Finantarea Si Decizile de Finantare

Introducerea

Finanțele întreprinderii s-au modificat foarte mult în ultimii ani. România trece de la o economie construită pe îndatorarea sistematică a întreprinderilor către intermediarii financiari la o economie axată pe piața de capital deschisă și accesibilă cat mai multor dintre ele.

Rolul intermediarilor financiari și a băncilor în finanțarea întreprinderilor se micșorează în favoarea finanțărilor directe, dar băncile rămân principalii actori în plasarea fondurilor financiare. Nu există o reală împotrivireîntre aceste surse de finanțare, deoarece creditele oferite întreprinderilor de intermediarii financiari sunt în parte finanțate prin produsele de pe piață cum ar fii acțiunile, obligatiunile și fondurile însușite celor proprii.

Câmpul de manifestare al finanțelor întreprinderii cuprinde două mari tiuri de decizii, de investigații și de finanțare. Funcția financiară de ocupă de căutarea și de alocarea resurselor financiare. Este urmărit obiectul de creare de valoare sau îmbogățirea acționarilor. Se crează valoare dacă renatbilitatea investiților este superioară costului resurselor financiare din care acestea sunt efectuate.

Deciziile fundamentale care conditionează crearea de valoare sunt de natură strategică, vizând activitătiile întreprinderii.

Deciziile financiare controlează deciziile strategice privind activitatea întreprinderii. Cunatificarea financiară a deciziilor strategice asigură aproprierea lor de obiectivul urmărit. Instrumentele financiare permit să se aprecieze rentabilitatea investițiilor și să se verifice dacă echilibrul care garanteză viitorul întreprinderii sunt realizabile. De astfel, realizarea strategiei și a politicilor care îi sunt asociate necesită resurse financiare pe termen lung și scurt, pe care funcția financiară caută să le asigure.

Conținutul finanțelor întreprinderii a fost profund reînnoit în cursul ultimilor ani, în urma dezvoltării piețelor financiare și a evoluției cercetărilor financiare. Inițial puțin structurate și fondate în principal pe baze contabile și juridice, finanțele întreprinderii nu ofereau decât un ansamblu de sfaturi practice și tehnici rudimentare. Astăzi finanțele întreprinderii se sprijină pe o teorie financiară care a permis dezvoltarea a numeroase instrumente, putând să se ofere un mod de gândire care are ca dimensiuni principale rentabilitatea și riscul.

În România, cumpăna între o economie centralizată și o economie de piață desface pentru teoria și practica financiară a întreprinderii un vast câmp de preocupări.

Toți cetățenii au dreptul să se lanseze în afaceri, să concureze liber pe piață, să achiziționeze, să dețină și să dispună de proprietăți și este în curs transferarea activelor statului în proprietate privată.

Întreprinderea românească, una dintre verigile importante ale economiei naționale, având un rol importantîn buna funcționare a întregului sistem economico-social, a fost afectată de profundele mutații petrecuteîn viața economică, socială și politică din ultimii ani.

Toalte modificările care au marcat existența întreprinderii s-au reflectat în domeniu activității financiare și al managementului financiar. Răspunsurile la problemele ridicate, soluțiile și strategiile cele mai adecvate nu s-au găsit întotdeauna cu ușurință, deoarece, în planul teoretic, conceptual, dar și concret, practic, al tehnicilor financiare și chiar al legislației, s-au semnalat lipsuri. S-a făcut simțită necesitatea extinderii tratărilor teoretice și instrumental-operaționale privind conducerea activității financiare din perspectiva economiei de piață și a racordării acesteia la circuitul economic mondial.

Activitatea financiară ce se desfășoară la nivelul întreprinderilor simte nevoia unor reconsiderări teoretice și aplicative pentru a deveni compatibilă cu exigențele economiei de piață ce se conturează în țara noastră. Schimbările care au loc impun reconsiderări în comportamentul general al economicului finanțist, în sensul asumării unor responsabilități de manager al gestiunii financiare a întreprinderii, oentru conducerea prin finanțe a activității economice.

Mecanismele noi apărute în gestionarea surselor financiare și de credit din econimie dovedesc că instituțiile financiar-monetare se adaptează la exigențele muncii financiare moderne, devenind compatibile cu metodele practice de instituții financiar-monetare internaționale. A cunoaște aceste mecanisme, a le utiliza corect și eficient sunt condițiile absolut necesare pentru gestionarea existentă a averii întreprinderilor, a valorii ce se obtine.

CUPRINS

Introducerea………………………………………………………………………………………

Capitolul I

Finantarea si decizile de finantare………………………………………………………..

Aspecte generale ale finanțări…………………………………………………………………

Decizile de finanțare și importanța lor strategică……………………………….

Diversitatea si clasificarea mijloacelor de finantare…………………………….

Clasificarea mijloacelor de finanțare după natura creanțelor…………

Clasificarea mijloacelor de finanțare după termenul operațiunilor……

Clasificarea mijloacelor de finanțare după originea fondurilor……….

Clasificarea mijloacelor financiare după destinația fondurilor………..

Limitele inerente oricărei clasificării a mijloacelor de finanțare………

Planul de finanțare și ciclul de finanțare…………………………………………

Capitolul II

Finanțarea pe termen scurt sau moduri de finanțare a activelor circulante……………

Necesitatea de dimensionare a stocurilor………………………………………..

Finanțarea activelor circulante……………………………………………………

Fondul de rulment…………………………………………………………

Credite bancare pe termen scurt…………………………………………

Capitolul III

Finanțarea pe termen lung……………………………………………………………………..

Autofinanțarea…………………………………………………………………….

Modalități de autofinanțare……………………………………………….

Capacitatea de autofinanțare……………………………………………

Creșterea de capital propriu………………………………………………………

Împrumutul obligator……………………………………………………………

Leasingul sau credit – bail…………………………………………………………

Capitolul 1. Finanțarea și deciziile de finanțare

Aspecte generale ale finanțării

La un moment dat, în cadrul economiei naționale există trei tipuri de situații.

Unii operatori, particulari, întreprinderi sau anumite instituții asigură un echilibru riguros între resursele și cheltuielile lor immediate și viitoare. Ei iși acoperă nevoile de finanțare prin resurse din autofinanțare fiind total independenți de finanțarea externa.

Anumiti agenti economici prevăd resurse care depășesc cheltuielile prevăzute. Ei vor dispune de un surplus de resurse care ar putea rămăne nefolosit, dacă nu găsesc alți agenți care să-l folosească. Prin urmare, este vorba de agenți care dispun de capacitatea de finanțare, de resurse care ar putea fi înaintate altor agenți economici.

Alți agenți au pentru perioada următoare, prevăzute cheltuieli, a căror mărime o depășesc pe cea a veniturilor și a disponibilităților lor previzibile. Aici vorbim în special de întreprinderi care au proiecte de investiții sau de mărire a producției lor. Poate fi vorba și de stat, dacă bugetul său este deficitar, de particulari care efectuează cheltuieli pentru achiziționarea de bunuri pentru a fi folosite o perioadă îndelungată. Acești agenți aflați în situația de deficit previzibil, trebuie să renunțe la unele dintre proiectele lor dacă nu iși procură fonduri care să acopere resursele lipsă.

Distribuirea excedentelor și a deficitelor exprimă caracteristici de regularitate care reprezintă aspecte structurale ale finanțarii. Agentii particulari sunt de cele mai multe ori excedentari iar anumiți agenți sunt deficitari, aici fiind vorba de întreprinderi. Alte categorii pot fii în situația de excedent sau de deficit, în funcție de operațiunile dintr-o anumită perioadă.

Chestiunea tehnică a finanțării ridică două probleme pricipale la scara economiei naționale.

În primul rând, ea duce la întrebarea privitoare la mijloacele prin care agenții cu capacitatea de finanțare pot fi convinși să-și pună resursele excedentare la dispoziția agenților aflați în deficit, acceptând să se lipsească momentan de la excedentele lor.

În al doilea rând, chestiunea finanțării ridică problema modalităților prin care economiile vor putea fi canalizate spre agenții care au nevoie de finanțare. Ea permite discutarea instrumentelor și mecanismelor de finanțare și de distribuire a creditului.

Figura care urmează rezumă situația principalelor categorii de agenți într-o situație frecvent întâlnită în conjuctura mondială actuală.

Fig. 1.1 Capacitațiile și nevoile de finanțare în economia național

Sursa: Ilie Vasile, Gestiunea financiară a întreprinderii, editura:Meteor Press, Bucuresti 2006

Aspectele finanțării, ale colectării economiilor, ale distribuirii creditului pun problema relatieiîntre agenții cu excedent și agenții cu deficit. Această relatie se poate stabili dupa două modalitătii fundamentale ale finanțării externe și a finanțării directe și a intermedierii financiare.

Mediul financiar, după stadiul său de dezvoltare, pune la dispoziția întreprinderilor o varietate substanțială de mijloace de finanțare. În țările in curs de dezvoltare, această varietate de mijloace de finanțare rămâne limitată la tehnicile de finanțare de bază. Întreprinderile sunt confruntate cu alegerea surselor de finanțare.

Autofinanțarea stă la baza oricărei dezvoltări a întreprinderilor.

