Finantarea Indirecta a Economiei. Intermediari Financiari
CUPRINS
INTRODUCERE
CAP. I FINANȚAREA INDIRECTĂ A ECONOMIEI. INTERMEDIARI FINANCIARI
1.1. Modele ale sistemelor bancare
1.2. Sistemul bancar românesc
1.3. Operațiuni ale instituțiilor de credit
CAP. II MODALITĂȚI ȘI FORME DE CREDITARE
2.1. Istoria împrumuturilor
2.1.1. Istoria împrumuturilor în lume
2.1.2. Evoluția împrumuturilor în țara noastră
2.2. Conceptul de credit și caracteristicile acestuia
2.2.1. Conceptul și necesitatea creditului
2.2.2. Trăsăturile caracteristice ale creditului
CAP. III CREDITUL DE CONSUM. EVOLUȚIA ȘI EFECTELE ECONOMICE ÎN ROMÂNIA
3.1. Creditarea negarantată a populației
3.1. Evoluția creditului de consum
CAP. IV CONCLUZII ȘI PROPUNERI
BIBLIOGRAFIE
INTRODUCERE
Creditul de consum a devenit domeniul în care se dă o luptă tot mai acerbă pentru client. Cu un potențial enorm de creștere, aceste împrumuturi atrag tot mai mult atenția băncilor. Câștigă băncile care se apropie "fizic" de client prin rețeaua de filiale, lansează noi produse, le dezvoltă pe cele existente, oferă proceduri simple ce duc la reducerea până la minimum a timpului necesar pentru obținerea împrumutului. Creditarea retail este un segment interesant pentru bănci atât din punctul de vedere al dezvoltării gamei de produse, cât și a intenției de a răspunde la cerințele clientelei.
Într-un timp relativ scurt, creditele de consum au intrat rapid în viața noastră de toate zilele devenind o parte integrantă a ei. Oamenii au început să învețe și să accepte să trăiască în credit, după câțiva ani în care am început să implementăm și să creăm cultura utilizării acestei forme de creditare. Creditul de consum a devenit soluția financiară pentru tot mai multă populație. Însă, în prezent, datorită contextului economic actual, băncile se confruntă cu cel mai mare risc al creditării, și-anume cel al recuperării în termen al plasamentelor efectuate, ajungându-se la situația ca aproape unul din cinci debitori să înregistreze restanțe ratelor.
Lucrarea de față vine să prezinte modalitățile de finanțare a economiei cu ajutorul intermediarilor financiari, aspecte reflectate în cadrul primului capitol. Cel de-al doilea capitol ne prezintă începuturile formelor de împrumut în lume și în noastră, dar sunt prezentate și aspecte legate de necesitatea și trăsăturile acestor forme de împrumut. Cea de-a treia parte a lucrării ne prezintă evoluția și efectele economice în noastră a creditelor de consum, lucrarea finalizându-se cu anumite concluzii și propuneri privind această formă de finanțare a populației.
CAPITOLUL I
FINANȚAREA INDIRECTĂ A ECONOMIEI.
INSTERMEDIARI FINANCIARI
1.1 MODELE ALE SISTEMELOR BANCARE
Sistemul bancar este format din totalitatea instituțiilor de credit care ființează în aria de referință, precum și din relațiile de conlucrare dintre ele, pe de o parte, și din relațiile acestora cu celelalte elemente ale ansamblului economic care reprezintă clientela bancară, pe de altă parte. Rolul instituțiilor de credit în cadrul unei economii poate fi analizat, în primul rând, prin utilizarea conceptului de intermediere financiară între agenții debitori și creditori din economie și, în al doilea rând, prin funcțiile tradiționale de finanțare, de colectare a depozitelor și de gestionare a mijloacelor de plată. Instituțiile de credit asigură îndeplinirea funcțiilor creditului, adică de atragere a disponibilităților bănești temporar libere degajate din economie, precum și acordarea de credite agenților economici solicitanți. Deci, instituțiile de credit sunt intermediarii financiari care asigură „interfața” între agenții excedentari și cei deficitari. constituire
Agenți economici finanțare Intermediar de depozite Agenți economici
cu nevoie de finanțare financiar cu capacitate de finanțare
Figura 1: Intermedierea financiară
Băncile sunt o componentă a instituțiilor de credit. Criteriul care delimitează băncile în cadrul instituțiilor de credit este cel al supravegherii bancare (realizată de banca centrală sau de o altă instituție care realizează supravegherea bancară). Instituțiile de credit supuse autorității de supraveghere bancară sunt băncile. De asemenea, deși participă la intermedierea financiară, instituțiile de credit non-bancare nu gestionează, de obicei, depozitele la vedere utilizabile prin cec sau virament. Dintre instituțiile de credit non-bancare amintim: cooperativele de credit, băncile de credit ipotecar, bănci de economisire și creditare în domeniu locativ, instituții emitente de monedă electronică.
Apariția instituțiilor de tip bancar a fost precedată de comerțul cu bani, realizat încă din Evul Mediu de zarafi, categorie socială care se ocupă cu păstrarea în siguranță a monedelor de aur și ulterior, acordarea de credite din sumele păstrate. Odată cu evoluția societății, zarafii s-au transformat în bancheri. În Anglia, giuvaergii (goldsmiths) păstrau capitalurile disponibile; chitanțele emise de ei „goldsmiths notes” erau acceptate în circulație și utilizate chiar după apariția băncilor (sec. XIV – XV).
Primele bănci în accepțiune modernă le regăsim în: 1171 la Veneția când Dogele Michele XI înființează Banco de Venezia cu scopul de a face operațiuni de administrare a banului public pentru Cetate; 1341 la Barcelona, 1407 la Genova. Abia în secolul al XVII – lea se formează după acest model bănci și în vestul Europei: 1609 la Amsterdam, 1619 la Hamburg, 1635 la Rotterdam, 1668 Banca Suediei, 1694 Banca Angliei. Rolul băncilor a sporit pe măsura dezvoltării societății, la sfârșitul secolului al XIX – lea, dar mai ales la începutul secolului al XX – lea, când acestea își dezvoltă și celelalte funcții: de efectuare a plăților, de trasferuri valutare externe.
Azi, în principalele țări dezvoltate, sistemele bancare sunt eterogene, adică cuprind o diversă tipologie de bănci, dar manifestă o tendință de uniformizare generată de procesul de globalizare financiară. Astfel, din punct de vedere al organizării activității bancare și al gradului de specializare, distingem două tipuri de sisteme bancare:
Sisteme bancare ale Europei continentale, aceste bănci sunt puțin specializate și funcționează după modelul băncii universale;
Modelul american, care se aplică și în Japonia și care se bazează pe o specializare strictă a instituțiilor bancare.
Modelul băncii universale este întâlnit în special în Europa continentală. O bancă universală este o instituție care oferă o gamă largă și completă de servicii financiare, și-anume: acordă credite, colectează depozite, gestionează mijloacele de plată, realizează plasamente în titluri și participații la capitalul întreprinderilor. Acest model al băncii universale s-a dezvoltat inițial în , contribuind la dezvoltarea economică rapidă a acestei țări in secolul XIX și apoi în alte țări europene. În restul Europei, băncile universale s-au dezvoltat mai târziu decât în Germania, ca de exemplu în Franța, cele mai vechi instituții bancare, precum Credit Lyonnais, Banque Nationale de Paris și Societe Generale au fost înființate și organizate după acest model, Marea Britanie, cu un sistem bancar foarte concentrat dominat de câteva bănci universale, și-anume: Barclays Bank, National Westminster Bank, Midland Bank, Lloyld`s, Royal Bank of Scotland.
În cazul SUA, principiile acestui model, de bancă universală, s-au aplicat până la reformele ce au urmat crizei economice din anii 1928-1930. Astfel, ca în anul 1933, prin cadrul legislativ introdus (Glass-Stegal Act), s-a stabilit separarea funcțională și geografică a activității bancare, iar băncile comerciale (de depozit) și-au separat activitatea față de băncile de afaceri (de investiții). Mai recent, în anul 1993, prin Banking Act, băncilor americane li se interzice implantarea simultană de sucursale în celelalte state federale. Dacă analizăm sistemele bancare pe cele patru tipuri de instituții: bănci comerciale, bănci mutuale, case de economii și instituții specializate, observăm că:
Ponderea băncilor comerciale este importantă într-un număr mare de țări: Marea Britanie (61,4%), Franța (58%), Japonia (47%), SUA (76%), Italia, Grecia;
Rolul caselor de economii este important în Germania (36%) și Japonia (13%), unde și băncile cooperatiste dețin un rol însemnat (15% în Germania, 20% în Japonia, 35,9% în Marea Britanie);
Instituțiile specializate prezintă diferențieri de la o țară la alta, în sensul că băncile ipotecare au o pondere sporită în Marea Britanie, Irlanda și Germania, iar serviciile financiare ale Poștei dețin o poziție importantă în Franța, Japonia și Germania.
Sistemele bancare pot fi analizate și din perspectiva structurii capitalului și astfel, distingem:
Bănci cu capital public, cu pondere de 0% în Marea Britanie, 50% în Germania și 60% în Italia;
Bănci cu capital majoritar de stat, în Grecia și Portugalia.
În Belgia și Olanda cea mai mare pondere o dețin băncile cu capital privat.
Studiile realizate asupra sistemelor bancare din tările dezvoltate ne arată că băncile se îndreaptă către modelul băncii comerciale cu acționariat privat.
Caracteristici ale sistemelor bancare:
Schimbările care au avut loc în economia contemporană, în ultimele decenii, au generat o serie de mutații cantitative și calitative în activitatea bancară a țărilor occidentale. Ca urmare, asemenea mutații au avut drept implicații apariția unor noi trăsături ale băncilor, care nu au fost întâlnite în perioada precedentă. Aceste trăsături sunt legate, în principal, de: concentrare, centralizare, bancarizarea activității, accelerarea operațiunilor de restructurare, universalizare, dezintermediere bancară.
1.2 SISTEMUL BANCAR ROMÂNESC
Începuturile activității bancare din România se situează în perioada de debut a relațiilor economice de tip capitalist, când principala activitate a zarafilor era aceea de a cumpăra și vinde monede în scopul obținerii de câștiguri. Această activitate a fost posibilă datorită existenței în circulație a numeroase tipuri de monede de aur și de argint : florini, galbeni olandezi, imperiali sau venețieni, taleri, monede turcești. Odată cu dezvoltarea societății și a relațiilor economice, zarafii s-au specializat și în operațiuni de creditare, devenind cămătari. Formele de manifestare ale creditului erau reprezentate de creditul de consum și creditul politic (pentru cumpărarea de funcții în ierarhia administrativă sau pentru cumpărarea scaunului domnesc de la Înalta Poartă). Dobânzile impuse de cămătari se situau între 12% și 24%, dar prin condițiile impuse la acordarea creditelor, se ajungea la un nivel apropiat de 300%. În acest context, era necesară apariția și dezvoltarea unui sistem bancar, care la început s-a concretizat în specializarea unor case comerciale străine în domeniul bancar și cămătăresc.
Aceste case, în număr de 10 la Brăila, 21 la Galați, 20 la București, au favorizat deschiderea unor sucursale ale băncilor străine pe teritoriul țărilor românești.
Încă din anul 1834, se proiectează înființarea unei bănci comerciale care să efectueze operațiuni de depozit, de scont și de transfer. În anul 1856 se înființează Banca Națională a Moldovei, având capital german, englez, francez și, într-o mică măsură, românesc. Înființarea unei bănci naționale a constituit una din revendicările revoluționarilor de la 1848, iar în anul 1861, această problemă a creării unei bănci naționale a fost ridicată și de Ion C. Brătianu, care, în discursul său rostit în Cameră în ziua de 10 ianuarie, a afirmat: „atât timp cât nu vom avea o bancă națională nu vor dispare crizele financiare din țară”. Cuvântarea din 10 ianuarie 1861 a lui I.C. Brătianu nu a rămas fără ecou. În februarie 1861, Manolachi Costachi Epureanu, președinte al Consiliului de Miniștri și ministru de finanțe, a publicat în Monitorul Oficial un proiect de lege pentru înființarea unei bănci de scont și circulație cu un capital de 12 milioane lei vechi, din care 3 milioane lei vechi să fie subscrise dituit una din revendicările revoluționarilor de la 1848, iar în anul 1861, această problemă a creării unei bănci naționale a fost ridicată și de Ion C. Brătianu, care, în discursul său rostit în Cameră în ziua de 10 ianuarie, a afirmat: „atât timp cât nu vom avea o bancă națională nu vor dispare crizele financiare din țară”. Cuvântarea din 10 ianuarie 1861 a lui I.C. Brătianu nu a rămas fără ecou. În februarie 1861, Manolachi Costachi Epureanu, președinte al Consiliului de Miniștri și ministru de finanțe, a publicat în Monitorul Oficial un proiect de lege pentru înființarea unei bănci de scont și circulație cu un capital de 12 milioane lei vechi, din care 3 milioane lei vechi să fie subscrise de stat și restul, de 9 milioane lei vechi de către particulari. Proiectul nu a fost votat deoarece, între timp, Guvernul Manolachi Costachi a demisionat.
În anul 1864 a fost înființată Casa de Economii și Consemnațiuni, prima instituție românească de credit, a cărei activitate s-a orientat, în special, către atragerea de resurse temporar disponibile de la populație și plasarea acestora în titluri de stat.
În perioada următoare au aparut tot felul de proiecte și încercări, în vederea organizării unei bănci de scont și circulație. Astfel, au fost înființate următoarele instituții bancare cu capital autohton: Banca Română (1865), Creditul Funciar, Rural și Urban (1873-1875), Banca Marmorosch-Blank (1874). În 1872, la , a fost înființată prima bancă ardeleană cu capital privat autohton, și-anume: Banca Albina. Toate aceste instituții financiare, create prin forțe proprii și care prosperau, au intensificat discuțiile și pregătirile pentru înființarea unei bănci de emisiune. Înființarea unei bănci de emisiune rămânea în continuare o mare nevoie, determinată de interesele generale ale statului sub aspect financiar și valutar a greutăților politice din anii 1876-1877. I.C.Brătianu susținea că „ce mult și dureros se simte lipsa unui asezământ financiar puternic și serios, care să poată da țării existența bănească în vremuri de nevoie”. La 27 februarie 1880, Guvernul I.C.Brătianu a depus în Cameră proiectul unei bănci naționale care trebuia să ajute economia națională mai mult ca oricare altă instituție. La 17 aprilie 1880, proiectul depus de ministrul de finanțe I.C.Brătianu a devenit legea prin care se statorniceau normele de organizare ale Băncii Naționale ale României, care urma să-și înceapă activitatea de la 1 iulie 1880. Acest moment important a fost caracterizat de Ștefan Zeletin ca fiind „cel mai de seamă eveniment în dezvoltarea burgheziei române moderne, metropola capitalismului nostru bancar”. Sediul principal al băncii s-a stabilit la București, cu obligația de a înființa sucursale și agenții în principalele orașe ale țării și, în special, în fiecare capitală de județ. Capitalul Băncii Naționale a României s-a stabilit la 30 milioane lei, din care 10 milioane să se depună de către stat și restul, de 20 milioane lei, de către particulari. Astfel, Banca Națională a contribuit cu succes la depășirea perioadelor de criză cu care s-a confruntat economia țării în aceea perioadă. Banca Națională a reușit acest lucru datorită faptului că a urmărit permanent mersul pieței, adaptându-se cu elasticitate cerințelor pieței și asigurând respectarea liniei generale de dezvoltare a economiei țării, îngrijindu-se totodată și de garantarea și existența disponibilităților de fonduri în lei și în monedă străină. Banca Națională a României este cea mai importantă bancă înființată în acea perioadă care, din punct de vedere organizatoric, a fost concepută după modelul Băncii Naționale a Belgiei. Acesta a fost începutul dezvoltării unui sistem bancar nou și modern.
