Finantarea Invatamantului Superior In Romania

Finantarea invatamantului superior în Romania

-Lucrare de licență-

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL 1. CADRUL GENERAL PRIVIND ÎNVĂȚĂMÂNTUL SUPERIOR

Organizarea și misiunea învățământului superior

Transformări în învățământul superior ce decurg din acordul de la Bologna

Dimensiuni ale calității învățământului superior

CAPITOLUL 2. FINANȚAREA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI SUPERIOR

Surse de finanțare

Finanțarea publică

Finanțarea privată

Implicațiile crizei financiare asupra finanțării educației (Învățământul superior)

CAPITOLUL3.ANALIZA COMPARATIVĂ ÎNTRE FINANȚAREA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI SUPERIOR DIN ROMANIA ȘI ALTE STATE EUROPENE.

Marea Britanie

Franța

Germania

CAPITOLUL 4. STUDIU DE CAZ

A.Finanțare învățământului superior din Romania în perioada 2011-2014

B.Finanțarea Universității Valahia din Târgoviște în perioada 2011-2014

CONCLUZII

PROPUNERI

BIBLIOGRAFIE

ANEXE

INTRODUCERE

Instruirea educațională reprezentă un segment important în dezvoltarea omului, în ascensiunea sa spirituală, având consecințe directe asupra componentelor câmpului social, în special asupra economiei. Alocarea resurselor financiare spre susținerea unei educații calitative reprezintă o cerință și o necesitate de netăgăduit.

Lucrarea prezentată încearcă să evidențieze dimensiunile economice ale educației și să problematizeze situația actuală a finanțării acesteia, structurată fiind pe patru capitole.

Primul capitol reprezintă o incursiune în istoricul sistemului educațional, aprofundând despre cadrul contextul și consecințele Reformei de la Bologna.

În al doilea capitol am tratat pe larg cadrul legal al învățământului din România, structurându-l pe cele două forme ale sale: public și privat. În ultima parte a capitolului sunt prezentate principalele consecințe pe care le are criza financiară asupra finanțării învățământului superior.

Capitolul 3 analizează situația finanțării învățământului universitar în România, comparativ cu alte țări dezvoltate din Europa.

Pe parcursul capitolului 4 discutam, în detaliu, despre finanțarea și sursele principale de finanțare a învățământului universitar din România, cu precădere despre situația Universității Valahia din Târgoviște.

Viitorul învățământului superior reprezintă o preocupare intens conștientizată la nivel european și internațional. Firesc, se pune problema modului în care schimbările din universități vor ține pasul cu schimbările din economie. Tema necesității schimbării nu mai este pusă în discuție, fiind deja conștientizată și internalizată.

Analizele și studiile efectuate, precum și cercetările în curs de desfășurare în prezent, își propun să identifice cât mai fidel care sunt tendințele schimbărilor în mediul economic și social, care sunt factorii schimbării și care sunt modificările pe care aceștia le produc, configurând ceea ce se numește “Universitatea Viitorului”. Astfel de studii sunt realizate, în general, de către universități cât și de organizații internaționale (Organizația pentru Cooperare și Dezvoltare Economică, UE ș.a.) sau companii (de ex., Rand Corporation), care publică rapoarte ample referitoare la schimbările ce pot afecta învățământul superior. Clubul de la Roma, de exemplu, realizează cercetări la nivel internațional pentru a fundamenta cât mai exact posibil o viziune asupra viitorului învățământului superior.

Toate aceste eforturi, umane și materiale, au drept scop oferirea către decidenții politici a cât mai multor elemente care vor fi incluse în documentele de politică publică vizând învățământul superior.

O schimbare de abordare este identificată prin chiar denumirea studiilor sau scenariilor dezvoltate. Astfel, numele unor studii și scenarii erau direct legate de conținutul acestora (de ex., Divided Europe, European Coordination, Global Competitition – Central Bureau voor Statistick & Central Planbureau). În prezent, denumirile date unor studii de specialitate sunt mult mai creative, inspirând pe cititor și pe decidenții politici să fie mai deschiși la schimbările rapide care au loc în societate: Centralia, the City of Sun, Cutting Edge University (National Education Association 2005 ș.a.)

Principalii factori ai schimbării identificați în majoritatea studiilor vizează:

Globalizarea economică și integrarea;

Impactul progreselor tehnologice;

Dezvoltarea agresivă și coordonată a tehnologiilor ITC;

Afirmarea tot mai pronunțată a necesității asigurării unei dezvoltări durabile;

Fenomenele demografice (îmbătrânirea populației în țările dezvoltate, migrația la nivel internațional ș.a.);

Cerințe dinamice privind numărul și tipul calificărilor, precum și schimbarea calificării pe durata de viață a individului.

Principalele direcții recomandate de către OECD pentru a fi cuprinse în politicile publice privind învățământul superior se referă la:

Evaluarea ofertei educaționale a învățământului superior și fixarea unor obiective realiste;

Coordonarea strategiilor de finanțare cu prioritățile naționale;

Asigurarea și îmbunătățirea calității învățământului superior;

Asigurarea echității accesului la educație în învățământul superior;

Întărirea rolului universităților în activitatea de cercetare-dezvoltare;

Adaptarea carierei universitare la schimbările care intervin la nivel european și internațional;

Întărirea legăturii dintre universități și piața muncii;

Formularea unor strategii naționale în contextul schimbărilor la nivel internațional;

Implementarea politicilor publice în domeniul universitar.

În acest context, același raport OECD identifică principalele provocări la care trebuie să răspundă învățământul superior, și anume:

Evaluarea (autoevaluarea) stării învățământului superior;

Finanțarea învățământului superior;

Asigurarea calității procesului educational;

Echitatea accesului la educație;

Contribuția universităților la activitatea de cercetare-dezvoltare-inovare;

Valorizarea carierei academice;

Consolidarea legăturii cu piața muncii;

Internaționalizarea și globalizarea învățământului superior.

Așa cum rezultă din studiile și cercetările actuale, este util și necesar ca fiecare țară să identifice și să exprime opțiuni asupra acestor teme. Scopul exercițiului propus în prezentul raport este acela de a identifica și prioritiza acțiunile care trebuie să fie incluse în strategia universităților din România, precum și de a oferi repere și propuneri concrete pentru decidenții politici privind viitorul universităților. Aceste elemente trebuie avute în vedere la formularea politicilor publice legate de viitorul învățământului superior din România.

CAPITOLUL 1

CADRUL GENERAL PRIVIND ÎNVĂȚĂMÂNTUL SUPERIOR

“Dacă țara (…) trebuie să aibă un loc în concertul Europei (…) apoi nu va putea ajunge prin industrie, nici prin comerț, decât numai prin învățământ.”

(Mihail Kogalniceanu)

Organizarea și misiunea învățământului superior

Misiunea învățământului superior (educație de nivel terțiar) poate fi redusă la trei componente tradiționale :

– misiunea cu caracter “vocațional (în sensul de profesional)”, prin care studenții sunt pregătiți într-un domeniu sau specializare la un nivel de muncă înalt calificat;

– misiunea de a „crea cunoaștere”, ce are ca principal obiectiv transmiterea de cunoștințe către studenți;

– misiunea „socială” ce are rolul de a dezvolta caracterul, comunicarea și societatea din care aceștia fac parte.

Misiunea universităților a devenit mai complexă datorită evoluțiilor demografice și economice în contextul globalizării, ceea ce reduce timpul în care competențele “vocaționale” sunt asimilate pe parcursul formării educaționale la orice nivel, inclusiv universitar; învățarea pe tot parcursul vieții “LLL – Life Long Learning”-ul devine astfel esențială.

În cazul României, ca țară membră a Uniunii Europene, problematica învățământului superior poate fi abordată numai într-un dublu context :

1. respectarea strategiilor și politicilor Uniunii Europene, pentru realizarea obiectivelor „strategiei Lisabona”;

2. cerințele naționale, realitățile și posibilitățile de pregătire a forței de muncă înalt calificată, cu multiple competențe (și cu un grad de angajare ridicat în profesie, de reconversie profesională accelerată și multiplă, educată în spiritul valorilor cunoașterii).

Uniunea Europeană își arată preocuparea față de pregătirea forței de muncă pe care țările membre o asigură cetățenilor. Acest obiectiv a fost soluționat prin întocmirea unor documente cu caracter programatic, prin care fiecare țară membră își crează propriile politici educaționale.

Strategia globală a învățământului este proiectată și fundamentată de Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului  in urma consultarii cu celelalte institutii si ministere interesate, stabilindu-se, astfel, obiectivele sistemului de învățămant în ansamblul său, precum și obiectivele educaționale pe niveluri și profiluri de învățământ .

Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului  are un rol hotărâtor în aria de dezvoltare a învățământului, având drept de inițiativă și de execuție în domeniul politicii financiare și a resurselor umane din sfera educației și colaborând cu alte ministere implicate în evoluția învățământului.

Organismele consultative la nivel național ale Ministerului Educației, Cercetării și Tineretului:

Consiliul Național pentru Reformă a Învățământului;

Consiliul Național de Atestare a Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare;

Consiliul Național pentru Finanțarea Învățământului Superior;

Consiliul Național pentru Finanțarea Învățământului Preuniversitar de Stat;

Consiliul Național al Cercetării Științifice din Învățământul Superior;

Consiliul Național al Bibliotecilor;

Consiliul Național al Rectorilor;

Consiliul Național pentru Formare și Educație Continuă;

Comisiile naționale de specialitate pe discipline și structurile manageriale ale programelor de reformă.

Ministrul Educației și Cercetării este cel care aprobă, prin ordin, componența consiliilor și regulamentele lor de funcționare.

De asemenea, în sprijinul exercitării atribuțiilor Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului  se consultă, după caz, societățile științifice naționale ale cadrelor didactice, federațiile sindicale reprezentative la nivel de ramură, structurile asociative ale autorităților administrației publice locale, ca parteneri sociali, și organizațiile studențești și de elevi, recunoscute pe plan național.

Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului  elaborează, coordonează și aplică politica națională în domeniul educației.

În acest scop exercită următoarele atribuții:  
a) coordonează și controlează sistemul național de învățământ;

b) organizează rețeaua învățământului de stat și propune Guvernului cifrele de școlarizare, pe baza studiilor de prognoză, cu consultarea unităților de învățământ, a autorităților locale și a agenților economici interesați;

c) aprobă Curriculumul național și sistemul național de evaluare; asigură și supraveghează respectarea acestora;

d) coordonează activitatea de cercetare științifică din învățământ;

e) asigură, conform legii, cadrul pentru producția manualelor școlare si finanțarea școlilor pentru achiziționarea de manuale ;

f) elaborează criteriile generale de admitere în învățământul superior; 

g) aprobă înființarea liceelor și a școlilor postliceale; 

h) aprobă, conform legii regulamentele de organizare și funcționare a unităților subordonate, cu excepția instituțiilor de învățământ superior; 

i) elaborează studii de diagnoză și prognoză în domeniul restructurării și modernizării învățământului și contribuie la perfecționarea cadrului legislativ; 

j) asigură cadrul pentru proiectarea, omologarea și producția mijloacelor de învățământ;

k) asigură cadrul organizatoric pentru selecționarea și pregătirea adecvată a elevilor cu aptitudini deosebite; 

l) asigură școlarizarea specializată și asistența psihopedagogică adecvată a copiilor șiii, cadrul pentru producția manualelor școlare si finanțarea școlilor pentru achiziționarea de manuale ;

f) elaborează criteriile generale de admitere în învățământul superior; 

g) aprobă înființarea liceelor și a școlilor postliceale; 

h) aprobă, conform legii regulamentele de organizare și funcționare a unităților subordonate, cu excepția instituțiilor de învățământ superior; 

i) elaborează studii de diagnoză și prognoză în domeniul restructurării și modernizării învățământului și contribuie la perfecționarea cadrului legislativ; 

j) asigură cadrul pentru proiectarea, omologarea și producția mijloacelor de învățământ;

k) asigură cadrul organizatoric pentru selecționarea și pregătirea adecvată a elevilor cu aptitudini deosebite; 

l) asigură școlarizarea specializată și asistența psihopedagogică adecvată a copiilor și a tinerilor cu deficiențe fizice, senzoriale, mentale sau asociate;

m) analizează modul în care se asigură protecția socială în învățământ și propune măsuri corespunzătoare Guvernului și autorităților publice locale abilitate; 

n) coordonează activitatea bibliotecilor universitare din subordine;

o) răspunde de formarea și perfecționarea personalului didactic;

p) coordonează, potrivit legii, numirea, transferarea, eliberarea și evidența personalului didactic, de conducere, de îndrumare și control și a celui auxiliar din unitățile subordonate; 

q) asigură repartizarea Fondului național al formării profesionale, cu consultarea factorilor interesați; 

r) răspunde de evaluarea sistemului național de învățământ pe baza standardelor naționale; 

s) elaborează și aplică strategiile de reformă, pe termen mediu și lung, ale învățământului și educației; 

t) elaborează, împreună cu alte ministere, strategia colaborării cu alte state și cu organismele internaționale specializate în domeniul învățământului și cercetării științifice;

u) colaborează, pe bază de protocoale, cu statele în care trăiește populație de naționalitate sau de origine română, pentru promovarea și desfășurarea învățământului în limba maternă;

v) elaborează norme specifice pentru construcțiile școlare și pentru dotarea acestora;

w) stabilește modalitățile de recunoaștere și de echivalare a diplomelor, a certificatelor și a titlurilor științifice, eliberate în străinătate, pe baza unor norme interne, ținând seama și de înțelegerile și convențiile internaționale;

x) stabilește pentru învățământul preuniversitar de stat structura anului școlar, sesiunile de examene, perioadele de desfășurare a concursurilor, precum și vacanțele școlare; 

y) controlează modul de respectare a normelor financiar-contabile, de execuție bugetară și de administrare a patrimoniului din sistemul național al învățământului de stat; încaseaza taxe, în lei și în valută, pentru acoperirea cheltuielilor ocazionate de vizarea și recunoașterea actelor de studii, conform legii.

Organizarea învățământului superior

Structura, funcțiile, organizarea și funcționarea învățământului superior din România sunt reglementate de lege.

Învățământul superior se poate organiza doar în instituții de învățământ superior care au obținut autorizarea de funcționare provizorie sau acreditare, în conformitate cu legea în vigoare.

În România, statul recunoaște actele de studii emise, doar dacă programele de studii au fost inițiate, derulate și finalizate, în conformitate cu prevederile legale în vigoare, de către instituții de învățământ superior acreditate.

Sistemul național de învățământ superior include toate instituțiile de învățământ superior acreditate, publice sau private. O instituție de învățământ superior, autorizată să funcționeze provizoriu, conform procedurilor legale în vigoare, devine membră a sistemului național de învățământ superior numai după acreditare.

Sistemul național de învățământ superior este parte componentă a Ariei Europene a Învățământului Superior. Diplomele și certificatele, conferite prin programe comune de studii ale instituțiilor de învățământ superior din România, cu cele europene, sunt recunoscute automat de către statul român.

Sistemul național de învățământ superior se bazează pe următoarele principii :

principiul autonomiei universitare;

principiul libertății academice;

principiul răspunderii publice;

principiul asigurării calității;

principiul echității;

principiul eficienței manageriale și financiare;

principiul transparenței;

principiul respectării drepturilor și libertăților studenților;

principiul independenței de ideologii, religii și doctrine politice.

În învățământul superior nu sunt admise discriminări pe criterii de vârstă, naționalitate, etnie, sex, origine socială, orientare politică sau religioasă, orientare sexuală sau alte tipuri de discriminare, cu excepția celor prevăzute expres de lege.

Universitățile pot fi publice sau private. Ele sunt persoane juridice de interes public, au caracter non-profit, sunt nepolitice și promovează învățământul și cercetarea ca bunuri publice.

Spațiul universitar este reprezentat de: edificii, terenuri, stațiuni didactice experimentale, institute de cercetare, grădini botanice, case universitare, campusuri universitare, spitale și clinici universitare, cămine, dotări de orice fel și cu orice destinație, folosite de instituția de învățământ superior.

Accesul în spațiul universitar este permis numai în condițiile stabilite prin lege și prin carta universitară, acesta fiind inviolabil.

Comunitatea universitară este constituită din studenți, personal didactic și de cercetare, personal auxiliar și tehnico-administrativ care are contract de muncă cu universitatea.

Figura 1. Structura organizatorică a unei universități.

Sursa : Universități.ro

Membrii comunității universitare au drepturile și îndatoririle stabilite prin reglementările legale în vigoare, și prin carta universitară.

Carta universitară prezintă opțiunile majore ale comunității universitare și se aplică în tot spațiul universitar.

Carta universitară trebuie să se refere, în mod expres la:

a) desemnarea și revocarea mandatelor organismelor și structurilor de conducere ale universității și a oricărui membru al acestora, în conformitate cu legislația în vigoare;

b) situațiile de conflicte de interese și incompatibilități, incluzând prevederea că în aceeași universitate nu pot ocupa simultan funcții de conducere, la oricare nivel, afini și rude de grad inclusiv II;

c) condițiile și modul de desfășurare a concursurilor de selecție a personalului didactic, de cercetare, auxiliar și tehnico-administrativ;

d) modul în care se realizează gestiunea și protecția resurselor universității;

e) condițiile în care se constituie fondurile proprii și stabilirea în mod independent a destinației acestora și a condițiilor în care sunt utilizate;

f) condițiile în care se pot încheia contracte cu instituțiile publice și cu alți actori economici, în vederea unor programe de cercetare fundamentală și aplicativă sau a creșterii nivelului de calificare a specialiștilor cu studii universitare;

g) condițiile în care universitatea se poate asocia cu alte instituții de învățământ superior sau alte organizații pentru îndeplinirea misiunii sale;

h) modalitățile în care se pot construi, deține și folosi elementele aferente bazei materiale a universității, necesare educației și cercetării științifice;

i) modalitățile în care se derulează acțiunile de cooperare internațională a instituției de învățământ superior, încheierea de contracte și participarea la organizațiile europene și internaționale;

j) modalitățile de colaborare dintre structurile de conducere ale universităților și sindicatele personalului didactic, de cercetare, tehnic și administrativ și cu organizațiile studențești legal constituite ;

k) orice alte aspecte socotite relevante de către senatul universitar, ce corespund legislației în vigoare.

Facultatea este unitatea funcțională care elaborează și gestionează programele de studii.

O facultate poate include unul sau mai multe departamente, școli postuniversitare și extensii universitare care sunt responsabile de organizarea programelor de studii pe tipuri și cicluri de studii universitare.

Producerea, transmiterea și valorificarea cunoașterii, în unul sau mai multe domenii de specialitate, sunt asigurate de unitatea academica funcționala numită departament. Acesta are rolul de a organiza centre sau laboratoare de cercetare care funcționează ca unități de venituri și cheltuieli în cadrul universității.

Programul de studii universitare reprezintă un grup de unități curriculare de predare, învățare, cercetare, aplicații practice și evaluare planificate astfel încât să ducă la o calificare universitară certificată printr-o diplomă și printr-un supliment de diplomă.

Aceste programe sunt grupate pe domenii de studii și sunt organizate pe trei cicluri de studiu: licență, masterat, doctorat.

Programele de studii de licență și masterat se pot organiza în următoarele forme:

învățământ de zi;

seral;

cu frecvență redusă;

la distanță.

Programele de studii doctorale se pot organiza la formele de învățământ de zi și cu frecvență redusă.

Instituțiile de învățământ superior pot percepe de la candidați, în conformitate cu prevederile legale în vigoare, taxe de înscriere pentru organizarea și desfășurarea admiterii, în cuantumurile aprobate de senatele universitare. Senatele universitare pot să prevadă, prin metodologiile proprii de admitere, scutirea de plată acestor taxe sau reducerea lor.

Examenele de finalizare a studiilor în învățământul superior sunt:

a)examenul de licență, pentru ciclul de studii universitare de licență;

b)examenul de disertație, pentru ciclul de studii universitare de masterat;

c)examenul de susținere publica a tezei de doctorat;

d)examenul de certificare, pentru programele de studii postuniversitare de tip specializare;

e)examenul de selecție, care precede examenul de licență, în cazul

studenților/absolvenților care provin de la instituții de învățământ superior și/sau programe de studii care au intrat în lichidare.

Recunoașterea perioadelor de studii efectuate în țară sau în străinătate se face în baza unei metodologii cadru elaborate de Ministerul Educației, Cercetării, Tineretului și Sportului și a unor metodologii specifice aprobate de fiecare instituție de învățământ superior pe baza normelor europene, ale sistemului european de acumulare și transfer al creditelor de studii.

Volumul de muncă specific activităților de predare, învățare, aplicare practică și examinare este planificat și organizat de programele de studii universitare, în concordantă cu Sistemul European al Creditelor Transferabile (SECT) și exprimat în termenii creditelor de studii.

Creditul de studiu este definit prin cantitatea de muncă intelectuală, dirijată și independentă, sustinuta de un student si necesara pentru finalizarea individuala a unei unitati componente a unui curs din cadrul unui program de studii.