De asemenea, aportul la capital realizează sursă esențială de finanțare a întreprinderii. Mărimea și modalitățile acestor aporturi depinde de felul cum întreprinderea dispune sau nu dispune de acces direct la piețele de capital.

În principiu, recurgerea la îndatorare ar trebui să aducă îmbunătățiri resurselor întreprinderii, având un rol fundamental în finanțarea rol, chiar dacă rata dobânzii reale atinge niveluri foarte ridicate.

1.2 Deciziile de finanațare a întreprinderii și importanța lor strategică

Pentru funcționerea sa, întreprinderea își asigură funcții precum: funcția de consum, funcția de producție, funcția de repartiție, funcția de investire și dezinvestire, și funcția de finanțare.

Conducatorii unei întreprinderii se axează pe două tipuri mari de decizii financiare: decizii de finanțare și decizii de investiții.

Decizia de finanțare este raportul între fondurile proprii și datoriile financiare și are la bază trei tipuri principale de decizii:

Alegerea structurii de finantare, având o influență determinată față de mărimea riscului acceptat de acționari. O mărire a îndatorării crește riscul pentru acționari;

Politica de dividende, adică alegerea între reinvestirea beneficiului și distribuirea sub formă de dividende a acestuia

Alegerea finanțării interne sau finanțării externe

Din deciziile financiare rezultă o structură de finanțare care cuprinde capitalurii proprii și datorii financiare.

Întreprinderea are o gamă substanțială de mijloace de finanțare, limitată la tehnicile financiare de bază în țările in curs de dezvoltate.

Aspectele finanțării au un rol important in supraviețuirea si dezvoltarea întreprinderii. Pentru a face față angajamentelor la care este supusă, adică de a plătii datoriile la scadență și a avea un echilibru financiar pe termen scurt, întreprinderea trebuie să dispună de lichidități.

Investițile sociale, tehnologice sau comerciale a întreprinderii fac parte din finanțarea dezvoltării pe termen lung și mediu și ajută la creșterea rezultatelor pe viitor.

Mijloacele de finanțare trebuie adaptate calitativ pentru nevoile întreprinderii. Ea poate fi supusă la două tipuri de dificultăți. În primul rând, întreprinderea ar putea ajunge în situația să fie obligată să ramburseze resursele înainte de a ajunge să efectueze recuperarea avansurilor. În al doilea rând, pentru operațiunile pe termen scurt, întreprinderea ar putea fi în situația să foloseasca fonduri care ar putea să le utilizeze la investițiile pe termen lung.

Costul mijloacelor de finanțare este într-o relație cu rezultatele așteptate din operațiunile la care sunt angajate. Atunci când renumerarea capitalurilor este prea mare înseamnă ca nu s-au folosit rezultatele obținute pentru dezvoltare, fiind posibil ca întocmai realizarea de investiții să ducă la renumerarea capitalurilor in viitor.

Datorită sistemelor financiare si juridice, puterea asupra întreprinderii in materie de orientare, de gestiune si de direcționare – conducere, este recunoscută pentru detinătorii capitalului, pentru că dețin o parte semnificativă a capitatului.

Relațiile de dependență și de subordonare se pot stabili și pentru împrumutători, mai ales pentru bănci, dacă autonomia financiară nu este asigurată de proprietari și de cei care conduc întreprinderea. Ca urmare a deciziilor financiare inadecvate apar cazuri caracteristice care ilustrează asemenea cazuri de degradare a situației strategice.

Primul caz des intâlnit îl constituie întreprinderea cu rezultate foarte slabe și care nu pot să autofinanțeze suficient pentru a sigura producția potențialului lor.

În a doua ilustrație caracteristică se afla întreprinderile care deși au rezultate bune, reinvestesc doar o mică parte din profit și nu doresc să construiască proprile fonduri.

Al treilea exemplu tipic ar fi întreprinderile care se avântă în operații de dezvoltare care depășesc capacitatea lor de finanțare și sunt nevoite să solicite credite ajungând intr-o situație nefavorabilă față de împrumutătorii lor.

Astfel întreprinderile ajung să dispună de finanțare instabilă și să negocieze în condiții dezavantajoase data scadențelor sau sursele noi de resurse proprii. Relațiile de finanțare devin suportul relațiilor de influență sau de putere. Negocierea de fonduri noi in condiții de urgentă si de criză, in unele cazuri duce la pierderea autonimiei și a controlului proprietarilor față de creditori și de noii participanți cu fonduri.

Problemele finanțării prezintă o importanță de bază iar supraviețuirea întreprinderii, independența proprietarilor și a conducatorilor săi, rezultatele prezente și viitoare depinde de soluționarea acestora.

Diversitatea și clasificarea mijloacelor de finanțare

Pentru clasificarea analitică a resurselor de finanțare pot fi folosite patru criterii: natura creanțelor determinate de operațiunile financiare, originea fondurilor care sunt folosite , natura utilizării sau destinația fondurilor.

Clasificarea mijloacelor de finanțare după natura creanțelor

Fiecare acțiune de finanțare se manifestă printr-o mișcare dublă între operatorii implicați. Furnizorul de fonduri finanțează și remite fonduri beneficiarului. În continuare beneficiarul remite un titlu financiar, adică o recunoaștere a aportului primit, furnizorului de fonduri.

Operațiunile de finanțare pregătesc crearea de titluri financiare care aprobă furnizorilor de fonduri să își finalizeze dreptul pe care il au de acum înainte asupra beneficiarului.

Întâiul mod de ierarhizare a mijloacelor de finanțare poate fi diferențierea după natura titlurilor financiare care servesc ca suport pentru operațiunile financiare.

Clasificarea mijloacelor de finanțare după termenul operațiunilor

Această clasificare o mai putem numi clasificarea după durată, după maturitate sau după scadență.

Clasificarea mijloacelor de finanțare după termenul lor alcătuiește probabilitatea de grupare cea mai simplă. Termenul scurt se potrivește unei perspective de un an. În anumite domenii, operațiile cu termen de scadență de doi ani, se încadrează la cele pe termen scurt. Creditele care au scadență apropriată se regăsesc în creditele de trezorerie sau de finanțare a operațiunilor de exploatare adică cumpărări de bunuri și servicii.

Termenul mediu are o perspectivă de timp cu o perioada care se încadrează între 1 sau 2 până la 5-7 ani. De obicei acest termen este specific pentru finanțarea investițiilor în mașini, utilaje, instalații etc. Termenul lung corespunde scadențelor care depăseșc 5 sau 7 ani.

Împarțirea clasică a mijloacelor de finanțare după durată poate părea convențională. Se observă dificultății în practică pentru delimitarea între termen scurt și termen mediu și intre termen mediu și termen lung. Totuși această clasificare are o importanță mare.

În primul rând, clasificarea corespunde duratei ciclurilor caracteristice din viața întreprinderii. Termenul scurt are o durată suficientă pentru a încheia unul sau mai multe cicluri de exploatere și cuprinde fazele de aprovizionare, transformare și vănzare. Termenul mediu și lung corespunde ciclului caracteristic de viață a echipamentelor productive. El ne arată de fapt durata necesară pentru amortizare și reinnoirea majorării investițiilor productive, investițiilor financiare, imobiliare și a lucrărilor de infrastructură.

În al doilea rând, clasificare mijloacelor de finanțare după durată corespunde diferițelor domenii de decizie și de prezicere.

Termenul lung corespunde prezicerilor strategice, alegerea principalelor orientări asupra naturii și organizării activitătilor întreprinderii.

Termenul mediu corespunde duratei pentru care întreprinderile elaborează planuri operaționale referitoare la diferite funcții. Implicațiile financiare ale acestor planuri sunt sintetizate în planul de finanțare care prevede utilizarea ce se va da resurselor de finanțare pe o perioada de 5 sau 7 ani in viitor.

Termenul scurt apare ca domeniu previziunilor și deciziilor cu scadență apropriată incluse in bugete, referitoare la operațiuni curente.

În al treilea rând clasificarea mijloacelor de finanțare după durată corespunde adesea și diferențierii după originea de fondurilor și a procedurilor prin care sunt obținute.

Clasificarea mijloacelor de finanțare după originea fondurilor

Clasificarea după originea fondurilor permite să se diferențieze patru tipuri de mijloace de finanțare: autofinantarea, cresterea de capital propriu, imprumuturile, creditele între întreprinderi adică livrările de credite ale furnizorilor.

Autofinanțarea este alcătuită din excedentele pe care întreprinderea le face și care sunt utilizate pentru finanțarea activităților din viitor.

Creșterea capitalului propriu ne arată aporturile furnizate de asociații sau proprietarii existenți, dispuși să participe. La această creștere pot să participe și furnizori de fonduri noi care doresc să participe la capitalul întreprinderii. Astfel furnizorii de capital primesc titluri de proprietate în schimbul aportului lor, fiind vorba de o finanțare externă.

De asemenea, împrumuturile sunt o sursă de finanțare externă, doar că ele sunt încheiate cu persoane fizice și juridice care nu rămân coproprietari, ci creditori.

Clasificarea mijloacelor financiare după destinația fondurilor

Al patrulea mod de mijloc de finanțare este specifiv pentru utilizarea sau destinația prevăzută a fondurilor. Această clasificare cuprinde utilizări fundamentale, indiferent de întreprindere și de etapa sa de evoluție și utilizare ocazională, care corespunde operațiunilor particulare sau a unei conjuncturi particulare.