Înființarea Băncii Naționale a României a creat premisele pentru apariția și a altor bănci și pentru dezvoltarea sistemului bancar românesc. Banca Națională a României s-a constituit ca o instituție destinată creditării activității economice și comerciale, scontării, dar și operațiunilor cu alte instrumente financiare. La 1 ianuarie 1901, Banca Națională a României devine instituție cu capital privat, statul ieșind din asociație.
La sfârșitul secolului al XIX-lea a început să se facă simțită o puternică centralizare a capitalului bancar în România. În această perioadă, unele case bancare sau asociații bancare, apărute anterior, dar care în noul context nu dispuneau de suficient capital financiar au fost nevoite să-și schimbe statutul juridic sau au fost absorbite de altele. Astfel că, în anul 1900, în România funcționau 8 bănci; în 1910 numărul acestora a ajuns la 116, iar în 1916 la 237. În perioada primului război mondial s-a intensificat activitatea bancară în România ca rezultat al neutralității României. În această perioadă au apărut oportunități noi de comerț cu toate părțile implicate în conflict. Nivelul ridicat al comerțului a adus beneficii sistemului bancar românesc. Anii care au urmat imediat războiului au adus o încetinire dramatică activității economice, perioada de recesiune cuprinzând întreaga Europa. Treptat, țările din Europa au început să-și refacă economia, fenomen resimțit și în România. Rezultatele s-au regăsit și în sistemul bancar. Băncile au atras importante fonduri disponibile de pe piață și, prin intermediul creditelor acordate de Banca Națională, au reușit să ramburseze sumele în bani devalorizați.
După primul război mondial, numărul băncilor din România a continuat să crească de la 486 la 1102 bănci, până la criza economică din perioada 1929-1933, însă numărul cel mai mare de bănci a existat în 1934, anul în care a fost aprobată prima lege bancară, când au existat 1204 bănci. Însă marea criză economică a determinat falimentul multor bănci. Guvernul României din acea vreme a trebuit să intervină, contracarând efectele crizei economice, bancare și monetare. Politicile adoptate de Guvern au contribuit la salvarea băncilor mai mari, dar, cu toate acestea, din cele 1204 bănci existente în anul 1934, circa 600 de bănci au fost lichidate sau au fuzionat. În anii `40, sistemul bancar a fost dominat de 5 bănci principale: Banca Românească, Banca de Credit Român, Banca Comercială Română, Banca Comercială Italiană și Română și Societatea Bancară Română. Aceste bănci realizau 50% din totalitatea operațiunilor bancare. Până în 1947, sistemul bancar românesc a cunoscut o dezvoltare remarcabilă. Băncile dețineau resurse importante și funcționau conform standardelor internaționale; personalul bancar era format din specialiști pregătiți în condiții de concurență și standarde profesionale foarte ridicate, așa cum erau stabilite de Banca Națională a României.
După 1947, sistemul bancar a fost restrâns datorită trecerii la economia de comandă și intrării României în zona de influență sovietică (fosta U.R.S.S.). Până la sfârșitul anului 1989, sistemul bancar românesc oferea un număr limitat de produse și servicii bancare. În anul 1989, gradul de concentrare în domeniul bancar a atins un nivel maxim, în sensul că funcționau 4 bănci: Banca Națională a României, care îndeplinea rolul de bancă de emisiune și cel de realizare a operațiunilor comerciale interne din economie, Banca Română de Comerț Exterior, care deținea monopolul operațiunilor de comerț exterior ale României, Banca de Investiții, care se ocupa de finanțarea programelor de investiții ale întreprinderilor de stat și Banca Agricolă, cu rol de finanțare a activității din agricultură și din industriile conexe, la acestea adăugându-se și C.E.C.-ul. După 1989, România a fost martora multor schimbări, iar trecerea la o economie de piață a determinat creșterea continuă a numărului de agenți economici privați.
Specializarea excesivă a băncilor pe anumite operațiuni, conform denumirii lor, a îngrădit mecanismul bancar, spiritul de inițiativă și concurență, autonomia în formarea resurselor și acordarea creditelor. Astfel că, odată cu trecerea la economia de piață, restructurarea sistemului bancar românesc este o necesitate deoarece economia de piață presupune implicit existența unei economii bănești în contextul căreia sistemul bancar trebuie să asigure cadrul care să dea posibilitatea mobilizării tuturor fondurilor bănești disponibile în economie și orientarea lor temporară către diferite activități economice. Restructurarea sistemului bancar alături de reglementarea, autorizarea și supravegherea activității bancare sunt două din principalele aspecte vizate de reforma sistemului bancar românesc.
Reforma sistemului bancar românesc a început la sfârșitul anului 1990, prin introducerea unui sistem bancar organizat pe două nivele și a legislației privind Banca Națională a României și băncile comerciale. Aceste legi au fost adoptate de Parlamentul României în 1990, dar au fost publicate în Monitorul Oficial abia în martie 1991. Această reformă cuprinde 3 etape:
1. Prima etapă, care a avut loc între anii 1991 – 1996, este reprezentată de restructurarea sistemului bancar care a condus la crearea unui sistem bancar modern pe două paliere:
Banca Națională a României (B.N.R.) cu următoarele funcții: emisiunea monetară, asigurarea stabilității monetare, administrarea rezervelor valutare ale țării, supravegherea activității bancare, asigurarea sistemului de plăți fără numerar. B.N.R. a fost organizată prin Legea nr.34/1991 (Legea de organizare a Băncii Naționale);
Bănci comerciale, rezultate prin restructurarea în societăți pe acțiuni a băncilor specializate în conformitate cu Legea bancară nr.33/1991, intrând în procesul de privatizare a societăților comerciale: 70% din capitalul acestor bănci a fost transferat Fondului Proprietății de Stat și 30% către cele cinci fonduri ale proprietății private (câte 6% la fiecare fond).
Privatizarea băncilor este considerată ca singura soluție care să ducă la îmbunătățirea stimulentelor manageriale, la sporirea participării străine cu capital, la accentuarea procesului de calificare a personalului bancar, la diminuarea implicării factorului politic în activitatea bancară, la instituirea unei supravegheri bancare eficiente, la eliminarea unor disfuncționalități din activitatea bancară.
Tot în cadrul acestei etape a fost înființat Fondul de garantare a depozitelor în sistemul bancar prin O.G. nr.39/1996. Tot în 1996, acțiunea legislativă este reluată prin publicarea Legii nr.66 privind reorganizarea Casei de Economii și Consemnațiuni și tranformarea ei în societate bancară pe acțiuni și a Legii nr.109, privind reorganizarea cooperativelor de credit și transformarea acestora în bănci populare.
2. Cea de-a doua etapă a reformei sistemului bancar românesc a avut loc între anii 1997 – 2000 și se caracterizează prin:
Îmbunătățirea și completarea cadrului legislativ bancar prin aprobarea unor noi legi:
Legea nr.83/1997 privind privatizarea bancară, aceasta putându-se efectua prin:
– majorarea capitalului social prin aport de capital privat, în baza unei oferte publice sau a unui plasament privat;
– vânzarea de acțiuni ale băncilor de stat.
Legea nr.58/5 martie 1998, care înlocuiește Legea bancară nr.33/1991, promulgată prin decretul Președintelui României nr.83/1998;
Legea nr.83/1998 privind procedura falimentului băncilor promulgată prin Decretul Președintelui României nr.83/15 martie 1998 care definește noțiunea de faliment bancar, stabilește atribuțiile Băncii Naționale a României privind declararea falimentului unei bănci, precizează normele care aplică procedura lichidării contabile judiciare, face referiri la evidența contabilă aferentă derulării procesului falimentului bancar;
Legea nr.101/26 mai 1998, prin care se înlocuiește Legea nr.34 privind statutul Băncii Naționale a României, prin care B.N.R. tinde să devină un organ autonom, pentru eliminarea tendințelor privind amestecul factorului politic în activitatea acesteia.
Crearea noului cadru legislativ al funcționării cooperativelor de credit prin O.U.G. nr.97/2000, modificată prin O.U.G. nr. 272/2000, modificată și aprobată prin Legea nr.200/2002.
Obiectivul fundamental al B.N.R.: stabilitatea monedei naționale în vederea asigurării stabilității prețurilor.
Instrumentele de intervenție au fost modernizate prin eliminarea vechilor linii de credit direcționat și introducerea operațiunilor de piață deschisă.
3. Cea de-a treia etapă a reformei sistemului bancar românesc a avut loc între anii 2001 – 2004 și se caracterizează prin:
Finalizarea alinierii cadrului legislativ în domeniul instituțiilor de credit la prevederile directivei Uniunii Europene și la principiile de bază ale Comitetului de la Basel privind o supraveghere bancară eficientă. Această aliniere a cadrului legislativ în domeniul instituțiilor de credit s-a realizat prin înlocuirea Legii nr.101/1998 privind statutul B.N.R. cu Legea nr.312/28 iunie 2004, prin modificarea și completarea Legii bancare nr.58/1998 și prin înlocuirea Legii nr.83/1998 privind falimentul instituțiilor de credit cu Legea nr.278/23 iunie 2004.
Principalele transformări în sistemul bancar românesc sunt:
A. De la 1 decembrie 1990 a început să funcționeze Banca Comercială Română, care a preluat de la Banca Națională a României operațiunile comerciale și activitatea de execuție de casă a bugetului statului, aceasta din urmă realizând-o până în 1993 când s-a înființat Trezoreria finanțelor publice.
Concomitent cu acest moment au fost transformate în bănci comerciale trei dintre băncile specializate ce funcționau în România: Banca de Investiții, a cărei denumire a fost schimbată în Banca Română pentru Dezvoltare; Banca pentru Agricultură și Industrie Alimentară, a cărei denumire a fost schimbată în Banca Agricolă și Banca Română de Comerț Exterior. Ulterior au fost create noi bănci comerciale, cu capital de stat, cu capital de stat și privat, cu capital numai privat, unele având capital românesc și străin.
B. S-a legiferat așa numita „universalizare bancară” prin Legea bancară nr.33/1991 înlocuită de Legea bancară nr.58/1998, în sensul că toate băncile comerciale realizează aceleași operații, având clienți atât persoane juridice, cât și fizice, aceștia putându-și alege banca la care să-ți păstreze disponibilitățile bănești și care să le acorde împrumuturi.
C. De la 1 decembrie 1990, B.N.R. a dobândit calitatea de bancă centrală a statului român și în acest sens:
– promovează politica monetară și valutară a țării;
– realizează activitatea de supraveghere a băncilor comerciale.
D. În 1991 s-a constituit Asociația Română a Băncilor cu scopul de a organiza și coordona activitatea bancară și care are trei obiective principale:
să reprezinte interesele comunității bancare față de B.N.R., față de Guvern și față de alte instituții centrale ale statului;
să îmbunătățească și să dezvolte standardul și statutul profesional al lucrătorului bancar și, în acest sens, s-a creat Institutul Bancar Român, care organizează învățământul la distanță pentru personalul bancar;
să reprezinte sectorul bancar românesc în relațiile internaționale cu asociații similare.
E. Din anul 1994, societățile bancare își clasifică creditele acordate în cinci categorii, în funcție de performanțele financiare ale clienților, după cum urmează mai jos, însă trebuie să menționez faptul că denumirea de „societate bancară” a fost înlocuită cu cea de „instituție de credit” prin înlocuirea Legii bancare nr.33/1991 cu Legea nr.58/1998, iar în ceea ce privește clasificarea creditelor, aceasta se menține și în prezent.
credite de categoria A, sunt acele credite acordate clienților cu performanțe financiare foarte bune care își pot rambursa la scadență împrumutul și își pot plăti dobânda aferentă;
credite de categoria B, sunt acele credite acordate clienților ale căror performanțe financiare sunt bune sau foarte bune, dar nu pot menține acest nivel într-o perspectivă mai îndelungată;
credite de categoria C, se referă la creditele acordate clienților ale căror performanțe financiare sunt satisfăcătoare, dar care au o evidentă tendință de înrăutățire;
credite de categoria D, sunt acele credite acordate clienților ale căror performanțe financiare sunt scăzute și cu o evidentă ciclitate pe perioade scurte de timp;
credite de categoria E, cuprind acele credite acordate clienților ale căror performanțe financiare indică pierderi și pentru care există perspective clare că nu pot rambursa ratele de credit și nici nu pot plăti dobânda aferentă.
Tot în anul 1994 a fost introdusă analiza serviciului datoriei, serviciu care ne arată care este capacitatea agenților economici de a rambursa la scadență creditului și de a plăti dobânda aferentă.
F. Înființarea Centralei Incidentelor de Plăți.
Centrala Incidentelor de Plăți (CIP) este înființată în baza Regulamentului nr.3/1996 al Băncii Naționale a României privind organizarea și funcționarea la Banca Națională a României a Centralei Incidentelor de Plăți și a intrat în funcțiune în februarie 1997. Regulamentul nr.3/1996 a fost înlocuit cu Regulamentul nr.1/2001, care, la rândul său, a fost modificat și completat de Circularele nr.21/2002, nr.15/2004 și Regulamentul nr.7/2005. Centrala Incidentelor de Plăți este considerată un centru național de intermediere și valorificare a informațiilor privind incidentele apărute la plățile efectuate cu instrumente de plată. Transmiterea informației se face pe cale electronică. Baza de date a Centralei Incidentelor de Plăți este organizată și gestionată în două fișiere naționale: Fișierul național al incidentelor de plăți și Fișierul național al persoanelor cu risc. Fișierul național de incidente de plăți are trei componente, și-anume: Fișierul național de cecuri, Fișierul național de cambii și Fișierul național de bilete la ordin.
În Fișierul național de cecuri sunt cuprinse incidente generate de:
– emiterea unui cec fără autorizarea băncii trase;
– emiterea unui cec fără existența de disponibil în vederea onorării integrale sau parțiale a cecului în momentul prezentării sale pentru încasare;
– emiterea unui cec cu dată falsă;
– emiterea unui cec cu mențiuni obligatorii lipsă;
– emiterea unui cec de către o persoană aflată sub interdicție bancară.
În Fișierul național de cambii și cel al biletelor la ordin sunt cuprinse incidente generate de:
– refuzul la acceptare sau cambiei:
– refuzul al biletelor la ordin;
– declararea cambiilor, respectiv a biletelor la ordin pierdute, furate, distruse.
G. Înființarea Centralei Riscurilor Bancare.
Centrala Riscurilor Bancare (CRB) este un centru de intermediere care gestionează, în numele B.N.R., informația de risc bancar pentru scopurile utilizatorilor, în condițiile păstrării secretului bancar. Centrala Riscurilor Bancare a fost înființată pe baza legii nr.101/1998 privind statutul B.N.R. (care a fost înlocuită cu Legea nr.312/2004), unde se prevedea în articolul 25 că „ pentru prevenirea și limitarea riscului de plată și de credit, Banca Națională a României prestează servicii de colectare și difuzare, la cerere, contra cost, de date și informații privind incidentele de plată și riscurile de creditare în sistemul bancar”. Activitatea Centralei Riscurilor Bancare este reglementată prin Regulamentul nr.1/1999 privind organizarea și funcționarea la Banca Națională a României a Centralei Riscurilor Bancare, regulament care a fost înlocuit cu Regulamentul nr.4/2004 privind organizarea și funcționarea la Banca Națională a României a Centralei Riscurilor Bancare.