Corespondența între cantitatea de muncă și creditul de studiu este realizată de numarul de ore în care studentul desfasoara o muncă intelectuală individuală și numărul de credite de studiu, 1500 de ore de studiu fiind echivalente cu 60 de credite.

Durata totală cumulată a ciclului de studii universitare de licență și de masterat corespunde obținerii a cel puțin 300 de credite de studii transferabile.

Învățământul superior din România este organizat pe 3 cicluri.

Ciclul I – Studii universitare de licență

Studiile universitare de licență corespund unui număr cuprins între minimum 180 și maximum 240 de credite de studii transferabile, conform Sistemului European de Credite Transferabile și se finalizează prin nivelul 6 EQF.

La învățământul de zi, durata specifică a studiilor universitare de licență este, după caz, de 3-4 ani și corespunde unui număr de minimum 60 de credite de studii transferabile pentru un an de studii. Durata studiilor de licență pentru învățământul ingineresc este de 4 ani.

Studiile universitare de licență la forma de învățământ de zi se pot organiza în regim de Finanțare de la bugetul de stat sau în regim cu taxă.

Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului  alocă pentru studiile universitare de licență la forma de învățământ de zi un număr de granturi de studii finanțate de la buget, pentru universitățile publice.

Studiile universitare de licență în forma de învățământ seral, cu frecvență redusă sau la distanță se organizează, de regulă, în regim cu taxă.

Numărul de locuri pentru studiile universitare de licență în regim cu taxă și cuantumul taxei se stabilesc de către senatul fiecărei instituții de învățământ superior, pe baza legislației în vigoare și cu respectarea cerințelor de asigurare a calității și se fac publice până la 15 aprilie a fiecărui an.

Cuantumul taxei în instituțiile de învățământ superior public sau particular nu poate fi mai mic decât costul de școlarizare pentru un student echivalent.

Ciclul II – Studii universitare de masterat

Programele de studii universitare de masterat reprezintă al II-lea ciclu de studii universitare, se finalizează prin nivelul 7 din Cadrul European al Calificărilor (EQF) și din Cadrul Național al Calificărilor (CNC), au o durata normală de 1-2 ani și corespund unui număr de credite de studii transferabile cuprins, de regulă, între 60 și 120.

Programele de studii universitare de master pot fi:

a) masterate profesionale, orientate preponderent spre formarea competențelor profesionale;

b) masterate de cercetare, orientate preponderent spre formarea competențelor de cercetare științifică. Învățarea realizată în cadrul masteratului de cercetare poate fi echivalată cu primul an de studiu din cadrul programelor de studii universitare de doctorat.

Pentru a putea organiza programe de studii universitare de masterat intr-un domeniu, institutiile de invatamant superior trebuie sa indeplineasca urmatoarele conditii:

a) sunt acreditate;

b) misiunea asumată și validată în condițiile prezentei legi permite acest lucru;

c) au acreditat domeniul respectiv pentru studii masterale.

Ciclul III – Studii universitare de doctorat

Doctoratul reprezintă al III-lea ciclu de studii universitare și permite dobândirea unei calificări de nivelul 8 din cadrul European al Calificărilor (EQF) și din cadrul național al Calificărilor (CNC) și se desfășoară pe baza unui Cod al Studiilor Universitare de Doctorat, adoptat prin hotărâre de guvern.

Programele de studii universitare de doctorat se pot organiza de către universități acreditate în acest sens, numite Universități Organizatoare de Doctorat (UOD), de către consorții sau parteneriate care se stabilesc legal între o UOD și institute naționale de cercetare sau institute de cercetare din cadrul Academiei Române precum și firme de înaltă tehnologie sau de cercetare-dezvoltare. Parteneriatele sau consorțiile constituie o Instituție Organizatoare de Studii Universitare de Doctorat (IOSUD), recunoscută ca atare de Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului  pe baza acreditării, respectiv a evaluării periodice.

Acreditarea și evaluarea se face pentru fiecare instituție de învățmânt superior și pentru fiecare domeniu de doctorat din cadrul acestora de către ARACIS și CNCSIS.

Programele de studii universitare de doctorat sunt de două tipuri:

a) doctorat științific, al carui scop este producerea de cunoaștere științifică originală, relevantă internațional, pe baza unor metode științifice, organizat numai la forma de învățământ de zi. Doctoratul științific reprezinta o condiție esențială pentru cariera didactică în învățământul superior și pentru cercetare;

b) doctorat profesional, a carui finalitate este producerea de cunoaștere originală pe baza aplicării metodei științifice și a reflecției sistematice, asupra unor creații artistice sau asupra unor performanțe sportive de înalt nivel național și internațional.

Durata programului de studii universitare de doctorat este de regulă de 3 ani, se desfășoară în cadrul unei școli doctorale sub coordonarea unui conducător de doctorat și cuprinde:

a) un program de pregătire bazat pe studii universitare avansate, individual sau în cadrul școlii doctorale;

b) un program individual de cercetare științifică sau creație artistică.

În domeniile de studii legalizate la nivel european, durata studiilor universitare de doctorat respectă reglementările în cauză.

Studiile universitare de doctorat se organizează cu finanțare de la bugetul de stat, în regim cu taxă sau din alte surse legal constituite.

Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului  alocă anual, prin hotărâre de guvern, pentru studiile universitare de doctorat științific și pentru doctoratul profesional din domeniul artelor și sportului, granturi doctorale. Grantul doctoral include cuantumul bursei individuale și costurile pentru programul de studii avansate și pentru programul de cercetare.Aceste granturi sunt ajustate cu coeficienți corespunzători pe domenii disciplinare și profesionale ale doctoratului.

Studiile universitare de doctorat se pot organiza și în cotutelă, in cazul în care studentul-doctorand își desfășoară activitatea sub îndrumarea concomitentă a unui conducător de doctorat din România și a unui conducător de doctorat dintr-o altă țară sau sub îndrumarea concomitentă a doi conducători științifici din universități diferite din România, pe baza unui acord scris între instituțiile organizatoare implicate.

În contextul politicilor de asigurare a mobilității universitare, instituția de Învățământ superior organizatoare de doctorat poate angaja, pe bază de contract, specialiști din străinătate care dețin dreptul legal de a conduce doctorat. Pentru țările din Uniunea Europeană și Elveția acest drept se dobândește automat ca urmare a recunoașterii și echivalării academice. Pentru țările din afara UE, acest drept se poate obține astfel:

a) Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului  stabilește o listă a universităților pentru care acest drept se dobândește automat;

b) Pentru universitățile care nu sunt cuprinse în lista stabilită de către Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului , acest drept se dobândește fie printr-o convenție Internațională de recunoaștere reciprocă, fie prin evaluarea de către Consiliul Național de Atestare a Titlurilor, Diplomelor și Certificatelor Universitare, numit în continuare CNATDCU, a dosarului cu activitatea științifică a specialistului, înaintat de instituția angajatoare.

Teza de doctorat se elaborează conform cerințelor stabilite de instituțiile organizatoare de doctorat prin regulamentul de organizare și desfășurare a programelor de studii universitare de doctorat și în concordanță cu reglementările în vigoare la nivel național.

În universitățile publice învățământul superior este gratuit, în limita granturilor de studii alocate anual de guvern, și cu taxă.

În universitățile private, învățământul superior este cu taxă sau subvenționat, în baza deciziei Senatului.

În ceea ce priveste universitățile publice și private, acestea au autonomie în stabilirea tipului și cuantumului taxelor, care sunt decise de Senatul universitar și au obligația să le comunice tuturor celor interesați.

Instituțiile de învățământ superior și programele lor de studii sunt evaluate și ierarhizate periodic, în funcție de calitatea academică a serviciilor efectiv oferite.

Calificările dobândite de absolvenții programelor de studii sunt atestate prin diplome, certificate și alte acte de studii eliberate de către universitățile acreditate.

Conținutul și formatul actelor de studii sunt stabilite prin hotărâre a guvernului.

Transformări în învățământul superior ce decurg din acordul de la Bologna

Declarația de la Bologna a fost semnată la un an după cea de la Sorbona, pe 19 iunie 1999, de către Miniștrii Învățământul Superior din 29 de țări europene. Aceștia au convenit asupra a șase obiective comune importante pentru îmbunătățirea coerentă și armonioasă a învățământului superior.

România a fost una dintre țările prezente la semnarea Declarației de la Bologna, angajându-se astfel să includă obiectivele stabilite în prioritățile învățământului superior românesc.

Numărul obiectivelor a crescut de la șase la nouă la următoarea conferință de la Praga ce a avut loc pe data de 19 mai 2001, statele semnatare reafirmându-și obligațiunile de a forma Spațiul European al Învățământului Superior până în 2010.

Principala temă de analiză a conferinței de la Berlin din 19 septembrie 2003 a fost constatarea progresele obținute în domeniu și, totodată, stabilirea priorităților și noilor obiective pentru anii următori. Miniștrii au stabilit necesitatea ca Spațiul European al Învățământului Superior să beneficieze de asociațiile cu Spațiul European al Cercetării, consolidând astfel o Europă bazată pe cunoaștere.

Conferința miniștrilor de la Bergen din 2005, a adus pe agenda miniștrilor europeni pentru învățământ superior implementarea cadrelor naționale pentru calificări, acordarea și recunoașterea diplomelor comune, inclusiv la nivel doctoral și crearea de oportunități pentru trasee educaționale flexibile în învățământul superior, inclusiv prin proceduri de recunoaștere a învățării anterioare.

În mai 2007, miniștrii prezenți la Londra au luat în discuție caracteristicile Spațiului European al Învățământului Superior, stabilind ca măsuri necesare pentru următorii doi ani următoarele: mobilitățile, dimensiunea socială, culegerea de date statistice și conceptul de "Employability" al diplomelor.

Următoarea întâlnire a miniștrilor educației în 2009 la Louvain-La–Neuve, Belgia unde principalele teme luate în discuție au fost: acordarea de oportunități egale studenților, indiferent de statutul social al acestora ; posibilitatea la studiu de-a lungul întregii vieți ca parte integrală a sistemului de educație, asigurarea concordanței între calificări și nevoile pieței muncii; continuarea reformei curriculare prin dezvoltarea de rezultate ale învățării pentru programele de studiu, dar și pentru cursurile individuale; ameliorarea calității cercetării în cadrul programelor doctorale; internaționalizarea activităților universităților prin încheierea de parteneriate cu universități din spațiul european; îmbunătățirea culegerii datelor pentru monitorizarea implementării obiectivelor Bologna; multiplicarea surselor de finanțare a instituțiilor de învățământ superior.

În 2010 întâlnirea a avut loc la Viena, Budapesta, cand a avut loc Lansarea Spațiului European al învățământului Superior (EHEA), urmată de întâlnirea de la București din 2012.

În perioada 24 – 26 noiembrie 2014, Unitatea Executivă pentru Finanțarea Învățământului Superior, a Cercetării, Dezvoltării și Inovării (UEFISCDI) împreună cu Ministerul Educației și Cercetării Științifice, cu sprijinul Președinției Italiene a Uniunii Europene și în parteneriat cu Armenia, a organizat la Biblioteca Națională din București a doua ediție a Conferinței Internaționale a Cercetătorilor “Future of Higher Education – Bologna Process Researchers’ Conference FOHE-BPRC 2014”.

Următoarea Conferință Ministerială a Procesului Bologna are loc la Erevan, capitala Armeniei, pe 14-15 mai 2015.

Urmările Conferinței de la Bologna:

Începând cu anul universitar 2005/2006, organizarea studiilor universitare din România se realizează pe trei cicluri:

– Ciclul I – Studii universitare de licentă, cu o durată de trei-patru ani (minimum 180 si maximum 240 de credite de studii ECTS – European Credits Transfer Systems), pentru învățământul de zi;

– Ciclul II – Studii universitare de masterat, cu o durată de 120-60 de credite de studii ECTS, organizate numai la învățământul de zi. Durata totală cumulată a ciclului I (licența) și a ciclului II (masterat) va fi de cel puțin 300 credite de studii (ECTS). Calificările universitare cu un înalt grad de specializare, precum și cele cu conținut orientat spre cercetare vor fi plasate la nivelul ciclului de masterat. Absolvenții acestui ciclu pot continua studiile prin doctorat;

– Ciclul III – Studii doctorale, cu o durată de trei-cinci ani, pentru trecerea treptată de la sistemul actual, bazat pe îndrumarea individuală a doctoranzilor, la sistemul școlilor doctorale bazate pe cursuri, examene și stagii de cercetare.

Sistemul creditelor de studii introdus în România în 1996 și generalizat în 1998 are ca model ECTS, sistemul european de transfer al creditelor de studii. Declarația de la Bologna stipulează crearea unui sistem de credite bazat pe ECTS prin exploatarea integrală a funcțiilor lui: alocare, acumulare și transfer de credite.

Dimensiuni ale calitații invățământului superior

Între structurile „stat” și „învățământ” (cu precădere cel superior) există o relație de interdependență. Problema calității actului educațional în sistemul învățământului superior poate fi mai bine înțeleasă luând în considerare întreaga evoluție contradictorie a societății.

Învățământul superior are o misiune importantă în încercarea de a îmbunătăți funcționarea sistemului social. Atingerea acestui scop este condiționată de „cultivarea atât a unei atitudini care să favorizeze competiția, în același timp cu o atitudine care să permită menținerea coeziunii societății”. (Peters, 1989).

Între diferitele concepții privind învățământul superior, diversele abordări ale calității și modul de definire al indicatorului de performanță IP există o legătură logică.

Concepția privind învățământul superior → modul de definire a calității → tipul indicatorului IP.

Concepția asupra scopului învățământului superior determină stabilirea unei anume metodologii de evaluare a calității și, în consecință, alegerea lui IP.

Există 4 concepții în ce privește calitatea actului educațional în cazul învățământului superior.

l. Învățământul superior ca generator de forță de muncă înalt calificată. În această perspectivă, învățământul superior este văzut ca un furnizor de indivizi „productivi” pentru anumite zone ale pieței muncii.

Absolvenții sunt considerați „produse”, li se atribuie o valoare de utilizare în economie. În acest caz, calitatea este o măsură a reușitei pe piața muncii. Astfel, indicatorul IP adoptat va fi procentul de absolvenți care și-au găsit un loc de muncă sau chiar suma veniturilor lor salariale.

2. Învățământul superior ca pregătire pentru o carieră științifică.

Această definiție a învățământului superior are ca sursă pe acei membri ai comunității academice implicați în activitatea de cercetare. În acest caz, calitatea este evaluată mai puțin din punctul de vedere al carierei ulterioare a studenților, ci privește gradul de implicare al colectivului didactic în activități de cercetare. Indicatorul IP obținut astfel e determinat de valoarea activității de cercetare, a fondurilor destinate cercetării atrase de instituție, precum și volumul și valoarea publicațiilor rezultate în urma activității de cercetare efectuate.

Acest model presupune că sistemul deține un personal de mare calitate, adaptat mediului de cercetare și care posedă abilitate și experiență în redactarea unui discurs științific.

3. Învățământul superior ca management al resurselor educaționale. Un astfel de sistem are ca rezultat creșterea proporției, dar și a numărului studenților care au peste 25 de ani, dar și creșterea numărului studenților admiși pe baza unor calificări neconvenționale și care vin din domenii foarte diverse.

4. Învățământul superior ca o soluție pentru creșterea șanselor individului în societate. Această concepție pornește de la investigarea problemei grupului-țintă pentru învățământul superior, plecând de la ideea că acesta oferă mobilitate socială. În acest fel, învățământul superior devine o valoare a întregii societăți prin faptul că oferă tuturor șanse de a fi integrați în instituțiile majore ale societății și de a se bucura de avantajele societății moderne. În consecință, structura învățământului superior se va modifica odată cu schimbarea priorităților pe piața muncii. În acest caz, indicatorul IP va reflecta rata de creștere a numărului studenților, precum și diversificarea profilelor studenților admiși.

Creșterea calității sistemului va însemna sporirea numărului de studenți admiși care provin din medii sociale slab reprezentate, în mod curent, în învățământul superior. De asemenea, va însemna creșterea numărului de studenți a căror vârstă depășește vârsta medie a studenților din instituție, a numărului celor care au și un serviciu, a celor cu diverse disabilități.

Deși diferite, aceste concepții nu sunt fără legătură între ele. În toate cele 4 versiuni, învățământul superior este văzut ca un sistem în care intrările sunt studenții, și tot ei vor fi și ieșirile, după parcurgerea procesului de învățământ. Învățământul superior e considerat a fi o cutie neagră, opacă tuturor celor din afară. Nici una din aceste concepții nu este centrată și nici măcar nu manifestă vreun interes în privința calității procesului de învățare sau al calității cunoștințelor dobândite de studenți.

Figura 2. Indicatorul de performanță în învățământul superior.

Sursa: Universități.ro

IS – învățământul superior,

CAE – calitatea actului educațional,

IP – indicatorul de performanță

Suprafața CAE crește în funcție de valoarea indicatorului de performanță și de dezvoltarea învățământului superior.

Sistemul de asigurare a calității la nivelul instituției de învățământ superior

Fiecare instituție de învățământ superior adoptă în cadrul senatului, la propunerea rectorului universității, propria politică de asigurare și îmbunătățire continuă a calității, însoțită de metodologii și proceduri adecvate de evaluare internă a programelor, activităților (proceselor didactice) și diplomelor acordate beneficiarilor de formare inițială și continuă.

Pentru a spori încrederea în autonomia universitară, Hotărârea Senatului cu privire la asigurarea calității este publicată pe site-ul universitații ca document distinct al managementului universitar.

Cultura intrainstituțională a calității este generată de principii, norme și proceduri stabiliteprin Hotărârea Senatului, pe plan intern. Normele și procedurile interne trebuie să fie clare, precise și ușor de aplicat pentru toate programele și compartimentele structurale ale instituțiilor de învățământ superior.

Hotărârea Senatului cu privire la asigurarea calității educației cuprinde următoarele aspecte:

a) strategia instituției pentru asigurarea calității ;

b) relația dintre activitatea de predare-învățare și cea de cercetare științifică din cadrul instituției ;

c) implicarea studenților și a altor beneficiari direcți și indirecți în evaluarea internă a calității;

d)indicatorii de performanță ai instituției pentru autoevaluarea internă a calității;

e) modalitatea de implementare, monitorizare și revizuire a politicii de asigurare a calității;

f) organizarea sistemului de asigurare a calității ;

g) răspunderea facultăților, departamentelor și a altor structuri organizaționale interne, precum și răspunderea individuală pentru asigurarea calității fiecărui program și, respectiv, a fiecărei activități.

Mecanismele de aprobare, monitorizare și evaluare publică a calității sunt aplicate și aduse la cunoștință publică cu scopul stabilirii transparenței instituției, remarcându-se următoarele aspecte:

a) monitorizarea aplicării planurilor de învățământ (curricula) și a programelor analitice (syllabi) ;

b) implicarea celor mai buni studenți și absolvenți în procesul de revizuire periodică a planurilor de învățământ și a programelor analitice;

c) stabilirea procedurilor de revizuire periodică a planurilor de învățământ și a programelor analitice, inclusiv prin consultarea unor specialiști din domeniul educației (din alte facultăți sau instituții), dar și din rândul angajatorilor, al reprezentanților pieței muncii sau al unor organizații profesionale reprezentative ;

d) prezentarea setului de cunoștințe și competențe pe care le dobândesc absolvenții unui program de studii (licență, masterat, doctorat sau formare continuă) ;

e)adoptarea, pe baza constatărilor făcute, a unor măsuri de îmbunătățire continuă a calității programelor și activităților de predare-învățare;

f) accesul studenților la resursele de învățare și la consilierea în carieră ;

g) monitorizarea rezultatelor/progreselor obținute de studenți în dobândirea de cunoștințe și competențe;

h) anunțarea publică și respectarea cerințelor psihopedagogice specifice predăriiînvățării în cadrul diferitelor forme de învățământ (de zi, cu frecvență redusă, la distanță etc.)

Evaluarea corectă a cunoștințelor și competențelor dobândite de studenți.

Rezultatele evaluării fiecărui student au un puternic impact asupra viitoarei sale cariere, ceea ce impune luarea de măsuri de către fiecare instituție de învățământ superior pentru asigurarea unei evaluări cât mai profesioniste, bazate pe cele mai bune practici de examinare și testare.

Evaluarea se realizează pe baza unor cerințe și criterii adoptate de către Consiliul fiecărei facultăți și obligatoriu anunțate public cel mai târziu la începutul fiecărui semestru de către titularul fiecărei discipline. Evaluarea acestor cerințe și criterii se referă, de regulă, la următoarele aspecte:

a) dacă modalitatea de evaluare a rezultatelor învățării este potrivită în raport cu obiectivele programului de studiu;

b) dacă modalitatea de evaluare (formativã sau sumativã) corespunde disciplinei ;

c) daca au fost anuntate, din timp, criteriile si cerintele evaluarii ;

d) dacă evaluatorii înțeleg caracterul progresiv al acumulării de cunoștințe și competențe ;

e) dacă la evaluare participă unul sau mai mulți evaluatori ;

f) dacă sunt respectate regulamentele instituției cu privire la evaluarea rezultatelor procesului de predare-învățare.

