Finantarea Dezvoltarii Economice In Conditiile Dezechilibrului Pietelor Financiare
TEZĂ DE DOCTORAT
FINANȚAREA DEZVOLTĂRII ECONOMICE
ÎN CONDIȚIILE DEZECHILIBRULUI
PIEȚELOR FINANCIARE
CUPRINS
Introducere
Capitolul 1. Echilibrul piețelor financiare în perioada crizei economice globale
1.1 Ciclicitatea – trăsătură a evoluției piețelor fianciare
Diversitatea ciclurilor economice
Evoluția teroriilor privind manifestările ciclice ale crizelor financiare
1.1.3 Cazul României
1.1.4 Politicile anticiclice
1.2 Echilibrul piețelor financiare – considerații teoretice
1.3 Teoria dezechilibrului economic – concept, evoluție, cauze
1.3.1 Dezechilibrul economic general – punct de plecare pentru dezechilibrul piețelor
financiare
1.3.2 Considerații de bază privind dezechilibrul piețelor financiare
1.4 Studiu de caz: Alegerea strategiei financiare pentru acoperirea riscului valutar
1.5 Evoluții în domeniul guvernanței economice în Uniunea Europeană
Capitolul 2. Creșterea și dezvoltarea economică în context european și mondial
2.1 Unele aspecte privind creșterea economică – delimitări conceptuale
2.2 Teorii ale dezvoltării aplicabile momentului actual al evoluției omenirii
2.2.1 Noua teorie clasică
2.2.2 Teoria generală a relației Nord-Sud
2.2.3 Teoria O-Ring
2.2.4 Teorii și modele privind creșterea economică
2.3 Evoluții macroeconomice și financiare naționale și internaționale
2.4 Evoluția componentelor echilibrului economic general în contextul economiei românești, în
perioada 2005 – 2012
2.5. Analiza corelației dintre Produsul Intern Brut și principalii factori de influență
Capitolul 3 Eficiența alocării resurselor financiare în economie
3.1 Conținutul și clasificarea resurselor financiare publice
3.2 Alocarea optimă a resurselor financiare publice
3.2.1 Alocarea de resurse publice pentru acțiuni socio–culturale
3.2.2 Cheltuieli publice pentru acțiuni economice
3.2.3 Cheltuielile pentru servicii publice generale, apărare, ordine publică și siguranță
națională
3.2.4 Cheltuieli publice privind asigurările sociale
3.3 Măsuri de ajustare a veniturilor și cheltuielilor publice în vederea creșterii sumelor pentru
investiții
Surse de finanțare nerambursabilă pentru proiecte și coordonatele fundamentale ale proceselor de obținere a finanțării
3.5 Fondurile structurale – origini, semnificații, structură și obiective
3.5.1 Instituții implicate în Politica Regională
3.5.2 Fondurile de solidaritate destinate Statelor Membre
3.5.3 Obiectivele Fondurilor structurale și de coeziune
3.5.4 Domenii de intervenție ale Fondurilor structurale și de coeziune
3.6 Finanțarea nerambrusabilă ca oportunitate pentru compensarea încasărilor bugetare reduse pe
timp de criză
3.6.1 Finanțarea dezvoltării – terminologie și conținut
3.6.2 Necesitatea finanțării dezvoltării economice regionale
3.6.3 Particularitățile finanțării regionale
Capitolul IV Finanțarea dezvoltării economice cu ajutorul creditelor bancare și a instrumentelor pieței de capital
4.1 Provocări la nivelul sectorului bancar românesc în contextul vulnerabilităților actuale ale sectorului financiar din zona euro
4.2 Importanța și rolul creditului în economia de piață
4.2.1. Creditele pentru finanțarea activității curente
4.2.2 Aspecte privind finanțarea activității de investiții corporate prin intermediul
creditelor bancare
4.2.3 Rolul creditului în finanțarea activității economice
4.3 Utilizarea modelelor cu date panel pentru studierea impactului așteptărilor pieței
bancare asupra spread-ului practicat de către bănci
4.4 Utilizarea modelelor GARCH în estimarea volatilității pieței de capital
4.4.1 Cercetări emipirice
4.4.2 Descrierea datelor și metodologia de cercetare
4.4.3 Aplicarea modelului GARCH
4.5 Piața de capital – soluție de finanțare a dezvoltării economice
Concluzii
Anexe
Bibliografie
CUVINTE CHEIE
Acțiuni
Acumulare de capital
Autofinanțare
Bursa de Valori
Capacitate de autofinanțare
Credit bancar
Creștere economică
Criterii de eficiență economică
Deficit bugetar
Dezvoltare economică
Echilibru pe termen lung
Echilibrul piețelor financiare
Economie de piață
Economie funcțională
Echilibru financiar
Eficiența resurselor financiare
Factori de producție
Instituții financiare internaționale
Investiții
Îndatorare pe termen scurt, mediu și lung
Managementul surselor de finanțare
Nivel de dezvoltare
Obligațiuni
Piață financiară
Produs intern brut
Sistem bancar
Surse de finanțare
Surse proprii, atrase și împrumutate
Stabilitate financiară
Surse alternative de finanțare
“Criza este cea mai bună situație care poate apărea asupra națiunilor și oamenilor, pentru că atrage după sine progrese. În perioada de criză se nasc invențiile, descoperirile și marile strategii. Cine depășește criza se depășește pe sine însuși, fără a rămâne depășit. Cine atribuie crizei eșecul, își amenință propriul talent și respectă mai mult problemele decât soluțiile.”
Albert Einstein
INTRODUCERE
Dezvoltarea economică a fost întotdeauna o preocupare a omenirii , continuând să fie și în prezent o temă actuală.
Piețele financiare au devenit un motor al creșterii economice, dar și un factor de risc și o amenințare la adresa stabilității economice, în general. Evoluțiile nefavorabile la nivelul acestor piețe se transformă în crize financiare și chiar economice generalizate, la nivel național, regional sau global.
Scopul și obiectivele tezei de doctorat
Tema pe care am dezvoltat-o în cadrul tezei de doctorat, intitulată ”Finanțarea dezvoltării economice în condițiile dezechilibrului piețelor financiare”, se înscrie pe linia preocupărilor privind găsirea celei mai eficiente modalități de finanțare a dezvoltării economice.
Pentru atingerea acestui scop general au fost definite următoarele obiective specifice:
– Cunoașterea situației de ansamblu a echilibrului piețelor financiare;
– Prezentarea noțiunilor teoretice cu privire la sursele de finanțare a dezvoltării economice;
– Prezentarea principalelor aspecte referitoare la creșterea și dezvoltarea economică în contex european și mondial;
– Identificarea principalelor surse de finanțare a activității economice și a modalităților de accesare a acestora, prezentând avantajele și dezavantajele pentru fiecare dintre ele;
– Elaborarea unor studii și exemple pentru diversele aspecte abordate în această lucrare;
– Formularea concluziilor pe baza rezultatelor cercetării științifice efectuate prin intermediul tezei de doctorat.
Oportunitatea și necesitatea tezei de doctorat
Studiul de față este oportun și necesar, deoarece pe baza rezultatelor acestei lucrări, consider că finanțarea dezvoltării economice în condițiile dezechilibrului piețelor financiare trebuie să aibă în vedere utilizarea surselor de finanțare adecvate, într-o manieră largă, cu introspecțiuni asupra cadrului instituțional și legislativ, la nivel național și internațional.
Alegerea temei este justificată de faptul real privind accesul entităților economice la diferite surse de finanțare, eficiența acestora și a progresului tehnic în raport cu complexitatea vietii economico-sociale, cu specificitatea noului sistem economic liber de piață, și cu exigențele mereu sporite ce decurg din demersurile de integrare a României în fluxurile economice internaționale și globale.
Metodologia de cercetare
Realizarea prezentei teze de doctorat presupune respectarea câtorva linii directoare în ceea ce privește metodologia cercetării științifice, pe care le vom evidenția în continuare. Una dintre acestea se referă la respectarea unor principii și reguli specifice. Pe parcursul lucrării am încercat să respect principiul unității dintre teoretic și empiric. Orice demers empiric realizat, trebuie ancorat în teorie, aceasta din urmă ghidându-mă în realizarea părții empirice a proiectului. Un alt principiu după care m-am ghidat în realizarea lucrării a fost cel al unității dintre judecățile constatative și cele evaluative deoarece orice cercetător trebuie să se angajeze moral în sprijinul valorilor general valabile. Un ultim principiu pe care doresc să îl amintesc este cel al unității între cantitativ și calitativ, folosit cu scopul de a eficientiza rezultatele cercetării.
Pentru elaborarea obiectivelor specifice descrise anterior, am utilizat metode și instrumente de cercetare, precum:
– Cercetarea documentară, s-a desfășurat prin intermediul fondului de carte existent la ora actuală în acest domeniu, a bazelor de date electronice;
– Cercetarea directă și discuții cu specialiști bancari în privința normelor interne, utilizate de bancă pentru activitatea de creditare;
– Studiu de caz cu privire la: alegerea strategiei financiare pentru acoperirea riscului valutar;
– Analiza datelor și interpretarea lor utilizând grafice, scheme și figuri pentru a exprima fenomenele analizate.
În ceea ce privește instrumentarul de lucru pentru culegerea și interpretarea datelor, cea mai des utilizată metodă de cercetare a fost metoda comparativă, pe care am utilizat-o atât în abordarea aspectelor teoretice, cât și pe parcursul cercetării empirice realizate. De asemenea, am folosit metode longitudinale în conținutul fiecărui capitol, atât prin prezentarea evoluției în timp a conceptelor dezbătute în lucrare, cât și prin evoluția în timp a indicatorilor de performanță. O altă metodă folosită este metoda constructivă, în sensul analizei unor concepte pentru a evidenția avantajele și limitele utilizării acestora în vederea menținerii sau renunțării la acestea. De asemenea, am folosit metoda observației neparticipative prin prezentarea diverselor aspecte teoretice, iar la finalul fiecărui capitol și subcapitol se poate constata faptul că am apelat și la metoda observației participative.
În ceea ce privește tehnicile și procedeele de cercetare utilizate, amintim: revizuirea literaturii de specialitate, folosirea unor surse de informare diverse (surse de furnizare de date statistice, lucrări clasice și actuale în domeniu), culegerea și prelucrarea datelor, sintetizarea aspectelor teoretice și a rezultatelor cercetării folosind grafica (tabele, figuri, grafice).
Stadiul cunoașterii
În ceea ce privește stadiul cunoașterii, în literatura occidentală, la un moment dat, procesul de dezvoltare economică și cel de creștere economică au fost identificate cu procesul de progres economic, deși între primele două procese distincția este facută de latura calitativă a procesului dezvoltării economice care apare în plus față de cel al creșterii economice.
Pentru J.Fourastie, progresul economic constă într-o „creștere a progresului social fie global, fie pe fiecare membru al corpului social”, iar progresul social printr-o „creștere considerabilă a sectorului terțiar care se va caracteriza printr-un nivel de viață foarte ridicat, ce se va manifesta ca stabil mai multă vreme” .
Identificarea progresului economic și social cu creșterea și dezvoltarea este foarte evidentă și la W.W.Rostow. După el, întreaga istorie socială parcurge întotdeauna și pretutindeni, în mod obligatoriu, cele cinci stadii ale creșterii economiei caracterizate prin nivelul de dezvoltare a economiei. Se observă că teoria creșterii economice, concepută de el, devine sinonimă cu dezvoltarea și progresul economic.
O altă tendință care apare în literatura economică este aceea conform căreia creșterea economică semnifică o sporire globală a produsului net al economiei, iar progresul economic reprezintă sporirea continuă a produsului net pe locuitor sau a consumului real pe locuitor, fiind definit ca o creștere a resurselor disponibile proporțional cu creșterea poorat în teorie, aceasta din urmă ghidându-mă în realizarea părții empirice a proiectului. Un alt principiu după care m-am ghidat în realizarea lucrării a fost cel al unității dintre judecățile constatative și cele evaluative deoarece orice cercetător trebuie să se angajeze moral în sprijinul valorilor general valabile. Un ultim principiu pe care doresc să îl amintesc este cel al unității între cantitativ și calitativ, folosit cu scopul de a eficientiza rezultatele cercetării.
Pentru elaborarea obiectivelor specifice descrise anterior, am utilizat metode și instrumente de cercetare, precum:
– Cercetarea documentară, s-a desfășurat prin intermediul fondului de carte existent la ora actuală în acest domeniu, a bazelor de date electronice;
– Cercetarea directă și discuții cu specialiști bancari în privința normelor interne, utilizate de bancă pentru activitatea de creditare;
– Studiu de caz cu privire la: alegerea strategiei financiare pentru acoperirea riscului valutar;
– Analiza datelor și interpretarea lor utilizând grafice, scheme și figuri pentru a exprima fenomenele analizate.
În ceea ce privește instrumentarul de lucru pentru culegerea și interpretarea datelor, cea mai des utilizată metodă de cercetare a fost metoda comparativă, pe care am utilizat-o atât în abordarea aspectelor teoretice, cât și pe parcursul cercetării empirice realizate. De asemenea, am folosit metode longitudinale în conținutul fiecărui capitol, atât prin prezentarea evoluției în timp a conceptelor dezbătute în lucrare, cât și prin evoluția în timp a indicatorilor de performanță. O altă metodă folosită este metoda constructivă, în sensul analizei unor concepte pentru a evidenția avantajele și limitele utilizării acestora în vederea menținerii sau renunțării la acestea. De asemenea, am folosit metoda observației neparticipative prin prezentarea diverselor aspecte teoretice, iar la finalul fiecărui capitol și subcapitol se poate constata faptul că am apelat și la metoda observației participative.
În ceea ce privește tehnicile și procedeele de cercetare utilizate, amintim: revizuirea literaturii de specialitate, folosirea unor surse de informare diverse (surse de furnizare de date statistice, lucrări clasice și actuale în domeniu), culegerea și prelucrarea datelor, sintetizarea aspectelor teoretice și a rezultatelor cercetării folosind grafica (tabele, figuri, grafice).
Stadiul cunoașterii
În ceea ce privește stadiul cunoașterii, în literatura occidentală, la un moment dat, procesul de dezvoltare economică și cel de creștere economică au fost identificate cu procesul de progres economic, deși între primele două procese distincția este facută de latura calitativă a procesului dezvoltării economice care apare în plus față de cel al creșterii economice.
Pentru J.Fourastie, progresul economic constă într-o „creștere a progresului social fie global, fie pe fiecare membru al corpului social”, iar progresul social printr-o „creștere considerabilă a sectorului terțiar care se va caracteriza printr-un nivel de viață foarte ridicat, ce se va manifesta ca stabil mai multă vreme” .
Identificarea progresului economic și social cu creșterea și dezvoltarea este foarte evidentă și la W.W.Rostow. După el, întreaga istorie socială parcurge întotdeauna și pretutindeni, în mod obligatoriu, cele cinci stadii ale creșterii economiei caracterizate prin nivelul de dezvoltare a economiei. Se observă că teoria creșterii economice, concepută de el, devine sinonimă cu dezvoltarea și progresul economic.
O altă tendință care apare în literatura economică este aceea conform căreia creșterea economică semnifică o sporire globală a produsului net al economiei, iar progresul economic reprezintă sporirea continuă a produsului net pe locuitor sau a consumului real pe locuitor, fiind definit ca o creștere a resurselor disponibile proporțional cu creșterea populației.
Economistul american Simon Kuznets considera creșterea economică a unei națiuni ca „un proces de sporire în ritm susținut a populației și a producției pe cap de locuitor” .
Creșterea economică surprinde așadar aspecte cantitative, dar nu numai la nivelul unui ansamblu, ci și la nivelul economiei naționale. Francois Perroux asimilează creșterea economică cu ”sporirea venitului național”. Dar, nu orice mărire a dimensiunii acestuia este sinonimă cu creșterea economică, ci numai cea durabilă, susținută pe o perioadă lungă de timp. Prin aceasta el deosebește creșterea de expansiune, care desemnează un fenomen pe termen scurt.
Spre deosebire de creșterea economică, dezvoltarea este definita ca „ansamblul schimbărilor în structurile sociale și mentale care generează o relație de antrenare reciprocă între aparatul de producție și populație”, punând astfel economia națională în stare să crească cumulativ și durabil produsul său real global.
Creditarea reprezintă modalitatea cel mai des utilizată de întreprinzător pentru a-și completa necesarul de resurse.
Calitatea creditelor s-a deteriorat pentru multe categorii de împrumuturi pe fondul încetinirii creșterii economice, cu toate că băncile au reușit să-și majoreze capitalul, bilanțurile contabile se confruntă cu stres reînnoit, iar titlurile băncilor s-au ieftinit considerabil pe piețele de capital.
Printre deficiențele procesului de creditare se numără :
o slabă informare a celor interesați cu privire la produsele bancare oferite de bănci;
o timpul prea îndelungat de analiză a dosarului de credit;
o firmele nu negociază creditul;
o restricții legate de forma de proprietate.
Ca măsuri de diminuare sau înlăturare a deficiențelor expuse mai sus se impun:
o sporirea gradului de informare a clienților;
o eliminarea caracterului formal al discuțiilor preliminare;
o reducerea timpului de verificare și analiză a documentelor;
o negocierea crediului.
Referitor la tehnica finanțării prin împrumut obligatar se poate afirma că principalele deficiențe constau în : necunoașterea modalităților de realizare a acesteia precum și forța economică redusă a întreprinderilor românești.
Măsurile propuse pentru sprijinirea acestei forme de finanțare vizează: creșterea rolului pieței secundare în tranzacționarea obligațiunilor; atragerea societăților bancare în cadrul acestei forme de finanțare.
Pe piața de capital, surplusul monetar obținut prin rentabilitate dă posibilitatea unor noi investiții în active cu grad înalt de lichiditate. Îmbunătățirea structurii activelor din economie și accelerarea recuperării capitalului investit în acestea reprezintă un factor de sporire a rentabilității.
Piața de capital oferă modalități de investire, respectiv de atragere a capitalului, diferite de cele specifice sistemului bancar. Ca o alternativă la constituirea depozitelor bancare, investitorii pot achiziționa valori mobiliare, iar emitenții pentru a nu apela la credite bancare, pot atrage capitaluri prin emisiunea de acțiuni și obligațiuni.
Pentru V. Dragotă și colectiv, „ În multe cazuri se consideră că piața financiară, în special prin componenta piață de capital, constituie un barometru al întregii activități economice. Cel puțin în cazul economiilor dezvoltate și a celor globalizate, manifestarea unor șocuri la nivel național sau internațional este resimțită și la nivelul piețelor financiare, determinând fluctuații în funcție de perturbațiile manifestate. Într-o economie, o piață financiară sănătoasă îndeplinește mai multe funcții la nivel macroeconomic și microeconomic, care în principal se referă la : transferul capitalurilor, evaluarea proiectelor de investiții și protecția investitorilor”.
Având în vedere multiplele provocări cărora trebuie să le facă față economia românească, apare necesitatea adecvării mix-ului de politici macroeconomice la schimbările intervenite în contextul economic.
Acest mix de politici macroeconomice presupune: continuarea reformelor structurale, astfel încât să stimuleze creșterea productivității muncii și competitivitatea externă a produselor și serviciilor românești, restrictivitatea ridicată a politicii monetare, o politică fiscală mai austeră, destinată corectării dezechilibrelor macroeconomice prin măsuri precum îmbunătățirea planificării bugetare prin aprobarea de bugete multianuale, asigurarea unei execuții bugetare uniforme și predictibile, limitarea creșterii cheltuielilor bugetare, canalizarea acestora cu precădere către investiții, o politică de adecvare a evoluției câștigurilor salariale la cea a productivității muncii.
Nu trebuie pierdut din vedere, nici faptul că statul, într-o economie de piață nu poate interveni în mod direct în activitatea societăților comerciale, dar poate să pună în mișcare printr-o serie de măsuri și prin instrumentele sale de acțiune, orientarea societăților comerciale spre o politică națională de creștere sustenabilă.
Rezumatul lucrării
Prezenta lucrare îsi propune să identifice sursele de finanțare a dezvoltării economice, în condițiile dezechilibrului piețelor financiare. Pentru realizarea obiectivului principal al lucrarii sunt combinate aspecte generale privind dezvoltarea economică și sursele de finanțare a acesteia.
Alegerea temei este justificată de faptul real privind accesul entităților economice la diferite surse de finanțare, eficiența acestora și a progresului tehnic în raport cu complexitatea vietii economico-sociale, cu specificitatea noului sistem economic liber de piață, și cu exigențele mereu sporite ce decurg din demersurile de integrare a României în fluxurile economice internaționale și globale.
Lucrarea debutează cu o introducere, care prezintă în principal motivația pentru alegerea temei de cercetare, dar și ideea de cercetare și structura lucrării.
Introducerea este consacrată necesității, oportunității și actualității temei de cercetare, având în vedere gradul înalt de diversificare a proceselor economice sub incidența progresului științifico-tehnic, interdependențele economice internaționale, angrenarea profundă a acestora în circuitul economic mondial.
În primul capitol, intitulat ”Echilibrul piețelor financiare în perioada crizei economice globale” am încercat să prezint evoluția teroriilor privind manifestările ciclice ale crizelor financiare, și am abordat noțiunile de echilibru și dezechilibru în economie.
De asemenea, am prezentat un studiu de caz privind alegerea strategiei financiare pentru acoperirea riscului valutar.
Fluctuațiile ciclice sunt agregate și se produc cu o anumită regularitate, deși nu pot fi încadrate în termene riguroase, exacte. Cercetarea acestor fluctuații de-a lungul timpului, permite evidențierea faptului că alternanța perioadelor de expansiune și contracție a piețelor financiare, dar și a activității economice, și a afacerilor, în general, se derulează cu o anumită regularitate în timp.
Stabilitatea financiară este caracteristică unui sistem care se îndreaptă întotdeauna către o stare de echilibru după ce a fost afectat de șocuri interne și externe, fiind capabil să-și exercite funcțiile obișnuite de alocare eficientă a economiilor, de stabilire corectă a prețurilor și de asigurare a unui sistem de plăți și decontări adecvat, funcții care contribuie la creșterea economică și asigurarea bunăstării.
Al doilea capitol – “Creșterea și dezvoltarea economică în context european și mondial” conține elemente de bază privind noțiunile de creștere și dezvoltare economică.
În opinia unor economiști, creșterea economică este sinonimă cu dezvoltarea economică și chiar cu progresul social economic. Majoritatea economiștilor consideră însa, că noțiunile de creștere economică și dezvoltare economică nu trebuie opuse una alteia, dar nici nu se suprapun.
Cele doua noțiuni au unele elemente comune: ambele sunt procese evolutive; au la baza conlucrarea și utilizarea acelorași factori; finalitatea socială a ambelor procese o constituie îmbunatățirea calității vieții oamenilor.
Prin urmare, raportul dintre creșterea economică și dezvoltarea economică este ca de la parte la întreg. În această situație, orice dezvoltare economică presupune și o creștere economică, dar nu orice creștere economică înseamna și dezvoltare economică. Dezvoltarea economică, pe lânga creșterea economică, îsi asociază și modificări structural-calitative în economia națională.
În acest capitol am abordat teoriile dezvoltării aplicabile momentului actual al evoluției omenirii, și am evidențiat principalele evoluții macroeconomice și financiare naționale și internaționale, precum și evoluția componentelor echilibrului economic general în contextul economiei românești, în perioada 2005 – 2012.
De asemenea, în cadrul acestui capitol am realizat analiza corelației dintre Produsul Intern Brut și principalii factori de influență, utilizând modelul de regresie multiplă.
Cu ajutorul pachetului informatic Eviews am efectuat o serie de teste statistice menite să asigure o imagine mai corectă asupra evoluției produsului intern brut al țării noastre în perioada considerată.
Capitolul 3 – “Eficiența alocării resurselor financiare în economie” vizează aspecte privind conținutul și clasificarea resurselor financiare publice, alocarea optimă a resurselor financiare publice, măsurile de ajustare a veniturilor și cheltuielilor publice în vederea creșterii sumelor pentru investiții, sursele de finanțare nerambursabilă pentru proiecte și coordonatele fundamentale ale proceselor de obținere a finanțării .
Ansamblul resurselor financiare publice (bugetare) este alcătuit din componente care se caracterizeaza prin trăsături comune, dar prezintă și particularități privind formarea și utilizarea lor, generând și efecte economico-sociale ce diferă sensibil de la o componentă a acestora la alta.
Alocarea resurselor financiare publice îmbracă forma cheltuielilor publice și se materializează în plăți efectuate de către stat pentru achiziționarea de bunuri sau pentru prestarea de servicii necesare îndeplinirii funcțiilor statului și realizării obiectivelor politice și economice ale acestuia.
Efectele acestui tip de cheltuieli asupra sectorului privat restrâng posibilitățile acestuia de finanțare prin absorbția de resurse și astfel generează un cost de oportunitate ce se transpune în reducerea producției sectorului privat. Acesta este motivul pentru care economiștii adepți ai doctrinei liberale sunt de părere că dimensiunea sectorului public trebuie limitată. Mai mult decât atât, costul de opotunitate constituie un indicator – cheie, prin care se cuantifică și se analizează eficiența cheltuielilor publice.
Sistemul finanțărilor nerambursabile publice externe este una dintre componentele amplelor mecanisme de colaborare dintre diverse state, ele având caracterul unui ajutor acordat pentru sprijinirea desfășurării unor activități din domenii pentru care, din cauza situației conjuncturale, nu există resurse financiare suficiente accesibile în mod curent sau din domenii în care există în mod tradițional o nevoie de resurse financiare mai mare decât disponibilitățile.
În capitolul 4 – „Finanțarea dezvoltării economice cu ajutorul creditelor bancare și a instrumentelor pieței de capital” am evidențiat aspecte referitoare la importanța și rolul creditului în economia de piață, dar și a pieței de capital ca soluție alternativă de finanțare a economiei.
În subcapitolul 4.3 și am abordat utilizarea modelelor cu date panel pentru studierea impactului așteptărilor pieței bancare asupra spread-ului practicat de către bănci, iar în subcapitolul 4.4 am abordat utilizarea modelelor GARCH în estimarea volatilității pieței de capital.
Finanțarea de către bănci a unor activități din domeniul industriei, construcțiilor, agriculturii, serviciilor sau comerțului oferă companiilor posibilitatea creșterii calității și volumului produselor și serviciilor oferite. De asemenea, are loc o orientare mai bună a acestor companii către cerințele piețelor interne și externe cu efecte benefice asupra reducerii dezechilibrelor macroeconomice inerente unei economii aflată în plin proces de recuperare a decalajelor față de standardele țărilor dezvoltate.
În vederea studierii impactului așteptărilor pieței bancare asupra spread-ului practicat de către bănci, au fost estimate, utilizând metodologia panel data, ecuații pentru spreadurile active și pasive pentru persoane fizice și juridice funcție de așteptările operatorilor bancari referitoare la evoluția viitoare a ratei inflației și dobânzilor din piața monetară.
Volatilitatea pe piața de capital este considerată a fi variabilă asupra unei anumite perioade, ceea ce înseamnă că volatilitatea de astăzi nu va fi aceeși cu cea de mâine, așadar ea nu poate fi capturata decât printr-un model econometric. Engle (1995) utilizează modelul GARCH univariat în scopul testării unei forme de eficiență a piețelor financiare, denumită „dexteritate”, care presupune că prețurile activelor se ajustează instantaneu la fluxul de informație internă, cum sunt veștile legate de mediul macroeconomic din respectivă.
CAPITOLUL 1
ECHILIBRUL PIEȚELOR FINANCIARE ÎN PERIOADA
CRIZEI ECONOMICE GLOBALE
Evoluțiile macroeconomice interne și internaționale au un impact important asupra sănătății sistemului financiar.
O vulnerabilitate nouă, o constituie contracția economică, fenomen ce echivalează cu înrăutățirea poziției financiare a companiilor și creșterea șomajului, cu repercusiuni negative deosebite asupra sistemului financiar, îndeosebi asupra băncilor.
Pe de altă parte, deficitul de cont curent – care în anii precedenți constituia o provocare serioasă și pentru sectorul bancar – se diminuează relativ rapid și, astfel, afectează mai puțin stabilitatea financiară, mai ales dacă ajustarea nu va reduce investițiile și, pe această cale, exporturile.
O altă provocare nouă pentru stabilitatea financiară are ca origine însuși sectorul bancar: reducerea accesului la finanțarea internă (dar și externă) – un risc evident în ultimii ani – poate genera constrângeri serioase în rambursarea datoriilor companiilor.
Declinul economic este deja o realitate și pentru România. Comparații internaționale sugerează că, în condițiile crizei globale, țările cu ritmuri de creștere ridicate tind să parcurgă scăderi de amploare. Acest risc trebuie avut în vedere în configurarea/ajustarea politicilor economice și financiare ale autorităților române. Atragerea de resurse financiare de la instituții financiare internaționale reprezintă, din această perspectivă, o măsură binevenită.
Creșterea investițiilor publice și a competitivității firmelor românești devin obiective dezirabile pentru creșterea economică durabilă. La nivel sectorial, construcțiile și domeniul imobiliar – prin dinamică, pondere în economie și dependență de finanțarea internă și externă – se dovedesc importante pentru stabilitatea financiară, iar riscurile din creditarea acestora au crescut.
Deteriorarea evoluției pieței în țările Europei Centrale și de Est, inclusiv în România, a tins să conteze în dinamica marjelor costului de finanțare și a cursurilor monedelor din aceste țări. De asemenea, contracția piețelor externe afectează companiile exportatoare românești, care ocupă o pondere importantă în portofoliile băncilor. Se remarcă însă că, în context regional, până în prezent exporturile României au fost mai puțin afectate. Mai apoi, finanțarea externă a devenit mai dificilă și mai scumpă, reflectând aversiunea la risc sporită a creditorilor externi și concurența pe resurse generată de guverne. În fine, persistența crizei globale conduce la reducerea activității economice, inclusiv prin ieșirea din piață a unor firme.
Ciclicitatea – trăsătură a evoluției piețelor fianciare
Evoluția principalelor laturi și indicatori ai piețelor financiare permite constatatea că, în unele perioade se înregistrează creșteri, în altele stagnări, sau chiar diminuări. De asemenea, pericodic, evoluția piețelor financiare poate cunoaște situații dificile, care îmbracă forma unor crize.
Cicilicitatea evoluției piețelor financiare este strâns legată de ciclicitatea evoluției activității economice, în general.
În ultimii ani, despre crizele economice s-au scris mii de articole și o mulțime de cărți, însă puține dintre ele tratează fenomenul în ansamblul său. Rândurile care au curs în ultima perioadă pe această temă se referă în mod special la criza economică actuală, la principalele cauze ce au provocat-o și mai puțin la analiza crizelor economice din perspectiva manifestării lor ciclice.
Perioada actuală de criză prin care trecem poate fi incadrată în faza de regresie economică (declin) din cadrul ciclului economic. O fază normală într-o economie de piață, capitalistă.
Fluctuațiile ciclice sunt determinate de factori și împrejurări care decurg și influențează direct funcționarea piețelor financiare, interdependențele dintre componentele lor. Aceste fluctuații țin de mecanismele prin care se realizează reglarea și corelarea unor componente ale piețelor financiare aflate în interdependență.
Fluctuațiile ciclice sunt agregate și se produc cu o anumită regularitate, deși nu pot fi încadrate în termene riguroase, exacte. Cercetarea acestor fluctuații de-a lungul timpului, permite evidențierea faptului că alternanța perioadelor de expansiune și contracție a piețelor financiare, dar și a activității economice, și a afacerilor, în general, se derulează cu o anumită regularitate în timp.
Privind literatura economică, analiza modernă a evoluției ciclice a activității economice a fost strălucit sintetizată de către Joseph Schumpeter în lucrararea ”Business Cycles” (1939), prin valorificarea lucrărilor unor economiști precum Karl Marx, Joseph Kitchin, Nikolai Kondratiev, fizicianul și statisticanul francez Clement Juglar.
În caracterizarea ciclicității, ca formă normală de evoluție a activității economice, se pornește de la succesiunea și repetabilitatea în timp a unor stări ale economiei (așa numitele faze ale ciclului) care seamănă, în linii generale, de la un ciclu la altul. În fiecare fază, starea și performanțele agregate ale economiei (evoluția PIB, a producției industriale și agricole, evoluția gradului de ocupare a forței de muncă, a nivelului de trai, a cursului de schimb, a ratei inflației, etc.) au anumite caracteristici, diferite de la o fază la alta.
Fazele mișcării ciclice se condiționează reciproc, și pregătesc premisele care asigură activității economice continuitate, destructurări și restructurări calitative și progres.
Diversitatea ciclurilor economice
Ciclicitatea este forma de evoluție firească, normală a activității economice. Viața economică are o evoluție ciclică, ondulatorie, în general ascendentă. Nu există un model general al ciclului economic și nici două cicluri identice prin durata și configurația fazelor, nici în aceeași , nici în țări diferite.
Evoluțiile (fluatuațiile) ciclice sunt nuanțate și complexe.
Evoluția ciclică are o determinare obiectivă, dar agenții economici și guvernele promovează măsuri pentru atenuarea undelor ciclului economic și în special a recesiunii și a efectelor negative pe care aceasta le generează. Cauzele ciclicității sunt numeroase, dar rolul determinant îl are modul specific de evoluție a eficienței (randamentului) utilizării factorilor de producție.
Ciclul economic reprezintă perioada de la începutul unei contracții a activității economice de ansamblu până la începutul celei următoare.
Cercetările statistice efectuate în cadrul economiilor mature, au evidențiat mai multe tipuri de cicluri economice care se suprapun și se întrepătrund.
Astfel, în funcție de importanța lor, menționăm: ciclurile lungi „seculare”, ciclurile propriu-zise „decenale” sau cicluri Juglar care au o durată ce variază de la 4-6 ani la 10-12 ani, numite și ciclurile afacerilor, și nu în ultimul rând, ciclurile scurte, cu o durată de la 6 luni la 3 ani, din rândul cărora se detașează ciclul inflaționist și cel al variaței stocurilor.
Ciclul scurt (Kitchin) eprezintă o mișcare ondulatorie pe o durată de circa 40 de luni, care afectează majoritatea industriilor dintr-o economie, și cuprinde două faze: expansiunea și contracția influențate de mecanismul formării stocurilor și de specificul pieței și formării ofertei.
În faza de expansiune, optimismul robust al investitorilor și creșterea producției, neînsoțită de creșterea corespunzătoare a cererii efective, generează acumularea unor stocuri. Când stocurile ating un nivel considerat periculos, îngreunând desfășurarea normală a aactivității economice, începe operațiunea de destocare, în care vânzările și consumul se efectuează într-o mare măsură pe seama stocurilor existente, ceea ce reduce producția curentă și conduce la o puternică contracție a investițiilor noi.
O formă particulară a ciclului scurt este ciclul , specific pieței produselor agricole în general, și a celor zootehnice în special, în cadrul căruia oferta este în funcție de durata procesului de producție, iar decizia de producție (oferta ulterioară) depinde de prețul (avantajos sau nu) al perioadei precedente.
Ciclul lung (secular sau Kondratiev) sintetizează undele lungi, pe perioade de 40-60 ani de evoluție a vieții economice și are două faze: ascendentă, descendentă. Prima fază se caracterizează prin preponderența anilor de prosperitate și ritmuri relativ înalte de creștere a venitului național, investițiilor, producției și vânzărilor, inclusive ridicarea susținută a nivelului de trai. În faza descendentă are loc încetinirea ritmului de creștere economică accentuându-se persistența unor fenomene negative în economie datorate modificărilor profunde în comportamentul agenților economici, în structura ramurilor și subramurilor, în structura consumului.
Tabelul 1.1 Evoluția ciclurilor lungi
Sursa: F. Poma, Corso di Economia politica, Principato Editora, Milano, 1984; A. Maddison, Economic Growth in the West; Tratat de economie contemporană, vol.II, Editura Politică, București, 1987; J. M. Albertini, Ahmed Silem, Comprendre les theories economiques, Editions du Seuil, 1986, pag. 220-221
Principala cauză a ciclului secular o constituie evoluția ciclică a cercetării științifice și a inovației tehnologice.
Ciclul decanal (Juglar) cu o durată care variază de la 4-5 ani la 10-12 ani cuprinde patru faze: expansiunea, punctul de cotitură superior (criza), recesiunea (depresiunea) și reluarea creșterii. Ciclurile decanale se derulează pe fondul celor seculare.
Evoluția teroriilor privind manifestările ciclice ale crizelor financiare
De-a lungul timpului economia mondială s-a confruntat cu numeroase crize economice.
Criza economică din 1929, ca amploare teritorială, durată și efecte economice și politice, cunoscută și sub denumirea de Marea Depresiune, s-a dovedit a fi cea mai severă.
Declanșată în Statele Unite ale Americii, precedată de o perioadă de 9 ani (între 1920 și 1929) de dezvoltare economică, a avut ca suport creșterea masei monetare în circulație de către Banca Centrală a Americii – Federal Reserve (FED) precum și o politică de relaxare a creditelor și de reducere a ratei dobânzilor.