H. În anul 1994 a fost introdusă clasificarea activelor bancare în funcție de risc, stabilindu-se, astfel, patru categorii de active bancare:
active bancare cu pondere de risc 0% (numerar, creanțe de încasat de la guvern, banca centrală);
active bancare cu pondere de risc 20% (creanțe de recuperat de la administrațiile locale, bănci comerciale din );
active bancare cu pondere de risc 50% (credite acordate persoanelor fizice garantate cu ipoteci asupra imobilelor debitorului);
active bancare cu pondere de risc 100% (restul angajamentelor).
Acordul de Capital din anul 1988 ( I) prevede pentru calcularea valorii activelor ajustate în funcție de risc un număr relativ restrâns al ponderilor de risc, și-anume: 0%, 20%, 50% și 100%. Noul Acord de Capital din cadrul Basel II prevede lărgirea gamei ponderilor de risc de credit la un număr de 8 categorii, și-anume: 0%, 10%, 20%, 35%, 50%, 75%, 100% si 150%.
Această clasificare a activelor bancare în funcție de risc este utilizată în norma de prudență a băncii centrale cu privire la calculul și analiza ratei de solvabilitate, numită norma Cooke (adecvarea fondurilor proprii). Norma Cooke se determină ca raport între fondurile proprii și creditele acordate ponderate cu gradul lor de risc aferent. Banca centrală a stabilit un minim de 8% pentru rata solvabilității, calculată ca raport între capitalul propriu și activele ponderate cu gradul de risc și un minim de 12% pentru rata solvabilității, calculată ca raport între fondurile proprii și pasivele ponderate cu gradul de risc.
I. Tot în 1994 a fost introdusă noțiunea de „Fonduri proprii ale băncilor”, care sunt constituite din următoarele categorii de capital:
Capital propriu, compus din: capital social vărsat, primele legate de capital, profitul rezultatului curent și cel al exercițiilor precedente, rezerva generală pentru risc de credit, fondul de rezervă, fondul imobilizărilor corporale, fondul de dezvoltare.
Capitalul suplimentar, alcătuit din: alte rezerve, alte fonduri și împrumuturile subordonate primite care trebuie să aibă un termen de rambursare de cel puțin 5 ani.
J. În perioada 1991 – 2006, au avut loc: dezvoltarea și diversificarea produselor și serviciilor bancare, creșterea vitezei și diversificarea instrumentelor de decontare, crearea sistemului de plăți interbancar unic al României, modernizarea sistemului de evidență și control, informatizarea sistemelor de transmitere a datelor de natură contabilă, statistică și a celor din procesul de transfer.
K. Privatizarea băncilor de stat a constituit un deziderat major al reformei bancare românești, în prezent mai existând două instituții bancare cu capital integral sau majoritar de stat.
Cu toate că s-au produs modificări majore în sistemul bancar românesc după anul 1990, există o serie de neîmpliniri în reforma sistemului bancar românesc, dintre care amintim:
A. Deși Legea nr.58/1934 cu privire la cambie și bilet la ordin, modificată prin Legea nr.83/1994, și Legea nr.59/1934 cu privire la cec, modificată prin Legea nr.84/1994, au fost puse în aplicare, aceste titluri de credit ridică unele probleme:
– cambia și biletul la ordin sunt puțin folosite în România. În acest sens, B.N.R. a afirmat că aceste titluri de credit sunt utilizate pe scară restrânsă datorită lipsei unei infrastructuri care să dea încredere publicului de a folosi astfel de titluri de credit;
– în ceea ce privește cec-ul, s-au instituit anumite restricții cu privire la folosirea lui în sensul că banca trebuie să certifice faptul că plătitorul are disponibilități în cont, lucru care a condus la o creștere a costurilor de decontare prin cec și la o creștere a perioadei de decontare.
De asemenea, trebuie să subliniem faptul că nici până în prezent nu s-a realizat decontarea electronică pentru cambie și bilet la ordin, decontarea electronică pentru ordinul realizându-se de aproape doi ani.
B. Sistemul bancar din România este foarte simplist, care nu cuprinde alte categorii de bănci, decât bănci universale și câteva bănci specializate. Însă, în perspectivă se urmărește diversificarea sistemului bancar prin înmulțirea numărului de bănci specilizate și apariția unor bănci de afaceri.
C. Structura creditelor acordate de bănci, care să fie apropiată economiei de piață, s-a realizat foarte greu. În perioada 1991-1997 a funcționat creditul global de trezorerie. De abia în anul 1998 s-a renunțat la simplitatea creditelor acordate. În prezent, nu avem credit de scont și rescont, iar societățile comerciale nu au emis încă certificate de trezorerie, destinate populației, pentru a putea procura resurse pe termen scurt care să acopere golurile temporare de casă.
D. Lipsa de fermitate a organelor statului în rezolvarea situației celor două bănci : Banca Dacia Felix și Credit Bank.
E. Deși Legea nr.109/1996, privind reorganizarea cooperativelor de credit și transformarea lor în bănci populare a fost prompt transpusă în fapt, s-a constatat că aceste bănci populare au crescut ca număr și au generat numeroase probleme. Așa se face că, în perioada 1999 – 2000, legea a fost modificată și presupunea: limitarea activității cooperativelor de credit la un anumit teritoriu, hotărârea de a se transforma în bănci comerciale sau de a se afilia la o Casă Centrală a Cooperativelor de Credit a fost lăsată la latitudinea acestora, autorizarea lor de către B.N.R. și formarea unui fond de garantare a depunerilor la aceste cooperative de credit, la fel cu fondul de garantare a depunerilor la bănci.
Pătrunderea capitalului străin și procesul de privatizare au condus la modificări importante în structura sistemului bancar românesc. Astfel, la finele anului 2008 cota de piață, în funcție de active, a instituțiilor de credit cu capital majoritar de stat s-a restrâns la 4,65% în favoarea segmentului instituțiilor de credit cu capital majoritar privat (95,35%). De asemenea, la aceeași dată, instituțiile de credit cu capital majoritar străin dețineau 88,38% din activele sistemului bancar românesc. Aceste aspecte pot fi regăsite în graficul de mai jos:
Cota de piață deținută de instituțiile de credit din România:
La finele anului 2008, sistemul bancar românesc cuprindea 43 de instituții de credit, dintre care: 2 cu capital integral sau majoritar de stat, 3 cu capital majoritar privat autohton, 27 cu capital majoritar privat străin, 10 sucursale ale unor bănci străine, la acestea adăugându-se și o casă centrală a cooperativelor de credit (Creditcoop), așa cum se poate observa din graficul de mai jos:
Evoluția numărului de instituții de credit din sistemul bancar românesc:
În ceea ce privește specializarea pe tipuri de operațiuni, situația este următoarea:
6 instituții de credit sunt specializate astfel: 1 în finanțarea operațiunilor de import – export, 3 în finanțarea creditelor pentru locuințe, 1 în finanțarea creditelor pentru mașini, 1 specializată ca bancă pentru economii pentru populație;
1 instituție de credit este casă centrală a cooperativelor de credit;
Celelalte 36 de instituții de credit efectuează operațiuni bancare comerciale – retail și corporate.
Anul 2008 apare drept cel mai bun an pentru industria bancară de după 1990, câștigurile realizate în prima jumătate a anului reușind să acopere declinul afacerilor început în toamnă din cauza contaminării cu efectele crizei internaționale. Profitul net al băncilor a depășit în 2008 pragul de un miliard de euro, ajungând la nivelul record de peste 1,27 miliard euro în urma unei creșteri de circa 67% față de 2007, conform datelor raportate la BNR.
Topul celor mai profitabile bănci
BCR rămâne liderul sistemului bancar românesc, potrivit unui clasament realizat de Wall Street, afișând pentru 2008 un profit net după impozitare și plata intereselor minoritare al grupului de 541 de milioane de euro. Pe locul II, după BCR, se clasează BRD SocGen, care a încheiat anul trecut cu un profit net de 367,66 de milioane de euro, în creștere cu aproape 48% față de 2007. Pe locul III în top urmează Raiffeisen Bank, care a înregistrat la sfârșitul anului trecut un profit net de 165 de milioane de euro, cu 75,6% mai mult față de 2007. Banca Transilvania se clasează pe a patra poziție în topul băncilor, raportând pentru anul trecut un profit net de 108,21 de milioane de euro, în creștere cu 17% față de rezultatul din 2007. La mică distanță se află CEC Bank, clasată pe locul V, care a înregistrat în 2008 un profit net de aproape 100 de milioane de euro, de circa cinci ori mai mare față de 2007. Pe următoarele locuri în clasament se situează, în ordine: UniCredit Țiriac Bank, Alpha Bank, Volksbank, Bancpost și ING Bank.
Activele băncilor din România au ajuns la finele lui 2008 la un volum de 78,95 miliarde euro, în scădere cu 0,8% față de finalul lui septembrie, pe fondul deprecierii leului, potrivit indicatorilor agregați privind instituțiile de credit, publicați de BNR, calculată în lei, valoarea activelor a crescut, în ultimele trei luni din 2008 cu 5,9%, la 314,6 miliarde lei. Calculate în euro, la cursul de referință afișat de BNR, activele băncilor au scăzut în ultimul trimestru cu 0,82%, de la 79,6 miliarde euro la 78,95 miliarde euro. Sumele au fost calculate la cursul de referință din 30 septembrie 2008, 3,7336 lei/euro, și cel din 31 decembrie 2008, respectiv 3,9852 lei/euro. Calculat în lei, însă, volumul activelor din sistemul bancar românesc a avansat cu 25% în 2008, în condițiile în care acestea se situau la 251,4 miliarde lei în decembrie 2007. La finalul lunii septembrie 2008, activele băncilor din România ajungeau la 297,2 miliarde lei, arată datele băncii centrale.
Băncile cu capital privat sau majoritar privat dețineau 94,7% din totalul activelor bilanțiere la finalul anului trecut, iar 88,1% din totalul activelor aparțin băncilor cu capital străin sau majoritar străin, ponderi similare celor înregistrate în decembrie 2007, conform raportului publicat de Banca Națională a României (BNR).
Anul trecut a adus schimbări majore în clasamentul băncilor după totalul activelor, cea mai importantă fiind intrarea în Top 3 a Volksbank România, care a sărit 5 poziții în raport cu anul anterior. Primele 3 clasate controlau la finele anului trecut 40% din piața bancară autohtonă, cu active de circa 33 mld. euro. Activele întregului sistem bancar au fost anul trecut de 79 miliarde de euro, în creștere cu 25% față de 2007. Un top după totalul activelor este greu de realizat, în condițiile în care băncile și-au raportat în acest an rezultatele financiare după standarde diferite de contabilitate, iar unele au prezentat doar date preliminare, așadar clasamentul trebuie considerat strict orientativ.
Primele două bănci din sistem, după valoarea totală a activelor, sunt Banca Comercială Română (BCR) și BRDSocGen, detașate net față de restul clasatelor în top. Astfel, BCR, liderul clasamentului, a înregistrat la finele anului anterior active de 16,03 miliarde euro, valoarea deținerilor fiind calculată conform standardelor IFRS. Pe locul 2 s-a situat BRD SocGen, cu active de 12 miliarde de euro, potrivit rezultatelor preliminare. Anul 2008 a adus o schimbare în topul primelor trei clasate. Astfel, în timp ce anii anteriori, ocupantă celei de-a treia poziții a fost Raiffeisen Bank România, în 2008, pe acest loc a urcat Volksbank România, care a raportat o valoare netă a activelor de 5,3 miliarde de euro. Banca a reușit un salt spectaculos, de 5 poziții, în topul activelor, în condițiile în care la finele lui 2007, se afla pe locul 8 în același clasament.
Pe locul 4 în 2008 s-a clasat Raiffeisen Bank România, care a înregistrat active de 4,65 miliarde de euro, valoare calculată conform standardelor IFRS. Două bănci cu rezultate similare în 2008, care își dispută locul 5, au fost UniCredit Țiriac și Banca Transilvania. Unicredit a anunțat, potrivit standardelor IFRS, active de 17,5 miliarde de lei (4,39 miliarde euro, nivel calculat la cursul de schimb valabil în ultima zi a lui 2008, respectiv 3,98 lei/euro). Banca Transilvania a raportat active de 17 miliarde lei, adică 4,27 miliarde de euro, conform rezultatelor preliminare.
CEC Bank și ING Bank România, două bănci care s-au situat în 2007 în top 10 bancar, au raportat pentru anul trecut active de 3,41 miliarde de euro, calculate potrivit standardelor românești de contabilitate, și, respectiv, 2,78 miliarde de euro. Cu ocazia prezentărilor rezultatelor financiare reprezentanții ING Bank au precizat că, potrivit datelor pe care le dețin și-au menținut poziția zece în top, pe care o ocupaseră și în 2007. În 2007, CEC a fost ocupanta locului 9 după total active. Alpha Bank România, ocupanta poziției a șaptea în top în 2008 nu a facut încă publică valoarea totală a activelor.
Bancpost, ocupanta locului 5 din topul pe anul trecut, nu a prezentat oficial rezultatele financiare. Datele care se cunosc la nivelul pieței indică faptul că activele pe care banca elenă EFG Eurobank (acționarul majoritar al Bancpost) le deține pe piața locală au cumulat anul anterior 6 miliarde de euro. Ținând cont că cea mai mare parte a acestora este de așteptat să fie reprezentată de activele Bancpost, este foarte probabil ca banca să se fi clasat pe o poziție bună în topul primelor zece bănci.
Totodată, raportul dintre volumul creditelor și cel al depozitelor la nivelul întregii piețe a ajuns la finalul lui 2008 la 122,06%, în scădere cu aproximativ 2,6 puncte procentuale față de finalul lunii septembrie, dar în creștere cu 13,34 puncte procentuale față de decembrie 2007.
Din totalul portofoliului de credite acordate de băncile din piață, 0,35% reprezintă credite încadrate ca restante și îndoielnice, procent în creștere față de sfârșitul celui de-al treilea trimestru, de 0,24%, și față de cel de la finalul anului 2007, de 0,22%.
De asemenea, împrumuturile restante și îndoielnice aveau o pondere de 0,31% în totalul activelor băncilor la sfârșitul anului trecut, față de 0,22% la 30 septembrie 2008. Pe de altă parte, indicatorul de solvabilitate la nivelul sistemului bancar românesc a ajuns la 12,34%, în creștere față de 11,85% la finalul lunii septembrie a anului trecut, însă în scădere față de finalul lui 2007, când se situa la 13,78%.
Mai multe bănci din România trebuie să-și majoreze capitalul cu câteva sute de milioane de euro, astfel ca gradul de solvabilitate să treacă peste pragul de 10%
Mai multe bănci din România trebuie să-și majoreze capitalul cu câteva sute de milioane de euro, astfel ca gradul de solvabilitate să treacă peste pragul de 10%, având în vedere că unii jucători de pe piața locală cad sub pragul minim admis, de 8%, în urma condițiilor impuse de stress testul discutat cu Fondul Monetar Internațional. Stress testul va fi supus discuției Comitetului de Supraveghere din BNR, iar preocuparea BNR de a evalua capitalul datează dinaintea negocierilor cu FMI, din toamna anului trecut, dar nu în complexitatea acestora. “În opinia mea, atât timp cât băncile și-au arătat interesul de-a avea o activitate intensă în România și de a susține businessul, acest lucru implică și majorări de capital. Nu au altă variantă", a declarat Radu Grațian Ghețea, președintele Asociației Române a Băncilor și al CEC Bank. Dintre băncile care și-au publicat indicatorul de solvabilitate, Leumi Bank are cel mai ridicat nivel, de peste 24%, iar UniCredit Țiriac Bank unul dintre cele mai reduse, de 10,2%. UniCredit Țiriac Bank va folosi întregul profit pe 2008 pentru capitalizarea instituției. UniCredit Țiriac Bank și Volksbank și-au anunțat intenția de a-și capitaliza profitul de anul trecut
Indicatorul ROA, ce reflectă raportul dintre profitul net anualizat și totalul activelor la valoare medie, se situa la 1,66%, în scădere față de 1,77% la finalul trimestrului III.