Instituțiile de învățământ superior sunt obligate să revizuiască periodic regulamentele și contractele de studii, care cuprind toate detaliile cu privire la drepturile și obligațiile profesionale ale studenților. Totodată, instituțiile de învățământ superior stabilesc măsuri clare de verificare administrativă a înregistrării corecte și ritmice a rezultatelor evaluărilor finale a activității studenților la fiecare disciplină prevăzută în planul de învățământ.

Asigurarea calității corpului profesoral este o cerință fundamentală pentru orice instituție de învățământ superior care își propune să aplice o strategie proprie în domeniul calității programelor și activităților sale formative. Prin metodologii și proceduri proprii vor fi evaluate cunoștințele de specialitate, capacitatea didactică de transmitere a cunoștințelor către studenți, potențialul de cercetare științifică și deontologia profesională a fiecărei persoane implicate în procesul de formare a studenților.

Instituția de învățământ superior trebuie să aibă capacitatea de a selecta în vederea angajării, de a diferenția compensarea bănească a muncii, de a promova sau de a renunța la serviciile oricărui membru al corpului profesoral.

În evaluarea periodică a calității corpului profesoral, alături de autoevaluare, aprecierea colegială (peer review) și evaluarea de către conducerea catedrei, evaluarea studenților reprezintă o componentã importantă la formularea unei opinii corecte despre performanța profesională a fiecărui cadru didactic.

Instituția de învățământ superior adoptă propria metodologie și chestionarele adecvate pentru evaluarea complexă (șef catedră, colegi, student, autoevaluare) a fiecărui membru al corpului profesoral, precum și modalitățile de valorificare a rezultatelor acestei evaluări, cu respectarea legislației pertinente în vigoare.

Resursele de învățare și sprijinul acordat studenților în formarea lor de specialitate trebuie să fie adecvate specificului fiecărui program de studii.

Instituția de învățământ superior trebuie să se preocupe nu numai de existența fizică a unor resurse (precum cele de documentare în cadrul bibliotecilor clasice și virtuale sau cele din domeniul tehnicii de calcul), dar și de sprijinul uman prin consilierea în carieră, prin coordonarea didactică și științifică, prin îndrumarea și soluționarea altor aspecte ale vieții și activității în campus a studenților. Folosirea adecvată a acestor resurse materiale și umane trebuie, la rândul ei, monitorizată prin înregistrarea opiniei celor care au beneficiat de existența și funcționarea lor în cadrul instituției de învățământ superior. Un program de sporire a eficacității folosirii acestor resurse de sprijin trebuie elaborat de către fiecare compartiment și agregat într-un plan de îmbunătățire a calității serviciilor de sprijin la nivelul universității.

Pentru ca instituția de învățământ superior să poată adopta măsuri de îmbunătățire a calității programelor sale de studii și a activităților de formare, ea trebuie să dispună de o bază proprie de date care să permită autoevaluarea internă. Informațiile referitoare la asigurarea calității au în vedere, în principal, următoarele aspecte:

a) progresia numărului de studenți de-a lungul fiecărui program de studii și rata de succes în promovarea examenelor și a anilor de studii ;

b) succesul absolvenților pe piața muncii;

c) nivelul de satisfacție profesională a studenților cuprinși în fiecare program de studii ;

d) eficiența corpului profesoral (rata număr de studenți/profesor etc.) ;

e) structura socio-demografică a fiecărei cohorte de studenți ;

f) resursele de învățare disponibile și costul lor/student ;

g) proprii indicatori de performanță ai instituției, respectiv, ai programului de studii, comparativ cu performanța unor instituții (programe) similare din țară sau străinătate (în măsura în care astfel de date sunt cunoscute).

Comisia pentru evaluarea și asigurarea calității elaborează o sinteză a rezultatelor autoevaluării interne sub forma unui Raport anual cu privire la aspectele cantitative și calitative ale asigurării calității în instituția de învățământ superior, pe care îl supune atenției Senatului universitar.

Fiecare instituție de învățământ superior publică un Raport Anual imparțial și obiectiv cu privire la aspectele cantitative și calitative ale asigurării calității, utilizând indicatori adecvați, rezultați din autoevaluarea internă. Raportul trebuie elaborat cu acuratețe, într-un limbaj clar, accesibil beneficiarilor interni și externi ai serviciilor instituției. Raportul trebuie să fie disponibil pentru orice persoană interesată să cunoască :

a) oferta educațională a instituției;

b) metodologiile și procedurile aplicate în procesul de evaluare intra-instituțională a calitãții.

Raportul poate cuprinde și informații cu privire la principalele destinații de angajare a absolvenților.

Raportul Anual de Autoevaluare a calității este însoțit de un set de propuneri ale Comisiei pentru asigurarea calității vizând îmbunătățirea continuă a indicatorilor de performanță. Pe baza acestor propuneri, Senatul universității adoptă un plan operațional de aplicare a măsurilor de îmbunătățire a calității învățământului superior în respectiva instituție.

Sistemului de indicatori calitativi- procesul didactic este pus în corelare atât cu intrările și ieșirile, cât și cu factorii de influență. În urma adoptării acestei abordări au rezultat trei categorii de indicatori:

• Indicatori de calitate a procesului didactic ;

• Indicatori de calitate a proceselor care influențează direct

activitatea didactică ;

• Indicatori de calitate a rezultatelor procesului didactic.

CAPITOLUL 2

FINANȚAREA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI SUPERIOR

“Educația este o armă ale cărei efecte depind de cine o ține în mâini și spre cine este țintită.” (Stalin)

Surse de finanțare

Învățământul superior a rămas, în termeni relativi, progresiv subfinanțat în multe state membre ale UE. Studiile OECD reflectă faptul că universitățile europene sunt serios subfinanțate, în timp ce Raportul Băncii Mondiale surprinde nivelul inadecvat al finanțării învățământului superior, incapabil să asigure dezvoltarea economică durabilă, precum și expansiunea profesiilor bazate pe cunoaștere. Structura finanțării și politicile practicate în domeniul învățământului variază de la un stat la altul, iar, uneori, chiar în interiorul aceluiași stat, de la o regiune la alta.

În cadrul sistemului educațional al oricărui stat o importanță deosebită revine și mecanismelor de finanțare ale acestuia și al compatibilității cu legislația în domeniul ajutorului de stat.

Astfel, Uniunea Europeană a dezvoltat instrumente și programe destinate să contribuie la dezvoltarea și finanțarea sistemului educațional și de pregătire, care să conducă la atingerea obiectivelor stabilite prin strategia Lisabona.

Toate sursele de finanțare a învățământului pot fi grupate în două mari categorii, respectiv: surse publice și surse private. Sursele publice provin de la autoritățile centrale, regionale și locale, în timp ce sursele private provin de la studenți, gospodării și organisme neguvernamentale. Importanța relativă a fiecărui tip de sursă de finanțare, fie ea publică sau privată, variază semnificativ de la un stat la altul, mergând de la finanțare totală a educației în țări precum Danemarca, Finlanda și Suedia, în timp ce în multe state membre taxele de studiu sunt suportate de către studenți.

Pentru țările nemembre UE, sistemul de finanțare a învățământului poate să fie caracterizat de o mare dependență de sectorul privat față de sistemul din UE (de exemplu, în SUA, doar jumătate din fondurile totale pentru învățământul superior provin din surse publice). Încercarea de realizare a unei comparații între resursele destinate educației în patru țări OECD (Australia, Canada, Noua Zeelandă și SUA) comparativ cu UE, reflectă tendința de diversificare mai rapidă a surselor de finanțare a celor patru țări prin repartizarea sarcinilor financiare între sectorul public și privat.

Spre deosebire de statele ne-membre UE, unde taxele de studiu dețin o proporție semnificativă în nivelul veniturilor instituțiilor de educație, în unele state membre ale UE, care practică o politică de acces liber la educație, această potențială sursă de venit nu poate fi luată în considerare.

În măsurarea inițiativelor de finanțarea a sistemului educațional sunt urmărite, în general, 5 obiective cheie, respectiv:

a) creșterea nivelului absolut al finanțării;

b) diversificarea surselor de venit ale universităților;

c) utilizarea adecvată a resurselor (creșterea gradului de eficiență);

d) asigurarea de surse suplimentare de finanțare pentru cercetarea de excelență și pregătire profesională, în vederea creșterii atractivității internaționale;

e) acordarea de ajutoare pentru studenți, sub formă de alocații, granturi și credite.

Cel de-al patrulea obiectiv este de departe cel mai important, reprezentând 29% din totalul obiectivelor, în timp ce obiectivul 2 deține o pondere de doar 13% din totalul inițiativelor.

Asumarea de către România a obligațiilor stabilite prin procesul de la Bologna s-a concretizat în modificări structurale aduse sistemului de educație, respectiv extinderea duratei învătământului obligatoriu de la 8 la 11 ani (prin Ordonanța de Urgență adoptată de Guvern la 23 decembrie 2013, introducându-se clasa pregătitoare), reorganizarea studiilor universitare în trei cicluri, precum și aplicarea de măsuri menite a contribui la creșterea eficienței sistemului de învățământ.

În prezent, sistemul de educație și formare inițială este structurat pe următoarele niveluri: învățământ preșcolar, primar, gimnazial, liceal, profesional, postliceal și superior (universitar și postuniversitar).

În privința accesului și participării la educația inițială, informațiile disponibile reflectă tendința de majorare a ratei brute de cuprindere școlară în toate nivelurile de învățământ, ajungând în medie la cca.79,4% la nivelul anului 2013. Astfel, în timp ce în învățământul obligatoriu rata brută de cuprindere înregistrează valori de peste 96%, în învățământul liceal și profesional nivelul acesteia se situează la ca. 76%.

Spre deosebire de nivelul secundar, în învățământul superior, sensul ascendent al participării la educație s-a concretizat în majorarea semnificativă a ratei de cuprindere, ajungând în anul universitar 2013 la 54,5%.

Creșterea gradului de cuprindere în învățământul superior este efectul atât al alternativei particulare oferite cât și al capacității pieței forței de muncă de absorbție a persoanelor cu studii și calificare superioară.

O problemă deosebit de importantă în funcționarea sistemului educațional o reprezintă, printre altele, și modalitățile de finanțare aferente fiecărui nivel. Astfel, potrivit Legii Educației Naționale nr. 1/2011 cu modificările și completările ulterioare, învățământul de stat este gratuit, fiind finanțat în principal de la bugetul de stat și bugetele locale, dar și din fonduri ale agenților economici, precum și a altor persoane fizice și juridice.

În cadrul învățământului superior, reglementările legale prevăd posibilitatea organizării de activități de cercetare științifică, dezvoltare tehnologică, proiectare, consultanță sau expertiză, ce se pot desfășura în cadrul departamentelor, catedrelor sau în unități proprii de cercetare științifică, inclusiv prin colaborare cu instituții de învățământ din țară și străinătate. Cercetarea științifică din învățământul superior beneficiază gratuit de serviciile întregii rețele de informare și documentare a bibliotecilor din învățământ.

Programele de cercetare științifică fundamentală, precum și alte programe de interes deosebit sunt finanțate, pe bază de contracte, din fondurile alocate anual, direct Ministerului Educației Naționale, de la bugetul de stat, separat de finanțarea procesului de învățământ. Finanțarea contractelor de cercetare se face în mod competitiv, pe baza evaluărilor făcute de Consiliul Național al Cercetării Științifice Universitare.

Programele de cercetare tehnologică avansată, cele de cercetare aplicativă, precum și activitățile de proiectare, consultanță, expertiză, altele decât cele având ca beneficiar ministerul, sunt finanțate, pe bază de contracte, încheiate direct cu beneficiarii cercetărilor sau ai activităților respective, din fondurile bugetului de stat, fondul special de cercetare și alte surse.

În privința învățământului particular, ca alternativă a învățământului de stat, legislația în vigoare prevede posibilitatea acordării de sprijin din partea statului pentru unitățile de învățământ acreditate. Învățământul particular poate funcționa cu respectarea condițiilor referitoare la organizarea pe principiul non-profit și al nediscriminării, respingând ideile, curentele și atitudinile antidemocratice, xenofobe, șovine și rasiste, cu respectarea strandardelor naționale.

Sistemul de finanțare a învățământului preuniversitar de stat trebuie să asigure descentralizarea fondurilor la nivelul unităților de învățământ.

Astfel, finanțarea unităților de învățământ preuniversitar de stat se asigură din fonduri alocate prin bugetele locale ale unităților administrativ-teritoriale pe a căror rază își desfășoară activitatea, de la bugetul de stat, precum și din alte surse.

Baza de calcul a fondurilor alocate unităților de învățământ prin și din bugetele locale, pentru finanțarea de bază o constituie costul standard pe elev/preșcolar, calculat în funcție de indicatori specifici activității de învățământ, de calitatea procesului educațional și formare profesională, managementul instituțional, specificul instruirii și mediile de rezidență.

Finanțarea complementară se face de la bugetul local, în raport cu necesitățile unității de învățământ preuniversitar. Finanțarea asigurată prin bugetul de stat și bugetele locale poate fi completată și prin alte surse, existența acestora nediminuând însă fondurile bugetare alocate.

Finanțarea instituțiilor de învățământ superior se realizează pe bază de criterii aprobate de minister, la propunerea Consiliului Național de Finanțare a Învățământului Superior și al Consiliului Național al Cercetării Științifice Universitare.

Din fonduri bugetare se acordă burse elevilor și studenților de la cursurile de zi din învățământul de stat, precum și completarea surselor necesare realizării de cheltuieli de întreținere a internatelor, căminelor și cantinelor. Pentru învățământul de stat preșcolar și obligatoriu se asigură gratuit manuale școlare, precum și asistență medicală și psihologică gratuită în unități medicale de stat.

De la bugetul de stat se asigură și finanțarea parțială a transportului în comun, precum și tarife reduse cu 50% pentru accesul la muzee, concerte și alte manifestări culturale și sportive organizate de instituțiile publice, de aceste facilități beneficiind și elevii și studenții din învățământul particular acreditat.

Ministerul Educației sprijină de asemenea și înființarea de consorții universitare prin practicarea unei politici de finanțare complementară stimulativă.

Finanțarea sistemului de învățământ românesc trebuie să fie însă în concordanță și cu legislația în materie de concurență și ajutor de stat și cu practica comunitară în domeniu. Astfel, din perspectiva mediului concurențial, elaborarea de scheme de finanțare sau aplicarea unor mecanisme comparabile cu cele la nivel comunitar trebuie să permită accesul liber și nediscriminatoriu la fondurile bugetare, fie ele centrale sau ale autorităților locale, pe baze competiționale, deschise tuturor instituțiilor de învățământ – publice sau private, acredite conform legii.

Pe de altă parte, evaluarea finanțării din punct de vedere al ajutorului de stat trebuie realizată diferențiat. După cum am menționat anterior, la nivel comunitar modalitățile de finanțare a sistemului educațional variază semnificativ de la un stat la altul, mergând de la finanțare totală până la îmbinarea fondurilor private cu cele publice.

Potențialul redus de finanțare a învățământului românesc din surse private, precum și necesitățile și cerințele stringente cărora România trebuie să le facă față în perspectiva integrării în Uniunea Europeană, impun acordarea unei atenții sporite procesului educațional din partea factorilor decidenți, atât în privința calității procesului, cât mai ales al asigurării unui grad corespunzător de finanțare.

Astfel, finanțarea procesului educațional pe principalele sale paliere componente – învățământ preșcolar, primar, secundar, postliceal și superior – nu implică măsuri de natura ajutorului de stat, educația fiind privită ca prioritate națională și activitate de interes general, de viitorul căreia depinde în mare măsură gradul de dezvoltare al țării.

Măsuri de natura ajutorului de stat în cadrul procesului educațional se pot însă regăsi în cazul unor mecanisme specifice de finanțare, sub formă de programe, granturi de cercetare acordate universităților, sau al altor programe de instruire și formare profesională continuă. În general, la nivelul Uniunii Europene ajutoarele pentru instruire sunt considerate compatibile cu mediul concurențial normal, acordarea acestora urmând a fi acordată efectiv după autorizarea de către Comisie.

În acest sens, în vederea asigurării compatibilității cu practica comunitară, derularea de programe de instruire, acordarea de granturi sau practicarea altor forme specifice de finanțare a sistemului educațional din surse publice trebuie să se bazeze pe elaborarea de scheme de sprijin conform reglementărilor în vigoare, autorizarea acestora revenind Consiliului Concurenței până în momentul aderării, pentru ca ulterior, competența în domeniu să revină Comisiei Europene.

Finanțarea publică

Introducerea acestui capitol de cheltuieli publice are rolul de a evidenția multitudinea de direcții în care sunt distribuite resursele financiare publice, fiind necesară prezentarea pe scurt a provenienței și modului de alocare a resurselor financiare publice.

Resursele financiare, la nivel național, cuprind ansamblul resurselor financiare ale autorităților și instituțiilor publice, resursele întreprinderilor publice și private, resursele organismelor fără scop lucrativ, precum și resursele populației. Volumul resurselor financiare ale unei societăți depinde de mărimea produsului intern brut, precum și de posibilitatea apelării la resurse financiare externe (împrumuturi, ajutoare, donații).

Trebuie să facem deosebirea dintre finanțele publice și finanțele private și deci dintre resursele financiare ale societății și resursele financiare publice.

Resursele administrației de stat, centrale și locale, resursele asigurărilor sociale de stat și resursele instituțiilor publice cu caracter autonom sunt componente ale resurselor financiare publice. O bună parte a resurselor financiare publice este formată din veniturile cu caracter fiscal.

Alte tipuri de resurse financiare publice sunt:

– de trezorerie, ajută la acoperirea temporară a deficitului curent al bugetului de stat;

– din împrumuturi publice;

– emisiunea bănească fără acoperire mijloc de finanțare a deficitului bugetar cu efecte greu de estimat.

Principalele categorii de resurse publice sunt:

I.Resursele bugetului de stat:

-Venituri curente ;

A. Venituri fiscale 

A.1. Impozite directe ;

A.2. Impozite indirecte.

B. Venituri nefiscale

-Venituri din capital

II.Resursele bugetului asigurărilor sociale sunt:

A. Venituri fiscale

A.1. Contribuția pentru asigurările sociale ;

A.2. Alte contribuții.

B. Venituri nefiscale

III. Resursele bugetelor locale :

-Venituri proprii (fiscale și nefiscale) ;

-Cote și sume defalcate din venituri ale bugetului de stat ;

-Cote adiționale la unele venituri ale bugetului de stat și ale bugetelor locale ;

-Transferuri cu destinație specială de la bugetul de stat.

IV. Resursele fondurilor speciale :

Menționăm că fondurile speciale au în vedere contribuții și impozite indirecte:

– contribuția la fondul pentru plata ajutorului de șomaj;

– încasări din comisionul vamal;

– taxa pentru drumuri;

– contribuția pentru pensia suplimentară;

– venituri nefiscale definite în raport cu destinația fiecărui fond.

Detalierea informațiilor referitoare la tipurile de cheltuieli publice

Cheltuielile publice destinate acțiunilor de natură socio-culturală cuprind de obicei: sănătate, învățământ, cultură și sport, acțiuni dedicate tineretului, securitate sau protecție socială. În ceea ce privește România, cheltuielile publice socio-culturale vizează domeniile următoare:

1. învățământ ;

2. sănătate ;

3. cultură, religia și tineretul ;

4. asistența socială (alocații, pensii, ajutoare, alte îndemnizații) ;

5. ajutorul de șomaj ;

6. alte cheltuieli publice socio-culturale ;

7. pensia suplimentară.

Resursele de finanțare pentru cheltuielile cu acțiuni socio-culturale pot fi de natură internă sau externă, publică sau privată, după cum urmează:

a) fonduri bugetare (ale statului, regiunilor, provinciilor) ;

b) cotizații ale unor persoane fizice / juridice (f. asigurărilor sociale, pentru șomaj);

c) fonduri proprii ale organizațiilor publice / private (pentru finanțare traininguri);

d) veniturile instituțiilor social-culturale din activități specifice;

e) veniturile populației (din taxe) ;

f) fondurile organizațiilor fără scop lucrativ (O.N.G-uri, instituții de caritate etc.);

g) finanțări externe (rambursabile și nerambursabile, oferite de organizații ca: UNICEF, UNESCO, Banca Mondială etc.).

Dezvoltarea învățământului se realizează în concordanță cu cerințele diferitelor etape de dezvoltare economico-socială și ale egalizării condițiilor de instruire și educare a tuturor membrilor societății. Învățământul este chemat să contribuie într-o măsură din ce în ce mai mare la progresul de ansamblu al societății. Dezvoltarea și modernizarea învățământului au condus la creșterea resurselor alocate acestuia, în toate țările, atât dezvoltate, cât și nedezvoltate.

Cheltuielile pentru învățământ constituie o opțiune de primă importanță a factorilor politici și a autorităților unui stat, deoarece această categorie de cheltuieli reprezintă pentru orice societate o investiție e extrem de importantă, pe termen mediu si lung în acest factor de producție, cel al forței de muncă. 