Utilizările fundamentale se referă la finanțarea dotării cu echipamente, finanțarea exploatării și la finanțarea trezoreriei.

Utilizările ocazionale se referă la operațiile particulare efectuate cum ar fi finanțarea exporturilor, finanțarea inovațiilor, finanțarea investițiilor care vor aduce economie de energie, finanțarea operațiunilor de descentralizare, finanțarea creării de întreprinderi. Acestea corespund funcțiilor permanente ale sistemului financiar și celor specializate și uneori previzorii.

Clasificarea mijloacelor de finanțare după destinația lor se bazează pe analiza nevoilor întreprinderii, pe problemele de finanțare aduse de sistemul de producție și de schimb. Caracterul deschis și cronologic al nevoilor duce la o clasificare nestabilă a mijloacelor de finanțare.

Limitele inerente oricărei clasificării a mijloacelor de finanțare

Mulțimea criteriilor de clasificare a resurselor exprimă fragilitatea oricărei clasificări. Toate sursele de fonduri obținute conveg spre finanțarea tuturor necesitățiilor. O întreprindere care obține un credit destinat finanțării investiților poate să utilizeze aceste resurse pentru ameliorarea situației trezoreriei, dacă eșalonarea plățiilor pentru investiții îi permite.

Putem observa glișarea utilizărilor în raport cu destinațiile inițiale prevăzute. Aceasta se întâmplă de fiecare dată când sistemul financiar se ocupă de credite autorizate cu privire la cost sau la ușurința de obținere. Astfel este cunoscut faptul că creditele pentru export, mult timp plasate în afara câmpului de întrebuințare a controlului privind creditele, au permis multor întreprinderii să ocolească rigorile controlului cantitativ asupra creditului, procurându-și resursele care au servit în fond ca resursele de trezorerie.

Pentru a studia acordarea creditelor, băncile și alte instituții financiare cer întreprinderilor o justificare detaliată a utilizărilor prevăzute. Informațiile și argumentele dezvoltate în dosarele de credit dau astfel impresia liniștitoare că sistemul financiar profesează un control strict asupra funcției acestor credite. O bancă sau o instituție de credit nu finanțează niciodată o operație a unei întreprinderii, ci o întreprindere considerată ca un tot unitar. Aspectul acesta refuză clar din analiza care s-ar face în caz de faliment al întreprinderii. Chiar dacă o bancă sau o instituție a acordat fonduri destinate să finanțeze un proiect de investiții sănătos și echilibrat, riscul ține de situația de colectiv a debitorului. Astfel, posibilul faliment al debitorului va face să dispară în totalitate sau o parte din creanță, indiferent de performanțele obținute prin proiectul la care s-a considerant participant.

Planul de finanțare și cilul de finanțare

Preselecția surselor de finanțare a învestițiilor este una complexă, cu un criteriu principal privind costul procurării capitalurilor și cu o serie de restricții privin accesul la piața de capitaluri, situația financiară a întreprinderii, motivația personalului de conducere a acesteia. Dacă patronul firmei deține toate acțiunile atunci el controlează toate afacerile și este direct răspunzător pentru deciziile luate. El nu este de acord cu creșterea de capital prin vânzarea acțiunilor noi și dacă nu are posibilitatea să le cumpere preferă să aleagă alte surse de finanțare.

Doar întreprinderile care oferă o garanție mare față de public au acces la împrumuturile obligatare. Din punct de vedere al formalităților, împrumutul obligatar nu este foarte complicat.

Foarte multe întreprinderi nu cotează la bursă și le rămân ca surse de finanțare: autofinanțarea, împrumutul bancar, leasingul sau vănzarea de active.

Pentru început, întreprinderile caută o resursă disponibilă și neoneroasă, autofinanțarea, pentru investiții de inlocuire sau modernizare a activelor și de creștere a fondului de rulment. Apoi vor echilibra investițiile de dezvoltare sau strategice prin atragerea de noi aporturi de la acționari noi sau vechii.

Rezultatul deciziei de finanțare a investițiilor este reprezentat de bugetul investițiilor care prezintă situația echilibrată a nevoilor de finanțare. Investițiile de înlocuire sau modernizare sunt ușor de prevăzut în funcție de durata de amortizare a activelor fixe. Rambursările de credite sunt stabilite în contractele de credit. Termenele de amortizare complexă a activelor fixe se cunosc atunci când acestea pot fi valorificate prin vânzare.

Bugetul investițiilor este un document de gestiune internă, cu un rol important în echilibrul financiar, privind raportul între activele fizice și cele financiare și raportul între sursele proprii și cele împrumutate.

Ciclul de finanțare este ansamblul operațiilor care se desfășoară între creditori sau acționari și întreprindere. Acest ciclu este oglinda ciclurilor de investiții și de exploatare.

Rolul său este de a permite întreprinderii să facă față diferențelor care apar între fluxurile de plăți și încasări, provocate de operațiile de exploatare și finanțare.

Planul de finanțare este un document previzional, întocmit pe o durată de 3 până la 5 ani, care ne arată fluxurile anuale generate de nevoile si resursele întreprinderii. Acest plan generează echilibrul total al întreprinderii și ne arată intrările și ieșirile principale de fonduri.

Planul de finanțare are două dimensiuni: necesar de finanțat și resurse de capitaluri. Necesar de finanțat se referă la investițiile strategice, investitiile de exploatare, rambursarea datoriilor financiare și dividende.

Resursele de capitaluri sunt de două feluri:

Nerambursabile unde intra vânzări sau cesiuni de active, creșteri de capital și subventii pentru investiții.

Rambursabile, adică creditele bancare, creditele obligatare etc

Decizia de finanțare urmărește structura financiară perfectă a întreprinderii care să ducă la minimizarea costului capitalului. Dacă costul finanțării și structura optima sunt influențate de evoluția riscului pretins de furnizorii de fonduri, atunci nu vor avea un caracter constant iar în condițiile de insolvabilitate a întreprinderii împrumutate, creditorii vor pretinde o rambursare mai mare, rezultând o majorare a costului împrumuturilor.

Un plan de finanțare corect reprezintă un element determinant al negocierii resurselor pe termen lung justificând utilizarea fondurilor cerute.

Efectuarea planului de finanțare presupune doua etape:

Determinarea nevoilor de finanțare in scopul evaluării cuantumului finanțării externe

Determinarea și intergrarea surselor de finanțare în scopul realizării echilibrului financiar

În concluzie, planul de finanțare tine evidența, pe o perioada mai lungă, a resurselor financiare și cum anume au fost folosite acestea. Este un rezultat al politicii financiare și respectă alegerea unei structuri optime de finanțare cu costuri minime de colectare a capitalurilor si independent financiare a întreprinderii.

Capitolul 2 Finanțarea pe termen scurt sau moduri de finanțare a activelor circulante

Pentru o bună desfășurare în a activității unei întreprinderi, aceasta trebuie să prezinte o stabilitate a volumului fondurilor acoperitoare, cât și caracterul judicious al folosirii uneia sau alteia dintre metodele de acoperire financiară.

Pentru a-și satisface nevoile, întreprinderea trebuie să aibă o structură productivă și active circulante. Activele circulante cuprind stocurile, valorile disponibile și cele pe termen scurt, adică materii prime și materiale, combustibil, producție neterminată, semifabricate, produse finite, clienți, mijloace bănesți etc. La active circulante se asimilează și obiectele de inventar de mică valoare și scurtă durată, echipamentul, imbrăcămintea și materialele de producție și alte elemente, cu diferențe ale duratei și modului de transmiterii a valorii față de celelalte active circulante.

Structura activelor circulante variază de la o întreprindere la alta , în funcție de specificul și obiectivul procesului de producție și de nomenclatură produselor finite.

Activele circulante, din punct de vedere al fazelor procesului de exploatare se pot clasifica în active circulante care țin de sfera aprovizionării, de sfera producției propriu-zisă și de sfera comercializării.

Din punct de vedere al resurselor financiare avem active circulante procurate din fonduri proprii și active circulante procurate din fonduri împrumutate.

Activele circulante le mai putem clasifica și din punct de vedere a formei. Aici întălnim active circulante în forma materiala și active circulante în forma bănească.

Ciclul de exploatare reprezintă toate operațiunile efectuate de întreprindere, la realizarea obiectivului de activitate prin 3 faze: faza aprovizionării prin achiziționarea de bunuri și servicii, faza producției care se refera la transformarea bunurilor și servicilor în produs finit și faza comercializării care reprezintă vânzarea produselor.

2.1 Necesitatea de dimensionare a stocurilor

Necesitatea dimensionării corecte a stocurilor decurge din consecințele acestora asupra desfășurării ciclului de exploatare, asupra nivelului de blocarea a capitalului și asupra costurilor. Nivelul optim al stocului este acela care ține seama de condițiile reale de aprovizionare, tehnologice, de producție și comercializare, de reducere a capitalurilor blocate și a costurilor și este orientat spre accelerarea vitezei de rotație, spre creșterea eficienței economice. În dimensionarea stocurilor se pot utiliza mai multe modele, între care: metoda analitică, metoda pe elemente, metoda mixă și metoda sintetică.