Indicatorul ROE, ce reflectă raportul dintre profitul net anualizat și capitalurile proprii la valoarea medie, a ajuns la sfârșitul lui 2008 la 18,11%, de asemenea în scădere față de un procent de 19,41% întregistrat la 30 septembrie 2008, se mai arată în raportul băncii centrale.
1.3 OPERAȚIUNI ALE INSTITUȚIILOR DE CREDIT
Instituția de credit reprezintă:
o entitate a carei activitate constă în atragerea de depozite sau de alte fonduri rambursabile de la public și în acordarea de credite în cont propriu;
o entitate, alta decât cea prevăzută la lit. a), care emite mijloace de plată în formă de monedă electronică, denumită în continuare instituție emitentă de monedă electronică.
Instituțiile de credit, persoane juridice române, se pot constitui și funcționa cu respectarea dispozițiilor generale aplicabile instituțiilor de credit și a cerințelor specifice prevăzute în Partea a II-a a Ordonanței de Urgență a Guvernului nr. 99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului, în una din următoarele categorii:
bănci;
organizații cooperatiste de credit;
bănci de economisire și creditare în domeniul locativ;
bănci de credit ipotecar;
instituții emitente de monedă electronică.
Banca Națională a României este autoritatea competentă cu privire la reglementarea, autorizarea și supravegherea prudențială a instituțiilor de credit.
În limita autorizației acordate, instituțiile de credit pot desfășura următoarele activități:
Atragerea de depozite și de alte fonduri rambursabile;
Acordarea de credite, incluzând printre altele: credite de consum, credite ipotecare, finanțarea tranzacțiilor comerciale, operațiuni de factoring, forfetare, scontare;
Leasing financiar;
Operațiuni de plăți;
Emiterea și administrarea de mijloace de plată, cum ar fi: cărti de credit, cec-uri de călătorie și altele asemenea, inclusiv emiterea de monedă electronică;
Emiterea de garanții și asumarea de angajamente;
Tranzacționarea în cont propriu și/sau în contul clienților, în condițiile legii, cu: instrumente ale pieței valutare, cum sunt: cec-uri, cambii, bilete la ordin, certificate de depozit; valută; contracte futures și options; instrumente având la bază cursul de schimb și rata dobânzii; valori mobiliare și alte instrumente financiare transferabile.
Participarea la emisiunea de valori mobiliare și alte instrumente financiare, prin subscrierea și plasamentul acestora ori prin plasament și prestarea de servicii legate de astfel de emisiuni;
Servicii de consultanță cu privire la structura capitalului, strategia de afaceri și alte aspecte legate de afaceri comerciale, servicii legate de fuziuni și achiziții și prestarea altor servicii de consultanță;
Intermediere pe piața bancară;
Administrarea de portofolii ale clienților și consultanță legată de aceasta;
Păstrare în custodie și administrarea de instrumente financiare;
m)Prestarea de servicii privind furnizarea de date și referințe în domeniul creditării;
n)Închirierea de casete de siguranță;
o)Operațiuni cu metale și pietre prețioase și obiecte confecționate din acestea;
p)Dobândirea de participații la capitalul altor entități;
r)Orice alte activități sau servicii, în măsura în care acestea se circumscriu domeniului financiar, cu respectarea prevederilor legale speciale care reglementează respectivele activități, dacă este cazul.
Instituțiile de credit pot desfășura și alte activități permise potrivit autorizației acordate de Banca Națională a României, după cum urmează:
Operațiuni ne-financiare în mandat sau de comision, în special pe contul altor entități din cadrul grupului din care face parte instituția de credit;
Operațiuni de administrare a patrimoniului, constând în bunuri mobile și/sau imobile aflate în proprietatea acestora, dar neafectate desfășurării activităților financiare;
Prestarea de servicii clientelei proprii care, deși nu sunt conexe activității desfășurate, reprezintă o prelungire a operațiunilor bancare.
Instituțiile de credit nu pot desfășura alte activități în afara celor permise.
Instituțiile de credit nu se pot angaja în operațiuni, cum ar fi:
gajarea propriilor acțiuni pe contul datoriilor băncii;
acordarea de credite garantate cu acțiuni, alte titluri de capital sau cu obligațiuni emise de instituția de credit însăși sau de o altă entitate aparținând grupului din care face parte instituția de credit;
atragerea de depozite sau de alte fonduri rambursabile, titluri sau alte valori de la public când instituția de credit se află în stare de insolvență.
Instituțiile de credit se pot angaja în operațiuni cu bunuri mobile și imobile, numai dacă:
operațiunile sunt necesare desfășurării în condiții adecvate a activităților pentru care instituția de credit a fost autorizată și în măsura în care bunurile respective sunt necesare în acest scop;
operațiunile au ca obiect bunuri mobile și imobile destinate perfecționării pregătirii profesionale a salariaților, organizării unor spații de odihnă și recreare sau asigurării de locuințe pentru salariați și familiile acestora.;
operațiuni care au ca obiect bunuri mobile și imobile dobândite în urma executării creanțelor, cu respectarea, în privința operațiunilor de închiriere a unor asemenea bunuri.
Instituțiile de credit nu se pot angaja în operațiuni cum ar fi:
gajarea propriilor acțiuni pe contul datoriilor băncii;
acordarea de credite garantate cu acțiuni, alte titluri de capital sau obligațiuni emise de instituția de credit însăși sau de o altă entitate aparținând grupului din care face parte instituția de credit;
atragerea de depozite sau de alte fonduri rambursabile, titluri sau alte valori, de la public, când instituția de credit se află în stare de insolvență.
CAPITOLUL AL II-LEA
MODALITĂȚI ȘI FORME DE CREDITARE
2.1 ISTORIA ÎMPRUMUTURILOR
2.1.1 Istoria împrumuturilor în lume
Împrumutul este cunoscut și legiferat încă de la începuturile vieții economice și sociale, adică pe când civilizația abia străbătea stadiul în care oamenii erau împărțiți și își duceau viața ca liberi și sclavi, ca stăpâni și simple obiecte însuflețite, și toate acestea cu aproape patru milenii în urmă.
Primele dovezi ale unei activități bancare se regăsesc în Orientul Apropiat (Babilon) și Egiptul Antic, unde templele erau, deopotrivă, loc de rugaciune și loc de păstrare a banilor și tezaurelor.
Tăblițele de lut găsite, stau mărturie că templele din Babilon aveau o activitate ce poate fi asemănată, în unele privințe cu activitatea instituțiilor bancare moderne din zilele noastre. Pe aceste tăblițe a fost dăltuită legea care cuprindea norme privind diferitele învoieli dintre oameni. Străvechiul cod cuprindea reguli precise privitoare la primirea și acordarea de împrumuturi, așezarea și plata dobânzilor, folosirea înscrisurilor doveditoare, constituirea de garanții, împărțirea obligațiilor, depunerea în depozite, urmărirea în bunuri. Totul dovedind câtă grijă se impunea când erau mânuite valori și trebuiau realizate câstiguri.
Un fapt important în evoluția relațiilor economice și sociale îl constituie extinderea împrumuturilor, într-o primă fază numai de produse destinate consumului, în special cereale, iar mai târziu și de unelte ale muncii și de instrumente bănești.
Împrumuturile se acordau încă de la începuturi contra unui anumit preț, adică dobânda, ceea ce asigura un substanțial câstig creditorilor, respectiv deținătorilor de disponibilități în mărfuri și bani care încheiau asemenea tranzacții.
Mai târziu, dobânda va fi cunoscută sub denumirea de camătă și se cristalizează o îndeletnicire aparte – cămătăria – profilată pe tranzacții de împrumut, ce luau amploare odată cu dezvoltarea societății sclavagiste. Capitalul cămătăresc era solicitat pentru nevoile curente de producătorii liberi, agricultori, meșteșugari, de comercianți și navigatori în scopul finanțării afacerilor, dar și de aristocrație, din nevoia de acoperire a cheltuielilor nemăsurate ale unei existente parazitare, de lux și desfrâu, precum și de suverani pentru purtarea războaielor.
Împrumuturi în produse și metal prețios acordau în lumea antică și marii proprietari funciari, negustorii bogați, dar și unii afaceriști ce începuse deja să se specializeze în tranzacții monetare, reușind să acumuleze însemnate avuții.
În Babilon au aparut și au dăinuit adevarate dinastii de cămătari, care transmiteau și sporeau forța economică din generație în generație, exercitând și o anumită influență în viața politică. Aceste dinastii aveau o activitate asemănătoare activității instituțiilor bancare din zilele noastre cum ar fi: finanțări importante, participații la case cămătărești, asociere cu diverși parteneri, înființarea și exploatarea de activități comerciale, schimb monetar, decontări în străinătate, primirea de mari depozite și replasarea lor rentabilă, efectuarea curentă de speculații.
În orânduirea feudală, creditul a accentuat procesul de deposedare a micilor producători de mijloace de producție, concomitent cu pierderea drepturilor economice și politice, ducându-i la starea de dependență față de feudal.
Creditul și în orânduirea feudală a dus la extinderea relațiilor monetare, contribuind apoi la ruinarea marilor latifundiari, la distrugerea independenței meșteșugarilor breslași, creând premisele necesare de trecere la manufactura capitalistă. În ultima perioadă de extindere a orânduirii feudale, creditul a contribuit la acumularea capitalului, la ruinarea producătorilor de mărfuri și transformarea lor în salariați.
Creditul, în conditiile producției capitaliste de mărfuri, contribuie într-o anumită masură și la atenuarea vremelnică a contradicției dintre valoare și valoarea de întrebuințare, manifestată prin antagonismul dintre producție și consum.
Prin faptul că reflecta dezvoltarea forțelor de producție, creditul a favorizat instaurarea orânduirii capitaliste, a contribuit la lărgirea producției și supraproducției. Prin relațiile de credit s-au redistribuit capitalurile între ramurile economice, s-au egalizat profiturile, au crescut parazitismul și speculațiile, în final, s-au accentuat contradicțiile capitalismului.
În capitalism creditul bancar se transformă într-un instrument de dominație a capitalismului monopolist. Creditul devine o armă folosită de marile monopoluri în lupta de concurență.
Creditarea internațională nu este un fenomen nou. Încă din Evul Mediu, factorii de dezvoltare ai comerțului internațional și a investițiilor externe au produs o diversitate a instituțiilor bancare, ale căror obiective, practici de creditare, piețe, modalități de organizare și structurare, nu erau fundamental diferite de cele promovate de băncile de anvergură internațională fondate în anii 1960-1970. Ca dovadă apare situația Suediei, unde, datorită dimensiunilor împrumuturilor externe ale Casei Regale, încă din secolul al XVIII-lea s-a înființat un oficiu de administrare a datoriei astfel rezultate. De fapt, cu secolul al XVIII-lea începe istoria creditării internaționale, când băncile din Marea Britanie au trecut aproape linear de la negustorie și cămătărie la creditare. Începând cu razboaiele napoleoniene, parcurgând secolul al XIX-lea și până la începutul secolului XX, băncile comerciale creditau guverne străine și finanțau comerțul internațional prin intermediul acceptelor (precursoare ale acreditivelor și ale altor documente comerciale de astăzi).
Puterea lirei sterline și a Marii Britanii au permis fondarea unei piețe a efectelor de comerț în Londra, piață care finanța tranzacțiile comerciale ale metropolei cu teritoriile de peste mări. În plus, începând cu 1830 s-au fondat primele bănci britanice în colonii, destinate furnizării de facilități bancare locale și finanțării comertului colonial. Aceste bănci s-au extins curând în zone de interes major pentru întreaga Europă, zone cum ar fi Egiptul, , , sud-estul Asiei. Alte țări care pașeau pe calea dezvoltării capitaliste au urmat exemplul Marii Britanii, astfel încât fenomenul apariției de instituții bancare în teritoriile “de peste mări” ale statelor europene, a căpătat imaginea unei adevarate lupte pentru împărțirea sferelor de influență economică în lume.
Cea mai rapidă creștere în volumul creditării internaționale s-a înregistrat pe fluxul dinspre Europa spre diferite state din componența S.U.A., pentru finanțarea investițiilor și comerțului. Multe bănci comerciale din Regatul Unit sau aflate pe teritoriul american, însă în proprietate britanică, au fost fondate doar pentru susținerea acestui flux. Deși, încă din 1860, în existau deja cinci bănci comerciale (în proprietate britanică), totuși orașul a fost primul centru financiar american care a contat ca prezență în operațiile internaționale, acționând ca placă turnantă pentru fluxul menționat. Practic, Londra și New York-ul erau “emițătorul” și respectiv, “receptorul” fluxului de capital britanic, flux care atingea înainte de primul razboi mondial, circa 10% din PNB-ul Marii Britanii și al imperiului său colonial. Această situație a durat până la sfârșitul primului război mondial, când New York-ul ca exportator de capital către o Europă distrusă, amenința pentru prima oară dominația Londrei asupra economiei mondiale. Al doilea război mondial a accelerat declinul lirei sterline și ascensiunea dolarului american ca valută de circulație internațională. Puterea financiară a City-ului londonez s-a redus, făcând loc New York-ului pe piața exportului de capital, S.U.A. dispunând de bănci cu mare credibilitate în mediile financiare internaționale. Istoria economică postbelică aduce treptat în scenă trei mari actori: S.U.A., Piața Comună și Japonia (însoțită din anii ’70 de “tigrii” Asiei de sud-est : Hong-Kong, , , ).
Aceștia domină și în prezent piețele internaționale ale creditului, atât direct cât și prin intermediul puternicei influențe exercitate în interiorul marilor organisme financiare internaționale – FMI, Banca Mondială, BERD, BRI. Această dominare este posibilă atât datorită puterii economice de ansamblu, incontestabile a celor trei, cât și datorită progresului tehnologiei comunicațiilor, care permit ca orice decizie luată într-o parte a lumii să fie instantaneu cunoscută pe meridianul opus. Tot perioada postbelică aduce în prim-plan creditarea oficială, de la guvern la guvern sau de la organismele financiare internaționale către guvernele statelor membre. Conferința de la Breton Woods din 1954 stă la baza înființării Fondului Monetar Internațional și a Băncii Mondiale, organisme menite să înlesnească procesul de alocare a resurselor țărilor cu surplus de capital către cele cu nevoie de capital și să împiedice, prin sprijinirea dezvoltării economice globale, ca discrepanțele enorme dintre țări să ducă la situații conflictuale militare sau la crize economice mondiale. Astăzi, creditarea internațională este un fenomen care suscită interesul atât al analiștilor economiei mondiale, cât și al factorilor de decizie din fiecare în parte, mai ales după experiența crizei mondiale a datoriei externe care a zguduit lumea finanțelor în anii ’80. Criza datoriei s-a nascut din două motive : primul – o politică deplorabilă de administrare a datoriei externe dusă de țările mari debitoare (în special din America Latină – cazul Mexic), iar, pe de altă parte, băncile comerciale cu activitate internațională nu au dat nici ele dovadă de prea mare înțelepciune în alocarea resurselor proprii, mărite rapid ca volum prin injecția de petrodolari ce a urmat crizei petrolului din anii ’70.