Acestea constituie un avans de produs național brut, deoarece resursele bugetare folosite pentru învățământ nu se consumă definitiv, ci se regăsesc în nivelul pregătirii profesionale a membrilor societății. Investițiile intelectuale au unele trăsături specifice, și anume: produc cadre calificate cu o serie de cunoștințe care dau o productivitate ridicată; investițiile intelectuale sunt pe termen lung, având o durata de 10-18 ani; au efecte pe termen lung, pe tot parcursul vieții active; nu sunt supuse uzurii morale, deoarece pot fi adaptate permanent cerințelor economiei, științei, tehnicii, culturii; învățământul oferă persoanei suplețea necesară adaptării permanente la noile cerințe ale economiei și culturii prin specializări, recalificări, reciclări; investițiile intelectuale au efecte multiple, au caracter economico-social, uman, și sunt incomparabil mai dificil de cuantificat în comparație cu investițiile materiale.

Cheltuielile publice pentru învățământ trebuie să urmărească o dezvoltare a educației publice în concordanță cu cerințele contextului economico-social pentru a contribui în cât mai mare măsură la progresul societății. Factorii care determină politica financiară în învățământ sunt:

→ demografici (structura specifică a populației);

→ economici (cererea pentru forța de muncă calificată și adaptarea inovațiilor tehnologice de ultimă oră și nu numai);

→ politici (principiile ideologice pe care se bazează stabilirea politicii școlare).

Cheltuielile publice bugetare pentru învățământ sunt canalizate în cea mai mare parte către ministerul corespunzător:Ministerul Învățământului, Educației și Cercetării, dar și către alte ministere care urmăresc să instruiască în domeniul specific lor cadre competente (Ministerul Apărării, Ministerul de Interne etc.).

Cheltuielile publice pentru învățământ pot fi privite și din perspectiva conținutului lor economic; în acest caz putem vorbi de:

– cheltuieli curente (de funcționare și întreținere);

– cheltuieli de capital (înzestrarea și construirea unităților de învățământ).

Bugetul statului reprezintă principala sursa de finanțare a învățământului cu precădere a celui preuniversitar. Trebuie menționat că acest procent din P.I.B. a crescut în majoritatea statelor lumii în ultimii ani.

Finanțarea învățământului din bugetul statului diferă în funcție de structura sistemului bugetar. În unele țări finanțarea învățământului preuniversitar revine bugetelor statelor sau bugetelor locale care folosesc resurse fiscale proprii, dar pot primi și subvenții de la bugetul central sau guvernamental.

Acesta este cazul Austriei, Marii Britanii, Suediei și Norvegiei. În Germania landurile finanțeaza 74% din totalul cheltuielilor publice pentru învățământ. Din totalul cheltuielilor pentru învățământul superior, landurile Germaniei finanteaza 88,7%, în timp ce, în celelalte tari ale lumii finanțarea acestuia se face din bugetele centrale.

În țările dezvoltate și în cele în curs de dezvoltare există două tipuri de unități de învățământ: publice (care în cea mai mare parte sunt finanțate de stat) și particulare/ private (care pot fi independente sau parțial subvenționate de stat).

Învățământul privat este supus controlului statului și se conformează reglementărilor oficiale privind numărul și pregătirea cadrelor didactice, organizarea învățământului, datele și structura examenelor. Acestea au ca principală sursă de finanțare taxele școlare datorate de elevi/studenți, dar pot primi și donatii, sponsorizări. Dacă aceste venituri sunt suficiente unei funcționări adecvate a instituției, universitatea funcționeaza independent, iar în caz contrar, în completarea acestor venituri, instituția primește alocații de la buget și astfel se consideră o unitate subvenționată.

Populatia participă la formarea fondurilor unei instituții de învățământ în mod direct prin plata taxelor de școlarizare, dar și prin oferirea altor facilități elevilor/studenților: cazarea, transportul, rechizitele, cantina, uniforme. În multe țări manualele elevilor se acordă gratuit, definitiv sau sub formă de împrumut, în special datorită costurilor lor foarte ridicate (de exemplu, în S.U.A. un manual de liceu costă aprox. 40 U.S.D.). Cu toate că instituțiile de învățământ publice funcționeaza ca instituții cu servicii gratuite, se recunoaște faptul că, uneori, “învățământul public este gratuit pană la terminarea școlarizării obligatorii, în practică numeroase instituții de învățământ trebuie să facă față unor cheltuieli suplimentare și atunci solicită intervenții financiare ale parinților elevilor”. Se observă că, o dată cu conștientizarea nevoii de educație, populația este dispusă, din ce în ce mai mult, să investească în taxe de școlarizare, manuale și facilități publice.

În România, însa, nu se poate vorbi despre o participare activă a populației în aceasta direcție, cauza fiind reprezentată în mod special de mentalitatea ei, care încă nu poate concepe importanța studiilor superioare în dezvoltarea unor abilități, deprinderi, limbaj elevat care conduc la profesionalism, la formarea unei culturi generale vaste și, mai ales, în specializarea capitalului uman în ramura aleasă. O altă cauză ar fi nivelul scăzut de trai, care nu permite continuarea studiilor într-o unitate de învățământ superior.

Întreprinderile efectueză cheltuieli pentru învățământ cu ocazia organizării de cursuri de pregatire profesională, de calificare a actualilor salariați sau a viitorilor angajați sau acordă burse private unor elevi/studenți în schimbul viitoarei colaborări.

Donațiile, sponsorizările sau alte forme de ajutor bănesc nerambursabil ce pot fi primite de către instituțiile de învățământ sunt făcute de către intreprinderi, fundații, societăți de binefacere, asociații non-profit sau chiar persoane fizice. În S.U.A. cei mai mulți sponsori sunt foști studenți ai respectivei instituții, dar și în multe alte țări se fac eforturi pentru a atrage sponsorizări și donații din partea acestora.

În România, aceste sponsorizări sunt oferite, în general, studenților cu o stare materială mai dificilă, dar care sunt dornici să urmeze cursurile unei instituții de învățământ superior acreditate de stat pe locurile subvenționate.

De exemplu, fundația Blaizer din Brăila acordă studenților cazare, masă și o anumită suma de bani lunar, iar, în unele cazuri, mai oferă și o bursă pentru rezultate deosebite. De asemenea, una din condițiile impuse de anumite fundații reprezinta o participare cat mai intensă și un nivel cât mai ridicat al notelor în timpul anilor de studii excluzându-se eventualitatea vreunei restanțe din momentul încheierii contractului. În caz contrar, studentului respectiv nu i se mai oferă nici un fel de sprijin și poate să-și continue studiile pe cont propriu dacă mai dorește.

Un alt instrument de finanțare a învățământului atat în Europa, cât și în S.U.A., îl reprezintă sistemul de vouchere. Voucherele sunt niște cupoane cu acoperire în bani echivalente unui procent din impozitele plătite de un anumit contribuabil. Se știe că cheltuielile bugetare pentru învățământ au ca sursă principală impozitele plătite de contribuabili. Sistemul de vouchere oferă acestora posibilitatea de a plasa suma de bani reprezentată de procentul din impozit care revine învățământuli unei anumite unități de învățământ aleasă spre a fi urmată de copilul său. Unitățile de învățământ prezintă aceste cupoane reprezentanților autorităților guvernamentale și cheltuielile respectivei instituții vor fi acoperite pe baza lor. Cu cât vor fi atrase mai multe cupoane, cu atât instituția va putea asigura un nivel mai ridicat al procesului de învățământ. De asemenea crește și calitatea frecvenței și pregătirii școlare.

În S.U.A. voucherele sunt date persoanelor cu un venit scazut care nu pot plăti taxele care să asigure un nivel de pregătire ridicat.

Resursele externe în domeniul finanțarii învățământului se întalnesc în special în țările în curs de dezvoltare și reprezintă cca. 10% din volumul total al cheltuielilor cu învățământ ale acestor țări. Resursele externe îmbracă forma subvențiilor directe, a împrumuturilor, a finanțărilor sau se referă la dotarea instituției cu aparatură și cadre didactice specializate.

Subventiile directe sunt forme de ajutor bănesc acordate instituțiilor de învățământ de către persoane fizice sau juridice cu scopul îmbunătățirii calității respectivei instituții prin dotarea cu aparatură moderna, materiale și instrumente didactice și renovări.

Finanțarea învățământului, ca resursă externă, reprezintă actiunea de asigurare a mijloacelor bănești necesare acoperirii cheltuielilor curente cerute de realizarea unui proiect, a unei activități didactice, economice sau sociale. La nivelul unei instituții de învățământ, finanțarea se poate realiza prin finanțare externă, care se efectuează pe baza resurselor rambursabile sau nerambursabile către instituție și constă în principal în finanțarea bancară, adică în credite pe termen scurt, mediu sau lung. În afara împrumutului bancar, o instituție de învățământ poate beneficia și de imprumut de folosința (comodat), contract prin care o persoană fizică sau juridică împrumută un bun neconsumabil în scopul folosirii temporare în mod gratuit. Instituția are obligația de a restitui bunul în individualitatea sa după ce acesta nu-i mai este folositor.

O altă forma de finantare o reprezinta autofinanțarea realizată pe baza resurselor proprii concretizate prin diferite categorii de venituri (taxe de școlarizare, venituri din închirieri de clădiri sau terenuri, venituri din cursuri de specializare efectuate de către cadrele didactice ale respectivei institutii către angajații diferitelor societăți sau intreprinderi).

Finanțarea privată

Reformele recente din multe țări au încercat să mărească autonomia instituțiilor de învățământ superior cu privire la managementul finanțelor și, în special, la strângerea și folosirea fondurilor private. În multe țări, instituțiile publice de învățământ superior sunt încă predominant finanțate din surse publice și în mică măsură din fonduri private. Totuși, în ultimii zece ani, multe țări au încercat să diversifice sursele de finanțare pentru sistemele învățământului superior.

Indiferent de nivelul actual al finanțării publice în diferitele țări, mesajele politice din partea autorităților din domeniul educației de pretutindeni încurajează noi moduri de finanțare a învățământului superior.

În aproximativ două treimi din țări instituțiile de învățământ superior pot percepe taxe de școlarizare de la studenții înmatriculați pentru o primă specializare. În Estonia, Letonia, Lituania, Ungaria și România, acest lucru se întâmplă numai în cazul studenților care nu sunt sponsorizați de către stat.

Există posibilitatea unei mari varietăți de surse pentru finanțarea privată (altele decât taxele de școlarizare) pentru instituțiile de învățământ superior. Totuși, instituțiile nu folosesc toate aceste surse în toate țările, fie pentru că nu li se permite acest lucru, fie pentru că nu toate sursele sunt disponibile în momentul de față.

Surse pentru fondurile private disponibile pentru instituțiile publice:

– Donații / moșteniri ;

– Împrumuturi ;

– Chirii / venituri din proprietăți ;

– Sponsorizare de posturi ;

– Utilizarea rezultatelor cercetării / cercetare pe bază de contract ;

– Tarife pentru servicii oferite ;

– Dobândă la investiții ;

– Înființare de societăți comerciale private.

În timp ce câteva țări (Danemarca, Irlanda, Cipru, Letonia, Austria, România, Slovenia, Regatul Unit) autorizează toate sau aproape toate sursele de venituri private menționate aici și nu interzic în mod explicit vreo sursă anume, majoritatea țărilor au restricții în privința a cel puțin două surse.

La fundamentarea veniturilor unei unități de învățământ superior trebuie ținut cont de următoarele :

a) veniturile din alocații bugetare sunt influențate, în principal, de numărul studenților școlarizați din fonduri bugetare, precum și de politica bugetară la nivelul statului;

b) veniturile proprii sunt constituite din:

– taxe de școlarizare pentru studenții care urmează forma de învățământ cu taxă (planificarea veniturilor se face în funcție de numărul locurilor scoase la concurs și taxa de școlarizare);

– taxe de școlarizare pentru persoanele care urmează cursuri de master (cu taxă) (planificarea veniturilor se face în funcție de numărul locurilor scoase la concurs și taxa de școlarizare) și postuniversitare (planificarea se poate realiza în funcție de numărul locuri pentru această formă de studii, dar trebuie ținut cont și de eventuale estimări privind numărul cursanților (număr cursanți an anterior, apariția unor noi specializări, interesul manifestat în anul anterior în legătură cu această formă de școlarizare, eventuala concurență);

– taxele de școlarizare pentru studenții străini (planificarea veniturilor se face în funcție de numărul locurilor scoase la concurs și taxa de școlarizare, precum și de diferite convenții încheiate pentru școlarizarea acestora);

– taxe percepute pentru înscrierea la concursul de admitere (planificarea se poate realiza pe baza tendinței de evoluție a numărului candidaților înscriși în anii anteriori și taxa de înscriere);

– taxe percepute pentru înscrierea în anul I de facultate (planificarea veniturilor se face în funcție de numărul locurilor scoase la concurs și taxa de înscriere);

– taxe percepute pentru susținerea examenelor nepromovate (aceste venituri sunt greu de estimat, de aceea se poate merge pe o extrapolare a veniturilor din anul anterior, ținând cont de modificările survenite în nivelul taxei);

– taxe pentru susținerea examenelor de licență de către absolvenții altor instituții de învățământ superior sau de către proprii absolvenți care nu au promovat examenul la prima susținere (previziunea veniturilor în etapa actuală este mai greu de realizat datorită posibilității absolvenților de a alege instituția de învățământ superior unde să susțină licența dintre instituțiile autorizate să susțină acest examen, dar se pot face calcule pe baza unor previziuni);

– taxe pentru înscrierea la admiterea la doctorat (planificarea veniturilor se face în funcție de numărul locurilor scoase la concurs și taxa de înscriere);

– taxe pentru eliberarea diplomelor (se poate realiza o estimare în funcție de numărul diplomelor care trebuie emise și de taxa pentru fiecare categorie de diplomă);

– taxe pentru eliberarea duplicatelor pentru carnete de student, legitimații de călătorie (estimarea veniturilor se poate face prin extrapolare față de anul anterior);

– taxe pentru eliberarea adeverințelor (estimarea se poate face realiza prin extrapolare față de anul anterior);

– alte taxe.

c) veniturile excepționale sunt formate în special din donații și sponsorizări, taxe încasate pentru diverse activități.

Tot sub formă de venituri pot apărea sume de bani încasate de instituție respectivă sau de compartimente ale acesteia ca urmare a participării la diferite programe de cercetare finanțate din diferite surse (ex: Banca Mondială, Guvernul României etc.)

Instituțiile de învățământ superior din aproape toate țările pot primi donații sau moșteniri din partea persoanelor sau entităților particulare.

Pe lângă acest lucru, folosirea rezultatelor cercetării, precum și a contractelor de cercetare sub forma unor proiecte de cercetare comune între instituțiile de învățământ superior și contractanții privați reprezintă, fără urmă de îndoială, cea mai des întâlnită sursă de finanțare privată.

Prestarea de servicii, cum ar fi educația continuă pentru adulți și în special pentru companii, serviciile de consultanță și organizarea de evenimente, reprezintă, de asemenea, o sursă foarte importantă a finanțării private. Aceasta poate include și serviciile medicale, de exemplu serviciile de diagnosticare ultraspecializată sau de reabilitare din Polonia. Taxele generate de serviciile de sănătate acoperă aproximativ două treimi din veniturile spitalelor universitare din Germania.

Veniturile generate de închirierea spațiilor sau a altor facilități, precum și cele legate de proprietate, sunt surse suplimentare de venit în multe țări. Instituțiilor de învățământ superior li se permite să înființeze companii comerciale.

Instituțiile de învățământ superior au dreptul de a face împrumuturi. Instituțiile de învățământ superior folosesc multe metode de împrumut, de la creditele bancare directe la metode mai sofisticate, incluzând tipuri de parteneriate între sectoarele public și privat.

O altă sursă de venit care se întâlnește în multe țări este aceea a dobânzilor din investițiile financiare.

Sursele private de finanțare care necesită, cel mai adesea, un acord anterior din partea autorității responsabile sunt împrumuturile, investițiile și înființarea de companii.

Pentru majoritatea instituțiilor de învățământ superior care caută în mod activ fonduri private, parteneriatele cu sectorul privat reprezintă o bază importantă pentru sporirea posibilităților de finanțare. Acestea se dovedesc extrem de valoroase pentru transferul cercetării și comercializarea resultatelor cercetării academice.

Proiectele comune de cercetare sau cercetarea pe bază de comandă par să fie cele mai obișnuite forme de cooperare și, după cum s-a menționat anterior, sunt în general cele mai importante surse de fonduri publice.

Pentru a-și pune în aplicare strategiile și politicile privind diversificarea finanțării învățământului superior, inclusiv prin surse de finanțare privată altele decât familiile, se aplică stimulente pentru instituțiile de învățământ superior și/sau pentru partenerii din sectorul privat.

Stimulente publice pentru căutarea de fonduri private – instituții de învățământ superior publice și private dependente de guvern:

– Informează privind alocarea de fonduri publice sau evaluarea externă ;

– Scutirea de impozite a instituțiilor ;

– Scutirea de impozite a donatorilor/ sponsorilor/ partenerilor privați ;

– Sprijin financiar sau de altă natură pentru parteneriatele cu sectorul privat ;

– Reglementări care permit instituțiilor să dețină proprietate intelectuală.

Sursele din sectorul privat contribuie fără îndoială la crearea legăturii între educație și societate. În acest sens, Escotet consideră că parteneriatele cu sectorul privat ar trebui să includă, printre altele: participarea tuturor sectoarelor economiei la programele de cercetare fundamentală și aplicată ale instituțiilor de învățământ superior; predarea cursurilor în instituțiile de învățământ superior publice de către specialiștii sectorului privat; finanțarea proiectelor în schimbul brevetelor și drepturilor de autor; folosirea în comun a infrastructurilor științifice și tehnologice și accelerarea proceselor de transfer; beneficii financiare din partea societăților private în funcție de numărul studenților angajați.

Acest ultim aspect implică faptul că învățământul superior ar trebui remunerat de către cei care obțin beneficii în urma lui. Ideea care-i stă la bază este aceea că firmele ar trebui să contribuie la educarea forței de muncă proprii prin finanțarea învățământului superior, inclusiv prin măsuri fiscale. Acest model interesant necesită în mod evident o cooperare foarte strânsă între autoritățile responsabile, organele de conducere ale instituțiilor de învățământ superior și societățile comerciale.

Cu toate acestea, deși o politică de încurajare a parteneriatelor între instituțiile de învățământ superior și sectorul privat este indispensabilă în economia bazată pe cunoaștere, trebuie ținut cont de faptul că instituțiile de învățământ superior și societățile comerciale au specificități și obiective diferite.

De aceea, chiar dacă promovează o cooperare mai strânsă, decidenții nu trebuie să permită principiile unei pieți pe deplin libere să se infiltreze în învățământul superior public. Aceștia ar trebui să ia în considerare măsuri de protejare a libertății academice, de exemplu, prin evitarea fenomenului de alegere a subiectelor de cercetare din rațiuni predominant financiare.

După cum s-a menționat în prezentul capitol, în unele țări, autoritățile interzic în mod explicit anumite forme de finanțare privată a instituțiilor de învățământ superior și aplică diferite restricții și condiții în ceea ce privește căutarea și utilizarea fondurilor private.

Implicațiile crizei financiare asupra finanțării educației (Învățământul superior)

Dimensiunea europeană a educației reprezintă o sintagmă des întâlnită în rapoartele de cercetare elaborate de către instituții cheie în domeniul educației. Societatea cunoașterii este una care promovează în prim plan educația și cercetarea: „o Europă a cunoașterii este acum recunoscută pe scară largă ca fiind un factor de neînlocuit pentru dezvoltarea socială și umană, precum și o componentă indispensabilă, consolidări și îmbogățiri ale cetățeniei europene, capabilă să ofere propriilor cetățeni competențele necesare pentru a face față provocărilor noului mileniu și, totodată, conștiința valorilor comune și a apartenenței la același spațiu social și cultural” (Cartana, 1996: 203−204; Declarația de la Bologna, 1999).

Creșterea numărului de studenți a fost însoțită de importante modificări structurale. Au apărut numeroase antene ale universităților tradiționale, dedicate, mai ales, învățământului vocațional. Dezvoltarea acestui tip de învățământ s-a făcut cu costuri, în general, mai ridicate decât în învățământul tradițional. S-a adăugat, lipsa unei diferențieri mai clare între instituțiile de învățământ superior din punct de vedere al obiectivelor și structurii.

Conform legislației în vigoare, în țara noastră putem vorbi de finanțarea învățământului superior de la bugetul de stat, în concordanță cu cifra de școlarizare pentru fiecare program de studiu. Suma care este acordată este calculată în funcție de suma din bugetul statului corespunzătoare fiecărui student în parte. Diferențele existente între sistemul educațional românesc și cele din alte state europene provin tocmai din această sumă alocată fiecărui student în parte. Această sumă este calculată în funcție de mai mulți indicatori, printre care menționăm nivelul educațional sau calitatea educației. În afară de alocația financiară provenită de la bugetul de stat, instituțiile de învățământ superior pot beneficia și de alte surse de finanțare, provenite din diferite activități (cum ar fi de exemplu activitățile de formare continuă), subvenții, donații sponsorizări etc.