Ca urmare a acestei politici monetare și financiare a FED, populația a cumpărat masiv acțiuni, care au înregistrat o creștere constantă la bursă, până la momentul septembrie 1929, când s-a produs marelecrah bursier de pe Wall Street. FED intervine prin restrângerea masei monetare și prin restricționarea creditelor, iar urmarea a fost producerea de falimente în toate sectoarele economiei: agricultura, industrie, bănci. Producția națională a scăzut la jumătate și a crescut șomajul. Statele Unite ale Americii au adoptat o politică de restrângere a importurilor prin măsuri protecționiste, fapt care a condus la extinderea crizei și în Europa. La rândul lor, statele europene au adoptat măsuri prohibitive față de exportul american.
După cel de-al doilea război mondial și până la începutul anilor ’70 – timp de 25 de ani – economiile țărilor industrializate au cunoscut o foarte puternică dezvoltare, ca urmare a unor factori economici și politici favorabili (menținerea unui raport corect între cerere și ofertă, promovarea politicilor economice de ocupare completă a forței de muncă, crearea unui cadru instituțional internațional stabil). După această perioadă de puternică dezvoltare economică a majorității statelor lumii, la începutul anilor ‘70 s-a declanșat o perioadă de recul, care a durat 10 ani, cunoscută sub denumirea de Marea Stagflație, caracterizată prin creșterea inflației și scăderea creșterii economice, precum și a produsului intern brut.
La baza acestor tulburări economice au stat o serie de factori conjuncturali specifici perioadei respective: adoptarea de către SUA a unor politici macroeconomice inflaționiste, declanșarea în 1973 a primei crize a petrolului. În toată această perioadă productivitatea muncii în țările industrializate a scăzut și a crescut șomajul, fapt ce a avut ca efect reducerea consumului pe fondul diminuării veniturilor și al creșterii inflaționiste a prețurilor. Perioada de recul a luat sfârșit odată cu triumful băncilor centrale (, germană și japoneză) care au promovat politici stricte antiinflație.
O altă criză financiară de proporții internaționale s-a produs la sfârșitul anilor 90 în Asia de Sud-Est. Factorul determinant al acestei crize cu efecte economice și financiare devastatoare l-a constituit retragerea masivă a capitalului investitorilor străini, care la începutul anilor 90 au făcut investiții de miliarde de dolari pe această piață ca urmare a slăbirii încrederii investitorilor în sistemul bancar și financiar al țărilor din această zonă. Efectele au fost devastatoare pentru toate țările din regiune: în 1998, de exemplu, PIB-ul Coreei de Sud a scăzut la 33% din PIB-ul din anul 1997, PIB-ul/locuitor a scăzut în 1998 cu 42% în Indonezia, 21% în Tailanda.
Criza din Rusia (1998): a fost indusă, în opinia specialiștilor, de criza din Asia de Sud – Est având drept cauze scăderea drastică a exporturilor de petrol și gaz (și alte materii prime) către această regiune (de care Rusia era puternic dependentă), dar și de neplata taxelor și impozitelor de către o parte însemnată de către companii din sectorul energetic și industriei prelucrătoare.
Toate aceste exemple arată că există o istorie a crizelor. Mai mult, criza actuală diferă prin amploarea ei de aceste crize afectând în momentul de față un număr foarte mare de țări. Dacă până acum afectate erau cu precădere țările în curs de dezvoltare, în actuala criză au fost implicate și cele mai dezvoltate țări ale lumii.
Lipsa unei viziuni și a unor puncte de vedere în consens a majorității economiștilor de profesie în ceea ce privește problematica crizelor financiare și economice explică de ce nu s-au putut anticipa tulburările financiare din Asia de Sud – Est din anul 1997, și mai ales cum a fost posibilă producerea actualei crize financiare.
Astfel, unii specialiști în economie au studiat problematica declanșării crizelor.
Milton Friedman, laureat al Premiului Nobel pentru Economie în 1976, promotor al teoriilor cu privire la economia de piață și la minimalizarea rolului statului în coordonarea economiei, a susținut că întrucât actorii economici sunt întotdeauna raționali, într-o economie de piață nu sunt posibile speculațiile, iar așa-numita „speculație” reprezintă încercarea investitorilor de a se proteja împotriva acțiunilor iraționale ale guvernelor.
Charles P. Kindleberger, în lucrarea sa „Manii, panici și crize: o istorie a crizelor financiare”, arată că și dacă s-ar accepta raționalitatea investitorului individual, istoria a demonstrat în repetate rânduri că piețele au un comportament uneori irațional, cea mai bună explicație a „maniilor” financiare fiind oferită de „psihologia mulțimilor”: cu toate că actorii economic individuali pot fi raționali, speculația financiară este un fenomen de masă, în care acțiunea rațională a mai multor indivizi produce consecințe iraționale.
Kindleberger consideră crizele financiare ca fiind o trăsătura inerentă a capitalismului internațional.
Hyman Minsky susține teoria „instabilității financiare” ca factor de producere a crizelor financiare. Conform acestei teorii, crizele financiare reprezintă o trăsătură inevitabilă a sistemului capitalist și urmează un curs previzibil. Primul semn care anunță o viitoare criză financiară îl constituie un șoc din exterior asupra economiei. Acest factor exogen puternic conduce la creșterea șanselor de profit într-unul din sectoarele majore ale economiei și reduce oportunitățile economice din alte domenii. Creșterea șanselor de profit într-un anumit sector economic atrage sursele de finanțare, generând o explozie a investițiilor. Febra investițiilor este alimentată de creșterea substanțială a creditului bancar, precum și de atragerea fondurilor personale și ale firmelor.
Atragerea creditelor conduce la creșterea impulsului de a specula, manifestat prin creșterea prețurilor la activele și bunurile cu mare căutare. Într-o următoare etapă, o parte dintre investitori observă că piața a atins un punct de maxim și caută să-și transforme activele supraevaluate în bani sau active de calitate.
Ulterior, tot mai mulți investitori sesizează pericolul și caută să-și vândă activele riscante și supraevaluate, fapt care conduce la o prăbușire a prețurilor.
După declanșarea crizei în investiții urmează o criză a creditului provocată de faptul că băncile nu mai acordă credite. Falimentele se declanșează în lanț, iar economia poate intra în recesiune sau chiar în depresiune economică. În final starea de panică se calmează, economia se reface, iar piața revine la o stare de echilibru, dar cu plata unui preț foarte mare.
Criza financiară actuală, declanșată în SUA, a izbucnit în anul 2007, la zece ani de la ultima criză financiară de proporții din Asia de Sud-Est. Ea reprezintă finalul unui ciclu decenal (mediu) sau de afaceri.
Efectele crizei financiare internaționale s-au extins și asupra economiei României. Totuși, din punct de vedere al impactului direct, sistemul bancar a fost puțin afectat întrucât nu a fost expus la active toxice, precum și datorită măsurilor prudențiale și administrative adoptate de-a lungul timpului de către Banca Națională a României. Indirect însă, criza financiară internațională și mai ales consecința ei evidentă – recesiunea din țările dezvoltate – s-a extins asupra economiei românești.
În plan comercial, remarcăm reducerea exporturilor, iar în plan financiar observăm limitarea accesului la finanțare externă, restrângerea volumului creditării, care generează dificultăți în serviciul datoriei externe private.
1.1.3 Cazul României
Evoluția de ansamblu a economiei din Romnânia confirmă caracteristicile evoluției ciclice de tip Juglar, pe fondul fazei descendente a ciclului Kondratiev.
Totuși, trebuie menționat faptul că, evoluțiile din perioada 1990–2007, și în special 1990 – 2004, nu pot fi încadrate rigid și exclusiv în caracteristicile ciclului Juglar. În acest interval economia s-a confruntat cu depășirea unei crize de system, cu o criză a tranziției, o criză a structurii economice și o criză economică mondială.
Dată fiind complexitatea abordării multistratificată, mă voi limita la a evidenția dinamica PIB real în perioada 1995 – 2011, comparativ pentru România, Bulgaria și Polonia (Figura 1.1).
Se poate observa că în perioada 1995 – 1999, economia României a înregistrat o perioadă de de stagnare, pentru ca, începând cu anul 2000 să înregistreze un trend ascendent, parcurgând o fază de expansiune economică, care continuă până în anul 2008, fiind urmată de o fază de recesiune, pe fondul declanșării crizei economice internaționale.
Sursa: Eurostat
Figura 1.1 Evoluția PIB în perioada 1995 – 2011
Fostele țări socialiste, care au realizat tranziția spre economia cu piață concurențială de tip capitalist, au cunoscut după 1990 ample schimbări de ordin politic, economic, social și instituțional.
Pe fondul acestor schimbări, ele au avut în plan economic o evoluție atipică, frapantă fiind prăbușirea și dezorganizarea activitățiilor economice, cu dimensiuni și durate necunoscute în istoria țărilor din Europa.
În intervalul 1990 – 1994, în aceste țări PIB-ul a scăzut cu circa 25%, scădere ce s-a prelungit 5 ani în țările baltice, în vreme ce în Comunitatea Statelor Independente scăderea a fost de peste 50%, și s-a prelungit 9 ani.
În România, în anul 2000, PIB-ul real reprezenta doar 80% față de 1989, nivelul PIB real anterior declanșării tranziției fiind atins abia în anul 2003.
Dezorganizarea și prăbușirea dramatică a activității economice în fostele țări socialiste, atipice față de coordonatele teoretice ale ciclului Juglar și evoluțiile istorice ale țărilor europene au fost conceptualizate ca și recesiune transformațională.
Scăderea de durată, profundă și și neanticipată, a PIB în cadrul recesiunii transformaționale din fostele țări socialiste, a avut cauze structurale și sistemice, argumentate în mod divers de către economiștii vremii.
Ea este concepută ca un proces rațional, util și dezirabil pentru eliminarea firmelor și industriilor care produc valoare adăugată negativă, deci a firmelor nerentabile, ceea ce ar duce la creșterea de ansamblu a eficienței economice.
Sunt autori care explică bazele recesiunii transformaționale prin dezorganizarea vieții economice, generată de ”golul instituțional” apărut prin eliminarea instituțiilor specifice economiei de comandă și inexistența sau slaba funcționare a celor caracteristice economiei capitaliste.
În același timp, alți autori explică declanșarea și perpetuarea recesiunii transformaționale ca având originea în prăbușirea și restructurarea cererii agregate, iar alții o privesc ca fiind generată de prăbușirea ofertei agregate în contextul liberalizării externe, a importurilor competitive, a reducerii până la dispariție a preferințelor pentru unele bunuri autohtone, toate fiind conjugate cu cu rigiditatea și lipsa de mobilitate a factorilor de producție, cu politicile monetare restrictive, și cu celelalte mecanisme și fenomene tipice tranzției post-socialiste.
1.1.4 Politici anticiclice
Statul poate interveni în economie pentru a limita ciclurile economice și efectele corecțiilor asupra societății.
În aceste condiții se naște întrebarea: ”De ce intervine statul în economie?” Așa cum am menționat anterior, una dintre concluziile economiștilor după criza din 1929 -1933 este că economia are cicluri, unii spun ca însăși din natura umană. Motivul pentru care statul intervine este să aplatizeze ciclul.
Astfel, politicile anticiclice trebuie să reprezinte regula de bază a statului, care ar acționa întelept prin restrângerea cheltuielilor publice și a deficitelor bugetare în perioadele de expansiune, și creșterea cheltuielilor în fazele de recesiune ale economiei. Cu alte cuvinte, în perioadele de boom să economisescă, iar în perioadele de criză să încurajeze investițiile.
Politicile anticiclice sunt diverse și își au sorgintea în modalitățile fundamental diferite de a percepe cauzele fluctuațiilor ciclice. Ele se pot grupa în două mari categorii: politici de influențare a cererii agregate, și influențarea ofertei agregate.
Actuala criză economică și financiară are un efect puternic asupra finanțelor publice, în sensul că reducerea activității economice a condus la scăderea veniturilor bugetare, la creșterea deficitelor și la majorarea datoriei publice. În plus, sprijinul acordat băncilor cu probleme în principalele țări industrializate, concretizat în pomparea de lichidități în sistem, dar și în preluarea unor active incerte, se va răsfrânge în final tot asupra datoriei publice.
Politicile anticiclice s-au dezvoltat „pe măsura unei mai bune cunoașteri a interdependențelor din economie și a creșterii capacității de informare asupra evoluției economice” și constau dintr-un ansamblu de măsuri macroeconomice luate în vederea atenuării impactului asupra relansării economice în fazele descendente ale ciclului economic, respectiv de ajustare a amplitudinii fenomenelor ciclice perturbatoare.
Politicile anticiclice bazate pe influențarea cererii globale pornesc de la concepția keynesiană potrivit căreia fluctuațiile activității economice se datorează în primul rând decalajului nedorit dintre cererea globală și oferta agregată. În acest sens politica fiscală acționează asupra conjuncturii economice prin modificarea gradului de fiscalitate în vederea frânării sau stimulării investițiilor și producției. Astfel, în perioade de avânt economic prelungit, o creștere a fiscalității conduce la reducerea venitului disponibil, ce are ca efect reducerea ritmului de creștere economică, în vreme ce în perioadele de recesiune o reducere a fiscalității face să crească venitul disponibil și pe această bază să aibă loc o stimulare a cererii globale.
Cheltuielile publice pot acționa și ele asupra cererii globale prin achiziții de stat, investiții în infrastructură, asistență socială etc. Ca urmare, în faza de recesiune se majorează cheltuielile bugetare cu riscul asumării unui deficit bugetar care poate fi absorbit în faza de expansiune, odată cu reducerea unor cheltuieli bugetare.
Politicile anticiclice bazate pe stimularea ofertei agregate urmăresc stimularea producătorilor prin oferirea de avantaje materiale și fiscale, acordare de subvenții cu impact asupra volumului, structurii și calității mărfurilor și serviciilor oferite.
Există o legătură între creșterea fiscalității și randamentul fiscal, în sensul că ne așteptăm la o creștere a veniturilor din impozite pe măsură ce fiscalitatea crește, doar până la un anumit nivel, după care randamentul începe să descrească oricare ar fi nivelul de creștere a fiscalității.
Stabilizatorii fiscali
Tradiționalul concept al automatismului economic, derivat din concepția liberală, nu se îndepărtează prea mult de principiul mâinii invizibile al lui Adam Smith, atunci când utilizează politica fiscală ca pe o tehnică de stabilizare a economiei. Observația este valabilă pentru că în perioadele de avânt economic cresc și încasările din impozite și taxe, în vreme ce în perioadele de recesiune odată cu scăderea veniturilor și a consumului scad și încasările bugetului de stat, mai ales atunci când se aplică impozitarea în cote procentuale proporționale, cum este cazul cotei unice în țara noastră.
Cheltuielile guvernamentale au și ele o influență stabilizatoare asupra economiei, în special când sunt stabilite ca procente din PIB pentru anumite domenii (de exemplu, o cotă procentuală fixă pentru învățământ de 6%), putând avea efect anticiclic, cum este cazul ajutoarelor sociale pentru șomaj care cresc în perioade de recesiune, fapt care conduce la creșterea cererii agregate. „Există un stabilizator automat inclus în balanța bugetară. Excedentele se reduc sau se transformă în deficite, iar deficitele se accentuează în timpul unei perioade de recesiune când veniturile din impozite scad și cheltuielile legate de protecția socială cresc. Aceasta ajută la menținerea cererii agregate. Lucrurile se petrec exact invers în timpul unei perioade de expansiune economică”
Potrivit lui Albert Hart stabilizatorii automați sunt recunoscuți după următoarele criterii:
conduc bugetul către excedent în faza de creștere a ciclului economic și către deficit în caz de recesiune;
diminuează stocul de numerar al populației în perioade de prosperitate și îl măresc în caz de recesiune;
tind să crească cererea populației pentru numerar în perioadele de prosperitate și să o reducă în perioadele de declin;
intră în acțiune fără să aștepte hotărârile decidenților.
După Norman Keyser stabilizatorii automați se alătură în mixul politicilor de stabilizare altor categorii de stabilizatori cum ar fi:
stabilizatori flexibili, care permit modificarea cotelor de impozitare în funcție de semnalele care vin din economie;
politici de stabilizare discreționare promovate de agenții, consilii sau organisme învestite cu putere de decizie;
stabilizatori instituționali cum ar fi asociații patronale, confederații sindicale, asociații profesionale.
Experiența recentă susține avantajul stabilizatorilor automați, dar indică totodată faptul că niveluri de cheltuieli bugetare superioare valorii de 40% din PIB nu mai generează beneficii suplimentare în ceea ce privește stabilizarea.
Funcționarea stabilizatorilor automați pe partea cheltuielilor poate fi interpretată în mod eronat ca argument pentru depășirea limitelor de cheltuieli publice, situație care poate fi dificil de inversat. În cele din urmă, există incertitudini semnificative referitoare la măsurarea deviațiilor PIB de la nivelul său potențial și, prin urmare, la măsura în care stabilizatorii automați afectează deja economia.
În concluzie, țările din zona euro cu deficite bugetare semnificative și ponderi încă ridicate ale datoriei publice trebuie să pună accentul pe respectarea cerințelor de consolidare prevăzute de Pactul de Stabilitate și Creștere, pentru a-și putea îndeplini obiectivele pe termen mediu.
Realizarea acestor obiective va permite funcționarea liberă și completă a stabilizatorilor automați în țările respective, contribuind astfel la atenuarea fluctuațiilor legate de ciclul economic.
Politica monetară și de credit are ca principale instrumente: rata dobânzii, creditul și masa monetară. Aceste instrumente sunt folosite în mod diferențiat, în funcție de starea conjuncturii economice. În faza de boom prelungit, când rata inflației atinge niveluri îngrijorătoare, iar pericolul apariției altor dezechilibre în economie este major, se aplică, de regulă, o politică monetară restrictivă, prin punerea în mișcare a instrumentelor specifice: sporirea ratei dobânzii, restricționarea creditelor, controlul masei monetare etc. Efectul constă în reducerea cererii de bunuri de consum și a investițiilor și deci frânarea activității economice, însoțită de o stabilizare a prețurilor, dar și de o creștere a șomajului. În faza de recesiune se procedează invers, rata dobânzii scade, ceea ce determină sporirea volumului creditelor și a masei monetare în circulație, iar pe această bază se stimulează cererea de bunuri de consum și de investiții, cu efecte asupra creșterii producției și, implicit, asupra gradului de ocupare a forței de muncă. Evoluția ratei dobânzii și a volumului creditelor se bazează pe manevrarea taxei scontului și variația rezervelor minime obligatorii – ca instrumente de politică monetară utilizate de Banca Centrală.
Amenințări și riscuri
Principala amenințare este legată de acumularea unor deficite care vor conduce la creșterea datoriei publice prin împrumuturile pe care statul le contractează de la agenți economici rezidenți sau de la instituții financiare din străinătate.
„Pe măsură ce deficitele se perpetuează datoria națională se mărește, un asemenea proces nu poate în realitate să se desfășoare la nesfârșit. În cele din urmă datoria publică pune complet în umbră sau înlocuiește alte active și fenomenul de crowding out devine atât de răspândit încât publicul rămâne să se aștepte la o acțiune care să echilibreze bugetul. Această acțiune ar implica inflație, impozite speciale sau reduceri în cheltuielile guvernamentale”.
Potrivit teoriei monetariste, creșterea cheltuielilor guvernamentale determină eliminarea parțială sau chiar totală a cheltuielilor private. Atunci când cheltuielile cu dobânzile aferente serviciului datoriei publice ajung la un nivel semnificativ, se creează premisele apariției fenomenului de crowding out, moment în care politica fiscală trebuie să se coreleze cu politica monetară pentru ca economia reală să poată avea acces la credite.
Comentând mixul politic din 1964–1965, când Statele Unite ale Americii au ieșit din recesiune prin reduceri de impozite și taxe combinate cu o politică monetară expansionistă (reduceri ale dobânzii), Arthur Okun face următoarele afirmații „politica monetară nu ar fi putut să accelereze de una singură ritmul economiei, ea a oferit economiei un set bun de roți, dar politica fiscală a fost adevăratul motor al creșterii”.
Este clar că fără a adduce atingere principiului independenței băncilor centrale este necesară o concertare a eforturilor atât din partea responsabililor cu obiectivele politicilor economice din guvern, cât și a autorităților responsabile cu aplicarea politicilor monetare.
Doar coerența acestor politici poate asigura gestiunea datoriei publice după depășirea actualei crize economico-financiare.
Datoria publică a României, încă departe de nivelul de 60% stabilit prin Tratatul de la Maastricht, se situează pe un trend crescător, fără ca această creștere să se concretizeze în dezvoltarea infrastructurii mult rămase în urmă.
Dezvoltarea infrastructurii, ea însăși un avanpost al politicilor anticriză, ar justifica o creștere temporară a datoriei publice. Din păcate cea mai nepotrivită alegere ar fi aceea de creștere a datoriei publice pentru acoperirea plății de pensii și salarii în sectoare neproductive.
O altă amenințare o constituie gradul scăzut de colectare a veniturilor bugetare în PIB (32,9%) față de media Uniunii Europene 27 (aproximativ 40,5% din PIB).
Este un nivel destul de modest, sub acest prag se situează Irlanda, Spania, Portugalia, iar deasupra lui majoritatea țărilor din Vest (vârfurile fiind atinse de Danemarca, Suedia, Belgia, Franța și ).
Nivelul scăzut atât al PIB, cât și al ponderii în produsul intern brut a încasărilor din taxe și impozite face ca România să se situeze pe unul dintre ultimele locuri în Europa și în dimensiunile absolute ale veniturilor bugetare fiscale.
O altă amenințare, este legată de procesul de îmbătrânire a populației și cheltuielile bugetare pentru acoperirea fondului de pensii. Fenomenul de îmbătrânire a populației va produce efecte importante pe termen lung, media europeană a cheltuielilor cu pensiile în PIB va ajunge în 2060 la 12,5%, unele țări precum Grecia și Luxemburg vor depăși 24% din PIB, în vreme ce Letonia și Estonia se vor situa la 5% din PIB. România se va situa peste media europeană cu 15,8% din PIB pentru plata pensiilor.
Comparată deja cu marea criză din 1929-1933, actuala criză financiară internațională a obligat autoritățile să regândească mixul de politici fiscale anticriză. Dacă în urmă cu câțiva ani atât FMI, cât și BCE recomandau folosirea stabilizatorilor fiscali automați și condamnau public „activismul fiscal” și îndeosebi stimulentele fiscale prin apeluri la o politică de păstrare a echilibrului bugetar și de ținere sub control a datoriei publice, acum acordă împrumuturi și sprijină programele de relansare adoptate de autoritățile naționale.
Economiile unor state au început deja să se relanseze, înregistrând creșteri ușoare în ultimul trimestru, cu prețul creșterii fără precedent a datoriei publice.
România, intrată mai târziu în criză, demonstrează realitatea potrivit căreia și inactivitatea are costurile sale, că poate crește datoria publică și fără a acorda stimulente fiscale și fără a demara un amplu program de investiții în infrastructură.
Concluzionând, politicile anticiclice sunt cunoscute și aplicate peste tot în lume, fiecare guvern responsabil alegând acele instrumente de politică bugetară și fiscală care se potrivesc cel mai bine cu posibilitățile concrete ale economiei și corespund propriei sale doctrine politice. Privit astfel, mixul de politici fiscale este o alegere în primul rând politică, dar cu impact puternic asupra economiei unei țări.
Echilibrul piețelor financiare – considerații teoretice
Piața financiară este locul de întâlnire a nevoilor de resurse financiare ale întreprinzătorilor cu disponibilitățile bănești ale populației sau ale altor agenți economici. Cu alte cuvinte, ea reprezintă spațiul care asigură armonizarea dintre cererea și oferta de resurse financiare.
Vorbind despre piețele financiare, trebuie să facem o trecere în revistă a componentelor, foarte bine conturate de către Victor Dragotă și colectiv, în lucrarea ”Piețe și sisteme financiare”.(Figura 1.2)
Sursa: Victor Dragotă și colectiv, Piețe și sisteme financiare, Editura ASE, București 2008
Figura 1.2 Componentele pieței financiare
Stabilitatea economică se referă la o stare a economiei asociată cu o rată a inflației și a șomajului scăzute, cu o fluctuație redusă a prețurilor activelor și a cursului de schimb, care încurajează investițiile prin diminuarea incertitudinii și contribuie la creșterea economică și la creșterea nivelului de trai.
Stabilitatea financiară este caracteristică unui sistem care se îndreaptă întotdeauna către o stare de echilibru după ce a fost afectat de șocuri interne și externe, fiind capabil să-și exercite funcțiile obișnuite de alocare eficientă a economiilor, de stabilire corectă a prețurilor și de asigurare a unui sistem de plăți și decontări adecvat, funcții care contribuie la creșterea economică și asigurarea bunăstării.
Echilibrul reflectă concordanța, egalitatea dintre două mărimi variabile.
Condițiile de echilibru în teoria clasică și în concepția lui J. M. Keynes se pot sintetiza în tabelul de mai jos:
Tabelul 1.2 Condițiile de echilibru
Sursa: Abraham-Frois G., Economie politique – IV,1988
Notațiile folosite în tabel au următoarele semnificații: S – economii; Y = producție (venit); I – investiții; M = oferta de monedă; L = cererea de monedă; p = prețul bunurilor; N = volumul ocupării; W = productivitatea marginală a muncii; Ns = numărul salariaților; Nd = volumul cererii de lucrători; W/p = nivelul salariului real; i = rata dobânzii.
Din analiza tabelului, deducem următoarele:
Pe piața bunurilor teoria clasică privește economiile în funcție de rata dobanzii, în timp ce J. M. Keynes în funcție de nivelul venitului. În ambele cazuri, investiția este o funcție (descrescătoare) de rată a dobânzii, în vreme ce economiile sunt egale cu investițiile în ambele teorii.
În ceea ce privește piața monetară, oferta de monedă este fixată la nivelul lui M0 în ambele teorii, iar cererea de monedă este în funcție de valoarea producției în ambele teorii, în plus la Keynes și de rata dobânzii, condiția de echilibru fiind aceeași în ambele teorii.
Pe piața muncii, în funcție de producție, în ambele cazuri echilibrul se stabilește după gradul de ocupare. Atât pentru clasici, cât și pentru Keynes, cererea de muncă este determinată de egalitatea dintre salariul real și productivitatea marginală a muncii. Pentru clasici, comportamentul salariaților este o funcție crescătoare față de salariul real, în timp ce pentru Keynes este în funcție de evoluția productivității marginale.
În viața economică, echilibrul semnifică corelația, concordanța fenomenelor, după cum urmează: consumul cu venitul, oferta cu cererea, investițiile cu economiile, cheltuielile cu veniturile bugetului etc.
Ca fenomen economic global, echilibrul economic general este expresia concordanței ce se formează, pe termen mediu și lung, între variabilele fundamentale din economie, ca urmare a depășirii eventualelor dezechilibre temporare și spațiale.
Ceea ce caracterizează economia contemporană sunt dezechilibrele, de proporții mai ample sau mai restrânse, în raport de condițiile de loc și de timp care, în general, pot fi depășite, fără să afecteze stabilitatea și funcționarea sistemului economic.
Aceste dezechilibre sunt percepute ca disfuncționalități și perturbații sub forma somajului, inflației, disparității de venituri, degradării vieții unor categorii sociale etc., care explică și impun intervenția puterii publice pentru a restabili echilibrul și funcționarea normală a economiei.
Din punctul de vedere al manifestării în timp se distinge echilibrul static, caracterizat printr-o serie de schimbări nesemnificative între fenomenele economice care nu modifică tendința dominantă și echilibrul dinamic, realizat în condițiile unor modificări ale proceselor creșterii economice, presupunând alinierea procesului de creștere economică la evoluția celui mai deficitar factor de producție, ceilalți factori ramânând insuficient utilizați.
În raport de nivelul agregării economiei naționale avem echilibru la nivel microeconomic (se referă la agentul economic și la unitățile administrativ teritoriale de bază), echilibru la nivel mezoeconomic (face referire la structura de ramură și la zonele teritoriale) și echilibru la nivel macroeconomic (vizează ansamblul economiei naționale și al teritoriului național).
În functie de conținutul procesului economic și de modul de exprimare a rezultatelor se distinge echilibrul economic material, echilibrul economic valoric și echilibrul economic monetar.
La nivelul întregii economii, condiția de echilibru general este dată de egalitatea dintre oferta agregată (Y) și cererea agregată (D):
Y = D
Cererea globală se concretizează în bunuri de consum (C) și bunuri investiționale (I):
D = C + I
iar oferta agregată este destinată bunurilor de consum (C) și economiilor (S):
Y = C + S
Pe piața bunurilor, în situația în care se ia în considerare importul (H) și exportul (E), condiția de echilibru devine:
Y + H = D + E
sau
C + S + H = C + I + E
sau
S + H = I + E
sau
S – I = E – H
Având în vedere că toate actele de vânzare-cumparare se realizează prin intermediul banilor, echilibrul de pe piața bunurilor economice are o deosebită importanță pentru realizarea echilibrului de pe piața monetară.
În rândurile ce urmează, îmi voi îndrepta atenția spre câteva dintre componentele piețelor financiare, în scopul evidențierii condițiilor de echilibrul pentru fiecare dintre acestea.
Echilibrul pieței monetare este asigurat atunci când cererea și oferta de bani sunt egale, ambele laturi ale egalității fiind în concordantță cu cererea și oferta de bunuri economice.
Ym = Dm
sau
MV = PT
unde:
PT – cererea reala de bani
O condiție de echilibru similară există și pe piața muncii, sub forma egalității dintre cererea și oferta de locuri de muncă:
YL = DL
Condițiile echilibrului economic, în general, au caracter teoretic, întrucât egalitatea cererii cu oferta se realizează numai ca tendința, iar în realitate economia nu se află niciodată în echilibru.
Dezechilibrele economice sunt expresia modificărilor limitelor resurselor și tehnologiilor, a restricțiilor consumatorilor privind achiziționarea de bunuri și servicii, necunoașterea sau neînțelegerea mecanismelor pieței etc.
Tendința obiectivă de realizare a condițiilor de echilibru trece în viața economică prin stări de dezechilibru mai restrânse sau mai ample, iar depașirea acestora necesită, la nivelul agenților economici și al economiei, strategii adecvate de utilizare a mijloacelor și de atingere a scopurilor, lasând alternativele posibile sa concureze în condiții normale de piață.
Viața economică prin definiție, dinamică și în permanentă mișcare – presupune o anumită stabilitate, armonie și echilibru între structurile și forțele ei. Stabilitatea nu este însă sinonimă cu poziția staționară, statică, ci vizează starea spre care tind sistemele economice, caracterizată prin convergență și echilibru între elementele sistemului, care să-i permită evoluția ascendentă.
Știința economică bazată pe ofertă pornește de la convingerea ca piețele nu funcționează suficient de bine pentru a permite politicilor bazate pe cerere să fie suficiente. Economiștii adepți ai teoriei ofertei pornesc de la întrebarea dacă modificările în cererea totală ar influența într-un fel producția reală. Firmele care realizează producție și iau decizii de preț, nu reacționează la cererea agregată, ci urmăresc evoluția cererii propriilor produse. Astfel, dacă cererea agregată crește ca urmare a politicii monetare expansioniste, firmele producătoare vor obține o cotă parte din cheltuielile majorate, vânzările se vor ameliora și stocurile producătorilor se vor reduce. Prețurile se vor stabiliza într-o anumită masură, întrucât firmele constată faptul că pot vinde bunurile fără să ofere diferențe semnificative de preț, însă efectul principal este în pritmul rând un volum mai mare de vânzari și respectiv comenzi suplimentare. Când producătorii reacționează prin creșterea producției, PNB-ul real va crește.
Mare parte din popularitatea economiștilor adepți ai teoriei cererii rezidă din faptul că majorările cererii agregate determinate de guvern ar accelera ritmul creșterii economice și ar genera sporirea nivelului angajării forței de muncă. Unii economiști adepți ai teoriei ofertei argumentează că, în absența acestui fapt, sporirea cererii agregate nu va produce nimic altceva decât inflație, și propun reduceri de impozite, politici de îmbunătățire a stimulentelor pentru furnizori și politici pentru stimularea creșterii economice.
Moneda are un rol de prima importanță în funcționarea economiei de piață. Pentru economia contemporană este caracteristică extinderea și diversificarea operațiunilor monetare, moneda nefiind doar un mijlocitor al schimbului și instrument de plata, ci devine ea însăși obiect pentru numeroase și variate tranzacții pe piața monetară.
Piața monetară reprezintă ansamblul tranzacțiilor rezultate din confruntarea specifică dintre cererea și oferta de monedă în funcție de prețul ei specific (rata dobânzii).
Piața monetară se află în echilibru când oferta de monedă este egală cu cererea, în perioada dată. Asupra ofertei și cererii de monedă acționează o serie de factori de natură obiectivă și subiectivă; dintre aceștia, o influență mai puternică exercită rata dobânzii și nivelul rezervei obligatorii.
Cererea de monedă reacționează la variația ratei dobânzii. Creșterea sau scăderea ratei dobânzii are un rol similar cu cel al prețurilor pe piața bunurilor economice. Astfel, o creștere a ratei dobânzii reduce cererea de bani, și invers, scăderea ratei dobânzii stimulează cererea de credite. Dar o mărire a ratei dobânzii poate avea loc și în scopul restrângerii cererii de bani pentru a restricționa extinderea creditului și, prin aceasta, masa monetară.
Oferta de bani depinde, în principal, de rezerva obligatorie pe care trebuie să o păstreze băncile. Mărirea nivelului rezervei diminuează oferta de bani și rata dobânzii are tendința să crească.
Astfel, banii devin mai „scumpi”. În schimb, reducerea nivelului rezervei obligatorii mărește oferta de bani și coboară rata dobânzii (situația banilor „ieftini”).
Echilibrul pieței monetare este influențat de mai mulți factori, între care rata dobânzii deține o pondere importantă.La o anumită dimensiune a ratei dobânzii, presupunand că celelalte condiții ramân neschimbate, mișcarea cererii și mișcarea ofertei de monedă tind spre obținerea echilibrului pieței monetare.
Cunoașterea stării de echilibru are o importanță deosebită pentru determinarea anticipărilor privind deciziile manageriale bancare și pentru evaluarea stării masei monetare la un moment dat.
Condițiile de echilibru pe piața monetară se schimbă însă, continuu, ajungandu-se la dezechilibru și apoi la un nou echilibru, printr-un mecanism concurențial ce presupune schimbarea condițiilor de cerere sau ofertă ce determină noi curbe ale cererii și ofertei.
O altă componentă importantă a pieței financiare este piața de capital.
Piața de capital evoluează în strânsă relație cu dezvoltarea economiei de piață concurențial funcțională, dar și cu celelalte piețe specifice din economie. Ea reprezintă o importantă piață financiară pe termen lung pentru activele financiare. Este piața titlurilor financiare cu o durată mai mare de un an, în care se includ instrumente ce exprimă drepturi și obligații pe o perioadă mai mare de un an, acțiuni, obligațiuni și titluri de ipotecă.
Piața de capital are un caracter dinamic reflectat prin maturizarea și dezvoltarea ei continuă în relație cu nevoile economiei naționale, cu armonizarea pachetului legislativ și cu directivele europene.
Datorită diversității produselor financiare oferite, precum și performanțelor financiare sub aspectul rentabilității și riscului, piața de capital reușește să mobilizeze resurse financiare substanțiale, satisfăcând astfel necesitățile de finanțare ale agenților economici.
Funcționarea pieței de capital presupune un ansamblu de corelații între diverse reglementări, uzanțe, instrumente, decizii, menite să asigure îndeplinirea rolului și funcțiilor multiple ale acestor piețe, ca expresie a confruntării permanente între cererea și oferta de titluri financiare.
Într-o manieră generală, orice crash bursier este previzibil cand sunt reunite următoarele cauze:
Cauza economică: modificarea anticipărilor piețelor
Ea se produce când economia mondială, mai ales cea a țărilor industrializate, înregistrează un ansamblu de dezechilibre importante, capabile să antreneze teama unei recesiuni internaționale, ea însăși sursa unei scăderi a profitului întreprinderilor, și deci a cursului acțiunilor. În schimb, șomajul nu este considerat adesea ca un factor alarmant, dat fiind faptul ca, în cazul unei concedieri masive, o întreprindere își poate ameliora rentabilitatea capitalurilor prin diminuarea cheltuielilor cu personalul.
Cauza financiară: bull-urile speculative
În această situație, investitorii sunt motivați nu atât de valoarea intrinsecă a acțiunilor, cât de anticiparea generală a creșterii viitoare. Creșterea antrenează creștere, pentru că ridicarea cursurilor nu mai decurge decât din valurile de cumpărări.
Cauza tehnică: funcționarea pieței
Această cauză are origini multiple. Astfel, poate fi vorba despre recurgerea necontrolată la noi tehnici financiare, de tipul programului trading, junk bonds.
Pot fi, de asemenea, corecții tehnice ale pieței și arbitrajele masive ale investitorilor. Astfel, o evoluție negativă a cursului acțiunilor va antrena o scădere a randamentului lor, și un risc devenit prea puternic pe acțiuni poate face subit să fie preferată rentabilitatea asigurată de obligațiuni ale căror rate au trebuit să se ridice pentru a atrage investitorii.
Piața valutară, o altă componentă a pieței financiare, cuprinde un sistem de relații care se formează între bănci sau case de schimb și clienții lor, prin intermediul cărora se efectuează vânzările și cumpărările de valute sau devize în scopul reglemetării plăților și încasărilor ce apar în procesul schimburilor economice cu străinătatea sau în cel al inițierii de operațiuni speculative.
