Finantarea Intreprinderii
CUPRINS
Introducere………………………………………………………………………………….pag 2
Capitolul 1: Finanțarea intreprinderii……………………………………………….. pag 3
Sursele de finanțare ale întreprinderii (interne, externe)……….pag 4
Decizii de finanțare……………………………………………………….pag 27
Capitolul 2: Tipologia capitalului intreprinderii…………………………………..pag 35
2.1. Capitalul propriu: componente…………………………………………pag 35
2.2. Costul capitalului propriu………………………………………………..pag 37
2.3. Capitalul împrumutat: tipuri……………………………………………pag 39
2.4. Costul capitalului împrumutat…………………………………………pag 44
Capitolul 3: Costul mediu ponderat al capitalului……………………………….pag 46
3.1. Modelul de calcul…………………………………………………………..pag 46
3.2. Nivelul costului mediu ponderat……………………………………….pag 49
3.3. Importanța costului mediu ponderat în deciziile de finanțare….pag 49
Concluzii……………………………………………………………………pag 50
Bibliografie..………………………………………………………………..pag 51
INTRODUCERE
Activitatea oricărei întreprinderi este orientată spre obținerea de profit, spre maximizarea valorii pentru investitori. Atingerea acestor obiective este destul de dificilă, deoarece fiecare întreprindere se confruntă cu o anumită incertitudine în ceea ce privește viitorul afacerilor sale.
Această incertitudine este determinată de faptul că mediul economic este caracterizat de o permanentă schimbare, activitatea economică având o evoluție fluctuantă în timp.
Succesul în afaceri, al unei întreprinderi, depinde de măsura în care aceasta reușește să se adapteze, cât mai rapid și mai eficient, la schimbările intervenite în mediul său de afaceri.
Lucrarea de față intitulată “Costul capitalului”, are drept scop analizarea resurselor întreprinderii precum și costul la care sunt procurate aceste resurse, prin adoptarea unor decizii de către managementul întreprinderii. Este structurată pe mai multe capitole, dupa cum urmează:
Finantarea întreprinderii: se referă la modul de procurare a resurselor și binenteles, la modul cum acestea sunt utilizate în cadrul întreprinderii pentru a aduce bunăstare acesteia.
Tipologia capitalului intreprinderii: în aceasta parte accentul este pus pe capitalul de care trebuie să dispună întreprinderea pentru a se putea înființa, a se putea dezvolta și pentru a putea supraviețui pe piață.
Costul mediu ponderat al capitalului: reprezintă partea practică a lucrării, o situatie reală din cadrul unei societăți comerciale, în care sunt prezentate consecințele deciziilor luate de managementul acesteia cu privire la modul de procurare și utilizare a surselor întreprinderii.
CAPITOLUL 1: FINANȚAREA ÎNTREPRINDERII
Crearea si funcționarea unei întreprinderi nu este posibilă fără ca aceasta să dispună de un capital. Crearea unei întreprinderi, menținerea pozitiei pe piață și dezvoltarea creșterii economice a acesteia, este conditionată de existența unor resurse care să asigure desfășurarea, în condiții optime, a activităților de exploatare și realizarea investițiilor de dezvoltare.
Scopul analizei și selecției surselor de finanțare au principalul scop alegerea acelei structuri de finanțare, care implică costuri cât mai mici. Managerii au drept sarcina optimizarea relației care se stabilește între rentabilitarea dorită de conducerea intreprinderii si riscurile pe care le implică diferite resurse de fianțare.
Problemele de finanțare sunt dependente de structura capitalului economic, care reflectă natura activităților desfășurate, de obiectivele și politica fianciară a întreprinderii.
Capitalul economic este reprezentat de ansamblul activelor deținute de întreprindere la un moment dat cu ajutorul cărora se realizează funcția de producție pentru a se obține fluxuri de beneficii.
O dată cu trecerea timpului, capitalul economic este supus unor deprecieri. Aceste deprecieri pot fi fizice sau funcționale, ele reflectându-se în scăderea randamentului cantitativ și calitativ al societății.
Deprecierea fizică apare ca urmare a uzurii activelor fizice în procesul de exploatare, iar deprecierea funcțională apare ca urmare a progresului tehnic, a variației cererii pe piață (orientarea consumatorilor spre alte produse, apariția de noi produse), interdependența dintre bunurile economice (deprecierea unui echipament productiv, datorită altui bun economic, care nu mai poate fi utilizat sau înlocuit cu altul similar sub aspect tehnic).
Pentru ca efectele deprecierii fizice sau funcționale să fie limitate sau eliminate este nevoie de resurse pentru finanțarea cheltuielilor generate de întreținerea, repararea și înlocuirea activelor fizice, care fac parte din capitalul economic.
La rândul său, capitalul economic, pentru a putea face față deprecierilor trebuie să aibă în componența sa capitalul . Capitalul social cuprinde aporturile în bani sau în natură ale acționarilor sau asociaților.
Capitalul social, reprezintă, practic, contribuția asociaților la constituirea capitalului economic, acest lucru fiind insuficient pentru desfășurarea în bune condiții a activităților de exploatare și de investiții. Așadar, întreprinderea trebuie să apeleze la resursele finaciare din afara ei (capitalul imprumutat). Resursele externe la care poate sa apeleze societatea sunt: resursele de pe piața monetară a creditullui și /sau resursele de pe piața obligatară.
Capitalul financiar constituie diferența dintre capitalul economic și capitalul împrumutat de la instituțiile financiare abilitate în acest domeniu., investitori de pe piața monetară și de pe piața obligatară. Costul resurselor externe îl reprezintă dobânda, reprezentând pentru societate o cheltuială fianciară.
SURSELE DE FINANȚARE
Finanțarea activității intreprinderilor se realizează prin utilizarea capitalurilor proprii (de origine internă sau externă) și a capitalurilor împrumutate. La acestea se adaugă alte cateva resurse de finanțare, dintre care unele sunt accesibile doar marilor companii: factoring, biletele de trezorerie, obligații pe cațtiune (obligații garantate).
În afară de capitalul inițial, necesar în momentul constituirii întreprinderii au nevoie de capital nou pentru a-și finanța activitățile desfășurate, creșterea și pătrunderea în echilibru a structurii capitalului. Acționarii pot decide noi aporturi sau recurgerea la împrumut. Ca urmare, a activităților desfășurate, la nivelul întreprinderii se formează în mod continuu fluxuri de resurse (sub forma de amortizări și beneficii), care diferă de finanțarea externă.
Pe seama aportului financiar inițial al asociaților, societatea comercială realizează primele cheltuieli legate de activitatea de exploatare curentă și de investiții. Capitalul social constituie garanția, care permite societății comerciale, ca, în funcție de necesități, să recurgă la capitaluri împrumutate. Creșterea capitalului social se poate realiza prin noi aporturi, prin încorpoararea rezervelor și prin conversia datoriilor societății.
Consecințele financiare ale creșterii capitalului social depind de modul de realizare.
Creșterea capitalului social prin aporturi bănesti constituie un mijloc de finanțare și de consolidare a capitalului propriu. Această decizie poate avea ca prim efect creșterea, fie a valorii nominale, fie a numărului de acțiuni ale întreprinderii. Alte efecte financiare pot fi:
Creșterea potențialului de finanțare, deoarece disponibilitățile monetare ale societății cresc,
Consolidarea capitalurilor proprii pe seama creșterii capitalului societății,
Imbunătățirea echilibrului financiar, întrucât fondul de rulment crește pe seama sporirii capitalurilor permanente, în timp ce imobilizările rămân neschimbate. Efectul este temporar. Investirea resurselor obținute în imobilizări corporale are ca efect reducerea fondului de rulment. Pentru ca efectul pozitiv asupra echilibrului financiar să nu fie perturbat, se impune integrarea în planul de investiții și de finanțare a creșterii de capital pe seama aporturilor.
Societățile de capital de mari dimensiuni au acces la capitalurile existente pe piața financiară internațională. Emisiunea de euro-obligațiuni produce efectele descrise mai sus și, mai ales, contribuie la introducerea întreprinderii pe noi piețe. Această opțiune de finanțare constituie expresia financiară a unei strategii de creștere a patrimoniului și de internaționalizare a afacerilor, prin care se realizează mondializarea economiilor.
Alături de creșterea capitalului social prin aporturi banești se poate apela și la creșterea capitalului social prin aporturi în natură. Acesta constituie un mijloc de finanțare prin care se realizează creșterea capitalului propriu.
Aporturile în natură intervin în diferite situații:
cu ocazia inființării întreprinderii, când trebuie respectată ponderea maximă a valorii acestora , prevăzuta de lege, în totalul capitalului social;
pe parcursul existenței societății comerciale. Această operațiune influențează asupra potențialului productiv. În consecință, evaluarea aporturilor în natură prezintă importanță. O supraevaluare generează o creștere parțial fictivă a capitalului social ce nu asigură creșterea potențialului productiv, influentează negativ asupra egalității între acționari și asupra dividendelor distribuite, iar drepturile creditorilor sunt puse în pericol.
Pe seama aporturilor în natură cresc, în mod simultan, imobilizările și capitalul propriu. În schimb, fondul de rulment rămâne neschimbat. Pentru a asigura exploatarea noilor imobilizări, societatea poate fi obligată să solicite noi mijloace de finanțare, în scopul sporirii disponibilităților sale monetare.
în cazul operațiunilor de fuziune, când societatea absorbantă primește ca aport ansamblul bunurilor deținute de societatea absorbită. Când cuprinde o parte a activului societății aportoare, aceasta nu dispare, fiind vorba de o operațiune de absorbție partială. În urma acestei operațiuni, recompensarea poate să fie sub forma de acțiuni sau poate să rămâna în portofoliul acesteia sau poate fi distribuită acționarilor săi. Sub aspect financiar, operațiunile de fuziune și de absorbție parțială se pot asimila cu o investiție externă, a cărei finanțare este asigurată prin emisiunea de acțiuni.
În cazul operațiunilor de sciziune, aprturile care provin de la intreprinderea care se dezmembrează, pot fi destinate la două sau mai multe societăti beneficiare. Creșterile de capital prin emisiunea de acțiuni apar la societățile care preiau aporturile.
Decizia de creștere a capitalului social pe seama aporturilor în natură are ca efect creșterea numărului de acțiuni emise, cu raportul dintre valoarea totală a aporturilor în natura și valoarea nominală a ațtiunilor, majorată sau nu cu prima de emisiune. Prima de emisiune constituie abaterea dintre prețul de emisiune a noilor acțiuni și valoarea nominală a acțiunilor societății.
Crșsterea capitalului prin conversia datoriilor nu constituie un mijloc de finanțare a întreprinderilor. Prin această operatiune financiară, disponibilitățile monetare nu cresc, lichiditatea ramânâd neschimbată, dar se imbunatățește echilibrul financiar al întreprinderii.
Operațiunea de creștere a capitalului social prin conversia datoriilor comerciale debitoare este identică cu operațiunea de creștere a capitalului social prin conversia creanțelor pe care creditorii le au față de întreprinderea care nu și-a onorat obligațiile contractate în bani sau in natură. Creșterea capitalului social prin acest mod are următoarele consecințe:
Sub aspect juridic: crește valoarea capitalului social si numărul de acțiuni emise;
Sub aspect decisional: pierderea parțială sau integrală a independenței decizionale a vechilor acționari, datorită schimbării acționariatului;
Sub aspect financiar: scade îndatorarea societății și se asigură imbunatățirea echilibrului financiar. Îmbunătățirea situației financiare permite obținerea de credite de la organismele bancare. De aceea, conversia datoriilor în natură este des utilizată în relația dintre o societate mamă și filialele sale, când prima transformă creanțele pe care le are față de o filială pentru a imbunaățti imaginea financiară a filialei și a-i ușura posibilitatea contractării de noi credite. În cazul obligațiunilor convertibile sau schimbabile sau a obligațiunilor schimbabile în acțiuni apar cateva avantaje suplimentare: prin stabilirea ratei de conversie, prima de emisune pentru obligațiuni poate fi superioară celei care s-ar obține prin emisiunea de acțiuni, cheltuielile cu dobânda fiind deductibile fiscal și deci mai avantajoase decât plata dividendelor.
În concluzie, există doua categorii de tehnici prin care se realizează creșterea capitalului social: prima, prin care se sporesc resursele financiare sau mijloacele economice ale societății; a doua, prin care se menține neschimbat potențialul de finanțare și productiv al societății, dar care influențează asupra gestiunii fianciare .
SURSELE DE FINANȚARE INTERNĂ ALE ÎNTREPRINDERII
– AUTOFINANȚAREA –
Autofinanțarea este definită ca fiind ansamblul relațiilor ce se desfășoară la nivelul întreprinderii, prin care are loc mărirea fondurilor proprii, folosind drept resurse de acoperire a acestora o parte din profitul obținut în exercitiul financiar expirat, precum și sursele aferente amortizării capitalului imobilizat în active corporale.
Mărimea autofinanțării degajata de întreprindere joacă un rol puternic de semnalizator al performanțelor sale. Aceasta indică potențialilor investitori că societatea este capabilă să utilizeze eficient capitalurile incredințate si să le asigure o remunerare atrăgătoare.
Autofinanțarea este un principiu de finanțare care presupune ca întreprinderea să-și asigure dezvoltarea cu forțe proprii, folosind drept resurse de dezvoltare o parte din profitul obținut și fondul de amortizare, caz în care se acoperă atât nevoile de înlocuire și dezvoltare a activelor imobilizate, cât și creșterea activelor circulante.
Resurele endogene destinate finanțării investțtiilor mai sunt completate cu alte resurse, in sfera cărora intră:
sursele rezultate din valorificarea materialelor obținute din dezmembrările activelor imobilizate scoase din funcțiune, mai pțtin cheltuielile efectuate,
sumele încasate din vânzarea activelor fixe, mai puțin valoarea rămaăa neamortizată,
sumele încasate din vânzarea activelor, mai puțin impozitul datorat, aferent vânzărilor de active, costul proiectelor de evaluare, precum și valoarea rămasă neamortizată,
sumeleîincasate din despăgubirile de asigurare pentru activele imobilizate calamitate.
Ordinea mobilizării resurselor endogene pentru finanțarea investițiilor este:
soldul anului precedent, format din sursele accumulate si neconsumate;
alte resurse;
amortismentul anual;
sumele repartizate din profit.
REn=resurse endogene
Si=soldul anului precedent
aR=alte resurse
A=amortismentul activelor imobilizate
pP=profitul
Desfășurarea de activități la nivelul întreprinderii crează premisele constituirii de fonduri prin metoda autofinanțării Autofinanțarea, ca noțiune, are un caracter dual, ea putând fi interpretată atât ca modalitate de utilizare a amortismentelor și a profitului pentru sporirea capitalului propriu, cât și ca sursă a unui asemenea capital. Conceptul de autofinanțare, indiferent sub ce aspect este considerat, poate avea mai multe semnificații, în funcție din ce punct de vedere este privit.
În literatura de specialitate, apreciind finanțarea prin prisma conținutului se delimitează:
autofinanțare brută,
autofinațare reală.
Autofinanțarea brută cuprinde în sfera sa, profitul și amortismentul anual. Folosirea amortismentului anual pentru înlocuirea activelor imobilizate nu conduc la sporirea capitalului social, precum profitul, ci numai la modificarea structurii activului total.
