acest context trebuie făcută distincția dintre o valoare istorică și una estimată, prin gradul de certitudine cu care aceasta se definește. Despre o valoare istorică știm cu certitudine că ea a existat în trecut și că pe baza ei se fac estimări pentru viitor referitor la valori potențiale. Desigur că o valoare viitoare este estimată cu un grad de incertitudine direct proporțional cu perioada de timp pentru care se realizează proiecția. Gradul de incertitudine este cuantificat cu ajutorul teoriei probabilistice prin alocarea unor scoruri sau probabilități unor evenimente viitoare fundamentate pe baza diferitelor evenimente petrecute în trecut. Baza de plecare pentru estimările viitoare sunt faptele trecute. Primele sunt incerte și subiective pe când cele trecute sunt certe și astfel obiective.

De ce avem nevoie de estimarea gradului de risc sau incertitudine privind realizarea unor valori viitoare se referă la faptul că estimările viitoare pe baza datelor reale sunt fundamentate în funcție de gradul de risc aferent acestora. Dacă probabilitatea de apariție a unui eveniment este ridicată conform datelor istorice utilizate atunci și gradul de risc al evenimentului este ridicat și impactul acestui eveniment asupra valorii ce se dorește a fi estimată în viitor poate fi atât pozitiv cât și negativ. Iar estimarea privind evoluția viitoare a acelui indicator va fi influențată de gradul de risc aferent acestuia.

Există o întreagă literatură științifică de specialitate care tratează subiectul modelelor de evaluare a costului capitalului sau a rentabilității așteptate a activelor financiare de pe piața de capital. O parte dintre acestea sunt prezentate și în lucrarea de față pe parcursul capitolelor prezentate.

Ideea centrală a modelelor econometrice utilizate pentru estimarea costului capitalurilor proprii a întreprinderilor care sunt cotate pe bursă se bazează pe faptul că acest cost este pentru întreprindere o obligație de plată iar pentru investitorii – acționari în firmă este o rentabilitate așteptată pentru riscul asumat prin deținerea de acțiuni ale companiei.

Orice companiei cotată pe bursă poate apela la piața de capital prin emisiunea de acțiuni noi pentru a-și finanța diverse proiecte de investiții. În acest caz, rata de rentabilitate a proiectelor dezvoltate de întreprinderea se poate calcula astfel (Halpern et al., 1998):

unde:

kp – rata de rentabilitate a proiectului X

kf – rata de rentabilitate a activului fără risc

km – rata pieței

βp – valoarea coeficientului beta a firmelor ce dezvoltă proiecte în domenii similare proiectului dezvoltat

Modelul mai sus prezentat în vederea estimării costului unui proiect dezvoltat de o întreprindere cotată pe bursă este adaptat din modelul capitalurilor proprii a lui Sharpe (1964, 1991).

1.4. Impactul crizei economice globale asupra politicii financiare a societăților

Economia globală trece printr-o perioadă de profundă schimbare în contextul actual al crizei economico-financiare. Teoria economică analizează evoluția fenomenelor economice și ea însăși trece printr-o etapă de redefinire a modelelor sale fundamentale precum: valoare, echilibru pe piață, rolul banilor în economie, precum și rolul instituțiilor publice în susținerea inițiativei private și asigurarea continuității activității economice.

Criza economico-financiară declanșată în Statele Unite ale Americii în jurul anului 2007, datorită numărului masiv de credite neperformante acordate de către bănci și alte instituții financiare, s-a propagat rapid în cadrul sistemului financiar global afectând în prima etapă economiile statelor avansate ce erau foarte strâns interconectate la sistemul financiar. Puțin mai târziu au fost afectate și cele mai puțin dezvoltate, caracterizate de un sistem financiar mai puțin integrat în cel global. După căderea Sistemului de la Bretton Woods (1971) au fost introduse o serie de măsuri de reformare a sistemului financiar ca răspuns la diferitele crize regionale cum ar fi cele din America Latină sau din Asia iar în contextul actual, lumea academică împreună cu decidenții politici conlucrează la ”remodelarea” întregului sistem financiar global.