Tranzacțiile economice tot mai numeroase și diversificate care au loc între parteneri din diferite țări se reglează sistematic prin schimbarea unor monede naționale pe piața schimburilor valutare.
Cererea și oferta de valută se constituie pe baza unor procese specifice, care țin de evoluția economiilor naționale și a relațiilor economice internaționale. Ele își au originea în funcțiile banilor și a mecanismului de acțiune a sistemului economico-valutar.
Piețele valutare au un puternic caracter integrat, datorită mijloacelor moderne de telecomunicații, care permit cunoașterea informațiilor de piață și influențarea deciziilor privind formarea cererii și ofertei de valută.
Piața valutară se implică în operațiuni de credit internațional, în mecanismele societăților multinaționale, influențând și, totodată fiind influențată cantitativ, calitativ și structural de integrarea internațională și de globalizare.
Echilibrul pieței valutare nu este un echilibru static nici în ceea ce privește atingerea sa, și nici în ceea ce privește menținerea sa în timp. Modificarea factorilor care afectează cererea de valută (și, implicit a celor care afectează oferta de valută) conduce la variații în cursul de schimb și în cantitatea de valută tranzacționată.
Dezechilibrele pieței valutare se referă la producerea fenomenelor de supraevaluare respectiv subevaluare a monedei în raport cu valuta de referință.
Supraevaluarea se produce atunci când oferta de monedă pe piața valutară este mai mare decât cererea de monedă pe acea piață. Creșterea ofertei de monedă se poate produce în cazuri cum sunt: creșterea importurilor, creșterea investițiilor proprii în străinatate, scăderea exporturilor, scăderea investițiilor străine. Din punct de vedere grafic, supraevaluarea monedei se poate reprezenta astfel:
Figura 1.3: Supraevaluarea monedei
Creșterea cererii de valută a mărit volumul valutei tranzacționate de la nivelul la nivelul . Pentru a restabili volumul inițial al valutei tranzacționate, Banca Natională va putea acționa fie prin mijloace economice: scăderea ofertei de valută, ceea ce va ridica și mai mult cursul valutar (crescut în prima fază de la la ) , de la nivelul la nivelul , fie prin mijloace administrative: de exemplu, devalorizarea monedei naționale. Supraevaluarea monedei este cauzată de doi factori importanți:
anticipări și întârzieri (leads & lags) în conversia reciprocă dintre moneda națională și valută; b) speculația valutară, care, de cele mai multe ori, nu are nici o legatură cu fenomenele economice reale. La cursul de schimb inițial, noile curbe ale cererii și ofertei de valută (, respectiv ), determin cantități diferite de valută cerută, respectiv oferita: , ceea ce înseamnă că, pe piața, cantitatea oferită de monedă este mai mare decât cantitatea cerută de monedă, adică exact conținutul supraevaluarii monedei).
Subevaluarea se produce atunci când cererea de monedă pe piața valutară depășește oferta monedei pe acea piață. Creșterea cererii de monedă pe piața valutară se poate produce din următoarele cauze: creșterea exporturilor, creșterea investițiilor străine, scăderea importurilor, scăderea investițiilor proprii în străinatate, etc. Din punct de vedere grafic subevaluarea monedei se poate reprezenta astfel:
Figura 1.4: Subevaluarea monedei
Contracararea situației se poate face de către Banca Natională fie prin intervenții economice (vânzarea de moneda proprie sau, ceea ce este același lucru, cumpărarea de valută) pentru a readuce cantitatea de valută tranzacționată la nivelul inițial) fie prin metode administrative (de exemplu, revalorizarea monedei naționale). Noile curbe ale cererii și ofertei de valută determină, la cursul de schimb inițial o cantitate oferită de valută mai mare decât cantitatea cerută ( ), ceea ce înseamnă o cantitate cerută de monedă mai mare decât cantitatea de monedă oferită, adică chiar conținutul subevaluării monedei.
Teoria dezechilibrului economic – concept, evoluție, cauze
Dezechilibrul economic general – punct de plecare pentru dezechilibrul piețelor financiare
În economia contemporană, realitatea arată că agenții economici care sunt susceptibili de a economisi, în general, nu sunt aceeași cu cei care iau decizia de a investi, existând posibilitatea dezechilibrului economic, dereglarea raportului dintre cererea și oferta globală față de nivelul de echilibru (I < S sau I > S).
Dezechilibrul economic general reflectă acea situație a unei economii, caracterizată prin dereglarea raportului dintre cererea globală și oferta globală, în cadrul sistemului de piețe (piața bunurilor, piața monetară, piața muncii etc.).
Dezechilibrul economic se poate interpreta fie ca o stare normală a dezvoltării economice, fie ca o stare anormală, rezultată din încălcarea regulilor fundamentale ele economiei de piață. Indiferent de caracteristica stării sale, dezechilibrul economic (ca și echilibrul dinamic) se manifestă, în condițiile mișcării reale a vieții economice, nu absolut, ci ca tendință.
Dezechilibrele manifestate și percepute ca stări normale ale activității economice sunt acelea care însoțesc dezvoltarea economică de ansamblu și sunt, în consecință, acceptate de societate (de exemplu, într-o activitate economică depășirea cheltuielilor de către venituri reprezintă o formă a dezechilibrului normal; această situație întâlnită în majoritatea activităților agenților economici stă la baza înviorării ofertei de bunuri economice și satisfacerii corespunzătoare a cererii).
Dezechilibrele cunoscute ca stări anormale într-o activitate economică sunt acele dezechilibre nedorite și neacceptate de societate, care pot provoca tensiuni sociale și politice și care sunt reflectate de regulă în scăderea economică (de exemplu, creșterea cheltuielilor bugetare peste nivelul veniturilor bugetare creează un deficit bugetar, care trebuie finanțat, iar de cele mai multe ori această finanțare va genera fie o creștere a presiunii fiscale asupra populației și agenților economici, fie o emisiune monetară fără acoperire, deci inflație).
În funcție de cele două stări amintite, formele fundamentale ale dezechilibrului economic general, în cadrul unei economii de piață concurențiale, sunt: presiunea și absorbția.
Presiunea este considerată expresia unui dezechilibru normal și se caracterizează prin existența unei oferte execedentare, ceea ce înseamnă că vânzătorii "aleargă" după cumpărători, adică vorbim de o piață a cumpărătorilor (buyers market). Starea de presiune presupune o concurență acerbă între vânzători, cumpărătorii făcând selecția bunurilor care se produc, pentru că au posibilitatea să aleagă.
Absorbția este reflectarea unui dezechilibru anormal și se caracterizează printr-o cerere excedentară, ceea ce înseamnă o penurie de ofertă, adică este o piață a vânzătorilor (sellers market). În acestă situație, cumpărătorul este cel care "stă la rând", la nivelul acestuia manifestându-se o aspirație nesatisfăcută. Starea de absorbție se traduce în realitate prin concurența puternică între cumpărători și formarea "cozilor" de așteptare în magazine.
Când se creează o egalitate între nivelul aspirației vânzătorului și cel al consumatorului, pe piață se manifestă starea de echilibru.
Dezechilibrele economice sunt expresia influenței unei sume de factori (modificărea limitelor resurselor și tehnologiilor, restricțiile sau posibilitățile consumatorilor privind cumpărarea de bunuri și servicii, greșeli de politică economică pe termen lung etc.), astfel că în acest sens, pe piață există în orice moment surplusuri dinpartea cererii sau ofertei, economia fiind dominată de dezechilibre. De altfel, acestea surprind fiecare moment din dinamica vieții economice, însă aspectul important care-l interesează pe economist este trendul raportului (decalajului) dintre cererea și oferta globală. Dacă această marjă are o tendință de creștere, economia se află într-un proces de dezechilibru, și este nevoie de politici macroeconomice adecvate pentru stoparea acestui proces. Dacă însă decalajul dintre cele două mărimi tinde să se micșoreze, economia se caracterizează printr-un echilibru dinamic, cele două mărimi (cererea și oferta) sunt într-un proces de adaptare una la exigențele celeilalte, iar măsurile de politică macroeconomică aplicate trebuie să continue.
Așadar, cauzele fundamentale ale dezechilibrelor macroeconomice se referă, fie la excesul de ofertă, fie la excesul de cerere. În funcție de aceste evoluții ale mărimilor implicate, principalele dezechilibre economice se manifestă în următoarele cazuri: a) excesul de ofertă pe piața bunurilor economice, combinat cu excesul de ofertă pe piața muncii și b) excesul de cerere pe piața bunurilor, combinat cu excesul de ofertă pe piața muncii.
a) Excesele de ofertă, atât pe piața bunurilor, cât și pe piața muncii se concretizează în imposibilitatea vânzării unei părți a bunurilor produse și în neutilizarea unei părți din forța de muncă disponibilă, adică în creșterea șomajului (cu alte cuvinte, producție fără desfacere și oameni fără ocupație). Excesul de ofertă pe piața bunurilor economice (presiunea) are mai multe cauze, printre care enumerăm: scăderea puterii de cumpărare a populației, care nu mai poate absorbi o parte din masa de bunuri de pe piață; incertitudinile pieței, care determină pe fiecare producător să-și formeze rezerve (stocuri) de produse, pentru a nu pierde potențialii cumpărători, rezerve care, la nivel național, depășesc cu mult cererea normală de bunuri; formarea unui surplus de capacități de producție, ca urmare a creșterii investițiilor, capacități care nu-și găsesc pe deplin corespondența în planul cererii globale etc.
b) Excesul de cerere pe piața bunurilor și excesul de ofertă pe piața muncii reprezintă o combinație mai gravă prin implicațiile sale economico-sociale, întrucât conduce de regulă la manifestarea simultană într-o economie a celor două fenomene – inflație și șomaj. Printre cauzele care pot determina excesul de cerere (absorbția) pe piața bunurilor se pot enumera: satisfacerea insuficientă a aspirațiilor consumatorilor, care sunt nevoiți să recurgă la substituiri de bunuri forțate, inclusiv la economii silite, întreținând astfel și mai mult cererea; disproporțiile între ramurile de producție, care se reflectă într-un volum mai mic al ofertei de bunuri în raport cu cererea de bunuri de producție și de consum din partea agenților economici și populației; potențialul investițional scăzut.
Considerații de bază privind dezechilibrul piețelor financiare
În ceea ce privește dezechilibrul piețelor financiare, trebuie să ne îndreptăm atenția către componentele piețelor financiare.
Astfel, în cazul pieței valutare de exemplu, dezechilibrul dintre cererea și oferta pentru o anumită monedă națională se manifestă atunci când, la un anumit curs de schimb, valoarea totală a bunurilor și a activelor străine cerute de rezidenții interni este diferită de valoarea bunurilor și a activelor interne cerute de străini. Vom defini presiunea pe piața valutară ca fiind măsura dezechilibrului existent la un moment dat între cererea și oferta pentru o anumită monedă națională.
Presiunea pe piața valutară ca variabilă nu poate fi observată direct. De aceea, măsurarea presiunii pe piața valutară se poate realiza prin construirea unui indice care să încorporeze modificările observate ale cursului de schimb și ale rezervelor în valută ale băncii centrale. Banca centrală poate răspunde în mod pasiv la presiunea de pe piața valutară, lăsând cursul să se modifice sau poate să răspundă în mod activ, vânzând sau cumpărând valută, altfel spus intervenind pe piața valutară.
În absența intervenției băncii centrale, orice dezechilibru ce se manifestă pe piața valutară va fi anulat prin modificarea cursului de schimb. Deci, în condițiile unui curs de schimb perfect flotant presiunea pe piața valutară poate fi măsurată prin modificarea cursului de schimb. În cazul unui regim valutar al cursului fix, mărimea dezechilibrului pe piața valutară este dată de modificarea
rezervelor în valută ale băncii centrale. În cazul unor regimuri intermediare de curs de schimb, presiunea pe piața valutară este dată de un indice care conține atât modificarea cursului de schimb cât și modificarea rezervelor valutare ale băncii centrale și modificarea autonomă a masei monetare.
Așa cum este arătat în Weymark (1998), cea mai cunoscută formulă pentru determinarea presiunii pe piața valutară este cea derivată de Girton și Roper (1977). Aceștia determină formula pentru presiunea pe piața valutară în cadrul unui model monetar cu două economii mari și interdependente și utilizează această măsură pentru calcularea volumului intervenției băncii centrale necesar pentru atingerea unui anumit nivel fixat al cursului de schimb. Ca urmare a modului în care este specificat modelul, măsura pentru presiunea pe piața valutară este dată de suma modificărilor procentuale ale cursului de schimb și rezervelor valutare ale băncii centrale.
O altă măsură pentru presiunea pe piața valutară este derivată în Roper și Turnovsky (1980). Indicele lor reprezintă o combinație lineară cu ponderi inegale a modificării cursului de schimb și a bazei monetare.
Așa cum remarcă însă Weymark (1998), în nici unul dintre articolele menționate mai sus autorii nu pornesc de la o definiție a presiunii pe piața valutară, pentru economiile cu regimuri intermediare de curs de schimb, independentă de modelul utilizat. Măsurarea presiunii pe piața valutară depinde de felul în care a fost specificat modelul utilizat, ceea ce nu reprezintă o caracteristică dorită pentru o astfel de măsură. În Weymark (1998) se determină indici ai dezechilibrului pe piața valutară ce depind de modelul utilizat, însă pornesc de la o definiție independentă a presiunii pe piața valutară.
Definiția propusă de Diana Weymark în articolul citat (pag. 109) este următoarea: ” Presiunea pe piața valutară măsoară excesul total de cerere pentru o anumită monedă pe piața internațională ca fiind acea modificare a cursului de schimb care ar fi fost cerută pentru a elimina excesul de cerere, în absența intervenției băncii centrale, luând în considerare anticipările generate de politica valutară implementată în realitate.”
Spre deosebire de măsura propusă de Girton și Roper care definesc presiunea pe piața valutară prin excesul de cerere pentru moneda națională pe piața internă, definiția dată de Weymark are în vedere excesul de cerere pentru moneda națională pe piața internațională. În consecință, această definiție a presiunii pe piața valutară poate fi utilizată pentru a obține măsuri ale presiunii pe piața valutară consistente cu modelele de determinare a cursului de schimb bazate pe abordarea monetară, cât și cu alte categorii de modele.
În ceea ce privește masa monetară, putem afirma faptul că inflația reprezintă un dezechilibru macroeconomic monetaro-material, care exprimă existența în circulație a unei mase monetare ce depășește nevoile reale ale economiei (circulației), fapt ce conduce la deprecierea banilor și la creșterea durabilă și generalizată a prețurilor bunurilor și serviciilor unei economii.
Primul efect, de natură economică, al inflației este creșterea generalizată a prețurilor. Cauza acestui fenomen constă în dezechilibrele de funcționare ale economiei.
Se pune totuși întrebarea, care tip de dezechilibru este la originea inflației, cel monetar sau cel material? Altfel spus, considerăm inflația ca fiind doar de natură monetară (inflație prin monedă), doar de natură structurală, reală, sau ca fiind o rezultantă a ambelor forme conjugate?
După modul cum s-a răspuns la aceste întrebări, în literatura economică a secolului XX s-au conturat două mari tendințe de idei, care încearcă să explice natura inflației contemporane (tezele de inspirație keynesistă și cele de inspirație monetaristă).
Prima tendință pune accentul pe cauzele de ordin material, structural ale economiei.
În concepția lui J. M. Keynes, inflația își are originile în economia reală, în dezechilibrul structural și durabil dintre cererea și oferta de mărfuri. Astfel, natura contemporană a inflației este explicată prin luarea în considerare a creșterii nominale a tuturor elementelor de preț (costuri, salarii, profituri). De asemenea, Keynes a nuanțat concepțiile cantitativiste privind rolul monedei în declanșarea fenomenului inflaționist.
Conform opiniei sale, cantitatea de bani din circulație influențează nivelul prețurilor nu direct, ci prin intermediul cererii efective (este posibil în realitate ca suplimentul de bani să nu fie întotdeauna echivalent cu un supliment corespunzător de cerere, datorită, spre exemplu, unei înclinații accentuate a populației spre economisire) și nu întotdeauna, ci numai după ce s-a ajuns la o utilizare deplină a factorilor de producție (capacități de producție, forță de muncă).
M. Friedman, reprezentantul școlii monetariste, consideră că inflația este totdeauna și pretutindeni un fenomen monetar de care se face răspunzătoare politica statului. În esență, adepții monetarismului susțin că nu există inflație fără emisiune monetară și deci, dacă există inflație, ea este o inflație prin monedă. Nu excesul de cerere în raport cu oferta de mărfuri determină o creștere generalizată a prețurilor, ci excesul de monedă în circulație. Explicația acestui tip de inflație își are originea în teoria cantitativă a banilor, care consideră că moneda exercită o influență directă asupra nivelului general al prețurilor, în condițiile unei oferte inelastice pe termen scurt și a unei viteze de circulație constante.
Natura fenomenului inflaționist poate fi pusă în evidență și ținând cont de ″regula de aur″ a politicii monetare emisă de același M. Friedman, conform căreia masa monetară în circulație trebuie să crească într-un ritm apropiat celui al PIB.
În acest context, considerăm că pot apărea două situații: a) dacă indicele de creștere a masei monetare > indicele de creștere a PIB, inflația este de natură monetară; b) dacă indicele de creștere a masei monetare < indicele de creștere a PIB, și suntem totuși în prezența unei inflații, aceasta este de natură reală, structurală.
După declanșarea actualei crize financiare și economice globale, piața monetară interbancară din România s-a caracterizat printr-o alternare a perioadelor de stres cu cele mai puțin turbulente privind condițiile de finanțare. Evoluții asemănătoare au avut loc și în alte state din regiune, precum Cehia, Ungaria sau Polonia.
Presiunile de finanțare din piața monetară interbancară sunt generate de doi factori principali: riscul de lichiditate și cel de contrapartidă.
Structura pe scadențe a titlurilor de stat emise s-a îmbunătățit în prima parte a anului 2012, având loc o creștere importantă a volumului de titluri pe termen mediu. Reducerea ratei dobânzii de politică monetară și creșterea volumului de injecții de lichiditate ale BNR ar putea fi considerate factori de diminuare relativă a aversiunii instituțiilor de credit față de riscul de lichiditate.
Diminuarea temporară a volatilității pe plan internațional și consolidare a indicatorilor macroeconomici interni au permis reducerea randamentelor oferite de titlurile de stat în prima parte a anului 2012.
Trendul descrescător s-a oprit în luna mai 2012 pe fondul unei noi perioade de turbulențe pe piețele financiare internaționale, dar și al tensiunilor interne.
În mod asemănător, volatilitatea randamentelor pe piața secundară s-a diminuat semnificativ în
trimestrul II 2012, atingând cel mai scăzut nivel din ianuarie 2011, dar a rămas printre cele mai
ridicate din regiune.
Pe piața de capital, după o evoluție relativ stabilă în primele două trimestre ale anului 2011, indicii din regiune au fost puternic afectați de intensificarea la nivel global a aversiunii față de risc a investitorilor ca urmare a șocului generat de scăderea rating-ului suveran al SUA și au înregistrat scăderi semnificative, indicele BET depreciindu-se cu aproximativ 4,9 la sută în numai cinci zile.
În schimb, ajustarea condițiilor monetare de către Banca Națională a României și contextul extern relativ mai favorabil au contribuit la aprecieri mai ridicate ale indicelui BET în primele patru luni ale anului 2012, comparativ cu cele înregistrate de indicii bursieri reprezentativi din Polonia și Ungaria.
Reducerea calificativului de țară acordat SUA de către agenția de rating Standard&Poor’s în luna august 2011, coroborată cu intensificarea crizei datoriilor suverane din zona euro au determinat o creștere importantă a volatilității pe piața de capital din România în a doua parte a
anului 2011. Episoadele de instabilitate din piețele financiare internaționale ce s-au manifestat în ultimii ani au avut un impact negativ asupra pieței locale de capital, pe fondul unui grad ridicat de integrare cu sectorul financiar european în această privință.
Studiu de caz: Alegerea strategiei financiare pentru acoperirea riscului valutar
Unul din motivele intervenției băncii centrale pe piața valutară îl constituie corectarea dezechilibrelor ce se manifestă pe piață. Ca urmare, banca centrală va vinde valută pe piață atunci
când există un exces de cerere pentru moneda străină și presiunea pe piața valutară este pozitivă și va cumpăra valută de pe piață atunci când există un exces de cerere pentru moneda națională și, deci, presiunea pe piața valutară este negativă.
Cursul de schimb are o influența mare asupra dinamicii inflației și a produsului agregat. Ca urmare, politica valutară ocupă un loc important în cadrul mixului de politici implementat de către banca centrală.
Într-o economie de piață, fixarea cursului de schimb prin metode administrative este exclusă. Cursul de schimb se stabilește pe piața valutară interbancară prin confruntarea cererii și a ofertei de valută la un moment dat. În aceste condiții, pentru a influența nivelul cursului de schimb, banca centrală este nevoită să joace după aceleași reguli ca și ceilalți operatori de pe piață.
În cele ce urmează, voi prezenta un exercițiu succinct, care își propune să prezinte metoda ce trebuie utilizată pentru a putea allege instrumental financiar optim într-un context précis.
Remarcă preliminară: metodologia utilizată
Pentru atingerea aceluiași obiectiv, există adesea mai multe posibilități. De exemplu, o întreprindere are nevoie de 100 milioane de lei pentru a construi o hală de producție. Directorul său financiar nu are, aparent decât posibilitatea de a alege între: credit bancar, emisiune de obligațiuni, în diferite formule (rată fixă, rată variabilă, obligațiuni convertibile în acțiuni, etc.). Dar toate aceste posibilități nu au același cost. În aceste condiții se naște, în mod firesc, întrebarea: care este cea mai puțin costisitoare?
Mai mult decât atât, în funcție de conjunctură, anumite piețe pot fi saturate, pe aceste piețe fiind dificilă posibilitatea de a recurge la obligațiuni cu rată fixă în cazul scăderii ratelor, la obligațiuni convertibile în acțiuni în cazul unei piețe bursiere în cădere, iar întreprinderea aflându-se în imposibilitatea de a emite titluri cu un cost atractiv dacă rating-ul său este mediocru.
În ceea ce privește alegerea strategiei vis-à-vis de piețele financiare internaționale, reflecția trebuie să se sprijine pe trei axe:
în primul rand trebuie cunoscute perfect produsele financiare ce pot fi utilizate;
apoi, trebuie examinate avantajele și dezavantajele pentru fiecare tip de utilizator. În realitate, așteptările cumpărătorului și vânzătorului, ale creditorului și debitorului, nu sunt niciodată identice. Dar o piață, pentru a fi dinamică și eficientă trebuie să stabilească întotdeauna un echilibru ce rezultă dintr-o oarecare satisfacție a tuturor părților implicate;
în final, este necesară examinarea contextului:
atât extern și economic: care sunt perspectivele evoluției ratei dobânzii, a cursului de schimb, a cursurilor bursiere, pe care le vor anticipa întreprinderile,
cât și intern: care este situația specifică întreprinderii. Același produs pentru un caz general (de exemplu încercarea de acoperire împotriva riscului de schimb valutar) nu este obligatoriu adaptabil în funcție de activitatea particulară a unui utilizator sau altul.
Enunțul cazului de rezolvat
EOP Biodiesel AG, producător german de biocombustibili, a anticipat un potențial ridicat de dezvoltare în țările baltice, România și Bulgaria, care nu dispun de capacități suficiente de producție pentru a respecta obiectivele Uniunii Europene de utilizare a combustibililor alternativi.
În vederea extinderii afacerii în țările Europei de Est, directorul financiar al întreprinderii, se confruntă cu două probleme:
Trebuie sa apeleze imediat la un credit în valoare de 25 milione de euro pe o durată de 9 luni. Rata dobânzii la creditele pe termen scurt pentru euro este de 5,5%, în vreme ce pentru GBP este de doar 3,5%;
În termen de nouă luni, EOP Biodiesel AG va primi, ca urmare a unui export, 22 milioane GBP de la unul dintre clienții săi fideli din Marea Britanie. Directorul EOP se teme de o scădere a cursului lirei sterline în raport cu moneda euro în termen de nouă luni. El dorește să facă o acoperire totală a riscului de schimb, generat de export. Paritatea la zi este 1 GBP = 1,18 EURO.
Soluția optimă
În stategia piețelor financiare există întotdeauna o gamă largă de produse ce răspund aceleiași nevoi. Dificultatea constă în a-l identifica pe cel care răspunde cel mai bine, în raport fie cu costul său, fie cu tehnica sa de utilizare, nevoilor imperative a le întreprinderii și posibilităților concrete generate de conjunctură.
În cazul EOP Biodiesel AG, trebuie să căutăm o tehnică de finanțare (25 milioane EURO), și o tehnică de hedging (22 milioane GBP).
Pentru început vom aborda problema riscului cursului de schimb care trebuie acoperit.
Dacă riscul este unul pe termen lung, cum ar fi în cazul unei emisiuni de euro-obligațiuni în devize sau, mai mult, în cazul unei emisiuni de obligațiuni către străinătate, s-ar fi putut recurge la swap. Pentru că este vorba despre o acoperire pentru mai puțin de un an, am putea recurge la netting, dar nu este soluția optimă, întrucât directorul financiar urmărește acoperirea totală a riscului. Ne răman în acest sens la îndemână, cele două tehnici clasice de acoperire totală a riscului pe termen scurt: opțiunea de schimb și schimbul la termen.
Opțiunea de schimb este mai costisitoare decât schimbul la termen, dar în schimbul acestui inconvenient ea oferă două avantaje:
se beneficiază de o inversiune în tendințele pieței și se obține un câștig suplimentar în cazul creșterii cursului lirei sterline. Dar se precizează ca întreprinderea nu caută decât o acoperire totală și nu posibilitatea unei speculații, așadar acest prim avantaj nu prezintă interes pentru cercetarea de față.
Nu se rămâne în poziția de schimb, în cazul eșuării partenerului. Aceasta se întâmplă atunci când cumpărătorul din străinătate se dezice, intră în faliment, și cand există acoperire pentru schimbul la termen. Dar EOP Biodiesel are un client sigur, deci și acest al doilea avantaj este lipsit de interes în cazul nostrum.
A priori, tehnica schimbului la termen, mai puțin costisitoare, ar fi cea mai bună soluție. Până în acest moment, am făcut abstracție de cea de-a doua problemă cu care se confruntă întreprinderea: operațiunea de credit pentru nouă luni.
Ținând seama de faptul că rata dobânzii pentru împrumuturile în GBP (3,5%) este mai avantajoasă decât cea pentru împrumuturile în moneda EURO (5,5%), este preferabil un împrumut în devize.
Dar nu există în aceste condiții un risc de schimb? Da, acest risc ar fi intervenit dacă EOP Biodiesel nu ar fi avut export in GBP cu scadența în nouă luni, care să acopere acest împrumut.
Astfel, soluția optimă este avansul în devize (GBP) prin recurgerea la piața monetară internațională. Operațiunea se va derula astfel:
EOP Biodiesel cere băncii un credit de 22 milione lire sterline pentru o perioadă de nouă luni, cu o rată a dobânzii de 3,5%.
EOP Biodiesel convertește imediat lirele sterline în monedă euro, și obține cei 25 milioane de euro necesari.
După nouă luni, EOP primește de la clientul extern cei 22 miloane de lire sterline ca urmare a exportului.
Cu cei 22 milioane GBP, rambursează avansul în devize acordat de catre bancher.
Analizând situația, putem trage următoarele concluzii:
Întreprinderea și-a acoperit total riscul de schimb, fără ca această acoperire să genereze costuri importante.
EOP Biodiesel a obținut un credit avantajos (dobânzi cu 2% mai mici decât pentru euro).
1.5 Evoluții în domeniul guvernanței economice în Uniunea Europeană
Acumularea de dezechilibre macroeconomice într-o serie de state membre pe parcursul primului deceniu de existență a Uniunii Economice și Monetare s-a dovedit extrem de dăunătoare în contextul crizei economico-financiare, respectiv al crizei datoriilor suverane. Prin urmare, începând cu anul 2012 a fost implementată noua legislație privind guvernanța economică (adoptată în decembrie 2011), care cuprinde prevederi referitoare la întărirea regulilor de disciplină fiscală prevăzute în Pactul de stabilitate și creștere, dar și la crearea unor mecanisme de prevenire și corecție a unor dezechilibre macroeconomice majore. Cadrul de aplicare a noilor reglementări este asigurat de formalizarea așa-numitului Semestru european, care reprezintă un ciclu de coordonare a politicilor economice și fiscale la nivelul UE, desfășurat cu frecvență anuală, în prima jumătate a fiecărui an.
Procedura privind dezechilibrele macroeconomice deschide practic Semestrul european prin publicarea raportului privind mecanismul de alertă – al doilea document de acest tip fiind emis în luna noiembrie 2012. Pe fondul persistenței crizei financiare la nivelul UE, în această a doua rundă de analiză, tabloul de bord (format din 10 indicatori) a fost completat cu încă un indicator, și anume rata de creștere a pasivelor sectorului financiar, considerat a fi printre cei mai eficienți indicatori de avertizare timpurie asupra crizelor financiare. Potrivit ultimului raport privind mecanismul de alertă, au fost identificate 14 state membre pentru care se justifică realizarea de analize aprofundate: cele 12 deja identificate în ciclul anterior (Belgia, Bulgaria, Cipru, Danemarca, Finlanda, Franța, Italia, Marea Britanie, Slovenia, Spania, Suedia și Ungaria), la care se adaugă Malta și Olanda.
Din perspectiva dezechilibrelor interne, economiile europene au continuat să fie afectate de dimensiunea datoriei sectorului privat, care rămâne pentru cele mai multe țări superioară pragului stabilit, în pofida unui amplu proces de dezintermediere vizibil la nivelul UE – date fiind preocuparea băncilor pentru ajustarea bilanțurilor și creșterea provizioanelor, dar și perspectivele incerte de revenire economică. Sectorul construcțiilor a continuat să se ajusteze în țările care au consemnat bule imobiliare în perioada premergătoare crizei, fiind înregistrate noi scăderi ale prețurilor în intervalul 2011-2012 și menținerea restricționării creditării acestui segment. Suplimentar, complexitatea interconexiunilor dintre diferitele sectoare din economie este de natură să amplifice impactul acestor dezechilibre; de exemplu, expunerea puternică a sectorului bancar pe obligațiuni ale statului poate conduce la creșterea randamentelor acestora din urmă, cu efecte asupra percepției riscului de țară și, implicit, asupra finanțării sectorului privat.
În ceea ce privește România, tabloul de bord evidențiază persistența dezechilibrului extern – cu o medie de 4,3% din PIB în perioada 2010-2012, deficitul de cont curent se plasează în continuare deasupra valorii de referință. Trebuie remarcată, totuși, reluarea procesului de ajustare externă pe parcursul anului 2012, ponderea în PIB a deficitului contului curent coborând cu 0,6 puncte procentuale sub nivelul din 2011. În condițiile întreruperii tendinței de creștere a exporturilor, corecția a fost determinată doar în mică măsură de evoluția balanței comerciale, contribuțiile dominante revenind surplusului înregistrat de contul serviciilor și reducerii poziției
deficitare a contului de venituri (cea mai scăzută din ultimii nouă ani).
Anul 2012 nu a consemnat o îmbunătățire nici în cazul poziției investiționale internationale nete, ponderea acesteia în PIB fiind relativ similară celei din anul precedent, cu circa 30 de puncte procentuale peste plafonul convenit în cadrul mecanismului privind dezechilibrele macroeconomice. În condițiile restrângerii intrărilor de capital privat, stabilitatea indicatorului la un nivel relativ ridicat se datorează evoluției ascendente a fluxurilor oficiale.
Criza financiară recentă a pus în evidență faptul că arhitectura actuală a Uniunii Economice și Monetare este incompletă, design-ul minimalist inițial – politică monetară unică și o frână fiscală, reprezentată de Pactul de stabilitate și creștere, toate celelalte politici economice și financiare fiind reținute la nivel național – dovedindu-se insuficient pentru prevenirea și soluționarea amenințărilor la adresa stabilității financiare.
În acest context, ideea uniunii bancare a apărut ca o soluție pentru ruperea cercului vicios al influenței negative reciproce dintre bănci și state (fiind mai puțin controversată și mai ușor de implementat decât o uniune fiscală), restaurarea bunei funcționări a mecanismului de transmisie a politicii monetare și rezolvarea imposibilei trinități a stabilității financiare, integrării financiare și supravegherii la nivel național.
Implementarea la nivel european a cadrului unic de rezoluție bancară reprezintă un obiectiv pe termen mediu, într-o prima etapă urmărindu-se armonizarea elementelor deja existente la nivel național.
Pentru statele non-euro, mai ales în cazul celor cu sisteme bancare dominate de capital străin, participarea la uniunea bancară prezintă avantajul unei supravegheri mai eficiente, prin îmbunătățirea accesului la informații și eliminarea posibilității arbitrajului jurisdicțional, permite evitarea eventualelor distorsiuni în planul competiției și face posibilă înlăturarea unui potențial stimulent pentru dezintermediere, inclusiv din motive conjuncturale care țin de grupurile bancare
din de origine. În plus, este preferabilă participarea la construcția unui mecanism căruia toate țările membre ale UE i se vor alătura, în mod necesar, odată cu adoptarea euro (cu excepția statelor care dispun de derogare permanentă).
Având în vedere implicațiile constituirii uniunii bancare pentru funcționarea pieței bancare autohtone, următoarele obiective sunt considerate prioritare de către autoritățile românești: corelarea implementării MUS (Mecanismul Unic de Supraveghere) cu centralizarea garantării depozitelor bancare și cu adoptarea unui cadru comun de rezoluție, având ca bază comună cadrul de reglementare unic și obținerea unui statut echitabil în ceea ce privește drepturile și responsabilitățile statelor membre participante la uniune, în acest sens fiind importantă calibrarea atentă a structurii de guvernanță a BCE în cadrul MUS, în condițiile în care statele non-euro vor avea reprezentanți în Comitetul de supraveghere al BCE, dar nu și în Consiliul Guvernatorilor – forul decizional ultim la nivelul BCE.
CAPITOLUL II
CREȘTEREA ȘI DEZVOLTAREA ECONOMICĂ
ÎN CONTEXT EUROPEAN ȘI MONDIAL
Creșterea economică modernă și dezvoltarea sunt însoțite de o serie de schimbări structurale și transformări radicale. Acestea includ modificări în structura de producție și consum (trecerea de la agricultură la industrie și de la industrie la servicii), urbanizare, dezvoltare financiară, schimbări în inegalitatea de venituri și inegalitatea de șanse, transformarea aranjamentelor sociale și de viață, schimbări în organizarea internă a firmelor și tranziția demografică. Lipsa transformarii structurale nu este doar un simptom al stagnarii, dar este de multe ori una dintre cauzele sale.
In general, se susține nevoia regândirii modelui de creștere economică, centrată pe caracterul său optim, deoarece acesta a creat vulnerabilități majore prin dependența excesivă de bănci străine și capital de import. Există insa o diferență între analiza unui coeficient de creștere într-o anumită perioadă și natura modelului de creștere.
Dezvoltarea echitabilă are un obiectiv economic pus în practică printr-un model de creștere care asigură utilizarea productivă a resurselor cele mai abundente și a forței de muncă într-o țară în curs de dezvoltare și face referire la furnizarea pe scară largă a serviciilor sociale de bază, răspunzând astfel nevoilor fundamentale ale populației. Din păcate, comunitatea internațională a învățat din experiență că dezvoltarea economică și umană nu sunt întotdeauna complementare; dacă nu sunt atent coordonate, ele pot fi, de multe ori, reciproc exclusive.
Creșterea economică este un proces complex, care vizează sistemul economic în ansamblul său și în dinamica sa, prezentând o evoluție ascendentă pozitivă a economiei naționale, dar care nu exclude oscilațiile conjuncturale, uneori regrese economice temporare.
Ca formă de manifestare a dinamicii macroeconomice, dezvoltarea economică presupune un ansamblu de transformări cantitative, structurale și calitative, atât în economie, cât și în cercetarea știintifică și tehnologiile de fabricație, în mecanismele și structurile organizatorice de funcționare a economiei, în modul de gândire și comportamentul oamenilor.
În opinia unor economiști, creșterea economică este sinonimă cu dezvoltarea economică și chiar cu progresul social economic. Majoritatea economiștilor consideră însa, că noțiunile de creștere economică și dezvoltare economică nu trebuie opuse una alteia, dar nici nu se suprapun.
Cele doua noțiuni au unele elemente comune: ambele sunt procese evolutive; au la baza conlucrarea și utilizarea acelorași factori; finalitatea socială a ambelor procese o constituie îmbunatățirea calității vieții oamenilor.
Prin urmare, raportul dintre creșterea economică și dezvoltarea economică este ca de la parte la
întreg. În această situație, orice dezvoltare economică presupune și o creștere economică, dar nu orice creștere economică înseamna și dezvoltare economică. Dezvoltarea economică, pe lânga creșterea economică, îsi asociază și modificări structural-calitative în economia națională.
2.1 Unele aspecte privind creșterea economică – delimitări conceptuale
Simon Kuznets consideră creșterea economică a unei țări ca o marire a capacității de a furniza în masură tot mai mare diferite bunuri economice, această capacitate fiind bazată pe tehnologia înaintată, precum și pe adaptările instituționale și ideologice pe care le necesită.