Criza datoriei a fost rezolvată printr-un progres cu multiple laturi: s-a modificat, în primul rând, atitudinea creditorilor (oficiali sau privați), dinspre scopul unic de a-și recupera resursele alocate spre controlul utilizării acestora de către debitori. Efectul acestei schimbări de atitudine s-a materializat în măsurile convenite prin înțelegeri bilaterale între țările cu mari datorii și Clubul de la Paris (pentru creditorii oficiali) sau Clubul de la Londra (pentru băncile comerciale), măsuri ce au dus la diminuarea poverii datoriei externe asupra economiilor țărilor îndatorate și la înlesnirea, pentru acestea, a drumului spre dezvoltare. În al doilea rând, managementul eficient al datoriei externe a devenit un obiectiv major de politică macroeconomică în toate țările lumii, în special în țările beneficiare de împrumuturi externe.
2.1.2 Evoluția împrumuturilor în noastră
Pe teritoriul țării noastre, relațiile de credit s-au manifestat inițial sub forma creditului cămătăresc încă din orânduirile precapitaliste.
După unirea Principatelor Române s-au creat condițiile de bază necesare existenței creditului capitalist. Creditul cămătăresc, în Principatele Române, s-a concretizat în acordarea de credite atât exponenților claselor stăpânitoare, cât și țăranilor și meseriașilor. Aceștia din urmă apelau la împrumuturi de la cămătari, fie pentru procurarea mijloacelor de trai, fie pentru mijloacele de plată necesare dărilor și prestărilor către moșieri. Numărul și mărimea dărilor difereau de la o perioadă la alta, în funcție de capriciile domnitorului și ale puterii suverane. Clasele stăpânitoare foloseau creditele pentru acoperirea cheltuielilor legate de războaie, armată, lux, etc.
Pe masura intensificării procesului de descompunere a feudalismului, (la începutul secolului al XIX-lea), relațiile vechi intrau în contradicție cu noile relații de producție capitaliste. În aceste condiții creditul cămătăresc constituia o frână în dezvoltarea noilor relații care impuneau cu necesitate obiectivă crearea unui sistem de credite de tip capitalist menit să mobilizeze capitalurile libere din economie.
Dezvoltarea relațiilor de credit din România a fost favorizată de crearea în acea perioadă a sistemului bancar capitalist, de înființarea Băncii Naționale.
La sfârsitul secolului al XIX-lea dezvoltarea capitalismului, favorizată și de relațiile de credit, a dus la transformări caracteristice acestei perioade. S-a trecut la concentrarea și centralizarea capitalului de împrumut, proces ce a continuat până în perioada celui de-al II-lea razboi mondial.
Paralel cu dezvoltarea relațiilor de credit, în au patruns capitaluri stăine care aveau ca scop acapararea bogățiilor țării, amestecul monopolurilor și cercurilor financiare în economie.
În urma crizei mondiale din 1929-1933, a izbucnit în noastră o puternică criză de credit, care a implicat apelul la împrumuturi externe.
În România, în perioada interbelică sistemul bancar era foarte bine dezvoltat, deși existau numeroase scandaluri de interferențe politice și escrocherii. Comunismul a adus cu sine naționalizarea instituțiilor de credit; în această perioadă, împrumuturile erau minime: existau doar "Case de Ajutor Reciproc" (C.A.R.), împrumuturi directe între persoane sau în grup (așa numita "bancă țigănească"). Statul controla consumul, iar antreprenoriatul nu era posibil, astfel că nevoia de creditare era redusă.
În primul deceniu post – revoluționar, creditele au crescut lent. Era epoca marilor fraude bancare, oamenii nu aveau încredere în aceste instituții, inflația era extrem de mare, iar veniturile mici. După anul 2000, creditarea a crescut exponențial. Sistemul bancar a fost asanat și a recăpătat credibilitate, inflația a scăzut substanțial, veniturile cu crescut, au apărut forme moderne de comerț (supermarket-uri, hypermarket-uri, cash & carry, discount stores).
România a devenit o societate de consum și în acest context creditele sunt un element esențial.
2.2 CONCEPTUL DE CREDIT ȘI CARACTERISTICILE ACESTUIA
2.2.1 Conceptul și necesitatea creditului
Creditul a apărut pe baza dezvoltării producției de mărfuri, în evoluția acesteia, într-un anumit moment, relațiile de credit depășind sfera producției și circulației mărfurilor, schimbul căpătând forma unor relații monetare.
Termenul de credit provine din limba latină, de la cuvântul „creditum”, participiul trecut al verbului „credere”, semnificând încrederea celui care dă unei anumite persoane anumite bunuri, lucruri sau servicii, că va primi în schimb valori corespunzătoare. În limba română, cuvântul credit a pătruns în secolul al XVIII – lea, preluat din limba franceză prin cuvântul „crédit”.
Analiza apariției cuvântul evidențiază faptul că, pe măsura instituționalizării funcției monetare ca mijloc de plată, a avut loc decalarea în timp a actului de vânzare de cel de cumpărare.
Acest fenomen exprimă o conexiune directă între producător și consumator, între ofertă și cerere și între cei doi agenți economici reprezentativi ai economiei: furnizorul și beneficiarul. Concretizând această conexiune se poate prezenta, în plan operațional, următoarea logică simplificată: furnizorul X remite din gestiunea sa mărfuri, servicii, lucrări etc. unui beneficiar Y (debitorul), fără ca acesta să achite imediat contravaloarea acestora. Furnizorul oferă astfel, posibilitatea beneficiarului să valorifice măsurile remise; însă pretinde să i se achite la scadența stabilită în baza unui contract, de către debitor, suma aferentă, însoțită de un adaos care poartă numele de dobândă.
De fapt, furnizorul acordă beneficiarului un credit pe un anumit interval, după care urmează termenul scadent de achitare a datoriei devenite exigibile.
Această relație dintre doi parteneri constituie întreaga esență a procesului de creditare.
Sub un alt aspect, creditul a apărut din necesitatea stingerii obligațiilor dintre diferiți agenți economici, proces căruia nu-i poate face față moneda lichidă, în această perspectivă creditul reprezentând o pârghie a desfășurării oricărui proces economic. La nivelul agentului economic se constată că, pe lângă capitalul propriu, acesta contractează și împrumuturi, în particular bancare, sub forma creditului. Lărgirea producției, către care tinde orice manager, crearea condițiilor pentru a rezista proceselor concurențiale și, nu în ultimul rând, obținerea unui profit care să îi asigure desfășurarea normală a activități sunt de neconceput fără existența creditului.
În mod simplificat, creditul poate fi definit ca o formă specială de mișcare a valorilor: vânzare de mărfuri cu plata amânată sau cu transferare de monedă cu titlul de împrumut. În peisajul literaturii monetare românești, Victor Slăvescu, definește noțiunea de credit, astfel: creditul și operațiunea de credit constituie acel fapt economic prin care se cedează o sumă de bani efectuată la un moment dat din partea unui subiect economic, în folosința altui subiect economic, cu obligația acestuia din urmă de a restitui mai târziu, la un termen fixat, suma primită plus o sumă de bani, care se cheamă interes sau dobândă. Francezul Charles Gide definește creditul ca fiind schimbul unei bogății prezente contra unei bogății viitoare, iar profesorul F. Leitner afirma că „prin credit se întelege cedarea și primirea unui bun la o epocă, în credința că același bun, sau altul de aceeași valoare, va fi restituit la o dată viitoare, potrivit înțelegerii între părți ”. Elementul comun care se regăsește în diferitele definiții ale creditului prezintă trei aspecte:
– Existența unei disponibilități la unii agenți economici și acceptarea de către acesția să le cedeze (împrumut) altor agenți (debitori);
– Pierderea temporară a unor drepturi de către cel care acordă împrumutul (împrumutant);
– Obligativitatea împrumutatului de a restitui împrumutul la un termen numit scadență, însoțit în mod obligatoriu de dobândă.
În practica monetar-financiară, conceptul de credit se confundă adesea cu banii și cu finanțele. Trebuie precizat că banii și respectiv, finanțele au funcții care le asigură relativa independență, orice identitate între cele trei noțiuni generând concluzii incompatibile cu rigorile științifice ale adevărului. În acest sens, se poate afirma că numai în cazul rotației de ansamblu a capitalului, a mijloacelor materiale și monetare, creditul se poate transforma fie în bani, fie în finanțe; în timp ce finanțele presupun capitaluri deja formate care se acumulează, creditul reprezintă un efect al proceselor economice, în urma cărora apar capitaluri economice temporar disponibile.
2.2.2 Trăsăturile caracteristice ale creditului
Creditul reprezintă operațiunea prin care se ia în stăpânire imediată resurse, în schimbul unei promisiuni de rambursare viitoare, în mod normal însoțite de plata unei dobânzi ce remunerează pe împrumutător. Operațiunea de creditare privește două parți. O parte acordă creditul, cealaltă parte îl primește. Operațiunile de creditare pot interveni într-o gamă amplă de relații între indivizi atât sub forma unor acorduri personale simple, cât și sub formă de tranzacții formalizate și formulate în cadrul unor contracte complexe. Părțile implicate, tipul de instrumente utilizate și condițiile în care creditul este consimțit, sunt extrem de diverse.
În amplitudinea sa, esența raportului de credit se dezvăluie prin analiza trăsăturilor caracteristice:
a) Subiecții raportului de credit, creditorul și debitorul, prezintă o mare diversitate în ceea ce privește apartenența la structurile social-economice, motivele angajării în raport de credit și durata angajării sale etc. În calitate de creditori se afirmă întreprinderile, care manevrează importante disponibilități monetare. Pe de altă parte întreprinderile, prin repartizarea profitului, constituie fonduri de rezervă, remunerează acționarii, ceea ce majorează global capacitatea de creditare a economiei naționale. În același timp creșterea venitului populației, prin angajarea masivă în procesele economice, prin nivelul înalt de productivitate a muncii și prin economisire, a făcut din populație un factor major în operațiuni de creditare, în primul rînd în rol de creditor. În calitate de debitori alături de întreprinderi și populație se afirmă și statul, ca unul din principalii debitori. În țările dezvoltate, atât întreprinderile și populatia sunt debitori majori, cât și statul este un debitor major. Îndatoririle sale se pot compara în volum cu cele ale populației și înterprinderilor.
b) Promisiunea de rambursare, element esențial al raportului de credit, presupune riscuri, și necesită, în consecință, adesea, angajarea unei garanții. În raporturile de credit, riscurile probabile sunt:
• riscul de nerambursare constă în probabilitatea întirzierii plății sau a incapacitații de plată datorită conjuncturii, dificultăților sectoriale, sau dificiențelor împrumutatului.
• riscul de imobilizare survine la bancă, sau la deținătorul de depozite, care nu este în măsură să satisfacă cererile titularului de depozite, din cauza unei gestiuni nereușite a creditelor acordate.
• garanția personală este angajamentul luat de o terță persoană de a plăti, în cazul în care debitorul este în incapacitate. În cazul garanției simple, garantul are dreptul de a discuta asupra îndeplinirii obligației sale, de a cere executarea primordială a debitorului și, în cazul în care există mai mulți garanți, să răspundă numai pentru partea sa. În cazul garanției solidare, garantul poate fi tras la răspundere pentru a plăti, concomitent, sau chiar înaintea debitorului, dacă aparent prezintă condiții preferabile de solvabilitate.
c) Termenul de rambursare ca trăsătură specifică a creditului are o mare varietate. De la termene foarte scurte, 24 ore, termen practicat între bănci pe piețele mondiale, și încheindu-se cu termene de la 30 la 50 de ani și chiar 100, în cazul împrumuturilor pentru construcția de locuințe. Pentru creditele pe termen scurt, creditele acordate întreprinderilor, sau credite de consum, este caracteristică rambursarea integrală la scadență. Creditele pe termen mijlociu și lung implică adesea rambursarea eșalonată.
d) Dobânda, este o caracteristică esențială a creditului. În acordurile de credit s-a încetățenit clauza dobânzii fixe. Însă în anii 70 a apărut noțiunea de dobândă variabilă, ce variează în dependență de inflație.
e) Tranzacția (acordarea creditului). Creditul poate fi consimțit în cadrul unei tranzacții unice; acordarea unui împrumut, vânzarea unei obligațiuni, angajarea unui depozit. În ultimul timp s-a dezvoltat sistemul de credit deschis, în cadrul căruia împrumuturile efective intervin la intervale liber alese de debitor.
CAPITOLUL AL III – LEA
CREDITUL DE CONSUM. EVOLUȚIA ȘI EFECTELE ECONOMICE ÎN ROMÂNIA
3.1 CREDITAREA NEGARANTATĂ A POPULAȚIEI
Creditul de consum propriu-zis nu este legat de achiziționarea unui anumit bun, ci consumatorul îl poate folosi cum dorește. Regimul juridic al contractelor pentru consum destinate consumatorilor, persoane fizice este reglementat de Legea 289/2004.
1. Obligația de informare a consumatorilor
Înainte de încheierea contractului, creditorul: are obligația să prezinte contractele de credit pe care le oferă, tipul și suma totală a creditului cele mai adecvate, luând în calcul situația financiară a consumatorului, avantajele și dezavantajele asociate cu produsul propus, precum și scopul creditului; trebuie să prezinte consumatorului informațiile exacte și complete necesare privind contractul de credit avut în vedere; trebuie să informeze consumatorul despre documentația de credit necesară acordării unui credit.
Documentația de credit trebuie să cuprindă cel puțin următoarele informații:
– situațiile financiare curente ale solicitantului de credit și ale oricărui garant al acestuia, inclusiv proiecția fluxurilor financiare pentru o perioadă de rambursare a creditului și de plată a dobânzilor;
– o descriere a modalităților de garantare pentru plata integrală a datoriei și,
după caz, o evaluare a bunurilor care fac obiectul garanției;
– o descriere a condițiilor creditului, cuprinzând valoarea creditului, valoarea
DAE, rata dobânzii, schema de rambursare și obiectivul debitorului sau scopul pentru care a solicitat creditul.
De asemenea, creditorul trebuie să informeze consumatorul cu privire la toate caracteristicile esențiale ale creditelor acordate, cele mai importante fiind: dobânda și calculul ratelor lunare, procedurile și condițiile de rambursare, comisioanele și penalitățile percepute, condițiile de modificare a dobânzilor, condițiile generale de creditare pe care orice solicitant al unui împrumut trebuie să le îndeplinească, informații despre asigurările de viață și/sau imobiliare solicitate pentru acordarea creditelor, precum și informații despre costurile aferente ipotecării imobilului (unde este cazul) etc. Modificările aduse dobânzilor și modul de aplicare a acestora, indicii care pot determina variația lor pe parcursul derulării contractului de credit sunt informații care trebuie să fie aduse la cunoștința consumatorilor înainte de încheierea contractului și menționate clar în acte.
Consumatorul trebuie să fie informat, în scris, despre orice modificare survenită pe durata contractului de credit asupra dobânzii anuale sau a costurilor intervenite ulterior datei semnării contractului de credit, în momentul în care intervine această modificare. Această informare se face prin scrisoare recomandată cu confirmare de primire sau prin intermediul unui extras de cont ce se furnizează consumatorului în mod gratuit.