Autofinanțarea neta se referă la utilizarea unei părți din profiturile anuale pentru plasamente pe termen lung și mediu. Prin aceasta, finanțarea netă sporește și capitalul social, deci și patrimoniul întreprinderii. În limitele sporirii capitalului social prin autofinanțarea netă se fac emisiuni suplimentare de acțiuni, care se repartizează gratuit acționarilor, proporțional cu nuamărul de acțiuni vechi deținute.
Apreciind autofinanțarea prin prisma scopului final se deosebește:
autofinanțare de înlocuire sau de menținere a patrimoniului pe seama finantțării interne,
autofinanțare pentru dezvoltare.
Autofinanțarea de înlocuire foloseșste în procesul investițional doar amortismentul anual cu scopul refacerii capacității de producție. În schimb, autofinanțarea pentru dezvoltare utilizează o parte a profitului net precum și o parte din rezervele întreprinderii. Rezervele, dacă timp indelungat nu sunt folosite pentru diferite destinații, se pot încorpora în capitalul social și, ca atare, se pot utiliza pentru finantțări pe termen mediu si lung.
Ținând cont de momentul înfăptuirii avem :
autofinanțare imediată,
autofinanțarea mijlocită.
Autofinanțarea imediată, numită și direcăa se realizează prin intermediul profitului, în timp ce autofinanțarea mijlocită presupune folosirea împrumutului pe termen mediu și lung, care, odată cu rambursarea ratelor scadente, capitalul împrumutat se transformă în capital propriu.
Prin autofinanțare se delimitează și resursele permanente care au menirea sa acopere nevoia de fond de rulment determinate de buna funcționare a activelor imobilizate, rezultate în urma procesului investițional.
Pentru finanțarea activităților de exploatare și de investiții, societățile comerciale dispun alături de capitalul social și capitalurile împrumutate, de fluxuri monetare rezultate din activitatea de exploatare curentă. O parte dintre acestea sunt repartizate pe destinații conform reglementărilor legale ( cu caracter economic și fiscal) și celor statutare, iar pe de altă parte rămâne la dispoziția întreprinderii.
Finanțarea internă constituie pentru toate întreprinderile cel mai vechi mijloc de finanțare prin care se asigură:
reînoirea potențialului productiv, în vederea păstrării nivelului patrimoniului;
creșterea economică, în scopul creșterii patrimoniului.
Importanța finanțării interne crește atunci când întreprinderea nu are acces sau accesul îi este limitat la capitalurile disponibile pe piața monetară și/sau pe piețele de capital. Alte întreprinderi (cele mici, mijlocii si noi) depind exclusiv de finanțarea internă, întrucâtt datorită costului ridicat al capitalului împrumutat acestea evită să se îndatoreze. Pentru întreprinderile cu o situație financiară consolidată, care realizează fluxuri importante de beneficii (profit), finanțarea internă constituie un mijloc important al finanțării.
Finanțarea internă constituie o resursă generată de activitatea de exploatare curentă a întreprinderii. Nivelul autofinanțării depinde de investițiile realizate și de gestionarea activitaăților economice. În același timp este utilizată pentru a finanța, alături de activitatea de exploatare, și noi investiții viitoare.
Sub aspetul structural, finanațarea internă se realizează pe seama amortizării și beneficiilor nedistribuite, refacerea capitalului investit în scopul menținerii nivelului patrimoniului utilizează amortizarea ca resursă internă de finanțare. Creșterea capitalului investit în scopul creșterii patrimoniului utilizează beneficiile nedistribuite ca resursă internă de finanțare.
Sub apect fianciar-contabil, structura autofinanțării este urmatoare:
Fig 1. Structura autofinanțării
Considerarea amortizării acumulate, provizioanelor pentru deprecierea activelor imobilizate și altor elemente cu caracter nemonetar ca resurse interne de care dispune întreprinderea pentru a-și finanța reînoirea potențialului de producție, corespunde abordării practicienilor. Logica financiară, bazată pe teoria surplusurilor, consideră că amortizarea și provizioanele pentru deprecierea activelor imobilizate constituie elemete nemonetare care influentează rezultatul net (surplusul nemonetar) al întreprinderii. Aceste elemente nemonetare corectează rezultatul impozabil, influentând indirect impozitul pe profit (beneficii), participarea salariaților la profit, dividendele ( care sunt elemente monetare). Amortizarea și provizioanele nu generează schimburi de monedă, constituind operațiuni interne prin care se corectează evaluarea patrimoniului la închiderea exercitiului financiar contabil.
Pierderea de valoare a capitalului imobilizat în active corporale și necorporale, datorate utilizării sau deținerii de către întreprindere, pierdere recuperată prin includerea în costurile de exploatare, constituie amortizarea acumulată, care rămâne la dispoziția întreprinderii. Dacă deprecierea fizică este generată de utilizare, în schimb, deprecierea morală este generată de progresul tehnic.
Amortizarea estimează deprecierea capitalului imobilizat în active corporale și necorporale. Totusi sub influența progresului tehnic și inflației, amortitzarea acumulată poate fi inferioară (mai redusă) decât resursele monetare necesare rîinnoirii imobilizărilor.
Regimurile de amortizare existente în practică caută să estimeze evoluția deprecierii sub aspect tehnic, având sau nu în vedere deprecierea morală, asigurând sau nu corelația cu evoluția inflației, cu randamentul mijloacelor fixe și gradul de utilizare al acestora. Acestea sunt reglementate pe cale legislativă (în țara noastră).
Indiferent de regimul de amortizare aplicat, se impune a se avea în vedere:
activele corporale și necorporale supuse procesului de amortizare;
determinarea valorii de intrare în funcție de proveniență, mod de dobândire sau de realizare;
stabilirea duratelor normale de utilizare;
determinarea datei punerii în funcțiune;
stabilirea cotelor de amortizare;
scutirile prevazute de lege;
scoaterea din funcțiune și efectele sale financiare;
Regimurile de amortizare aprobate pentru calculul amortizării economice sunt:
regimul de amorizare liniară,
regimul de amortizare degresivă,
regimul de amortizare accelerată.
Regimul de amortizare liniară. Amortizarea liniară anuală se recupereaza prin includerea in cheltuielile de exploatare a cheltuielilor cu amortizarea , calculate sub forma unor anuități fxe. Cota de amortizare liniară (CL) se determină pe baza duratei normale de utilizare (DNU):
CL%= 1/DNU*100=100/DNU
Amortizarea liniară anuală AL se calculeză prin aplicarea cotei de amortizare liniare la valoarea de intrare a mijlocului fix (Vi)
Pentru calculul amortizării medii trimestriale și lunare a capitalului imobilizat în active corporale și necorporale se stabilește:
valoarea medie a intrărilor de mijloace fixe;
valoarea medie a ieșirilor de mijloace fixe;
valoarea medie anuală a mijloacelor fixe;
cota medie anuală unică de amortizare.
Pe baza acestora se determină:
amortizarea medie trimestrială;
amortizarea medie lunară.
Aceste informatii sunt utile în activitatea de previziune și respectiv de analiză.
Regimul de amoritzare degresivă. Amortizarea degresivă se aplică in două variante. Varianta AD1, care se aplică mijloacelor fixe intrate în functiune înainte de 31.12.1993 și celor cu o durată normală de utilizare reglementatp ( actualmente până la 5 ani, inclusiv), nu are în vedere influența uzurii morale. Varianta AD2 are în vedere influența uzurii morale și se aplică in cazul mijloacelor fixe intrate în funcțiune după 31.12.1993 și având o durată normală de utilizare mai mare de 5 ani.
Pentru calculul amortizării degresive se utilizează următorii coeficienți de multiplicare, stabiliți în funcție de durata normală de utilizare a mijlocului fix:
Pe baza duratei normale de utilizare (DNU) și a coeficienților de multiplicare (k), se determină cota de amortizare degresivă (CD):
CD%=100/DNU*k sau CD%=CL%*k
Atunci când apar modificări ale duratelor de utilizare (de exemplu în 1993 si 1998), în locul duratei normale de utilizare (DNU), se foloseste durate de utilizare ramasa (DUR). Aceasta are în vedere durata de serviciu consumată (DSC) și durata de serviciu normată (DSN) și se determină după următorul algoritm de calcul:
DUR= (1-DSC/DSN)*DNU
Amortizarea degresivă anuală, fără influența uzurii morale, AD1, se realizează prin includerea în cheltuielile de exploatare a cheltuielilor cu amortizarea, calculate conform următoarelor reguli:
în primul an de funcționare se aplică asupra valorii de intrare a mijlocului fix (Vi) sau asupra valorii rămase actualizate a mijlocului fix (Vra) cota de amortizare degresivă (CD). Amortizarea obținută se include în cheltuieli și se scade din valoarea de intrare (sau din valoarea rămasă actualizată, dupa caz), obtinându-se valoarea rămasă de recuperat(VR);
în anii următori se aplică asupra valorii rămase de recuperate (la sfârșitul fiecărui an) Vri aceeași cotă de amortizare degresivă (CD), până în anul de funcționare în care, amortizarea anuală rezultată este egală sau mai mică cu/decât amortizarea anuală determinate prin raportul dintre valoarea rămasă de recuperat VR și numărul de ani de utilizare rămași (Nr);
din acel an de funcționare și până la exprimarea duratei normale de utilizare,se trece la amortizarea liniară (AL).Aceasta se obține prin raportarea valorii rămase de recuperat (VR) la numărul anilor rămași (nr).
A1=Vi*CD VR1= Vi-A1
A2=VRi*CD VR2=VRi-A2
.
.
.
.
A1=VRi-1*CD VRi=VRi-1-Ai
Se verifică la sfarșitul fiecărui an (anul 2, 3, …i) dacă:
VR2*CD…VRi*CD≤VR2/Nrn-2…VRi/Nrn-1
Răspuns negativ: se continuă aplicarea cotei de amortizare degresivă la valoarea rămasă de recuperat.
Răspuns afirmativ: se trece la amortizarea liniară . considerând că afirmația este adevarată în anul 4 de funcționare, atunci:
AL=VR4/Nrn-4 sau generalizând AL=VRi/Nrn-i
Amortizarea degresivă anuală cu influența uzurii morale (AD2), se realizează prin includerea în cheltuielile de exploatare a cheltuielilor cu amortizarea, calculate pe baza următoarelor elemente:
durata normala de utilizare (DNU) a mijlocului fix,
cota medie de amortizare degresivă, CD%=100/DNU*k
durata de utilizare recalculate DUrec= 100/C%
durata de utilizare in cadrul careia se realizează amortizarea intergrală
DUI=DNU-DUrec
durata de utilizare în regim de amortizare degresiv:
DUD=DUI-DUrec
durata de utilizare în regim de amortizare liniar:
DUL=DUI-DUD
Amortizarea anuală se calculeaza pentru:
durata de utilizare în regim de amortizare degresiv conform principiului degresiv. În consecință, cota medie de amortizare degresivă, se aplică în primul an asupra valorii de intrare, iar în anii următori asupra valorii rămase de recuperat (VR1…VRi);
durata de utilizare în regim de amortizare liniară conform principiului liniar. Amortizarea anuală este aceeași pentru toți acești ani și se obține raportând valoarea rămasă de recuperat (VRi) la numărul anilor de utilizare în regim degresiv (Nud). Amortizarea anuală: VRi/Nud;
Acest regim de amortizare permite recuperarea valorii de intrare a mijloacelor fixe într-o perioadă de timp mai mică decât durata normală a utilizării (DNU). Diferența în ani: reprezintă influența uzurii morale. Dacă întreprinderea optează pentru varianta AD2, dar achiziționează mijloace fixe cu o durata normală de utilizare de până la 5 ani inclusiv, pentru acestea aplică varianta AD1.
Intreprinderea care utilizeaza regimul de amortizare degresiv cu influența uzurii morale(AD2):
nu sunt obligate să scoată din funcțiune mijloacele fixe înaintea expirării duratei normale de utilizare prevazute de lege. Acestea nu vor mai calcula amortizarea anuală pentru perioada de timp care corespunde uzurii morale;
pot scoate din funcțiune mijloacele fixe înainte de expirarea duratei normale de utilizare, cu condiția ca acestea sa fie amortizate integral. Astfel, se combate efectul uzurii morale, spre deosebire de varianta AD1 care nu oferă această posibilitate.
Regimul de amortizare accelerată. Amortizarea accelerate anuală (AA) se realizează prin includerea, în cheltuielile de exploatare, a cheltuielilor cu amortizarea, reprezentând:
în primul an, 50%, din valoarea de intrare a mijlocului fix;
în anii următori, amortizarea anuală se calculează conform principiului liniar, raportând valoarea rămasă de recuperat (VR) la numărul de ani de utilizare rămași (Nr).
Deci:
A1= Vi*50% VR1= Vi-A1
A2=Ai=An este VR1/Nr
Reglementările acutale prevăd expres ca amortizarea capitalurilor imobilizate în mijloacele fixe din grupa “Construcții” se realizează în regim liniar, indiferent de regimul de amortizare utilizat (liniar, degresiv, accelerat) de către intreprindere. Competența de aprobare a utilizării regimului de amortizare liniar și a celui degresiv revine Consiliului de Administratie al intreprinderii. Utilizarea regimului de amortizare accelerate se propune de Consiliul de administratie al întreprinderii și se aprobă de organele teritoriale ale Ministerului Finanțelor.
Amortizarea cumulată nu rămâne neutilizată, dacă întreprinderea nu decide cumpărarea de active corporale și necorporale. Acesta permite finanțarea activității curente de exploatare.
Ca urmare a operațiunilor cu exteriorul, a schimburilor dintre întreprindere și ceilalți subiecți din economie, se produc, în mod permanent, fluxuri reale care generează fluxuri monetare. Aceste operațiuni externe participă in mod direct la formarea beneficiilor, întrucât sunt generate de schimburi monetare, de realizare, în timp ce operațiunile interne (calcului amortizării și provizioanelor), care nu sunt generate de fluxuri monetare, influențează în mod indirect asupra beneficiilor (profiturilor).
Imaginea financiară a soldului operațiunilor externe ale întreprinderilor este reprezentată de soldul elementelor monetare ale contului de “Profit și pierdere”. Aceasta constituie un surplus monetar rezultat prin utilizarea capitalurilor în cadrul activităților de exploatare și de investiții, respectiv al factorilor de producție.
O parte din soldul elementelor monetare din acest cont este reprezentată de beneficiile nedistribuite. Acestea se gasesc reprezentate în mai multe posturi din bilanț: rezerve legale, rezerve statutare, alte rezerve, alte fonduri, rezultatul reportat (ultimul până în momentul distribuției). Beneficiile (profiturile) nedistribuite reprezintă suma maximă rămasă la dispoziția întreprinderii pentru creșterea patrimoniului pe seama finanțării interne.
Pentru a reflecta calculul surplusului monetar, care constituie resursa internă de finanțare (beneficiile nedistribuite), se impune a pleca de la acumularea brută, generată de operațiile de exploatare sau excedentul brut de exploatare (EBE). Acesta constituie soldul tuturor operațiunilor de exploatare cu caracter monetar sau surplusul monetar global.