Heinz Arndt consideră creșterea economică o creștere a venitului ca medie pe locuitor (masurată în mod obișnuit prin PIB raportat la populație).
Francois Perroux apreciază creșterea ca fiind sporirea dimensiunilor economiei naționale exprimată în totalul bunurilor și serviciilor obținute în decursul unei perioade, inclusiv amortismentul.
După părerea sa însă, numai sporul cantitativ pe termen lung constituie creștere economică, cel pe termen scurt constituind expansiune.
Creșterea economică este definită ca fiind procesul de sporire a dimensiunilor rezultatelor economice, determinate de combinarea și folosirea factorilor de producție și reliefate prin indicatori macroeconomici precum produsul intern brut, produsul național brut și venitul național în termeni reali, atât pe total, cât și pe cap de locuitor.
În legatură nemijlocită cu evoluția economică se află utilizarea conceptelor de creștere economică zero și creștere economică negativă, răspunzând unor rațiuni de politică economică.
Într-un raport al Clubului de la Roma se menționează despre creșterea economică zero. În planul politicii economice, creșterea economică zero este prezentată ca fiind singura reacție socială normală față de caracterul tot mai restrictiv al resurselor și de deteriorarea echilibrului ecologic.
Creșterea economică zero reflectă situația în care rezultatele economice și populația totală sporesc în același ritm, iar nivelul rezultatelor pe locuitor rămâne constant.
Creșterea economică negativă reflectă situația în care rezultatele macroeconomice pe cap de locuitor au o tendință de scădere, mentinându-se sub control o serie de corelații fundamentale de echilibru, cu compromisuri acceptabile pe planul eficienței economice și al nivelului de trai.
Ea reprezintă, pe planul politicii economice, legitimarea unei stări de fapt sau a unei perspective nefavorabile. Cele trei sensuri ale creșterii economice sunt surprinse în anumite sisteme de gândire prin noțiunea de reproduceție socială (simplă, largită, restrânsă).
Cele trei sensuri ale creșterii economice sunt surprinse în anumite sisteme de gândire prin noțiunea de reproducție socială (simplă, largită, restrânsă).
2.2 Teorii ale dezvoltării aplicabile momentului actual al evoluției omenirii
De la bun început trebuie făcută precizarea că domeniul teoriilor economice are în vedere o gamă largă de elemente constitutive. Desigur, există percepții diferite privind semnificația și rolul dezvoltării economice în viața cotidiană a societății, atât la nivel micro, regional cât și macroeconomic, cu tendința generală de a privi acest concept aproape exclusiv ca o expresie a creșterii economice, adică a elementului determinant al dezvoltării, de unde și dorința firească de a construi modele ale creșterii economice care să poată să exprime cât mai adecvat principalele procese și mecanisme generatoare de bogăție într-o economie.
Ținând cont însă și de clasificarea țărilor lumii, de eterogenitatea economiilor naționale, se mai impune încă o precizare privind semnificația conceptului de dezvoltare economică și a celui de creștere economică. Ambele concepte sunt componente sine qua non ale tuturor ideilor, teoriilor, de natură politică, socială, filosofică, chiar militară, enunțate în diferite medii și în diverse structuri organizatorice.
Precizarea de finețe ce se impune este aceea că mai mult, în luările de poziție și dezbaterile ce au loc pe plan mondial, conceptul de dezvoltare este atașat și focalizează pe trendul potențial sau real de progres al țărilor în dezvoltare. În timp ce pentru țările puternic dezvoltate, sau chiar de curând industrializate, noțiunea cea mai adecvată este cea de creștere economică.
Teoriile dezvoltării, așa după cum sunt ele descrise în literatura de specialitate, sunt numeroase, variate, diferențiindu-se atât prin fundamentele teoretice, prin utilizarea de noțiuni și categorii conceptuale specifice, dar și prin finalitatea practică pe care o au, adică prin politicile de natura dezvoltării cărora le dau naștere și care, implicit sau explicit, determină gradul de înțelegere și aplicare cu succes de către factorii decizionali a procesului de dezvoltare.
2.2.1 Noua teorie clasică
Această teorie s-a constituit în structura de rezistență a întregii teorii a dezvoltării, până în ultimele decenii ale secolului trecut, ca și sursa de emergență a altor variante teoretice ce au vizat noile realități apărute în evoluția socio-economică a lumii.
În viziunea britanicului John Stuart Mill (1806 – 1873), ultimul mare reprezentant al clasicismului originar, bogăția era asimilată totalității mijloacelor acumulate și deținute de indivizi în vederea realizării obiectivelor propuse. Acest lucru presupunea tendința de creștere a compoziției capitalului, lucru tradus prin sporirea mai accentuată a capitalului materializat în mijloacele productive, atât în valoare absolută, cât și relativă, față de creșterea în aceleași mărimi ale capitalului materializat în forța de muncă. La aceasta se mai adaugă și concepția referitoare la schimburile internaționale, nu numai prin introducerea conceptului de termeni de schimb (terms of trade), ci prin considerarea inovațiilor tehnologice în producția manufacturieră care conduc la schimbarea unei cantități mai mari din bunul manufacturat contra unei cantități rămase constante din produsul agricol (celebrul și clasicul exemplu dintre stofa exportată de Anglia și vinul exportat de Portugalia).
Alți doi reprezentanți marcanți ai clasicismului german care au fundamentat prin concepțiile lor teoria clasică a dezvoltării sunt Karl Marx (1818-1883) și Friedrich List (1789-1846). List consideră faptului că adevărata putere economică a unei națiuni constă în forța sa productivă, ce are capacitatea de a continua în permanență crearea de bogăție, în proporții mereu sporite.
Ca o continuare firească, a viziunilor listiene, Karl Marx introduce în terminologia economică noțiunea de plusvaloare, adică exact valoarea nou creată în procesele productive de către forțele productive și care intră în calculul valorii mărfurilor. Forma transformată a plusvalorii, privită ca rezultat al funcționării întregului capital avansat, devine în concepția autorului german profitul. Formarea acestuia nu poate fi înțeleasă decât în contextul analizei fenomenului concurenței, diferența dintre venituri și cheltuieli indicând întreprinzătorului capitalist dacă activitatea desfășurată a fost sau nu rentabilă, iar în condițiile unui rezultat favorabil, profitul se constituie în rațiunea de a exista a oricărui proces economic, devenind în același timp și motorul dezvoltării și acumulării capitalului.
Specificitatea teoriei analizate mai trebuie întregită și cu încă un mare concept economic : legea randamentelor descrescătoare. Pus în evidență de clasicii gândirii economice, dar finalizat și redat în mod științific de către reprezentanții marginalismului economic, această lege a domeniului economic stipulează că mărirea unui anumit factor de producție cu o unitate, ceilalți factori rămânând constanți (caeteris paribus), contribuie la sporirea producției (output-ului), dar cu o sumă totală care se diminuează de fiecare dată. Lucru este foarte important pentru întreprinzător, deoarece creșterea producției este benefică atâta timp cât costurile marginale sunt mai mici de- cât prețul pieței, până se atinge punctul critic.
Acest ultim element evidențiat trebuie neapărat coroborat cu concepția despre populație a altui important clasic, Thomas Robert Malthus. Pentru acesta, mărind factorul de producție muncă (mai corect, forța de muncă) pe un teritoriu limitat de natură, natalitatea sporită observată ar fi dus la dezorganizarea activității productive, la realizarea de recolte mai puține pe locuitor, fapt ce a condus la o viziune pesimistă, catastrofică chiar, asupra viitorului omenirii, în sensul că dacă populația creștea în progresie geometrică, mijloacele de subzistență sporeau numai în progresie aritmetică (deci chiar dacă producția creștea, volumul mediu al produselor alimentare descreștea, până ce se atingea nivelul de subzistență).
Din cele expuse și prin prisma prezentei analize, rezultă că unul dintre cele mai importante minusuri ale teoriei malthusiene a fost ignorarea progresului tehnic și a inovațiilor asupra proceselor economico-sociale (cu toate că și clasicii, în ansamblul lor, au avut credința că sfârșitul secolului al XIX-lea va demonstra că progresul tehnic și-a atins limitele, iar utilizarea legii randamentelor descrescătoare urma să conducă la declinul societății omenești).
2.2.2 Teoria generală a relației Nord-Sud
După cel de-al doilea război mondial, în perioada de prăbușire a imperiilor coloniale și apariția tinerelor state independente din punct de vedere politic, pe planul gândirii economice s-a produs o revigorare și o emulație în ceea ce privește teoriile ce trebuiau să asigure țărilor din așa-numita Lume a Treia o dezvoltare ascendentă, în vederea obținerii și a independenței economice.
Astfel, economiile țărilor aparținând Lumii a Treia au început să fie considerate și înțelese ca piețe în extindere, ca economii în dezvoltare. Numai că și în cadrul acestora se pot distinge cu claritate trei niveluri de dezvoltare :
țări cu dezvoltare rapidă.
țări cu dezvoltare medie, moderată.
țările cele mai puțin dezvoltate, ale căror economii nu se dezvoltă deloc.
Cu toate că statisticile arată că numerosul grup al statelor din Lumea a Treia înregistrează ritmuri demografice înalte și cuprinde 3 / 4 din populația lumii, acesta nu are puterea de a participa la producția obținută de întreaga economie mondială decât cu 25 %. Și tocmai în aceste țări, dar mai cu seamă în cele mai sărace dintre ele –într-o așa numită Lume a Patra chiar-, putem să afirmăm că logica malthusiană își găsește aplicabilitatea, deoarece chiar dacă dispun de însemnate resurse naturale potențiale, datorită imposibilității exploatării acestora, este ca și cum populația ar crește în progresie geometrică, iar mijloacele de subzistență numai în progresie aritmetică.
Dacă la începuturile dezvoltării și expansiunii capitalismului se vorbea de politica de dezindustrializare a țărilor ce intrau în sfera de cuprindere a colonialismului, în favoarea metropolelor (cazul Marii Britanii fiind cel mai elocvent), aspect susținut și pe plan teoretic de teoria avantajelor comparative a lui David Ricardo, evoluția globalizantă a lumii de astăzi impune nu numai un proces invers, dar și considerarea inevitabilă și a relațiilor economice dintre Nord și Sud, alături de cele substanțiale și mai eficiente între țările din ,,Nord”.
Arthur Lewis, laureat al Premiului Nobel pentru economie în anul 1979, a subliniat faptul că nu se poate vorbi despre dezvoltarea industrială a țărilor slab dezvoltate, comparativ cu restructurarea, reabilitarea și infuzia de capital, aferente economiilor occidentale și realizabile pe baza ,,Planului Marshall”, deoarece aceste țări sărace posedă populație neinstruită, iar nivelul introducerii sistemului capitalist este incipient, lucru ce nu permitea absorbția decât a unei infime părți din forța de muncă disponibilă. Conform concepției lewisiene se distinge, în aceste țări ale periferiei, un tip de economie mai special, așa-numita economie duală, formată dintr-un sector capitalist și unul tradițional. Ținând cont că al doilea sector, al agriculturii tradiționale și al activităților urbane informale, este destinat asigurării celor necesare subzistenței, sectorul capitalist este cel care, prin urmărirea obținerii profitului, folosit în continuare ca sursă principală de finanțare, atrage forța de muncă din celălalt sector. Este faza în care oferta de forță de muncă depășește cererea. În momentul în care surplusul este absorbit, unitățile își pot mări producția, cresc și salariile și de asemenea și profiturile obținute sunt importante, elemente care concură în principal la acumularea de capital și de care depinde dezvoltarea acestor state.
Soluția vazută de Lewis este de creștere a productivității muncii în agricultura și investirea economiilor în industrie, cu scopul declarat de creștere a eficienței economice și de ridicare a bunăstării populației.
Realitatea a demonstrat că, pentru țările foste colonii, totuși, excedentul obținut prin introducerea proceselor specifice sistemului capitalist, era însușit de către metropole, de către cei ce au investit în aceste teritorii, doar o parte rămânând pentru a fi reinvestit pe plan local și acest lucru numai cu acordul puterii dominante din respectivele țări.
Acest din urmă aspect conduce, în primul rând la pierderea locurilor de muncă pentru muncitorii necalificați din țările dezvoltate (și al căror loc este luat de către cei din ,,Sud”), la o nouă diviziune a muncii, dar și la efectuarea unui important volum de investiții străine directe (ISD) în economiile țărilor în dezvoltare.
Așa cum s-a stipulat în ,,Restructurarea ordinii internaționale”, sau al treilea raport către Clubul de la Roma, din anul 1976, întocmit sub coordonarea profesorului Jan Tinbergen (laureat al Premiului Nobel pentru economie în anul 1969), noua structură și ordine economică ce trebuia instaurată și care se suprapunea pe actualul val al globalizării (începutul anilor `80) trebuia să înfăptuiască un asemenea climat mondial ,,de pe urma căruia să beneficieze toți”. Lucru reiterat și în ultimii ani, când John Naisbitt și Patricia Aburdene în lucrarea Anul 2000-Megatendințe, sau fostul președinte al Băncii Mondiale, Paul Wolfensohn, au susținut că globalizarea economică, sprijinită de deschiderea și mondializarea piețelor de desfacere, de revoluția produsă de tehnologia actuală, trebuie să servească interesele celor săraci.
În anul 2011, Statele Unite contribuie la PIB-ul lumii cu 19,1 %, Uniunea Europeană (fără Marea Britanie) cu 15,4%, Japonia cu 5,6%, iar toate țările dezvoltate – doar cu 51%, potrivit calculelor făcute de FMI, bazate pe paritatea puterii de cumpărare, și citate de un raport al JP Morgan Asset Management.
Surprinzător, China (14,4%), tovarășele sale din grupul BRIC (Brazilia, Rusia, India și China), alte țări, precum Corea de Sud (2%) și celelalte mai au de recuperat doar 2% pentru a egala produsul intern brut cumulat al țărilor dezvoltate.
Totuși, peste 87 % din valorile corporatiste ale lumii se vând pe marile piețe occidentale. Aceasta este proporția țărilor dezvoltate din piețele de acțiuni ale lumii, după marimea piețelor de capital.
Bursele americane concentrează 46% din capitalizarea globală (valoarea de piață a companiilor cotate la burse), pentru că toată lumea caută să-și listeze companiile valoroase la marile burse, unde sunt și cei mai mulți bani.
Comerțul internațional, chiar asimetric cum se prezintă el astăzi, este capabil să aducă câștiguri și bunăstare pentru toți participanții, indiferent dacă sunt din ,,Nord” sau ,,Sud”. Devenind economii deschise, interconectate, atât țările bogate, cât și cele mai sărace, pot câștiga de pe urma relațiilor lor comerciale. De exemplu, statele dezvoltate, în dorința de a oferi consumatorilor interni cele mai bune produse, la cele mai bune prețuri, importă din țările mai slab dezvoltate (sigur că la prețuri mult mai mici) mărfuri care asigură o gamă largă asortimentală și din care consumatorul are posibilitatea de a alege. Dacă respectivele bunuri se cumpără, înseamnă investiții, creșterea numărului de locuri de muncă, producții sporite și implicit venituri mai mari, pentru țările în curs de dezvoltare exportatoare.
2.2.3 Teoria O-Ring
Teoria O-Ring este una dintre teoriile privind dezvoltarea care au apărut tocmai ca urmare a revoluției tehnologiilor informației și comunicațiilor și care și-a pus amprenta pe transformarea dinamică a realităților socio-economice din lumea de azi.
Acest produs ideatic aparține autorului american Michael Kremer și a fost inserat în Quarterly Journal of Economics, numărul din august 1993, sub titlul ,,The O-Ring Theory of Economic Development”.
Teoria lui Michael Kremer nu este altceva decât o funcție de producție ce descrie procesele de producție susceptibile erorilor umane și tehnice în îndeplinirea oricăror obiective trasate. Ceea ce contează este nivelul pregătirii profesionale, îndemânarea și aptitudinile demonstrate de lucrători. De aici și necesitatea ca fiecare fază intermediară sau chiar proces de producție trebuie să beneficieze de aportul angajaților (muncitorilor) care fac puține greșeli și ale căror calități sunt perfect sau foarte asemănătoare.
Se produce astfel un proces de ,,împerechere”, de reunire într-un tot echilibrat al acestor calități și elemente de înaltă pregătire profesională, aspecte de care întreprinzătorii țin cont în realizarea unor activități și procese flexibile care să asigure, pe de o parte, stimularea materială a angajaților cu randamente superioare (motivarea intrinsecă și extrinsecă, pozitivă și negativă, recompensa internă și externă), iar pe de altă parte efecte sporite, traduse în producții crescute și implicit venituri mai mari încasate, întreg sistemul gândit prin segmentarea activității productive în activități mai simple dar omogene.
Elementul-cheie al dinamicii acestei teorii este reprezentat de schimbările în natura cererii exprimate, ceea ce implică o nouă abordare a comportamentului firmei, flexibilă și pliată perfect pe cerințele și gusturile din ce în ce mai sofisticate și nuanțate ale consumatorilor din țările dezvoltate în special, dar și ca urmare a intensificării competiției pe piețele globale ale lumii. De fapt, punctele tari ale teoriei se referă la conceperea tehnologiilor de producție și a întregii activități intrafirmă prin sub-activități omogene și care să poată permită primirea și difuzarea eficientă a informațiilor cu caracter de noutate și indispensabile activității. Aceasta trebuie să devină amplă și complexă, flexibilă la orice variație în cererea de pe piață, în activitatea furnizorilor, ca și în parcursul și comportamentul firmelor concurente.
2.2.4 Teorii și modele privind creșterea economică
Cea mai simplă formă a funcției creșterii economice poate fi formulată pornind de la funcția de producție de tip Cobb-Douglas, potrivit căreia producția este funcție de muncă(L) și capital(K) și astfel:
Y=A·Kα·Lβ
iar dacă se ține seama și de mărimea populației(P), iar randamentele factorilor sunt constante(α+β=1), atunci funcția creșterii economice devine:
Y=P-1·(A·Kα·L1-α)
Ea mai este denumită și ecuația generală a creșterii. Analiza acestei relații permite identificarea principalele tipuri și forme ale creșterii economice.
Creșterea economică îmbracă mai multe forme, în funcție de regularitatea cu care sporește produsul intern brut. Astfel, atunci când se înregistrează o creștere regulată a produsului intern brut, spunem că se înregistrează o creștere economică liniară. În cazul în care se înregistrează o creștere accelerată a produsului intern brut, formele creșterii economice sunt: creștere economică exponențială, creștere economică parabolică. Ecuațiile proprii diferitelor forme și tipuri ale creșterii economice exprimă în ecuații matematice relațiile de interdependență între factorii creșterii.
Modelul de creștere economică reprezintă expresia matematică a unui sistem relațional complex, existent între factorii creșterii economice.
a) Teoria și modelul clasic al creșterii economice
În concepția clasicilor, factorii de producție se limitează la muncă, pământ și capital.
Pentru clasicii Adam Smith și David Ricardo creșterea economică este rezultatul acumulării de capital(transformarea unei părți din plus-produs în capital) și determină creșterea bogăției pe locuitor prin creșterea capitalului productiv pe locuitor. În teoria clasică, factorii creșterii economice sunt factorii de producție clasici: munca, natura și capitalul.
Munca fiind remunerată prin salariu, creșterea salariului are drept efect expansiunea demografică, care va determina schimbarea raportului dintre cererea și oferta de muncă, astfel încât salariul va ajunge să scadă la nivelul său de subzistență.
Natura, luată în considerare prin pământ, se consideră un factor fix, rigid care nu face obiectul acumulării, dar este o sursă de rentă pentru proprietari.
Capitalul este remunerat prin profit, care se transformă în motivația acumulării de capital. Profitul devine astfel o sursă de finanțare a investițiilor prin economisirile proprii deținătorilor de capital. În concepția clasicilor, progresul tehnic are un rol marginal în creșterea economică, nefiind integrat în analiza globală a creșterii.
În concepția lui Marx creșterea economică nu este durabilă, fiind invocat ca argument declinul creșterii datorat randamentelor de scară descrescătoare în industrie, ca urmare a concentrării și centralizării capitalului dincolo de dimensiunea optimă. Totuși, progresul tehnic este considerat un factor de creștere a productivității muncii. Alături de factorii clasici, Marx consideră că procesul creșterii economice este influențat și de factori politici, sociali și istorici. Modelul realizării produsului social în condițiile reproducției lărgite este de natură să evidențieze faptul că sursa creșterii economice este plusprodusul.
Ricardo consideră progresul tehnic un factor distrugător de locuri de muncă, datorită înlocuirii muncii prin capital.
b) Teoria și modelul Keynesian de creștere economică
Potrivit concepției keynesiene, venitul național crește ca răspuns la modificarea cererii agregate. În modelul elaborat de Keynes, sporul venitului este un multiplu al creșterii investițiilor. La nivelul de agregare al venitului național, investiția netă are ca sursă de finanțare economisirea, atunci când economia se află în stare de echilibru. În realitate, investițiile nu sunt o mărime exclusiv autonomă, știut fiind faptul că nivelul lor este influențat și de eficiența marginală a capitalului, dar și de rata dobânzii. Mai mult, nivelul ocupării forței de muncă este funcție de cererea efectivă de pe piața bunurilor și serviciilor, ceea ce înseamnă că în situația de echilibru, nivelul ocupării este funcție de nivelul venitului național de echilibru, altfel spus, ocuparea de echilibru poate fi diferită de ocuparea deplină.
c) Teorii și modele neokeynesiene
Preocupările pentru dezvoltarea teoriei keynesiene asupra creșterii economice au fost deosebit de intense. Modelul Harrod-Domar se bazează pe idea că economisirea gospodăriilor și a întreprinderilor este sursa investițiilor, economisirea reinvestită duce la creșterea capitalului și ca efect la creștere economică. Modelul Harrod-Domar utilizează trei tipuri de rate de creștere: rata naturală de creștere economică, rata garantată de creștere economică și rata efectivă de creștere economică.
Pe de altă parte, modelul Goodwin scoate în evidență influența proporției în care veniturile sunt alocate investițiilor ca sursă a creșterii economice. În modelul lui Goodwin variabilele sunt: ocuparea resurselor de muncă, rata de creștere a productivității, profitul, investiția, rata salariului și consumul. Influența reciprocă dintre aceste variabile evidențiază că repartiția venitului determină rata ocupării și rata ocupării determină repartiția venitului. De aici, o creștere a venitului duce la o creștere a salariilor, antrenând o creștere a cererii care atrage după sine o creștere economică.
d) Teoria și modelul creșterii endogene
Teoriile actuale ale creșterii economice folosesc ca premise teoria economiei industriale, teoria concurenței imperfecte și teoria diferențierii producției și a economiilor de scară. Astfel este posibilă o nouă modelare a relațiilor proprii creșterii economice care iau în considerare progresul tehnic și capitalul uman ca factori ai creșterii.
e) Teorii și modele neoclasice
Aceste teorii subliniază rolul pe care progresul tehnic (factorul informațional-tehnologic) îl are în stimularea activităților economice și a rezultatelor acestora. Unul dintre primii teoreticieni în această direcție a fost Robert Solow, care ia în calcul progresul tehnic, dar rolul acestuia este considerat a fi exogen.
f) Noi teorii și modele ale creșterii economice
Există și alte teorii noi care pun în evidență influența unor factori care nu au fost luați în considerare până acum, cum ar fi rolul instituțiilor și a eficienței acțiunilor acestora asupra creșterii economice, ajungând până la a releva influența religiei asupra creșterii economice.
Odată cu dezvoltarea economiei ca știință și cu explozia tehnologiilor informaționale, au apărut teorii și modele care au căutat să înglobeze noii factori de producție.
Una dintre cele mai importante teorii de acest gen este teoria creșterii economice endogene (cunoscută și sub denumirea de Noua teorie a creșterii economice) elaborată de Paul Romer și Robert Lucas și care scoate în evidență faptul că progresul tehnic este un rezultat al activităților economice (progres tehnic internalizat), și nu un factor extern acestora. De asemenea acest model scoate în evidență existența unor randamente crescătoare în cazul neofactorilor (în special a informației), spre deosebire de randamentele descrescătoare ce caracterizează factorii tradiționali ai creșterii economice.
2.3 Evoluții macroeconomice și financiare naționale și internaționale
La începutul anului 2012, indicatorii conjuncturali sugerau așteptări optimiste cu privire la dinamica activității economice la nivel global, însă această percepție pozitivă a fost de scurtă durată, tensionarea piețelor financiare, intensificarea crizei datoriilor suverane în unele state din zona euro și persistența unui grad ridicat de incertitudine conducând la o nouă decelerare a ritmului anual al PIB real în economiile avansate (-0,4 puncte procentuale, până la 1,2 %).
Evoluția a fost determinată, în mare măsură, de contracția înregistrată în zona euro (-0,6 %), în condițiile în care procesul de restructurare a bilanțurilor în sectorul privat, nivelul ridicat al prețurilor produselor energetice, restrictivitatea condițiilor de creditare și preocuparea privind sustenabilitatea finanțelor publice în unele state membre au continuat să inhibe creșterea economică.
Pentru stabilizarea piețelor financiare și disiparea climatului de incertitudine care submina redresarea economică, autoritățile europene au reacționat pe mai multe planuri: adoptarea formei finale a Pactului Fiscal European; accelerarea demersurilor în direcția constituirii Uniunii Bancare; anunțarea de către Banca Centrală Europeană a introducerii unui nou instrument de piață (tranzacțiile monetare directe), care permite Eurosistemului să intervină pe piețele secundare ale titlurilor suverane; lansarea Mecanismului European de Stabilitate; deblocarea unei noi tranșe din pachetul de asistență financiară acordat Greciei.
Conform datelor preliminare (pe baza informațiilor furnizate de INS), în luna decembrie 2013 exporturile de bunuri au avansat cu 22,5 % față de aceeași lună a anului anterior, impulsionate de livrările externe efectuate de companiile din industria mijloacelor de transport, industria alimentară, ramura de prelucrare a țițeiului, industria textilă, industria lemnului, industria de mașini și echipamente.
De asemenea, o valoare superioară lunii decembrie 2012 s-a consemnat și în cazul importurilor de bunuri, însă rata anuală de creștere a fost mult mai redusă decât cea a exporturilor (8,1 %).
Variații pozitive au înregistrat majoritatea categoriilor de mărfuri, principala excepție fiind reprezentată de grupa „combustibili minerali, lubrifianți și materiale conexe” (-12,3 %) – scăderi pe această poziție s-au observat pe tot parcursul anului 2013, pe fondul reducerii consumului energetic din economie.
În luna decembrie 2013, dinamica anuală a prețurilor producției industriale pentru piața internă s-a menținut la un nivel similar celui din perioada anterioară (1,0 %), în condițiile în care efectele favorabile ale persistenței traiectoriei descendente a prețurilor materiilor prime agricole și ale aprecierii monedei naționale în raport cu dolarul SUA au contrabalansat semnalele privind tensionarea unora dintre piețele externe de materii prime (în special țiței). Principalele grupe de bunuri au consemnat modificări nesemnificative ale ratelor anuale – bunurile intermediare și de capital menținându-se în plaja valorilor negative – cu excepția grupei bunurilor energetice (avans de 0,3 puncte procentuale, până la 4,5 %), al cărei ritm anual de creștere este, în continuare, cel mai ridicat.
De remarcat este și faptul că, în decembrie 2013, rata anuală a inflației a coborât cu 0,28 puncte procentuale față de luna anterioară, până la nivelul de 1,55 %, pe fondul disipării influenței statistice exercitate de majorarea tarifelor la energie electrică din aceeași perioadă a anului anterior. Prețurile volatile și-au atenuat declinul în termeni anuali, pe seama creșterii curente remarcate atât în cazul grupei „legume, fructe, ouă”, cât și în cel al combustibililor. Inflația de bază anuală CORE2 ajustat s-a menținut în teritoriu negativ, în contextul continuării deflației la nivelul mărfurilor alimentare.
Economia României a înregistrat o îmbunătățire importantă a cadrului macroeconomic în raport cu țările europene din regiune. Creșterea economică în această regiune a fost în general negativă în anul 2012, cu excepția Poloniei (1,9 %), Bulgariei (0,8 %) și României (0,7 %). Pentru anul 2013, prognozele Comisiei Europene indică România ca având cea mai alertă creștere economică din regiune, în condițiile continuării procesului de consolidare fi scală și de menținere a datoriei publice la un nivel relativ scăzut.
O consecință a percepției favorabile a piețelor financiare față de România a reprezentat-o evoluția spread-urilor începând cu a doua parte a anului 2012, acestea revenind, în anumite cazuri, la valori apropiate de cele dinaintea crizei (spread-urile CDS s-au redus la jumătate, de la valori de peste 450 puncte de bază în iunie 2012 la aproximativ 190 puncte de bază în octombrie 2013; spread-urile obligațiunilor guvernamentale au urmat o evoluție similară, de la valori de peste 500 puncte de bază în iunie 2012 la sub 270 puncte de bază în octombrie 2013).
La nivelul Uniunii Europene, autoritățile și-au continuat eforturile pentru menținerea stabilității financiare și reluarea sustenabilă a creditării sectorului real. În primul rând, s-a definit o nouă arhitectură de supraveghere și de reglementare bancară, prin înființarea Uniunii Bancare Europene (Consiliul European din 28/29 iunie 2012), proiect care conține următoarele componente: armonizarea cadrului de reglementare și supraveghere bancară, primul pas constând în adoptarea unui nou cadru prudențial și înființarea mecanismului unic de supraveghere, care își propune, printre altele, evitarea fragmentării pieței financiare din Uniunea Europeană; definirea cadrului comun de rezoluție bancară la nivel european, prin crearea mecanismului unic de rezoluție (necesar integrării structurilor decizionale privind rezoluția bancară și alinierii acestora cu măsurile de supraveghere la nivel european) și prin finalizarea proiectului de directivă europeană privind instituirea unui cadru pentru redresarea și rezolvarea situațiilor de criză ale instituțiilor de credit și ale societăților de investiții; uniformizarea cadrului de funcționare a schemelor de garantare a depozitelor.
Pe de altă parte, s-au îmbunătățit programele de sprijin financiar pentru statele care se confruntă cu probleme financiare severe. De altfel, Mecanismul European de Stabilitate a fost testat în timpul crizei din Cipru, când guvernul acestei țări a primit un ajutor financiar de 10 miliarde euro (din care 9 miliarde euro prin intermediul MES) în scopul acoperirii nevoilor de finanțare a economiei cipriote: finanțarea deficitului bugetar, plata datoriilor pe termen mediu și lung și recapitalizarea instituțiilor financiare (exceptând primele două bănci ca mărime, Bank of Cyprus și Cyprus Popular Bank, pentru care guvernul cipriot a pus în aplicare măsuri de restructurare și rezoluție bancară, incluzând implicarea creditorilor și a marilor deponenți).
În același timp, au continuat eforturile pentru dezvoltarea, la nivel european, a instrumentelor de monitorizare a riscurilor sectorului fi nanciar. au fost implementate la nivel european o serie de măsuri privind întărirea încrederii în sectorul bancar prin recapitalizarea instituțiilor financiare pe baza rezultatelor analizelor de testare la stres. O primă etapă, finalizată în iunie 2012, a urmărit atât diminuarea riscurilor privind expunerile băncilor față de sectorul public, cât și menținerea capitalului la un nivel adecvat (nivelul minim recomandat al ratei fondurilor proprii de nivel 1 fiind de 9 %).
În prezent, Autoritatea Bancară Europeană intenționează derularea unui nou exercițiu de testare la stres, iar Banca Centrală Europeană va realiza în contextul mecanismului unic de supraveghere o analiză de evaluare a bilanțurilor și a calității activelor.
Întârzierea reluării creșterii economice în principalele țări membre ale UE, partenere de comerț
exterior ale României, influențează negativ creșterea economică autohtonă și poate afecta capacitatea firmelor de import-export de a face față diverselor evoluții negative. Până în prezent, aceste riscuri au fost limitate, în special datorită: concentrării exporturilor către țări unde ameliorarea situației economice a avut loc mai rapid (Germania fiind principalul partener de export al României), precum și a capacității exportatorilor de a-și diversifi ca piețele de desfacere externe, reducându-și expunerea față de țările din zona euro (cu 1,5 puncte procentuale în anul 2012 față de anul 2011); menținerii accesului la finanțare al firmelor implicate în activitatea de comerț exterior (de exemplu, firmele-mamă nerezidente și-au majorat creditul acordat companiilor net exportatoare locale cu 10,6% în perioada decembrie 2011 – iunie 2013); menținerii situației economico fi nanciare a firmelor de export-import la un nivel satisfăcător, peste media din economie.
Programele de consolidare fiscală inițiate de unele țări ale zonei euro, circumscrise atât angajamentului de reducere a poziției fiscale conform cerințelor Pactului de stabilitate și creștere și procedurii privind deficitul excesiv, cât și programelor structurale, asociate planurilor de sprijin
financiar oferite de instituțiile fi nanciare internaționale (în cazul Spaniei, Portugaliei, Irlandei, Ciprului și Greciei), vor contribui pe termen mediu la reluarea sustenabilă a creșterii economice în țările respective. Măsurile adoptate la nivelul UE pentru contracararea efectelor negative pe care programele de ajustare fiscală le-ar putea avea pe termen scurt asupra creșterii economice au constat în: întărirea noului cadru de guvernanță economică prin adoptarea a două noi reglementări care își propun să simplifice procedura de supraveghere fiscală în cazul țărilor care se confruntă cu probleme financiare severe și să limiteze efectele de contagiune între țări a măsurilor de consolidare fiscală, și adoptarea unui pact pentru stimularea creșterii economice, a competitivității și a gradului de ocupare a forței de muncă în economie (Pactul pentru creștere economică și locuri de muncă, iunie 2012). Pentru încurajarea reluării creșterii economice, pactul prevede, printre altele, investiții de 120 miliarde euro (creșterea fondurilor Băncii Europene de Investiții cu 60 miliarde euro, 55 miliarde euro constând în fonduri structurale europene și 5 miliarde euro în instrumente de fi nanțare a proiectelor), precum și adoptarea unui plan pentru crearea de noi locuri de muncă.
O altă provocare externă importantă la adresa stabilității financiare din România o reprezintă menținerea caracterului ordonat al procesului de dezintermediere financiară apărut ca urmare a ajustării bilanțurilor de către marile grupuri bancare europene. În condițiile în care aceste grupuri dețin peste 80 % din activele sectorului bancar românesc, modul de implementare a strategiilor de ajustare a îndatorării la nivelul grupurilor poate infl uența considerabil activitatea filialelor locale.
În contextul al dezintermedierii, volumul vânzărilor nete de credite nu este preocupant din perspectiva stabilității financiare, neexistând semnale conform cărora băncile autohtone își vând o pondere semnificativă din active pentru redimensionarea bilanțului sau pentru menținerea ratei de solvabilitate la un nivel adecvat. Vânzările nete de active au totalizat 3 miliarde lei în anul 2012 (circa 1,3% din soldul creditului neguvernamental, în decembrie 2012), în creștere față de anul 2011 (2,5 miliarde lei). În perioada ianuarie-august 2013, vânzările nete de active au fost de aproximativ 1,7 miliarde lei.
În ipoteza în care procesul de dezintermediere inițiat de marile grupuri bancare s-ar accelera semnificativ, generând într-un orizont de timp scurt șocuri de lichiditate, rezultatele exercițiului macroprudențial de testare la stres indică o rezistență bună a sectorului bancar autohton, în pofida menținerii unor provocări referitoare la transformarea resurselor din lei în euro, vânzarea unor active și impactul asupra creditării sectorului real. Se observă faptul că băncile autohtone cu capital grecesc și cipriot sunt relativ bine pregătite pentru a face față unui posibil șoc sever de lichiditate de natura finanțării, caracterizându-se prin indicatori prudențiali adecvați riscurilor existente. Majoritatea băncilor cu capital grecesc și cipriot au nivelul de solvabilitate peste media din sistem (în luna iunie 2013 băncile grecești au raportat o rată de solvabilitate de 16,4%, în timp ce rata băncilor cipriote a fost de 15,7%, față de 14,7% media sistemului). Indicatorul de lichiditate înregistrează, atât pentru băncile grecești, cât și pentru cele cipriote, valori peste nivelul reglementat (1,38 pentru băncile cu capital grecesc și 1,1 pentru cele cu capital cipriot în luna august 2013, față de 1,5 la nivel agregat).
Ponderea împrumuturilor pe termen scurt (cu scadență sub un an) în totalul fi nanțării externe acordate de băncile-mamă grecești și cipriote (7,4%) se plasează sub media sistemului (18,9% în august 2013). Calitatea portofoliului băncilor cu capital grecesc și al celor cipriote se situează în apropierea mediei (rata creditelor neperformante este de 21,1%, respectiv de 24,6%, față de 21% media sistemului, în august 2013). De altfel, băncile autohtone cu capital majoritar din țări percepute de către piețele internaționale a fi afectate într-o măsură mai mare de criza datoriilor suverane (țările GCIIPS – Grecia, Cipru, Italia, Irlanda, Portugalia și Spania) înregistrează, pe ansamblu, niveluri ale solvabilității mai mari decât media pe sistem (la iunie 2013) și niveluri apropiate de medie ale gradului de acoperire cu provizioane a creditelor neperformante și ale calității activelor, în condițiile unei ponderi a împrumuturilor externe pe termen scurt în total împrumuturi externe semnificativ mai mici decât media sectorului bancar (în august 2013).