2. Contractul de credit
Contractul de credit trebuie redactat în scris, pe hârtie sau alt suport durabil, în cel puțin două exemplare, fiind remis câte un exemplar original fiecărei părți contractante. Contractul de credit scris trebuie să cuprindă cel puțin următoarele date:
– numele și adresele părților contractante;
– valoarea DAE;
– o indicare a condițiilor în care poate fi modificată DAE; în cazul în care valoarea DAE nu poate fi stabilită, consumatorul trebuie să fie informat, prin contractul scris, cu privire la plafonul creditului, dacă există, dobânda anuală și costurile aplicabile de la data încheierii contractului de credit, condițiile în care acestea pot fi modificate, precum și cu privire la procedura prin care contractul de credit încetează;
– o listă cu valoarea, numărul, frecvența sau datele plăților pe care consumatorul trebuie să le efectueze pentru rambursarea creditului, precum și pentru dobândă și alte costuri; în cazul în care va fi posibil, va fi indicată, de asemenea, valoarea totală a plăților efectuate;
– o listă a elementelor de cost care revin consumatorului, cu excepția costurilor datorate de consumator pentru nerespectarea unuia dintre angajamentele sale din contractul de credit, care nu sunt cuprinse în calculul DAE, dar care cad în sarcina consumatorului în anumite condiții, precum și precizarea acestor condiții; în cazul în care valoarea exactă a acestor componente este cunoscută, o astfel de valoare trebuie să fie indicată; în caz contrar, trebuie să fie indicată o metodă de calcul sau, pe cât posibil, o cât mai realistă valoare estimativă;
– documentația de credit specificată, stabilită de creditor;
– prevederea dreptului consumatorului de a achita anticipat, integral sau parțial, obligațiile sale rezultate din contractul de credit, precum și reducerea echitabilă a costului creditului în cazul în care se exercită acest drept;
– celelalte condiții esențiale ale contractului de credit
3. Clauze minime obligatorii
În Anexa nr.1 la Legea nr. 289/2004 privind regimul juridic al contractelor de credit pentru consum destinate consumatorilor, persoane fizice, sunt enumerate clauzele minime obligatorii pe care trebuie să le cuprindă orice contract de credit, în funcție de obiectul fiecăruia, respectiv:
a. Contracte de credit având ca obiect finanțarea furnizării de bunuri sau servicii:
– descriere a bunurilor sau a serviciilor care fac obiectul contractului;
– prețul plătibil în numerar și prețul de plată în virtutea contractului de credit;
– valoarea avansului, dacă există, numărul și valoarea plăților eșalonate și data scadenței lor ori metoda care se utilizează pentru determinarea fiecăruia dintre aceste elemente, dacă ele sunt necunoscute în momentul încheierii contractului;
– o precizare a dreptului consumatorului la o reducere, în cazul rambursării anticipate;
– identitatea proprietarului de bunuri (dacă transferul de proprietate la consumator nu se face imediat) și condițiile în care consumatorul devine proprietar;
– precizări privind eventualele garanții necesare;
– indicarea termenului eventual de reflectare (indicarea unui termen de grație în vederea analizării oportunității creditului);
– indicarea asigurării sau asigurărilor eventual necesare și, dacă alegerea asigurătorului nu este lăsată la latitudinea consumatorului, costul acestora;
– indicarea obligației eventuale a consumatorului de a constitui un depozit de o anumită valoare, într-un cont special.
b. Contracte de credit legate de utilizarea cărților de credit:
– plafonul eventual al creditului;
– condițiile de rambursare sau modul în care se stabilesc;
– indicarea termenului eventual de reflectare (indicarea unui termen de grație în vederea analizării oportunității creditului).
c. Contracte de credit operate prin cont curent și nereglementate prin alte prevederi ale legii:
– plafonul eventual al creditului sau metoda de calcul al acestuia;
– condițiile de utilizare și de rambursare;
– indicarea termenului eventual de reflectare (indicarea unui termen de grație în vederea analizării oportunității creditului).
d. Alte contracte de credit care intră sub incidența legii:
– plafonul eventual al creditului;
– indicarea garanțiilor eventual necesare;
– condițiile de rambursare;
– indicarea termenului eventual de reflectare (indicarea unui termen de grație în vederea analizării oportunității creditului);
– o precizare a dreptului consumatorului la o reducere, în cazul rambursării anticipate.
4. Dobânda anuală efectivă – DAE
DAE este definită ca fiind costul total al creditului la consumator, exprimat în procent anual din valoarea creditului total acordat. Pentru calculul DAE se determină costul total al creditului la consumator, cu excepția următoarelor costuri:
– cheltuieli plătibile de împrumutat pentru nerespectarea unuia dintre angajamentele sale stipulate în contractul de credit;
– costurile, altele decât prețul de cumpărare, în cazul cumpărării de bunuri sau servicii, pe care consumatorul este obligat să le plătească, indiferent dacă plata se face în numerar sau pe credit;
– costurile necesare pentru transferul fondurilor și costurilor de menținere a unui cont în care se înregistrează plățile efectuate cu titlu de rambursare a creditului, plata dobânzilor și a altor costuri, cu excepția cazului în care consumatorul nu dispune de libertate de alegere în materie și dacă aceste costuri sunt disproporționat de mari; această prevedere nu se aplică la costurile pentru încasarea acestor rambursări sau plăți, indiferent dacă plata se face în numerar sau în alt mod;
– costurile referitoare la cotizațiile datorate cu titlu de înscriere ca membru în asociații sau grupări și care rezultă din acorduri distincte de contractul de credit, chiar dacă aceste subscrieri influențează condițiile de credit;
– costurile legate de asigurări sau garanții; sunt însă incluse costurile destinate a asigura creditorului, în cazul decesului, invalidității, îmbolnăvirii sau șomajului consumatorului, rambursarea unei sume egale sau inferioare valorii totale a creditului, inclusiv dobânzile care se aplică și alte costuri, și care sunt impuse de creditor ca o condiție pentru acordarea creditului. DAE se calculează în momentul încheierii contractului de credit.
Calculul DAE se efectuează avându-se în vedere următoarele prezumții:
– respectivul contract de credit va rămâne valabil pentru perioada prevăzută în contractul de credit, convenită de către părți;
– părțile contractului își vor îndeplini obligațiile contractuale la termenele și la datele stipulate în contract.
În cazul contractelor de credit care conțin clauze ce permit modificarea ratei dobânzii și a valorii sau nivelului altor costuri conținute în DAE, dar care nu pot fi cuantificate la data calculării, DAE se calculează prezumându-se că aceste valori vor rămâne fixe și se vor aplica până la finalul contractului de credit. În orice anunț publicitar și în orice ofertă pentru un contract de credit destinat consumatorilor, afișate în locuri publice, prin care o persoană declară că acordă un credit sau intermediază încheierea unui contract de credit și prin care se indică o dobândă sau orice alte cifre referitoare la costul creditului, trebuie să se menționeze DAE, în mod clar și inteligibil, și să se respecte prevederile Legii nr. 148/2000 privind publicitatea, cu modificările și completările ulterioare. Scopul comercial al acestor informații trebuie să fie expus foarte clar, prin folosirea limbajului obișnuit.
5. Contractul având ca obiect achiziția de bunuri
În cazul contractelor de credit pentru achiziția de bunuri, dacă consumatorul nu și-a îndeplinit obligațiile contractuale, creditorul poate apela la căile legale în vederea returnării bunurilor după expirarea unui termen suplimentar de 30 de zile de la data scadenței ultimei obligații de plată neonorate. În cadrul termenului suplimentar prevăzut mai sus, înainte de a apela la căile legale pentru returnarea bunurilor, creditorul are obligația de a notifica fără întârziere consumatorul, justificând decizia sa, și de a solicita acordul scris al acestuia privind returnarea bunului. Notificarea consumatorului se face prin scrisoare recomandată. Data poștei se consideră data notificării. În cazul în care creditorul intră în posesia bunurilor, obligațiile dintre părți sunt astfel reglate încât să se asigure că repunerea în posesie nu atrage beneficii nejustificate. Aceste bunuri vor fi ridicate de vânzător, cu obligația acestuia de a restitui creditorului contravaloarea bunului respectiv.
6. Despăgubirea consumatorilor
Furnizorul și creditorul vor fi răspunzători individual pentru despăgubirea consumatorului, în cazul cumpărării de produse sau al obținerii de servicii de la un furnizor cu îndeplinirea următoarelor condiții:
– consumatorul încheie un contract de credit cu o persoană, alta decât furnizorul de bunuri sau prestatorul de servicii;
– cel care acordă creditul și furnizorul de bunuri sau de servicii au în derulare un contract preexistent conform căruia se acordă credit în mod exclusiv clienților acestui furnizor;
– consumatorul obține creditul în virtutea acestui contract preexistent.
Existența unui contract de credit nu va afecta în nici un fel drepturile consumatorului prevăzute de lege, pe care furnizorul de bunuri sau servicii cumpărate prin intermediul unui astfel de contract trebuie să le respecte. Creditorul răspunde pentru despăgubirea consumatorului numai în limita contractului de credit, dacă acțiunile consumatorului împotriva furnizorului de bunuri au eșuat. Aceste dispoziții nu se aplică în situația în care operațiunea respectivă se referă la valori mai mici decât suma de 200 euro.
7. Plata anticipată a creditului
Consumatorul are dreptul să achite anticipat, integral sau parțial, obligațiile sale rezultate din contractul de credit. În cazul achitării anticipate a obligațiilor sale contractuale, consumatorul are dreptul la o reducere echitabilă a costului creditului, stabilită proporțional cu perioada de utilizare a creditului.
3.2 EVOLUȚIA CREDITULUI DE CONSUM
“Fără nici o îndoială, România zilelor noastre poate fi definită ca o societate de consum”, este de părere sociologul Mircea Kivu, director la Institutul de Marketing și Sondaje (IMAS). E adevărat, o societate de consum “ceva mai rudimentară, cam cum erau țările occidentale prin anii ‘70”. Chiar dacă nu s-au făcut încă prea multe studii până acum pe această temă, lucrurile sunt limpezi pentru oricine intră într-un supermarket sau hipermarket: oricât de multe astfel de magazine s-ar deschide, la casele de plată tot cozi imense sunt. Observația sociologului este susținută indirect de o analiză realizată la jumatatea anului 2007 de compania de consultanță Price Watherhouse Coopers, după care România se plasează în pole position la capitolul “oportunități de investiții pentru companiile de retail și producătorii de bunuri de consum”. Potrivit PwC, vânzările de retail pe cap de locuitor în România, sunt de doar 630 de dolari, în comparație cu țări ca Ungaria, Cehia sau Polonia (de cca 2.000$). Studiul relevă, pe de altă parte, o tendință interesantă: chiar dacă românii cheltuiesc încă o mare parte din venituri (peste 60%) pentru alimente și servicii de bază, acest comportament a început să se schimbe. O parte tot mai consistentă a veniturilor este folosită, potrivit Pwc, pentru achiziția de bunuri de folosință îndelungată, restaurante, hoteluri, divertisment. Nevoile se diversifică, așadar, și au un grad de sofisticare din ce în ce mai mare – cel puțin pentru o anumită categorie de consumatori. Există, la fel de adevărat, un alt segment de populație care abia acum reușește să își acopere nevoile de bază în materie de dotări casnice. Despre oricare din aceste argumente ar fi vorba însă, există un numitor comun, ce face ca accesul la bunuri să fie mai rapid: creditul bancar. La care se adaugă împrumuturi din partea altor societăți financiare-societăți de credite de consum sau companii de leasing.
În România, în perioada interbelică sistemul bancar era foarte bine dezvoltat, deși existau numeroase scandaluri de interferențe politice și escrocherii. Comunismul a adus cu sine naționalizarea instituțiilor de credit; în această perioadă, împrumuturile erau minime: existau doar "Case de Ajutor Reciproc" (C.A.R.), împrumuturi directe între persoane sau în grup (așa numita "bancă țigănească"). Statul controla consumul, iar antreprenoriatul nu era posibil, astfel că nevoia de creditare era redusă.
În primul deceniu post – revoluționar, creditele au crescut lent. Era epoca marilor fraude bancare, oamenii nu aveau încredere în aceste instituții, inflația era extrem de mare, iar veniturile mici. După anul 2000, creditarea a crescut exponențial. Sistemul bancar a fost asanat și a recăpătat credibilitate, inflația a scăzut substanțial, veniturile cu crescut, au apărut forme moderne de comerț (supermarket-uri, hypermarket-uri, cash & carry, discount stores); România devine o societate de consum și în acest context creditele sunt un element esențial.
Creșterea consumului în România a fost susținută de majorarea veniturilor populației, prin relaxarea fiscală de la începutul lui 2005, dar și prin creșterile salariale, de gradul foarte redus de înzestrare cu bunuri de larg consum, dar și de o schimbare de mentalitate în materie de consum. După perioada anilor ’90, cu venituri mici și inflație mare, ceea ce a schimbat în mod fundamental comportamentul în materie de consum a fost, în ultimii ani, deschiderea accesului consumatorilor la sursele de finanțare. Băncile, înainte închise pentru oamenii de rând, s-au orientat spre retail, iar marile lanțuri de magazine au început să ofere televizoare sau frigidere în rate. Creditul pentru populație a crescut, în aceste condiții, de peste 50 de ori în ultimii cinci ani. La finele lui decembrie 2005, statisticile băncii centrale arătau un sold al creditelor pentru populatie de cca 21.4 miliarde RON (aproximativ 5.9 miliarde de euro). Spre comparație, în 2000, același credit pentru populație era de numai 426 de mii RON (cca 212 mii de euro, la un curs mediu leu/euro pentru 2000 de cca 20.000 de lei vechi. Calculat la cursul mediu leu/euro din 2005, de 36.234 de lei vechi, același sold este de doar 117,5 mii euro).
Diferența este la fel de evidentă și privind ca pondere în PIB. În 2005, ponderea împrumuturilor pentru populație era de aproape 8% din PIB, comparativ cu cca 0.7% din PIB în 2001. Îmbunătățirea standardului de viață este “motivația fundamentală a comportamentului populației față de credite”, confirmă Ana Cristea, vicepreședinte responsabil de retail banking la Libra Bank România. Fie că este vorba despre nevoia unei locuințe și de dotarea acesteia, de transportul personal sau de vacanță și timp liber, românii sunt dispuși să apeleze la credite, în numele convingerii că trebuie să-și satisfacă nevoile de consum acum și nu undeva în viitor. Dar efervescența consumului a venit într-o economie ce se lupta cu incapacitatea de a produce suficient pentru a acoperi cererea. În aceste condiții, inporturile au explodat, dând peste cap întreg echilibrul macroeconomic. Deficitul comercial al României a urcat, la sfarșitul lui 2007, cu 40,4% de la 7,346 miliarde de euro la 10,313 miliarde de euro, potrivit Institutului Național de Statistică. Importurile au atins valoarea de 32,568 miliarde de euro, față de 26,281 miliarde de euro în 2004.
În aceste condiții, banca centrală, soldat trimis cam fără arme în lupta cu dezechilibrele economice, atâta vreme cât măsurile sale nu sunt susținute și de politici macroeconomice și fiscale mai restrictive, a pus piciorul pe frâna împrumuturilor. În februarie 2004, banca centrală a limitat rata lunară a împrumuturilor la maxim 30% din venitul lunar net, impunând în același timp existența unui avans minim de 20% din prețul bunului achiziționat pe credit. În cazul creditelor imobiliare, limita a fost stabilită la 35%. Un nou pas a fost făcut în august 2007, când BNR a decis ca rata creditului și dobânda aferentă tuturor tipurilor de contracte de credit, precum și a altor contracte de aceeași natură (de leasing sau de cumpărare de bunuri în rate), nu poate depăși un plafon maxim de 40% din veniturile nete lunare ale solicitantului de credit sau al familiei lui. Acest grad de îndatorare a crescut, în primăvara lui 2008, până la 70% din venitul net al solicitantului de credit, urmând ca, la sfârșitul anului 2008 și începutul anului 2009, angajamentele de plată lunare decurgând din credite de consum și imobiliare, indiferent de creditor să nu poată depăși 30%, respectiv 35% din veniturile nete lunare ale solicitantului de credit. Îndatorarea în valută – preferată de români mult timp datorită costurilor mai mici – a dat cele mai mari bătăi de cap bancherilor de la BNR.