Fig. 2 Constituirea surplusului monetar (beneficiului nedistribuit) ca sursă internă de finanțare
Analiza constituirii surplusului monetar (beneficiul nedistribuit), care reprezintă resurse interne de finanțare, permite următoarele considerații:
marja bruăa de finanțare (MBA), diferă de surplusul monetar. Aceasta cuprinde fluxuri reale (producția pentru consumul propriu și creșterea stocului de produse finite), care nu generează fluxuri monetare. Se poate însă consideră ca sunt autofinanțate prin activitatea societății comerciale. Intrucât variația stocurilor și producția realizată au fost integrate în calculul EBE, atunci provizioanele pentru deprecierea activelor circulante trebuie avute in vedere pentru corecția EBE;
marja brută de autofinanțare (MBA) poate fi considerată un surplus monetar permanent;
marja brută de autofinanțare (MBA) diferă de cash-flow-ul brut, care reprezintă diferența dintre încasările și plățile aferente operațiunilor economice desfășurate. Soldul rezultatelor excepționale, participarea personalului la profit și impozitul pe profit corectează cash-flow-ul pentru a obține marja brută de autofinanțare (MBA);
între marja brută de autofinanțare (MBA) și capacitatea de autofinanțare (CAF) există diferențe. Capacitatea de autofinanțare nu ia în considerare provizioanele pentru deprecierea activelor circulante și corecțiile aduse posturilor de clienți și furnizori (legate de pierderile din schimburile valutare);
capacitatea de autofinanțare (CAF) estimează mai exact surplusul monetar eliberat de întreprindere decât marja brută de autofinanțare (MBA);
daca surplusul monetar,înainte de distribuția dividendelor, este reprezentat de capacitatea de autofinanțare (CAF), ]n schimb, surplusul monetar acumulat la nivelul societății după distibuția dividendelor este reprezentat de beneficiile (profiturile) nedistribuite la sfâșitul fiecărui exercitiu financiar-contabil. Deci și intre capacitatea de autofinanțare și autofinanțare, există o diferentă. Prima exprimă finanțarea potențială, în timp ce ultima exprimă finanțarea reală.
Surplusul monetar al exercitiului reprezentat de suma totală a variabilei încasărilor de acelasi semn, considerând că nu există decalaje între venituri și cheltuieli (abordare contabilă), pe de o parte și încasări, și plăți (abordare financiară), pe de altă parte, constituie fundamentul finanțării interne.
Factorii care influențează asupra surplusului monetar nedistribuit sunt următorii:
politica de dividende, care reflectă conflictele de interes dintre acționarii și managerii întreprinderii. Adunarea generala a acționarilor stabilește partea din beneficiul (profitul) net, realizat în cursul unei perioade de gestiune, care se distribuie acționarilor. În schimb, managerii sunt interesati să asigure o mai mare autonomie finaciară a întreprinderii și să dea prioritate autofinanțării. Armonizarea intereselor divergente impune analiza constrângerilor financiare, a oportunităților și a costurilor generate de finanțarea activităților în diferite proporții pe seama capitalurilor proprii si împrumutate;
caracterizarea acțiunilor emise dupa drepturile acordate acționarilor. Acțiunile ordinare generează fluxuri de dividende care nu sunt identice cu cele generate de acțiunile privilegiate. Aceste fluxuri influentează asupra profitulu net și nedistribuit și disponibilităților trezoreriei;
politica de amortizare. Amortizarea diminuează în mod direct beneficiul (profitul) impozabil și indirect pe cel nedistribuit și distribuit;
reglementările legale privind constituirea rezervelor legale, fondului de participare a personalului la profit, cota managerului;
constrângerile statutare cu privire la constituirea rezervelor statutare;
incidența fiscalității asupra profitului nedistribuit, față de cel distribuit. Numai dacă presiunea fiscală ar fi identică asupra ambelor ar exista “neutralitate” fiscală. Evoluția în timp a reglementărilor fiscale face ca această dublă “neutralitate” sa fie o raritate, în practică;
accesul pe piețele financiare. Acesta este reglementat, iar obținerea de capital din surse externe impune un cost al recompensării, fie sub forma dividendelor de plată, fie a dobânzilor aferente împrumuturilor obligatare. În plus, numai societățile de capital au acces pe piața capitalului. Capitalulîimprumutat de pe pițta monetară a creditului implică, la rândul său, un cost financiar.Aceste costuri și reglementarea accesului pe diverse piețe fac imposibilă o substituire exactă a sumei totale a dividendelor distribuite prin alte capitaluri existente pe piețele financiare(piețele de capital și piața monetară a creditului) influentează asupra beneficiului (profitului) nedistribuit.
În finalul acestui paragraf se poate pune intrebarea:De ce trebuie sa vorbim de surplus și nu de excedent?Opțiunea pentru conceptul de surplus corespunde unei abordări financiare în termeni de flux.Aceasta urmărește evidențierea originii surplusului, a influenței variabilelor economice și monetare care influențează asupra surplusului monetar ramas la dispoziția înterprinderii, pe seama căreia se asigură finanțarea internă.Excedentul constituie o abatere care rezultă din calcul, o acumulare compozită.Intr-o abordare contabilă, surplusului îi corespunde conceptul de beneficiu (profit) net,determinat conform teoriei contului de exploatare (actualmente în Romania) sau conform teoriei bilanțului, fie prin combinarea ambelor.
SURSELE DE FINANȚARE EXTERNĂ ALE ÎNTREPRINDERII
Capitalurile proprii de care pot dispune întreprinderile nu sunt suficiente pentru finanțarea variațiilor specifice activităților de exploatare, susținerii modernizării și extinderii capacităților de producție.
Finanțarea prin capitaluri i
împrumutate și prin alte resurse de mai mică amploare constituie variantele avute în vedere de managerii societăților în procesul de optimizare a deciziilor de finanțare. Între întreprinderea care solicită capital de pe diverse piețe, și deținîtorii de capital, existenți în economie, apar relații contractuale prin care se stabilesc: valoarea capitalului împrumutat, serviciul financiar al recompensării al acestuia, durata împrumutului, rambursarea acestuia și natura garanțiilor (uneori acestea pot lipsi) acordate. Finanțarea se poate realiza astfel în mod direct sau prin intermediari financiari specializați, care, pentru serviciile asigurate, solicită și primesc diferite comisioane. Acestea constituie cheltuieli financiare pentru întreprinderea solicitatoare de capital.
Finanțarea prin capitaluri imprumutate a societăților se realizează prin recurgerea la capitalul existent pe piata monetara a creditului, prin piața obligațiunilor (obligatară) și prin piața leasingului (piața contractelor de închiriere-cumpărare finanțate de o societate de leasing).
Fig. 3 Finanțarea prin capitaluri împrumutate
Pentru finanțarea materialelor achiziționate, stocurilor, creanțelor clienți,operațiunilor de import export, necesarului de fond de rulment, societățile comerciale solicită împrumuturi pe termen scurt și mediu de pe piața monetară a creditului. Împrumuturile solicitate se concretizează în creditele acordate de către bancile comerciale, ce trebuie utilizate conform prevederilor contractuale. Finanțarea programelor de modernizare restructurare și dezvoltare, precum și extinderea poziției pe piața internă și internațională necesita identificarea și obținerea unor resurse importante și durabile (pe termen lung) de finanțare.
Alături de potențialul de finanțare limitat al pieței monetare a creditului, societățile comerciale (numai societătile de capital) pot obtine resurse de pe piata obligatară. Recurgerea la potețtialul de finanțare a acesteia generează unul sau mai multe fluxuri de resurse și de rambursări, conform prevederilor din contractul (preospectul din Romania) de emisiune. Caracteristicile obligațiunilor emise pot genera transformarea capitalului împrumutat în capital propriu (în cazul conversiei), conform prevederilor contractuale.
Piata monetară a creditului și piața obligatară asigură finanțarea unor operațiuni economice bine precizate. Alături de acestea a aparut piața leasingului. Aceasta constituie pentru societățile comerciale (în special pentru cele mici si mijlocii) o noua variantă de finanțare. Prin apariția pieței leasingului (contractelor de închiriere cumpărare) a devenit posibilă finanțarea unui activ imobilizat sau circulant bine determinat.
Managerii socieățtii comerciale sunt obligate să asigure optimizarea structurii de finanțare. Prin urmare, este necesară cunoașterea diferitelor resurse de finanțare existente pe diverse piețe. În practică, nu este posibil să se realizeze o finanțare perfectă. Dobânzile și mediul economic au un caracter variabil. De aceea managerii se confruntă cu problema resurselor cele mai putin costisitoare, care să asigure rentabilitatea și solvabilitatea societății comerciale în condițiile menținerii unui nivel redus al riscurilor îndatorării.
Finanțarea prin intermediul pieței monetare a creditului
Piața monetară a creditului dispune de resursele necesare finanțării activelor circulante utilizate în activitatea de exploatare și realizării proiectelor de investiții productive, în funcție de nevoile societății comerciale. Acestea sunt obligate să utilizeze împrumuturile solicitate și obținute de la băncile comerciale conform prevederilor din contractele de creditare.
Solicitarea și obținerea creditelor
Societățile comerciale negociază cu bancile comerciale condițiile de obținere a capitalului împrumutat sub forma creditelor bancare. Acestea privesc:
A1. Documete commune:
cererea de credit, semnată de managerii care sunt autorizțti sa reprezinte societatea comercială,
bilanțul contabil, raportul de gestiune, contul de profit și pierderi pe ultimul an,
contul de profit și pierderi, situația patrimoniului, balanța de verificare pentru ultima lună,
bugetul de venituri și cheltuieli, întocmit conform precizărilor Ministerului Finanțelor,
situația prognozată a plăților și încasărilor pentru perioada în care societatea comercială solicită creditul,
proiectul graficului de rambursare a creditului de plată a dobânzii,
lista garanțiilor propuse băncii,
planul de afaceri,
certificatul de bonitate privind situația economico-financiară,
alte docmente solicitate de bancă.
A2. Documente specifice operațiunilor economice creditate:
Pentru operațiuni care privesc activitatea curentă:
situația stocurilor și cheltuielilor pentru care se solicită creditul. Aceasta trebuie să cuprindă cantitățile, estimarea valorică, cauzele formării stocurilor și termenele de valorificare a acestora;
situația contractelor de livrare pentru produsele care constituie obiectul creditului;
contractele de export sau comenzile ferme încheiate direct sau prin întrmediul unor comisionari cu partenerii externi. Aceasta trebuie să cuprindă cantitatea și felul mărfii, cantitățile și graficul de livrare, modalitatea și termenele de plată, prețul mărfii in valută pentru care se solicită creditul pentru export;
licența de import/export.
Pentru operațiuni care privesc activitatea de investiții:
documentația tehnică-economică aferentă obiectului de investiții sau memorii justificative;
studiul de fezabilitate;
proiecția resurselor și a utilizării acestora;
previziunea fluxurilor de lichidități pentru întreaga activitate de exploatare a societății solicitatoare;
actele privind situația juridică a terenului ;
acordurile ți avizele prevazute de lege privind utilajele și protecția mediului;
memoriul de fundamentare a creditului, din care să rezulte necesitatea, oportunitatea și indicatorii caracteristici, precum și rezultatele economico-financiare previzionate;
lista cheltuielilor de capital pentru investiția aprobată, parțial finanțată de la buget (dacă este cazul);
A3. Negocierea condițiilor de creditare cuprinde:
rata dobânzii nominale (Rdn), stabilită în funcție de rata dobânzii bancare (Rdb), de majorarea dobânzii în funcție de calitatea clientului (prima de risc-Pr), de majoararea în funcție de tipul creditului (majorarea scontului-Ms); astel: Rdn=Rdb+Pr+Ms
comisioanele bancare, stabilite pentru suma totala a creditului în funcție de riscuri si durata, precum și pentru serviciile bancare;
nivelul creditului acordat, în funcție de destinația acestuia și situația economico-financiară a societății comerciale solicitatoare;
garanții. Acestea pot fi reale (active: terenuri, construții, stocuri, fonduri de comerț, etc) și personale ( ale acționarilor asociați);
durata de creditare. Acesta cuprinde: perioada de tragere din momentul îin care se angajează contractul de punere a creditului la dispoziția societății împrumutate și până la angajarea integrală a creditului), perioada de utilizare (perioada dintre angajarea integrală și data primei rate scadente), perioada de grație, perioadaîin care se rambursează, perioada de întârziere;
rambursarea creditului: periodicitatea și valoarea anuităților de rambursat și a dobânzilor de plată;
valorificarea garațtiilor și executatea silită.
A4. Evaluarea performanțelor și a serviciului datoriei
Condițiile negociate reflectă evaluarea performanțelor financiare de către bancă pe baza analizei informațiilor din documentele solicitate. Acestea influențează asupra încadrării creditului solicitat în una din categoriile următoare:
categoria A – performanțele financiare actuale și cele previzionate sunt foarte bune. Serviciul datoriei va respecta prevederile contractuale;
categoria B – performanțele financiare actuale sunt foarte bune sau bune, dar pe termen lung nivelul actual al acestora nu se poate menține;
categoria C – performanțele finaciare sunt satisfăcătoare, dar au o tendință de deteriorare;
categoria D – performanțele financiare sunt scăzute, în condțtiile unor fluctuțtii ciclice la intervale scurte de timp;
categoria E – performanțele financiare reflectă pierderi, iar în perspectivă serviciul datoriei (rambursarea împrumutului și dobânzile) nu va putea fi respectat.
Serviciul datoriei se apreciază ca fiind:
bun, atunci când ratele și dobânzile sunt plătite la scadențele contractuale sau cu o întârziere maximă de șapte zile;
slab, atunci când ratele și dobânzile sunt plătite cu o întârziere de până la 30 de zile;
necorespunzatoare, atunci când ratele și dobânzile sunt cu o întârziere mai mare de 30 zile.
Combinarea criteriilor expuse, permite aprecieri asupra creditului solicitat, care influentează asupra deciziei de acordare sau respingere a cererii societății comerciale. Aceasta influentează asupra nivelului dobânzii negociate (prin intermediul primei de risc (Pr) privind calitatea clientului). Calitatea creditului se apreciază astfel:
Fig. 4 Criterii de apreciere a creditului bancar solicitat de banca comercială
A5. Contractul de creditare
Pe baza negocierilor dintre societatea comercială solicitatoare și bancă se intocmeste
“ Contractul de creditare” în trei exemplare: primul se păstreză într-un loc distinct stabilit de conducătorul unității bancare, al doilea se predă societății comerciale care solicită imprumutul (acesta semneaza pe primul exemplar), iar al treilea se pastrează, pe întreaga durata de creditare, la dosarul de credite al societății comerciale existent la bancă.
Orice modificare ulterioară adusă Contractului de creditare se face printr-un act aditional, intucât nu sunt admise modificări, ștersături, clauze contractuale care nu fac obiectul contractului respectiv. Pe lângă clauzele general valabile se includ și clauze specifice, determinate de destinația și categoria creditului pentru care se întocmește contractul.
În contractele de creditare care stau la baza acordării liniilor de credit (utilizărilor de deschideri de credite permanente), se introduce clauza cu privire la perioada de tragere și clauza posibilității sistării creditării. În cazul creditelor de trezorerie pentru valuta vandută contractul cuprinde clauza potrivit căreia societatea comercială imprumutată se obligă să garanteze rambursarea creditului cu încasările în lei din valuta vandută. Contractul de creditare se semnează de reprezentanții autorizati ai bancii, ai societății comerciale îmrumutate și de consilierul juridic al băncii. Seful compartimentului de credite al băncii (sau persoana delegată de banăa) semnează fiecare filă din contractul de creditare si anexele de depozit bancar, contractul de garanție imobiliarâ, contractul de gaj, contractul de cauțiune, declarație de acceptare, notificarea cesiunii, contractul de cesiune, angajamentul de cedare a incasărilor, etc.