Frânarea creșterii economice în anul 2012 a fost imprimată de cererea de investiții și de exportul net. Astfel, formarea brută de capital fix și-a diminuat cu 2,4 puncte procentuale ritmul de creștere (până la 4,9%), în condițiile în care dinamizarea achizițiilor de echipamente (inclusiv mijloace de transport) la nivelul sectorului corporatist a fost insuficientă pentru a contrabalansa restrângerea cheltuielilor publice de capital și întârzierea relansării investițiilor efectuate de populație – această din urmă tendință, marcată de contracția volumului lucrărilor de construcții rezidențiale noi (cu peste 13%), a fost doar marginal estompată de intensificarea achizițiilor de locuințe deja construite (cu contribuția determinantă a programului „Prima casă”), influența acestor tranzacții asupra poziției „formare brută de capital fix” limitându-se la cheltuielile pentru serviciile asociate transferului de proprietate. Acumulările de capital au fost erodate și de restrângerea stocurilor, asociată, în bună măsură, evoluției nefavorabile a sectorului agricol în anul 2012. Cererea de consum s-a menținut pe o traiectorie moderat ascendentă (+1,2%), susținută atât de componenta guvernamentală, cât și de cea privată.
2.4 Evoluția componentelor echilibrului economic general în contextul economiei românești, în perioada 2005 – 2012
Creșterea economică nu constituie un obiectiv propriu-zis de politică economică în sine, ci este o rezultantă a sa: creșterea nivelului de trai prezent și viitor. Se poate considera că, în condițiile unei creșteri economice sustenabile, șocurile provocate de schimbările structurale ale economiei pot fi absorbite, iar problemele de protecție a mediului și a claselor sociale defavorizate pot fi abordate mai eficient prin redistribuirea produsului intern brut.
Experiența macroeconomică modernă a relevat cinci ținte de politică economică, care vizează echilibrul dinamic, crescător al economiei.
În acest sens, putem menționa:
creșterea economică sustenabilă;
ocuparea forței de muncă;
stabilitatea prețurilor;
limitarea deficitului bugetar;
echilibrul balanței de plăți și limitarea deficitului de cont curent.
Ca țintă de politică macroeconomică ce vizează echilibrul dinamic, creșterea economică trebuie să fie una real resimțită în nivelul de trai al populației trebuie să fie superioră creșterii demografice (sporului natural). De aceea, cel mai pertinent indicator al creșterii economice ar fi P.I.B. real pe locuitor sau P.I.B. (euro/usd) pe locuitor. Studiind însă economia românească, în intervalul 2005 – 2012 se observă o diminuare permanentă a numărului de locuitori (Tabelul 2.1)
Tabelul 2.1 Evoluția populației totale din România, 2005 – 2012
mil. locuitori
Sursa: INS
Se poate considera reprezentativ, ca indicator al creșterii bunăstării societății, creșterea PIB real. Sustenabilitatea acestei creșteri trebuie evaluată în corelație cu celelalte piețe și cu echilibrul bugetar și cu cel extern. Atunci când creșterea economică este realizată pe baza unui dezechilibru cronic al celorlalte piețe, al bugetului public sau al contului curent al balanței de plăți, pericolul economic al unei recesiuni este considerabil.
Se poate afirma că, ocuparea forței de muncă reflectă atât echilibrul principalei piețe a factorilor de producție, dar și creșterea economică și pacea socială. Cuantificarea optimă a ocupării forței de muncă se face prin tara șomajului (Rs) care, oferă posibilitatea evaluării gradului de ocupare relativ la capapcitatea economiei.
Trebuie însă avut în vedere faptul că echilibrul pe piața muncii și ocuparea deplină nu este echivalentă cu o rată a șomajului nulă. Ocuparea deplină încorporează existența unei rate naturale a șomajului datorată în primul rând șomajului fricțional, dar și acelei părți din șomajul structural care este inerentă progresului economic.
O creștere economică obținută în condițiile unui grad de ocupare superior gradului natural este o creștere nesutenabilă.
Stabilitatea prețurilor este cuantificată prin rata inflației (RI). Aceasta nu este înțeleasă însă în mod absolut, deoarece în dinamică, creșterea economică necesită o creștere a masei monetare, chiar și fără a lua în considerație măsurile în acest sens ale politicii monetare. Creșterea masei monetare are însă, întotdeauna, ca efect secundar și creșterea prețurilor.
În aceste condiții, putem afirma că, echilibrul pe piața monetară există chiar dacă se înregistrează o rată a inflației de până la 5%.
Deficitul bugetar este cuantificat prin ponderea soldului bugetului general consolidat in PIB (D). Acesta trebuie însă privit ca un obiectiv relativ, echilibrarea absolută a bugetului public fiind o situație ideală, însă relativ neutră în ceea ce privește efectul asupra creșterii economice.
În ceea ce privește echilibrul balanței de plăți, relativitatea termenului de „echilibru” este și mai elocventă pentru că în sens contabil balanța de plăți nu poate să se închidă altfel decât echilibrată. Atenția se focalizează pe soldul contului curent, ale cărui deficite trebuie să fie finanțate sustenabil fie prin investiții străine și împrumuturi externe, fie prin diminuarea rezervelor internaționale.
Finanțarea pe calea investițiilor externe nu ridică în mod deosebit problema sustenabilității atât timp cât aceste investiții nu sunt repatriate.
În schimb, finanțarea pe calea diminuării rezervei internaționale și pe aceea a îndatorării externe trebuie subordonată prudent sustenabilității, pentru că există pericolul deprecierii puternice a monedei naționale, și chiar a intrării economiei în incapacitate de plată.
Cuantificare echilibrului extern se face prin ponderea soldului curent în produsul intern brut (CCPIB).
Pentru analizarea corelațiilor dintre obiectivele menționate anterior, efectele deciziilor de politică macroeconomică și evoluția economiei între ani, se utilizeză ca instrumente pentagonale stabilizării economice.
La baza abordării analitice stă teoria cerc vicios – cerc virtuos, potrivit căreia perfomanța unui obiectiv al politicii economice atrage după sine perfomanțele celorlalte patru obiective, tot astfel cum, neîndeplinirea unui obiectiv, atrage agravarea situației celorlalte patru obiective.
Tabelul 2.2 Evoluția principalilor indicatori macroeconomici în România 2005 – 2012
%
Sursa: Banca Mondială, Eurostat, INS, Banca Națională a României
Prin studierea și comparația acestor indicatori, se poate analiza evoluția economiei naționale și a conexiunilor dintre echilibrele macroeconomice.
Balanța de plăți a anului 2012 s-a încheiat cu un deficit de cont curent de 5843 milioane euro, finanțat prin intrări de fluxuri financiare și de capital de 5010 milioane euro (inclusiv din rezervele valutare la BNR), diferența fiind acoperită prin fluxuri neidentificate.
De asemenea, în anul 2012 s-a consemnat o ușoară ajustare a poziției externe a României, deficitul de cont curent scăzând cu 1,4% comparativ cu 2011 ca urmare a majorării surplusurilor înregistrate de balanța serviciilor și de cea a transferurilor curente.
Exprimat ca pondere în PIB, deficitul de cont curent s-a situat la 4,4%, în scădere cu 0,1 puncte procentuale față de anul precedent.
Evoluția contului curent și a componentelor sale exprimate ca procent în PIB (Tabelul nr.2.2) relevă menținerea deficitului balanței comerciale, care continuă să reprezinte principalul factor explicativ pentru valoarea și evoluția contului curent, la un nivel similar celui din anul 2011, rezultat din valori comparabile ale exportului și importului de bunuri. În cazul balanței serviciilor se observă o consolidare a excedentului înregistrat în ultimii doi ani, determinată de extinderea transportului de mărfuri, precum și a unor servicii informatice, financiare și profesionale prestate pentru nerezidenți. Deficitul balanței veniturilor a continuat să se accentueze, reflectând însă reducerea pierderii nete înregistrate de investitorii străini direcți și creșterea valorii dividendelor încasate de aceștia. Transferurile curente au înregistrat un surplus comparabil cu cel din anul 2011, principala contribuție revenind transferurilor private, altele decât remiterile lucrătorilor din străinătate.
2.5 Analiza corelației dintre Produsul Intern Brut și principalii factori de influență
Produsul Intern Brut, văzut ca unul dintre principalele agregate macroeconomice specifice Sistemului Conturilor Naționale, reprezintă expresia sintetică a rezultatelor activității economice produse în interiorul teritoriului economic într-un interval de timp, indiferent de contribuția pe care au avut-o subiecții interni sau din străinătate.
Am utilizat o serie de date referitoare la evoluția celor cinci variabile (una dependentă și patru independente) în perioada 1990 – 2012:
Tabelul 2.3 Evoluția PIB și a componentelor acestuia, în România, 1990 – 2012
milioane RON
Sursa: Banca Mondială, Eurostat, INS, Banca Națională a României
Pentru a putea analiza pertinent corelația existentă între cei cinci indicatori macroeconomici prezentați în tabelul anterior, este necesar ca într-un prim pas al acestei cercetări să identificăm o serie de particularități ce vizează evoluția fiecărei mărimi considerate în intervalul de timp supus analizei.
În acest sens, cu ajutorul programului informatic Eviews am studiat, într-o primă etapă, evoluția individuală a indicatorilor menționați anterior.
Astfel, studierea evoluției produsului intern brut al României în perioada 1990-2012 a relevat faptul că, în intervalul de timp considerat, produsul intern brut al țării noastre a înregistrat o creștere constantă de la un an la altul, excepție de la această regulă făcând anul 2009, când pe fondul crizei economico – financiare ce a afectat întreaga lume începând cu cea de a doua jumătate a anului 2008, valoarea produsului intern brut al României pentru anul 2009 înregistrează o diminuare de aproximativ 4% față de intervalul de timp imediat precedent.
Figura 2.1 Evoluția Produsului Intern Brut al României în perioada 1990 – 2012
Cu ajutorul pachetului informatic Eviews am efectuat o serie de teste statistice menite să asigure o imagine mai corectă asupra evoluției produsului intern brut al țării noastre în perioada considerată. Astfel, putem remarca faptul că valoarea medie a acestui indicator pentru intervalul de timp 1990-2012 este de 117957,80 milioane lei, cu o variație cuprinsă între un minim de 85,79 milioane lei și un maxim de 587466,20 milioane lei.
Figura 2.2 Principalele teste statistice efectuate asupra valorii produsului intern brut al României în perioada 1990 – 2012
Distribuția valorilor produsului intern brut pentru intervalul considerat nu este una perfect simetrică (valoarea testului skewness este diferită de zero), distribuția fiind una mai degrabă plată (kurtosis < 3). De altfel, se poate lesne constata faptul că, în cadrul seriei de date considerate, valorile cuprinse între minim și media seriei sunt mult mai numeroase față de cele cuprinse în cea de a doua jumătate a intervalului de variație al indicatorului supus acestei cercetări.
O analiză similară poate fi efectuată și în ceea ce privește evoluția celorlalți indicatori în intervalul de timp 1990-2012. Principalele elemente obținute în urma analizei efectuate cu ajutorul programului informatic Eviews pot fi prezentate după cum urmează:
Figura 2.3 Evoluția consumului final în România în perioada 1990 – 2012
Reprezentarea grafică anterioară ne permite să afirmăm faptul că, în perioada de timp supusă acestei cercetări, indicatorul consum final a cunoscut o evoluție accentuată, cu creșteri semnificative de la o perioadă la alta. Similar celor constatate în cazul analizei evoluției produsului intern brut, se poate observa faptul că anul 2009 constituie o anomalie față de regula generală de evoluție a consumului final în țara noastră. Astfel, se remarcă faptul că acesta este singurul interval în care valoarea acestui indicator se diminuează comparativ cu perioada de timp imediat precedentă.
Cu ajutorul programului Eviews am determinat intervalul de variație al indicatorului cercetat, stabilindu-se faptul că valoarea consumului final se încadrează între 67,95 milioane lei, în anul 1990 și 458585,50 milioane lei, la sfârșitul anului 2012. De asemenea, am putut stabili faptul că valoarea medie a acestui indicator pentru perioada 1990 – 2012 este de 100731,70 milioane lei.
După cum se poate constata, valorile aferente testelor Skewness și Kurtosis ne permit să afirmăm faptul că distribuția considerată nu este una perfect simetrică, predominând valorile situate între minimul și media seriei de date.
Figura 2.4 Principalele teste statistice efectuate asupra valorii consumului final în România în perioada 1990 – 2012
În ceea ce privește evoluția celorlalți indicatori analizați, observăm următoarele:
Figura 2.5 Evoluția formării brute de capital fix în România în perioada 1990 – 2012
Figura 2.6 Principalele teste statistice efectuate asupra valorii formării brute de capital fix în România în perioada 1990 – 2012
Figura 2.7 Evoluția variației stocurilor în perioada 1990 – 2012
Figura 2.7 Principalele teste statistice efectuate asupra variației stocurilor în România în perioada 1990 – 2012
Figura 2.9 Evoluția exportului net al României în perioada 1990 – 2012
Figura 2.10 Principalele teste statistice efectuate asupra evoluției exportului net în România în perioada 1990 – 2012
Am analizat evoluția Produsului Intern Brut al României prin folosirea modelului de regresie multiplă, în care Produsul Intern Brut joacă rolul variabilei rezultative, iar consumul final, formarea brută de capital, variația stocurilor și exportul net sunt utilizate drept variabile independente.
Pornind de la ecuația ce permite determinarea valorii Produsului Intern Brut conform metodei cheltuielilor (PIB = CF + FBCF + VS + (E-I), vom transcrie ecuația modelului de regresie multiplă ce are ca variabile factoriale consumul final, formarea brută de capital fix, variația de stoc și exportul net:
Y = β1 + β2 CF+ β3 FBCF + β4 VS +β5 EXN + ε
Pe baza acestor informații, cu ajutorul pachetului de programe informatice specializat Eviews am determinat parametrii modelului de regresie multiplă, definind Produsul Intern Brut drept variabilă dependentă, iar celelalte patru variabile ca fiind variabile factoriale. De asemenea, în cadrul modelului am introdus termenul liber C.
Figura 2.11 – Estimarea parametrilor modelului de regresie multiplă
Pe baza rezultatelor obținute anterior, putem transcrie modelul econometric de regresie multiplă sub următoarea formă:
Y = 108,14 + 0,99 CF + 1,01 FBCF + 0,74 VS + 0,96 EXN + ε
De asemenea, pe baza informațiilor disponibile în tabelul de rezultate generat de către programul informatic Eviews este posibilă formularea unor concluzii precum:
• Probabilitatea asociată modelului de regresie multiplă este una foarte ridicată (99,99%), nivelul acesteia fiind superior celui înregistrat în cazul modelelor de regresie.
• Gradul de risc aferent acestui model este nul, ceea ce ne permite să afirmăm faptul că el poate fi utilizat cu succes în analizele macroeconomice.
• După cum se poate observa, toți cei patru factori considerați în cadrul modelului au o influență semnificativă asupra evoluției produsului intern brut, ceea ce ne permite să afirmăm faptul că ei trebuiesc priviți cu acceași atenție în momentul elaborării unor măsuri și politici de stimulare a creșterii PIB în țara noastră.
• Pe baza elementelor ce reies din modelul econometric ai cărui parametrii au fost estimați anterior putem afirma faptul că principalele măsuri ce pot fi adoptate pentru creșterea valorii produsului intern brut în perioada următoare sunt:
Stimularea consumului public și privat;
Creșterea valorii formării brute de capital fix prin facilitareaactivității investiționale;
Echilibrarea balanței comerciale externe prin adoptarea unei politici coerente de stimulare a activității de export;
Valoarea mult mai redusă a termenului liber ne permite să afirmăm că influența factorilor ce nu au fost incluși în model asupra evoluției PIB este una relativ nesemnificativă, ceea ce ne face să concluzionăm că aplicarea unui model de regresie multiplă oferă rezultate net superioare analizelor unifactoriale.
CAPITOLUL III
EFICIENȚA ALOCĂRII RESURSELOR FINANCIARE PUBLICE
ÎN ECONOMIE
Resursele financiare de care dispune o societate sunt atât resurse financiare private, cât și resurse financiare publice.
Astfel, resursele financiare private sunt formate din resursele populației, ale firmelor și ale altor organizații, în timp ce resursele financiare publice se compun din resursele financiare ale autorităților publice, resursele financiare ale asigurărilor sociale de stat și cele ale instituțiilor publice cu caracter autonom.
Resursele financiare publice sunt destinate primordial finanțării bunurilor și serviciilor publice, dar și finanțării unor acțiuni economice de stimulare sau descurajare a unor ramuri din sectorul privat.
Atragerea resurselor necesare derulării activității guvernamentale se poate face, în principal, pe două cai:
prin sistemul fiscal, in acest mod fiind atrase resursele comune, ordinare, ce constituie partea cea mai importantă a resurselor financiare publice;
prin emisiune monetară sau prin împrumuturi publice, astfel fiind generate sau atrase resursele extraordinare.
De-a lungul timpului, economiștii au ridicat frecvent, probleme privind rolul jucat de stat în cadrul economiei.
Este evident faptul că istoria consemnează diverse accepțiuni cu privire la acest aspect.
În ceea ce privește problematica dezechilibrelor bugetare, consider că există o strânsă legatură între mărimea acestor dezechilibre și amploarea intervențiilor statului în economie.
Deciziile cu privire la bunurile și serviciile ce urmează a fi furnizate societății, precum și cantitatea în care acestea vor fi furnizate, atrag costuri legate de transpunerea lor în practică.
Pe lângă cheltuielile publice ocazionate de furnizarea de bunuri și servicii publice, se pot include în categoria cheltuielilor publice și o serie de cheltuieli ale agenților economici, ce sunt impuse prin reglementări legale de către stat, acestea fiind rezultatele unor decizii politice.
Astfel, unele dintre reglementările legale pentru protecția consumatorului sau pentru protecția mediului impun, în acest scop, realizarea unor investiții și atrag cheltuieli efectuate de către sectorul privat.
Totuși, în sensul în care este folosită cel mai larg noțiunea de cheltuieli publice aceasta exclude aceste cheltuieli private impuse prin reglementări legale.
Așadar, accepțiunea comună a noțiunii de cheltuieli publice vizează acele cheltuieli realizate de către stat, în activitatea sa, având la bază corectarea unor elemente de ineficiență alocativă și distributivă, generate de eșecul pieței.
3.1 Conținutul și clasificarea resurselor financiare publice
Ansamblul resurselor financiare publice (bugetare) este alcătuit din componente care se caracterizeaza prin trăsături comune, dar prezintă și particularități privind formarea și utilizarea lor, generând și efecte economico-sociale ce diferă sensibil de la o componentă a acestora la alta.
Pe această bază, ele se pot clasifica în funcție de mai multe criterii, fiecare categorie distingându-se prin anumite caracteristici.
După un prim criteriu de clasificare, și anume regularitatea folosirii lor, resursele financiare publice se împart în:
a) resurse ordinare;
b) resurse extraordinare.
Resursele financiare publice (bugetare) ordinare sunt folosite în mod curent și în condiții social-economice considerate normale, motiv pentru care mai poartă și denumirea de resurse curente sau obișnuite. Formele sub care se constituie aceste resurse se regăsesc permanent în structura resurselor financiare publice, respectiv în bugetul fiecarui an bugetar, iar prin importanța mare ce le revine constituie componenta fundamentală.
În rândul acestora, cele mai larg utilizate sunt:
1. impozitele, taxele si contribuțiile obligatorii (suportate de persoanele fizice și juridice);
2. veniturile din exploatarea întreprinderilor și proprietatilor din sectorul public.
Impozitele, ca și diferitele taxe și contribuții obligatorii similare lor, însoțesc existența statului de-a lungul întregii sale istorii, dovedindu-se a fi, în permanență, resurse indispensabile functionarii instituțiilor publice.
Realizarea lor ca resurse financiare publice presupune redistribuirea veniturilor primare obținute de către persoanele fizice și juridice.
Într-o situație asemanatoare, sub aspectul permanenței folosirii lor, se află și veniturile obținute din exploatarea domeniilor și întreprinderilor ce formează sectorul economic public, în care se creează produs național, la a carui repartiție primară participă statul sau entitățile publice, în mod direct, în ipostaza de proprietar.
Resursele financiare publice extraordinare, așa cum s-au conturat în timp, se disting de cele ordinare, în primul rând, prin caracterul vremelnic, nepermanent, al folosirii lor de către stat, ceea ce presupune prezența acestora numai în unii ani bugetari și absența lor în alți ani. Caracterul extraordinar al folosirii acestei categorii de resurse se consideră a fi consecința manifestării unor fenomene sau situații economico-sociale neobișnuite, excepționale, generatoare ale unor nevoi publice, respectiv cheltuieli impuse de împrejurari extraordinare într-o perioadă sau alta, în care resursele curente (ordinare), posibile de procurat în mod obișnuit, sunt insuficiente.
Contextul specific în care pot fi utilizate resursele extraordinare, le imprimă acestora un caracter excepțional (extraordinar). Aflate în opoziție cu doctrina financiară clasică, implicarea lor în formarea resurselor financiare publice a devenit tot mai intensa în societatea contemporană.
Formele principale sub care s-a practicat procurarea de resurse extraordinare sunt:
a) împrumuturile de stat;
b) emisiunea (inflaționistă) de monedă.
Alături de acestea, mai poate fi întâlnită folosirea (mult mai rar și în proporții relativ reduse) a altor forme ale resurselor extraordinare, ca: părți din fondul de amortizare (constituit la întreprinderile cu capital de stat) preluate la bugetul statului pentru a finanța cheltuieli publice; sume rezultate din vânzarea unor bunuri (active) publice sau din lichidarea unor participații cu capital de stat la societăți comerciale mixte; rezerve valutare sau de aur ale țării (utilizate în efectuarea unor plăți externe) etc.
Împrumutul de stat (public), ca resursă bugetară extraordinara, este folosit cel mai frecvent, și prezintă anumite particularități generate de specificitatea relațiilor financiare pe care le exprimă, comparativ cu alte resurse.
Astfel, folosirea împrumuturilor de stat pentru procurarea de resurse financiare publice (bugetare) se înscrie în sfera relațiilor de credit, în general, respectiv a creditului public, la care statul participă în ipostaza de debitor, iar persoanele care-i cedează disponibilitățile lor cu împrumut, în calitate de creditori ai statului.
În condițiile dificultăților financiare majore cu care se confruntă statul, împrumuturile devin o soluție atractivă pentru stat, deoarece acestea facilitează procurarea unui volum relativ mare de resurse într-un interval de timp relativ redus și acoperirea în termen mai scurt a nevoilor de finanțat. Ele angrenează însă, numai acele entități dispuse să ofere statului disponibilitățile lor bănești în condiții determinate și nu riscă o împotrivire a populației, cum este posibil în cazul introducerii de noi impozite sau majorării celor existente.
Este de remarcat faptul că, între practicarea împrumuturilor de stat și procurarea resurselor publice ordinare, în primul rând sub forme ale impozitelor, se manifestă anumite raporturi de condiționare. Însuși apelul statului la împrumuturi are loc, în principiu, atunci când, și în măsura în care resursele ordinare curente sunt insuficiente.
În principiu, folosirea împrumuturilor compensează doar temporar lipsa resurselor ordinare. Ulterior, rambursarea lor face necesară preocuparea statului pentru creșterea încasărilor din impozite, la un nivel chiar superior sumelor împrumutate, pentru a acoperi și plățile suplimentare specifice (dobânzi, comisioane).
Emisiunea de monedă, la rândul său, poate constitui o resursă financiară publică (bugetară) în măsura în care statul, în virtutea dreptului său exclusiv de a emite monedă națională fără valoare intrinsecă, pune în circulatie o cantitate de bani mai mare decât cea obiectiv necesara circulației monetare.
Emiterea unei cantități mai mari de monedă, permite statului să-și creeze resurse (venituri) în mod artificial, de o mărime egală cu diferența între masa bănească totală existentă pe piață (dupa emisiunea suplimentară inflaționistă pentru acoperirea unor cheltuieli publice) și cantitatea de bani satisfacatoare pentru derularea normală a fluxurilor reale în economie. Ea semnifică redistribuirea unei părți a puterii de cumparare a veniturilor bănești nominale (dobândite de persoanele fizice și juridice), în favoarea statului, care cu suma emisă suplimentar (inflaționist) achiziționează bunuri și servicii sau efectuează plăți pentru consumul public.
Deși emisiunea inflaționistă de monedă a fost folosită intens în trecut, în ultimele decenii ale secolului XX, majoritatea statelor lumii, confruntate cu efectele profunde ale inflației, au renuțat total la folosirea acestei resurse. În practică însă, se mai ajunge uneori, pe căi ocolite, la acoperirea unor nevoi publice pe seama emisiunii inflaționiste de monedă.
În mod firesc, în ansamblul resurselor financiare publice, resursele ordinare dețin ponderea cea mai ridicată. În majoritatea țărilor, resursele ordinare reprezintă peste 90% din resursele financiare publice totale.
Tendința observată în evoluția resurselor financiare publice este de reducere a ponderii resurselor extraordinare, explicabilă îndeosebi prin preocupările guvernelor din majoritatea țărilor, în primul rând a celor dezvoltate, de a echilibra bugetul public, finanțând cheltuielile publice, în cea mai mare masură, pe seama veniturilor bugetare ordinare.
În țările în curs de dezvoltare însă, resursele financiare extraordinare dețin o pondere ceva mai ridicată, fără a depăși insă, cu unele excepții, în anumiți ani bugetari, cota de 5-7 % din resursele financiare totale. Explicația acestui fenomen rezidă în principal, în promovarea deficitului bugetar ca mijloc de intervenție a guvernelor acestor țări pentru dezvoltarea activităților economice și sociale, inclusiv în susținerea sectorului privat, în condițiile confruntării lor cu insuficiența resurselor financiare ordinare.
Dupa un alt criteriu de clasificare, și anume conținutul economic al proceselor pe care le exprimă formarea resurselor financiare publice, acestea pot fi grupate în următoarele categorii:
– resurse (venituri) fiscale;
– resurse (venituri) nefiscale;
– resurse de trezorerie;
– resurse împrumutate pe termen mediu și lung;
– resurse din emisiunea (inflaționistă) de monedă.
Resursele fiscale sunt procese economice de redistribuire a produsului intern brut sau avuției naționale, de la persoanele fizice și juridice, la dispoziția autorităților publice. Aceste procese se concretizează ca prelevări cu caracter obligatoriu sub formele tipice ale impozitelor, taxelor sau contribuțiilor la constituirea diferitelor fonduri financiare publice. Resursele fiscale asigură cea mai mare parte a resurselor obișnuite ale statului.
Resursele nefiscale sunt reprezentate de veniturile obținute de către autoritățile publice din exploatarea întreprinderilor și proprietăților statului, în ipostaza de proprietar, care le dă dreptul să participe la repartiția primară a produsului creat sau să valorifice diferite bunuri (active).
Resursele de trezorerie se formează și se utilizează în contextul efectuării de către trezoreria publică a operațiunilor de încasări și plăți în conturile entitatilor publice. Ele presupun, atât redistribuirea de disponibilități acumulate în aceste conturi, cât și angajarea temporară a unor împrumuturi pe termen scurt la Banca de Emisiune, respectiv prin vânzarea de înscrisuri sau titluri de stat (certificate de depozit, bonuri de tezaur etc.) în scopul echilibrării curente a operațiunilor de trezorerie publică.
Alături de aceste resurse pot fi mobilizate și folosite și resursele împrumutate pe termene medii sau lungi pentru finanțarea deficitelor bugetare anuale, procurate prin vânzarea altor forme ale titlurilor de stat, care presupun, de asemenea, procese de redistribuire a disponibilităților bănești, de la deținătorii acestora către stat, pe principiile relațiilor de credit (așa cum rezultă din caracterizarea grupării anterioare).
O altă clasificare a resurselor financiare publice poate fi facută în funcție de nivelul administrativ la care se mobilizează resursele, distingându-se:
a) în cazul statelor unitare:
– resurse ale administrației centrale, care se reflectă în bugetul central sau general;
– resurse ale administrațiilor locale, care se reflectă în bugetele locale ale unităților administrative din teritoriu;
– resurse ale asigurărilor sociale, care, de regulă, se reflectă într-un buget separat și se administrează de organisme specializate, regăsindu-se în final împreuna cu celelalte resurse bugetare, în bugetul public consolidat.
b) în cazul statelor federale:
– resurse ale statului federal, cuprinse în bugetul federal;
– resurse ale statelor membre (federate), reflectate în bugetul fiecarui stat membru al federatiei;
– resurse ale entitatilor administrative locale, din cadrul fiecarui stat federat, ce se înscriu în bugetele locale
În strânsă legatură cu gruparea de mai sus, se poate face și o clasificare după modul cum se structurează resursele financiare pe componentele bugetului consolidat, și anume:
– resurse ale bugetului de stat (impozite, taxe și contribuții generale, venituri din exploatarea întreprinderilor și proprietăților statului, etc.).
– resurse ale bugetelor locale (impozite, taxe și contribuții locale, venituri defalcate și transferuri de la bugetul de stat etc.).
– resurse ale asigurărilor sociale de stat (contribuții pentru asigurări sociale etc.).
– resurse cu destinație specială (taxe și contribuții pentru constituirea de fonduri speciale).
După un alt criteriu de clasificare a resurselor financiare publice, și anume în funcție de locul de proveniență, acestea se grupează în: resurse interne și resurse externe.
În principiu, resursele interne provin prin distribuirea și redistribuirea produsului intern brut, și uneori, a avuției naționale rezultate din activitățile creatoare de valoare ce se desfașoară în fiecare țară. Sursa lor fundamentală fiind PIB-ul fiecărei țări, dimensiunile și dinamica acestuia condiționează, în mod hotărâtor, proporțiile și evoluția resurselor financiare publice în timp și spațiu.
Formele concrete ale acestor resurse se regăsesc în fiecare dintre grupările anterioare, ca venituri curente fiscale și nefiscale sau venituri de capital, dar și împrumuturi publice interne sau emisiune (inflaționistă) de monedă etc.
La rândul lor, resursele externe se formează, în principiu, prin redistribuirea produsului creat în afara țării respective și presupun transferul de valoare din exterior, de la persoane fizice și juridice nerezidente ale statului primitor (inclusiv de la alte state), în anumite condiții.
Forma principală a acestora o reprezintă împrumuturile (de stat) externe contractate, fie de la organisme și instituții financiar-bancare internaționale, fie de la guvernele altor state, fie de la persoane private nerezidente, pe piețele financiare.
Alte forme de procurare a unor resurse externe pot fi ajutoarele financiare, donațiile acordate de alte state, organisme sau persoane nerezidente ale statului respectiv, vizând de regulă, înfăptuirea anumitor obiective sociale, culturale, economice etc.
3.2 Alocarea optimă a resurselor financiare publice
Etapa a doua a „funcției de redistribuție realizată de finanțele publice, după colectarea și atragerea resurselor financiare publice, o constituie alocarea acestora prin intermediul cheltuielilor publice”.
Acestea sunt îndreptate pe diverse destinații, cum ar fi : obiective sociale, economice, programe de cercetare – dezvoltare, apărarea națională, finanțarea cheltuielilor curente ale administrației publice, rambursarea datoriei publice și plata dobânzilor aferente, dar și alte destinații ce țin situația concretă și de politicile generale ale statului.
Prelevarea resurselor financiare publice diminuează capacitatea consumatorilor de a achiziționa bunuri private de pe piață. Drept urmare, modul de distribuție a veniturilor în cadrul societății determină preferințele consumatorilor cu privire la raportul dintre bunurile private și cele publice, iar preferințele contribuabililor pot fi transpuse grafic cu un set de curbe de izoutilitate cvasiparalele (Figura 3.1.). Fiecare curbă în parte, reprezintă locul geometric al punctelor corespunzătoare combinațiilor de consum, între producția celor două sectoare, care generează aceeași utilitate pentru societate.
Nivelul utilității atinse pe fiecare curbă crește de la dreapta la stânga, pe măsură ce consumul de bunuri publice și private este mai mare.
Figura 3.1 Punctul optim de alocare a resurselor între sectorul public
și sectorul privat
Alocarea resurselor financiare între sectorul public și cel privat are ca obiectiv maximizarea utilității resimțite de consumatori în condoțiile constrângerii bugetare generate de limitarea resurselor.
Aceasta este reprezentată grafic prin dreapta bugetului, care este formată din totalitatea punctelor corespunzătoare combinațiilor între producția sectorului public și a celui privat ce pot fi finanțate prin alocarea integrală a resurselor financiare disponibile.
Punctul optim de alocare a resurselor este punctul (A), în care una dintre curbele de izoutilitate este tangentă la dreapta restricției bugetare. Punctul de tangență asigură cea mai mare utilitate posibilă, în condițiile constrângerii impuse de volumul limitat de resurse. O utilitate superioară nu poate fi atinsă indiferent de modul în care se alocă resursele financiare între sectorul privat și cel public.
Pentru a aprecia utilitatea practică a acestui demers de fundamentare a alocării resurselor financiare trebuie avut în vedere faptul că este practic imposibil sa se găsească un set de funcții care să modeleze utilitatea resimțită de consumatori, în general.
Alocarea resurselor financiare publice îmbracă forma cheltuielilor publice și se materializează în plăți efectuate de către stat pentru achiziționarea de bunuri sau pentru prestarea de servicii necesare îndeplinirii funcțiilor statului și realizării obiectivelor politice și economice ale acestuia.
Cheltuielile publice sunt, în esență, formate din două categorii principale, corespunzătoare activităților specifice statului.
Prima categorie este cea a cheltuielilor pentru bunuri și servicii, care vizează atât nevoi curente, cât și de capital (nevoi de investiții).
Efectele acestui tip de cheltuieli asupra sectorului privat restrâng posibilitățile acestuia de finanțare prin absorbția de resurse și astfel generează un cost de oportunitate ce se transpune în reducerea producției sectorului privat. Acesta este motivul pentru care economiștii adepți ai doctrinei liberale sunt de părere că dimensiunea sectorului public trebuie limitată. Mai mult decât atât, costul de opotunitate constituie un indicator – cheie, prin care se cuantifică și se analizează eficiența cheltuielilor publice.
Apariția acestui cost de oportunitate este legată de existența „efectului de evicțiune”, care apare atunci când se finanțează deficitul bugetar prin creșterea datoriei publice. Acest efect este cel mai pregnant atunci când economia se află la nivelul producției aferent ocupării totale, caz în care orice sumă de bani cheltuită în plus de către sectorul public provine din diminuarea în aceeași măsură a cheltuielilor sectorului privat.
Cheltuielile și investițiile sectorului privat sunt sensibile la rata dobânzii de pe piață, iar o creștere a cheltuielilor publice finanțată prin îndatorare afectează cheltuielile sectorului privat , invers proporțional, prin efectul pe care îl are această îndatorare asupra dobânzii pe piața monetară.
A doua categorie de cheltuieli publice o constituie transferurile, categorie ce este formată în principal din : subvenții, ajutoare sociale și pentru incapacitate temporară de muncă, pensii de stat, etc. Acestea nu constituie nevoi ale sectorului public, ci reprezintă redistribuirea resurselor între membrii societății. În cazul acestora statul deține numai rolul de intermediar, sistemul fiind asemănător celui al asigurărilor private.
Principalele categorii de cheltuieli publice includ cheltuieli privind: acțiuni socio-culturale, asigurările sociale, asigurările sociale de sănătate, acțiuni conomice și servicii publice (generale, apărare, siguranță națională, ordine publică).
3.2.1 Alocarea de resurse publice pentru acțiuni socio–culturale
Efectuarea acestor cheltuieli se bazează pe concepția „statutului bunăstării” (welfare state), ale cărui principii sunt :
garantarea unui venit minim ;
creșterea securității sociale în special pentru categoriile defavorizate (bolnavi, bătrâni, persoane cu dizabilități, orfani, șomeri, etc.);
asigurarea unui standard de viață cu o evoluție pozitivă, pe baza unor servicii sociale predeterminate de regimul politico-statal, de tradiții, de nivelul de cultură și civilizație, etc.
Importanța acestor alocări rezidă în faptul că ele se finalizează printr-un nou nivel, mai ridicat, al culturii și civilizației ce caracterizează societatea în cauză și care, la rândul lor, contribuie la dezvoltarea economică a statului respectiv.
Între cheltuielile socio-culturale și dezvoltarea economică există o relație de feed-back:
dezvoltarea economică asigură crearea de resurse (materiale și financiare) pentru susținerea cheltuielilor socio-culturale. Aceste cheltuieli asigură un nivel de educație și de sănătate în creștere, care mărește capacitatea creativă a populației și, prin aceasta, perpetuează dezvoltarea economică.
Astfel, cheltuielile socio-culturale pot fi privite ca o investiție pe termen lung și foarte lung pe care societatea o face pentru a-și asigura dezvoltarea viitoare. De aceea aceste cheltuieli au fost numite investiții în resurse umane.
În structura acestor investiții se regasesc trei componente principale : investiția intelectuală, investiția de sănătate și investiția culturală.
Cheltuielile publice pentru învățământ
Cheltuielile publice pentru învățământ reflectă politica educațională a statului. Dimensiunea finanțării și sursele de proveniență prezintă particularitate în raport cu nivelul și tipul de învățământ.