După aderarea la Uniunea Europeană, la 1 ianuarie 2007, țara noastră a făcut eforturi considerabile pentru a se alinia la media europeană, în ceea ce privește toți indicatorii referitori la educație, inclusiv finanțarea învățământului. Astfel, dacă în unele țări, precum Slovacia, Estonia, Lituania sau Italia, a scăzut ponderea investiției publice în educație, în țara noastră cheltuielile publice pentru educație au crescut de la 3,4% în anul 2000 la 6% în anul 2008. Per ansamblu, la nivel european, în perioada 2000–2008 s-a înregistrat o stabilitate a ponderii investiției în educație (% din PIB), media fiind de 5,8%.

Potrivit datelor de la Institutul Național de Statistică (INS), în 2013 în sistemul public de învățământ au ajuns bani echivalent cu doar 2,5% din PIB, iar, potrivit legii bugetului, în 2014 sistemul educațional a primit 3,2% din PIB. Pentru 2015 bugetul alocat educației este echivalentul a 3,7% din PIB.

O explicație pentru sporirea costurilor stă și în preocuparea universităților cu privire la cantitatea și calitatea serviciilor oferite: universitățile sunt preocupate de extinderea și ameliorarea serviciilor oferite studenților și comunității, în genere.

În sfârșit, sistemul “de producție” particular din învățământul superior a contribuit, la rându-i la creșterea costurilor. Acest sistem a fost în mai mică măsură marcat de schimbări ale tehnologiei. În sectoarele competitive ale economiei, schimbările de tehnologie sunt introduse progresiv în sistemul de producție, având drept consecință naturală creșterea productivității. Dimpotrivă, sistemul de producție în învățământul superior utilizează încă, în măsură covârșitoare, aceeași tehnologie de bază ca acum un secol (cursuri, seminarii, etc.).

Așadar, rezumând, criza financiară a învățământului superior se descrie astfel:

– dintr-un învățământ destinat elitelor, învățământul superior a devenit unul de masă;

– costurile învățământului superior au crescut;

– statul a încetat să fie unicul beneficiar al serviciilor și produsului învățământului superior; întreprinderile și indivizii ca atare beneficiază direct sau indirect de aceste servicii;

– așa fiind, statul nu mai este interesat să susțină singur costurile învățământului superior. Și chiar dacă ar vrea, n-ar putea s-o facă. Experții sunt unanimi în a recunoaște, de exemplu, că, cel puțin guvernele europene au ajuns la o limită superioară în a susține, singure, costurile învățământului superior.

Așadar, guvernele europene se află în fața următoarei dileme: pe de o parte, majoritatea dintre ele estimează că nu pot aloca un procent mai mare din PIB pentru învățământul superior; pe de altă parte, sunt conștiente că investițiile limitate de azi s-ar putea dovedi insuficiente pentru a susține dezvoltarea de mâine.

Cum se poate ieși din această dilemă?

Încercarea de răspuns, bazată pe studiile unor specialiști renumiți în domeniu pornește de la un principiu simplu. Am văzut mai sus care sunt beneficiarii învățământului superior: statul (societatea în ansamblu), întreprinderile, indivizii (ca atare). Dar, “cine beneficiază, trebuie să plătească”.

Două sunt argumentele de bază cu care se susține necesitatea finanțării învățământului superior fin fonduri publice: cel al eficacității și cel al echității.

În ceea ce privește eficacitatea, învățământul superior produce beneficii externe care nu îmbracă forma câștigului mai ridicat pentru persoana ce a studiat într-o instituție de învățământul superior. Printre aceste beneficii se poate menționa capacitatea persoanelor ce au calificare profesională superioară de a contribui la creșterea productivității celor cu care lucrează, ajutându-i să se adapteze la schimbările tehnologice sau să implementeze inovații.Din moment ce și societatea în ansamblu beneficiază de pe urma învățământului superior este natural ca, la rându-i, societatea să suporte o parte din costurile acestuia.

Pe de altă parte, imperfecțiunea și incertitudinea existente pe piața învățământului superior explică, de asemenea, intervenția publică din motive de eficacitate.

Beneficiile financiare și câștigurile viitoare sunt incerte, din cauza abandonurilor studenților și a dificultăților pe care le întâmpină în găsirea unui loc de muncă. Fără finanțare publică studenții vor fi obligați să facă împrumuturi mai mari, iar cererea de învățământ superior va coborî sub optimul economic.

Argumentele bazate pe echitate derivă din principiul că învățământul superior trebuie să fie accesibil tuturor persoanelor care au capacitatea de a studia, oricare ar fi resursele lor economice. În consecință, statul trebuie să intervină prin politici adecvate pentru a egaliza șansele de acces la învățământul superior. Există două mecanisme principale pentru a realiza acest obiectiv: diminuarea cheltuielilor de școlarizare și promovarea unor programe de acordare a burselor (sau de împrumuturi) în scopul ajutării persoanelor de origine socială modestă.

Prima dintre politici vine în sprijinul oricărei persoane ce studiază în învățământul superior, indiferent de situația ei economică, în timp ce a doua se adresează anume persoanelor cu mijloace materiale modeste.

Pe fondul adâncirii crizei economice globale, rata părăsirii timpurii a școlii (PTS) a crescut în perioada 2008 – 2010, a scăzut în anul 2011 și a stagnat în perioada 2011 – 2013, reluându-și însă tendința ascendentă în anul 2014. Astfel, rata PTS a fost de 18,4% în anul 2010, în creștere cu 1,8 p.p. față de anul 2009 (16,6%), însă în anul 2012 a scăzut cu un punct procentual, respectiv până la 17,4%, nivel aproximativ la fel cu cel din anul 2014 (17,3%). În trim. III/2014, datele INS indică o valoare a indicatorului de 18,5%.

Figura 3. Evoluția ratei părăsirii timpurii a școlii(2007-2013)

Sursa: Date INS pe baza Anchetei forței de muncă în gospodării

Necesitatea finanțării din alte surse decât alocația bugetară pentru învățământul superior

Învățământul superior poate fi finanțat suplimentar cu ajutorul fondurilor provenite din:

. contribuția întreprinderilor;

. contribuția beneficiarilor individuali;

. venituri proprii realizate de universități.

Nu vom insista asupra contribuției întreprinderilor și nici a realizării de venituri proprii la nivelul universităților (aceste subiecte merită o abordare separată și profundă). Despre contribuția întreprinderilor la finanțarea instituțiilor de învățământ superior vom spune doar că ea poate îmbrăca două forme:

a) contracte de cercetare, prestări de servicii, asigurarea condițiilor materiale pentru stagii de practică, donații;

b) o formă legiferată (după exemplul legii Delaure din Franța, de exemplu, care obligă întreprinderilor cu număr de salariați de peste 150 să verse un anume procent din masa salarială la stat, cu dedicația “educația permanentă a adulților”).

Despre realizarea de venituri proprii la nivelul universităților vom spune doar atât: universitatea de astăzi este obligată să adauge profilului ei humboldtian o dimensiune antrepreneurială. Va trebui să luăm mereu cuvântul universitate într-un sens cât mai apropiat de cel propriu: “universitas” adică loc în care se înfățișează universalele. Dimensiunea antrepreneurială nu trebuie să modifice vocația unei universități ci doar să contribuie la crearea condițiilor materiale menite să mențină și să dezvolte această vocație.

Revenim la contribuția beneficiarilor individuali (studenții) la costurile de învățământ superior, cu aplicație directă la situația de la noi.

De ce este necesară această contribuție?

Am văzut mai înainte că țările europene se află în următoarea dilemă: cum să facă față, pe de o parte restricțiilor financiare, pe de altă parte creșterii numărului de studenți. La asta, se adaugă competiția dură ce se desfășoară între diverse sectoare publice (ministere) pentru a obține fonduri publice. Reducerea cheltuielilor publice și echilibrul bugetar constituie o prioritate pentru majoritatea țărilor europene. În particular, pentru România, această problemă se pune cu mare acuitate.

Țările europene au adoptat soluții diferite pentru a face față, pe de o parte restricțiilor financiare, pe de altă parte creșterii numărului de studenți.

În unele țări (Anglia, de exemplu) soluția a constat în reducerea numărului de studenți. Consecința a fost un sistem de bun nivel calitativ, dar departe de a fi echitabil. Anglia însăși a renunțat la această politică. Politica actuală prevede ca 50% din tinerii cu vârsta între 18 și 21 de ani să acceadă la educația superioară.

Alte țări (Franța, Italia, Spania, de exemplu) au adoptat politica egalitaristă a porților deschise, dar calitatea s-a văzut în pericol din cauza insuficienței resurselor. În alte țări (țările scandinave, Olanda) calitatea și echitatea se echilibrează mai bine, grație nivelului ridicat al finanțării învățământului.

În ceea ce privește țările Europei de est, dificultățile economice cu care s-au confruntat aceste țări au frânat dezvoltarea învățământului superior cel puțin în aceiași măsură ca în țările occidentale. În concluzie, restricțiile financiare în învățământul superior european au condus la o situație în care nici echitatea, nici calitatea nu au atins un nivel corespunzător, măcar în anumite țări.

Ineficacitatea sistemului actual de finanțare a învățământului superior are implicații financiare importante. De exemplu, în anumite țări unde nu se plătesc taxe de școlarizare, sau aceste taxe sunt modice, studenții se pot înscrie în sistemul de învățământ superior și pot chiar obține o susținere financiară fără a fi constrânși de vreo limită temporală. O consecință a acestei situații este că studenții petrec mai mult timp până la încheierea studiilor. Această problemă a devenit preocupantă în țări precum Germania, Austria, Finlanda.

Costul scăzut pentru populație al învățământul superior generează ineficacitatea sistemului și dezinteres din partea studenților pentru că oamenii au tendința să nu aprecieze ceva pentru care nu plătesc și să consume bunurile gratuite până la risipă.

Pe de altă parte, în calitate de clienți, ei au cerință mai modestă față de produsele pe care le primesc (“calul de dar nu se caută la dinți”).

Nivelul generos al subvențiilor publice pentru învățământul superior ar putea fi, de asemenea, cauza unui exces al cererii de învățământ superior, probabil, dincolo de optimul economic. În plus, de aceste subvenții beneficiază și studenți cărora le este destul de ușor să urmeze studii superioare, ei provenind din clasele mijlocii sau bogate.

Aceasta este o problemă acută în România.

Subvențiile pentru învățământul superior se acordă din impozitele plătite de cetățenii României, săraci sau bogați. Numărul studenților ce provin din păturile defavorizate social este încă extrem de mic. Spre exemplificare, sub 1% din studenții României provin din mediul rural și din pături defavorizate. Marea majoritate a cetățenilor României au însă o condiție materială modestă. Direct spus, suntem în situația în care săracii suportă studiile superioare ale studenților ce provin din familii înstărite sau bogate.

În rezumat, structura finanțării actuale a învățământului superior din România comportă două lacune principale:

1) Sistemul de finanțare nu este echitabil în ceea ce privește sursele de finanțare. Așa cum am explicat mai sus, beneficiile private ale învățământului superior atât pentru persoane cât și pentru întreprinderi, sunt ridicate. Dacă ținem seama de principiul “cine beneficiază trebuie să plătească” ponderile actuale ale celor două surse de finanțare (public și privat) pentru un învățământ superior sunt înguste.

2) A doua lacună – și cea mai importantă – sistemul financiar actual, este ineficient din punct de vedere economic. Mai precis, modelul actual de finanțare a învățământului superior transferă banii de la clasele sărace la cele bogate. Clasele medii și cele bogate sunt principalii beneficiari ai acestui mod de finanțare deoarece majoritatea covârșitoare a studenților provin din aceste clase.

CAPITOLUL 3

ANALIZĂ COMPARATIVĂ ÎNTRE FINANȚAREA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI SUPERIOR DIN ROMÂNIA ȘI ALTE STATE EUROPENE

“Educația înseamnă să știi unde să te duci pentru a găsi ceea ce ai nevoie să știi; și înseamnă să știi cum să folosești informațiile pe care le afli.”(William Feather)

În multe țări în curs de dezvoltare educația este finanțată și asigurată preponderent ce către stat, expansiunea educației depinzând de dimensiunea resurselor fiscale.

În ultimii ani, totuși, condițiile economice adverse și accentuarea competiției intersectoriale pentru fonduri publice au redus semnificativ capacitatea guvernelor de a finanța expansiunea educației. În același timp, contribuțiile financiare potențiale ale familiilor sunt limitate de obligațiile financiare curente, consecința fiind o subinvestire în educație și imposibilitatea familiilor de a plăti pentru asigurarea educației copiilor și tinerilor. În țările în care populația crește rapid ratele de școlarizare adesea se reduc, afectând dezvoltarea viitoare a educației, a capitalului uman.

Aranjamentele financiare actuale duc, de asemenea, la o inadecvată alocare a cheltuielilor publice către educație. Este evident că educația are efecte asupra veniturilor și asupra productivității, efecte diferențiate, astfel că un dolar investit în educația de nivel înalt, specializată, generează efecte semnificativ mai mari decât un dolar investit în educația de nivele mai scăzute.

În țările în curs de dezvoltare învățământul centrat pe o pregătire mai ridicată, pe o educație specializată este greu de finanțat de către guverne, cu toate că investiția într-o asemenea educație specializată generează venituri mai înalte decât investiția în celelalte forme de educație și, în plus, alocarea resurselor guvernamentale existente este necorespunzătoare, pe fondul existenței unei puternice penuri de specialiști pe piața muncii.

Totodată, resursele alocate nu sunt folosite eficient, în multe țări în curs de dezvoltare cheltuielile publice fiind canalizate către instituțiile de învățământ conform unor standarde care nu încurajează folosirea lor eficientă. Regulile birocratice, scala plăților, alocarea resurselor pentru alte destinații sunt astfel fixate încât instituția de educație dispune de o libertate bugetară redusă. Mai mult, principiile învățământului au o flexibilitate insuficientă pentru a permite adaptarea normelor centralizate (referitoare la calificarea cadrelor didactice, programele de învățământ, conținutul disciplinelor etc.) la condițiile locale.

Această problemă este accentuată de lipsa de competiție dintre instituțiile de învățământ, managerii acestora fiind insuficient motivați să găsească cele mai eficiente căi pentru a furniza tipul de educție pe care-l doresc beneficiarii de educație.

Finanțarea relativ uniformă a tuturor instituțiilor de învățământ este inadecvată și ineficientă. Deși multe țări promovează libertatea educației, accesul liber la învățământ, indivizii talentați, dotați din familiile sărace pot cu greu să acceadă la educație, deoarece aceștia nu-și pot permite să aloce o parte din venitul lor pentru transport, cazare, cărți etc., lipsa pieței creditului pentru educație contribuind la agravarea acestei probleme. Deoarece familiile și indivizii săraci nu se pot împrumuta, în contul veniturilor lor viitoare, pentru a-și finanța educația, cei mai mulți renunță, locurile lor fiind ocupate de către alții, mai puțin motivați și mai puțin dotați.

Figura 4. Ponderea participării la studiilor superioare a persoanelor cu vârsta cuprinsă între 18 si 21 de ani

Sursa: Eurostat

Pentru remedierea acestei situații pot fi promovate alternative de finanțare, identificându-se trei opțiuni care pot contribui la creșterea resurselor financiare destinate educației, ce pot îmbunătăți folosirea lor și pot asigura un acces mai echitabil la educație.

Aceste opțiuni implică gradualitatea, etapizarea folosirii și adaptarea conținutului la condițiile locale ale țării considerate, cele trei opțiuni fiind:

1. recuperarea costurilor publice cu educația înaltă, specializată și realocarea cheltuielilor guvernamentale cu educația spre nivelurile care produc cele mai înalte venituri, beneficii sociale;

2. dezvoltarea pieței creditului pentru educație, împreună cu acordarea selectivă a burselor, a granturilor, în special pentru educația specializată, înaltă;

3. descentralizarea managementului educației și încurajarea expansiunii finanțării private și comunitare a educației.

În cazul educației superioare, mai înalte, pot fi introduse sau majorate taxele. În țările în care studenții beneficiază în mod gratuit de educație superioară și de alocații pentru cheltuieli adiționale, de existență, un prim pas îl constituie reducerea acestor alocații și restricționarea lor pentru studenții cu venituri mari.

Un al doilea pas îl constituie recuperarea cel puțin a unei părți din costurile destinate educației înalte, aceste măsuri putând genera venituri substanțiale, fără a reduce cifra de școlarizare.

În unele țări, legislația privind cheltuielile publice destinate învățământului secundar generează, de asemenea, ineficiență și inechitate socială și, în acest sens, în funcție de condițiile locale, poate fi justificată promovarea unei politici a recuperării costurilor ridicate din învățământul secundar.

Resursele fiscale astfel majorate pot fi reinvestite acolo unde beneficiile sociale sunt mai înalte, cum ar fi în educație, deoarece beneficiile sociale din investițiile adiționale în educație sunt comparabile cu veniturile generate prin investiții alternative în capital fizic sau infrastructură. Orientarea acestor investiții spre educație are și un sens politic: politicile de recuperare a costurilor sunt, în general, nepopulare, însă orientarea acestor investiții spre educație va echilibra costurile, majorând fondurile alocate educației, în sectorul educației profitabilitatea investiției variind în funcție de nivelul educației.

O dată cu creșterea recuperării costurilor în învățământul secundar și superior resursele totale, private și publice, alocate educației cresc, această politică permițând o realocare a cheltuielilor publice spre tipurile și nivelurile de educație care generează beneficii sociale mai înalte. Orientarea spre o finanțare privată mai substanțială contribuie la îmbunătățirea calității selecției elevilor și studenților, a performanțelor acestora, având astfel o motivație mai ridicată pentru educația lor.

Totodată, această politică va îmbunătăți echitatea socială, dacă finanțările suplimentare vor fi orientate spre nivelurile mai joase de educație, spre învățământul secundar și profesional, unde grupurile sociale cu venituri mai joase sunt mai larg reprezentate.

În conjuncție cu recuperarea crescută a costurilor poate fi utilizată acordarea selectivă a burselor cu scopul de a proteja accesul la educație postprimară al indivizilor dotați, din familiile mai sărace.

În cazul învățământului superior, este de dorit complinirea orientării spre finanțarea privată sporită cu facilitarea accesului studenților la împrumuturi și selectivitatea burselor, împrumuturile mărind posibilitățile studenților de a-și finanța studiile în contul veniturilor viitoare.

Selecția în învățământul superior nu trebuie să fie limitată la studenții care dispun de resursele necesare în momentul școlarizării și, pentru a evita favorizarea unei asemenea selecții, guvernul ar trebui să ofere o școlarizare amplă și să finanțeze studiile și cheltuielile necesare existenței în timpul acestora.

Însă o asemenea schemă generoasă de școlarizare nu este sustenabilă pe termen lung, o creștere a numărului de studenți cu venituri mici în învățământul superior devenind prohibitivă din punct de vedere fiscal.

Astfel, un însoțitor, un complement mai adecvat al creșterii recuperării costurilor este facilizarea accesului studenților la împrumuturi, cuplată cu selectivitatea burselor, care sunt acordate pe baza nevoilor economice și a potențialului instituțiilor de învățământ. O asemenea combinație ar permite stimularea performanțelor tuturor studenților din învățământul superior și, de asemenea, ar contribui la ușurarea poverii financiare a studenților din familiile sărace.

Prin capacitarea studenților și a familiilor lor de a finanța studiile curente în contul veniturilor viitoare, împrumuturile încurajează investițiile educaționale.

Dacă veniturile generate de educația înaltă sunt ridicate, utilitatea și disponibilitatea împrumuturilor acordate studenților vor duce la creșterea cererii de educație înaltă care, la rândul ei, va duce la creșterea fluxurilor financiare private către educație.

De regulă, guvernele vor trebui să furnizeze o parte din fonduri sau să garanteze fondurile pentru programele de învățământ, deoarece riscurile și costurile reclamate de aceste împrumuturi acordate studenților pot fi prea mari pentru băncile private, care în caz contrar sunt nevoite să folosească rate ale dobânzii prohibitive.

În unele țări în curs de dezvoltare managementul învățământului public este foarte centralizat și guvernul restricționează funcționarea învățământului local (comunitar) și privat. Asemenea restricții sunt determinate de dorința și nevoia de a menține controlul strict al taxelor, programelor de învățământ, calificărilor și salariilor cadrelor didactice, acreditărilor. Atunci însă când este conformă sistemelor politice existente, prohibirea învățământului privat este adesea relaxată. Alte restricții, care vizeză administrarea și finanțarea învățământului privat, sunt promovate cu scopul de a crește eficiența învățământului, o astfel de supraveghere putând fi necesară pentru a contracara operațiunile frauduloase, pentru a menține standardele, pentru a promova un învățământ unitar. Dar controalele prea strânse descurajează învățământul privat și local de a contribui la dezvoltarea educației, relaxarea acestor controale putând duce la mobilizarea resurselor financiare locale și private pentru educație, fără a crește excesiv povara fiscală a guvernelor.