Metoda analitică se caracterizează prin determinarea stocuilor, anual și trimestrial, pe fiecare componenta a elementului de active circulante.

Pentru stabilirea stocului de materii prime și material avem nevoie de doi factorii importanți. Primul factor, necesarul fizic de materii și material se determină în funcție de cantitatea de produse prevăzute a se fabrica și de consumul specific, iar necesarul valoric reprezintă produsul dintre necesar fizic și prețul de aprovizionare.

Timpul de imobilizare total, cel de-al doilea factor este numărul total de zile în care vor fi stocate materii și materiale în depozite. Acest timp total cuprinde mai mulți timpi și anume: timpul pentru stocul curent, timpul pentru condiționare, timpul de siguranță și eventual și alți timpi.

Prin insumarea stocurilor curente, de condiționare, de siguranță și eventual a altor stocuri se obtine stocul total de materii și materiale.

Stocul current are rolul de a asigura continuitatea procesului de producție între aprovizionării, stocul de condiționare asigură continuitatea producției pe o perioadă de timp cât durează operațiunile de condiționare iar stocul de siguranță asigură continuitatea producției în perioada în carea au loc întreruperi în procesul de aprovizionare.

În vederea finanțării, stocul curent se poate lua pe jumatate, deoarece nivelul său variază între zero și 100 % iar stocul de siguranță nu trebuie sa depășească stocul curent. Este necesar ca stocurile să fie scrise în fișele de magazine al materialelor spre a se putea urmării dacă stocurile existente sunt sau nu sunt în stare să asigure continuitatea procesului de exploatare, sau dacă s-au acumulat cantități mai mari decat nevoile întreprinderii.

Metoda pe elemente se caracterizează prin determinarea stocurilor pe elemente de active circulante, nu și pe fiecare component al acestora având două procedee principale de calcul a stocurilor: pe baza timpului de imobilizare pe elemente si pe baza corelației dintre soldurile elementelor de active circulante și volumul producției. Din stocurile pe elemente trebuie să se deducă în prealabil valorile fără mișcare, produsele fără desfacere și de proasă calitate.

Metoda mixtă se referă la stabilirea stocurilor anuale pe fiecare component al elementelor de active circulante și a stocurilor trimestriale, numai pe elemente. Scopul stabilirii analitice a stocurilor anuale constă în furnizarea de informații necesare calculării timpului de imobilizare, ca și factor de bază în determinarea stocurilor trimestriale.

Metoda sintetică se caracterizează prin stabilirea stocului pe total active circulante, eventual cu defalcarea acestuia pe elemente. În stabilirea stocului prin aceasta metoda se pot utiliza procedee bazate pe viteza de rotație, pe corelația dintre soldul total al activelor ciculante și volumul producției și procedeul bazat pe ponderea activelor circulante la 100 si 1000 lei producție marfă.

2.2 Finanțarea activelor circulante

Nevoile de investiții în activele de exploatare au un caracter continuu, necesarul de finanțare asociat stocurilor și crediteloracordate clienților este mereu prezent. Cu toate că activele circulante reprezintă stocuri și creanțe, care apar și dispar in scurt timp, noi stocuri și crențe vor înlocui pe cele precedente, dând naștere astfel la un necesar de finanțare cu caracter permanent.

Toate întreprinderile au un mecanism identic: la început cumpără materii prime și material pe care apoi le transformă produse care apoi se vând. Acest ciclu cumpărare-transformare- vânzare este cunoscut sub denumirea de ciclu de exploatare.

În ciclul de exploatare se nasc fluxuri reale articulate pe tri categorii de stocuri fizice, materii prime și material, producția în curs sau neterminată și produse finite, cărora le corespund fluxuri financiare și un ansamblu de active financiare sub forma creanțelor și datoriilor. Datoriile cele mai importante apar în procesul de aprovizionare.

Pe durata ciclului de producție, produsele în curs de transformare alcătuiesc un stoc care înglobează în afara materialelor, muncă și alte bunuri. În acest stadiu, decalajul privind plata unor obligații este redus, totuși și aici, acontul vărsat de client și de alte surse asigură o parte din finanțarea necesarului fazei de transformare și producție.

Întreprinderea trebuie să-și acopere din punct de vedere financiar și stocurile din stadiul de comercializare cu o fază de stoca, una de vânzare și altă fază financiară referitoare la crditul acordat clienților. După iesirea din această fază întreprinderea poate să-și recupereze numerarul pe care l-a avansat. Efortul său poate scădea prin diminuarea scontului, adică vânzarea creanțelor.

Din desfăsurarea procesului de exploatare rezultă urmatoarele consecințe financiare: întreprinderea poate să obțină amânări la plata furnizorilor, ceea ce reprezinta un mijloc de finanțare; în procesul de cumpărare materii prime – vânzare produse finite întreprinderea înstrăinează anumite sume de bani din capital în stocuri create în diferite faze ale ciclului de exploatare, generând astfel un nou necesar de finațare; într-o economie de piață o practică curentă este acordarea de amânări la plata clienților, întreprinderea privându-se de recuperarea imediată a lichiditățolor investite anterior.

În concluzie putem spune că ciclul de exploatare provoacă o blocare de capital datorită stocurilor create de-a lungul producției precum și acordarea de amânări de plată clienților, ciclul atrăgând o finanțare prin creditul acordat de furnizori.

Necesarul financiar al exploatării este diferența dintre banii blocații pentru alcătuirea stocurilor și formarea creanțelor clienților și asimilarea acestora, pe de o parte, și finanțarea înglobată în datoriile furnizorilor ți asimilatelor acestora, pe de altă parte.

Stocurile și clienții reprezintă active de exploatare, iar furnizorii sunt pasive de exploatare. În grupa activelor de exploatare, pe lângă stocuri și clienți, mai intră și o serie de asimilate, cum sunt avansurile, și sconturile acordate frunizorilor și personalului, debitori etc, iar în grupa pasivelor, înafară de furnizori, se mai include și asimilate ca avansuri și sconturi primate de la clienți, datorii față de personal, stat, asigurări sociale etc.

Privind izvoarele de acoperire financiară a activelor circulante care au la bază datoriile față de furnizori, salariați, stat, asigurări sociale prezintă însemnătate dimensionarea lor, spre a fi luate în considerație în finanțare. Aceste surse sunt determinate de decalajul de timp ce apare între momentul în care se nasc datoriile și până la cel al lichidării lor al efectuării plăților respective. În cazul aprovizionării de la furnizori apare un decalaj între data recepției și cea a plății materialelor, timp în care întreprinderea cumpărătoare folosește niște resurse bănești ce nu-i aparțin și care se cuvin întreprinderii furnizoare. În cazul salariilor apare un decalaj între data formării drepturilor de personal și cea a achitării lor.

Aceste resurse în practica financiară sunt cunoscute sub denumirea de resurse atrase și nu sunt alceva decât passive de exploatare.

În previziunea finanțării este necesar să se ia în considerație numai soldul minim al pasivelor, ceea ce asigura un caracter stabil și permanent acestora; astfel și o parte din resursele atrase pot fi denumite pasive stabile. Pasivele stabile reprezintă datoriile minime și cu caracter de permanentă ale întreprinderilor față de diferite personae juridice și fizice. Elementele concrete generatoare de pasive stabile sunt numeroase: salarii, impozit pe salarii, contribuții de asigurări sociale, impozit pe profit, alte impozite și taxe, obligații ce reiasă din aprovizionări, energie, gaze natural, apa caldă, dobânzi bancare, avansuri primite.

După metodele de calcul, putem grupa pasivele stabile in două categorii: pasive stabile determinate prin metoda soldurilor zilnice și pasive stabile determinate direct pe fiecare element.

Metoda soldurilor zilnice constă în următoarele operațiuni: se atinge trimestru cu activitatea și mai rediși iar calcului se face pentru o singură luna din acest trimestru; se stabilește cota medie zilnică pentru fiecare datorie prin raportarea obligațiilor trimestriale la numărul de 90 de zile; se înmulțește cota medie zilnică a dotoriilor cu numărul de zile întârziate a plății obligațiilor, cînd soldul va scădea brusc cu suma achitată; se însumează pentru fiecare zi soldurile de la toate elementele generatoare de pasive, cu mențiunea ca suma cea mai mică existentă în una dintre cele 30 de zile ale lumii reprezintă pasivele stabile.

Finanțarea activelor circulante se face pe seama:

fondului de rulment;

creditelor furnizorului;

creditelor bancare pe termen scurt;

2.2.1 Fondul de rulment

Reînnoirea continuă a stocurilor și creanțelor pentru asigurarea producției și vânzărilor necesită o nevoie de capital permanentă. În aceste condiții, se pune problema necesității unei surse permanente de finanțare, aceasta fiind fondul de rulment.

Fondul de rulment ,,reprezintă surplusul de resurse permanente degajat din finanțarea pe termen lung a nevoilor permanente, pentru realizarea echilibrului financiar al ciclului de exploatare și al trezoreriei.”

Surplusul de resurse este marja de siguranță pentru activitatea de exploatare care are o sursă sigură de capital mobilizat pe termen lung, și care nu necesită reînnoire.