Finanțarea învățământului privat se face din taxe de școlarizare suportate de beneficiari, dar nu sunt excluse nici sursele alternative precum donații, sponsorizări, contavaloarea unor prestații efectuate de către respectivele unități, etc.
Finanțarea învățământului public se face, la nivel preuniversitar, în principal din bani publici : bugetul central și bugetele locale, dar și din surse alternative (în mai mică măsură).
Finanțarea învățământului public universitar este mai diversificată : surse bugetare, credite bancare pentru studii, surse extrabugetare (de exemplu contravaloarea unor prestații de cercetare științifică, expertiză, consultanță, etc.), sponsorizări, donații, burse acordate de către unele instituții, etc. Diversitatea finanțării este determinată în principal de caracterul opțional pe care îl are pegătirea la acest nivel, astfel încât statul se implică în mai mică măsură și numai prin bugetul central, nu și prin cele locale.
Principalele categorii de cheltuieli sunt cele curente (de personal, pentru servicii și materiale generale, dar și specific didactice, burse, subvenții, etc.) și cele de capital (investițiile).
Eficiența acestor cheltuieli poate fi evidențiată prin indicatori de tipul : gradul de cuprindere a populației școlare, numărul de studenți la 100.000 de locuitori, durata medie a instruirii școlare, etc.
Pot fi utilizați de asemenea, și indicatori de natură financiară, cum sunt : costul formării profesionale (suma actualizată a costurilor unitare anuale de școlarizare), sporul de PIB sau venit național la o unitate monetară de cost.
Cheltuieli publice pentru sănătate
Ocrotirea sănătății include un sector public (majoritar în cele mai multe țări) și un sector privat.
Finanțarea diferă între cele două sectoare, pentru cel de-al doilea aceasta fiind asigurată din tarifele percepute de la beneficiarii serviciilor, dar și din valorificarea brevetelor de cercetare, de tehnică medicală, din donații sau subvenții.
Finanțarea sectorului public se face din urmatoarele surse : fonduri bugetare, cotizații de asigurări sociale de sănătate, (plătite lunar atât de angajați 5,50% din fondul de salarii, cât și de angajatori 5,20% din fondul de salarii), resursele populației (în special de la cei neasigurați) și ajutoare externe, primite de la organisme precum Organizația Mondială a Sănătății, Crucea Roșie Internațională, Banca Mondială, etc.
Din resursele provenite din contribuțiile lunare ale salariaților și angajatorilor la sistemul public de asigurări sociale de sănătate se acoperă plata medicamentelor, a serviciilor medicale și cheltuielile administrative și de funcționare a prestatorilor de servicii medicale.
Din bugetul de stat sunt finanțate funcționarea unităților sanitare publice, a instituțiilor administrative de sănătate, a unităților sanitare speciale, a instituțiilor de cercetare pentru sănătate, precum și investițiile în sectorul sanitar public.
Mai mult decât atât, există și câteva fonduri extrabugetare pentru sănătate utilizate în beneficiul unităților finanțate integral din resurse bugetare, fiind gestionate de către Ministerul Sănătății.
Eficiența cheltuielilor publice de sănătate se determină pornind de la principalele categorii de efecte pe care acestea le generează :
efectele medicale, extrem de importante, deoarece vizează refacerea sănătății ;
efectele sociale, care reflectă starea generală de sănătate a întregii populații. În această categorie includem: speranța medie de viață, mortalitatea generală și cea infantilă, gradul de asistența medicală a populației (număr de locuitori la un medic, la un pat de spital, etc) ;
efectele economice, reflectă în general „neproductivitatea” datorată stării precare de sănătate : perioada medie de incapacitate temporară de muncă, eradicarea unor boli, creșterea duratei medii a vieții active, etc.
Cheltuielile publice pentru cultură
Aceste cheltuieli au în vedere organizarea, funcționarea și întreținerea instituțiilor culturale legate de orice artă, dar și presă, edituri, cinematografe.
Principalele surse de finanțare sunt fondurile bugetare, încasările proprii ale instituțiilor respective, donații, sponsorizări.
În situația în care activitatea instituțiilor culturale se finalizează în bunuri (cărți, librete, partituri, picturi, sculpturi), finanțarea este de tipul autofinanțării, iar bugetul intervine numai în măsura în care prețul nu acoperă costul sau când dorește să subvenționeze unele dintre aceste bunuri pentru a încuraja consumul lor.
În cazul în carea activitatea instituțiilor culturale se finalizează prin servicii (audiții, vizionări, concerte, spectacole pentru copii), finanțarea se realizează preponderent prin buget în completarea încasărilor proprii ale respectivelor instituții sau prin constituirea acestor încasări în venituri extrabugetare.
Finanțarea acestor activități se face în cea mai mare parte prin bugetele locale. Principala lor destinație o reprezintă activitățile curente (salarii, materiale, servicii și utilități generale) și investițiile în infrastructură, iar ca excepții investiții în opere de artă.
3.2.2 Cheltuieli publice pentru acțiuni economice
Alocările de resurse publice pentru acțiuni economice cuprind cheltuielile efectuate de către stat în contextul funcției sale de reglare a proceselor economice.
Intervenția statului prin astfel de cheltuieli are efecte preponderente asupra echilibrului intern., deoarece mărește cererea pe piața internă prin consumul public, urmarindu-se prin aceasta o relansare economică ce va avea efecte ulterioare în echilibrul bugetului, prin creșterea veniturilor fiscale.
Beneficiarul principal al acestor tipuri de cheltuieli este sectorul economic public și, în mai mică măsură, sectorul economic mixt și cel privat.
În țările europene dezvoltate ponderea sectorului economic public nu depășește 25% din producția ramurilor neagricole, iar în cele din America de Nord, Oceania și Asia de Sud – Est este de până la 10 – 15 %. În toate aceste țări nu există practic sector economic public agricol, întrucât proprietatea publică asupra pamântului este de foarte mică întindere.
Din punct de vedere al conținutului economic, cheltuielile publice pentru acțiuni economice includ cheltuieli curente (de întreținere și funcționare, subvenții, avansuri rambursabile, dobânzi subvenționate, cheltuieli financiare) și cheltuieli de capital (investiții pentru înființare, restructurare, modernizare, amenajări, etc).
Din punctul de vedere al formei pe care o îmbracă aceste cheltuieli se constituie în proporție majoritară din ajutoare financiare: directe (subvenții, investiții, avansuri rambursabile, finanțarea informării / publicității) sau indirecte (avantaje fiscale, garanții).
Subvențiile reprezintă ajutoare financiare acordate de stat pentru agenții economici aflați în dificultate.
Investițiile sunt ajutoare financiare acordate de către stat pentru dezvoltarea sectorului public în general sau, mai ales în ramuri sau regiuni defavorizate. Astfel se poate urmări crearea de noi unități economice sau extinderea celor existente, modernizări, restructurări, infrastructură (căi de comunicații și utilități).
Avansurile rambursabile reprezintă ajutoare financiare pentru finanțarea în coparticipare cu agentul economic întreprinzător a unor acțiuni externe de prospectare a pieței sau de prezentare de produse.
Finanțarea informării / publicității se constituie din ajutoarele financiare destinate difuzării de informații, studiilor de marketing sau de fezabilitate, organizării de expoziții, târguri, saloane de prezentare sau participării la astfel de manifestări.
Avantajele fiscale reprezintă obligații fiscale pe care agenții economici le au față de stat și la care acesta renunță în beneficiul lor. Dintre acestea amintim : amortizarea accelerată, neimpozitarea profitului reinvestit, creditul fiscal, diminuarea sau scutirea de unele impozite / taxe pentru investițiile realizate în ramuri de interes major sau în zone considerate defavorizate, etc.
Garanțiile sunt obligații de plată pe care și le asumă statul față de creditori în beneficiul unui agent economic ce a solicitat un împrumut, în cazul în care acesta din urmă nu poate onora sarcinile de rambursare convenite cu creditorii.
Sursa de finanțare a tuturor acestor cheltuieli o reprezintă bugetul de stat.
În Bugetul României aceste cheltuieli se regasesc în partea a Va , „Acțiuni economice”, defalcat pe ramuri, și în partea a IV a, „Acțiuni pentru servicii și dezvoltare publică, locuințe, mediu și ape.”
Un loc aparte îl au cheltuielile pentru protecția mediului. Acestea reflectă politica ecologică a statului și sunt efectuate de către acesta pentru menținerea parametrilor ecologici în contextul efectelor negative pe care dezvoltarea economică le are asupra mediului natural.
Sursele de finanțare pentru astfel de alocări provin din fondurile cheltuite de către agenții economici (despăgubiri pentru pagube produse mediului, investiții pentru protejarea mediului și combaterea poluării, impozite, taxe, pentru consumul factorilor de mediu), fonduri speciale pentru protecția mediului și combaterea poluării, credite primite de la organismele internaționale.
Principalele alocări din buget se referă la investițiile în mediu, avantaje fiscale și subvenții pentru agenții economici care se implică în protecția mediului, finanțarea cercetării științifice efectuate în beneficiul mediului.
Cheltuielile publice pentru cercetare – dezvoltare reflectă politica statului în domeniul științei și sunt efectuate de către acesta pentru a susține și a încuraja inovarea.
Principalele surse de finanțare sunt bugetul de stat, fondurile de cercetare – dezvoltare ale agenților economici, sursele externe.
În finanțarea infrastructurii cercetării universitare (laboratoare, dotări, echipamente, aparatură), un rol important îl au universitățile, care efectuează cercetări pe bază de contract (cu statul sau cu agenții economici) și care își constituie fonduri proprii alocate în acest scop. De asemenea, se încearcă întreținerea unui mediu de documentare, de comunicare și de schimb de informații de înaltă calificare pentru desfășurarea cercetării științifice.
3.2.3 Cheltuielile pentru servicii publice generale, apărare, ordine publică și siguranță
Națională
Aceste cheltuieli sunt determinate de necesitatea existenței unor organisme specializate dintre care amintim :
organisme ale puterii și administrației publice, centrale și locale, în categoria cărora putem include instituția prezidențială, organismele puterii legislative (Parlament, consilii locale), executive (Guvern, ministere, prefecturi, primării) și judecatorești (Ministerul Justiției și structura sa de tribunale, judecătorii, curți de apel);
organisme militare de apărare;
organele de ordine publică, dintre care putem menționa : poliția, jandarmeria, serviciile de informații, serviciile speciale de pază și protecție, etc.
Finanțarea cheltuielilor se face din buget, din venituri proprii, din donații și din credite externe. Principalele categorii de cheltuieli sunt cele curente și cele de capital.
3.2.4 Cheltuieli publice privind asigurările sociale
Asigurările sociale reprezintă o formă de protecție și sprijin, organizată de societate, pentru cazul în care membrii ei sunt în incapacitate temporară sau permanentă de a-și câștiga prin muncă existența.
Riscurile privind incapacitatea de muncă includ o paletă foarte largă, printre acestea numaărându-se : accidentările, bolile, maternitatea, invaliditatea, vârsta sub sau peste limita legală de muncă, lipsa susținătorilor legali, precum și alte situații deosebite.
În România, sistemul asigurărilor sociale cuprinde următoarele componente :
asigurările sociale de stat, gestionate de către Ministerul Muncii și Protecției Sociale;
asigurările sociale profesionale, incluzând asigurările sociale din cooperația meșteșugărescă și ale meșteșugarilor cu ateliere proprii și asigurările sociale din asociațiile agricole, dar și ale agricultorilor cu gospodărie proprie, asigurările sociale ale avocaților, ale slujitorilor cultelor, ale artiștilor;
asigurările sociale pentru sănătate, destinate ocrotirii sănătății, gestionate de către Casa Națională de Asigurări Sociale de Sănătate.
Mulțimea și diversitatea contribuabililor, beneficiarilor, riscurilor, surselor de finanțare, conferă asigurarilor sociale caracterul de sistem. Având în vedere complexitatea acestui subiect, acesta va fi tratat mai pe larg în teza de doctorat, întrucât prezentul raport de cercetare nu și-a propus acest lucru.
3.3 Măsuri de ajustare a veniturilor și cheltuielilor publice în vederea creșterii sumelor pentru investiții
Sursele publice naționale sunt destinate, în proporții relativ egale, cofinanțării fondurilor UE și finanțării din surse exclusiv autohtone a unor programe de investiții similare. Estimarea cofinanțării a fost realizată pe baza prevederilor proiectului Regulamentului general privind instrumentele structurale, cu luarea în considerare a unor amendamente apărute pe parcursul negocierii acestui document în cadrul Consiliului UE.
Tabelul 3.1 Analiza SWOT privind scenariul de dezvoltare economică a României
Sursele avute în vedere pentru finanțarea obiectivelor strategice privind dezvoltarea economică a României, sunt:
Contribuția UE din Instrumentele Structurale (Fondul European pentru Dezvoltare Regională, Fondul Social European, Fondul de Coeziune) și cofinanțarea națională publică (buget de stat, bugete locale, credite externe, alte surse publice) și privată aferentă;
Fondurile de tip structural ale UE pentru agricultură, dezvoltare rurală și pescuit (Fondul European Agricol pentru Dezvoltare Rurală și Fondul European de Pescuit) și cofinanțarea națională publică (buget de stat, bugete locale, credite externe, alte surse publice) și privată aferentă;
Alocările exclusiv din surse publice naționale și locale pentru programe de investiții pentru dezvoltare având obiective similare celor finanțate din fondurile comunitare sus-menționate;
Credite externe pentru investiții acordate de Instituțiile Financiare Internaționale pentru susținerea unor obiective similare celor finanțate din fondurile comunitare sus-menționate (ex. BEI, BERD, Banca Mondială etc.).
3.4 Surse de finanțare nerambursabilă pentru proiecte și coordonatele fundamentale ale proceselor de obținere a finanțării
Sistemul finanțărilor nerambursabile publice externe este una dintre componentele amplelor mecanisme de colaborare dintre diverse state, ele având caracterul unui ajutor acordat pentru sprijinirea desfășurării unor activități din domenii pentru care, din cauza situației conjuncturale, nu există resurse financiare suficiente accesibile în mod curent sau din domenii în care există în mod tradițional o nevoie de resurse financiare mai mare decât disponibilitățile. Resursele financiare propriu-zise sunt însoțite de o întreagă metodologie specifică care trebuie respectată în procesul de acordare a finanțărilor și prin care se urmărește implementarea unor elemente de filosofie socială care și-au dovedit validitatea în situații similare întâlnite în alte state.
Instituțiile care gestionează programele de finanțare pentru România sunt:
Delegația Comisiei Europene în România;
Comisia Europeană;
Ministerele;
Agenția Națională de Dezvoltare Regională;
Agenția SAPARD;
Fundația pentru dezvoltarea Societății Civile, etc.
În vederea alocării fondurilor nerambursabile, finanțatorul stabilește într-o primă etapă domeniul sau domeniile vizate și obiectivele pe care intenționează să le realizeze, activitățile și beneficiarii potențiali pe care este dispus să-i finanțeze din resursele sale. În această etapă este elaborată metodologia care va permite selecția prin licitație publică de proiecte și finanțarea efectivă a activităților care asigură îndeplinirea în condiții cât mai bune a obiectivelor finanțatorului.
Mai apoi, finanțatorul lansează în mod public programul de finanțare respectiv, oferind tuturor celor interesați un pachet informativ care conține un ghid al programului, explicând în mod detaliat ce intenționează să realizeze programul și ce condiții trebuie să îndeplinească cei care vor să încerce resurse financiare în acest fel, dar și o cerere de finanțare, de regulă sub forma unui formular standardizat.
După expirarea perioadei de timp în care pot fi depuse proiectele, acestea sunt evaluate de către comisia de evaluare, fiecărui proiect fiindu-i acordat un anumit punctaj în funcție de lista de criterii utilizată de comisie. Proiectele sunt apoi ierarhizate descrescător în funcție de punctajul obținut, fiind declarate câștigătoare proiectele care au obținut cele mai mari punctaje și care solicită, în total, o sumă mai mică sau egală cu bugetul total oferit de finanțator pentru programul de finanțare respeciv.
Urmează în fine, perioada de implemetare a proiectelor pentru care a fost obținută finanțarea nerambursabilă și ulterior etapa de implementare.
Foarte adesea, finanțatorii doresc să sprijine într-o măsură mai mare activitățile realizate în cadrul unor parteneriate, organizate pe criterii de eficiență economică și socială pornind de la complementaritatea care există sau poate fi dezvoltată între activitatea diverșilor actori sociali.
Dacă managementul organizației a hotarât să apeleze la o finanțare de acest gen trebuie parcurse în mod obligatoriu mai multe etape:
a) Alegerea programelor de finanțare cele mai potrivite pentru specificul activităților dorite.
b) Procurarea pachetului informativ al programului de finanțare. Descrierea detaliată a programului trebuie studiată cu atenție, astfel încât să se poată stabili cu certitudine că programul poate fi de folos și că organizația îndeplinește condițiile de eligibilitate pentru a putea participa la licitație.
c) Completarea documentației solicitată de finanțator și colectarea documentelor necesare ca anexe obligatorii în cadrul proiectului.
d) Depunerea proiectului la adresa anunțată de finanțator, înainte de data limită.
e) Analizarea rezultatului licitației, comunicat de către finanțator fiecărui solicitant în parte.
Pentru proiectele câștigătoare urmează implementarea propriu-zisă a proiectului prin semnarea contractului de finanțare între finanțator și solicitantul care a depus proiectul câștigător. Pentru proiectele necâștigătoare este momentul analizei punctajului obținut de proiect, etapă esențială în cazul în care se intenționează depunerea unui alt proiect. În anumite limite, aceste concluzii sunt utile și în cazul în care instituția este interesată ulterior de un alt program de finanțare, chiar oferit de alt finanțator.
3.5 Fondurile structurale – origini, semnificații, structură și obiective
Fondurile structurale reprezintă unul dintre instrumentele cu ajutorul cărora este implementată politica de solidaritate și coeziune a Uniunii Europene. Acestea se adresează în principal țărilor membre UE și în special regiunilor, dar nu exclud țările în curs de aderare pentru care au fost create instrumente și fonduri speciale.
Politica regională a Uniunii Europene
Politica regională a U.E. urmărește să corecteze dezechilibrele astfel încât să se asigure o repartizare echilibrată a populației și activităților economice pe ansamblul teritoriului. În acest sens, politica regională alocă mai mult de o treime din bugetul total al Uniunii Europene pentru reducerea inegalităților în materie de dezvoltare între regiuni și a disparităților dintre cetățeni în ceea ce privește gradul de bunăstare.
Prin această politică Uniunea Europeană dorește să sprijine revitalizarea regiunilor rămase în urmă din punct de vedere al dezvoltării, restructurarea zonelor industriale aflate în criză, precum și diversificarea economică a zonelor agricole. Pe lângă toate acestea, preocuparea majoră rămâne crearea de locuri de muncă.
3.5.1 Instituții implicate în Politica Regională
Politica de dezvoltare regională acoperă , prin amploarea specifică, mai multe domenii de activitate, ceea ce implică un număr mare de instituții în elaborarea și implementarea ei.
Comisia Europeană este instituția direct responsabilă pentru pregătirea și asigurarea implementării politicii de dezvoltare regională a Uniunii Europene. Principalul rol al
Comisiei Europene este acela de a iniția și definitiva acte legislative în domeniu și de a se asigura că măsurile adoptate sunt implementate la nivelul Statelor Membre.
Principalul departament responsabil pentru măsurile de asistență în vederea dezvoltării economice și sociale a regiunilor la nivel european este Direcția Generală (DG) pentru Politică Regională, conform articolelor nr.158 și 160 ale Tratatului UE. Această direcție este sprijinită și de alte direcții generale implicate în implementarea politicii regionale: DG Agricultură, DG Pescuit, DG Educație și Cultură, DG Mediu și DG pentru Forța de Muncă și Probleme Sociale.
În prezent, Direcția Generală pentru Politică Regională gestionează 3 fonduri : FEDR, Fondul de Coeziune și ISPA.
Consiliul Uniunii Europene este echivalentul unui consiliu de miniștri la nivel european. Consiliul UE are ca principal scop coordonarea politicilor economice ale Statelor Membre, reunindu-se de câteva ori pe an.
Parlamentul European este implicat, prin Comitetul pentru Politică Regională, Transport și Turism, în dezvoltarea politicii regionale comunitare la nivelul luării deciziei. Comitetul pentru Politică Regională exercită și activitate de control asupra Fondurilor structurale, Fondului de coeziune și Băncii Europene de Investiții.
Banca Europeană de investiții (BEI) este instituția de finanțare a politicilor Uniunii Europene. În acest sens, BEI prezintă dublu rol: actor instituțional al politicii de dezvoltare regională, dar și instrument de finanțare. Banca acordă împrumuturi și garanții, cu dobândă redusă, tuturor statelor membre pentru finanțarea de proiecte din toate sectoarele economiei. Prin acțiunile sale BEI sprijină politica de dezvoltare regională, obiectivele Fondurilor Structurale și a celorlalte instrumente financiare ale Uniunii Europene.
Comitetul Regiunilor (CR) este un organism cu putere consultativă pe probleme de coeziune economică și socială, rețele de infrastructură trans-europeană, sănătate, educație, cultură, ocuparea forței de muncă, probleme sociale, probleme de mediu, formare profesională și transport. Comitetul Regiunilor este cea mai nouă instituție europeană, fiind creat în anul 1991, prin Tratatul de la Maastricht. CR este compus din reprezentanți ai autorităților regionale și locale ale Statelor Membre.
3.5.2 Fondurile de solidaritate destinate Statelor Membre
Politica de solidaritate și coeziune a Uniunii Europene este implementată în momentul actual prin intermediul a trei fonduri speciale, denumite în ansamblu instrumente structurale sau fonduri structurale și de coeziune:
Fondul European de Dezvoltare Regională (FEDR).
A fost înființat în anul 1975 și are cea mai mare pondere în cadrul fondurilor structurale. FEDR este fondul structural care sprijină regiunile mai puțin dezvoltate, prin finanțarea de investiții în sectorul productiv, infrastructură, educație, sănătate, dezvoltare locală și întreprinderi mici și mijlocii, precum și la conversia economică și socială pentru zone care se confruntă cu dificultăți structurale.
Fondul Social European (FSE)
A fost înființat în anul 1958 și a constituit, încă de la început, principalul instrument al politicii sociale comunitare. FSE este fondul structural destinat politicii sociale a Uniunii Europene, care sprijină măsuri de ocupare a forței de muncă și dezvoltare a resurselor umane.
Fondul de Coeziune Socială
A apărut ca un instrument special al politicii de solidaritate și sprijină în mod direct unul dintre scopurile principale ale acestei politici: de a promova progresul economic și social și de a elimina diferențele care există la nivelul regiunilor.
3.5.3 Obiectivele Fondurilor structurale și de coeziune
Obiectivele prioritare ale fondurilor structurale și de coeziune pentru perioada 2007 – 2013 sunt reglementate prin Regulamentul Consiliului European Nr.1083 / 11.07.2006.
Obiectivul Convergență promovează dezvoltarea și ajustările structurale ale regiunilor care înregistrează întârzieri în dezvoltare.
Acest obiectiv este finanțat prin FEDR, FSE, Fondul de Coeziune Socială și acoperă zone ale căror PIB pe locuitor este sub 75% din media Uniunii Europene.
Obiectivul competitivitate regională și ocuparea forței de muncă sprijină regiunile care nu sunt eligibile pentru obiectivul Convergență. Acest obiectiv este finanțat de FEDR și FSE și acoperă zonele de mărimea unui județ sau mai mici, inclusiv zonele cu schimbări socio-economice în sectoarele industrial și servicii, zone rurale în declin, zone urbane în dificultate și zone dependente de pescuit.
Obiectivul Cooperare teritorială europeană sprijină regiuni, județe și zone transnaționale, vizând cooperarea transnațională, cooperarea transfrontalieră și cea interregională. Acest obiectiv este finanțat de FEDR și acoperă zonele ce sunt granițe interne ale UE, precum și anumite granițe externe.
3.5.4 Domenii de intervenție ale Fondurilor structurale și de coeziune
Fondul European de Dezvoltare Regională
Domenii de intervenție pentru Obiectivul Convergență :
Cercetare și dezvoltare tehnologică, inovare și antreprenoriat, transfer tehnologic,
sprijinirea cercetării și dezvoltării în IMM-uri, îmbunătățirea legăturilor dintre IMM-uri, universități și centre de cercetare, sprijin pentru furnizorii de servicii dedicate IMM-urilor prin noi instrumente de finanțare dedicate stimulării antreprenoriatului și inovației, dezvoltarea rețelelor și centrelor de afaceri;
Societatea informațională prin dezvoltarea serviciilor și aplicațiilor locale, sprijin
pentru IMM-uri pentru utilizarea eficientă a tehnologiei informației și comunicațiilor, îmbunătățirea accesului la Internet;
Protecția mediului prin investiții legate de managementul deșeurilor, aproviziona-
rea cu apă, tratarea apelor uzate, prevenirea poluării, calitatea aerului, reabilitarea zonelor contaminate, promovarea biodiversității și protejarea naturii, sprijin pentru IMM-uri pentru a promova metode durabile de producție prin introducerea managementului de mediu eficient și adoptarea tehnologiilor de prevenire a poluării;
Susținerea dezvoltării economice integrate la nivel regional și local prin
mobilizarea capacităților locale și diversificarea structurilor economice.
Domenii de intervenție pentru obiectivul Cooperare teritorială europeană :
Dezvoltarea activităților economice și sociale transfrontaliere prin strategii comu-
ne pentru dezvoltarea teritorială durabilă (dezvoltarea IMM-urilor, turismului, culturii, infrastructurii pentru sănătate, protecția mediului, etc.);
Stabilirea și dezvoltarea cooperării transnaționale, inclusiv cooperarea bilaterală
între regiuni maritime, prin finanțarea rețelelor și a activităților ce conduc la dezvoltarea teritorială integrată (managementul apelor, accesibilitate, prevenirea riscurilor, rețele de cooperare științifică și tehnologică);
Promovarea lucrului în rețea (networking) și a schimbului de experiență între au-
toritățile locale și regionale prin programele de cooperare și acțiuni ce implică studii, culegere de date, monitorizarea și analiza tendințelor de dezvoltare în comunitate.
Fondul Social European
Domenii de intervenție pentru Obiectivul Convergență :
Sporirea adaptabilității forței de muncă și a întreprinderilor;
Creșterea accesului pe piața forței de muncă a peroanelor aflate în căutarea unui
loc de muncă și a peroanelor inactive și creșterea gradului de participare pe piața muncii a femeilor și emigranților, prevenirea șomajului;
Sprijinirea incluziunii sociale a persoanelor dezavantajate și combaterea discrimi-
nării;
Reforma în domeniile ocupării și incluziunii sociale prin promovarea dezvoltării
parteneriatelor și a convențiilor prin lucrul în rețea al actorilor relevanți la nivel național , regional și local;
Extinderea și îmbunătățirea investițiilor în capitalul uman (educație și formare
profesională);
Întărirea capacității instituționale și a eficienței administrațiilor publice la nivel
național, regional și local, pentru a putea implementa reforme, în special în domeniul economic, social, al ocupării forței de muncă, protecției mediului și judiciar.
Fondul de coeziune
Domenii de intervenție :
Rețele trans-europene de transport;
Proiecte majore de infrastructură de mediu;
Domenii care se pot dezvolta durabil și care prezintă beneficii evidente în ceea ce
privește protecția mediului (eficiență energetică și eneregie regenerabilă, căi ferate, transport fluvial și maritim, sisteme de transport în afara coridoarelor europene, transport urban și transport public ecologic).
3.6 Finanțarea nerambrusabilă ca oportunitate pentru compensarea încasărilor bugetare
reduse pe timp de criză
Declinul economic, constatat în prezent la nivelul țării noastre, este legat în mod direct de criza financiară parcursă de țările dezvoltate, care și-au expus semnificativ activele bancare.
Contextul internațional nefavorabil determină și în noastră căderea pieței creditului (care a
cunoscut o expansiune fulminantă înainte de declanșarea crizei economice internaționale) și, implicit, blocarea surselor de finanțare a sectorului privat.
Consecințele acestor fenomene constau în: reducerea sau falimentarea activității multor firme, neachitarea de către acestea a taxelor și impozitelor la bugetul public, având ca urmare neonorarea cheltuielilor în sectorul bugetar.
În dorința de a găsi noi surse de finanțare pe fondul crizei actuale, m-am oprit asupra fondurilor nerambursabile de la Uniunea Europeană care pot contribui la înlăturarea dificultăților
manifestate de reducerea veniturilor bugetare.
În condițiile crizei economice și financiare, problema care face obiectul analizei în prezentul subcapitol este în ce măsură fondurile provenite de la Uniunea Europeană sub forma finanțării nerambursabile pot compensa comprimarea economiei naționale.
3.6.1 Finanțarea dezvoltării – terminologie și conținut
Pornind de la analiza termenului de finanțare, care m-a putem să realizăm definirea acestuia în sens larg și restrâns:
– În sens larg, ea reprezintă orice acțiune de furnizare a unor fonduri bănești necesare entității finanțate pentru îndeplinirea unui scop.
– În sens restrâns, constă în alocarea de fonduri de la bugetul de stat sau din alte surse cu titlu nerambursabil.
În opinia mea, sensul larg al finanțării se referă mai ales la faptul că aceasta include atât utilizarea fondurilor bănești cu titlu definitiv, cât și cu caracter rambursabil.
În urma cercetării derulate, am constatat că finanțarea implică minimum două părți din care una, emitentul sau finanțatorul, dispune de resurse financiare, iar cealaltă, debitorul sau beneficiarul, necesită fonduri mai numeroase decât posibilitățile sale.
De asemenea, în procesul finanțării, se menționează, pe lângă scopul finanțării, și termenul pentru care se acordă finanțarea.
Consider că scopul general al finanțării este dezvoltarea economică și socială a societății prin: reabilitarea/dezvoltarea infrastructurii, crearea de noi locuri de muncă, îmbunătățirea nivelului de trai, creșterea competitivității produselor și serviciilor, sprijinirea populației aflate în dificultate.
Progresul economic este influențat de factori precum resursele naturale, cantitatea și calitatea resurselor umane, ponderea sectoarelor economice în structura PIB-ului, nivelul cercetării tehnico-științifice, dezvoltarea infrastructurilor etc.
Studiul experiențelor statelor din Uniunea Europeană ne-a condus spre menținerea ipotezei că, în primul rând, finanțarea trebuie alocată infrastructurii care are ca impact dezvoltarea celorlalte sectoare economice. Însă, în anii de criză, tocmai proiectele de infrastructură (transporturi, mediu, telecomunicații și energie) au de suferit.
Nu lipsită de importanță este și investiția în resursele umane prin educație, formare continuă, politici sociale și activarea unei legături permanente între cercetare și inovare. Dar toate acestea necesită surse de finanțare care, în contextul unei crize financiare, sunt mult diminuate.
3.6.2 Necesitatea finanțării dezvoltării economice regionale
Finanțarea dezvoltării sub forma fondurilor nerambursabile de la Uniunea Europeană este prezentă, de regulă, la nivel regional. Aceasta a apărut din nevoia amplificării și dezvoltării economiilor regionale, astfel ca firmele să beneficieze ușor de finanțare pentru proiectele lor, dar trebuie să facă față și cerințelor derivate din schimbările structurale care apar la nivel macroeconomic.
Noua economie bazată pe inovare și cunoaștere, pe mediu și prevenirea riscurilor, necesită investiții în infrastructură, dar și în cercetare, inovare și dezvoltare regională durabilă.
Finanțarea dezvoltării regionale apare ca indispensabilă pentru crearea de noi întreprinderi și, implicit, locuri de muncă prin realizarea de incubatoare de afaceri (pepiniere de întreprinderi), dar și parcuri tehnologice sau industriale și se circumscrie obiectivelor naționale. Acest tip de finanțare este absolut necesară deoarece în regiuni sunt multe întreprinderi cu potențial și care se pot dezvolta și crește nivelul de trai al locuitorilor din zonă.
Deși se presupune că întreprinderile ar trebui să găsească ușor finanțare pentru proiectele lor, întrucât există în teritoriu filiale ale instituțiilor financiare, acestea nu sunt dispuse a finanța proiectele de interes local.
Finanțarea dezvoltării regionale este absolut necesară și în administrațiile publice deoarece le îmbunătățește și modernizează, devenind mai transparente și mai eficiente. Finanțarea regională este o cerință pentru înfăptuirea politicii economice a statului, pentru dezvoltarea și modernizarea întreprinderilor mici și mijlocii, pentru crearea și modernizarea infrastructurii, pentru realizarea politicii sociale, pentru modernizarea orașelor și satelor și pentru implementarea tehnologiilor.
Cercetarea legăturii dintre finanțarea din fonduri nerambursabile și sursele bugetare, în contextul crizei actuale, m-a condus la veridicitatea ipotezei conform căreia acest tip de finanțare
este singura care poate compensa resursele financiare pierdute ca urmare a restrângerii activităților economice la nivel național, deoarece recesiunea economică manifestată, în prezent, în România, dar și în alte state dezvoltate ale lumii, stârnește ample dezbateri cu privire la noi surse de finanțare care au ca scop acoperirea reducerii încasărilor la bugetul public.
3.6.3 Particularitățile finanțării regionale
Analiza informațiilor și studiul proceselor economico-sociale mi-a permis să evidențiez și particularitățile finanțării regionale.
a. Finanțarea dezvoltării economice regionale este axată, cum sugerează și denumirea sa, pe aspecte teritoriale. Mai precis, în cazul dezvoltării regionale, finanțarea se orientează doar spre regiunea sau zona respectivă, însă vizează prin acest transfer și obiective de ordin național.
De asemenea, în literatura de specialitate se spune că dezvoltarea regională a României este ”un proces amplu, complex și de durată”, la baza căruia stau ”un ansamblu coerent de obiective, priorități și mijloace privind realizarea sa sau metode de atingere a obiectivelor politicii de dezvoltare regională”.
Astfel, dacă considerăm că regiunile sunt părți integrale ale economiilor naționale, efectele acestor investiții se regăsesc și la nivel macroeconomic sub forma unor venituri bugetare.
b. Finanțarea dezvoltării economice regionale presupune cofinanțarea din partea beneficiarului.
Reglementările privind fondurile nerambursabile ale Uniunii Europene pentru dezvoltarea regională prevăd ca rata maximă de contribuție de care poate beneficia România la nivelul unui program operațional să fie de 85% pentru toate resursele. Cofinanțarea va fi asigurată, potrivit Cadrului Strategic Național de Referință, de la bugetul de stat și, respectiv, de la bugetele locale de către autoritățile publice locale. În același timp, ar putea exista posibilitatea ca, datorită capacității financiare scăzute de a asigura cofinanțarea, multe proiecte să nu poată prinde viață, deși ele ar fi necesare.
c. O altă trăsătură constă în orientarea finanțării spre dezvoltarea anumitor segmente ale activității
economice și sociale. Finanțarea dezvoltării regiunilor constă în investiții publice în infrastructură
locală și regională (transport, mediu, școli, spitale, rețele de telefonie, internet etc.), în sprijinirea afacerilor și creșterea ocupării, formării resurselor umane și a serviciilor sociale.
Toate aceste investiții au ca scop promovarea unei dezvoltări economice și sociale durabile și echilibrate ale regiunilor și, implicit, ale națiunilor, crearea de noi locuri de muncă, protejarea mediului înconjurător, creșterea adaptabilității forței de muncă, precum și dezvoltarea patrimoniului cultural și turistic ale acestora.
d. Finanțarea dezvoltării economice regionale presupune utilizarea cu prioritate a veniturilor locale. Dezvoltarea regională presupune ca în statele cu o structură regionalizată (Franța, Spania) și regim administrativ descentralizat, colectivitățile teritoriale locale să aibă capacitate și interese publice proprii, distincte de interesele publice ale statului. Însă, datorită faptului că, în România, regiunile sunt persoane nonjuridice, specializate în probleme regionale, ele nefiind autonome pe plan bugetar, la fel precum alte entități (prefecturi, consilii județene, primării), acestea nu dispun de resurse, bazându-se exclusiv pe finanțări de la bugetul public sau comunitar. Însă, prin activitățile pe care le generează, aceste finanțări nerambursabile pot îngroșa resursele bugetare.
e. Finanțarea dezvoltării economice regionale se mai particularizează și prin faptul că se realizează după parcurgerea anumitor faze din derularea proiectelor. Aceasta presupune că obiectivele teritoriale depășesc posibilitățile financiare proprii ale instituțiilor sau persoanelor juridice din regiune.
Pentru accesarea proiectelor regionale, se va lua în calcul și faptul că onorarea plăților pentru derularea investițiilor se realizează anticipat de către solicitant, până la verificarea și achitarea cererilor de plată.
În opinia mea, dezvoltarea proiectelor regionale este îngreunată de rambursarea cheltuielilor după derularea investițiilor.
f. Diferențierea alocării fondurilor nerambursabile pe regiuni este o altă trăsătură a finanțării dezvoltării regionale. Alocarea diferită a acestora se datorează faptului că nevoile pe categorii de activități și acțiuni sunt diferite de la o zonă la alta și, implicit, de la o regiune la alta; însă finanțarea dezvoltării regionale trebuie să urmărească tocmai reducerea disparităților de dezvoltare economică și socială între zonele unui stat.