Descentarlizarea mai semnificativă, care include și orientarea spre învățământul local și privat, trebuie să contribuie la îmbunătățirea eficienței învățământului prin încurajarea competiției între instituțiile de învățământ, care va duce la creșterea volumului serviciilor educaționale, la scăderea costurilor, la creșterea posibilităților de alegere ale beneficiarilor de educație.

Această politică sugerează relaxarea, și nu abrogarea, autorității guvernului central, eficiența educației crescând odată cu creșterea responsabilității managerilor.

În majoritatea țărilor în curs de dezvoltare, schimbările în finanțarea educației, în sensul celor sugerate mai sus, pot îmbunătăți eficiența și echitatea educației. Însă, pentru aceasta se impune o abordare mai analitică, cu scopul de a elabora o politică adecvată condițiilor specifice din fiecare țară și, în acest sens, se impune focalizarea pe anumite aspecte, precum:

• sursele majore ale ineficienței în sistemele actuale de asigurare și finanțare a educației;

• modul în care este promovată echitatea socială prin aranjamentele financiare existente;

• posibilitățile de recuperare a costurilor;

• magnitudinea maximă a veniturilor suplimentare;

• posibilitățile de finanțare ale beneficiarilor de educație;

• îmbunătățirea eficienței și echității prin alternativele de finanțare promovate.

Politica sugerată, prin opțiunile de finanțare prezentate mai sus, poate avea efecte pozitive substanțiale pe termen scurt și pe termen lung. Însă implementarea acestei politici poate întâmpina dificultăți, determinate de: tradiția existentă în ceea ce privește libertatea învățământului; regimul politic din fiecare țară; limitele instituționale.

Pentru a favoriza implementarea politicii, aceasta trebuie etapizată, acordând prioritate reformelor politice care reclamă costuri relativ mai mici.

Secvențializarea și ritmul implementării poate diferi de la țară la țară, însă obiectivul este același: îmbunătățirea eficacității și echității educației, a învățământului.

Ranking-urile universitare

Ranking-urile universitare au rolul de a oferi prestigiu academic, prin care se atrag studenți, cadre didactice/cercetatori și resurse financiare reprezentând un ghid de diagnostic instituțional/organizațional care orientează politicile de dezvoltare universitară.

La nivel internațional, există zeci de ranking-uri ale universităților, dar în continuare, analizăm doar performanța științei românești în aceste ranking-uri, cu implicații asupra modernizării ariei românești a educației și cercetării. Evaluările globale ale unei instituții de învățământ superior sunt fundamentale, deoarece ele reflectă calitatea generală a unei universități. Am studiat pozițiile principalelor universități românești, în clasamentele internaționale, care evaluează global o universități.

Tabel 1. Ranking-uri internaționale globale privind marile universități românești.

Sursa : CNFIS

Universitățile românești nu apar în ranking-uri internaționale majore precum: Academic Ranking of World Universities (ARWU); The World University Ranking (THE).

Legenda: UAIC-Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iași; UB-Universitatea din București; UBB-Universitatea „Babeș-Bolyai” din Cluj-Napoca; UPB-Universitatea „Politehnica” din București; UVT-Universitatea de Vest din Timișoara; URAP: University Ranking by Academic Performance; QS: TopUniversities (QS-Ranking); SCImago: SCImago Institutions Rankings; PR: perioada de raportare (aceasta variază în funcție de indicator, dar am prezentat-o cu valorea cea mai importantă).

Descrierea sistemelor de finantare din Marea Britanie, Germania și Franta

Obiectul acestei secțiuni este de a prezenta comparativ modul în care problema finanțării echitabile a studenților este tratată în spațiul european.

Cuprinzând analiza a trei sisteme de finanțare, demersul nostru nu se dorește o abordare exhaustivă, ci doar o prezentare a unor modele relevante pentru modul de gestionare a acestei probleme. Astfel cazul francez ilustrează preocuparea pentru o direcționare precisă a fondurilor în funcție de nevoile studenților și cuprinde tipologii detaliate a modalităților de asistență atât pe criterii sociale cât și pe criterii de performanță.

Modelul german și cel britanic oferă exemple pentru o abordare care corelează problema echității în accesul la învățământul superior cu aceea a finanțării globale eficiente a acestuia.

Educația este o investiție productivă din punct de vedere economic și social.

Scurtă descriere a sistemului de finanțare din invățământul superior din Marea Britanie

Unul dintre motivele care stau la baza selectării în vederea prezentării a sistemului de finanțare și a celui de acordare a creditelor/împrumuturilor din Anglia este definit de faptul că începând cu 1998, guvernarea Tony Blair a decis ca unul dintre principiile de bază care ar trebui să stea la baza organizării sistemului de finanțare a învățământului superior este acela de a lărgi gradul de acces al reprezentanților păturilor defavorizate către învățământul superior. Relevant pentru contextul discuției ar fi faptul că guvernul britanic și-a propus prin mecansimele de finanțare pe care și le-a creat să crească, în anul universitar 2003-2004, cu 16000 numărul de locuri pentru studenți echivalenți, cursuri de lungă durată. Acest obiectiv, potrivit HEFCE, a fost depășit, înregistrându-se o creștere de 26000 locuri de studenți echivalenți, în anul universitar 2003-2004.

În condițiile în care, conform CNFIS, în România, participarea tinerilor din mediile defavorizate (în particular mediul rural) la învățământul liceal și cel universitar este extraordinar de mică (7% absolvenți de liceu, respectiv 1% licențiați), prezentarea sistemului de finanțare britanic poate fi exemplară în analiza modului în care autoritățile Regatului Unit au înțeles să rezolve această problemă.

Pentru a putea avea o imagine cât mai concludentă cu privire la sistemul de finanțare din România, este utilă o scurtă prezentare a modului în care este gândit sistemul de finanțare din Anglia. Avantajul pe care acest demers îl creează prin consecințe ar fi acela că permite construcția unei imagini comparative între doi termeni: sistemul de finanțare din România și sistemul de finanțare din Anglia.

În Anglia, finanțarea învățământului superior urmează un traseu care pornește în alocarea finanțării publice de la Department for Education and Skills (DfES – structură guvernamentală). Aceasta instituție guvernamentală direcționează banii spre a fi gestionați către Higher Education Financing Council for England (HEFCE). HEFCE este practic un echivalent al Consiliului Național al Finanțării Învățământului Superior, numai că „ceva mai bogat”. Finanțarea publică pe care o realizează HEFCE poarta denumirea de „blockgrant” (finanțare pe care HEFCE o oferă unei instituții pentru cheltuielile corpului didactic, ale cercetării și restul de cheltuieli conexe) și este destinată atât instituțiilor de învățământ superior, în număr de 131, cât și instituțiilor de învățământ post-liceal – colegii, în număr de 159.

Banii gestionați de către HEFCE au ca destinație finanțarea personalului didactic, cercetării și a altor activități relaționate. Finanțarea de bază (a personalului) se alocă pornind de la date cu privire la instituțiile de învățământ superior, colectate de Higher Education Students Early Statistics (HESES Survey). Criteriul de bază în ceea ce privește finanțarea este reprezentat de numărul studenților echivalenți existenți la nivelul fiecărei instituții de învățământ superior.

Dacă finanțarea personalului este realizată în exclusivitate de HEFCE și direcționată numai către instituțiile de învățământ superior și parțial către instituțiile de învățământ postliceal–colegii (folosindu-se în acest caz date de la Higher Education in Further Education (HEIFES Survey), finanțarea educației și cercetării din domeniul medicinei generale și stomatologiei (medical and dental education and research) este realizată prin parteneriatul dintre HEFCE și National Health Service (NHS – serviciul de sănătate publică), iar pe de alta parte, finanțarea cercetării, în general, se realizează prin Office of Science and Technology (OST-principala instituție abilitată cu alocarea de fonduri pentru cercetare – echivalentul Consiliului Național al Cercetării Științifice din Învățământul Superior (CNCSIS). OST se folosește în gestionarea fondurilor de Research Councils (Consilii de Cercetare – care susțin proiectele de cercetare). Un echivalent al acestor consilii de cercetare ar fi și The Arts and Humanities Research Board (AHRB), care sprijină și susține proiecte de cercetare și studenți în forme postuniversitare.

[anonimizat] (SLC) este structura care susține efortul financiar pe care integrarea studenților săraci în învățământul universitar îl presupune – acest organism este parte a strategiei dezvoltate de guvernul Tony Blair, în vederea lărgirii pentru categoriile defavorizate a accesului la învățământul superior. Pot împrumuta bani de la această agenție de stat nu numai studenții care provin din pături defavorizate, cât și studenții ce provin din alte categorii sociale, în conformitate cu regulamentele de acordare a împrumuturilor în vigoare.

Atât momentul de returnare a împrumutului, cât și ratele de returnare se stabilesc în funcție de nivelul de salarizare de care beneficiază studenții după finalizarea studiilor și integrarea acestora în câmpul muncii. [anonimizat] nu este singura instituție de unde studenții pot obține finanțare pentru cheltuielile legate de studii, cazare, întreținere etc. Aceștia se pot adresa DfES pentru a obține un grant (împrumut) sau o bursa. Mai mult decât atât, chiar instituția de învățământ în cadrul căreia aceștia activează are dreptul de a acorda împrumuturi care să acopere un anumit procent din costurile pe care le are un student.

Există patru pași în calculul finanțării de bază care provine de la HEFCE către instituțiile de învățământ superior sau către instituțiile de învățământ post-liceal- colegii.

Pasul 1 – calculul “resursei standard”, adică a sumei pe care instituția urmează să o primească, ține cont de patru factori:

a) numărul de studenți-echivalenți;

b) aspectele ce țin de profilul disciplinelor predate;

c) aspectele ce țin de profilul studenților;

d) aspectele legate de profilul instituției.

Pasul 2 – se calculează suma de bani de care se presupune că ar avea nevoie instituția, pentru derularea predării cursurilor. Această sumă de bani se calculează pe baza grantului primit de instituție anterior (cu un an înainte) și ajustat pe baza mai multor valori cum ar fi inflația, nivelul taxelor de școlarizare etc.

Pasul 3 – este comparată „resursa standard” și suma de bani de care instituția ar avea nevoie, și se calculează diferența dintre cele doua sume.

Pasul 4 – urmează raportările la intervalul de toleranță (+/- 5%). Dacă diferența dintre „suma standard” și suma care ar trebui alocată este integrată în acest interval de toleranță, atunci HEFCE alocă grantul. Dacă diferența „iese” din interval, atunci HEFCE va interveni pentru a aduce instituția de învățământ superior în interiorul intervalului de toleranță, fie prin modificarea sumei alocate (grantul), fie prin modificarea numărului de studenți echivalenți.

În calculul finanțării de bază, într-o primă fază, instituțiile de învățământ superior sunt distribuite în patru categorii, în funcție de tipul domeniului academic, fiecărei categorii fiindu-i asociat un coeficient care ulterior se înmulțește cu numărul de studenți echivalenți. În cele ce urmează, vom prezenta cele patru grupe și coeficienții de echivalență asociați acestora.

Grupa A – cursuri de medicină veterinară, medicină generală și stomatologie (coeficient 4)

Grupa B – cursuri bazate pe laboratoare (coeficient 1,7)

Grupa C – discipline cu elemente de lucru audio, de laborator sau de teren (coeficient 1,3)

Grupa D – alte discipline (coeficient 1)

Pe lângă finanțarea de bază, HEFCE acordă și o finanțare suplimentară (o premiere) ținând cont de o serie de elemente cum ar fi:

Tabel 2. Condițiile ce impun acordarea finanțării suplimentare

Sursa: CNFIS

În încheierea acestui capitol, am dori să recapitulăm principalele dimensiuni surprinse în prezentarea sistemului de finanțare existent în Anglia.

Prima dimensiune are un rol pur descriptiv, definind mecanismul de finanțare și instituțiile ce participă în cadrul acestui mecanism. A doua dimensiune este centrată pe posibilitățile de împrumut pe care le au la dispoziție studenți și instituțiile care participă la implementarea acestor posibilități de împrumut. În sfârșit, a treia dimensiune, accentuează modul în care este acordată atât finanțarea de bază, cât și celelalte forme de finanțare suplimentară, de tip premiere. Acestea fiind coordonatele pe baza cărora se realizează procesul de finanțare în învățământul superior din Anglia, se poate construi o imagine comparativă între procesul de finanțare din România și cel din Regatul Unit.

Sistemul de credite (împrumuturi) acordate studenților în Anglia

Așadar, după ce am descris sistemul general de finanțare a IÎS din Anglia – pe cele trei componente:

– instituțiile care participă în cadrul sistemului de finanțare;

-principalele caracteristici ale modului în care este susținută prin credite participarea studenților la procesul de învățământ superior;

-criteriile de acordare a block-granturilor către instituțiile de învățământ superior de către DfES, mergem mai departe, în vederea unei descrieri puțin mai detaliate a sistemului de acordare a creditelor/împrumuturilor către studenți, în vederea susținerii atragerii și păstrării acestora în cadrul procesului de învățământ superior pe întreaga durată a acestuia. Această prezentare trebuie privită ca fiind prezentarea unui tip de soluție pe care reprezentanții administrației publice engleze au imaginat-o la nivel de politică publică, în vederea rezolvării unei probleme de inechitate în zona participării la procesul de învățământ superior.

Trebuie precizat că în cadrul sistemului de învățământ superior din Anglia, statul face diferența între trei categorii de studenți.

Prima categorie de studenți sunt studenții care își pot plătii taxele de școlarizare. La nivelul acestei categorii, statul mai introduce o distincție, cea între studenții care provin din Regatului Unit și cei care provin din afara acestuia. Aceste două subcategorii din urmă sunt tratate diferit de reprezentanții administrației publice de la Londra. Astfel, categoria studenților ce provine din Regatul Unit poate beneficia în Anglia și Țara Galilor poate accesa credite rambursabile pentru cursuri de lungă sau scurtă durată, oferite de organismele guvernamentale, în timp ce categoria studenților ce provin din afara Regatului Unit nu are această posibilitate.

A doua categorie de studenți sunt studenții care nu își pot plăti (integral) taxele de școlarizare. La nivelul acestei categorii de studenți, există o distincție pe care de această dată nu o introduce statul britanic. Prima subcategorie este reprezentată de cei care provin din familii nevoiașe, la nivelul cărora venitul pe membru de familie nu depășește plafonul fix impus de autorități ca sistem de referință în acordarea creditelor nerambursabile. Această subcategorie de studenți este eligibilă pentru a accesa creditul rambursabil în întregime. A doua subcategorie de studenți este cea care din punct de vedere obiectiv nu își poate acoperi în întregime cheltuielile școlare (spre exemplu, persoanele care suferă de un anumit handicap, tinerele mame, studenții care și-au pierdut părinții, studenți care au în îngrijire rude etc.). În cazul acestei subcategorii de studenți, au fost definite alte tipuri de credite rambursabile ce pot fi accesate, „specializate” pe tipul de problemă cu care studentul se confruntă.

Acordarea creditului/împrumutului se realizează pe baza unei scheme de finanțare. Aceste scheme de finanțare sunt gestionate de SLC ([anonimizat]), în numele Secretary of State for Education and Skills (in Anglia), in numele Ministerului Scoțian al Educației (in Scoția) și în numele Department for Employment and Learning (în Irlanda de Nord).

Stundent Loans Company este organismul care decide acordarea sau refuzul acordării tranșelor de împrumut în raport cu solicitanții, în anumite condiții. Dacă, spre exemplu, aceștia nu oferă informațiile necesare pentru ca SLC să poată stabili dacă aceștia mai sunt eligibili pentru primirea celorlalte tranșe. SLC are posibilitatea în cazul în care cei care dețin astfel de împrumuturi nu transmit informațiile necesare să aplice amenzi.

Formele de sprijin acordate de Guvernul britanic

Guvernul britanic acordă granturi pentru studiile full-time și part-time, în învățământul superior, de până la 1.000 de lire sterline, în condițiile în care nivelul taxelor ajunge pentru anul academic poate ajunge la nivelul de 1.150 de lire sterline pe an. Aceste granturi, pe care le oferă guvernul sunt nerambursabile și ele sunt destinate studenților care vin din gospodării unde venitul anual nu depășește un anumit plafon fix. Accesul la aceste granturi nerambursabile acordate pe criterii sociale este deschis și celor care prin venitul anual al gospodăriei depășesc plafonul fixat. Această categorie de studenți nu vor primi însă grantul nerambursabil integral, ci parțial, în funcție de cât de mult depășește venitul gospodăriei plafonul fixat.

Granturile și împrumuturile destinate întreținerii sunt nereturnabile pentru studenții care provin din gospodăriile al căror venit nu depășește plafonul fixat. Aceste granturi (nerambursabile în cazul de mai sus) de întreținere pot ajunge până la nivelul de 2700 de lire sterline. Autoritățile se așteaptă ca de acest grant, integral sau parțial, să beneficieze jumătate din studenții nou-intrați la cursuri de lungă durată.

Pe lângă cei care provin din rândul categoriilor sociale cu mijloace financiare reduse, există și alte persoane ce beneficiază de diferite forme de asistență din partea guvernului.

Grantul adulților dependenți – dacă ai adulți dependenți financiar de tine, te poți califica pentru obținerea unui grant de acest tip.

Grantul îngrijirii de copii – este destinat studenților full-time care au în grijă copii, mărimea acestuia depinde de nivelul venitului.

Social security benefits – de ajutoare financiare din partea guvernului beneficiază și studenții cu dizabilități (cu handicap).

În concluzie, așa cum am putut observa, guvernul britanic a elaborat o serie de instrumente financiare menită să stimuleze lărgirea învățământului superior și deschiderea acestuia către categoriile sociale subreprezentate, din diferite motive (financiare – persoanele ce provin din familii al căror venit se află sub un anumit plafon definit de autorități – sau de sănătate, vezi cazul persoanelor cu handicap). De asemenea, un alt obiectiv urmărit a fost și acela de a le crea celor care deja sunt cuprinși în procesul de educație superioară, condiții necesare de a rămâne până la finalizarea studiilor. Dincolo de diferitele tipuri de granturi, am putut constata faptul că acestea au un dublu statut: rambursabile pentru cei care își doresc accesarea unuia dintre ele și nerambursabile pentru reprezentanții categoriilor defavorizate și subreprezentate la nivelul instituțiilor de învățământ superior.

Modelul francez privind criteriile de acordare a burselor și tipuri de burse

Franța este a cincea țară din lume după Danemarca, Suedia, Canada și Statele Unite, în ceea ce privește cheltuielile bugetare alocate pentru educație (6,2% din PIB). Bursele atribuite de către Ministerul Educației din Franța sunt acordate pentru a permite urmarea unor studii universitare de către acei studenți care, în lipsa unui asemenea suport din partea statului s-ar afla în imposibilitatea de a urma studii academice din cauza constrângerilor de ordin social și financiar.

Învățământul superior (ISCED 5 și ISCED 6), este distribuit în instituțiile deînvățămînt superior. Cursurile prezentate la aceste instituții au obiective diferite și condiții de admitere, dar cele mai multe dintre ele sunt structurate în trei cicluri de studii (licență, masterat șidoctorat), și în credite ECTS, în conformitate cu principiile Procesului de la Bologna.

În ciuda existenței unui ajutor important din partea statului, manifestat prin diverse instrumente pe care le vom prezenta mai jos, studentul trebuie să plătească taxe de școlarizare și de înscriere în învățământul superior. Însă, în funcție de situația socială și materială a studentului, statul acordă burse al cărui scop este acela de a permite acoperirea cheltuielilor legate de viața de student (taxe, cazare, masă). Rezultă de aici accentul pe care politica de finanțare din acest domeniu îl pune pe direcționarea strictă către acel subiect care într-adevăr are nevoie de ajutor social.

Gestiunea burselor din învățământul superior este asigurată, sub responsabilitatea rectorilor, de către centre regionale destinate activităților academice și școlare (CROUS).

Bursele pe criterii sociale

Bursele pe criterii sociale reprezintă elementul central al ajutoarelor financiare pentru studenți. Există șase nivele de repartizare a studenților care se pot încadra în ajutoarele sociale acordate de către statul francez. Astfel, se asigură o proporționalitate relativă între situația socială și financiară a acestora și valoarea ajutorului financiar sau de altă natură. Obiectivul acestor burse este acela de a deschide perspective mai prielnice tinerilor de condiție socială defavorizată. Aceasta se traduce prin exonerarea de la obligația de a plăti taxele de înscriere sau a asigurărilor sociale (pentru studenții corespunzători nivelului celui mai de jos) și prin ajutoare financiare direct proporționale cu situația socială și financiară a studentului.

Atribuirea unei burse pe criterii sociale este determinată, în principal, de venitul familiei din care provine. Un alt criteriu este acela al punctelor. Elementele care cântăresc în calcularea acestor puncte sunt, în ordinea importanței, următoarele: statutul de familie monoparentală, existența unor frați sau surori înscrise în învățământul superior ori a altor frați sau surori care nu frecventează o formă de învățământ superior, distanța dintre domiciliul studentului și locul de desfășurare a studiilor.