Ponderea creditelor de consum în PIB este dublă în România față de zona euro
Dacă în alte țări populația își finanțează consumul mai mult din economii, românii preferă mai degrabă să dea fuga la bancă pentru a face rost de bani pentru cumpărături. Nu este niciun secret că intermedierea financiară de la noi e cu mult sub media europeană. Statisticile semnalează decalaje importante la nivelul creditelor imobiliare sau al împrumuturilor pentru companii, însă nu și în ceea ce privește creditele de consum. Aici, România excelează. Activitatea de creditare pe acest segment a crescut într-un ritm alert, ceea ce a sugerat că gradul de saturație al pieței este încă departe de a fi atins. Conform datelor BNR, soldul acestor finanțări a ajuns la aproape 60 de miliarde lei, remarcându-se un avans de 80% în ultimele luni ale anului 2007 și prima parte a anului 2008. Iar evoluții de acest fel au tot avut loc în fiecare an, din 2003 încoace.
Campioni europeni. Atunci când ne comparăm cu alte țări europene, creditul de consum pare că și-a atins limitele la noi. Ponderea sa în PIB a urcat de la 9% în 2006 la aproape 14% în 2007, ceea ce plasează România pe o poziție fruntașă în UE. Dintre statele membre, Marea Britanie se mai poate lăuda cu o acoperire în PIB de 17%, fiind cea mai avansată după acest criteriu. De asemenea, grecii au mai arătat o afinitate ridicată pentru împrumuturile de nevoi curente, soldul acestora în PIB fiind de 13% în 2006.
Deși datele pentru restul țărilor se referă la anul 2006, trebuie spus că aici piețele sunt în general asezate și nu se întâmplă mișcări spectaculoase de la un an la altul, mai ales în economiile dezvoltate. De exemplu, în zona euro, ponderea creditelor în PIB a fluctuat ușor în jurul valorii de 7% în perioada 2002 – 2006. La noi însă, lucrurile au evoluat extrem de rapid, astfel că acum acest indicator este de două ori mai mare decât în zona euro. Și trebuie avut în vedere că împrumuturile pentru populație au început să fie vândute pe scară largă în România doar din 2002. Iar în numai 5 ani românii au reușit să-i devanseze pe francezi, spanioli, austrieci sau germani.
La nivelul Europei Centrale și de Est, creditul de consum mai este apreciat de către bulgari, unguri și sloveni, dar fără a ne egala. Cei mai puțin predispuși să se împrumute pentru consum sunt slovacii, ale căror finanțări sunt egale cu numai 2% din PIB, cea mai mică valoare din UE. De asemenea, italienii, belgienii și lituanienii nu acordă nici ei prea multă atenție acestor împrumuturi. În ciuda faptului că populația autohtonă pare a-și fi depăsit capacitatea de absorbție, noi companii de consumer finance continuă să-și facă apariția în piață.
Printre ultimii sosiți sunt belgienii de la KBC, care au înființat o divizie de credite de consum, deoarece „au identificat un mare potențial de creștere“. Compania pune deja la dispoziția consumatorilor credite în magazine, iar din luna mai 2008 s-au acordat și împrumuturi pentru nevoi personale. În plus, din 2009, KBC intenționează să-și completeze oferta cu carduri de credit. Rețeaua sa de distribuție e compusă, atât din puncte proprii de vânzare, cât și din agenți, brokeri, soluții de telemarketing și Internet. „KBC Consumer Finance funcționează pe baza unui model cu canale multiple, branduri multiple și produse multiple și este unul dintre jucătorii paneuropeni, care și-a stabilit sediul într-o din Europa Centrală, Polonia“, afirmă Bart Vanaeren, directorul general al companiei. Clientela vizată e formată din persoanele cu vârste între 18 și 75 de ani, cu un venit lunar minim de 300 de euro.
Exuberanța consumului. Belgienii apreciază că, la fel ca și în alte țări din regiune, piața creditelor de consum este extrem de competitivă în România. Ei estimează că ritmul de crestere se va stabiliza la 15-20% pe an, ceea ce ar urca soldul finanțărilor la 30 de miliarde de euro până în 2011. Prognozele se sprijină pe convingerea că românii vor aloca mai mulți bani pentru consumul personal în viitor, ceea ce va genera o cerere similară pentru produsele financiare. După calculele celor de la KBC, ponderea creditelor de consum în PIB ar urca dincolo de pragul de 20%, România urmând să devină liderul de necontestat al UE la acest capitol. Rămâne de văzut dacă estimările lor se vor dovedi în final a fi prea optimiste. Făcând o similitudine cu prețurile la case, și acolo s-au înregistrat ani buni de creștere accelerată, iar acum prețurile dau semne de stagnare sau chiar de ușoară scădere. Pentru moment însă, chiar și creditele pentru săraci se pare că au priză la public. Provident Financial a raportat că, după o prezență de doi ani pe piața internă, a acumulat peste 50.000 de clienți. Compania oferă credite la domiciliu de valori mici (în jur de 1.000 euro), populația – țintă fiind persoanele cu venituri scăzute. Printre clienții săi pot fi și cei care au avut restanțe la bănci, Provident neputând verifica istoricul solicitanților la Biroul de Credit, deoarece nu este participant.
Grupurile financiare austriece au în sold finanțări acordate în economia românească de circa 24 mld. Euro
Grupurile financiare austriece, care controlează patru dintre jucătorii de top zece din sistemul bancar local, au în sold finanțări acordate în economia românească de circa 24 miliarde euro, potrivit datelor publicate pentru sfârșitul anului trecut. La acestea se adaugă credite de circa 14 miliarde de euro, acordate de patru grupuri financiare elene, care au o activitate semnificativă pe plan local, controlând jucători de talie mare și mijlocie. În total, băncile austriece și cele elene aveau în sold în decembrie finanțări acordate de 38 de miliarde de euro, în condițiile în care Produsul Intern Brut (PIB) al României a fost anul trecut de 136,9 miliarde de euro. Ponderea finanțărilor acordate de greci și de austrieci reprezintă astfel aproape 28%. Spre comparație, creditul neguvernamental total era la sfârșitul anului trecut de circa 50 de miliarde de euro, potrivit datelor BNR. Astfel, grecii și austriecii ar concentra 75% din volumul total de credite acordate în economie. Austriecii controlează pe plan local BCR, cea mai mare bancă din sistem deținută de grupul Erste, Raiffeisen Bank, Volksbank și UniCredit Țiriac Bank, al cărei acționar majoritar este Bank Austria. Banca Românească, filiala locală a National Bank of Greece, a raportat credite de aproape 2 miliarde de euro, incluzând și finanțările originate și administrate local, dar care sunt înregistrate în străinătate. Băncile elene, care au investit masiv în ultimii ani în extinderea retelelor, au profituri mai mici. Totuși, Alpha, Piraeus și Banca Românească au raportat profituri record pentru 2008, cuprinse între 26 și 46 milioane de euro. Bancpost a raportat un profit în scadere cu 6%, de 27,3 milioane de euro, în condițiile în care a avut cheltuieli importante cu provizioanele în trimestrul patru.
Sectorul bancar românesc a trecut în 2008 de la o extremă la alta, respectiv de la exces de lichiditate la deficit, de la acordarea masivă de credite la promoții agresive de atragere de depozite, de la planuri de expansiune susținută a rețelei teritoriale la temperarea sau chiar stoparea extinderii.
Creditarea a înregistrat în ultimii ani un ritm susținut de creștere, în contextul în care băncile s-au luptat pentru majorarea cotei de piață, și au mizat puternic pe expansiunea operațiunilor, care a constat printre altele și în extinderea rețelelor teritoriale cu aproximativ 1.000 de unități anual.
Băncile s-au bucurat în ultimii ani și în prima parte din 2008 de un exces de lichiditate și practica dobânzi foarte avantajoase la credite, punând un accent mai redus pe atragerea de depozite. Banca Națională a României (BNR) a atras aproape zilnic lichidități de pe piață interbancară în primele șapte luni din 2008, la un moment dat atrăgând atenția că ar putea fi nevoie de două operațiuni de sterilizare pe zi, pentru atragerea excesului de lichiditate. De exemplu, majorarea înregistrată de creditul neguvernamental în 2007, respectiv de 60,4%, a fost cu mult mai mare decât ritmul de creștere al depozitelor, de 33,9%.
Mai mult, băncile au acordat în 2007 credite noi la dobânzi medii de peste 11,5% pentru euro și 7,5% pentru lei, și au atras depozite la dobânzi de 6,7% la lei și peste 3,6% la euro. Dobânzile practicate de bănci avantajau societățile nefinanciare, atât pentru depozite, cât și pentru credite.
Această situație s-a schimbat după jumătatea anului 2008, întrucât băncile-mamă au început să se confrunte cu problemele generate de criza financiară internațională și au redus treptat finanțările pentru subsidare. Din cele 43 de instituții de credit autorizate să funcționeze în România, 35 au capital majoritar străin și au avut în ultimii ani avantajul sprijinului oferit de grupuri financiare internaționale. În plus, situația de pe piața monetară locală a devenit tensionată începând din luna august, în contextul extinderii problemelor din SUA la nivelul economiei mondiale. Creditul a devenit mai greu accesibil și la costuri mai ridicate, mai multe bănci fiind nevoite să apeleze la facilitatea de împrumut de la BNR și la orientarea strategiei spre atragerea de depozite de pe plan local.
Băncile din România au mizat pe creditare până în pragul manifestării crizei internaționale pe piața locală, deși banca centrală a îndemnat la prudență în privința avansului împrumuturilor, pentru ca ulterior să își schimbe strategia, aproape blocând finanțările și orientându-se spre atragerea de resurse, din cauza deficitului de lichidități.
Tendința de creștere puternică a creditării s-a menținut în prima parte din 2008. Avansul creditului neguvernamental, raportat la luna similară din 2007, s-a menținut peste 60% în lunile ianuarie – iunie, comparativ cu creșteri de peste 35% înregistrate pe segmentul depozitelor.
În a doua parte a anului, atât creditarea, cât și ritmul de constituire a depozitelor au început să încetinească, pe fondul problemelor internaționale, care au dus la majorarea costurilor finanțării. Pe segmentul de creditare, avansul s-a redus până la 50,5% în septembrie, la 44,8% în octombrie și la 38,3% în noiembrie. Concomitent, creșterea pe zona depozitelor s-a diminuat la aproximativ 30% în august și septembrie, pentru ca ulterior să coboare la 25,2% în octombrie și la 19,8% în noiembrie.
Guvernatorul BNR, Mugur Isărescu, observa încă din luna aprilie 2008 că băncile și-au modificat comportamentul față de anii precedenți și au crescut dobânzile la depozite mai repede decât la credite, după deciziile de majorare ale ratei de politică monetară, menționând că acest comportament reprezintă și un efect al diminuării resurselor ieftine și ușor accesibile din străinătate.
Băncile au început să majoreze dobânzile la depozite, care au ajuns în octombrie la un nivel mediu de până la 12,23% pentru depozitele în lei și de circa 5% pentru cele în euro. Pe segmentul de creditare, dobânzile medii au ajuns la 15% – 19,69% pentru lei și la 7,67 – 8,66% pentru euro.
Pe finalul anului 2008, băncile au anunțat dobânzi la plasamente de până la 15% pentru lei și de maxim 7,25% pentru euro, în contextul în care au nevoie de lichidități, care au devenit mai ieftine pe piața locală decât pe plan internațional.
Încetinirea creditării în ultima parte a anului a fost determinată în parte de incertitudinile existente pe plan local și internațional, care au condus la limitarea finanțărilor de care dispuneau băncile, dar și la implementarea unui nou regulament al BNR privind acordarea de împrumuturi persoanelor fizice. Potrivit noului regulament de creditare, aprobat de BNR la finele lunii august, băncile calculează gradul de îndatorare la creditele acordate populației pe baza unor venituri cu cel mult 20% peste cele declarate la Fisc, în anul anterior, rata maximă pe care o persoană se poate angaja să o plătească lunar băncii nu va fi modificată până la scadență, iar gradul de îndatorare se calculează diferențiat pe categorii de clienți, pe destinația împrumutului, cât și pe tipul de credit, respectiv în monedă națională sau în valută, cu dobândă fixă sau variabilă.
BNR a introdus noi reglementări mai dure și pentru piața monetară, după ce incertitudinile și neîncrederea din luna octombrie au condus practic la blocarea acesteia prin majorarea dobânzilor chiar și peste 50% pe an. Piața interbancară românească a trecut de la exces de lichiditate la criză de lichiditate în luna octombrie.
Astfel, dacă în primele șapte luni a anului 2008 banca centrală atrăgea aproape zilnic lichidități de pe piață, iar băncile apelau la facilitatea de realizare de depozite într-o măsură mult mai mare decât la cea de creditare lombard, situația s-a schimbat în mod semnificativ din august, în contextul răspândirii problemelor din SUA la nivelul economiei mondiale. Băncile au fost nevoite în august să apeleze în mod semnificativ la facilitatea de creditare a BNR, împrumutând 1,05 miliarde lei. Situația de pe piața monetară din luna septembrie a reprezentat doar calmul dinaintea furtunii, întrucât tensiunile s-au aplificat semnificativ în octombrie, iar băncile au ajuns să nu mai acorde împrumuturi instituțiilor concurente. Practic, piața interbancară a fost aproape blocată, iar dobânzile au urcat peste 50% pe an, comparativ cu un nivel mediu de 7,79% înregistrat în luna ianuarie. Prin urmare, băncile din România au fost forțate să se orienteze spre facilitatea de creditare pusă la dispoziție de BNR, împrumutând o sumă record de 48,99 miliarde lei.
În noiembrie, tensiunile de pe piața monetară s-au mai calmat, dar s-au menținut la niveluri ridicate, astfel că instituțiile de credit au împrumutat încă 27,68 miliarde lei de la BNR, realizând în schimb și depozite de 6,33 miliarde lei, aproape triplu comparativ cu valoarea din octombrie.
Până acum cuvântul de ordine este "incertitudinea", majoritatea băncilor anunțând că își vor adapta strategiile în funcție de evoluția mediului economic.
Restricționarea accesului la lichiditățile de pe piețele monetare a determinat orientarea strategică a băncilor către depozite
Restricționarea accesului la lichiditățile de pe piețele monetare a determinat orientarea strategică a băncilor către depozite. Unele au reușit să echilibreze mai repede balanța dintre împrumuturile acordate și economiile atrase, altele mai au de așteptat. Sistemul bancar românesc a încheiat anul trecut cu un raport credite/depozite de aproximativ 122%. Fără îndoială, nu este unul foarte confortabil dacă ne raportăm, de exemplu, la rezultatul obținut de Republica Cehia – 77%, ceea ce arată că băncile care operează pe piața locală sunt practic creditori neți față de grupurile din care fac parte. În România, o astfel de situație este valabilă în acest moment doar pentru ING Bank (93,3%) și Raiffeisen Bank (73,1%). Celelalte două bănci care întregesc plutonul instituțiilor bancare cu grade de acoperire bune au capital românesc: CEC Bank (71,9%) și Banca Transilvania (93%). În al doilea grup pot fi incluse subsidiarele cu un raport credite/depozite sub 200%. Astfel, BRD are un grad de acoperire de 119%, Leumi Bank – 128,7%, BCR – 131,5% și Bancpost – 163%. În sfârșit, din cel de-al treilea grup fac parte băncile care au dovedit anul trecut un apetit mare pentru acordarea de credite: Piraeus Bank – 205% și Volksbank – 580%. Fără doar și poate, evoluția subsidiarelor românești, orientate cu precădere spre activitatea de creditare, a urmărit îndeaproape comportamentul băncilor-mamă. Dovadă stau și rapoartele credite/depozite, ale căror valori sunt comparabile, atât la nivel de grup, cât și ca medie în Europa Centrală și de Est. Un raport credite/depozite sub 100% au înregistrat, anul trecut, la nivel de grup, UniCredit (UCG), National Bank of Grece (NBG) și Intesa Sanpaolo. La rândul lor, KBC, Erste Bank și Société Générale aveau la jumătatea anului trecut un raport credite/depozite cuprins între 100% – 120% în cadrul grupului și sunt 100% ca medie pe subsidiarele din regiune. Grupurile Alpha Bank, EFG și Raiffeisen au înregistrat un grad de acoperire al creditelor în depozite cuprins între 120%-130%.