Fondul de rulment servește la măsurarea condiției echilibrului financiar care rezultă din confruntarea lichidității activelor pe termen scurt și exigilibității pasivelor pe termen scurt.

Înainte de a căuta alte izvoare de finanțare și a stabili proporțiile acestora, intreprinderea trebuie să influențeze volumul stocurilor, clienților și asimilatelor cu pasivele de exploatare, obținând astfel necesarul fondului de rulment. Cu alte cuvinte, aceste pasive reduc nivelul surselor de finanțare și se vor forma din alte izvoare.

Necesarul fondului de rulment diferă de la o întreprindere la alta și mai ales de la un sector la altu, fiind influențat de durata ciclului de exploatare, valoarea adaugată și ritmul de creștere a cifrei de afaceri.

În cazul necesarului fondului de rulment negativ se eliberează o resursă favorabilă pentru activul economic. La aceasta situație contribuie și politica industrială sau comercială, calitatea gestiunii financiare, sezonalitatea exploatării, ciclul mai scurt al exploatării.

Mărimea fondului de rulment pentru anul viitor de poate estima în funcție de anticiparea bugetului investițiilor și ale bugetului producției. Fondul de rulment este o sursă permanentă de capital și stabilă pentru anul de plan, și va avea o mărime constantă pentru fiecare trimestru al anului de previziune.

De obicei, întreprinderile generează o creștere a necesarului de fond de rulment, nu numai ca efect el sporirii cifrei de afaceri, dar și datoria fenomenelor inflaționiste. La întreprinderi cu necesarul fondului de rulment, apare un surplus de disponibilități, cu mențiunea că acesta este considerat normal în practica financiară a firmelor dacă nu depășescnivelul de 5% din activul economic. Acest surplus de lichiditate are rolul unui preț de siguranță plătit pentru satisfacerea necesarului financiar al exploatării. Dacă procentul este mai mare și nu există un necesar al fondului de rulment negativ se poate considera că disponibilul există pentru a efectua e investiție și pentru a profita de o ocazie faorabilă apropiată. Diponibilul trebuie scăzut din credite spre a se determina teoretic necesarul real al împrumuturilor pentru activul economic.

Pentru reducerea necesarului fondului de rulment, resursele ce apar disponibile la exploatare pot fi folosite pentru investiții în imobilizări sau pot fi plasate în alte scopuri pentru a aduce profit.

În gestiunea activelor circulante trebuie să fie o creștere a fondului de rulment, o mărire necesară care încadrează costurile de capital minime și să dea o siguranță echilibrului financiar.

Unele dintre căile de reducere a necesarului fondului de rulment amintim: creșterea duratei până la plata furizorilor și a volumului acestora, reducerea duratei și a volumului creditului acordat clienților, reducerea pe cât posibil a stocurilor.

Fondul de rulment poate fi:

Net sau permanent – se referă la o abordare a părții de sus sau de jos a bilanțului

Propriu – reprezintă o utiliate mai limitată decât fondul de rulment net și exprimă autonomia pe care întreprinderea o dovedește în finantarea investiților în imobilizări.

Imprumutat – acest fond de rulment exprimă mărimea resurselor împrumutate pe termen lung pentru a finanța activele pe termen scurt

Împreună cu înnoirea stocurilor se reproduce și innoirea în proporții egale a datoriilor de exploatare. Aceste înnoiri fac ca nevoia netă de capitaluri pentru finanțarea ciclului de exploatare să se efectueze la nivelul diferenței dintre nevoia de finanțare a activelor circulante și datorii de exploatare.

2.2.2 Creditele bancare pe termen scurt

Resursele financiare ale întreprinderii se formează și din capitaluri împrumutate, cu condiția că o componentă a acestuia o reprezintă creditul pe termen scurt, adică preluarea de datorii cu o scadență mai mică de un an, în scopul asigurării fondurilor pentru operațiuni a căror desfăsurare constituie ciclul curent al exploatării. Unele dintre datoriile pe termen scurt sunt: creditul de furnizori, datoriile față de diversi creanțieri, creditul bancar pe termen scurt.

Creditul de furnizor se naște în momentul în care furnizorul acceptă să nu fie plătit odată cu livrarea mărfurilor. Pentru a avita difilcutățile de trezorerie furnizorul poate cere clientului și permisiunea de a plăti cu scadențe.

Datoriile față de diverși clienți sunt tot credite pe termen scurt și se referă la sumele datorate și neplătite, cuprinzând urmatoarele elemente importante: salarii datorate personalului, impozite datorate statului sau sarcini sociale asupra salariilor și dividende de plătit asociaților.

Creditele bancare pe termen scurt diferă prin obiectiv, modalități practicate în acordare, garantare, restituire, durată și cost și se obțin direct de la bănci. Restituirea creditului pe termen scurt se asigură prin deznodământul operațiunilor de exploatare. Bancheru are drept gaj, de obicei, o încasare prevăzută. Întreprinderile remit băncii un efect de comerț, în cazut în care se acordă un credit.

Într-o economie de piață, dintre categoriile de credit pe termen scurt putem enumera:

Credite generale care se acordă întreprinderii pentru a-și îmbunătății trezoreria, fără o garanție specială, bancherul informându-se doar de lichiditatea pe termen scurt al clientului. Aceste credite au un caracter general, cu un risc relativ mare pentru bancher și nu sunt garantate prin active speciale de exploatare. Pentru acordarea lor, bancherul procedează la o analiză finac iară profundă

Creditele legate de activitatea direct de activitatea de exploatare se referă la mobilizarea creanțelorrr comerciale, credite de mobilizare de creanțe asupra străinătății.

Anumite întreprinderi specializate pot cumpăra creanțele unor societății. Pentru societatea care își vinde efectele de încasat unor asemenea întreprinderii are avantaje precum: asigură o finanțare rapidă a nevoilor, asigură un transfer al riscului de neplată a creanțelor și totodată asigură o simplificare a gestionării conturilor de clienți.

Creditele specifice unor operațiuni specifice se referă la forma tradițională a creditului de comerț internațional și se implică și investiția băncii importatorului și a bancii exportatorului, cu condiția ca exportatorul să fie plătit pe loc. Acest credit se naște prin operațiunea prin care banca se angajează în contul cumpărătorului să plătească vânzătorului străin prețul mărfii în schimbul remiterii unor documente.

Dacă alegem finanțarea pe termen scurt, un aspect general al gestiunii financiare, agenții economici trebuie să acorde atenția negocierii resurselor împrumutate în condiții avantajoase pentru a realiza un cost cât mai redus.

În creditele de trezorerie, denumite și credite cu caracter general, putem încadra:

Creditele pentru facilități de casă – se acordă regulat pentru plăți salarii, furnizori pe un termen de câteva zile sau săptămâni. Garanția acestor credite o prezintă încasările generale prevăzute pentru viitorul apropiat, pe baza cărora debitorul va putea achita creditul.

Credite sezoniere – pot fi acordate întreprinderilor agricole dar și altor întreprinderi care lucrează sezonier și înregistreaza decalaj în timp între încasări și plăți. Decalajul se poate produce când veniturile sunt sezoniere și cheltuielile permanente sau invers, veniturile sunt permanente și cheltuielile sezoniere. De fiecare dată aceste credite au o durată determinantă.

Creditele de legatură sau credite de sudură – ele apar atunci când întreprinderea resimte necesități de fonduri cu caracter permanent. Până la obținerea unui credit pe termen lung sau unui credit obligatar, ea poate obține un astfel de credit pe termen scurt. Aceste credite servesc până la obținerea capitalului pemanent care finanțează nevoi personale.

Credite pentru mobilizarea efectelor financiare – aceste credite nu comportă garanții deosebite. Întreprinzatorul emite un bilet la ordin în favoarea băncii, îl depune la bancă și primește în schimb un credit pe termenu specificat în biletu la ordin. Biletul la ordin este un efect financiar întrucât este emis pentru obținerea unui împrumut și nu reprezintă o operațiune comercială. Avantajul acestui credit constă în faptul că este mai puțin costisitor, iar dezavantajul este limitarea creditului la valoarea înscrisă în bilet la ordin și la termenul prevăzut.

Creditele pe termen foarte scurt sau spot – se acordă de la o zi la alta marilor întreprinderi, din disponibilitățile zilmice de numerar ale băncii. Creditul spot nu necesită o aprobare scrisă sau orală a băncii și nici stabilirea prealabilă a unui plafon. Aceste credite se ofera doar clienților foarte buni, cu bonitate cunoscută și renumită.

Creditele de mobilizare sau credite legate de anumite active, garantate de către întreprindere cu active financiaree și prin cambii, se împart în:

Credite de scont – este o formă de credit și nu o achiziție reală de creanțe. Are ca avantaj faptu că este mai ieftin deoarece banca este protejată împotriva riscului de neplată prin dreptul cambial. Linia de scont se obține usor, iar întreprinderea nu are grija recuperării creanțelor scontate.

Prin scontare se înțelege transmiterea către o bancă a unui efect comercial prin andosare. Andosarea este operațiunea prin care se efectuează transmiterea încasării unui efect comercial prin înscrierea pe verso a documentului formula girului: „plăți la ordinul X”.