În condițiile crizei economice existente în prezent, fondurile alocate de Uniunea Europeană, sub forma finanțării nerambursabile, pot reprezenta mai mult decât o oportunitate; aceasta în contextul în care eliberarea portofoliilor bancare de activele riscante va avea nevoie de timp și va determina resurse limitate și, cu siguranță, o întârziere a creditării.
Aceste fonduri nerambursabile pot fi folosite în: dezvoltarea și modernizarea întreprinderilor mici și mijlocii, ca pârghie pentru crearea și modernizarea infrastructurii, ca suport al dezvoltării orașelor și satelor, cu scopul realizării politicii sociale și pentru implementarea tehnologiilor.
Consider că utilizarea acestor fonduri ar avea însă, în primul rând, ca efect și o creștere a resurselor bugetare și, implicit, a cheltuielilor potențiale. Mai mult decât atât, îmi exprim părerea că singura sursă de finanțare ce poate compensa, în prezent, comprimarea economiei și a încasărilor poate proveni din aceste fonduri nerambursabile.
CAPITOLUL IV
FINANȚAREA DEZVOLTĂRII ECONOMICE CU AJUTORUL SITEMULUI BANCAR ȘI AL INSTRUMENTELOR PIEȚEI DE CAPITAL
Transformarea continuă a mediului bancar internațional sub impactul crizei financiare și economice începută în Statele Unite ale Americii și propagată ulterior atât în economiile dezvoltate, cât și pe piețele emergente, impune necesitatea reanalizării activității de corporate banking.
Activitatea de corporate banking prezintă o importanță deosebită atât la nivelul instituțiilor bancare bancare prin obținerea de profit, cât și la nivelul economiei naționale prin impactul major asupra creșterii economice și generării de noi locuri de muncă.
Finanțarea de către bănci a unor activități din domeniul industriei, construcțiilor, agriculturii, serviciilor sau comerțului oferă companiilor posibilitatea creșterii calității și volumului produselor și serviciilor oferite. De asemenea, are loc o orientare mai bună a acestor companii către cerințele piețelor interne și externe cu efecte benefice asupra reducerii dezechilibrelor macroeconomice inerente unei economii aflată în plin proces de recuperare a decalajelor față de standardele țărilor dezvoltate.
Afacerile pe care băncile le derulează cu clienții lor acoperă o gamă largă de activități de la credite simple, sau operațiuni de încasări și plăți în contul companiilor, până la oferirea unor produse complexe de trezorerie care permit acoperirea riscurilor, oferirea de consultanță în cadrul unor operațiuni transfrontaliere de fuziuni și achiziții, furnizarea unor rapoarte de cercetare macroeconomică necesare clienților în cadrul proceselor periodice de elaborare a bugetelor, și de evaluare a impactului mediului exterior asupra propriei afaceri.
Pentru companii, una dintre cele mai bune variante ale finanțării este emisiunea de obligațiuni. Iar în condițiile în care creditarea rămâne „înghețată”, emiterea unor titluri de creanță pentru investitorii care dețin lichidități poate deveni o sursă de finanțare pentru dezvoltare și chiar pentru expansiune. Ambele metode au avantajele și dezavantajele lor, în funcție de mărimea companiei, de gradul de îndatorare, de riscul pe care îl transmite fiecare, de durata sau de suma pe care trebuie să o ramburseze. În general, companiile mari, prea îndatorate pentru a mai obține credite, pot accesa cu succes piața bondurilor, iar cele mici și mai puțin cunoscute au mai multe șanse pe cea a creditelor.
Emisiunile de obligațiuni corporative pot avea dobândă fixă, indiferent de evoluția pieței monetare, sau dobândă variabilă, calculată și anunțată periodic (trimestrial sau semestrial). Pentru perioadele de creștere a dobânzii de politică monetară, este avantajos pentru o companie să se împrumute la dobânzi fixe, dar pentru investitori această situație este dezavantajoasă. În anii în care dobânda pieței monetare cunoaște un trend descendent, lucrurile stau exact invers: investitorii preferă să cumpere obligațiuni cu dobândă fixă, iar companiile preferă să emită obligațiuni cu dobândă variabilă.
Pe de altă parte, majoritatea obligațiunilor sunt garantate printr-o poliță de risc financiar. Aceasta înseamnă că, în cazul în care emitentul intră în incapacitate de plată și la scadență nu reușește să ramburseze împrumutul și să plătească dobânda, asigurătorul o va face în locul său. Ca atare, riscul este ceva mai coborât în cazul obligațiunilor garantate și de aceea dobânda plătită de acestea este mai mică decât în cazul obligațiunilor negarantate.
Printre avantajele finanțării prin intermediul creditului bancar, enumerăm:
– Obținerea unui credit bancar este o operațiune de finanțare mult mai rapidă decât inițierea și finalizarea unei emisiuni de obligațiuni. În general, companiile obțin astfel de finanțări în 4-6 săptămâni.
– Piața creditării este accesibilă majorității companiilor, indiferent de dimensiunea acestora.
– O companie mare poate negocia sau poate chiar lansa licitații printre bănci pentru obținerea unui credit cât mai avantajos. Astfel, poate obține rate de dobândă mai scăzute, maturități mai lungi sau o structură de plată foarte flexibilă, în funcție de periodicitatea propriilor încasări.
– Finanțarea prin intermediul băncilor se poate face și prin credit revolving, o facilitate prin care companiile se împrumută cu cât și când vor și rambursează finanțarea când pot, cu condiția unor plăți minime la intervale de timp regulate.
– Împrumuturile bancare pe termen lung sunt flexibile. Pot fi restructurate sau, după caz, refinanțate.
Între dezavantajele finanțării prin intermediul creditelor bancare, se regăsesc:
– Pricipalul dezavantaj al creditării pe termen lung este faptul că băncile nu acordă finanțări cu dobânzi fixe pe toată durata creditului. Ca atare, la un moment dat poate interveni riscul ca finanțarea să se scumpească brusc.
– Nu mai există împrumuturi bancare pentru firme fără garanții reale, fie ele imobiliare sau mobiliare.
– Cele mai multe împrumuturi bancare sunt însoțite de o serie de condiții, pe care debitorul trebuie să le respecte pe toată durata finanțării. Dacă acestea nu sunt îndeplinite, instituția poate să declare creditul scadent.
– Dacă se optează pentru un credit în valută, acesta este purtător de risc valutar.
De cealaltă parte, emisiunile de obligațiuni corporative pot avea următoarele avantaje:
– Unul dintre principalele avantaje ale emisiunilor de obligațiuni este faptul că, pentru emitent, costurile sunt cunoscute în mod transparent încă de la început.
– Plata cuponului (dobânzii) este stabilită anual sau semestrial.
– Nu există condiții sau restricții suplimentare. Obligația emitentului este doar de a plăti dobânda și a de a returna principalul când emisiunea a ajuns la maturitate.
– Emitentul poate obține, pe termen lung, de până la 15 ani, o sumă mai mare, care poate ajunge și la câteva milioane de euro. În comparație, prin finanțare bancară, o asemenea sumă este oferită în general de un sindicat al băncilor, iar termenul este mult mai scurt, de până la 10 ani.
– Durată mare de inițiere și finalizare, de minim 6-8 săptămâni pentru piețele europene și de 10-12 săptămâni pentru cele americane.
– Comisia Națională a Valorilor Mobiliare (CNVM) a eliminat temporar taxele pentru emisiunile de obligațiuni până la 30 iunie 2013.
– Obligațiunile sunt atractive dacă dobânda emisiunii este superioară celei practicate de bănci la depozite, investitorii fiind interesați să-și plaseze banii în obligațiuni.
– Tranzacționarea obligațiunilor prin piața de capital permite deținătorului acestora vânzarea lor înainte de scadență.
– Acest tip de active atrage investitorii care sunt interesați de un flux de venituri previzibile, precum și de diversificarea unui portofoliu de acțiuni.
– Unele obligațiuni sunt convertibile în acțiuni la momentul la care ele ajung la maturitate. Deținătorii de obligațiuni vor deveni acționari ai companiei, primind în schimbul obligațiunilor acțiuni comune, cu drept de vot și de încasare de dividende.
În același timp, printre dezavantajele emiterii de obligațiuni corporative se regăsesc:
– Principalul dezvantaj îl reprezintă necesitatea deținerii de către emitent a unui calificativ de „investment grade”, care să certifice gradul scăzut de risc la intrarea în încetare de plăți (default). Acestea sunt acordate de agențiile de rating, însă obținerea lor majorează costurile de lansare a emisiunii cu până la câteva sute de mii de euro, în funcție de valoarea acesteia.
– Companiile insuficient cunoscute investitorilor și care nu pot emite obligațiuni garantate vor întâmpina dificultăți în atragerea finanțărilor necesare.
– Deși costurile îndatorării prin obligațiuni sunt mai stabile, ele sunt însă mai puțin flexibile. O companie emitentă nu poate modifica termenii unei emisiuni, în sensul că nu are posibilitatea de a negocia dobânda până la scadență, precum în cazul creditului bancar.
– Costurile de inițiere a unei emisiuni de obligațiuni, care implică organizarea de road-show-uri și angajarea unui consultanmt financiar, pot fi mai mari decât cele ale unui împrumut pe termen lung.
– Ca orice instrument financiar, și obligațiunile sunt expuse la o serie de riscuri: riscul de , riscul valutar, riscul de dobânda, riscul de preț.
4.1 Provocări la nivelul sectorului bancar românesc în contextul vulnerabilităților actuale ale sectorului financiar din zona euro
La nivel european, o adâncire a crizei datoriilor suverane și continuarea deteriorării mediului macrofinanciar sunt percepute ca fiind cele mai severe riscuri pentru stabilitatea financiară.
În acest context, profitabilitatea scăzută a sectorului bancar din zona euro a subminat capacitatea băncilor de a constitui rezerve de capital pe baza profitului reportat. Deși profitul operațional s-a îmbunătățit, instituțiile de credit europene continuă să înregistreze rate ale rentabilității situate semnificativ sub valorile consemnate anterior crizei. Vulnerabilitatea instituțiilor de credit reprezentată de o eventuală agravare a crizei datoriilor suverane din zona euro se datorează unei proporții ridicate a deținerilor de obligațiuni emise de state având un nivel înalt al datoriei publice în PIB. Incertitudinile privitoare la calitatea activelor financiare din bilanțul instituțiilor de credit, precum și lipsa unui tratament unitar al ponderilor de risc utilizate în scopul determinării cerinței de capital pentru expuneri având caracteristici similare au subminat încrederea investitorilor în existent unui nivel adecvat al capitalului instituțiilor de credit, de natură să absoarbă eventuale pierderi fără a pune în pericol interesele deținătorilor de datorie.
Instituțiile de credit din România nu sunt afectate de riscuri provenind din dețineri de titluri emise de state din zona euro. De asemenea, ponderea creanțelor asupra sectorului guvernamental românesc în totalul activelor sistemului bancar, deși semnificativă (18,5% în luna august 2013), nu este de natură să constituie o amenințare la adresa adecvării capitalului în eventualitatea unor evoluții interne macroeconomice și/sau politice nefavorabile, riscurile fiind limitate la materializarea unor șocuri de creștere neașteptată a ratelor de dobândă.
Tendința de contractare a ponderii creditelor acordate sectorului real pe fondul unei cereri scăzute de credite (parțial suplinită de creșterea ponderii titlurilor de stat), respectiv întărirea prociclică a condițiilor de creditare, precum și schimbarea structurii creditelor în scopul diminuării cerinței de capital prin reducerea ponderilor asociate elementelor cu risc ridicat au un impact negativ asupra capacității de generare de profit operațional.
Întărirea cerințelor de capital impuse instituțiilor de credit în contextul noului cadru legislativ și de reglementare, deși dezirabilă din perspectiva stabilității financiare, aduce provocări având potențialul de a genera efecte secundare nedorite, de natură să îngrădească dezvoltarea activității de creditare.
Spre deosebire de instituțiile de credit din zona euro, fenomenul de amânare a recunoașterii deteriorării calității activelor financiare, deși identificat în anumite circumstanțe, nu reprezintă o amenințare latentă semnificativă pentru sectorul bancar. Analize orientate spre identificarea coerenței în timp a modului de clasificare a creditelor din perspectivă prudențială confirmă existența unei corespondențe consistente între sistemele interne de evaluare a riscului și categoriile prudențiale de clasificare, precum și existența unor legături bine delimitate între nivelul riscului asociat creditelor clasificate și evoluția ratelor de nerambursare.
Pe parcursul anului 2012 și în prima jumătate a anului 2013, structura sistemului bancar din România a fost afectată de schimbările survenite la nivelul acționariatului instituțiilor de credit.
Astfel, numărul instituțiilor de credit s-a redus în 2012, comparativ cu 2011, prin încetarea activității băncii C.R. Firenze în urma fuziunii prin absorbție cu Intesa SanPaolo Bank ce a avut loc în trimestrul IV 2012.
În primul trimestru al anului 2013, numărul instituțiilor de credit s-a mărit datorită intrării pe piața românească a băncii TBI Bank EAD Sofia, prin deschiderea unei sucursale locale. În sistemul bancar românesc activează 41 de instituții de credit, dintre care: 27 cu capital majoritar privat străin, 2 cu capital majoritar privat autohton, 2 bănci cu capital integral sau majoritar de stat, 9 sucursale ale băncilor străine. Acestora li se adaugă și o organizație cooperatistă de credit. (Tabelul 4.1.).
Pe parcursul anului 2012, 27 de instituții de credit din UE au notificat BNR intenția de a oferi în mod direct servicii fi nanciare pe teritoriul României, în baza pașaportului european.
Tabelul 4.1 Indicatori structurali ai sistemului bancar românesc
2006 2007 2008 2009 2010 2011 2012 aug.
2013
Număr instituții de credit 39 42 43 42 42 41 40 41
Număr instituții de credit cu capital
majoritar privat 37 40 41 40 40 39 38 39
Număr bănci cu capital majoritar străin,
din care: 33 36 37 35 35 34 34 36
– sucursale ale băncilor străine 7 10 10 10 9 8 8 9
Ponderea în total active a băncilor
cu capital majoritar privat (%) 94,5 94,7 94,6 92,5 92,4 91,6 91,6 92
Ponderea în total active a băncilor
cu capital străin (%) 88,6 88,0 88,2 85,3 85,0 83,0 89,8 90,8
Ponderea primelor cinci bănci
în total active (%) 60,3 56,3 54,3 52,4 52,7 54,6 54,7 54
Indicele Herfi ndahl-Hirschmann
(puncte) 1 171 1 046 926 857 871 878 852 834
Sursa: BNR
Cota de piață în activele sistemului bancar a băncilor cu capital majoritar străin a cunoscut o creștere importantă în anul 2013, atingând valoarea de 90,8% la finele lunii august 2013. Această creștere se datorează reclasificării unor bănci din grupa băncilor cu capital majoritar românesc în cea a băncilor cu capital majoritar străin. Ca urmare a acestor modificări, cota de piață a băncilor cu capital majoritar românesc s-a redus la jumătate (9,2% în august 2013 comparativ cu 18,8% în iunie 2012), devenind inferioară cotei băncilor cu capital majoritar francez și grecesc (13,2 % și respective 12,4% în august 2013). Băncile cu capital majoritar austriac dețin, similar anilor precedenți, cea mai mare cotă de piață în sistemul bancar românesc (38% în august 2013).
Gradul de intermediere financiară în termeni nominali, calculat ca pondere în PIB a creditelor
acordate sectorului privat, era de 37,1% în iunie 2013, în scădere față de 38,4%, cât era în decembrie 2012, pe fondul unei activități reduse de acordare de noi credite. Ponderea în PIB a activelor bancare la valoare brută a continuat tendința descendentă începută în 2011 (până la 66% în iunie 2013), în condițiile în care ritmul de creștere a PIB nominal a devansat ritmul nominal de creștere înregistrat de activul brut.
În ceea ce privește ponderea în PIB a depozitelor atrase de la companii și populație (33,5% în iunie 2013), se poate observă menținerea intermedierii financiare la un nivel similar celui înregistrat în decembrie 2011 și 2012. Comparativ cu celelalte state membre, gradul de intermediere financiară din România aferent anului 2012 rămâne în continuare mult sub media UE-27.
4.2 Importanța și rolul creditului în economia de piață
Creditele acordate de către băncile prezente în mod direct pe piața din România reprezintă principal sursă de finanțare a companiilor.
Creditul corporate a reprezentat componenta dominantă a creditului neguvernamental în anii ’90, și chiar la începutul anilor 2000. Acest fapt se datorează în primul rând sistemului financiar din România, care a evoluat din zona unor bănci specializate exclusiv pe susținerea diverselor ramuri ale economiei înainte de anul 1990 către un sistem organizat de două trepte: Banca Națională a României și băncile comerciale.
Structura creditului neguvernamental ajunge să fie una echilibrată pe cele două componente, retail și corporate, numai la finele anului 2008, în condițiile unei dinamici extrem de înalte a creditului retail, în special pe component în valută.
Efectele crizei financiare începută în anul 2007 pe plan international și resimțită în economia României după falimentul Lehman Brothers din septembrie 2008 vor conduce în timp la o reașezare a activității de creditare prin schimbările intervenite în managementul riscului de credit, a proiectelor considerate a fi viabile pentru a primi finanțare, a produselor și seriviciilor oferite clienților.
Indicatorul de încredere în economia românească publicat de Comisia Europeană a scăzut în momentul în care sectorul industrial, cel al serviciilor, al construcțiilor și al comerțului retail au suferit impactul crizei economice la începutul anului 2009. Activitatea firmelor din aceste domenii a cunoscut o comprimare semnificativă, ceea ce a afectat evoluția creditului corporate.
În condițiile crizei economice, băncile au devenit mult mai selective în acordarea finanțării către companii. Menținerea lichidității interbancare sub nivelul ridicat consemnat înainte de izbucnirea crizei economice internationale, dar și dificultățile financiare înregistrate de anumiți client, vor conduce la o reorientare strategică a creditării corporate, după cum urmează:
finanțarea cu precădere a proiectelor de investiții alături de un partener european (BERD, BEI) sau de guvern. Această reorientare strategică va avea loc în contextual diminuării gradului de îndatorare a sectorului privat și a creșterii îndatorării statului pe termen lung.
analizarea cu atenție a fazelor ciclului economic și evitarea, pe cât posbil, a concentrării finanțărilor în sectoare cu o rată de creștere mult prea mare în present și imposibil de susținut pe termen lung.
focalizarea asupra siguranței plasamentelor effectuate și diminuarea probabilității de materializare a riscului de credit prin solicitarea de garanții suplimentare sau garanții guvernamentale.
4.2.1. Creditele pentru finanțarea activității curente
Creditarea de ansambul a activității curente se poate realiza, în principal, prin intermediul următoarelor tipuri de credite:
Linia de credit, în lei și valută, este destinată creditării de ansambul a activității curente de aprovizionare, producție, desfacere, prestări servicii, funcționează după sistemul revolving, și oferă flexibilitate în negocierea dobânzilor, continuitate în desfășurarea activității curente, fluidizarea plăților, oferind un volum de creditare adecvat necesităților de finanțare și posibilităților de rambursare ale clientului.
Creditele pentru finanțarea cheltuielilor și stocurilor temporare sau sezoniere, care sunt utilizate pentru plata stocurilor care au fost aprovizionate în perioada anterioară, fără a fi achitate, dar și a stocurilor în curs de aprovizionare, precum și a cheltuielilor aferente acestor stocuri.
Acest tip de credite oferă continuitate în desfășurarea activității curente și fluidizează plățile, iar volumul creditului solicitat și dobânda aferentă, în cazul clienților care desfășoară activitate de comerț, neputând depăși volumul încasărilor obținute din vânzările de mărfuri pe o perioadă anterioară de 12 luni.
Creditele pentru produse cu ciclu lung de fabricație, care sunt destinate execuției produselor cu ciclu lung de fabricație (ale căror ciclu de tehnologic de execuție, de la lansarea în fabricație până la obținerea produsului finit, durează mai mult de 12 luni), pe bază de comenzi sau contracte care necesită finanțare și urmărire distinctă, în categoria cărora putem include: utilaje tehnologice de toate tipurile, precum și părți ale acestora, corpuri de nave și aeronave, sisteme flexibile, linii automate de prelucrare, mașini-unelte, etc.
Creditele pentru finanțarea exporturilor se acordă clienților din categoria corporate, producători sau intermediari de produse / prestatori de servicii destinate exportului, în vederea finanțării ciclului de aprovizionare-producție-desfacere-încasare sau a desfășurării corespunzătoare a activității de exploatare pe perioada de la livrarea produselor și până la încasarea contravalorii lor de la partenerii externi.
Este destinat aprovizionării cu materii prime și materiale, semifabricate, subansamble, combustibili, energie, cheltuieli cu manopera și alte cheltuieli.
Se acordă în baza contractelor de export sau comenzilor ferme, care fac obiectul creditului solicitat, modalitățile de încasare a contravalorii produselor exportate fiind acreditivul documentar sau altă modalitate garantată bancar, precum și incassoul documentar dacă între parteneri există relații tradiționale de afaceri.
Creditele de scont se acordă agenților economici pentru finanțarea activității curente a acestora, beneficiarii fiind posesorii legali ai unor efecte de comerț (cambii sau bilete la ordin) și doresc încasarea înainte de scadență a sumei înscrise pe acestea.
Tipurile de operațiuni de scontare, sunt:
scontare cu regres, în care banca își rezervă dreptul de a se îndrepta pe cale de regres și împotriva beneficiarului, și împotriva celorlalți debitori de regres;
scontare cu regres parțial, în care banca își rezervă dreptul de a se îndrepta pe cale de regres împotriva beneficiarului și a celorlalți debitori de regres doar în anumite situații stabilite în mod expres, care vor fi prevăzute în contractul de scont;
scontare fără regres, în care banca renunță la dreptul de regres împotriva beneficiarului.
Creditele pentru instrumente de plată se acordă agenților economici pentru finanțarea activității curente a acestora, fiind acordate în baza unui contract de credit distinct sau a unui accord-cadru de creditare încheiat pe o perioadă de maxim 1 an, iar nivelul creditului este de cel mult 90% din valoarea nominală a documentelor admise la creditare, diferența de 10% fiind destinată acoperirii dobânzilor aferente.
Creditele pentru facilitățile de cont sunt destinate finanțării de ansamblu a activității curente, acoperirea decalajului intervenit în fluxul de lichidități ca urmare a apariției unor situații neprevăzute față de planificarea fluxurilor financiare.
Din facilitățile de cont se pot efectua plăți pentru activitățile care privesc sau au legătură cu activitatea curentă a împrumutatului, și plăți pentru investiții.
Plafonul creditului se stabilește în funcție de valoarea totală a mărfurilor livrate, a lucrărilor executate sau a serviciilor prestate de client până la data solicitării creditului, cu condiții certe de încasare până la expirarea duratei de creditare.
Creditele pentru descoperit de cont, destinate achitării unor obligații stringente (aprovizionare cu materii prime, materiale, combustibil, energie, impozite, taxe și alte operațiuni curente), acordându-se clienților din categoria corporate pentru prevenirea lipsei temporare de disponibilități în cont la data decontării unor instrumente de plată de debit emise.
Clienții care solicită un asftel de credit trebuie să îndeplinească cumulative următoarele
condiții:
standing financiar ridicat și serviciu al datoriei bun față de bancă;
nu înregistrează datorii față de buget și partenerii de afaceri;
nu au figurat niciodată la Centrala Incidentelor de Plăți cu incidente de plăți majore.
Creditele pentru achitarea obligațiilor bugetare, sunt destinate efectuării plăților restante către bugetul de stat consolidat.
În cazul acestor credite banca poate accepta garanții de grad subsecvent garanțiilor înscrise de către Ministerul de Finanțe în AEGRM sau la Cartea Funciară pentru garantarea creanțelor bugetare restante ale împrumutatului către buget, cu condiția ca acestea să fie achitate integral din creditul acordat.
Factoringul se acordă agenților economici, producătorilor, comercianților de bunuri sau prestatorilor de servicii la care probabilitatea apariției unui litigiu legat de produsele/serviciile supuse factoringului este redusă.
Nu se pretează derulării prin factoring produsele care necesită grad mare de finisare, produsele unicat, cele cu o piață de desfacere extrem de restrânsă, precum și activitatea de construcții.
Factoringul poate fi:
Factoring intern – cu regres și fără regres, asigurând administrarea creanțelor și finanțarea pe baza facturilor provenite din livrări de mărfuri, executări de lucrări și prestări de servicii pe plan intern.
Factoring extern – fără regres, care reprezintă un pachet complex de servicii ce asigură:
Finanțarea pe baza facturilor externe provenite din livrări de mărfuri, executări de lucrări și prestări de servicii;
Administrarea creanțelor;
Colectarea creanțelor la scadență;
Protecție împotriva riscului de neplată.
Factoringul extern este fără regres, banca asumându-și riscul direct față de debitor, risc acoperit de o societate de factoring sau de o bancă din străinătate.
Creditele pentru activitatea de forfetare se acordă clienților din categoria corporate, exportatori români sau străini, pentru tranzacțiile cu importatori români, garantate de către Ministerul Finanțelor Publice.
Operaținuea de forfetare presupune cumpărarea de către bancă a creațelor în valută ale exportatorului înainte de ajugerea acestora la scadență, contra unei taxe forfetare, fără drept de regres împotriva vânzătorului.
Pot fi supuse operațiunii de forfetare următoarele tipuri de creanțe:
trate
bilete la ordin
documente din cadrul acreditivului cu plata diferită (la termen): facturi, documente de transport.
Creditele agricole pentru activitatea curentă sunt destinate:
înființării, întreținerii și recoltării culturilor agricole;
achiziționării din producția internă sau producerii puilor de pasăre, a purceilor de îngrășat și a tineretului ovin și bovin pentru îngrașat;
aprovizionării, procesării hranei, asigurării medicamentelor și tratamentelor medicale pentru animale, a cheltuielilor curente pentru întreținerea și funcționarea adăposturilor, utilajelor și instalațiilor aferente;
asigurării culturilor și plantațiilor împotriva efectelor dăunătoare ale factorilor de risc natural, precum și asigurării efectivelor de animale împotriva împotriva efectelor dăunătoare ale factorilor de rsic natural, a bolilor și accidentelelor.
4.2.2 Aspecte privind finanțarea activității de investiții corporate prin intermediul creditelor
bancare
Finanțarea activității de investiții se realizează prin diverse modalități de creditare, dintre care enumerăm: creditele pentru investiții, creditele pentru investiții financiare, credite pentru promotori imobiliari, credite ipotecare, credite pentru activitatea de leasing, credite pentru accesarea fondurilor europene.
Creditele penru investiții, completează sursele proprii ale clienților, și sunt destinate realizării de noi capacități de producție, dezvoltării și menținerii la parametri optimi a capacităților de producție existente, modernizării și retehnologizării capacităților de producție existente.
Aceste credite susțin în proporție mare procesul investițional (minimum 80% din valoarea investiției), implicând în același timp un efort financiar mai redus din momentul demarării obiectivului finanțat, în funcție de perioada de grație acordată.
Creditele pentru investiții financiare (acțiuni și părți sociale) sunt destinate clienților a căror activitate principală nu o constituie investițiile în valori mobiliare de orice fel și care nu înregistrează datorii restante față de bugetul statului.
Această formă de creditare vizează finanțarea activității de investiții financiare, respectiv pentru cumpărarea de acțiuni nominative, emise în formă materializată sau dematerializată sau părți sociale emise de societățile comerciale constituite în baza legii române.
Creditele pentru promotori imobiliari sunt utilizate pentru demararea constuirii de locuințe, cumpărarea de terenuri destinate construirii de locuințe, primirea în concesiune a terenurilor destinate construirii de locuințe din credite, efectuarea lucrărilor de construire de locuințe.
Se acordă pentru finanțarea construirii de locuințe convenabile și case de vacanță de către persoanele juridice specializate și autorizate, denumite promotori imobiliari.
Creditele ipotecare se acordă persoanelor juridice pentru:
cumpărarea, construirea, amenajarea, viabilizarea, rebilitarea, consolidarea sau extinderea de imobile;
rambursarea unui credit ipotecar pentru investiții imobiliare contractat anterior;
finanțarea altor cheltuieli legate de realizarea investițiilor imobiliare cum ar fi: cheltuieli pentru realizarea de studii și proiecte, pentru obținerea avizelor, acordurilor și autorizațiilor legale necesare, amenajarea terenurilor destinate realizării construcțiilor (inclusiv organizare de șantier), cheltuieli notariale și alte cheltuieli;
Acest tip de credite finanțează investițiile imobiliare cu destinație locativă sau cu altă destinație decât cea locativă, existând posibilitatea alegerii modalității de realizare a lucrărilor de construire: executarea lucrărilor în regie proprie sau prin intermediul unei societăție de construcții.
Creditele pentru activitatea de leasing vizează finanțarea contractelor de leasing prezente și/sau viitoare încheiate cu diverși utilizatori, al căror obiect îl constituie bunuri imobile și bunuri mobile corporale aflate în circuitul civil, noi sau second hand, precum și drepturile de proprietate intelectuală aferente acestora.
Se acordă pentru:
activitatea de leasing financiar;
activitatea de leasing operațional;
operațiuni de leas-back.
Volumul maxim al creditului este în general 85% din prețul de achiziție al bunurilor ce urmează a fi cumpărate și închiriate în regim de leasing, fiind destinate susținerii financiare a procesului investițional al solicitanților.
Creditele pentru accesarea fondurilor europene au ca destinație prefinanțarea parțială sau integrală a fondurilor nerambursabile (grantului) aferente proiectelor de investiții.
Produsul băncii poate îmbrăca forma unui credit punte ce va păstra termenii și condițiile produsului de bază, în general cu următoarele particularități:
Suma Facilității va acoperi doar porțiunea eligibilă și finanțabilă;
Perioada de creditare: perioada de utilizare + perioada de rambursare, maximum 10 ani;
Perioada de utilizare: perioada de implementare a proiectului;
Perioada de rambursare: maximum 100 de zile de la data depunerii de către împrumutat a ultimei cereri de rambursare;
Sursa de rambursare: ajutor public nerambursabil;
Tipul Facilității: credit la termen angajat, non-revolving;
Suma facilității: maximum 80% din valoarea totală a proiectului, exclusiv TVA;
Perioada de grație: după finalizarea perioadei de utilizare, clientul poate solicita, având motive întemeiate, o perioadă de grație de maxim 12 luni, care să-i permită obținerea primelor rezultate în urma investiției realizate sau primirea sumelor solicitate Autorității de Management/Organismului Intermediar (AM/OI) a programului prin care se finanțează proiectul.
Pe parcursul perioadei de utilizare și a perioadei de grație, împrumutatul va plăti doar dobânda la suma utilizată.
4.2.3 Rolul creditului în finanțarea activității economice
Societatea umană este în ansamblul său un mecanism social ce a avut și are de rezolvat probleme de importanță capitală, de a căror îndeplinire depinde existența și dezvoltarea sa ulterioară. O asemenea finalitate este de neconceput fără asigurarea suportului material și de altă natură pentru acoperirea nevoilor reale, cotidiene ale indivizilor și ale societății în întregul său.
Trebuie precizat că pentru a funcționa corect, mecanismul economic trebuie să dispună de instrumentele adecvate pentru a-și asigura eficiența, ceea ce presupune atât stimularea cât și controlul, ca niște condiții menite să promoveze un comportament rațional pentru toți agenții economici.
Keynes spunea despre monedă ca reprezintă "sângele care irigă națiunea", dar moneda trebuie supravegheată și gestionată.
Sistemul bancar constituie o parte din acest arsenal, care controlează în mod direct moneda, acționând prin ea asupra economiei, folosindu-se de funcțiile, rolul și menirea pe care le are.
Creditul sporește puterea de acțiune productivă a capitalului, deci pune în mișcare forțele economice latente și contribuie la creșterea avuției reale a societății. Deci băncile prin creditare transformă economiile sterile în capitaluri productive.
Prin acordarea de către bănci a creditelor este verificat și modul cum urmează ca suma primită de către întreprinzător să fie utilizată ulterior, diminuându-se astfel inițiativele păguboase, nerentabile. Accesul la credit este oferit tuturor întreprinzătorilor, care prin intențiile lor, fundamentate riguros, prezintă garanția sumelor primite. Astfel, creditul contribuie la proliferarea firmelor de mici dimensiuni, adesea promotoare ale inovației ce favorizează concurența.
Creditul are și o importantă funcție de emisiune monetară după ce, prin intervenția ideii de credit s-a ajuns la moneda fiduciară , adică biletele de bancă plus multiple alte instrumente și tehnici de plată (trata, viramentul, cecul) care au dus la diminuarea folosirii numerarului și la creșterea de mari proporții a monedei scripturale.
Prin aceasta s-a asigurat și o importantă reducere a cheltuielilor cu circulația banilor, noile tehnici făcând față în cele mai bune condiții creșterii exponențiale a volumului tranzacțiilor economice. Reglând dimensiunile cererii și ofertei de mărfuri prin creditarea consumului, pe de-o parte și a stocurilor pe de altă parte, creditul contribuie pe lângă alți factori la asigurarea stabilității prețurilor .
De exemplu, dacă anumite mărfuri a căror producere are un caracter sezonier ar fi aduse pe piață toate în momentul obținerii lor, oferta ar deveni disproporționat de mare în raport cu cererea și am asista la o cădere spectaculoasă a prețurilor ce ar fi urmată apoi (după o perioadă în care s-ar ajunge la raritatea mărfii respective), de o situație inversă (o cerere neacoperită de ofertă și o urcare exagerată a prețurilor).
Pentru evitarea unor astfel de fluctuații generatoare de risipă și perturbatoare ale echilibrului economic se folosesc instrumente pentru creditare – warant – ce oferă proprietarului mărfurilor respective posibilitatea obținerii cu anticipație, cel puțin parțial, a contravalorii acestora.
De asemenea, creditul prin însuși natura lui, contribuie la creșterea vitezei de rotație a banilor, la multiplicarea monedei scripturale, la rularea permanentă a fondurilor.
Creditul are un rol deosebit și în promovarea relațiilor economice internaționale, prin formele sale diferitele, mai ales în comerțul exterior, cu predilecție pentru stimularea exportului și pentru derularea normală a operațiunilor de import-export. Nu se poate trece cu vederea nici rolul pe care-l are în finanțarea deficitului bugetar al statului, acolo unde este cazul sub forma creditului public. Trebuie să subliniem faptul că pe cât de util și de avantajos este creditul ca verigă indispensabilă în mecanismul de funcționare al economiei naționale, pe atât de periculos și de dezavantajos devine atunci când nu este utilizat în conformitate cu cerințele sale și ale echilibrului economic general.
Cel mai mare pericol îl constituie folosirea lui abuzivă, determinată de iluzia că prin sine însuși creditul reprezintă avuție.
Supercreditarea duce la grave dezechilibre economice, monetare, generând, atunci când ia proporții, inflația. De asemenea utilizarea creditului pentru finanțarea unor activități economice insuficient fundamentate poate duce la dezechilibrul structural în economie, la disproporții între ramurile și sectoarele ei de activitate.
O folosire abuzivă poate stimula și o exacerbare a operațiunilor speculative, o creștere a capitalului fictiv, care poate ajunge la crahuri financiare.
Nu trebuie să uităm nici de problemele riscului presupuse în utilizarea creditului, în special pentru bănci, care neluate în calcul, pot provoca prăbușirea în lanț a sistemului bancar, cu consecințe grave pe plan economic, social, politic.
În concluzie, creditul reprezinta o categorie economică ce exprimă relații de repartiție a unei părți din PIB sau venitul național, prin care se mobilizează și se distribuie disponibilitățile din economie și se creează noi mijloace de plată, în scopul satisfacerii unor nevoi de capital și al realizării unor obiective ale politicii economice.
Participanții la raportul de credit, debitorul și creditorul sunt denumiți în literatura de specialitate cu termenul de "subiecte ale raportului de credit". Îi vom grupa în trei mari categorii: populația, statul, agenții economici.
Agenții economici dețin o importantă poziție în rândul creditorilor, în cazul în care obțin rezultate financiare pozitive, pentru care caută cele mai eficiente modalități de plasare pe piața monetară sau de capital. Disponibilitățile monetare degajate de întreprinderi se constituie în resurse de creditare pentru unitățile deficitare, fie direct fie prin intermediul băncilor sau al altor instituții financiare.
Potențialul de economisire, implicit de creditare a întreprinderilor poate fi evidențiat prin analiza disponibilităților în depozite la termen și ale portofoliilor de titluri deținute ca participații la capitalul social al altor agenți economici și ca subscriptori la titlurile emise de stat.
Populația participă la procesul de creditare în dublă calitate, de creditor și debitor, remarcându-se prin rolul important în asigurarea resurselor de creditare.
Participarea statului în calitate de creditor nu poate fi analizată decât în situația înregistrării de excedente bugetare și a disponibilizării în economie a unei importante sume, dirijată de către sistemul asigurărilor și protecției sociale ori către alte destinații.
În schimb, calitatea de debitor este bine definită în toate economiile contemporane, ca urmare a înregistrării de deficite bugetare.