Bursele de merit și bursele pe criterii universitare

Bursele de merit se acordă studenților cu merite deosebite (mențiunea très bien) proveniți din medii sociale modeste. Bursele pe criterii universitare se bazează în principale pe criterii de performanță (rezultatele universitare ale studentului). Aceste burse se acordă studenților care se pregătesc pentru obținerea unei diplome de studii specializate (DESS) sau a unei diplome de studii aprofundate (DEA), dar și studenților care se pregătesc pentru intrarea în diverse institute etc. Aproximativ o treime dintre beneficiari provin dintr-un mediu social modest.

Alte ajutoare

Statul francez acordă deduceri fiscale familiilor cu studenți deduceri fiscale. De asemenea, se acordă alocații pentru locuință (allocation logement) acelor studenți/studente care dovedesc că sunt în imposibilitatea de a susține financiar totalitatea costurilor de cazare.

Anumiți studenți pot beneficia de „prêt d`honneur” (împrumut de onoare) pentru finanțarea studiilor. Este vorba despre împrumuturi fără dobândă, rambursabile cel târziu în zece ani după finalizarea studiilor. Aceste credite sunt atribuite în funcție de creditele disponibile și de situația socială a studentului. Un student nu poate beneficia în același timp de un astfel de credit și de o bursă. Pentru aceste credite este constituit un fond de garanție pentru împrumut.

Concluzie: Sistemul francez de finanțare a învățământului superior se distinge, în primul rând, printr-o atenție sporită acordată acelor studenți cu o situație socială și financiară mai precară. De remarcat este evitarea acelui tip de politică oarbă la diferențele dintre studenți, fapt demonstrat prin aplicarea unei metodologii diferențiate de acordare a ajutoarelor pentru studenți. Aplicarea acestei metodologii, care presupune anumite trepte în funcție de care ajutorul cunoaște anumite variații, are avantajul de a fi net mai echitabil în comparație cu sistemul românesc.

Aceasta în condițiile în care contribuția privată la învățământul superior nu este inexistentă, așa cum se întâmplă, de exemplu, în unele țări nordice. Studentul francez nu este exonerat de obligații financiare față de universitatea în care învață, acesta fiind obligat la plata anumitor taxe de încadrare în învățământ și a unor taxe școlare anuale, suficient de mici, însă, pentru ca acestea să fie suportabile datorită unei intervenții a statului, proporțională cu situația financiară a studentului.

Aplicarea unei grile care să diferențieze între studenți astfel încât ajutorul să fie direcționat mai echitabil și, în consecință, banii publici să fie mai eficient cheltuiți, constituie principalul avantaj al sistemului francez. De aceea, aplicarea unei filosofii similare în sistemul românesc ar putea avea un efect pozitiv, cu atât mai mult cu cât disparitățile sociale sunt mult mai pronunțate în România iar situația financiară a învățământului românesc este mult mai precară în comparație cu sistemul francez.

Iată de ce, o mai chibzuită folosire a banului public printr-o mai atentă direcționare a resurselor poate fi un sprijin important pentru beneficiari, adică pentru student (beneficiarul pe termen scurt sau beneficiarul direct), dar și pentru societate în ansamblu (beneficiara pe termen lung sau beneficiara indirectă) prin efectele pozitive pe care o politică mai echitabilă de distribuire a resurselor limitate le poate avea.

Sistemul de finanțare din Germania

Germania este formată din 16 landuri. În conformitate cu legea fundamentală a țării domeniul educației și culturii este in responsabilitatea fiecărui land. În ultimul deceniu sistemul de finanțare învățământului superior în Germania a suferit transformări majore. Astfel metodele de finanțare învățământului superior au fost reconsiderate radical. Schimbările în sistemul de finanțare nu sunt distribuite uniform în Germania, în unele landuri reforma a avansat, pe când în altele se mai poartă dezbateri asupra celui mai eficient model.

Universitățile din Germania sunt în responsabilitatea landurilor – 90% din finanțare vine de la bugetul landului, 8% din bugetul federal, 3% contribuții organizațiilor și persoanelor fizice. Doar o cotă infimă vine din donații din partea persoanelor juridice si prestări de servicii de către universități (care in ultimii ani au crescut).

Guvernul landului asigură finanțarea universităților, plata salariilor personalului academic și neacademic, activitatea didactică și de cercetare. În Germania universitățile practică modelul Humbolidt, practic universitatea este instituția de învățământ și de cercetare. Dea aceea cele două direcții sunt finanțate împreună..

Decizia cu privire la repartizarea fondurilor spre educație sau cercetare se ia de fiecare universitate în parte. De regulă 40% din fonduri sunt direcționate către cercetare și 60% spre activități didactice. Cheltuielile pentru întreținerea clădirilor și procurarea de echipamente sunt acoperite de landuri și guvernul federal în proporții egale. În mod similar este repartizată sarcina dintre centrul federal și land în privința sprijinului pentru studenți și dezvoltarea cercetării.

Gestionarea fondurilor de către universități. Schimbarea conceptuală a finanțării învățământului superior: de la sistem de finanțare rigidă sub controlul statului la sistem de finanțare flexibilă globală orientată spre rezultat. Pentru a spori eficiența și responsabilitatea fiscală a universităților s-a trecut la bugete instituționale flexibile. Această formulă oferă posibilitatea redistribuirii fondurilor de la o categorie la alta (ex. de la personal la echipament, sau transfer de fonduri rămase pentru următorul an fiscal). Toate veniturile obținute de universități din prestări de servicii rămân în bugetul instituției. Practic universitățile s-au transformat în întreprinderi comerciale ce se află în proprietatea landurilor. Bugetele extrem de rigide au fost înlocuite de contabilitatea comercială.

Distribuirea fondurilor universităților în baza criteriilor. Noua paradigmă constă în distribuirea fondurilor după criterii de calitate de tip input și output cum ar fi: pentru activități didactice în funcție de numărul studenților și examenelor susținute; pentru cercetare în funcție de numărul titlurilor științifice acordate, numărul calificărilor, publicațiilor și fondurile sau granturile atrase din exterior pentru cercetare. În Germania există o tendință de a încheia contracte dintre landuri și universități în care sunt specificate obligațiile universității cu privire la calitatea învățământului prestat și landului de a asigura finanțarea necesară pentru atingerea nivelului de calitate prevăzut în contract.

Distribuția internă. O serie de universități aplică modelul gestionării descentralizate a resurselor, ceea ce înseamnă că facultățile distribuie resurse de care dispun într-un mod de sine stătător. De asemenea este aplicat și principiul subsidiarității. Atunci când o anumită problemă ține de interesul general a instituției de învățământ decizia este luată de organ superior al acesteia și nu de facultate independent.

Noua schemă de plată a profesorilor. Este o propunere legislativă recentă, prin care se încearcă introducerea factorului de concurențial în sistemul de învățământ. Modificări substanțiale la legea federală a educației operate în 2002 au adus multe noutăți și în schemă de plată a profesorilor. Astfel potrivit amendamentelor ce urmau să întră în vigoare din 2004 se propunea abandonarea adaosului la salariu pentru vechimea de muncă. În schimb se sugera introducerea unor premii acordate pe baza criteriilor de calitate. Un sistem de criterii urma să fie elaborat de guvernele landurilor în colaborare cu universitățile.

Finanțarea învățământului superior în funcție de criterii de calitate în landul Reinland-Pfalt

În landul Reinland-Pfalt există 11 universități, pentru care au fost introduse două modele de finanțare învățământului superior care țin seama de indicii de calitate input și output:

Mittelbemessungsmodell – pentru distribuția anuală a fondurilor bugetare destinate învățământului între universitățile (35 mil. de EURO între 11 universități a landului);

Personalbemessungskonzept – pentru distribuția fondurilor destinate întreținerii personalului academic și neacademic (în jur de 7000 mii de persoane).

De asemenea se elaborează al treilea model Flachenmanagement – pentru distribuția fondurilor destinate întreținerii clădirilor și procurarea de echipamente.

Cele trei modele sunt elaborate în conformitate cu principiul:

transparenței (universitățile sunt informate despre criteriile de calitate utilizate și cunosc evaluarea performanțelor universităților concurente);

echității (tuturor universităților se aplică aceleași criterii de calitate);

concurenței (informarea universităților despre performanțele altora cu privire la calitatea învățământului generează competiție);

efectului (cu cît indicii de calitate sunt mai mari cu atât și fondurile primite de la guvernul landului sunt mai mari).

Mittelbemessungsmodell – din suma totală – 20% se atribuie pentru finanțarea de bază folosind ca indice de calitate numărul personalului academic; 45% se atribuie pentru finanțarea auxiliară destinată activităților didactice folosind ca indice de calitate numărul studenților și absolvenților; 30% se atribuie pentru finanțarea auxiliară destinată cercetării folosind ca indice de calitate numărul și valoare granturile obținute din afară; 5% se atribuie pentru finanțarea auxiliară destinată întreținerii personalului academic (preparatori) folosind ca indice de calitate numărul doctoranzilor și de calificări.

Personalbemessungskonzept – din suma totală – 70% se atribuie pentru finanțarea de bază (educația și cercetare) folosind ca indice de calitate numărul profesorilor, numărul altor colaboratori academici, numărul studenților care au absolvit în termen prevăzut facultatea; 25% se atribuie pentru finanțarea auxiliară destinată întreținerii personalului academic (preparatori), continuarea studiilor și activități internaționale folosind ca indice de calitate granturi de cercetare externe, numărul titlurilor de doctor acordate, numărul calificărilor, numărul studenților care fac studii prin intermediul programului ERASMUS; 5% se atribuie pentru finanțarea auxiliară pentru inovații.

Noul model de finanțare învățământului superior – exemplu Universitatea Vitten-Herdeke

După criza financiară din 1995 conducerea universității Vitten-Herdekesi adoptă măsuri de întărire stabilității financiare a instituției. Se ia decizia de a introduce taxa pentru studii (fără precedent până atunci în Germania). Un grup de studenți au elaborat și au implementat sistemul de “legătură inversă dintre generații”. Esența sistemului – absolventul care atinge anumit plafon de câștiguri din salariu achită taxa de studii pentru actualii studenți.

Exemplu: taxa pentru cursul de economie și afaceri este de 15200 EURO. Aceasta poate fi achitată aplicând alternativ cele trei modele: achitarea sumei după absolvire în funcție de venituri. Absolventul începe să achite taxa atunci când venitul anual depășește 15300 EURO. Ratele lunare se vor plăti timp de 8 ani sau până la achitarea sumei de 23000 EURO; studenții achită taxa lunar pe perioada cursului; îmbinarea celor două modele – studentul achită jumătate din suma (7600 EURO), iar restul sumei se achită după modelul nr.1 timp de 4 ani.

Responsabilitatea pentru gestionarea sistemului aparține organizației studențești “StudierenGesellschaft Witten/Herdecke” care este și una din cei 12 parteneri ai universității (este membru board-ului conducător al instituției) și participă în procesul de luarea de decizii care țin de viitorul instituției.

CAPITOLUL 4

STUDIU DE CAZ

FINANȚAREA ÎNVĂȚĂMÂNTULUI SUPERIOR DIN ROMÂNIA ÎN PERIOADA 2011-2014

Scurt istoric al finanțării învățământului superior în perioada 1990-2014

Finanțarea de bază se alocă pe baza unui contract instituțional încheiat între Minister și fiecare universitate de stat în parte și este multianuală pe toată durata unui ciclu de studii. Finanțarea complementară este alcătuită din trei categorii, în funcție de destinația cheltuielilor: subvenții pentru cazare și masă, fonduri alocate pe bază de priorități și norme specifice pentru dotări și alte cheltuieli de investiții și reparații capitale; fonduri alocate pe baze competiționale pentru cercetarea științifică universitară. Finanțarea suplimentară se realizează potrivit art. 197 prin alocarea către universități a unei sume totale de minimum 30% din suma alocată la nivel național universităților de stat ca finanțare de bază, pe baza unor criterii și a standardelor de calitate stabilite de Consiliul Național al Finanțării Învățământului Superior și aprobate de Minister. În conformitate cu art. 197 alin. 2 se formează un fond distinct pentru dezvoltarea instituțională, din bugetul alocat Ministerului Educației Naționale. Fondul de dezvoltare instituțională se adresează celor mai performante instituții de învățământ superior din fiecare categorie și se alocă după criterii competitive bazate pe standarde internaționale.

Articolul 2 din vechea Lege a Învățământului, 84/1995, prevede faptul că „În România, educația este o prioritate națională”. Mai mult, învățământul public superior românesc este gratuit, pe parcursul duratei legale a studiilor.

Această durată este stabilită prin decizia Guvernului României, la recomandarea Ministerului Educației, bazată pe propunerile universităților publice și a consiliilor academice naționale.

Până în anul 1990, principala sursă de finanțare a învățământului public superior românesc a fost reprezentată de alocația bugetară destinată acestui capitol. Datorită modificărilor apărute la nivelul sistemului de învățământ superior, în perioada 1990-1996, au apărut modificări și la nivelul principiilor de finanțare ale învățământului public superior românesc (asemănătoare schimbărilor de la nivelul țărilor OECD):

– un sistem de alocare a fondurilor complex, creșterea autonomiei financiare a universităților;

– diversificarea surselor de finanțare;

– împărțirea costurilor pentru educație prin introducerea taxelor de școlarizare;

– o mai clară separare între fondurile pentru educație și cele pentru cercetare. Chiar și în aceste condiții, în urma observațiilor obținute la nivelul MEC, pe baza datelor și a analizelor de după anul 1990, alocațiile bugetare continuă să reprezinte principala sursă de finanțare pentru învățământul public superior românesc.

Experiența internațională a demonstrat faptul că finanțarea sistemului de învățământ public superior, pentru a putea răspunde cerințelor prezente, este de natură mixtă:

– o finanțare de bază, din alocații bugetare, care să asigure accesul liber la educație, calitatea și consistența procesului de învățământ;

– o finanțare suplimentară, obținută de către instituție prin eforturi și resurse proprii, altele decât Bugetul de Stat.

Mai mult, o etapă importantă în procesul de reformă a reprezentat-o înlocuirea finanțării capitolelor bugetare cu finanțarea globală a universității pe bază de contract instituțional cu MEC.

Această schimbare a reprezentat o modalitate de a obține performanțe mai bune în educație și cercetare printr-un mai bun management al resurselor financiare. Astfel, nivelul finanțării unei universități publice va fi determinat și de performanță și de criterii de eficiență.

Astfel, începând cu anul 1999, modalitatea de finanțare învățământului superior se modifică, trecându-se la o metodologie de repartizare a alocațiilor bugetare pe bază de formulă (componenta cantitativă) și având la bază principiul fundamental „resursele urmează studenții”.

Din anul 2002, metodologia de repartizare pe universități a alocațiilor bugetare destinate finanțării de bază a fost completată și de o componentă calitativă, permanent actualizată în perioada 2004-2010.

Analiza dinamică

       Cu toate că în România învățământul este declarat ,,prioritate națională”, o analiză a finanțării acestuia, duce la concluzii diametral opuse.Cu o finanțare în perioada 2000-2014 cuprinsă între 3% și 4%, mult sub acel 6% prevăzut de lege și asumat de toate forțele politice în 2008 și mult sub media de 5,22% din statele foste comuniste, România se mentine în acea ,,subfinanțare cronică”, menționată în raportul expertului olandez Jan Herczynski  din 2005, în proiectul de asistență a procesului bugetar al M.E.C., finanțat de Banca Mondială.

Figura 5 . Evoluția (sub)finanțării de bază în perioada 2010-2014

Sursa: Raport privind situația macroeconomică pe anul 2014

În figura   observăm ușor diminuarea finanțării de bază a învățământului din România.

În luna mai 2014, Ministerul Educației și Cercetării Științifice a pus în aplicare prevederile Legii nr. 1/2011 referitoare la generalizarea, la nivel de sistem, a evaluărilor naționale la finalul claselor a II-a, a IV-a și a VI-a, după testarea acestor evaluări în anii școlari anteriori. În vederea asigurării corectitudinii și echității evaluării în educație, printre cele mai importante măsuri luate de MECS au fost cele care au avut în vedere organizarea simulărilor examenului de evaluare națională la finalul clasei a VIII-a și ale examenului de Bacalaureat, atât la clasa a XI-a, cât și la clasa a XII-a. Aceste simulări s-au desfășurat în luna martie a anului curent în baza unor subiecte stabilite la nivel național și în condiții similare examenelor naționale. În conformitate cu prevederile OUG 117/2013 privind modificarea și completarea Legii educației naționale nr. 1/2011 și pentru luarea unor măsuri în domeniul învățământului, începând cu anul școlar 2014-2015, a fost introdus învățământul profesional cu durata de 3 ani.

Ponderea populației școlare (la toate formele de pregătire) în total populație

Din totalul populației stabile de 10 ani și peste, 44,2% au nivel scăzut de educație (primar, gimnazial sau fără școală absolvită), 41,4% nivel mediu (posticeal, liceal, profesional sau tehnic de maiștri) și 14,4% nivel superior. La 20 octombrie 2011 erau 245,4 mii persoane analfabete. Numărul persoanelor analfabete s-a redus la jumătate față de cel înregistrat la recensământul din anul 2002. În perioada dintre ultimele 2 recensăminte se poate constata o creștere a nivelului de instruire a populației stabile. Astfel, ponderea persoanelor în vârstă de 10 ani și peste cu nivel de instruire superior (exclusiv masterat sau doctorat) a crescut de la 7,1% la 12,6%, a celor care au absolvit liceul a crescut de la 21,4% la 24,4%, concomitent cu scăderea ponderii persoanelor care au absolvit nivel primar (de la 20,1% la 14,2%). Persoanele fără școală absolvită reprezintă 3,0% din populația stabilă de 10 ani și peste, în timp ce în anul 2002 acestea dețineau o pondere de 5,6%. Femeile dețin cu o frecvență mai ridicată o diplomă de studii superioare decât în urmă cu 10 ani (ponderea femeilor cu studii superioare a fost în 2011 de două ori mai mare decât cea înregistrată la recensământul din 2002). Un sfert dintre bărbați au absolvit studii liceale sau gimnaziale.

Studiile superioare se întâlnesc mai frecvent între persoanele din mediul urban (22,4% din populația stabilă de 10 ani și peste care trăiește în municipii și orașe deține o diplomă de studii superioare, față de 4,7% dintre locuitorii comunelor). În schimb, în mediul rural sunt mai frecvente persoanele cu nivel gimnazial de instruire (36,6% față de 19,0% în mediul urban) și cu studii primare (20,9% față de 8,5%).

În cazul ponderii numărului de studenți din total populație școlară, analiza datelor statistice la nivel național din perioada 2004-2010, relevă faptul că ponderea numărului de studenți în total populație școlară are o evoluție crescătoare, de la 7,77%, în 2004, la 15,11% în 2010.

Cu toate acestea, aceste valori de la nivel național se situează sub media estimată la nivel european EU 27 (16,39%) .

Figura 6. Număr studenți înmatriculați în perioada 2007-2013

Sursa :Topul celor mai mari universități de stat și private

Studiul evidențiază declinul major înregistrat de studenții acceptați la studii universitare cu taxă, în favoarea unui număr mai mare de studenți înrolați la studii universitare finanțate de stat (la buget). 

Principiile fundamentale în formularea propunerilor privind finanțarea sunt:

– prioritățile dezvoltării strategice a învățământului superior;

– principiul fundamental potrivit căruia „resursele trebuie să urmeze studenții”;

– finanțarea activităților similare la niveluri similare și asigurarea că orice variații au motive bine argumentate.

Pornind de la aceste principii, pe baza documentelor (strategii, rapoarte de evaluare etc.), CNFIS propune alocațiile unitare pe student echivalent (denumite până în prezent costuri) și necesarul de la buget pentru dezvoltarea învățământului universitar de stat, pe profile.

Noțiunea de student echivalent a fost introdusă pentru a exprima în termeni matematici următorul aspect: costurile implicate de procesul de pregătire universitară a unui student diferă în funcție de forma de învățământ urmată de acesta. Aceste diferențe se exprimă prin intermediul unor ponderi asociate fiecărei forme de învățământ. Ca element de referință (având ponderea ) este considerat studentul care urmează cursuri universitare de zi.

Tabelul 3. Coeficienții de echivalare pentru diversele forme de învățământ

Sursa-Metodologia din 28.11.2014-Anexa Nr. 1

Modalitatea de repartizare a fondurilor disponibile este descrisă succint în cele ce urmează.

Indicii costurilor unitare nete au fost stabiliți pe baza relației:

– Icuni = indicele costului unitar net din domeniul „i” față de costul unitar net de referință (din specializarea economică sau socio-umană);

– Cuni = costul unitar net profilul „i”;

– Cune = Costul unitar, net în domeniul economic (socio-uman).

Cunoașterea structurii costurilor permite disocierea indicelui de cost în:

– indice al costurilor de personal = 80% l Icun ;

– indice al costurilor materiale = 20% l Icun.