Credite pentru mobilizarea creanțelor comerciale – permit scontarea creanțelor individuale și gruparea mai multora la un loc după criteriu timpului în care au fost emise, urmând să se tragă pentru ele un singur bilet la ordin în vederea prezentării lui la scontare.acest credit are rolul de a atenua creanțele creditului de scont unde fiecare efect face obiectul unor operațiuni independente. Întreprinderea prin scontare transforma niște drepturi de creanță în lichidități primare, biletul de ordin fiind mobilizat la bancă. Acest credit se folosește în relațiile cu băncii cu clienții buni întrucât prezintă un risc mare.

Credite pentru mobilizarea creanțelor asupra clienților din străinătate – aceste credite favorizează exportul, băncile folosind o procedură de mobilizare a creanțelor asupra partenerilor străini. Pentru obținerea acestui credit, furnizorul emite un bilet la ordin pe care îl scontează la banca sa comercială, obținănd un credit la valoarea mărfurilor exportate din care poate să își achite furnizorii. La rândul său banca foloseste biletul la ordin pentru a se refinanța de la banca centrală prin rescont. Costul acestui credit este avantajos, stimulând exportatoriiîn activitatea lor economică, oferindule posibilitatea de a intra rapit în posesia contravalorii mărfurilor exportate.

Vânzarea creanțelor către societăți specializate – unele societăți specializate în operațiuni financiare, cumpără creanțele deținute de diverși întreprinzători, preocupându-se în continuare pe cont propriu de recuperarea și reducerea riscului de neplată din partea debitorilor. Întreprinderile recuperează creanțele prin vânzare, contra unui cost destul de ridicat în schimbul căruia scapă de risc și obțin lichidității imediate.

Creditul pe sconturi – întreprinderile care doresc să obțină credite depun stocurile gajate în anumite depozite generale sau antrepozite gestionate de societăți private de sine stătătoare, pentru care li se eliberează o „recipisă warrant”, adică un titlu de credit, reprezentând totodată un titlu de proprietate asupra stocurilor respective. Acest efect comercial se scontează la banca comercială, obținându-se un credit pe termen scurt.

Printre creditele pe termen scurt se regăsesc și creditele de prefinanțare. Acestea se clasifică astfel:

Credit de finanțare a lucrărilor publice – este vorba de o prefinanțare a întreprinderilor care au relații oneroase avantajoase cu statul, însă plățile au caracter lent. Aceste întreprinderii care se preafinanțează de la instituțiile financiare, specializate în acordarea de astfel de credite, înnaintează cereri de credite și se stabilesc plafoanele de credite până la concurența a 95-100% din vânzarea lucrărilor. Acordarea efectivă a creditelor se realizează prin simpla prezentare a facturilor.

Creditul pentru prefinanțarea exporturilor – urmărește încurajarea exporturilor ce se fac la comandă fermă sau fără comandă fermă: credit – cumpărător, credit – furnizor, credit pentru realizarea de prototipuri ce urmează a fi prezentate la târguri și expoziții internaționale, credit pentru prospectarea piețelor străine etc.

Obligațiuni pe cauțiune – se acordă întreprinzătorilor de către administrația fiscală, care joacă rolul de bancher, sub forma amânărilor de la plata obligațiunilor fiscale și care echivalează cu anumite împrumuturi. Amânările se pot face pe un termen de 2-4 luni, dar este necesară cauțiunea unei bănci, contra unui comision. Deschiderea de credite depinde de acceptul băncii și de depune bilanțului la administrația financiară, din care să rezulte solvabilitatea generală a întreprinderii.

Regiile autonome, societățile comeriale și alți agenti economici, pentru activitatea de aprovizionare, producție și comercializare, pot lua resurse împrumutate pe termen scurt de la băncile comerciale, cu o scadență de 12 luni.

Condițiile agenților econimici, atunci când vor să obțină resurse împrumutate, sunt: întreprinderea să fie înscrisă în regimul comerțului, să posede capital social, să aibă conturi deschise la bănci unde să aibă documente care să garanteze că activitatea lor este legală și eficientă, să fie de acord cu clauzele contractului împrumutat și să răspundă cerințelor de solvabilitate caracterizată prin lichiditate și rentabilitate.

Caracteristicile care redau capacitatea unui agent de a-și achiza obligațiile pe care și le asumă în contractul de creditare se referă la lichiditatea patrimonială care reprezintă capacitatea întreprinderii de a-și acoperii obligațiile de plată pe termen scurt, solvabilitatea care arată gradul capitalului social de a acoperii datoriile, rentabilitatea exprimată prin rata profitului net calculată în raport cu capitalul social și care se caracterizează eficiența întregii activități. Alte caracteristici ar fi: corectitudinea, receptivitatea, promptitudinea.

Capacitatea de plată este verificată de organele bancare pe baza bilanțului contabil, balanței, contului de profit și pierdere și alte documente dar și pe baza unor informații de la partenerii de afaceri și terți persoane, constituind factorul final și decisiv pentru acordarea creditului și în toată activitatea de creditare. Coeficienții capacității de plată sunt următorii: coeficientul lichidității patrimoniale și coeficientul rentabilității.

În funcție de nevoia de capitaluri circulante și resurse de capitaluri circulante putem avea un deficit sau un excedent de trezorerie. Deficitul de trezorerie se acoperă prin solicitarea unor credite noi în trimestrul respectiv pentru nivelul celor aflate în sold în trimestru anterior. Excedentul de trezorerie reprezintă volumul creditelor care se vor restitui în trimestru următor

Soldul creditelor pe termen scurt se preia la începutul trimestrului din bilanțul contabil la încheierea exercițiului, iar la începutul fiecărui trimestru este influențat în plus sau în minus cu deficitul sau excedentul de trezorerie din trimestrul anterior.

În cazul în care banca depașeste plafonul și nu mai acordă credite pe termen scurt, întreprinderea își poate acoperii deficitul de trezorerie prin alte surse cum ar fi: creditul de scont în cazul în care întreprinderea are efecte comerciale de vândut sau creditul de afectuare în cazul în care exită societății de factoring care să preia contra unui comision facturile întreprinderii să le urmărească și să le încaseze.

Capitolul 3 Finanțarea pe termen lung

Finanțarea pe termen lung a întreprinderilor presupune nevoi de fonduri cu caracter permanent și cu o durată lungă de timp. În funcție de condițiile întreprinderii și ale pieței financiare, finanțarea pe termen lung se poate realiza în diferite moduri. Modurile de finanțare pe termen lung sunt într-o strânsă legătură cu modurile de investire.

Decizia de finanțare pe termen lung face alegerea între sursele proprii de capital și cele împrumutate. Sursele de finanțare sunt alese după costul procurării capitalurilor și se urmarește reducerea acestuia. Costul capitalului este costul mediu ponderat al surselor de finanțare care stau la baza întreprinderii.

Managerii și investitori de capital optează pentru investirea și finanțarea eficientă. Politica financiară reprezintă toate deciziile de obțiuni fundamentale pentru cea mai bună alocare a capitalurilor. Decizia de investiții trebuie fundamentată împreună cu decizia de finanțare.

În mediu economic determinist trebuie cunoscute prioritățiile ratei dobânzi și fluxurile monetare viitoare ale proiectelor de investiții. Variațiile ratei dobânzii și a riscului activității de a atinge pragul de rentabilitate sau de a devenii insolvabilă și a atinge pragu de faliment nu sunt luate în calculul de fundamentare a eficienței investițiilor.

Investitorii de capital se axează pe o piață financiară perfect concurențială și fără impozit. Decizia de finanțare este independent față de decizia de investiții, deoarece toate sursele de capital au prețul de echilibru între cerere și ofertă. Piața financiară nu este perfectă și eficientă.

Noțiunea de investire definește o categorie de finanțare complexă și controversată. Financiar reprezintă schimbarea banilor cu speranța de a obține venituri superioare dar probabile. In sens contabil această investiție se referă la alocarea unei trezorerii disponibile pentru achiziționarea unui active fix care va determina fluxuri financiare de venituri și de cheltuieli de exploatare.

Investițiile se impart pe două categorii de investiții ca rezultate a anumitor strategii de dezvoltare: investiții interne și investiții externe. Investițiile interne se referă la alocarea capitalurilor pentru achiziția de active de dezvoltare și perfecționare a aparatului productive și de distribuire a bunurilor și serviciilor de specialitate a producției și de consolidare a poziției pe piața de desfacere a bunurilor și serviciilor sale.

Investiția externă se referă la plasamente de capital pentru creșterea participării financiare la formarea capitalurilor ale altor societăți comerciale.

Investiția reprezintă o alocare perrmanentă de capitaluri, în achiziția de active fizice și/sau financiare, care să permită desfășurarea unor activității rentabile, superioare ratei actuale de rentabilitate a întreprinderii și acoperitoare pentru riscurile asumate.

Pentru realizarea echilibrului de finanțare, decizia de finanțare și decizia de investiție sunt foarte importante. Decizia de investiții va alege între investiția internă în active fizice și investiția financiară în valori mobiliare. Principal alegere in decizia de finanțare, se face între sursele proprii și cele împrumutate, având ca criteriu de selecție costul procurării capitalului.

În general, finanțarea unei firme pe termen lung poate fi descrisă schematic prin figura 3.1.