Tipuri de credite
Băncile comerciale oferă societăților comerciale solicitatoare un evantai de credite, destinate finanțării operațiunilor economice desfășurate de catre acesta. Diversitatea creditelor poate fi tratată din multiple unghiuri, cele mai importante sunt:
B1. Sub aspectul destințtiei creditului, se pot identifica: credite de exploatare, credite pentru export-import și credite pentru investiții.
a – creditele de exploatare sunt destinate finanțării nevoilor de exploatare ale societăților comerciale solicitatoare, vizând:
– aprovizionările cu stocuri de materii prime, materiale, mărfuri, subansamble, piese de schimb;
– cumpărările de energie și combustibil;
– cheltuielile aferente perioadei curente.
Scopul angajării acestor credite este de a asigura realizarea și finalizarea productiei de mărfuri, executării de lucrări și prestări de servicii, care au consum și desfacere asigurate prin contracte și comenzi ferme. Acestea sunt credite pe termen scurt, care se acordă în general pentru cel mult 90 de zile fiecare, fără a depași 12 luni de la acordarea primului credit. Prelungirea se face pe baza analizei fluxului de lichidiățti la inceputul fiecărui trimestru ( in primele 10 zile) sau din timpul trimestrului pentru socieățtile comerciale care constituie clieți noi pentru bancă. Societățile comerciale sunt obligate ca, alături de garanțiile prezentate anterior, să notifice legal și cesiunea creanțelor asupra încasărilor în favoarea băncii.
b – Creditele pentru import-export sunt destinate finanțării nevoilor curente sau excepționale generate de activitățile de export și respectiv import ale societăților comerciale care au contul curent în lei și contul valutar la societatea bancară. Operațiunile deîincasări, plăți și schimb valutar se efectueaza prin conturile deschise la banca ce acordă creditele. Acestea sunt credite pe termen scurt.
c – Creditele pentru investiții apar ca resursă temporară de finanțare întrucât realizarea de investiții necesită resurse care depășesc nivelul celor proprii, la care, în unele cazuri ( societăți cu capital, fie public, fie public și privat), se adaugă alocații bugetare. În acest context, pentru completarea resurselor, societățile comerciale recurg la credite pentru investiții. Acestea sunt destinate cheltuielilor prevazute în proiectele de investiții aprobate pentru:
– realizarea de noi obiective și/sau capacități de producție;
– dezvoltarea, modernizarea și/sau retehnologizarea capacităților de producție;
– asigurarea utilităților necesare funcționării obiectivelor și capacităților noi sau existente;
– cumpărarea de active imobilizate (corporale și necorporale);
– alte cheltuieli de investiții.
Creditele pentru investiții finanțeaăa nevoile de resurse ale societății comerciale solicitatoare în proporție de cel mult 85%. Acestea sunt credite pe termen mediu (numai pentru investitâțiile mici) și lung (regula generală).
B2. Sub aspectul duratei de utilizare, a funcției și a monedei în care sunt acordate, se pot identifica: creditele pe termen scurt și credite pe termen mediu și lung.
a. Creditele pe termen scurt în lei și iâîn valuta se angajează pe o durată de până la 12 luni. Acestea sunt credite bine specializate, adică sunt acordate și deci trebuie utilizate conform destinațiilor prevazute în “ contractul de creditare” . De exemplu:
a1. credite pe termen scurt în lei:
linii de credit (utilizări din deschideri de credite permanente)
credite pentru facilități de cont;
credite de scont;
credite pe CEC-uri remise spre încasare;
credite de trezorerie pentru produse cu ciclul lung de fabricație;
credite globale pentru exploatare;
credite pentru finanțarea stocurilor temporare sau sezoniere;
credite pentru mărfuri vandute cu plata în rate;
credite pentru echipamente pe termen scurt;
credite pentru importul de produse cu creanțe asupra străinătății;
credite pentru export.
a2. credite pe termen scurt în valută:
linii de credite în valută (utilizări din deschideri de credite permanete) pentru importul de materii prime și materiale;
credite garantate cu creanțe asupra străinătății;
credite acordate importatorilor de bunuri și servicii (pe obiect);
credite acordate importurilor de bunuri și servicii pe baza de finanțare externă.
Așa cum s-a precizat anterior, pentru creditele pe termen scurt dobânda variază în funcție de destinația creditului. Aceasta se plătește conform contractului de credit, fie la scadența, fie cu o regularitate globală la scadență (trimestrial).
b. Credite pe termen mediu și lung în lei și în valută. Primele sunt acordate pe o durată cuprinsă între 1-5 ani inclusiv, iar celelalte pe o durata între 5-25 ani. Creditele pe termen lung sunt mai puțin specializate, comparativ cu creditele pe termen scurt. De exemplu:
b1. credite pe termen mediu și lung în lei:
credite pentru echipamente în completarea resurselor proprii pe termen mediu si lung;
credite pentru echipamente în cofinanțare cu alte societățti bancare.
b2. credite pe termen mediu și lung în valută:
credite pentru modernizarea și dezvoltarea capacităților de producție;
credite pentru retehnologizarea proceselor de producție
credite pentru achiziționarea din import de masini, utilaje, tehnica de calcul, instalații tehnologice, mijloace de transport;
credite pentru alte cheltuieli destinate realizării și punerii în funcțiune a investițiilor productive;
credite forfetare.
Rambursarea creditelor pe termen mijlociu și lung de face în mod eșalonat, conform prevederilor contractuale (de regulă, în tranșe lunare sau trimestriale). Suma de rambursat (R) cuprinde două componente, principalul P (tranșe din imprumut care se rambursează) și dobânda d, respectiv: R=P+d.
Nerambursarea creditelor la scadența atrage plata de penalități, conform prevederilor contractuale. Aceasta constituie pentru societatea comercială creditată un flux de cheltuieli financiare.
C. Finanțarea decalajelor curente specifice activiățtilor de exploatare prin intermediul pieței
monetare a creditelor
Capitalurile proprii nu sunt suficiente pentru finanțarea integrală a activului circulant. Recurgerea la credite bancare constituie o soluție . Fluxurile monetare de intrare și de ieșire sunt generate de angajarea împrumutului solicitat, rambursarea împrumutului, plata dobânzilor și comisoanelor bancare. Cu puține excepții, majoritatea creditelor prin care se finanțează dacă la rulajele curente de exploatare sunt specializate, adică privesc active sau operațiuni bine precizate și nu ansamblul activității de exploatare. Finanțarea nevoilor specfice activităților de exploatare impune abordarea sub aspectul destinației, funcției și formei creditelor solicitate de întreprinderi.
În practică, linia de credit poate avea un caracter aproape permanent, căci întreprinderea trebuie să asigure finanțarea activității în mod continuu. Linia de credit diferă de alte credite acordate pentru active și alte operațiuni bine precizate, întrucât finațează cheltuielile diverse ocazionate de desfășurarea activității, în perioada stabilită prin contract.
Nivelul liniei de credit acordate depinde de:
poziția întreprinderii solicitatoare pe piață,
forma de proprietate asupra capitalului,
natura activiății economice desfășurate.
Situatia economico-financiară a întreprinderii,
Capacitatea întreprinderii de a-și plăti datoriile (bonitatea).
Intrucât, pentru acordarea liniei de credit nu se cer garanții, întreprinderea trebuie să aibă o bună bonitate. Întreprinderile pot beneficia de o linie de credit numai dacă creditul se încadrează în una din categoriile A, B, C. valoarea , serviciul datoriei și tehnica de creditare reflectă calificativul stabilit de bancă.
Linia de credit se poate acorda:
prin cont curent, pe baza cererii aprobate de bancă, în limita unei valori stabilite de aceasta,
pe baza unui avans în contul curent, sub formă scrisă, în condițiile stabilirii duratei de utilizare de către bancă și acceptării acesteia de către întreprinderea solicitatoare (linia de credit confirmată),
prin cont current, în condițiile reînnoirii pe măsura rambursăriii nivelului creditului, în limitele stabilite prin contract (linia de credit revolving),
prin contract separat de imprumut, în limita plafonului aprobat de bancă.
Pentru a putea beneficia de o linie de credit, întreprinderile solicitatoare, care au credite restante pe o perioada de până la 30 de zile, trebuie să procedeze la rambursarea integrală a acestora. Băncile refuză acordarea unei linii de credit, întreprinderilor care au o cifră de afaceri sub un anumit nivel minim prestabilit, care nu au conturi recent deschise, care au admis cec-uri fără acoperire sau sunt implicate în litigii importante.
Linia de credit se negociază la sfarșitul anului (noiembrie-decembrie), pentru anul urmator. Exceptie fac clienții noi, care negociază pentru perioada rămasa din anul respectiv. Aceasta poate fi defalcată pe trimestre.
Caracteristicile financiare ale societății financiare si durata pentru care se solicita linia de credit influentează, alături de rata dobânzii de baza practicată de bancă, asupra nivelului final al dobânzii negociate. Sunt banci care și in cazul liniei de credit solicită garațtii bancare adecvate.
D Finanțarea realizării activităților de investiții prin intermediul pieței monetare a creditului
Strategiile investiționale ale întreprinderii privesc realizarea de investiții:
interne, externe (de natură industrială și/sau comercială), care necesită asigurarea capitalului necesar achizitionării de active corporale, necorporale, materiale, destinate consolidării și extinderii poziției deținute pe piață;
externe (de natură financiară), concretizate în plasarea capitalului propriu, în vederea creșterii participațiilor financiare, la formarea capitalurilor altor societăți comerciale sau în plasamente financiare.
Realizarea investițiilor interne necesită, pe lângă capitaluri proprii, recurgerea la capitaluri împrumutate în vederea finanțării:
achiziționării și montării de mașini, utilaje și instalați
construcței sau cumpararii unor cladiri;
constructiei sau cumpararii unor noi unitati de productie si dotarea acestora;
retehnologizarea capacitatilor de productie;
modernizarea tehnologiilor de fabricatie si a retelelor de distributie;
programelor de restructurare;
programelor de dezvoltare.
Finanțarea prin intermediul pieței obligațiunilor
În condițiile în care piața monetara a creditului ocupă un loc important în finanțarea întreprinderilor, apariția pieței obligațiunilor contribuie la diversificarea deciziilor de finanțare.
Piața obligațiunilor permite finanțarea strategiilor investiționale, orientate spre creșterea patrimoniului întreprinderii. Recurgerea la potențialul de finanțare a obligațiunilor permite anticipări cu privire la periodicitatea și nivelul fluxurilor destinate recompensării capitalului solicitat.
Întreprinderile care imprumută capitaluri de pe piaăa obligatară intră în legatură cu mai mulți investitori. Aceștia primesc titluri financiare obligatare, care sunt negociate și cotate pe piața bursieră.
Finanțarea prin intermediul pieței financiare internaționale
Desi potențialul de finanțare al pieței financiare internționale se consideră a fi nelimitat, numai întreprinderile de dimensiuni mari, care sunt cunoscute pe piață, au acces. Costul capitalului depinde de riscul legat de poziția societății pe piața (stabilită de societățile de rating), de evoluția dobânzilor pe piața, comparativ cu cea stabilită prin contractul de emisiune, de lipsa reglementărilor monetare și fiscale existente pe piețele nțtionale și de caracteristicile instrumentelor financiare.
Instrumentele (titlurile) financiare asigură finanțarea:
investițiilor destinate creșterii capacitaților de producție;
implantării unor filiale pe piețele altor tări;
exporturilor și importurilor de echipamente;
nevoilor de fond de rulment;
altor operațiuni financiare cu caracter specific.
Finanțarea pieței leasingului
Leasingul constituie un instrument de finanțare oferit de catre societățile de leasing (societățile finanțatoare), care cumpară sau preiau de la furnizori, la solicitarea unor întreprinderi (societăți utilizatoare), active specifice pe care le inchiriază acestora, pentru a fi utilizate o perioadă determinată de timp (dar nu mai mică de un an de zile). Activele sunt specifice, întrucât corespund nevoilor utilizatorilor. Aceștia le pot utiliza fără să efectueze modificări majore. Societățile de leasing transmit societăților comerciale utilizatoare, dreptul de folosință asupra unor active specifice care sunt în proprietatea sa, contra unei plați periodice denumită rata de leasing.
Alte resurse de finanțare
Între resursele imobilizate de societățile comerciale pentru susținerea procesului de finanțare, este posibilă și închiderea “altor resurse” care dețin o pondere redusă în totalul resurselor de finanțare. Unele intervin ocazional (valorificări de active, avansuri acordate de persoane fizice), altele sunt accesibile societăților comerciale de o anumită dimensiune (factoring, bilete de trezorerie), iar altele sunt curente (credite comerciale). Existența acestor resurse nu poate fi neglijată.
Decizii de finanțare
În sensul cel mai usual, investiția reprezintă un proces de alocare pe termen lung/mediu a capitalului, în vederea formării, refacerii și dezvoltării activelor corporale și necorporale ale societății comerciale, precum și pentru formarea portofoliului de imobilizări financiare, corporale și necorporale – care formează o parte a patrimoniului întreprinderii. Investițiile de acest gen sunt denumite strategice, iar portofoliul de investiții al unei societăți comerciale mai cuprinde și investiții funcționale, – vizând asigurarea acoperirii creșterii necesarulrui de fond de rulment de la un an la altul, precum și investițiile de echilibru – reprezentate de creșterea marimii plasamentelor în instrumente investiționale și a lichidităților întreprinderii.
Indiferent de natura activelor (fixe sau circulante) în care se plaseaza capitalul, investirea este o imobilizare de capital, importantă ca volum și durabilă in timp, prin care se scontează obținerea unei rentabilități viitoare cât mai ridicate. În sens financiar, decizia de a investi genereaza o imobilizare de capital efectuata la timpul prezent al realizării concrete a procesului investițional, in speranța unei rentabilități viitoare, care se va inregistra într-o perioadă de mai multi ani.
Având în vedere politica economică generală a întreprinderii, se poate realiza distincția între invesții interne și cele externe.
Investițiile interne sunt acelea prin care se efectuează alocări de capitaluri bănești în vederea achiziționării și/sau aprovizionării de active corporale (echipamente, instalații, clădiri, creșterea stocurilor de materii prime, ambalaje, piese de schimb) și necorporale (brevete, licențe, elemente de know-how, programe informatice) destinate dezvoltării și modernizării bazei tehnice de producție și distribuție a produselor, serviciilor și lucrărilor ce fac obiectul de activitate al întreprinderii.
Motivația realizării investițiilor de acest gen se întemeiază pe o posibilă strategie de specializare a producției/activității si de consolidare sau chiar de extindere a pozitiei pe segmentul de piață al produselor, serviciilor sau a lucrărilor specifice întreprinderii în cauză. În acest ultim sens, păstrarea poziției concurențiale implică eforturi susținute și substanțiale din partea întreprinderii pentru investiții in activități de cercetare-dezvoltare, de modernizare a tehnologiilor de producție/servicii/lucrări/, vizând extinderea și modernizarea rețelei de distribuție, precum și pentru specializarea personalului și creșterea nivelului său de pregatire profesională.
Investițiile interne sunt reprezentate de plasamentele socieățtii comerciale pe piața de capital, menite să asigure creșterea gradului de participare la formarea capitalurilor (proprii sau împrumutate) ale altor societăți comerciale din țăra sau din străinatate.
Investițiile externe poartă numele de investiții financiare și relevă mai pregnant conceptul de portofoliul de proiect de investiții al societății comerciale, ce caracterizează activitatea de investire a capitalurilor proprii și imprumutate în ansamblul său.