Implicațiile crizei financiare globale asupra teoriei economice

Un efect clar pe care îl are criza financiară asupra teoriei și practicii economice îl constituie regândirea și reformarea sistemelor de organizare a activității întreprinderilor private în vederea accesării diferitelor forme de finanțare. O defecțiune de sistem, un market failure, principiile capitalismului și piața perfectă sunt noțiuni puse sub semnul întrebării când banca centrală a unui stat democratic cum este SUA intervine pentru a salva de la faliment o instituție financiară privată. În scopul depășirii crizei economico-financiare actuale, ce a cuprins întreaga economie globală, se are în vedere redefinirea conceptelor tradiționale de teorie economică.

Oportunitatea identificării unor surse alternative de finanțare de către întreprinderilor mici și mijlocii pentru a-și asigura funcționarea în contextul crizei economico-financiare se justifică abordarea sistemului de management al întreprinderilor prin utilizarea conceptului de proiect. Totodată, fenomenele globale apărute în urma declanșării crizei financiare actuale pot releva și anumite aspecte pozitive. Schimbările apărute în mediul financiar-economic îndeamnă companiile să își revadă politica de preț și să revină la o abordare a profitului mai prudentă și mai aproape de pragul de rentabilitate. De asemenea, prețul pe piața imobiliară se normalizează, cheltuielile publice se reduc în scopul diminuării deficitelor bugetare, prețul la materiile prime și resursele naturale se echilibrează în funcție de noua cerere și ofertă în condițiile crizei și astfel roțițele economiei se pun în mișcare către abordarea unui comportament mai prudent pentru a depăși blocajul creat de criza financiară (Sowell, 2004).

Transformarea amenințărilor existente în mediul economic actual în oportunități benefice întreprinderilor justifică necesitatea găsirii unor metode eficace de a supraviețui pe piață prin tehnici de eficientizare a costurilor activității întreprinderilor private cât și ale instituțiilor publice. Fiecare actor de pe piață, fie el public sau privat, va fi mult mai atent la finanțarea activității proprii. Valoarea banilor pe piață este recuantificată la diferite niveluri adaptate noilor condiții ale pieței.

Apare astfel necesitatea unei schimbări de paradigmă asupra noțiunilor de economie, stat și finanțe. Instituțiile financiare care deși au utilizat sisteme financiare diversificate ce ofereau protecție împotriva riscurilor au avut un comportament ”suicidar” prin asumarea unor riscuri tot mai ridicate. Acest fapt a fost urmat de producerea unei ”fisuri” în cadrul acestui sistem financiar global interconectat. Urmarea a fost faptul că ”rețelele” au ”cedat” și sistemul s-a prăbușit.

Ce mai reprezintă azi, noțiunile de stat și guvern? Statul, guvernul, parlamentul, ministerele, primăriile, consiliile județene, prefecturile și de fapt toate instituțiile publice sunt alcătuite din oameni. Așadar se pune întrebarea, oare criza a fost cauzată de sistemele financiare existente sau de oameni? Responsabilitatea depășirii acesteia este a guvernelor sau a agenților economici privați?

Răspunsul vine din partea mediului privat, criza financiară globală este suportată de contribuabil deoarece unda de șoc se propagă în sistemul financiar după principiul ”vaselor comunicante” din fizică. Ea se propagă în tot sistemul până la reechilibrarea acestuia. Contribuabilii închid ”plutonul” undele se opresc la ei, echilibrul se realizează forțat deoarece sistemul este astfel întrerupt prin intervenția guvernului și șocurile sunt absorbite de către ”veniturile” plătitorilor de taxe și impozite (Morar, 2009).

În perioadele de criză guvernul joacă rolul mesianic, de erou salvator al economiei. Intervenția statului în economie devine astfel mai mult decât necesară justificată prin rolul acestuia de corectare a dezechilibrelor pieței economice private, statul devenind astfel garantul supraviețuirii întregii economii (Moșteanu et al., 2010).