Figura 3.1 Finanțarea întreprinderii pe termen lung

Sursa: Gheorghe Manolescu, Finanțele întreprinderii, Editura Fundației România Mare, București, 2001, p.53

În cadrul surselor proprii, gestiunea financiară are de ales între surse interne cum ar fi autofinanțarea, vânzarea de active fizice și financiare și surse externe precum: aporturi noi la capital, subvenții de la bugetul statului.

O întreprindere poate apela și la surse împrumutate pe termen lung, acestea fiind împrumuturile de la bănci, împrumuturi obligatare sau pot apela la societățiile de leasing.

3.1 Autofinanțarea

Autofinanțarea este definită ca fiind ,,cea mai răspândită formă de finanțare și presupune ca întreprinderea să își asigure dezvoltarea prin forțe proprii, folosind drept surse o parte a profitului obținut în exercițiul expirat și fondul de amortizare, urmărind atât acoperirea necesarului de înlocuire a activelor imobilizate cât și cresterea activelor de exploatare.”

Autofinanțarea reprezintă un mod de finanțare original și fundamental. Ea reprezintă ,,forma originală a finanțării, întrucât corespunde primelor forme istorice ale avansării de capital, și forma fundamental a finanțării întrucât celelalte moduri de finanțare funcționează în mod normal ca simple anticipări ale unei autofinanțări viitoare.”

Sursele autofinanțării se formează în interiorul întreprinderii, reprezentând surse interne, care provin din excedentul financiar creat din operațiuni economice.

Fluxul surselor de autofinanțare rezltă din performanțele economice și financiare și sunt grupate în functie de posbilitățile repartizării beneficiilor, amortizării și de politica de îndatorare. Utilizarea surselor interne nu trebuie să fie exclusivă pentru ca întreprinderea să nu fie ruptă de piața financiară și pentru o mobilitate mai mare a capitalului. În cazul în care rentabilitatea noilor proiecte acoperite prin autofinanțare este egală cu rentabilitatea reclamată de acționari, politica de autofinanțare este neutral pentru întreprindere și deci utilizarea surselor interne în finanțare nu este indicată.

Deoarece întreprinderile aveau doar sarcini pur economice, autofinanțarea a fost redusă doar la sporirea fondurilor de producție. Pe parcursul timpului, atribuțiile autofinanțării a fost lărgite și în domeniu social.

Un regim de autofinanțare pur are limite care ne arată nevoia de a recurge la finanțare externă. Întreprinderea își finanțează în urma rezultatelor sale integritatea operațiunilor sale.

Procesul autofinanțării prezintă modoficării ale sumei totale dar și a structurii patrimoniului. Unele relații definitorii ale întreprinderii sunt relațiile la nivelul de dezvoltare a întreprinderii dar și măsurarea capacității de a-și asigura propria dezvoltare.

Raportul între nevoile și capacitățile financiare nu este egal repartizat între întreprinderi. Unele întreprinderi, precum unitățile cu domeniu de activitate care necesită multe investiții au nevoia de finanțare mai mare decât capacitatea lor deoarece tehnologia avansează, pentru că necesități încă nesatisfăcute permit absorbirea unei producții sporite. În cazul în care aceste întreprinderi s-ar limita la autofinanțare se condamnă singure la o stagnare a activității.

Nu întreaga capacitate de autofinanțare ramâne la dispozia întreprinderii, o parte din aceasta fiind distribuită acționarilor sub forma devidendelor.

3.1.1 Modalității de autofințare

Autofinanțarea se realizează direct pe seama amortismentului și a beneficiilor proprii sau prin intermediu împrumutului bancar rambursabil pe seama resurselor proprii viitoare. Autofinanțarea directa se realizează pe calea constituirii unor tipuri de fonduri proprii cum ar fi fondul de deyvoltare economic, fondul mijloacelor circulante, fondul pentru construcții de locuinte și alte investiții cu caracter social sau fondul pentru acțiuni sociale.

Sursa fondului de dezvoltare economică este o parte a amortismentului, încasările din lichidarea fondurilor fixe și o cotă din beneficii.

Autofinanțarea se completează cu cheltuirea fondurilor pentru finanțarea investițiilor și pentru realizarea acțiunilor sociale. Autofinanțarea realizată indirect are loc cu ajutorul împrumutului bancar.

Cu ajutorul relațiilor de autofinanțare este posibilă autoreglarea întreprinderii, făcând remarcabil gradul de flexibilitate la condițiile în continuă mișcare ale mediului unde ea își desfășoară activitatea și servește ca bază financiară a exercitării plenare a autoconducerii muncitorești.

3.1.2 Capacitatea de autofinanțare

Capacitatea de autofinanțare este o notiunee care evidențează importanța resurselor proprii degajate de întreprindere. Ea poate fi definite astfel: ,, excedentul veniturilor întreprinderii asupra cheltuielilor care corespund unei plăți efective sau suma beneficiilor cu cheltuielile care nu corespund unei plăți efective.”

Capacitatea de autofinanțare este determinată de mărimea amortizărilor și provizioanelor, calculate și neconsumate, și de mărimea profitului nerepartizat. În cea mai mare parte, capitalul intern din autofinanțare nu este oneros. Amortizarea și provizioanele sunt cheltuieli calculate care se exonerează de la plata impozitului pe profit.

Profitul net este o sursă gratuită de finanțare până la încorporarea rezervelor în capitalul social. După distribuirea de acțiunigratuite, autofinanțarea devine generatoare de costuri pentru renumerare, prin dividend a capitalului intern. Autofinanțarea este cea mai eficientă soluție pentru acoperirea nevoilor permanente de capitaluri, dar capacitatea de autofinanțare este insuficientă uneori, de aceea se apelează la surse externe de capital cum ar fi: surse proprii, prin noi aporturi de capital sau subvenții de la bugetul statului; surse imprumutate prin emisiunea și vânzarea de obligațiuni si contractarea creditelor pe termen scurt și lung; surse închiriate, cu posibilitatea cumpărării ulterioare a mijloacelor fixe.

Autofinanțarea reprezintă aptitudinea firmei de a asigura reproducerea capitalurilor care îi sunt date, asigurând rambursarea împrumuturilor întrepriderii. Autofinanțarea are aptitudinea de a asigura producția simplă a întreprinderii, reproducția lărgită și creșterea capitalului acesteia. Autofinanțarea este o resursă care permite compensarea uzurii fizice și morale a activelor pe termen lung.

Compensarea riscurilor, referitoare la elementele de active sau la ansamblu patrimoniului este asigurată de autofinanțare.

Din punct de vedere dinamic, ciclul de acumulare a resurselor bănești ale firmei, din care se va alimenta autofinanțarea poate fi descris astfel:

Figura 3. 2 Ciclul de acumulare a resurselor bănești ale firmei

Sursa: : Ilie Vasile, Gestiunea financiară a întreprinderii, editura:Meteor Press, Bucuresti 2006, p.53

Autofinanțarea de mentinere se referă la resursele necesare pentru reconstituirea capitalurilor angajate permanent în activitatea întreprinderii, iar autofinanțarea de creștere reprezintă component care permite lărgirea producției și dezvoltarea întreprinderii.

Autofinațarea vizează două direcții fundamentale. Prima vizează activele imobilizate iar cea de a doua direcție poate însemna rambursarea împrumuturilor. Comparația între suma datoriilor pe termen lung și mediu și cea a mărimii autofinanțării permite să se aprecieze capacitatea de rambursare de către întreprindere a datoriilor.

Indicatorul care exprimă capacitatea de rambursare de către întreprindere a datoriilor este dat de raportul între datoriile pe termen mediu și lung și mărimea autofinanțării.

Fiind obținută prin activitatea întreprinderii, autofinanțarea apare ca singură garanție pentru autonomie și stabilitate financiară. Autofinanțarea va constitui începutul oricărui plan de finanțare la termen, furnizori externi de fonduri nu vor accepta să aducă fonduri numai atunci când suma autofinanțării este liniștitoare.

3.2 Creșterea de capital propriu

Prima fază de finanțare a unei societăți reprezintă constituirea de capital social care este întâia sursă de finanțare.

În cazul în care societatea vrea o dezvoltare a activității sau să adopte proiecte noi, care urmăresc o creștere economică pentru a multiplica rentabilitatea, trebuie să abordeze diferite căi de creștere a capitalului social. Creșterea de capital este un mijloc de finanțare prin fonduri proprii ca și autofinanțarea. În timp ce autofinanțarea este o finanțare internă realizată din fonduri proprii, creșterea de capital reprezinta o finanțare externă prin fonduri proprii aduse din afara societății de către acționari.

Înscrierea deținătorilor de fonduri la creșterea capitalului întreprinderii este motivată de politica dividendelor întreprinderii și de poziția pe piața întreprinderilor. Amortizarea este recuperarea treptată prin cifra de afaceri a capitalulu, alocat în mijloace fixe.

Creșterea de capital determina o diminuare a rentabilității acțiunilor întreprinderii, prin impărțirea profitului net la un număr mai mare de titluri și o creștere a garanției întreprinderii, pe baza cărora întreprinderea poate solicita credite suplimentare. Această sursă de finanțare mobilizează capitaluri suplimentare, pe o perioadă nedeterminată, fără anumită scadență.