Restanțele românilor la bănci, o problemă reală a economie
BNR a publicat datele privitoare la evoluția restanțelor la bănci în primul trimestru. Astfel, creditele restante se împart în 6 categorii, în funcție de riscul asociat acestora: de la restanțele de tip A (întârzierile de până la 15 zile) și până la cele de tipul X – respectiv cele scoase din bilanțul băncilor, acestea reprezentând de fapt pierderi.
Privind datele pe primul trimestru, observăm următoarele:
1. Restanțele de tip A au crescut cu 95% în timp ce restanțele de tip B (întârzieri de până într-o lună) au crescut cu doar 8%. De aici rezultă că pe deoparte, tot mai mulți români întârzie plata ratelor, iar pe de altă parte, cele mai multe dintre restanțele de tipul B s-au transformat în restanțe de tip C, D sau E, devenind astfel și mai riscante pentru bănci.
2. Restanțele de tipul C (întârzieri de până la 60 de zile) cu explodat, crescând cu 107% în primul trimestru, în timp ce restanțele de tip D (până la 90 de zile) au crescut cu 52%, confirmând faptul că restanțele de tipul B s-au transformat în C și D.
3. O atenție deosebită trebuie acordată restanțelor de tipul E, respectiv a celor care depășesc 90 de zile. Acestea au crescut în primul trimestru cu 80%, însă dacă discutăm în sume absolute, această creștere înseamnă 210 milioane euro. Trebuie spus că ponderea restanțelor de tip E în total restanțe este de 58%, în timp ce ponderea restanțelor de tipul A,B,C și D este de doar de 42% cumulat.
4. Într-un mod cu totul curios, deși restanțele de tip E au crescut cu aproape 300% în ultimul an (de la 572 la 2000 milioane ron), soldul creditelor scoase în afara bilanțului (restanțe de tip X) a rămas relativ constant, lucru care mă duce cu gândul la faptul că băncile și-au “cosmetizat” rezultatele financiare, iar multe dintre creditele care nu vor mai fi de fapt plătite, încă nu au fost trecute la pierderi.
5. Soldul total al creditelor restante, inclusiv al celor scoase în afara bilanțului se ridică la 4.8 miliarde lei, din care 70% reprezintă restanțe de tipul E și X. În condițiile în care leul s-a depreciat semnificativ, iar somajul va crește, băncile vor avea mari probleme cu rău-platnicii în perioada următoare.
Luând în considerare acest aspect, nu cred că dobânzile la credite se vor reduce semnificativ în acest an, băncile având de compensat pierderile generate de creditele care acum nu mai sunt returnate de către debitori.
Mai jos se găsește un alt grafic care arată evoluția din ultimul an atât al numărului total al debitorilor, cât și al numărului debitorilor cu restanțe. Astfel, dacă în ianuarie 2008 doar 9% dintre cei care aveau un credit înregistrau restanțe ratelor, în martie 2009 procentul a crescut la 17% – practic aproape unul din cinci debitori are dificultăți. În ultimele 15 luni, numărul total al debitorilor (persoane fizice și juridice) a crescut cu 24% ajungând la 1.02 milioane (observați că din septembrie acest număr s-a plafonat) în timp ce numărul debitorilor cu probleme a crescut cu 131%, ajungând la 174.000.
BNR a dat publicității datele legate de restanțele pe care românii (persoane fizice și juridice) le înregistrează la bănci, iar cifrele sunt îngrijorătoare. Deși în acest moment, nivelul restanțelor nu este de natură să pună probleme băncilor, viteza cu care acestea cresc este extrem de mare – în ultimele 6 luni restanțele au crescut în medie cu 14% pe lună, iar în ultimele două luni au crescut cu 48%.
La sfârșitul lunii februarie, suma creditelor restante a ajuns la aproximativ un miliard de euro, respectiv 2% din totalul creditelor care se ridica la 49 de miliarde de euro.
Una dintre cele mai mari probleme pe care această criză le va genera, este legată de posibilele pierderi pe care băncile le vor înregistra datorită celor care au contractat un credit, iar acum nu își mai pot plăti ratele.
Să analizăm mai întâi evoluția numărului debitorilor, respectiv a celor care au luat un credit (sau mai multe) de la bănci.
În februarie 2007, numărul debitorilor era de aproximativ jumătate de milion în timp de numărul restanțierilor nu atingea 45.000, deci mai puțin de 9% dintre cei care aveau un credit nu își plăteau ratele la timp. Un an mai târziu, cifra debitorilor a crescut la 862.000, iar cea a restanțierilor încă se pastra la un nivel relativ decent, respectiv 10% din total. Însă, a venit criza, iar lucrurile au început să se precipite – în februarie 2009, numărul restanțierilor a ajuns la 17.8% din total (184k vs 1031k), iar din octombrie și până în februarie, băncile au înregistrat peste 60.000 de noi restanțieri.
Să analizăm și structura restanțelor pe zile de întârziere:
Conform datelor BNR, suma restanțelor de tip E (peste 90 de zile – cele mai periculoase) au ajuns să reprezinte peste jumătate din totalul restanțelor, respectiv 400 de milioane de euro. Restanțele de tip A reprezintă 16%, B și C câte 11%, iar D 8%. După cum se poate vedea, în ultimii doi ani creșterea restanțelor de tip E a fost una extrem de abruptă ceea ce înseamnă că din punct de vedere calitativ, creditarea a avut foarte mult de suferit de pe urma lejerității cu care sistemul bancar a acordat credite.
Actualul blocaj al creditării face ca procentul restanțelor să crească și mai repede din moment ce baza (soldul creditelor) rămâne pe loc, dar dacă în următoarele luni băncile vor începe să acorde din nou credite, iar baza de calcul va crește, este posibil ca procentul restanțelor să nu ajungă la un nivel periculos care, se situează la 4-5%. Spre comparație, în SUA restanțele împrumuturilor ipotecare au ajuns la 6%.
CAPITOLUL AL IV – LEA
CONCLUZII ȘI PROPUNERI
Chiar dacă beneficiază de un "lobby" copleșitor din partea băncilor din România, aproape toate străine, care fac bani frumoși folosindu-l cu motoarele turate, precum și de o susținere puternică din partea oamenilor care, fără să se gândească la consecințe, apelează masiv la el pentru a-și satisface dorințele de consum neîmplinite de decenii, creditul, căruia i s-a "dat drumul" în România doar de câțiva ani, reprezintă o problemă extrem de controversată pentru cei care nu rămân să privească doar la suprafață lucrurile și care se gândesc și la viitorul economiei din această țară. Bineînțeles, în cazul în care se mai gândesc la România ca la o țară, și nu ca la un simplu teritoriu, nu contează dacă sau de către cine este administrat și unde capitalul de aiurea face experimente economice și sociale, fără vreo importanță dacă vor fi sau nu fericite.
Pentru menestrelii creditului, în general, și în special ai creditului de consum, la care ne referim îndeosebi, nu există nici probleme, nici îndoieli. Creditul "ne dezvoltă"! Și trebuie să mulțumim băncilor străine care au venit aici cu bani suplimentari, peste cei pe care îi colectează de pe piata de aici, pentru a "ne împrumuta", căci astfel "ne vom dezvolta". Pentru acești menestreli, pe care nu-i greu să-i asociem cu interesele băncilor străine din România, nu contează nici că producția nu poate ține pasul cu consumul stimulat de creditele de consum, nici că acest consum se realizează covârșitor din import, nici că astfel tot cresc și iar cresc dezechilibrele profunde din economie, atât pe plan intern, cât și pe plan extern, nici că în condițiile unor astfel de dezechilibre nu prea se mai poate vorbi de dezvoltare. Nu contează, evident, decât că băncile străine fac profit, și încă unul substanțial, dar, și mai important, în mod lejer și rapid. Nu contează nici măcar dacă debitorii își vor putea rambursa împrumuturile. Nu contează pentru că, băncile, străine fiind, își pot lua tălpășița de îndată ce nu le va mai merge ca pe roate în teritoriul cu numele România.
Creditul este neîndoios un vector al dezvoltării. Ceea ce este în teorie valabil este și în practică, dacă anumite cerințe structurale, concurențiale și, de ce nu, morale sunt îndeplinite. La acest capitol, creditul stă însa cam prost, din mai toate punctele de vedere, în Romania.
În România nu se respectă regula de bază "deposits make loans" (creditele se dau din depozite). Volumul creditelor surclasează în România volumul depozitelor prin aducerea de bani din afară pentru a fi împrumutați în România, vehiculul fiind băncile care formează sistemul bancar și care sunt practic toate subsidiarele locale ale unor bănci străine. S-ar zice că este chiar bine! Se pot împrumuta astfel clienților din România mai multe resurse decât cele de care se dispune în România. Nu este deloc așa! Aducându-și bani din afară pentru împrumuturi, băncile străine nu mai sunt neaparat interesate de atragerea disponibilităților de bani de pe piața românească. Drept consecință, se pot menține diferențe imense, neuzuale și neconcurențiale, între dobânzile la credite și dobânzile la depozite, care asigură profituri uriașe băncilor, dar care sunt demolatoare pentru clienții din România, transformându-i pe aceștia în victimele unui fel de cămătărie modernă. Tot ca urmare, piața nu este de fapt concurențială. Sistemul bancar nu poate fi guvernat prin dobândă, iar Banca Națională, pentru a influența sistemul bancar, folosește aproape degeaba dobânda, avand la dispoziție în scopurile sale doar mijloace administrative, bineînțeles vehement criticate de către bănci.
În mod firesc, creditele acordate de caătre bănci sunt îndreptate către sectoarele care oferă profit lejer și rapid. Grosul copleșitor al creditelor acordate companiilor se îndreaptă către imobiliar, retail și administrația publică. Industria este prezenta în proporții derizorii, iar agricultura este practic absentă. Nimic de reproșat din acest punct de vedere băncilor străine. Ele au venit în România să facă profit, și nu să dezvolte România. Că România are nevoie de finanțări în industrie și agricultură nu este treaba băncilor străine din România. Încă o dată, clar: nimic de reproșat acestora! Dar faptul nu înseamnă că finanțările băncilor străine din România duc la dezvoltarea României. Nu duc! Nici n-au cum să ducă în condițiile actualelor coordonate și structuri ale acestor finanțări.
Structura menționată a creditului zis "corporate" este doar un aspect și nu cel mai important și relevant. Pe ansamblu, creditul neguvernamental (adică cel acordat structurilor neguvernamentale) este dominat, ca o anomalie extrem de păguboasă pentru economie, de creditul de consum. Și, esențial de subliniat, desfășurându-se cu o viteză amețitoare, niciun proces economic (și, înainte de toate, cel al producției) nu poate ține pasul cu efectele de expansiune a consumului pe care acest credit le provoacă. Astfel, creditul de consum, în condițiile în care se extinde în România, duce la o dezarticulare a economiei, pur și simplu pentru că adâncește consumul fără producție. Neexistând acoperirea producției interne, consumul indus de creșterea creditului este acoperit din import. Astfel încât, creditul de consum din România a ajuns un factor (principalul) al ruinatorului deficit extern.
Creșterea economică – pe care, fără îndoială, creditul o determină în România – este, din păcate, una nesănătoasă, pentru că se bazează pe dezarticularea economiei și pe adâncirea deficitului extern.
Nu în general, dar așa cum a ajuns să se deruleze în România, creditul nu duce aici la dezvoltare. Prosperitatea relativ rapidă pe care o aduce unora – și pe care o exploatează cântăreții creditului, toți legați de interesele băncilor străine – este falsă și pasageră.
BIBLIOGRAFIE
Basno Cezar, Dardac Nicolae, Integrarea monetar-bancară europeană, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2001;
Bădulescu Dan, Management bancar, Editura Universității din , 2003;
Bențe Corneliu, Tehnica operațiunilor bancare, Editura Universității din , 2006;
Cerna Silviu, Moneda și teoria monetară, Editura Mirton, , 2000;
Dardac Nicolae, Vâșcu Teodora, Monedă și credit, volumul I, Editura ASE, București, 2003;
Dardac Nicolae, Vâșcu Teodora, Monedă și credit, volumul II, Editura ASE, București, 2003;
Dedu Vasile, Gestiune și audit bancar, Editura Economica, București, 2003;
Georgescu Florin, Evoluția sistemului bancar românesc, București, 2006;
Georgescu Florin, II – O nouă etapă pentru modernizarea sistemului bancar românesc, Sinaia, 2005;
Georgescu – Goloșoiu Ligia, Business of Banking, volumul I The Banking System, Editura ASE, București, 2003;
Georgescu – Goloșoiu Ligia, Business of Banking, volumul II Banking in the International Environment, Editura ASE, București, 2003;
Iordache Floarea, Iordan Mărioara, Sistemul bancar românesc în perioada 1990-2003: restructurare în contextul integrării europene, București, 2003;
Nițu Ion, Managementul riscului bancar, Editura Expert, București, 2000;
Roșca Teodor, Monedă și credit, Editura Sarmis, Cluj – Napoca, 2006;
Rotaru Constantin, Managementul performanței bancare, Editura Expert, 2001;
Stoica Maricica, Management bancar, Editura Economica, București, 1999;
Trenca Ioan, Metode și tehnici bancare, Editura Casa Cărții de Știință, Cluj – Napoca, 2002;
Zăpodeanu Daniela, Monedă și credit, Editura Universității din Oradea, 2003.
*** Asociația Română a Băncilor, Sistemul bancar românesc, 2008;
*** Revista Bilanț, nr.25, Octombrie 2008;
*** Legea nr.58/1998 – Legea privind activitatea bancară, republicată;
*** Regulamentul nr.1/2001 privind organizarea și funcționarea la Banca Națională a României a Centralei Incidentelor de Plăți, cu modificările și completările ulterioare;
*** Legea nr.312/2004 – Legea privind statutul Băncii Naționale a României;
*** Regulamentul nr.4/2004 privind organizarea și funcționarea la Banca Națională a României a Centralei Riscurilor Bancare;
*** O.U.G. nr.99/2006 privind instituțiile de credit și adecvarea capitalului;
*** B.N.R., Buletin trimestru I 2009;
*** B.N.R., Rapoarte anuale, colecția 1990 – 2008;
*** B.N.R., Sistemul bancar românesc – prezent și viitor;
*** website: www.banknews.ro;
*** website: www.cotidianul.ro;
*** website: www.dailybusiness.ro;
*** website: www.mybank.ro;
*** website: www.khris.ro;
*** website: www.wikipedia.org.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Finantarea Indirecta a Economiei. Intermediari Financiari (ID: 140300)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.