Ce efecte va avea în viitor această criză în ceea ce privește rolul statului în economie? Cu siguranță rolul acestuia se va redefini în mod fundamental. La ora actuală guvernele celor mai puternice state dețin cea mai mare parte din resursele financiare și naturale ale globului. Rolul financiar al statului se consolidează având la dispoziție resurse financiare suficiente. El va juca un rol din în ce mai activ în economie. Oamenii care au creat sistemele financiare ”blocate” temporar și ”repornite” prin intervenția cu resurse financiare ale statului se găsesc tot acolo unde au fost și înainte de criză, schimbându-se parțial componența consiliilor de conducere ale instituțiilor financiare ajutate să ”se redreseze” de către intervenția statului. Teoriile financiare dinainte de criză sunt analizate și îmbunătățite însă nicidecum abandonate ca fiind ”cauza tuturor relelor”. Schimbarea se produce în primul rând la nivelul psihologic, în percepția oamenilor de rând care au devenit mai prudenți în cheltuirea resurselor financiare. Se remarcă o tendință în creșterea ratei economisirii, oamenii strâng ”bani albi pentru zile negre”.

În cadrul pieței financiare, bătălia cea mai acerbă se dă pe terenul finanțării, toți agenții economici pe piață aleargă către surse de finanțare cât mai ”ieftine”. Competiția privind finanțarea de pe piață este acum între instituțiile financiare naționalizate de către state și acele câteva instituții financiare care au rămas în picioare nevătămate de această criză financiară și care sunt încă în proprietatea unor agenți privați.

Criza sistemului financiar actual justifică oportunitatea găsirii celor mai eficiente metode de finanțare a întreprinderilor

În contextul crizei financiare actuale, statul își redimensionează componentele și rolul său se transformă dintr-un ”părinte” al economiei într-un ”veritabil agent” care intervine direct în piață deoarece la momentul actual acesta deține și infrastructura financiară necesară, asimilată în cadrul nenumăratelor naționalizări realizate în SUA, Marea Britanie, Germania sau alte țări care au fost puternic afectate de criza financiară actuală. O schimbare de perspectivă la nivelul guvernelor introduce mecanismul prin care statul din consumator devine finanțator-investitor care joacă un rol activ în economie alături de agenții economici privați.

Rolul taxelor și impozitelor se va restrânge treptat deoarece acestea pe viitor nu vor mai fi suficiente pentru a acoperi nevoile de finanțare ale statelor și guvernelor (Boloș, 2007) care se vor transforma în veritabile instituții financiare care vor atrage bani de pe piață așa cum fac instituțiile financiare internaționale. Acestea vor oferi împrumuturi agenților economici privați sau publici în funcție de nevoile lor de finanțare. În acest mod, statul este avantajat datorită diversificării surselor veniturilor publice conducând la o independență financiară a statului, tot mai ridicată, față de resursele colectate din taxe și impozite care nu sunt suficiente și distorsionează piața.

Ideea de bani publici ”productivi” nu îmi aparține ci este inspirată din mecanismul financiar de alocare a resurselor financiare publice de către Uniunea Europeană, pe bază de proiecte. O parte din acești bani au caracter ”gratuit”, nerambursabil, și o parte au caracter ”revolving” ce se întorc în sistemul public din mediul privat având totodată un efect multiplicator al resurselor financiare în economie.

Matematic „gândind” nu putem avea creștere economică dacă nu avem valoare adaugată și cine este subiectul acestui proces altul decât întreprinzătorul privat. Putem observa astfel de ce obiectivul principal al politicii de creștere economică a Uniunii Europene este de sprijinire a întreprinzătorilor în vederea creșterii economice țintită de Uniune și promovată prin intermediul documentului „Agenda de la Lisabona”. Privind acest aspect dintr-o perspectivă sociologică, întreprinzătorul privat pentru a putea crea valoare prin munca sa are nevoie de resurse atât monetare dar și umane. Astfel pentru a deveni competitivi pe piața globală, întreprinzătorii au nevoie de bani iar accesul la finanțare al tuturor întreprinzătorilor fără discriminare este o preocupare importantă a Uniunii Europene în contextul actual.