Pentru repartizarea pe universități a fondurilor, a fost avută în vedere seria de indici agregați (ICunA) determinați pe baza indicilor aprobați pentru anul anterior(V1), a indicilor majorați de C.N.F.I.S. în ianuarie an curent (V3) și a structurii finanțării de bază din anul anterior:

ICunA = ICunA(VI) x 0,8 + ICun(V3) x 0,2

Această relație exprimă faptul că, majorarea indicilor de cost la unele profiluri (medical, tehnic, sport), vizează numai partea din finanțarea de bază care se referă la cheltuielile materiale (- RK).

Fonduri alocate educației

Ponderea cheltuielilor publice pentru educație în PIB

Figura 7 . Evoluția în termeni reali a produsului intern brut.

Sursa-Raport privind situația macroeconomică pe anul 2014 și proiecția acesteia pe anii 2015-2017

Sumele alocate din fonduri publice, la nivel național în 2013, pentru finanțarea învățământului superior au totalizat 1.739.910.000 lei. Această sumă reprezintă aproximativ 0,29% din Produsul Intern Brut (PIB) aferent anului 2013. "Dacă se are în vedere rata anuala a inflației, de 4,95% in 2012, suma alocată în 2013 este, în termeni reali, mai mică decât cea din anul precedent. Astfel, rezultă faptul că fondurile bugetare alocate universităților de stat au cunoscut, în termeni reali, o scădere după anul 2009", informează o sursă CNFIS.

Figura 8. Alocația pentru finanțarea instituțională a universităților publice și porcentul din PIB.

Sursa :CNFIS-Alocații pentru învățământul superior

În cazul României, ponderea finanțării de bază în total PIB variază între 0.41% (2007) și 0,29% (2013), valori sub media europeană EU25.

Figura 9. Raportul cheltuielilor bugetare în domeniul învățământ/deficit.

Sursa-Raport privind situația macroeconomică pe anul 2014 și proiecția acesteia pe anii 2015-2017

Deși procesul de consolidare fiscală a continuat, totuși raportul cheltuieli în domeniul apărării/deficit a crescut de aproape două ori față de anul 2013.

Figura 10. Cheltuieli publice pentru educație și cercetare per post finanțat (mii lei).

Sursa-Raport privind situația macroeconomică pe anul 2014

Din punct de vedere financiar, România are o alocație estimată pe elev/student de aproximativ 1.222 EURO PPS comparativ cu 10.600 EURO PPS, media estimată la nivel european, pe baza datelor statistice disponibile.

Figura 11. Alocația medie pe student fizic.

Sursa:CNFIS

 În ultimii șapte ani, alocația medie pe student nu a depășit niciodata 1.650 de euro annual, fiind una dintre cele mai mici din Uniunea Europeană. În 2013, statul a alocat 1.222 de euro pentru un student, în timp ce la nivelul țărilor OECD datele arată că valorile medii sunt de 10.600 de euro. Consiliul Național pentru Finanțarea Învățământului Superior precizează că a calculat alocația medie pe student pe baza alocației totale destinate finanțării de bază, însumată cu fondul de rezervă destinat rezolvării cazurilor speciale și cu fondul pentru dezvoltare instituțională (nerepartizate prin formulă și neincluse în alocația unitară pe student), și împărțind la numărul de studenți ce beneficiază de subvenție de la buget.

Învãțãmântul universitar pe domenii de studiu

Universitățile traversează una dintre cele mai dificile perioade din ultimii ani. Pe fondul declinului demografic, al scăderii numărului de absolvenți cu Bacalaureat ți al crizei, sistemul de învățământ superior de stat înregistrează o scădere dramatică la nivelul studenților înmatriculați în regim cu taxă. Limitarea fondurilor din taxe duce la o dependență mai accentuată față de veniturile obținute din alocări de fonduri de la bugetul de stat, ceea ce le vulnerabilizează din nou, având în vedere că sistemul este permanent subfinanțat.

În învățământul superior se observă o creștere progresivă, dar nu foarte mare a numărului unităților de învățământ în perioada 2011-2014.

Deasemenea, în sectorul privat s-a observat o dezvoltare mai mare a numărului de unități față de cel din sectorul public.

În învățămîntul superior în anul de studii 2013-2014, numărul total al instituțiilor de învățămînt a fost de 32 unități, inclusiv 19 instituții de stat și 13 instituții nestatale. Numărul instituțiilor nestatale s-a micșorat cu 2 unități comparativ cu anul de studii precedent. Două din cele 19 instituții de stat au doar Ciclul II – studii superioare de masterat.

La începutul anului de studii 2013-2014, numărul studenților a constituit 97 285 de persoane (cu exepția studenților străini) din care 78 919 (81,1%) își fac studiile în instituțiile de stat.

Numărul total de studenți în învățămîntul superior s-a diminuat cu 5173 de persoane comparativ cu anul de studii 2012-2013 sau cu 5%. Numărul studenților în instituțiile de stat în anul de studii 2013-2014, comparativ cu anul precedent a scăzut cu 4,9%, iar în instituțiile nestatale cu 5,6 %. În medie la 10 mii de locuitori revin 273 de studenți din instituțiile de învățămînt superior, comparativ cu 288 de studenți în anul de studii precedent. Contingentul de studenți la zi s-a diminuat, în comparație cu anul precedent, atît în instituțiile de stat (cu 4326 de persoane), cît și în cele nestatale (cu 1575 de persoane). Totodată, în instituțiile de stat mai semnificativ a scăzut numărul de studenți care își fac studiile în bază de contract (cu 3996 de persoane). În general, studiile universitare devin din ce în ce mai accesibile, iar limitările de vârstă au fost excluse.

Figura 12. Domenii de studiu cu cei mai mulți absolvenți.

Sursa : Statistici economice universitare

Observăm, totodată, că majoritatea persoanelor care decid să urmeze studii universitare de licență aleg domeniul economic, astfel la “ Științe Economice” pe întreg parcursul perioadei analizate sunt înscriși cei mai multi studenți.

FINANȚAREA UNIVERSITĂȚII VALAHIA ÎN PERIOADA 2011-2014

Continuatoare a tradiției primei instituții de învățământ superior din Muntenia, “Schola Graeca et Latina” (1646 – 1652) înființată în timpul domnitorului Matei Basarab, Universitatea „Valahia” din Târgoviște este leagăn al culturii și spiritualității românești.

Orașul Târgoviște a găzduit un nucleu activ de dezvoltare a învățământului umanist și tipografia din cadrul Mitropoliei, unde au fost tipărite primele lucrări în limba română, dar și faimoasa „Îndreptare a legii”, unul dintre primele coduri de legi din Europa redactate într-o limbă națională. Îndelungata tradiție culturală a orașului Târgoviște a fost însuflețită prin crearea și dezvoltarea Universității de Stat „Valahia”.

Instituție de prestigiu, Universitatea Valahia și-a creat un renume european, punându-și amprenta asupra vieții economice, sociale, politice și religioase din fosta capitală a Țării Românești.

Oficializarea și instituționalizarea învățământului superior târgoviștean se reia după Revoluția din 1989, când apare în 1991 Colegiul Universitar Tehnic și Economic, ulterior prin Hotărârea Guvernului României nr. 288 din 01.06.1992, se inființează Universitatea Valahia din Târgoviște. Înființarea acestei universități se înscrie firesc în concepția de dezvoltare a universităților regionale, frecvente în principalele state europene și nord-americane. 

Dacă la înființare Universitatea Valahia din Târgoviște avea în structura sa 2 facultăți, un colegiu universitar, 14 specializări universitare și circa 700 de studenți, în acest an universitar structura s-a diversificat armonios în funcție de necesitățile economico-sociale, de cerințele pieței muncii, astfel Universitatea Valahia din Târgoviște are în structura sa actuală 10 facultăți (licență – 3 sau 4 ani), 35 de specializări universitare, studii de masterat și doctorat, pregătirea și perfecționarea personalului didactic și învățământul deschis la distanță. În prezent, la toate formele de învățământ, studiază aproximativ 7.500 de studenți sub îndrumarea competentă a 330 de cadre didactice, organizate în departamente academice beneficiind de o bază materială corespunzătoare.

Pe lângă activitatea didactică și de cercetare științifică, Universitatea Valahia din Târgoviște cuprinde în structura sa, centre de formare continuă în concordanță cu cerințele mediului social-economic în cadrul căruia funcționează.

 Instituția oferă condiții sociale corespunzătoare (cămine, cantine, club, baze sportive, etc.), iar în prezent se află în construcție noul campus universitar care va completa baza materială proprie. Universitatea Valahia din Târgoviște se preocupă de realizarea în condiții optime a misiunii sale: învățământ și cercetare științifică de calitate, condiții excelente de studiu și viață pentru studenți, integrare profesională la nivel național, deschidere academică europeană.

Universitatea Valahia din Târgoviște dispune de resursele necesare desfășurării unui proces de învățământ de calitate, în conformitate cu planurile de învățământ și numărul de studenți. Universitatea derulează programe de studiu de licență, de masterat și de doctorat. Pentru toate programele de studiu, diferențiat pentru formele de învățământ și obiectivele activităților de cercetare se asigură spații proprii de învățământ și cercetare care corespund specificului Universității: laboratoare didactice, săli de curs și centre de cercetare.

Finanțarea Universității Valahia 2011-2014

Universitatea Valahia a primit din partea Ministerului Educației și Cercetării pe parcursul perioadei analizate (2011-2014) un total de 83.431.062 lei, reprezentând finanțarea de bază. Cu o traiectorie descrescătoare până în 2013, an în care a atins și limita minima de finanțare (17.898.090 lei), instituția de învățământ superior a primit de la MECTS în anul 2014 o sumă mult mai mare (22.661,150 lei).

Figura 13. Finanțarea de bază primită de la MECTS.

Sursa-Anexe

Veniturile totale ale Universității constau în:

-finanțare de bază de la MECTS;

-venituri proprii obținute din taxe și activități desfășurate de instituție;

-alte venituri (donații și sponsorizări);

-proiecte cu finanțare din fonduri externe (FEN);

-venituri din activitatea de cercetare științifică, proiectare, consultanță și expertiză;

-alocații de la bugetul de stat cu destinații special;

-venituri proprii de la cămine și cantine.

Figura 14. Evoluția veniturilor totale pe anii analizați.

Sursa-Anexe

Veniturile totale ale Universității, așa cum putem observa și din figura de mai sus, nu au o traiectorie permanent ascendentă, întâmpinând în anul 2013 o scădere drastică.Principalul aport în constituirea veniturilor totale îl are finanțarea de bază primită de la MECTS, iar odata cu scăderea ei, scade și suma acordată pentru cheltuielile de bază.

Structura veniturilor totale pe anii analizați

Figura 15. Structura veniturilor totale pe anul 2011

Sursa:Anexe

Anul 2011 a fost anul în care finanțarea de bază primită de la MECTS a atins pragul maxim de 22.985.056 lei, fiind urmată de veniturile proprii provenite din taxe și activități desfășurate de instituție de 8.100.000 lei, de venituri din activitatea de cercetare științifică, proiectare, consultanță și expertiză 2.150.000 lei și de alte venituri proprii potrivit legii (donații și sponsorizări) de 50.000 lei.

Figura 16.Structura veniturilor totale pe anul 2012.

Sursa:Anexe

Pe parcursul anului universitar 2012, veniturile totale ale Universității Valahia au avut următoarea structură, cu un aport considerabil din partea MECTS: 19.886.766 lei reprezentând finanțarea de bază, 10.930.000 lei din taxe și activități desfășurate de instituție, 9.711.024 lei din partea bugetului pentru activități speciale, 3.000.000 lei rezultați din activitatea de cercetare științifică, proiectare, consultanță și expertiză.Ultimul aport la totalul veniturilor este reprezentat de donații și sponsorzări, în valoare de 160.000 lei.

Figura 17.Structura veniturilor totale pe anul 2013

Sursa:Anexe

Finanțarea de bază primită în anul universitar 2013 a atins pragul minim din întreaga perioadă analizată, fiind cu peste 5.086.966 lei mai mică decât cea primită în anul 2011, an în care aceasta a și-a atins limita maxima. Cu o contribuție de doar 17.898.090 lei, aceasta a fost urmată de veniturile aduse instituției de învățământ superior de taxe și activitățile desfășurate, însumând 11.000.000 lei. Următoarele locuri au fost ocupate de alocațiile de la stat cu destinație specială, veniturile din activitatea de cercetare, ultimul aport venind din partea donațiilor și sponsorizărilor.

Figura 18 . Structura veniturilor totale pe anul 2014

Sursa :Anexe

Pe perioada ultimului an analizat, situația veniturilor totale ale universității a suferit o ușoară modificare, cea mai mare contribuție venind din parte statului, cu un total de 35.127.593 lei. O schimbare surprinzătoare vine și din partea veniturilor obținute din donații și sponsorizări, acestea aducând un aport considerabil în anul 2014, reprezetând totodată și cea mai mare sumă din întreaga perioadă analizată : 2.670.000 lei. Celelalte venituri ale instituției ajută la desemnarea anului 2014 drept cel mai bine situat an pe scara veniturilor totale ale instituției pe perioada analizată.

Din câte se poate observa din Bugetul de Venituri și Cheltuieli realizat pentru fiecare dintre anii studiați, căminele și cantinele Universității se autofinanțează, nemaifiind necesară repartizarea altor fonduri pentru acestea.

O altă sursă importantă de finanțare o reprezintă Fondurile Externe Nerambursabile (POSTADERARE), sumele atrase de Universitate având o contribuție importantă în totalul veniturilor acesteia.

Figura 19. Evoluția F.E.N. POSTADERARE.

Sursa: Anexe

Aflându-ne într-o perioadă în care învățământul universitar este puternic subfinanțat, putem constata, în urma analizei realizate, că nici Universitatea Valahia nu are un nivel european de finanțare, fondurile primite din diversele entități nefiind suficiente pentru acoperirea tuturor cheltuielilor și pentru o perfecționare a nivelului de studiu.

Concluzii

Prima concluzie, evidențiată de evoluțiile din ultimii ani, cât și de situația sistemului de învățământ la nivel internațional, se referă la înrăutățirea subfinanțării sistemului de învățământ superior din România. Deși în anul 2014 finanțarea de bază a învățământului superior a crescut în termeni nominali, acesata a fost mai mică decât inflația și cu totul insuficientă în raport cu obligațiile financiare ale universităților. Mai mult, veniturile obținute de universități din surse extra-bugetare au o traiectorie descendentă determinată de scăderea numărului studenților cu taxă, ceea ce a dus la necesitatea ca instituțiile de învățământ superior de stat să depindă într-o mare măsură de alocațiile de la bugetul de stat. Incertitudinile și volumul pe ansamblu insuficient al finanțării afectează negativ calitatea învățământului superior și competitivitatea universităților din România pe termen mediu și lung, subminând șansele de dezvoltare durabilă a societății românești în secolul XXI. De aceea, este important ca întărirea și perfecționarea mecanismelor pentru valorificarea corectă și eficientă a resurselor existente să fie însoțită de stabilirea la nivel național a unei strategii coerente și a unui set de priorități pentru dezvoltarea pe termen lung asistemului învățământului superior din România.

O altă concluzie îngrijorătoare este că agravarea subfinanțării cronice a sistemului de învățământ superior din România duce la scăderea calității învățământului superior și a competitivității universităților din România pe termen mediu și lung, aceasta afectând șansele de dezvoltare durabilă a societății românești în secolul XXI.

Necesitatea întăririi și perfecționării mecanismelor pentru valorificarea corectă și eficientă

a resurselor existente la nivelul sistemului de învățământ superior și necesitatea stabilirii, la nivel național, a unei strategii coerente și a unui set de priorități pentru dezvoltarea pe termen lung a sistemului de învățământ superior reprezintă două măsuri importante pe care România trebuie să le adopte în viitorul imediat.

Finanțarea instituțiilor de învățământ superior este un capitol important integrat într-o construcție complexă care cuprinde, printre altele, politicile naționale privind învățământul, politicile sectoriale dezvoltate și puse în aplicare de MECTS, relația cu partenerul social reprezentat de sindicate, societatea civilă și politici specifice propuse de Consiliile consultative. Baza legală este dată de: Constituția României, legislația specifică, alte reglementări cum sunt hotărârile de Guvern, ordinele de ministru, metodologia de finanțare CNFIS, indicatorii CNCSIS privind cercetarea și altele.

Propuneri

1. Ajustarea finanțării instituționale totale a învățământului superior la cadrul normativ și la obiectivele Strategiei 2020 privind asigurarea calității, finanțarea pe bază de performanță, întărirea legăturilor dintre Universitate și mediul economic și creșterea angajabilității absolvenților.

2. Creșterea fondurilor alocate pe student și corelarea finanțării de la bugetul de stat pentru studiile de licență cu tendințele demografice de la nivel național;

3. Adoptarea și punerea în practică a unei politici naționale de alocare a fondurilor pe domenii de studiu, și nu doar la nivel de universități;

4. Fondul pentru dezvoltare instituțională să fie alocat pe bază de proiecte;

5. Modernizarea învățământului terțiar prin organizarea unor programe de studii post-universitare și prin susținerea internaționalizării învățământului superior, inclusiv prin dezvoltarea cercetării științifice și a mobilități cadrelor didactice și studenților;

8. Crearea cadrului normativ pentru dezvoltarea și finanțarea de la buget a unor forme flexibile de învățământ superior pe întreg parcursul vieții, care să permită adulților acumularea și certificarea unor competențe profesionale constitutive calificărilor de la nivel licență și/sau master, în condiții riguroase de asigurare a calității, garantate de cele mai performante universități din sistem

9. Creșterea acurateței bazei informaționale a finanțării învățământului superior din România prin implementarea încă din anul 2015/2016 a Registrului Matricol Unic și asigurarea condițiilor pentru funcționarea Registrului Educațional Integrat.

BIBLIOGRAFIE

A.Cărți

Pavel BELEAN-Finanțele publice ale României, Editura Economică, București, 2007

Gheorghe DINU- Finanțele Instituțiilor Publice, Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2012

Radu MARINESCU- Finanțe Publice, Editura Economică, București, 2009

Tatiana MOȘTEANU-Finanțe Publice (Ediția a III-a)-note de curs și aplicații, Editura Universitaria, București, 2008

Iulian VĂCĂREL-Finanțe Publice (Ediția a VI-a), Editura Didactică și Pedagogică, București, 2007

B. Legislație

Legea nr. 500 din 2002, cu modificările și reglementările ulterioare (actualizată în 2014)

Legea nr. 1 din 2012-Legea educației naționale

C. Pagini Web

www.cnfis.ro

www.fonduri-ue.ro

www.gov.ro

www.uefiscadi.gov.ro

www.statistica.ro

www.dfes.gov.uk

www.gov.uk

www.ec.europa.eu/eurostat

www.arcis.ro

www.valahia.ro

http://eacea.ec.europa.eu/education/eurydice/index_en.php

ANEXE

Anexa nr.1: Bugetul de Venituri și Cheltuieli pe anul 2011

Sursa: www.valahia.ro

Anexa nr. 2: Bugetul de Venituri și Cheltuieli pe anul 2012

Sursa: www.valahia.ro

Anexa nr.3: Bugetul de Venituri și Cheltuieli pe anul 2013

Sursa: www.valahia.ro

Anexa nr. 4: Bugetul de Venituri și Cheltuieli pe anul 2014

Sursa: www.valahia.ro

Anexa nr. 5 : Centralizarea cheltuielilor prevăzute în Bugetul de Venituri și Cheltuieli pe anul 2014

Sursa: www.valahia.ro

BIBLIOGRAFIE

A.Cărți

Pavel BELEAN-Finanțele publice ale României, Editura Economică, București, 2007

Gheorghe DINU- Finanțele Instituțiilor Publice, Editura Bibliotheca, Târgoviște, 2012

Radu MARINESCU- Finanțe Publice, Editura Economică, București, 2009

Tatiana MOȘTEANU-Finanțe Publice (Ediția a III-a)-note de curs și aplicații, Editura Universitaria, București, 2008

Iulian VĂCĂREL-Finanțe Publice (Ediția a VI-a), Editura Didactică și Pedagogică, București, 2007

B. Legislație

Legea nr. 500 din 2002, cu modificările și reglementările ulterioare (actualizată în 2014)

Legea nr. 1 din 2012-Legea educației naționale

C. Pagini Web

www.cnfis.ro

www.fonduri-ue.ro

www.gov.ro

www.uefiscadi.gov.ro

www.statistica.ro

www.dfes.gov.uk

www.gov.uk

www.ec.europa.eu/eurostat

www.arcis.ro

www.valahia.ro

http://eacea.ec.europa.eu/education/eurydice/index_en.php

ANEXE

Anexa nr.1: Bugetul de Venituri și Cheltuieli pe anul 2011

Sursa: www.valahia.ro

Anexa nr. 2: Bugetul de Venituri și Cheltuieli pe anul 2012

Sursa: www.valahia.ro

Anexa nr.3: Bugetul de Venituri și Cheltuieli pe anul 2013

Sursa: www.valahia.ro

Anexa nr. 4: Bugetul de Venituri și Cheltuieli pe anul 2014

Sursa: www.valahia.ro

Anexa nr. 5 : Centralizarea cheltuielilor prevăzute în Bugetul de Venituri și Cheltuieli pe anul 2014