În contextul teoriei portofoliului, o analiză globală a investițiilor este deosebit de relevantă pentru verificarea și asigurarea trendului, vizând realizarea obiectivului major al întreprinderii, reprezentat de creșterea valorii sale. În condițiile promovării unei politici adecvate și dinamice de investiții, se realizează selecția acelor proiecte care maximizează averea investitorilor și se vor efectua dezinvestiții cu referire la activele și activitățile care afectează negativ această avere.
Luând în considerare natura substanțializării procesului de investire a capitalului, investițiile sunt: tehnice, în capitalul uman, sociale, financiare și comerciale.
Investițiile tehnice sunt cele care presupun achiziționarea, construirea și montarea mașinilor, utilajelor, instalalțiilor, mijloacelor de transport , biroticii, mobilierul, etc. – impuse de proiectul de investiții promovat în practică. Prin asemenea investiții se realizează modificarea structurii și valorea mijloacelor fixe ale societății comerciale.
În funcție de sarcina ce-i revine pentru modificarea stării generale a elementului mijloace fixe, investiția tehnică poate fi:
Investiția nouă, care asigura formarea inițială a mijloacelor fixe de care întreprinderea are nevoie pentru a începe sa funcționeze,
Investiție pentru refacerea elementului mijloace fixe, care presupune înlocuirea mijloacelor fixe uzate fizic și/sau moral,
Investiție de dezvoltare, prin care se asigură extinderea elementului mijloace fixe, vizând realizarea unor secții,sectoare, departamente, fabrici, uzine, etc., noi.
Investiții de modernizare, care presupune intervenția asupra unor echipamente aflate în funcțiune și realizarea unor corecții impuse de imbunătățirea tehnologiilor de fabricație.
Investițiile în capital uman sunt menite să sigure formarea personalului de care întreprinderea are nevoie, prin calificarea, recalificarea, specializarea, perfecționarea pregătirii profesionale sau reconversia profesională a acestuia, dupa caz.
Investițiile de această natură au o importantță cu totul deosebită pentru orice întreprindere, căci, în absența unui personal bine instruit și temeinic motivat, factorii materiali ai producției ar ramane inerți, iar procesul de valorificare al acestora nu ar avea loc.
Investițiile sociale se referă la crearea unor utilități necesare pentru salariații întreprinderii, cum ar fi, de exemplu: construirea și dotarea unei cantine-restaurant, a unui cabinet social, a unor terenuri de sport sau/și a unor spații proprii de cazare.
Investițiile financiare vizează plasarea pe piața financiară a capitalurilor disponibile ale întreprinderii, prin care cumpărarea de acțiuni și obligațiuni emise de întreprindere.
Investițiile comericale sunt destinate să asigure promovarea, pe diverse piețe, a produselor, lucrărilor si serviciilor ce compun oferta întreprinderii, prin acțiunile specifice de reclamă și publicitate.
O posibilă clasificare are în vedere necesitatea alegerii unor proiectele fezabile, dintr-o multitudine de propuneri luate in considerare. Din acest punct de vedere, se disting: proiecte care se exclud reciproc, proiecte independente și proiecte contingente sau interdepemdente.
Proiectele care se exclud reciproc (mutually exclusive projects) reprezintă posibilitățile alternative de investiții, în sensul că, dacă una dintre posibilitățti este acceptată, cealaltă trebuie respinsă. Exemplificativ, mentionez că, achiziționarea unor motostivuitoare pentru un depozit de marfuri și instalarea unui sistem de benzi rulante pentru același depozit, sunt proiecte care se exclud reciproc, astfel ăa acceptarea unuia implică automat refuzarea celuilalt.
Proiectele independente sunt acele proiecte ale căror cheltuieli impuse de realizarea lor și venituri furnizate din exploatarea obiectivelor finalizate nu au legaturi cu cheltuielile și veniturile altor proiecte. Reluând exempul anterior, mentionez că, întreprinderea are nevoie de un echipament pentru ambalarea mărfurilor sale, achiziționarea acestui echipament este absolut independentă față de achiziționarea motostivuitoarelor sau a sistemului de benzi rulante.
Proiectele contingente sau interdependente sunt acele proiecte pentru care alegerea unuia implică și alegerea celuilalt. Așa, de exemplu, dacă un producător de reactivi de laborator analizează posibilitatea de a achiziționa o instalație pentru producerea unor noi reactivi, atunci este necesară și acceptarea unui sistem special de ambalare și etichetare a acestor noi produse. Este incorectă aprecierea ca decidenții se află în fața a două proiecte independente, intrucât aceste proiecte sunt interdependente, astfel că se impune combinarea și evaluarea lor cu un singur proiect.
Proiectele de investitii pot fi legate unul de altul și in timp. În acest sens, este de remarcat faptul că, prin acceptarea și implementarea unui anumit proiect în perioada prezentă, întreprinderea investitoare poate să caștige o anumita poziție strategică pe piața, care să-i permită în viitor implicarea în alte proiecte pentru care altfel nu ar fi fost disponibilă. De aceea, o analiză corectp a proiectului inițial implică o necesară evaluare a caștigurilor viitoare obtenabile prin aplicarea și a proiectelor contingente cu cel inițial.
În fine, o alta abordare posibila a investițiilor se realizează prin luarea în considerare a ieșirilor de trezorerie presupuse de procesul de investire și a intrărilor de trezorerie generate de exploatarea obiectivelor de investiții. În acest sens în practică se înâalnesc următoarele patru tipuri de investiții:
Proiecte de investiții cu o singură ieșire de trezorerie (capitalul mobilizat și utilizat pentru realizarea întregii cheltuieli de investiție) și o singură intrare de trezorerie (încasarea realizată la incheierea duratei investiției) – specifice în cazul unor investiții în domeniul construcțiilor, al agriculturii și a unor investiții financiare,
Proiecte de investiții cu o singură ieșire de trezorerie, aferentă cheltuielii capitalurilor mobilizate în acest scop, și cu mai multe intrări de trezorerie, ocazionate de incasările eșalonate pe durata de viață a investițiilor – care se întâlnesc în cazul achiziționării și exploatării unor echipamente industriale,
Proiecte de investiții cu mai multe ieșiri de trezorerie, realizate ca urmare a cheltuirii eșalonate a capitalurilor mobilizate în acest scop, și cu o singură intrare de trezorerie, care are loc la sfârșitul duratei realizării obiectivului de investiții în cauză – specifice construirii și predării “la cheie” de către constructor a unor fabrici, secții, ateliere, etc,
Proiecte caracterizate prin mai multe ieșiri și mai multe intrări de trezorerie, eșalonate pe întreaga durată de viața economică a investiției – tipice pentru majoritatea investițiilor industriale.
Informațiile, reieșite din clasificarea și caracterizarea generală a investițiilor din acest subcapitol au utilitate pentru organizarea concretă a activității de selectare a unor proiecte fezabile, având parametrii economici co-financiari convenabili pentru investitori.
Evaluarea proiectelor de investiții ale întreprinderii este un proces deosebit de complex, care se cere a fi realizat de catre o echipă de specialiști bine structurată, într-o succesiune logică, constituită din parcurgerea obligatorii a următoarelor șae etape:
1 cuantificarea costului proiectului de investiții este pasul inițial și hotărâtor cu importante determinări asupra următorilor și asupra deciziei finale de secție.
În această etapă se determină atât costurile inițiale, legate de realizarea procesului investițional – cu fluxuri monetare negative sau de imobilizarea, precum și costurile care vor apărea în viitor ca rezultat direct al acceptării și implementării proiectului în cauză.
2 previzionarea mărimii fluxurilor bănești ( cash-flow-urilor CF ) ce vor rezulta din realizarea efectivă a proiectului de investiții- ca fluxuri pozitive de trezorerie sau de intrare ca expresie valorică a amortizării capitalului imobilizat și a profitului anual obținut din exploatarea obiectivului de investiții pus în funcțiune. Totodata,va fi previzionată și valoarea activelor la finele duratei de viațp economică a obiectivului sau la sfarșitul duratei procesului de amortizare, care poate fi mai scurtă decât durata normală de utilizare stabilită prin norme legale specifice. Aceste cash-flow-uri (fluxuri de trezorerie pozitive) se distribuie de-a lungul unei perioade de timp de câțiva ani, astfel ca previzionarea mărimii lor în prezent, nu este o operațiune simplă.
3 Evaluarea gradului de risc al proiectului de investiții presupune identificarea previzională, pentru fiecare an de exploatare a obiectivului de investiții, a diferitelor stări ale cash-flow-urilor generate de obiectivul vizat, precum și estimarea probalibităților de apariție a fiecăreia dintre stările identificate. Informațiile necesare sunt multiple, iar simularea unui număr suficient de variante cu ajutorul calculatorului electronic, folosind modelele puse la dispoziție de teoria domeniului, este obligatoriu.
4 Determinarea costului adecvat al capitalului sau a ratei de actualizare ce urmează a fi folosită cand se actualizează cash-flow-urile aferente proiectului de investiții evaluat. În acest scop se ia în considerare gradul de risc al cash-flow-urile estimate, potrivit evaluării realizate în pasul anterior, și nivelul general al costului capitalului în economie, așa cum este acesta reflectat de rata gradului de risc egala cu zero.
5 Actualizarea cash-flow-urilor generate de exploatarea obiectivului de investiții pus în funcțiune are în vedere exprimarea acestor fluxuri ca valori prezente (actuale), în scopul obținerii unei estimări, la timpul prezent a valorii activului sau activelor la care se referă proiectul evaluat.
6 Compararea valorii prezente a cash-flow-ului estimate cu costruile antecalculate ale proiectului. Daca valoarea prezentă actualizată a cash-flow-urilor la care se referă proiectul respectiv depășește costul antecalculat al proiectului, atunci proiectul trebuie să fie acceptat. În situații inverse, proiectul trebuie să fie refuzat.
Daca echipa managerială a întreprinderii identifică sau realizează un proiect de investiții, care va sugera o valoare actualizată mai mare decât costurile presupuse de punerea în practică a proiectului, aceasta înseamnă asigurarea premiselor pentru crearea de valoare în cadrul societății comerciale, care va determina creșterea prețului acțiunilor întreprinderii pe piață.
O altă posibilitate de a decide asupra acceptării sau respingerii unui proiect de investiții este aceea a comparării ratei de rentabilitate pentru proiectul respectiv cu o “rată prag” sau rata de rentabilitate scontată de investitori.
Pentru toate cele șase etape, evaluatorii și decidenții au nevoie de informații multiple și de bună calitate. Ca urmare, activitatea de culegere și de sistematizarea a informațiilor presupuse de această procedură nu este o sarcina de rutină, funționărească, realizată mecanic. Datele culese trebuie să fie monitorizate continuu de către persoane calificate, iar evaluarea estimărilor poate fi realizată doar de către cei mai competenți specialiști ai întreprinderii (sau chiar din afara acesteia) – economiști, ingineri, informaticieni, psiho-sociolagi, juriști, analiști de costuri, controlori de gestiune.
Bugetul de capital sau de investiții al întreprinderii este un plan economic-financiar, este un document specific, prin care se detaliază cheltuielile preconizate a se efectua pentru achiziționarea, montarea și punerea în funcțiune a noi active fixe sau pentru modernizarea celor existente, precum și resursele mobilizabile pentru acoperirea acestor cheltuieli.
Stabilirea mărimii bugetului de capital necesită derularea complexului proces de alocare a capitalului pentru investiții, care include analiza diverselor proiecte de investiții vizate și decizia de alegere a proiectelor ce vor fi incluse în bugetele de investiții din anul următor sau din mai mulți ani viitori, daca investiîia selecționată urmează a se derula într-o perioadă de timp mai mare de un an. Acest proces are o importanță deosebită, pentru succesul sau eșecul întreprinderii, întrucât deciziile privind nivelul valoric și structura bugetelor de investiții influențează, în mod hotărâtor, viitorul acesteia, poziția sa concurențială și socială în cadrul mediului economico-social ambient.
Principalul obiectiv al procesului de alocare a capitalului pentru investiții este acela al adoptării acelor decizii care asigură trendul întreprinderii spre maximizarea valorii de piață a capitalului social al acționarilor. În acest scop, procesul de selecție al proiectelor de investiții și de stabilire al bugetelor de capital trebuie să raspundă la urmatoarele intrebări:
Care dintre investiții trebuie aleasă, în cazul unor proiecte care se exclud reciproc?
Care alte proiecte independente și interdependente pot fi acceptate și incluse în buget?
Răspunsul la aceste intrebări se obține pe baza calculelor efectuate prin utilizarea a trei metode puse la dispoziție de literatura de specialitate și anume:
Metoda termenului de recuperare a investiției (TR sau pay-back period);
Metoda valorii actualizate nete (VAN sau NPV de la net present value);
Meoda ratei interne de rentabilitate a investiției (RIR – de la “regular internal rate of return”) si rata internă modificată de rentabilitate (MIRR- de la “modified internal rate of return”).
Termenul sau perioada de recuperare a investiției (TR-pay-back period) se definește prin numărul de ani și fracțiuni ale unui an în care intreprinderea iși recuperează investiția inițiala prin cash-flow-urile nete înregistrate.
În cele mai multe cazuri, evaluarea proiectelor de investiții se realizează prin determinarea perioadei de recuperare actualizate (“discounded pay-back period”) a cărui durată se stabilește astfel:
TRa=Io/CFa/an
Io= investitia realizată inițial;
CFa/an=cash-flow actualizat pe an
Costul capitalului poate fi asimilat cu rata de rentabilitate minim acceptabilă și necesară pentru un proiect de investiții cu un anumit nivel de risc. Acest cost se bazează pe informații de piață și reflectă mărimea minimă a costului de oportunitate pentru investitori.
Metoda termenului (perioadei) de recuperare asigură alegerea proiectelor de investiții în funcție de rapiditatea recuperării capitalului investit. Prin utilizarea sa se aleg variantele în care capitalul se recuperează mai repede și se elimină proiectele care au o perioadă mai mare de timp de recuperare a capitalului, pornind de la realitatea ca riscul nerecuperării unei părți din capital cresșe o data cu creșterea acestei perioade. Prin aplicarea acestei metode, decidenții obțin informații și asupra gradului de lichiditate al proiectelor de investiții luate în studiu, iar societățile comerciale aflate în dificultate datorită gradului lor scăzut de lichiditate trebuie să acorde prioritate acelor proiecte care recuperează mai rapid capitalurile investite. Asemenea proiecte au, de obicei, și efecte favorabile pe termen scurt asupra profitului (câștigului) pe
acțiune.
Metoda are inconvenientul ca nu ia în considerare cash-flow-urile ulterioare termenului de recuperare a capitalului investit. În acest sens, dacă între proiectele evaluate se află și unele a căror maturizare în timp se realizează mai târziu, atunci prin folosirea metodei termenului de recuperarea a investiției se pot selecționa unele proiecte mai puțin profitabile. Ori, este posibil ca tocmai aceste proiecte, care nu ajung la caștigurile maxime în primii ani de la implementare, să aibă o importanță strategică pentru succesul pe termen lung al întreprinderii.
Metoda valorii actualizate nete (VAN) a fost concepută pe fondul recunoașterii faptului că banii primiți (incasați) imediat sunt preferabili față de cei ce urmează a fi încasați (primiți) în viitor. În acest contex, s-au dezvoltat tehnicile de actualizare a cash-flow-urilor – care încorporeaza valoarea în timp a banilor.