Creșterea de capital se poate face prin emisiunea de acțiuni noi, prin încorporarea rezervelor, prin conversiunea datoriilor sau prin majorarea valorii nominale a acțiunilor vechi.

Cumpărarea de acțiuni noi implică atribuirea unor drepturi de subscriere către acționarii vechi, ca o compensare a efectului de diluare a valorii capitalului. Efectul simțit se datorează creșterii numărului de acțiuni prin suplimentarea emisiunii. Pentru cumpararea de acțiuni noi, cumpărătorul trebuie sa aibă un număr de drepturi de subscriere egal cu raportul dintre numărul total de acțiuni vechi și numărul de actiuni no ice se vor emite.

Creșterea de capital prin conversiunea datoriilor este specifică întreprinderilor mari pe acțiuni care ulterior au efectuat împrumuturi obligatare emițând obligațiuni convertibile în acțiuni. Convertirea obligațiunilor în acțiuni provoacă o creștere de capital fără flux financiar pozitiv. Sursele societății rămân aceleași, numai că împrumurul obligatar devine acum capital social, cu alte cuvinte împrumutul la termen , are ulterior perspectiva de a se transfoma în capital propriu prin comnversiune.

Valoarea de emisiune a unei acțiuni noi se stabilește într-o mărime apropiată de valoarea de piață a acțiunilor vechi. Valoarea de emisiune trebuie să fie apropiată de valoarea pieței pentru a limita efectul de diluare. Diferența între valoarea nominal și valoarea de emisiune determină pentru întreprindere o formare a unei prime de emisiune care se folosește la acoperirea cheltuielilor cu emisiunea și vânzarea acțiunilorr noi. Prima de emisiune se înscrie ca o rezervă în pasivul bilanțului, alături de capitalul social.

Dreptul de subscriere reprezintă pierderea de valoare a acțiuni vechi cu care va fi recompensat deținătorul acesteia pentru a nu fi afectat de majorarea capitalului. Dreptul de subscriere este un titlu negociabil de valoare și poate fi vândut la bursă de către vechii acționari care nu doresc să subscribe la creșterea de capital, și încasează o sumă egală cu pierderea de valoare a acțiunilor pe care le reține ca urmare a efectului de diluare.

Creșterea de capital social prin încorporarea rezervelor este o operațiune fără flux financiar, care nu aduce resurse financiare noi pentru firmă, și până la încorporarea în capital social întreprinderea dispune de sumele respective contabilizate la reserve. Această operațiune se poate realiza fie prin creșterea valorii nominale a vechilor acțiuni, fie prin emisiunea de noi acțiuni de aceeași categorie și valoare nominal cu cele existente anterior. Creșterea de capital social prin încorporarea rezervelor duce la consolidarea încrederii partenerilor.

Majorarea capitalului prin încorporarea rezervelor, a primelor de emisiune și a profitului nerepartizat este o operație de finanțare indirect.

Încorporarea rezervelor în capital social se face prin două moduri iar aceste moduri sunt emisiunea de noi acțiuni care se impart gratuit acționarilor vechi și creștereea valorii nominale a vechilor acțiuni.

Dreptul de atribuire se stabilește împreună cu dreptul de subscriere, unde valoarea de emisiune este a acțiunilor este zero. El este atașat fiecărei acțiuni vechi și recompensează pierderea de valoare de piață a acțiunilor vechi. Poate fii vândut de acționarul vechi, atunci când acesta refuză folosirea lui pentru primirea unui număr aproximativ cu cel vechi, de acțiuni noi, gratuite.

3.3 Împrumutul obligatar

Împrumutul obligatar este definit ca fiind ,,un contract de credit o modalitate de procurare a resurselor financiare necesere asigurării creșterii economice și respectării unor obligații de plați asumate”.

Pentru întreprinderi capitalul prpriu este nesatisfăcător uneori iar creșterea acestuia prezintă greutăți atât sub aspectul condițiilor juridice, mai ales ca urmare a reticenței subscrisurilor determinată de existența riscului de pierdere și chiar a riscului de pierdere a controlului pentru conducătorii întreprinderii sau pentru acționarii majoritari.

Finanțarea întreprinderii prin apelul de la creditele bancare se dovedește adesea dificil de realizat ca urmare a costului ridicat și a condițiilor contractului de credit, cerute de bancă. Acești factori fac ca întreprinderile să recurgă la împrumuturile obligatare care prezintă avantajul essential că renumerația se deduce din profitul impozabil, fiind mai accesibile.

Obligațiunile ,,mai sunt numite și titluri negociabile și sunt un drept de creanță asupra capitalurilor împrumutate unei societății. Împrumuturile obligatare au un cost de procurare mai mic decât subscrierie la capitalul social și nu afectează dreptul de proprietar al acționarilor. Împrumutul obligatar se definește prin mai mute caracteristici privind condițiile de emisiune, dobânda renumeratorie, durata și modalitatea de rambursare.”

Pentru emisiunea de obligațiuni, Adunarea generală a aționarilor, decide dacă întreprinderea este autorizată să emită obligațiuni. Vânzarea lor se face prin instituții de vredit, care acționează ca intermediar în nume propriu.

În funcție de necesitățiile de finanțare a investițiilor întreprinderii și de gradul de lichiditate al pieței financiare se stabilește mărimea împrumutului obligatar. Valoarea de emisiune a titlurilor negociabile poate fi egală cu valoarea nominală sau mai mică decât aceasta.

Prima de emisiune, care acționează ca posibilitate de ajustare a condițiilor de emisiune, specifice unei obligațiuni, este formată din diferența dintre valoarea nminală și cea de emisiune.

Rambursarea unui împrumut obligatar se poate face prin diferite modalități precum: rambursarea prin amortizări constante și anuități variabile, prin anuități constante și amortizări variabile, intergral la scadență sau prin răscumpărări la bursă.

Societatea împrumutată va rambursa, în fiecare an, tranșe egale din împrumut. Rambursarea se face prin tragerea la sorți a obligațiunilor iar pentru respectarea egalității deținătorilor de titluri, sunt concepute sisteme de repartiție proportională a obligațiuni trase la sorți.

Pentru păstrarea anuității constante este necesar ca rambursările anuale ale împrumuturilor să varieze crescător și compensator cu variația descrescătoare a dobânzii anuale.

Rambursarea intergrală a împrumutului în ultima zi a duratei, devine cea mai utilizată în ultimii ani. În momentul rambursării, trezoreria este afectată cu întrega sumă ce trebuie rambursată odată. Rambursarea integrală presupune un cost mai mare al primirii împrumutului, deoarece dobânda se calculează în fiecare an la suma totală a capitalului împrumutat.

Răscumpararea la bursă devine convenabilă pentru societatea împrumutată atunci când cursul bursier al acestora este inferior valorii de rambursat.

Costul real al împrumutului sau rata de revenire reprezintă rata cu o echivalență între suma efectiv percepută de întreprindere și totalul anuităților vărsate în contrapartidă. Pentru determinarea costului real se ține cont de economiile de impozit realizate prin dobânzi, amortizarea cheltuielilor de emisiune și amortizarea primelor de rambursat.

Rata de randament sau rata actuarială bruta ,,este rata pentru care există echivalență între suma vărsată de împrumutători și totalul anuităților pe care aceștia le primesc în conpartidă.”

3.4 Leasingul sau credit-bail

Leasingul ,,reprezintă o operațiune de finanțare care permite întreprinderii să dispună de un bun după cum crede de cuviință, fără a fi necesar să-și constituie fond de investiție, ci plătind o chirie.”

Leasingul este o adaptare a pieței de capitaluri la capacitatea limitată de finanțare a investițiilor, fiind o formă de închiriere a bunurilor imobiliare, unde chiriașul obține avantaje legate de intrarea în posesia unui bun închiriat, finanțarea fiind făcută de societatea de leasing.

Pentru a beneficia de avantajele primirii și folosirii bunului, întreprinderea plătește o chirie societății de leasing. Această chirie este formata din amortizarea bunului închiriat, dobânzi aferente fondurilor avansate de societatea de leasing pentru cumpărarea bunului respectiv și marja de profit a societății de leasing. De cele mai multe ori, plățile periodice sunt stabilite după un barem regresiv anual, cu defalcări trimestriale, urmând ca în final suma totală a plăților să depășească cu 10-15% valoarea bunului închiriat.

Leasingul este cea mai oneroasă sursă de finanțare, fiind cea mai preferata deoarece este o sursă simplă de finanțare și are efecte atenuate în timp. Societatea de leasing oferă garanții chiriașilor, acestea fiind precizate în contractul de leasing. Creditul leasing are ănsă și inconveniențe concretizate în faptul că efectuează autofinanțarea viitoare ca urmare a obligațiilor periodice de plată. Ratele practicate, comisionul de serviciu și cotele de risc sunt relativ ridicate, ceea ce impune necesitatea obținerii unei rentabilități cel putin acoperitoare.

Leasingul este ales ca sursă de capital de întreprinderile care nu au surse proprii și care sunt dispuse sa plătescă chirii, rate scadente și dobânzi.

La expirarea contractului de închiriere există trei posibilități: înapoierea bunului către proprietar, cumpararea lui la o valoare reziduală prevăzută în contract sau reînnoirea creditului leasing.