Valoarea actualizatî a fiecărui cash-flow se obține prin luarea în considerare a ratei de actualizare egală cu costul capitalului pentru proiectul de investiții analizat (evaluat). Dacă VAN obtinută din calcule este pozitivă, atunci proiectul este acceptat, iar dacă VAN este negativ, proiectul trebuie respins. În cazul proiectelor de investiții care se exclud reciproc, trebuie reținut acela care are o VAN mai mare. Actualizarea cash-flow-urilor scoate în evidența avantajul amortizării regresive a capitalului imobilizat în procesul de investire.
Daca proiectul de investiții se finanțează din surse externe, valoarea întreprinderii crește cu suma care reprezintă VAN a cash-flow-urilor estimate. VAN reprezintă, în acest caz, câștigul de valoare care revine acționarilor existenți înainte de a se lua decizia de investire a capitalului.
Daca proiectul de investiții este finanțat din profitul acumulat, valoarea societății va crește cu VAN a cash-flow-urilor pozitive generate de funcționarea obiectivului de investiții inițial, din care se scade doar costul inițial al capitalului de proveniență internă.
În legatură cu “reacția” prețurilor pe piață ale acțiunilor societății, la anunțurile de implicare a acesteia în anumite proiecte de investiții, se poate considera că valoarea unei înteprinderi este formată din două părți:
valoarea activelor deținute de întreprindere,
valorea “oportunităților de creștere” ale îtreprinderii sau a proiectelor sale de investiții cu VAN pozitivă.
În acest context, analiștii de titluri financiare și investitorii analizează întreprinderile pe baza unor serii de active aducăoare de caștig, la care se adaugă o serie de “oportunități de creștere” – care se vor materializa daca și numai dacă întreprinderea poate genera proiecte de investiții cu o valoare actualizată netă pozitivă în cadrul proceselor de fundamentare și de stabilire a bugetelor de capital.
VAN nu ofera decidenților nici o informație în legatură cu ordinea acceptării pentru finanțare a diverselor proiecte de investiții analizate , ci răspunde la întrebarea daca proiectele sunt admisibile sau nu, adică dacă rentabilitatea acestora este mai mare, sau mai mică, sau egală cu costul finanțării.
Metoda ratei interne de rentabilitate reprezintă o transpunere a metodei VAN în termeni de rate ale rentabilităților specifice fiecăruia dintre proiectele de investiții evaluate.
Pentru dimensionarea ratei interne de rentabilitate a fiecărui proiect de investiții, se pornește de la ipoteza că cash-flow-urile viitoare generate de valorificarea investiției pot fi reinvestite în condițiile menținerii constante a acestei rate de rentabilitate. În acest sens, suma tuturor cash-flow-urilor este egală cu zero, sau ceea ce este același lucru, suma cash-flow-urilor de intrare (pozitive) este egală cu mărimea cash-flow urilor de ieșire (negative), aferente cheltuielilor de investiții.
În cazul folosirii metodei RIR, regula adoptării deciziei de investire este cea a acceptării tuturor proiectelor pentru care RIR depașește costul capitalului și a respingerii tutror proiectelor pentru care RIR se află sub costul capitalului. În acest contex, costul capitalului poartă denumirea de rată prag și , potrivit, metodei prezentate, proiecele independente de investiții evaluate vor fi acceptate doar pentru rate interne de rentabilitate care trec de acest prag, iar în cazul proiectelor ce se exclud reciproc, se va accepta cu RIR cea mai mare.
Criteriile celor doua metode analizate oferă și unele puncte de vedere diferite asupra proiectelor evaluate, iar acestea pot să conducă la rezultate contradictorii. Metoda VAN se concentrează asupra valorii pe care o va adauga proiectul de investitii selectat capitalului propriu al întreprinderii, în condițiile înregistrării efective a cash-flow-urilor estimate, iar metoda RIR determina marirea ratei de rentabilitate a investiției obținute prin materializarea proiectului selectat, daca tot ce s-a estimat în legatură cu acesta se produce în viitorul considerat.
În cazul analizei comparative a proiectelor independente de investiții, cele două metode conduc întotdeauna la aceeași concluzie în ce privește acceptarea sau respingerea acestora. Dacă decidenții trebuie insă să aleagă între douaă proiecte care se exclud reciproc, cele două metode pot da rezultate contradictorii. Rezultatele contradictorii ale celor două metode apar ori de cate ori profiturile VAN ale proiectelor analizate se intersectează, iar rata costului capitalului depașește rata punctului de intersecție al acestor profituri. Într-o astfel de situație contradictorie, rezultatul aflat prin aplicarea metodei VAN este cel bun, deoarece în acest fel se alege proiectul care adaugă valoarea cea mai mare la capitalul propriu al întreprinderii.
Rezultatele contradictorii, indicate de cele doua metode, în cazul unor proiecte ce se exclud reciproc apar datorită diferențelor ce se manifesăa în ceea ce privește cash-flow-urile, fie ca marime, fie ca perioadă în care acestea sunt generate. În acest contex, problema critică este de a știi âat de profitabil este ca întreprinderea să dispună de fondurile aferente cash-flow-urilor pozitive mai devreme și nu mai târziu.
Răspunsul este dependent atât de ceea ce poate face întreprinderea cu acest fonduri suplimentare, cât și de rata costului de oportunitate la care întreprinderea poate să investească diferența de fonduri provenită din cash-flow-urile pozitive (influxurile de trezorerie mai mari, din prima parte a exploatarii investiției.
În legatură cu rata de reinvestire, regulile de decizie ale celor două metode sunt diferite. Astfel, metoda VAN presupune ca influxurile de trezorerie, generate de proiectul de investiții puse în aplicare pot fi reinvestite la rata costului capitalului, iar metoda RIR are la bazî supozitia că aceste fonduri pot fi reinvestite la o rată egală cu RIR. In acest caz, se naște întrebarea: Care dintre ipoteze este mai bună?
Demonstrașiile teoretice și practice auîinvederat că ipoteza cea mai bună este cea vizând reinvestirea cash-flow-urilor pozitive (influxurilor de trezorerie – CIF – “cash-inflows”) la rata costului capitalului, pe care se bazează metodaVAN. Ca urmare, această metodă va fi cea preferată de întreprinderile care sunt dornice și capabile să obțină capitaluri din diferite surse la un cost cât mai apropiat de rata actuală a costului capitalului.
Pe baza sondajelor realizate în legatură cu utilizarea efectivă a celor doua metode, a rezultat că, atunci cănd se evaluează proiecte majore, se utilizează fie metoda VAN, fie metoda RIR, fie amandouă. În cazurile obișnuite, în ciuda superiorității teroretice a metodei VAN, metoda RIR este mai frecvent folosită (probabil ca urmare a obișnuinței dată de faptul că această metodă a apărut și s-a utilizat mai înainte ca metoda VAN să fie concepută.
În acest caz, are câștig de cauza preferința practicienilor, față de cea a teoreticienilor domeniului. Astfel, managerii decidenți considerî mai “naturalî” analizarea investițiilor pe baza ratelor separate de rentabilitate. Pornind de la această realitate, teoria financiară a ajuns la modificarea metodei , pentru a oferi un indicator mai adecvat de măsurare a profitabilității relative a investițiilor și a pune la dispoziția practicienilor un procedeu mai adecvat pentru stabilirea bugetelor de investiții. Așa s-a ajuns la metoda ratei interne de rentabilitate modificate a investiției (RIRM sau MIRR – “modified internal rate of return”), definită prin egalitatea dintre valoarea prezentă a cheltuielilor cu investiția (VPI) și valoarea prezentă a fluxurilor de trezorerie de intrare (VPT) – ca valoare terminală (VT sau TV – “terminal value”).
Cash-flow-urile aferente ieșirilor de trezorerie (COF- “cash-outflows”) sunt actualizate cu rata costului capitalului (k), iar cash-flow-urile de intrare viitoare (CIF – “cash-inflows”) se actualizeaza cu RIRM. În acest contex, sunt utilizabile relațiile echivalente:
VPI=VPT
VPI= VT/ (1+RIRM)n
Pentru managerii întreprinderilor mici, metodele VAN, RIR și RIRM sunt mult prea sofisticate, iar costul aplicării lor , în cazul unor proiecte de investiții de valori scăzute, este prea ridicat. Ca urmare, în cazul întreprinderilor de acest gen, decizia finală într-o eventuală selecție a proiectelor de investiții, se bazează deseori pe discernământul managerului (“gust feeling”) – care de multe ori este chiar proprietarul afacerii respective. Avand ca principal obiectiv supraviețuirea a proiectelor de investiții termenul (perioada) de recuperare a investiției, care se aplică mult mai ușor decât celelalte criterii.
CAPITOLUL 2 : TIPOLOGIA CAPITALULUI ÎNTREPRINDERII
Tipurile de finanțare pe termen lung utilizate de către o companie: acțiuni comune, acțiuni preferențiale, profitul reinvestit și datoriile pe termen lung. Structura capitalului nu este același lucru cu structura financiară a unei companii care mai include și alte surse de capital cum ar fi datoriile pe termen scurt, datoriile curente (accounts payable) și alte tipuri de datorii (datorii catre salariați, dividende neplătite etc.).
Capitalurile unei întreprinderi pot fi capitaluri proprii și împrumutate. Prin însumarea capitalurilor proprii cu datoriile pe termen mediu și lung se obține capitalul permanent.
2.1. CAPITALURILE PROPRII – COMPONENTE
1.Capitalurile proprii – se formeaăa din surse sau contribuții interne, dar și externe.
Contribuțiile externe includ aprtul proprietarilor și eventual unele aporturi ale statului,cele ale unor organizatii specializate, iar sursele interne provin în special din capitalul de autofinanțare al firmei.
1.1.Contribțtii externe.
a)Contribuția proprietarilor
Orice întreprindere individuală sau sub formă de societate nu poate fi înființata daca nu dispune de un nivel minim de capital propriu. Proprietarii trebuie să angajeze un minim de aport care să constituie capitalul social al firmei.
Fiecare asociat în schimbul aportului sau va primi un număr de parți sociale/acțiuni care reprezintă dreptul lor asupra capitalului.
Actiunea – titlu de participare care conferă posesorului calitatea de asociat/actionar dându-i dreptul la o parte proporțională din beneficiile nete distribuite. Acționarul primește un dividend, dupa ce din beneficiile brute s-au efectuat scăzăminte pentru plata impozitelor și constituirea rezervelor legale. În caz de lichidare a societății, acționarul va primi sumele cu care a contribuit la crearea capitalului, însă numai după ce au fost achitate datoriile către ceilațti creditori. Deținătorul unei acțiuni care dorește să-și recapete fondurile imobilizate nu poate să ceară întreprinderii contravaloarea lor, dar le poate negocia pe piețele de acțiuni.
Schimburile care au loc pe piață se fac în funcție de cererea și oferta de acțiuni potrivit unor estimări subiective ale pieței asupra valorii întreprinderii.Cursul acțiunilor poate fluctua peste sau sub valoarea nominală, în funcție de rezultatul economico-financiar al firmei,rezultatele care sunt obținute din bilanțurile și conturile de profit și pierdere care trebuie să fie publicate.
Acțiunile nu aduc în principiu venituri certe. În unele tări occidentale acțiunile pot fi de doua feluri : comune și preferențiale.
Acțiunile comune reprezintă o asociere deplină și fără nici o rezervă la caștigurile sau pierderile societății. Dividendele se dimensionează corespunzator rezultatului financiar din fiecare an fiscal. Cei care au actiuni comune sunt proprietarii reali ai societății care controlează conducerea acesteia, au drept de vot și iși asuma riscul în caz de pierderi sau lichidare. Ei vor beneficia cel mai mult de rezultatele pozitive obținute.
Deținătorilor de acțiuni comune nu li se vor garanta dividendele care sunt condiționate de obținerea de profit.
Acțiunile preferențiale conferă o serie de privilegii, cum sunt stabilirea nivelului dividendelor în momentul emiterii acțiunilor, posibilitatea ulterioară de convertire a acestora în acțiuni comune, răcumpărarea prioritară de către societate a acestor acțiuni, dreptul prioritar la răscumpararea capitalului în caz de lichidare a societății.
Pe parcursul activității societății se pot emite acțiuni noi, în vederea sporirii capitalului social, cu mențiunea că aceste acțiuni le conferă posesorilor aceleași drepturi ca în cazul acțiunilor vechi.
Vechii acționari au un drept preferențial la subscriere, atunci cînd se procedează la creșterea capitalului social.Capitalul suplimentar va fi egal cu numărul acțiunilor deînmultit cu prețul (valoarea) de emisiune. Prețul emisiunii este de obicei inferior acțiunilor la bursă pentru a se asigura că vor exista suficienți subscriitori pentru emisiunea respectivă. Daca prețul emisiunii este mai mare decat prețul acțiunilor la bursă, acestea ar fi neatragatoare pentru posibilii cumpărători.
b)Contributia statului, a colectivitatii locale sau ale unor organe specializate.
Statul și unele colectivități publice pot acorda societății în anumite situații subvenții sau prime nerambursabile. Subvențiile pot fi : de echipament și de exploatare, cu precizarea ca cele de echipament se înscriu în bilanț constituind fonduri proprii, iar cele de exploatare se înscriu în contul 121, reprezentând încasări. Unele instituții sau organizații specializate pot furniza fonduri proprii cu titlu temporar sau permanent. Poate fi vorba de o participație de capital care urmărește o rentabilitate ridicată sau poate fi o operațiune care iși propune sprijinirea unor întreprinderi aflate în dificultate.
Băncile de afaceri sau de investiții pot aduce fonduri proprii pentru dezvoltarea întreprinderii. Obiectivul lor este ca întreprinderea să cunoască o dezvoltare și o rentabilitate care să-i permită să tranzacționeze acțiuni la bursă, dupa un anumit interval. Astfel banca poate să-și retragă fondurile imobilizate.
1.2.Contribțtii sau surse interne
Contribuțiile interne se formează din resursele care se degajă din propria activitate pe care o desfasoară firma. Astfel, se înregistrează un proces de autofinanțare cu importanță deosebită asupra structurii financiare și a capitalului de a atrage fonduri pentru firma respectivă.
Pentru desfășurarea activității firma face o serie de cheltuieli, obținînd concomitent niște încasări din vanzarea produselor executate, precum și din venituri financiare (dobănzi, titluri de participare, venituri din lichidarea unor active, etc.). Cheltuielile se refera la sarcinile curente ale exploatarii (materii prime, salarii, impozite, etc.) precum și cheltuieli financiare și cheltuieli excepționale.
Diferența dintre încasări și cheltuieli (fără amortizare) va căpăta destinații diferite (impozitul pe profit, dividende, participarea salariaților la profit). Partea rămasă se va aloca societății, mai exact se formează fondul de amortizare a provizioanelor și rezervele. Sursele cuvenite întreprinderii și păstrate de către aceasta, formează autofinanțarea totală (globală sau bruă) care e alcatuită din autofinanțarea de menținere și netă.
a)Autofinațtarea de meținere se referă la acele sume puse în așteptare urmând ca din ele sa fie efectuate în viitor cheltuieli prin care se va pastra nivelul atins al patrimoniului net. Între sursele de constituire a autofinanțării de menținere, ponderea principală o dețin amortizările normale care corespund pierderii reale de evaluare a imobilizărilor, alături de amortizările cu caracter special si de provizioane, în special cele constituite pentru acoperirea creșterilor de prețuri.
b)Autofinantarea netă este constituită ca parte a autofinanțării brute care depașește necesarul cerut de refacere a capitalurilor imobilizate și uzate integral și care au ca efect o creștere a patrimoniului și o creștere a avuției acționarilor. Autofinanțarea netă se constituie în principal din profitul constituit pentru rezerve, adică din acele beneficii care rămân dupa deducerea impozitului, a dividendelor, a stimulentelor salariale.
O altă sursă a acestei autofinanțări este și partea din fondul de amortizare care depășește deprecierea reală a capitalurilor imobilizate.
Alături de noțiunea de autofinanțare se mai utilizează și noțiunea de CASH–FLOW care este foarte apropiată de prima,cu diferența că autofinanțarea brută nu cuprinde profitul distribuit acționarilor si eventual salariatilor sub forma de participare la profit.
Astfel CASH-FLOW-ul reprezintă o autofinanțare brută înainte de repartizarea profitului pe destinațiile menționate.
Autofinanțarea prezintă pentru firma aflată într-o economie de piață o serie de avantaje : mijloc sigur de finantțare, liberă acțiune a firmei (independența acesteia).
2.2 COSTUL CAPITALULUI PROPRIU
Costul capitalurilor provenite de la acționari este egal cu rata de randament a capitalurilor lor, dorită de aceștia, în contextul unui anume nivel de risc. El este un cost de oportunitate, reprezentând profiturile pe care acționarii le vor obține prin subscrierea și păstrarea acțiunilor societății comerciale, în comparatie cu alte alternative de investire.
Exprimarea acestei rate de randament poate fi realizată prin prisma a mai multe abordări. Astfel, cea mai simplă abordare, este cea de definire a ratei de randament în funcție de cele două componente ale sale: valoarea dividendelor obținute și creșterea de capital reprezentată de diferența dintre prețul acțiunii din momentul subscrierii sale și prețul sau în mometul vânzării.
Asfel, putem scrie urmatoarea ecuație:
µ= D0 (1+g)/P+g
µ= rata de randament asteptată;
D0= dividentul plătit uzual pe o acțiune
g = rata de creștere
P = prețul curent al unei acțiuni.
O alta modalitate de exprimare a randamentului este cea care ține cont de riscul pe care-l implică deținerea acțiunilor întreprinderii.
Investitorii trebuie să aleagă între variantele de risc pe care sunt dispusi să îl accepte. Pentru a-și asuma un risc mai înalt, investițiile trebuie să adică un randament mult mai înalt. Investitorii în acțiuni așteaptă un randament care să îndeplineasca două condiții. În primul rând, ei așteaptă un randament egal cu cel oferit de investițiile cu risc zero (considerate a fi, în mod uzual, obligațiunile emise de catre stat). La aceasta se adaugă o prima de risc, care crește odată cu majorarea riscului sistemic:
µ=r µ+PR
unde: µ = rata de randament a actiunilor;
rf = rata de randament fara risc ( a titlurilor cu risc zero);
PR = prima de risc
Rata fără risc oferă un randament suficient pentru a satisface nevoile de consum și pentru a acoperi deprecierea cauzată de inflație. Pentru a estima prima de risc, pe care trebuie să o ofere acțiunile întreprinderii, trebuie parcurși în doi pași. Primul pas este determinarea diferenței de randament solicitate de investitori, peste rata de randament fara risc, pentru a achizitiona actiuni cu risc mediu. Aceasta poate fi calculată doar pe termen lung, deoarece randamentul pe termen scurt este supus la numeroase distorsiuni. Această diferență de randament este, de fapt, diferența dintre randamentul pieței și rata de randamnet fără risc (rp – rf)
Cel de-al doilea pas este adaptarea primei de risc pentru cazul particular al nivelului de risc sistematic al acțiunilor intreprinderii. Daca acțiunile implică un risc mai mare decat cel mediu, atunci (rp – rf) este multiplicat cu un beta mai mare decat 1. dacă riscul este mai mic decat cel mediu, multiplicarea se va realiza cu un beta mai mic de 1.
Odată cu dezvoltarea CAPM(Capital Asset Pricing Model), în determinarea practică a costului capitalului, prima de risc va fi ajustată cu un beta bazat pe proporția în care valoarea acțiunii se modifică la o abatere cu o unitate a indicelui pieței bursiere, de-a lungul unei perioade de timp.
Una din alternativele folosite pentru corectarea ratei medii de randament este folosirea mai multor coeficienți beta în cadrul aplicării APT (Arbitrage Pricing Theory). Aceasta are la bază luarea în considerare a mai multor factori economici, deoarece așa cum afirmau promotorii acesteia, unele întreprinderi sunt mai sensibile la profitabilitatea generală a economiei, iar altele la modificarile ratei dobânzii. Nivelul de sensibilitatea și în concluzie gradele de risc al diferitelor actiuni este măsurat prin intermediul unei serii de coeficienți beta. Din păcate, aplicarea acestei metode implică un volum mare de timp și calcule extrem de laborioase, fapt pentru care ea este mai greu de utilizat.
Fama și French afirmau că randamentul (și deci, prima de risc) sunt dependente de dimensiunea firmei și de proporția pe care o are valoarea nominală a acțiunilor în valoarea de piața a acestora. Acționarii unei firme mici vor obține un randament mai mare la acțiunile lor față de acționarii unei companii mai mari. De asemenea cu cât proporția valorii nominale în valoarea de piață a acțiunii este mai mare cu atât randamentul este mai mare.
Barr Rosenberg și alți cercetători au dezvoltat ideea “coeficientului beta fundamental”, conform căreia caracteristicile operaționale și financiare ale firmei sunt utilizate pentru a ajusta riscul sistematic. Cele mai frecvente caracteristici luate în considerare sunt:
domeniul în care își desfășoară activitatea firma, unele industrii sunt mai mult sau mai puțin expuse la anumite evenimente care perturbă funcționarea economiei ca intreg;
particularitățile bilanțului și a contului de profit si pierdere;
ritmul de creștere al firmei: cele cu ritm înalt sunt mai riscante decât celelalte
voatilitatea profitului’
gradul de îndatorarea: cu cât ponderea datoriilor în totalul activelor este mai mare cu atât riscul crește;
dimensiunea companiei: acțiunile unor firme mici sunt în general considerate mai riscante.
În cazul utilizării ca sursă de finanțare a profiturilor nedistribuite, costul acestora poate fi privit nu numai ca un cost de oportunitate (egal cu rata de randament pe care a obține-o acționarul repectiv daca și-ar investi banii în afara firmei), ci și prin prisma drepturilor preferențiale de subscriere. În cazul în care întregul profit ar fi distribuit sub formă de dividende și ar fi propusă în mod simultan o emisiune de acest tip, acționarii ar trebui să plătească impozitul aferent veniturilor din dividende pe care le obțin, și deci ar putea să investească doar în dividendele nete pe care le obțin. Pentru ca acționarii să fie într-o poziție similaăa în cazul în care le sunt distribuite dividende și în cazul opus (în care caștigul acționarului este concretizat în creșterea cursului acțiunii), trebuie ca prețul acțiunilor să crească cu o valoare egală cu dividendul net obținut după impozit. Această creștere a cursului acțiunii reprezintă costul profiturilor nerepartizate.
Unul dintre elementele care trebuiesc luate în considerare la dimensionarea costului capitalului este efectul de clientelă. Acționarii companiei se găsesc într-o varietate de poziții din punct de vedere al presiunii fiscale la care sunt supuși, al dorințelor și preferințelor. De aceea o întreprindere nu poate să-și mulțumeasca toți actționarii, prin deciziile financiare pe care le ia. Impactul efectului de clientelă, aupra măsurării costului profiturilor nerepartizate, este materializat în faptul ca întreprinderea trebuie sa ia în considerare presiunea fiscală la care sunt supuși “clienții”săi și oportunitățile care le sunt disponibile acestora. Acționarii pot fi împărțiți pe grupuri și subgrupuri care au comportamente diferite și care determină costuri diferite ale profiturilor nerepartizate.
2.3. CAPITALUL ÎMPRUMUTAT: TIPURI
.Capitaluri împrumutate
Capitalurile împrumutate pot fi grupate în 3 mari categorii, în funcție de termenul de acordare sau de utilizare:
a)împrumuturi pe termen lung;
b)împrumuturi pe termen mediu;
c)împrumuturi pe termen scurt.
D.p.d.v. al gestiunii financiare, aceast clasificare nu poate fi satisfătătoare, impunându-se gruparea capitalurilor împrumutate, după destinație în :
a)capitaluri de împrumut destinate finanțării activelor fixe.
b)capitaluri împrumutate cu scopul finanțării parții din activele circulante care nu
poate fi acoperită de către datoriile de exploatare curentă .
Împrumuturile pe termen lung au de obicei o scadență mai mare de 5 ani, cele pe termen mediu între 1-5 ani, iar împrumuturile pe termen scurt nu depășesc 1 an. Primele 2 categorii sunt finanțate în special activele imobilizate în timp ce activele circulante sunt finanțate îndeosebi din credite pe termen scurt. Creditele pe termen lung sunt foarte variate prin natura și obiectul lor. Unele întreprinderi pot face apel la economiile publice prin diverse tipuri de împrumuturi pe termen lung pe baza de titluri.
Finanțarea pe termen lung mai poate fi asigurată și de organisme publice specializate precum și de bănci și de alte instituțții financiare.
Capitalurile împrumutate peste 5 ani sunt menite sa finanțeze elemente cu caracter stabil al patrimoniului. În funcție de originea/proveniența sumelor împrumutate, împrumuturile pe termen lung se pot clasifica în :
împrumuturi obligatorii
împrumuturi de la organisme publice specializate
împrumuturi de la stat
împrumuturi de la bănci
Împrumuturile obligatorii – nevoile de capital pe termen lung ale unei societăți pot fi acoperite atât prin emisiuni de acțiuni,cât și prin emiterea de obligațiuni care asigură fonduri împrumutate generând și cheltuieli pentru plata dobânzilor aferente și pentru rambursarea ratelor scadente. Împrumuturile pe bază de obligațiuni sunt o formă specială a creditului pe termen lung fiind caracterizate de lansarea publică a unor titluri negociabile.Fiecare obligațiune reprezintă o fracțiune a datoriilor pe termen mediu și lung ale unei întreprinderi. Obligațiunile sunt caracterizate de următoarele elemente :
valoarea nominală în funcție de care se stabilește dobânda
o rată a dobânzii nominală care este aplicată la valoarea nominală a obligațiunii pentru a determina suma cuponului ce trebuie platită
prețul de emisiune este de obicei mai mic decât valoarea nominală, diferența constituind o primă de emisiune
prețul de rambursare poate fi mai mare ca valoarea nominală,diferența reprezentând o „primă de rambursare”
întreprinderea poate ajunge de a primi o sumă mai mică decat cea pentru care își angajează raspunderea și la care calculează dobânda și rambursează o suma mai mare decât valoarea nominală
durata împrumutului se stabilește prin contract însă durata de viață economică a fiecarei obligțiuni nu este precizată în principal datorita faptului că de cele mai multe ori rambursarea are loc prin tragere la sorți
obligațiunile sunt titluri care pot fi cotate la bursă,societatea emitentă poate să-și reduca datoria prin rascumpărarea la bursă a obligațiunilor la un preț ce poate fi inferior valorii de rambursare
spre deosebire de acționari care sunt coproprietari ai firmei, posesorii obligațiunilor posedă numai drept de creanță asupra societății
succesul unui împrumut pe bază de obligațiuni depinde de factori cum sunt cei referitori la conjuctura economică, randamentul și durata împrumutului precum și notorietatea firmei
posesorul de economii care-și plasează banii în titluri ale unor întreprinderi mari întâmpina riscuri relativ reduse la care se adaugă și avantajul lichidității sporite, în comparație cu investitorii în capitalul unor întreprinderi mici și mijlocii
I.M.M.-urile care doresc sa contracteze un împrumut pe termen lung se pot adresa
numai băncilor sau institutiilor financiare specializate spre deosebire de întreprinderile mari care pot ocoli circuitul bancar prin acordarea unor împrumuturi reciproce sau prin apelarea la economiile publice pe bază de instrumente de credit titularizate
dacă persoanele care au acordat împrumuturi pe bază de obligațiuni vor să-și răscumpere banii înainte de scadență se poate face apel la pița bursieră primind un preț care diferă atât față de valoarea nominală cât și față de valoarea de rambursare
obligațiunile nu conferă posesorilor nici o putere decizională
o obligațiune este mai este definită prin valoarea de emisiune,plata dobânzilor, calendarul de amortizare sau de rambursare și prețul de rambursare
Împrumuturile se adresează populației, societăților și instituțiilor financiare și de credit,astfel că marile unități economice au avantajul de a avea o bază foarte largă de creditare putând negocia condiții mult mai favorabile de împrumut.Dobânda în procente se poate calcula prin raportarea cuponului venitului anual la valoarea nominală și deînmultit cu 100.
obligațiuni indexate
Sunt denumite astfel pentru că prețul de rambursare și/sau dobânda variază în conformitate cu un indice stabilit apriori. Astfel obligațiunile pot fi indexate cu un indice special care are legatura directă cu activitatea societății (cifra de afaceri, prețul produselor, valoarea adaugată și uneori profitul).
Aceste obligațiuni sunt avantajoase pentru creditori deoarece societatea în cazul unei activiățti economice favorabile, întâmpină și un serviciu crescut al datoriei.
obligațiuni participante
Aceste obligașiuni sunt o variantă a obligațiunilor indexate caracterizate prin aceea că dau dreptul la o dobândă fixă plus o dobândă suplimentară indexată în funcție de evoluția profiturilor societății.
obligațiuni convertibile în acțiuni
Se caracterizează prin dreptul pe care-l oferă deținătorilor de a-și transforma creanțele după un termen în acțiuni la libera opțiune a creditorilor. Decizia se manifestă într-o anumită perioada, după care convertibilitatea nu mai e posibilă.
Deținătorii acestui tip de obligațiuni sunt avantajați prin aceea că au garanția rambursării minimale (la valoarea nominală) însoțită și de posibilitatea de a obține un câștig suplimentar important pentru ca valoarea reală a acestor obligațiuni urmărește îndeaproape valoarea acțiunilor și poate atinge niveluri mult mai mari.
Obligațiunea convertibilă este preferabilă celei clasice, în special datoriăa posibilității de a se beneficia de creșterea reala a volumului și a eficienței activității.
Ea este preferabilă chiar și acțiunilor deoarece oferă siguranța fața de o eventuală scadere a cursului acțiunilor, iar dacă nu se procedează la convertirea ei în acțiuni rămâne un instrument generator de venituri anuale constante.
Emitentul obligțtiunilor convertibile poate oferi o dobândă mai mică față de obligațiunile clasice.
Pentru societăți emiterea de obligațiuni convertibile constituie de fapt o amânare a majorării de capital și o ocolire a apelării la majorarea clasică prin noi emisiuni de acțiuni.
împrumuturi obligatorii grupate/colective
Asemenea împrumuturi pot fi acordate de către unele instituții financiare create special în folosul unui anumit grup de întreprinderi.
Institutiile financiare le permit în special I.M.M.-urilor să intre pe piața financiară și să obțină condiții favorabile de împrumut.
euro-obligațiunile
Împrumuturile internaționale iau în mare măsură forma euro-obligațiunilor, adică a titlurilor plasate în afara granițelor tării și în valutele altor țări. Asemenea împrumuturi sunt accesibile numai marilor corporații și firmelor multinaționale și nu difera de obligațiunile simple/clasice sau uneori de obligațiunile indexate.
Plasarea euro-obligațiunilor se face prin intermediul unor uniuni sau grupuri bancare internaționale,obligațiile putând fi cumpărate de către diverși investitori care nu domiciliază neaparat în statul pe piețele căruia sunt lansate titlurile.
Din considerente de echilibrare a balanțelor de plăți externe, marile întreprinderi sunt încurajate să se imprumute de pe piețele europene.
Împrumuturi de la organisme publice specializate
Recursul la aceste instituții financiare se face ca urmare a dificultăților pe care le întampină unele societăți în apelarea la piețele financiare tradiționale și prin modalitățile menționate anterior.
Instituțiile financiare respective intervin direct pe piețele financiare, permițând obținerea indirectă a socieățtii a capitalurilor de împrumut pe termen lung.
Împrumuturi de la stat
Reprezintă intervenții financiare ale statului menite să acopere diferența cu care se confruntă întreprinderile de interes național în procurarea capitalurilor de pe piața financiară și au rolul de a favoriza dezvoltarea anumitor ramuri și sectoare ale economiei.
Împrumuturile de la bănci
Băncile intervin la rândul lor sub diferite forme în asigurarea necesarului de capitaluri pe termen lung dispensabile activității societății.
Împrumuturi pe termen mediu
Pentru asigurarea echilibrului financiar al activității, întreprinderile trebuie să coreleze termenele de exigibilitate a datoriilor cu termenele la care își recuperează creanțele față de clienți, precum și în funcție de alte elemente ca durata de amortizare a imobilizărilor (ne)corporale.
Sub influența progresului tehnic unele elemente de active fixe (utilajele) își pierd valoarea mai repede decat era prevazut la momentul achiziționării, trebuie sa fie inlocuite pentru a nu prejudicia societatea în raporturile concurențiale. În acest scop este necesar sa se accelereze cadența amortizării cu acordul organelor fiscale.
Înlocuirea acestor elemente de activ necesiăa adesea contractarea de împrumuturi pe durate mai reduse decat cele pe termen lung.
Prin urmare creditul pe termen mediu are rolul de a acoperi nevoile financiare determinate de procurarea unor elemente de imobilizări, fiind acordate în principiu pe o durata de 5 ani și cu excepție până la 7 ani.
În acordarea creditelor pe termen lung și mediu în economia de piața s-au impus anumite reguli financiare care au în vedere următoarele :
fondurile împrumutate nu pot depăși fondurile proprii
durata minimă a împrumuturilor nu trebuie să fie mai mică decât durata de folosință a investițiilor
se impune și precizarea că rambursarea acestor credite este garantată în special pe seama rentabilității viitoare a firmelor
Creditului pe termen mediu și lung îi poate fi asimilat și creditul prelungit pe termen scurt,acordat pe baze periodice precum și creditele de leasing (credit de închiriere sau credit „bail”).
Creditul pe termen mediu propriu-zis se acordă de regulă de bănci sau instituții financiare.Creditul pe termen scurt prelungit se acordă pentru diferite necesități de exploatare,respectiv vânzări la export,achiziții de materii prime precum și pentru finanțarea vânzărilor cu plata în rate.Dacă împrumuturile pe termen scurt au o durată de până la 1 an, împrumuturile prelungite pot fi acordate până la 2-3 ani. Aceste credite se datorează practic duratelor mai mari ale ciclurilor de fabricație și de comercializării sunt destinate finanțării capitalurilor circulante.
Creditul sub forma leasingului este operația prin care o institutie financiară specializată cumpără la cererea unei societăți anumite bunuri care îi sunt acordate în folosință în schimbul plații unei chirii periodice (redevența). Astfel, societatea nu este proprietarul bunurilor si nu le înregistrează în contabilitate decât la conturile din afara bilanțului. În contractul ce se încheie între instituție și societate se prevede adesea posibilitatea pentru societate de a cumpăra bunul la sfârșitul închirierii la un preț avantajos care ține seama de ratele plătite anterior.
Întreprinderile de dimensiuni reduse dar care au o activitate profitabilă nu pot recurge la modalități cum ar fi emisiunea de obligațiuni sau împrumuturi bancare pe termen lung, astfel că gasesc în leasing un mijloc modern de finanțare și dezvoltare, beneficiind și de o durată avantajoasă de creditare. Acest tip de credit poate fi considerat și ca un mijloc suplimentar de finanțare în vederea realizării programului de investiții, în cazul în care toate mijloacele clasice de finanțare au fost epuizate.
.Capitaluri împrumutate pe termen scurt
Aceste credite sunt acordate de obicei pe perioade de maxim 1 an și sunt destinate finanțării operațiilor curente de exploatare, facilitând aprovizionarea cu capital circulant și reprezentând componente pe termen scurt a asigurării echilibrului financiar global al firmei.
În structura acestor credite se regăsesc : creditele furnizor și diferite creanșe și credite bancare.
2.4. COSTUL CAPITALULUI ÎMPRUMUTAT
În principiu, capitalurile împrumutate au un cost mai mic decât capitalurile proprii, din următoarele motive:
rata dobânzii (ținând cont de faptul că dobânda este o cheltuială deductibilă și deci rata dobânzii reală diminuată cu economia de impozit realizată ) este mai mică decât rata de randamnet solicitată de catre acționari, în contul capitalurilor pe care le-au pus la dipoziția societății comerciale. Acesta situație este cauzată în principal de poziția privilegiată în care se situează creditorii întreprinderii în fața acționarilor acesteia. Dobânzile se plătesc înaintea dividendelor (chiar și în situația lipsei profitului) iar, în cazul falimentului întreprinderii, creditorii au întâietate în fața acționarilor ordinari. În plus, în general, datoriile sunt garantate cu active ale întreprinderii care pot fi transformate în lichidități, în cazul în care întreprinderea se confruntî cu dificultăți financiare;
costurile administrative și de emisiune sunt în general mult mai reduse, față de cazul emisiunii de acțiuni.
Se poate spune că valoarea costului capitalurilor împrumutate este strâns legată de patru elemente : rata dobânzii, rata impozitului pe profit, cheltuielile administrative și riscul.
Costul efectiv al capitalurilor împrumutate este întotdeauna costul implicat de procurarea de noi capitaluri în prezent și nu costul la care au fost procurate resursele financiare în trecut. Pentru exprimarea acestui cost curent putem utiliza doua metode:
A. În primul rând, costul curent este reprezentat de rata dobânzii pe care societatea ar trebui să o plătească în prezent, pentru a avea succes la resurse, ajustată cu deducerea fiscală:
ki = d (1 – rp )
ki = costul capitalurilor împrumutate
d = rata dobânzii
rp = rata impozitului pe profit
Un element care influențează costul capitalurilor împrumutate este reprezentat de costurile administrative. Cu cât acestea sunt mai mari, cu atât costul procurării unei unități monetare crește și deci costul efectiv al capitalului global se majorează și el.
Costul capitalurilor împrumutate depinde de asemenea și de riscul asociat înreprinderii . este vorba aici atat de riscul determinat de natura afacerilor derulate de catre aceasta, cat si de riscul generat de utilizare masiva a capitalurilor straine. Cu cât intreprinderea utilizează mai multe capitaluri împrumutate cu atât riscul ca ea sa nu poata face față obligașiilor ce derivă din acestea, este mai mare. Această creștere a riscului se repercutează în costul noilor capitaluri pe care societatea comercială dorește să și le procure, capitaluri care vor avea un cost adptat riscului pe care îl prezintă întrerpinderea .
Se poate observa că, inițial, costul capitalurilor împrumutate este stabil. Din momentul în care ponderea capitalurilor împrumutate în totalul activelor crește peste un anumit nivel, costul capitalurilor împrumutate începe să crească, deoarece creditorii solicită o rată a dobânzii mai înaltă, capabilă se compenseze creșterea riscului de incapacitate de plată.
Cea de-a doua metodă ia în considerare atât dobânzile cât și rambursarea capitalului împrumutat, realizând o actualizare a acestora în funcție de rata dobânzii. În cazul în care o întrepindere își procură fonduri prin intermediul unei emisiuni obligatare, a unui credit bancar sau prin intermediul unui contract de leasing, suma pe care ea va trebui să o platească în contul dreptului de utilizare a acestor resurse, este egală cu :
K = valoarea capitalului imprumutat
At = anuitățile plătite
k = costul capitalului împrumutat
t = numărul de perioade î care are loc restituirea resurselor
În cazul în care rambursarea are loc la finele perioadei și nu se ține cont de incidența impozitului pe profit. Costul capitalului este egal cu rata dobânzii.
Avînd în vedere situația reală în care cheltuielile cu dobânzile sunt deductibile la calculul impozitului pe profit generând economii de impozit, pentru a determina corect costul explicit al capitalului trebuie să influențăm valoarea anuităților plătite cu aceste economii de impozit. Formula devine:
Anuitatea dintr-o perioadă t poate fi descompusă în rambursarea de capital aferentă perioadei (Rt) și dobânda aferentă perioadei (Dt). Având în vedere ca dobânda este deductibilă, se creează o economie de impozit egală cu Dt*ε (unde ε reprezintă cota de impozit pe profit). În concluzie anuitatea influențată de economia de impozit va fi :
Rt + Dt – Dt ε = Rt + Dt (1 – ε).
CAPITOLUL 3. COSTUL MEDIU PONDERAT AL CAPITALULUI
3.1. Modelul de calcul a costului mediu ponerat al capitalului
Costul capitalului societății comerciale este o medie a costurilor capitalurilor proprii și a celor împrumutate, ponderate cu proporția pe care o ocupă fiecare dintre acestea în totalul resurselor financiare ale societății comerciale. Rolulmanagerilor este de a stabili o combinație optimă a resurselor variate de care dispun, astfel incât să-și minimizeze costul mediu ponderat al capitalului și să maximizeze valoarea investițiilor făcute de acționari.
Costul mediu ponderat se determină astfel :
CMP = w1k1 + wpkp
Unde:
wi = ponderea activelor finanțate prin intermediul resurselor împrumutate, din total active;
ki = costul capitalurilor împrumutate;
wp =ponderea activelor finanțate prin intermediul resurselor proprii din total active;
kp = costul capitalurilor proprii.
În cazul în care societatea utilizează mai multe tipuri de resurse împrumutate, cu costuri distincte, formula se poate scrie astfel:
CMP = w0k0 + wckc + w1k1 + waikai + wpkp
Unde :
Wo = ponderea activelor finanțate prin intermediul împrumuturilor obligatare, din total activ;
Ko = costul împrumutului obligatar;
wc = ponderea activelor finanțate prin intermediul creditului bancar, din total active;
kc = costul creditului bancar;
w1 = ponderea activelor finanțate prin intermediul lesingului, din total active
k1 = costul leasingului
wai = ponderea activelor finanțate prin intermediul altor resurse împrumutate, din total active;
kai = costul altor resurse împrumutate
Prezentarea studiului de caz:
Descrierea firmei:
Nume: AAA SRL , asociat Popescu Ion
RC J35/1600/1994, CUI 889889
AAA SRL was established on 1994, but it has no activity until the end of 2004 when they have started the activity with transport of passenger and commodities field. Mr. Ciobanu decides to develop the activity with transport of aggregates (especially sand and gravel).
The main customers for transport are Braun Union, Galaniro and Aniromi Aldi, but will continue to provide services with the Minibuses on Petrosani – Bucharest route.
They have 2 drivers per truck because the trucks are working 24 hours on day. From economical point of view, they have signed 3 main contracts for transport of cereals (deal intermediated by Agrotransport Alba), coals and beer (for Braun Union Romania SA, member of the multinational group BBAG), having a good tarrif per km.
The fleet is composed from 3 trucks with 3 semi trailers:
Ponderea costurilor capitalurilor pe surse de finanțare sunt următoarele:
costul creditului bancar : 15%,
costul leasingului : 12%,
costul capitalurilor proprii : 23%,
iar proporția în care aceste surse finanțează activele este următoarea:
credite bancare :25%,
leasing : 105,
capitaluri proprii: 65%
În urma calculării costului mediu ponderat s-a obținut următoarea valoare:
K= 0,25*155+0,1*12%+0,65%= 3,75+1,2+14,95 = 19,9%
3.2 NIVELUL COSTULUI MEDIU PONDERAT
Rezultă că societatea comercială trebuie să obțină un profit de cel puțin 19, 95 din investițiile pe care le realizează pentru a justifica această utilizare a resurselor. Dacă societatea comercială caștiga 19,9 lei la fiecare 100 lei investiți, atunci ea va trebui să platescă 3, 75 lei dobandă la credit, 1,2 lei dobânzi aferente leasingului și dividende de 14, 95 lei. În acest caz, cei 19, 9 lei acoperă în întregime costul capitalurilor utilizate.
Se poate observa că, pe masură ce ponderea capitalurilor împrumutate crește, costul mediu ponderat al capitalului se reduce, deoarece costul capitalurilor împrumutate este mai redus decat cel al capitalurilor proprii.
CONCLUZII
În urma materialelor analizate, a studiilor efectuate, pot prezenta în încheiere urmatoarele concluzii cu privire la aspectele expuse în lucrare
1. Determinarea corectă a costului finanțării permite o selectare corespunzătoare a proiectelor finanțate, precum și a surselor de finanțare. Costul capitalului este principalul argument în alegerea sursei de finantare. Sursele de finanțare pot fi atât interne, cât și externe. Alegerea sursei se face aproape in exclusivitate pe baza costului capitalului.
2. Decizia de finanțare a investiției reprezintă faza cea mai importantă a costului capitalului. Aceasta datorită faptului că are multiple repercursiuni asupra firmei – conduce la creșterea gradului de îndatorare, presupune redimensionarea bugetului de venituri și cheltuieli, etc.
3. În funcție de gradul de dezvoltare al firmei, resursele interne ale acesteia, rezultatele economice, dar și de politica economică generală promovată de stat,se poate apela la finanțarea internă sau la finanțatea externă a întreprinderii.
4. Ca surse de finanțare a investițiilor, companiile multinaționale folosesc pe lângă finanțarea externă, care în anumite cazuri o depașește pe cea dintâi.
5. Finanțarea în Romania seconfruntă cu numeroase dificultăți legate în special de sursele de finanțare, care au fost puțin numeroasr până acum câțiva ani, dar și de managementul financiar defectuos promovat în aceste întreprinderi.
BIBLIOGRAFIE
1. Alexandrina Duță, I.Băbăiță, Prețuri și tarife, Editura de Vest, Timișoara, 1995
2. A. Buglea, Lorant Eros-stark, Investițiile și finanțarea lor, Editura Universității de Vest, Timișoara, 2002
3. S. Cerna, Economia monetară și financiară internațională, Editura Mirton, Timișoara, 2002
4. Horia Cristea, Costuri și prețuri, Editura Mirton, Timișoara, 1991
5. Horia Cristea, I. Talpoș, M. Pirtea, Carmen Corduneanu, Aurora Labuneț, Gestiunea financiară a societăților comerciale, volumul 1, Editura Mirton, Timișoara, 2001
6. Horia Cristea, I. Talpoș, M. Pirtea, Carmen Corduneanu, Aurora Labuneț, Gestiunea financiară a societăților comerciale, volumul 2, , Editura Mirton, Timișoara, 2001
7. Leonora Caciuc, O. Megan, Bazele contabilității, Editura Mirton,Timișoara, 2003
8. Marilena Ghiță, Sistemulși calculul costurilor, Editura Economică, București, 2000
9. www.tribunaeconomica.ro, consultat în data de 9.06.2008
10. www.contacafe.ro, consultat în data de 12.06.2008
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Finantarea Intreprinderii (ID: 115529)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.