Promisiunea de rambursare reprezintă angajamentul debitorului de a rambursa, la scadență, valoarea capitalului împrumutat, plus dobânda, ca preț al creditului. Datorită unei conjuncturi nefavorabile, interne sau externe, debitorul se poate afla în incapacitate de plată, sau poate întârzia plata sumelor ajunse la scadență. Din acest motiv, este necesar ca la nivelul creditorului să se adopte măsurile necesare pentru prevenirea și eliminarea riscului de nerambursare, printr-o analiză a solicitantului de credite, în funcție de mai multe elemente: poziția pe piață și în cadrul ramurii, situația financiară, forma juridică și raportul cu ceilalți participanți pe piață.
Garantarea creditelor constituie o caracteristică legată de rambursabilitatea acestora. În funcție de natura elementelor care constituie obiectul garanției, se poate face distincție între garanția reală și garanția personală.
Garanția reală are la bază garantarea cu valori materiale prin a căror valorificare se pot obține sumele necesare achitării creditului. O altă formă de garantare o constituie ipoteca, actul prin care debitorul acordă creditorului dreptul asupra unui imobil, fără deposedare.
Garanția personală reprezintă angajamentul luat de o terță persoană de a plăti suma ajunsă la scadență, în cazul incapacității de plată a debitorului.
Cea mai adecvată formă de garantare o constituie garantarea financiară, fapt care este posibil prin asigurarea în viitor a unor fluxuri de venituri suficiente pentru acoperirea cheltuielilor legate de rambursarea creditului și dobânda aferentă. În acest scop se procedează la garantarea creditului cu elementele patrimoniale ale debitorului (active fixe și circulante).
Scadența sau termenul de rambursare stabilit în contract este diferită în funcție de particularitățile sectorului de activitate și de nivelul eficienței activității beneficiarilor de credite.
Astfel există o diversitate a termenelor scadente, de la 24 de ore (în cazul pieței interbancare) până la durate medii si lungi (20 sau 30 de ani) în cazul împrumuturilor obligatare.
Între scadență și modul de rambursare se poate stabili o corelație, astfel: creditele pe termen scurt sunt rambursabile integral la scadență, în timp ce creditele pe termen lung și mijlociu implică rambursarea eșalonată.
Dobânda reprezintă prețul capitalului utilizat, sau “chiria”, pe care o plătește debitorul pentru dreptul care i se acordă, cel de a folosi capitalul împrumutat. În general, nivelul dobânzii se corelează cu rata profitului obținută de intreprinzator. Cuantificarea dobânzii se realizează prin utilizarea ratei dobânzii, care se constituie într-un instrument de influențare a cererii și ofertei de credite.
Un nivel redus al ratei de dobândă duce la o cerere sporită de credite, ceea ce determină efecte favorabile asupra producției și economiei, după cum un cost ridicat al creditelor, adică o rată ridicată de dobândă, generează diminuarea cererii de credite. Având în vedere rata inflației, ajungem la concluzia că în perioadele cu inflație sporită, creditele constituie o modalitate perfectă de finanțare.
4.3 Utilizarea modelelor cu date panel pentru studierea impactului așteptărilor pieței
bancare asupra spread-ului practicat de către bănci
Modelele cu date panel constau în estimarea de ecuații de regresie în care sunt folosite serii care sunt în același timp atât serii de timp cât și date crossecționale.
Astfel, dacă dispunem de serii de timp pentru evoluția pe o anumită perioadă a acțiunilor mai multor companii și dorim să determinăm cum influențează anumite variabile macroeconomice randamentul acelor acțiuni, o soluție este utilizarea de modele cu date panel. Cu ajutorul acestui tip de modele poate fi determinat un singur coeficient care să exprime impactul unei variabile macroeconomice asupra randamentului unui grup de companii.
Modelele cu date panel permit:
Rezumarea printr-un singur coeficient al impactului unei variabile asupra unui grup de serii de timp variabile dependente (grup de companii, de țări, etc.);
Estimarea de coeficienți specifici ( sau coeficienți ai variabilelor independente) pentru fiecare serie de timp considerată ca variabilă dependentă – efecte fixe.
Gruparea variabilelor dependente în categorii și estimarea impactului categoriei din care face parte variabila dependentă asupra evoluției acesteia.
Estimarea modelelor cu date panel în EViews
În vederea studierii impactului așteptărilor pieței bancare asupra spread-ului practicat de către bănci, au fost estimate, utilizând metodologia panel data, ecuații pentru spreadurile active și pasive pentru persoane fizice și juridice funcție de așteptările operatorilor bancari referitoare la evoluția viitoare a ratei inflației și dobânzilor din piața monetară.
Spread-ul activ a fost calculat ca diferență dintre dobânzile active pentru clienții nebancari neguvernamentali și rata dobânzii de intervenție a BNR, iar spread-ul pasiv a fost calculat ca diferență dintre dobânda de intervenție a BNR și ratele dobânzii pasive pentru clienții nebancari neguvernamentali. Ca urmare, spread-ul total este suma dintre cele două măsuri.
Eșantionul pe care s-au exprimat regresiile a fost format din 13 bănci.
Perioada pentru care s-a efectuat analiza este ianuarie 2012 – iulie 2012, utilizând următoarele date:
Rata dobânzii active practicate pentru persoane fizice (ACT_PF);
Rata dobânzii active practicate pentru persoane juridice, clienți nebancari, neguvernamentali (ACT_PJ);
Rata dobânzii pasive practicate pentru persoane fizice (PAS_PF);
Rata dobânzii pasive practicate pentru persoane juridice, clienți nebancari neguvernamentali (PAS_PJ);
Rata dobânzii la operațiunile de sterilizare ale BNR (RN_BNR);
Rata dobânzii bonificate de BNR pentru rezervele minime obligatorii în lei (DOB_RMO);
Rata anuală a inflației așteptată de operatorii bancari peste 24 de luni (A_INFL_24);
Deviația standard a răspunsurilor participanților la sondaj cu privire la rata anuală a inflației așteptate peste 12 luni (A_INFL_12_DEV), utilizată ca variabilă proxy pentru incertitudinea din piața bancară cu privire la evoluția inflației din următoarele 12 luni;
Rata dobânzii pentru depozitele pe piața monetară cu scadența de o săptămână așteptate de operatorii din sistemul bancar pentru un orizont de 12 luni (RN_1W_12).
Ecuația de regresie se estimează cu opțiunea Estimate apelată din fereastra modelului panel.
Opțiunile disponibile sunt:
Dependent variable – variabila dependentă. Dacă seriile sunt specifice fiecărei bănci se folosește caracterul ?.
Regressors and AR() terms:
• Common coefficients – variabilele independente comune. De asemenea, dacă seriile sunt
specifice fiecărei bănci se folosește caracterul ?.
• Cross-section specific coefficients – variabile specifice fiecărei bănci. În acest caz se va
estima câte un coeficient pentru fiecare bancă.
Estimation method:
• Fixed and Random Effects – dacă se introduc efecte fixe sau efecte aleatoare.
• Weights – se alege metoda de estimare, metodă care poate să țină cont de autocorelația erorilor și de heteroskedasticitate.
Estimările econometrice sunt prezentate în tabelele de mai jos.
Persoane fizice
Dependent Variable: ACT_PF?-RN_BNR
Method: Pooled Least Squares
Sample (adjusted): 2012M01 2012M07
Included observations: 7 after adjustments
Cross-sections included: 13
Total pool (unbalanced) observations: 84
Variable Coefficient Std. Error t-Statistic Prob.
C 6.765733 4.985221 1.357158 0.1792
A_INFL_24?(-1) 1.656481 0.914590 1.811172 0.0745
ABS(D(RN_BNR(-2))) 0.479254 0.160356 2.988678 0.0039
DOB_RMO(-1) -0.815756 0.218100 -3.740277 0.0004
Fixed Effects (Cross)
_01–C 3.516078
_02–C 0.905852
_03–C -4.735097
_04–C 0.278803
_05–C 2.714437
_06–C -4.188903
_07–C -4.893096
_08–C -1.829393
_09–C -0.853592
_10–C 4.154242
_11–C 0.885616
_12–C 3.170805
_13–C 4.375301
Effects Specification
Cross-section fixed (dummy variables)
R-squared 0.734933 Mean dependent var 14.42240
Adjusted R-squared 0.676462 S.D. dependent var 3.906075
S.E. of regression 2.221790 Akaike info criterion 4.604147
Sum squared resid 335.6718 Schwarz criterion 5.067159
Log likelihood -177.3742 F-statistic 12.56926
Durbin-Watson stat 1.527998 Prob(F-statistic) 0.000000
Persoane juridice
Dependent Variable: ACT_PJ?-RN_BNR
Method: Pooled Least Squares
Sample (adjusted): 2012M01 2012M07
Included observations: 7 after adjustments
Cross-sections included: 13
Total pool (unbalanced) observations: 84
Variable Coefficient Std. Error t-Statistic Prob.
C 0.913003 3.831831 0.238268 0.8124
A_INFL_24?(-1) 1.448644 0.702989 2.060692 0.0432
ABS(D(RN_BNR(-2))) 0.454094 0.123256 3.684154 0.0005
DOB_RMO(-1) -0.355659 0.167640 -2.121559 0.0375
Fixed Effects (Cross)
_01–C -5.443339
_02–C 2.078863
_03–C -1.012100
_04–C -0.762182
_05–C 2.232951
_06–C -5.844925
_07–C 1.399169
_08–C 3.272944
_09–C 1.465961
_10–C -0.405522
_11–C -1.299828
_12–C 1.946907
_13–C 4.696545
Effects Specification
Cross-section fixed (dummy variables)
R-squared 0.762877 Mean dependent var 8.847317
Adjusted R-squared 0.710571 S.D. dependent var 3.174343
S.E. of regression 1.707752 Akaike info criterion 4.077877
Sum squared resid 198.3165 Schwarz criterion 4.540889
Log likelihood -155.2708 F-statistic 14.58477
Durbin-Watson stat 1.666125 Prob(F-statistic) 0.000000
În cazul spread-ului pasiv, conform rezultatelor econometrice, atât pentru persoanele fizice cât și pentru cele juridice, asupra acestuia își pun amprenta așteptările în privința evoluțiilor în următoarele 12 luni a ratelor dobânzii cu scadența de o săptămână, evoluția ratei dobânzii de sterilizare a BNR și incertitudinea în privința ratei inflației așteptate în următoarele 12 luni.
Astfel, anticiparea unei creșteri a ratei dobânzii pe piața monetară conduce la majorarea spread-ului. O explicație a acestui rezultat ar fi faptul că, în general, durata activelor este superioară duratei pasivelor (riscul de modificare a ratei dobânzii în sensul creșterii are un impact negativ ce nu este compensat în totalitate de impactul pozitiv asupra pasivelor), și ca urmare modificarea ratei dobânzii are efecte asimetrice asupra profitabilității.
Astfel, creșterea dobânzii ar trebui să conducă la majorarea spread-ului.
Aceasta este explicația și in cazul celeilalte variabile explicative – evoluția ratei dobânzii la operațiunile de sterilizare.
De asemenea, o majorare a incertitudinii cu privire la rata inflației conduce la creșterea spread-ului.
Rezultatele estimărilor econometrice sunt prezentate în tabelele de mai jos.
Persoane fizice
Dependent Variable: RN_BNR-PAS_PF?
Method: Pooled Least Squares
Sample (adjusted): 2012M01 2012M07
Included observations: 7 after adjustments
Cross-sections included: 13
Total pool (unbalanced) observations: 84
Variable Coefficient Std. Error t-Statistic Prob.
C -1.337440 1.035142 -1.292036 0.2007
RN_1W_12?(-1) 0.141256 0.049085 2.877769 0.0053
A_INFL_12_DEV(-1) 3.914145 2.020029 1.937667 0.0568
D(RN_BNR(-1)) 0.850040 0.102701 8.276861 0.0000
Fixed Effects (Cross)
_01–C 3.131380
_02–C 2.789540
_03–C -1.556827
_04–C 0.639623
_05–C 1.432939
_06–C 2.100246
_07–C -0.007815
_08–C 0.166481
_09–C -1.142894
_10–C -2.221507
_11–C -3.607794
_12–C -1.586480
_13–C -2.490128
Effects Specification
Cross-section fixed (dummy variables)
R-squared 0.875738 Mean dependent var 1.062269
Adjusted R-squared 0.848327 S.D. dependent var 2.527695
S.E. of regression 0.984416 Akaike info criterion 2.976106
Sum squared resid 65.89703 Schwarz criterion 3.439119
Log likelihood -108.9965 F-statistic 31.94872
Durbin-Watson stat 1.812217 Prob(F-statistic) 0.000000
Persoane juridice
Dependent Variable: RN_BNR-PAS_PJ?
Method: Pooled Least Squares
Sample (adjusted): 2012M01 2012M07
Included observations: 7 after adjustments
Cross-sections included: 13
Total pool (unbalanced) observations: 84
Variable Coefficient Std. Error t-Statistic Prob.
C -3.231045 0.898741 -3.595079 0.0006
RN_1W_12?(-1) 0.441803 0.042617 10.36672 0.0000
A_INFL_12_DEV(-1) 7.083072 1.753850 4.038586 0.0001
D(RN_BNR(-1)) 0.943739 0.089168 10.58385 0.0000
Fixed Effects (Cross)
_01–C -0.256768
_02–C 1.184713
_03–C -1.211410
_04–C 0.113818
_05–C 1.972395
_06–C -1.387390
_07–C 2.614700
_08–C -0.363632
_09–C -0.560105
_10–C -0.916297
_11–C -0.282755
_12–C -1.574537
_13–C 0.080688
Effects Specification
Cross-section fixed (dummy variables)
R-squared 0.844103 Mean dependent var 3.770087
Adjusted R-squared 0.809714 S.D. dependent var 1.959340
S.E. of regression 0.854699 Akaike info criterion 2.693508
Sum squared resid 49.67468 Schwarz criterion 3.156521
Log likelihood -97.12734 F-statistic 24.54573
Durbin-Watson stat 1.970847 Prob(F-statistic) 0.000000
Din analiza estimărilor econometrice prezentate, asupra spread-ului dintre dobânzile active și pasive își pun amprenta:
Atât anticipațiile inflaționiste cât și gradul lor de incertitudine;
Anticipațiile cu privire evoluția ratei dobânzii pe piața monetară;
Atât evoluția ratei dobânzii la operațiunile BNR, cât și nivelul volatilității acestei rate a dobânzii.
Conform rezultatelor econometrice, spread-ul activ, atât pentru persoane fizice cât și pentru persoane juridice, este influențat de așteptările privind rata inflației pe următoarele 24 de luni și de volatilitatea dobânzii de intervenție a BNR (aproximată prin valoarea absolută a modificărilor lunare ale acesteia).
Astfel, atât o majorare a anticipațiilor inflaționiste cât și o creștere a volatilității ratei dobânzii de intervenție conduc la majorarea spread-ului activ.
Cum era de așteptat, rata de dobândă bonificată de BNR pentru depozitele minime obligatorii este corelată negativ cu spread-ul, în sensul că o majorare a acesteia conduce la reducerea spread-ului (datorită reducerii costului fondurilor atrase).
4.4 Utilizarea modelelor GARCH în estimarea volatilității pieței de capital
Emergența piețelor de capital a tarilor in curs de dezvoltare își are originea în schimbarea dinamicii politce care a început în jurul anilor 80-90. De-a lungul anilor 1980, s-a diminut tensiunea dintre Est si Vest astfel că la începutul lui 1990, țările în dezvoltare din Europa de Est și-au recâștigat accesul la capitalul străin dupa mai mult de un deceniu.
Nu numai fluxul de capital în țările emergente a crescut dramatic, dar și compoziția acestuia s-a schimbat substanțial. Fluxurile de portofoliu (venituri fixe si capital) și investițiile directe străine au înlocuit datoriile băncilor comerciale ca și surse de capital străin. comportamentul și sursele volatilității reprezintă factori deosebit de importanți în procesul decizional al aplicării de politici eficiente în vederea menținerii stabilității piețelor financiare.
Volatilitatea pe piața de capital este considerată a fi variabilă asupra unei anumite perioade, ceea ce înseamnă că volatilitatea de astăzi nu va fi aceeși cu cea de mâine, așadar ea nu poate fi capturata decât printr-un model econometric. Engle (1995) utilizează modelul GARCH univariat în scopul testării unei forme de eficiență a piețelor financiare, denumită „dexteritate”, care presupune că prețurile activelor se ajustează instantaneu la fluxul de informație internă, cum sunt veștile legate de mediul macroeconomic din respectivă.
4.4.1 Cercetări emipirice
Modelele ARCH au fost introduse de Engle (1982) și generalizate (GARCH) de Bollerslev (1986).
În construirea unui model ARCH trebuie luate în considerare doua ecuații distincte: una pentru media condiționată (ecuația de evoluție a randamentelor activului) și una pentru varianța condiționată (ecuația volatilității).
Interpretat într-un context financiar, acest model descrie modul în care un agent încearcă să prognozeze volatilitatea pentru următoarea perioadă pe baza mediei pe termen lung a varianței, a varianței anterioare (termenul GARCH) și a informațiilor privind volatilitatea observată în perioada anterioara (termenul ARCH).
Dacă randamentul activului din perioada anterioară a fost, în mod neașteptat, mare în valoare
absolută, agentul va mări varianța așteptată în perioada următoare.
Modelul acceptă și fenomenul de volatility clustering, situația în care modificărilor mari ale cursului activelor financiare este probabil să le urmeze în continuare variații mari ale acestuia.
Testele efectuate pe piețele financiare mature au evidențiat o viteză de reacție a volatilității cursului de schimb, în general, inferioară plafonului de 0,25 și un grad de persistență a acesteia, superior pragului de 0,7.
Modelul GARCH a fost ulterior extins, pentru a relaxa anumite ipoteze sau pentru încorpora asimetria impactului randamentului cursului activelor financiare sau a separa volatilitatea în trend și volatilitate pe termen scurt.
Cele mai cunoscute extensii sunt:
GARCH integrat (IGARCH),
GARCH in Mean (GARCH-M),
Treshold ARCH (TARCH),
GARCH exponențial (EGARCH).
Pe piețele financiare s-a observat că agenții percep volatilitatea în mod diferit, funcție de semnul variației zilnice a cursului activului financiar respectiv. De exemplu, pentru acțiuni, mișcările în jos ale pieței sunt urmate de o volatilitate mai mare decât mișcările în sens crescător de aceeași amplitudine.
În modelarea econometrică, variabilele considerate sunt de doua tipuri:
modele structurale, de forma regresiei liniare simple, în care se analizează relația dintre variabila endogenă și valorile la același moment sau pentru momente anterioare ale uneia sau mai multor variabile explicative, de forma:
yt = + xt + t , t = 1,2,…,T
serii de timp, pentru care comportamentul variabilei de interes este analizat numai
prin prisma informației conținute în valorile sale precedente și valoarea prezentă
sau cele trecute ale unui termen eroare.
În cazul modelelor structurale, pentru ca asupra parametrilor de regresie să poată fi aplicată inferența statistică, eroarea t trebuie să îndeplinească setul de condiții Gauss-Markov, anume să aibă media E(ɛt)=0 și variația E(ɛt – E(ɛt))2 = E(ɛt2) = σ2 – constantă.
Dacă ɛt are o deviație standard σ , care să nu depindă de variabila independentă xt , spunem că îndeplinește condiția de homoscedasticitate. Încălcarea acestei presupuneri prin observarea unei legături de dimensiune între erorile modelului de regresie și variabilele deterministe, poartă denumirea de heteroscedasticitate. Aceasta din urmă este o proprietate indezirabilă pentru modelele structurale, întrucât parametrii estimați, deși nedeplasați, nu vor mai fi eficienți.
4.4.2 Descrierea datelor și metodologia de cercetare
Literatura de specialitate despre modelele GARCH este foarte extinsă, studii care tratează diferitele clase de modele ARCH fiind cele ale lui Bollerslev, Chou și Kroner (1992), precum și Engle, Nelson și Bollerslev (1994).
În acest subcapitol mi-am propus să cercetez fenomenul de transmitere a volatilității între piețele de capital cu economii emergente, dar și gradul de dependență a acestora față de rentabilitățile și riscul piețelor de capital dezvoltate.
Pentru aceasta am ales țări precum România și Cehia, ca și economii emergente, iar Franța și Olanda ca și economii dezvoltate la nivel regional, global.
În acest sens, am analizat interacțiunile la nivelul volatilităților dintre principalii indici ale piețelor de capital din țările menționate mai sus (BET, PX, CAC40 și AEX), ale căror cursuri explică tendința generală a piețelor de capital din respectivele țări.
În același timp, vor fi estimate și interdependențele ce se stabilesc la nivelul mediilor condiționate ale randamentelor celor patru indici, iar evaluarea fenomenului de transmitere a volatilității între piețele financiare a fost realizată prin modele GARCH univariate.
Datele utilizate sunt reprezentate de prețurile principalilor indici ai piețelor de capital din țările mentionate. Acestea se constituie în 1010 de observații zilnice, din 01.05.2012 până la data de 01.05.2013.
Indicele BET este primul indice dezvoltat de Bursa de Valori București, și reprezintă indicele de referință al pieței de capital, fiind un indice de preț ponderat cu capitalizarea free floatului celor mai lichide 10 companii listate pe piața românească de capital. Acesta a fost cotat pentru prima dată în 19.09.1997, plecând de la valoarea de 1000 de puncte.
Un alt indice care comunică starea generală a piețelor emergente este indicele PX, corespunzând Bursei de Valori de la Praga. A fost introdus pentru prima data la 05.04.1994, și cuprindea la vremea respective primele 50 cele mai lichide acțiuni, pornind cu o valoare de 1000 de puncte.
CAC 40 este indicele bursier al pieței de capital din Franța. Valoarea de bază a CAC 40 are punctul de plecare în anul 1987 (cu o valoare de 1000 de puncte), iar numele acestuia vine de la French Cotation Assistée en Continu (Continuous Assisted Quotation). Are în componenta 40 de companii cu cele mai mari rate de capitalizare din ultimele 12 luni, fiind și principalul indice al Euronext Paris.
Indicele AEX (Amsterdam Exchange), este indicele pieței de capital din Olanda, și este format din cele mai lichide 25 companii olandeze listate la Euronext Amsterdam (parte din Euronext), cunoscută anterior ca din .
Prin analiza legăturilor dintre cei patru indici, se pot trage concluzii referitoare la adevăratele corelări dintre piețele de capital si a riscurilor asociate cu astfel de investiții, întrucât conform ipotezei pieței eficiente, inforația se propagă rapid și se incorporeză eficient în prețurile activelor.
Un prim pas în modelarea volatilității, este cel al testării statisticilor descriptive ale seriei de timp, acestea relevând trăsături importante privind comportamentul seriei.
Pentru ca o serie de timp să fie staționară este necesar ca media seriei sa fie – adică observațiile trebuie să fluctueze în jurul mediei – precum și varianta seriei să fie .
Din punct de vedere economic, o serie este staționară dacă un șoc asupra seriei este temporar (se absoarbe în timp) și nu permanent.
O modalitate de testare a normalității distribuției este utilizarea testului Jarque-Bera.
Pentru seria variațiilor zilnice ale indicelui BET, DL_BET, momentele seriei sunt prezentate mai jos:
Fig.4.2 Testul Jarque Bera pentru BET
Cu ajutorul testului Jarque-Bera (Fig.4.2, 4.3, 4.4, 4.5) se verifică dacă o distribuție este normal distribuită.
Testul măsoară diferența dintre coeficientul de asimetrie și kurtotica distribuției analizate cu cele ale distribuției normale. Testul are ca ipoteza nulă: „seria este normal distribuită”.
Astfel, dacă probabilitatea asociată testului este superioară nivelului de relevanță ales (1%, 5% sau 10%), atunci ipoteza nulă este acceptată. Dacă valoarea probabilității asociate este zero, se respinge ipoteza nulă, cum că seria este normal distribuită.
Testarea staționarității seriilor de date este importantă, deoarece datele non-staționare sunt imprevizibile și dificil de modelat, în special în cazul în care se dorește efectuarea unei previzionări. Rezultatele obținute prin utilizarea datelor non-staționare pot fi false, în sensul că pot indica o relație între două variabile, când de fapt ea nu există. Astfel, pentru a obține rezultate consistente, datele non-staționare trebuie transformate în staționare, prin diferențiere. Am analizat staționaritatea seriei indicelui BET și pe restul le-am sintetizat într-un tabel.
Am testat staționaritatea seriei de date cu ajutorul testului Augmented Dickey-Fuller (ADF).
Acest test are ca ipoteză nulă faptul ca seria de date analizată nestaționară.
Pentru că nu avem valori negative sau egale cu zero, putem să folosim în analiza econometrică serii logaritmate. Vom analiza staționaritatea seriilor de date log(BET) ,obținută prin logaritmarea seriei BET și dlog(BET).
Tabelul 4.2 Testul ADF pentru log(BET)
Prin aplicarea testului “unit root” ADF asupra primei diferențe a seriei de date log(BET), se poate observa că valoarea atașată testului ADF este mai mică decât valoarea critică pentru oricare dintre nivelele de relevanță. Alegând nivelul de relevanță cel mai restrictiv (1 la sută), se poate afirma că, la 1 la sută nivel de relevanță ipoteza nulă este respinsă, seria de timp fiind staționară.
Tabelul 4.3 Testul ADF pentru dlog(BET)
Aplicând testul “unit root” ADF asupra primei diferențe a seriei de date log(BET), se poate observa că valoarea atașată testului ADF este mai mică decât valoarea critică pentru oricare dintre nivelele de relevanță. Alegând nivelul de relevanță cel mai restrictiv (1 la sută), se poate afirma că, la 1 la sută nivel de relevanță ipoteza nulă este respinsă, seria de timp fiind staționară.
Testarea statisticilor descriptive pentru ceilalți indicatori pentru seriile de prima diferență, se prezintă astfel:
Tabelul 4.4 Statistici descriptive indici
După cum reiese din tabelul de mai sus, gradul de performanță exprimat de valoarea medie a rentabilității, este mai ridicat în România, fiind urmat de indicii de pe piața de capital din Franța, Olanda și Cehia.
Cu toate acestea, indicele BET, care are cea mai mare rentabilitate medie, este printre cele mai volatile, având o deviație standard de aproximativ 1%. Acest fapt vine în sprijinul teoriei conform căreia piețele emergente sunt mai atractive prin randamente mari în comparație cu cele ale piețelor dezvoltate, dar prezintă un grad de risc mai mare, exprimat prin volatilitate ridicată.
Toți cei 4 indici prezintă un skewness diferit de 0, ceea ce indică un grad de asimetrie a distribuției față de medie. Valoarea negativă înregistrată pe piețele de capital emergente (România și Cehia), indică o corelare negativă între schimbările în volatilitate și schimbările din piață.
Excesul de kurtotică indică o distribuție leptokurtotică, distribuție ce se regăsește la majoritatea activelor financiare. Întrucat valoarea depășește valoarea 3 la toate seriile, înseamnă că distribuțiile nu sunt normale. Probabilitatea de apariție a unui eveniment extreme este superioară probabilității de apariție a acelui eveniment implicată de o distribuție normală. Ca urmare modelele de evaluare a prețului și riscului activului respectiv pot genera erori dacă acestea presupun distribuția normală a acestuia.
4.4.3 Aplicarea modelului GARCH
Analizând datele prezentate anterior, se obsevă posibilitatea existenței unor efecte ARCH în observații. Pentru fiecare serie de rentabilități în parte, acest fapt se exprimă prin lipsa autocorelării de ordin superior, dar se remarcă existența unei dependențe neliniare, în pătratele valorilor datelor.
Prezumția existenței efectelor ARCH în seriile rentabilităților este verificată prin testul ARCH-LM, dezvoltat de Engle(1982).
Condițiile ce trebuie îndeplinite de coeficienții unui model GARCH sunt:
Coeficienții ecuației varianței sa fie pozitivi;
Suma coeficienților ecuației varianței să fie mai mică decât 1.
În caz contrar, modelul este GARCH integrat (I-GARCH), iar volatilitatea este explozivă.
Modelele EGARCH sunt mai puțin restrictive, neavând condiții impuse valorilor coeficienților ecuației volatilității.
Tabelul 4.5 GARCH (1,1) – t-Student în cazul indicelui BET
Pentru a demonstra faptul că modelul GARCH(1,1)- t este unul bine specificat pentru datele indicelui BET, am realizat corelograma reziduurilor standard și a celor pătratice, și am testat ipoteza nulă, și anume lipsa autocorelării care nu mai poate fi respinsă pentru cazul reziduurilor standardizate și cele pătratice.
Tabelele 4.6 și 4.7 prezintă corelogramele pentru indicele BET, iar în anexă se regăsesc și rezultatele obținute pentru ceilalți indici bursieri.
Tabelul 4.6 Corelograma reziduurilor Tabelul 4.7 Corelograma reziduurilor
standardizate indice BET standardizate pătrate indice BET
Pe baza rezultatelor testelor de diagnostic, modelul GARCH(1,1) cu erori distribuite t-Student este unul bine specificat pentru datele indicelor supuși analizei în perioada 01.05.2012 – 01.05.2013.
În continuare, a fost estimat un model EGARCH(2,1,1) (acesta fiind mai puțin restrictiv). Modelul a acceptat atât coeficientul de asimetrie în ecuația de volatilitate cât și volatilitatea indicelui BET (măsurată prin abaterea medie pătratică) în ecuația de medie.
Ecuația de regresie a modelului este prezentată mai jos.
Tabelul 4.8 EGARCH (2,1,1) – t-Student în cazul indicelui BET
Coeficientul volatilității indicelui BET din ecuația de medie, fiind pozitiv, arată că, atunci când
volatilitatea crește, valoarea indicelui BET se depreciază.
Coeficientul de asimetrie din ecuația volatilității – C(6) este semnificativ din punct de vedere statistic și arată că, dacă în perioada anterioară valoarea indicelui BET a crescut, volatilitatea se reduce.
Pe baza ecuației de volatilitate estimate, se generează seria istorică de volatilitate condiționată. Volatilitatea poate fi măsurată prin varianță sau abatere medie patratică (radicalul varianței).
Seria de volatilitate se reprezintă grafic cu ajutorul opțiunii View/GARCH Graph/Conditional Standard Deviation sau Conditional Variance accesată din fereastra ecuației de regresie.
Volatilitatea (măsurată prin abaterea medie pătratică) a indicelui BET este prezentată în graficul de mai jos.
În anexe este prezentată volatilitatea și pentru ceilalți indici bursieri supuși analizei.
Din analiza datelor obținute, se poate observa că evoluția volatilității indicelui BET este influențată în mod semnificativ de informația primită din zona țărilor central europene considerate.
În același timp, este de remarcat faptul că parametrii inovațiilor primite de pe piețele dezvoltate nu mai sunt semnificativi în cazul indicelui pieței din România. Așadar, atunci când se consideră efectele simultane ale șocurilor din evoluția tuturor celorlați indici analizați, volatilitatea BET nu mai este influențată decât de informațiile transmise de piețele emergente.
Rezultatele obținute în cadrul acestui subcapitol indică un grad redus de integrare a pieței de capital din România cu cele dezvoltate ale Franța și Olanda, și influențe semnificative ale indicelui PX în explicarea evoluției volatilității BET.
Așadar rezultatele obținute prezintă implicațiile asupra pieței de capital din România, în sensul unei dependențe mai pronunțate de factorii de influență ai celeilalte piețe emergente considerate, precum și al unui grad redus de integrare cu bursele de valori din țările cu economii dezvoltate de la nivel regional și global.
4.5 Piața de capital – soluție de finanțare a dezvoltării economice
Pe lângă finanțarea prin intermediul creditelor și aportului din partea acționarilor, societățile comerciale pot recurge la finanțarea prin intermediul pieței de capital.
Admiterea la tranzacționare pe piața reglementată administrată de Bursa de Valori București, facilitează orice operațiune ulterioară de atragere de surse de finanțare de pe piața de capital, emitentul găsind astfel resursele necesare dezvoltării în continuare a activității sale.
Bursele de valori sunt percepute în general prin prisma investitorilor și a profiturilor, respectiv a pierderilor pe care aceștia le înregistrează. De aceea, se uită adesea că rolul primordial al burselor este unul de finanțare, bursa adunând laolaltă atât interesul investitorilor cât și al emitenților de acțiuni și obligațiuni.
La nivel global, piața de capital este o sursă de finanțare foarte mult folosită atât de către marile corporații internaționale cât și de către companiile cu interes local. Atât în faza ofertei publice inițiale, cât și ulterior prin majorările de capital, companiile pot beneficia de surse de finanțare atractive, profitând de imaginea creată și de încrederea primită din partea acționarilor și a investitorilor în general. Un avantaj al finanțării prin intermediul bursei este că firma emitentă poate realmente controla modul în care se desfășoară oferta. Aspectele privind suma atrasă, costurile implicate, condițiile în care se desfășoară oferta sunt alese de emitent, bineînțeles ținând cont de condițiile pieței; astfel încât oferta să fie atractivă pentru investitori.
Pașii de urmat sunt relativ simpli: o firmă cu nevoie de finanțare pentru dezvoltarea activității sau pentru demararea unui proiect de investiții pune în vânzare acțiuni și/sau obligațiuni; vânzarea este intermediată de societăți specializate pe piața de capital – societăți de servicii de investiții financiare (SSIF). Cumpărătorii acțiunilor și/sau obligațiunilor plătesc pentru cumpărarea acestora, iar banii ajung la firma emitentă care îi folosește pentru investiții și dezvoltare. La rândul lor, cumpărătorii de acțiuni și obligațiuni primesc diverse beneficii din partea firmei: dividende pentru acțiuni și dobânzi pentru obligațiuni.
În ceea ce privește atragerea inițială de finanțare, aceasta se face prin Oferta Publică Inițială (IPO). Prin IPO o firmă care anterior era deținută doar de un număr redus de acționari se deschide către public și pune în vânzare acțiuni ce pot fi cumpărate de orice persoană sau firmă interesată. Dimensiunea pachetului de acțiuni pus în vânzare depinde de mai mulți factori printre care finanțarea care se dorește a fi atrasă și nivelul de control pe care acționarii inițiali doresc să îl păstreze. Într-o ofertă publică inițială se pot vinde acțiuni deja emise, deținute de unul din acționarii inițiali ai firmei (ofertă publică secundară de vânzare de acțiuni) sau acțiuni noi ce vor fi folosite pentru majorarea capitalului social (ofertă publică primară de vânzare de acțiuni).
Companiile listate la bursă pot atrage fonduri de pe piața de capital pentru dezvoltarea afacerilor sau pentru investiții noi, prin emisiuni de acțiuni și obligațiuni.
Emisiunile de acțiuni (sau ofertele de vânzare de acțiuni) sunt operațiuni prin care o companie pune în vânzare acțiuni noi către public, în vederea atragerii de fonduri, fără necesitatea returnării acestora. Prima emisiune publică de acțiuni a unei companii, realizată în vederea listării la bursă, se numește Ofertă Publică Inițială (IPO). Cumpărătorii acțiunilor devin acționari ai companiei, iar acțiunile cumparate se pot tranzacționa la bursa de valori, ulterior listării firmei.
Emisiunile de obligațiuni reprezintă o formă de împrumut prin care companiile se împrumută de la public, prin vânzarea de obligațiuni. Cumpărătorii obligațiunilor devin creditori ai companiei, iar compania le plătește acestora o dobândă, și rambursează fondurile împrumutate la scadență. La fel ca și în cazul acțiunilor, obligațiunile se pot tranzacționa la bursă pe durata de viață a acestora.
Proiectele de dezvoltare ale companiilor necesită surse de finanțare importante, imposibil de asigurat din resurse proprii, astfel că finanțarea pe piața de capital poate reprezenta soluția pentru ca societățile să-și poată asigura dezvoltarea proiectelor în viitor. Cum ajută piața de capital? Piața de capital în principal, și BVB în special, reprezintă instituția care pune de acord cele două mari categorii de participanți: cei care au nevoie de bani și cei care îi oferă.
Economiile în dezvoltare sau în tranziție au apelat consistent la piețele de capital pentru a-și finanța balanțele de plăți, sau pentru a accelera dezvoltarea capacităților productive. Aceasta a presupus și presupune un proces de reformă a sistemului financiar, de adaptare la exigențele investitorilor, de adoptare a unor standarde atât pe măsura puterilor interne cât și în rând cu cerințele de integrare într-un context regional sau internațional mai larg.
Piața de capital românească se înscrie la rândul său într-un proces de evoluție, depășind faza emergenței de sistem, dar rămânând în etapa căutărilor și consolidărilor parțiale uneori dureroase, urmând firesc ritmurile proprii ale economiei interne și aspirând la un statut de instrument fin, de barometru al dezvoltării, pe care nivelul actual al operațiunilor nu i-l poate conferi.
Pe masură ce economia românească a depășit stadiul de economie de piață emergentă, și s-a apropiat tot mai mult de statutul de economie de piață funcțională, expectațiile referitoare la rezultatul angrenării pieței de capital în mecanismul de funcționare al economiei se inscriu pe noi coordonate. Mobilizarea rapidă și cu costuri reduse a capitalurilor pentru proiecte de anvergură devine funcția primară a pieței noastre de capital. În această nouă etapă, piața de capital trebuie să joace un rol major în finanțarea economiei românești, prin mobilizarea economiilor interne și atragerea pe o bază durabilă a capitalurilor străine. Odată cu atingerea acestui obiectiv se poate aprecia că piața de capital a intrat în stadiul sau de maturitate.
CONCLUZII
………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………………
Contribuții personale
Prezenta lucrare aduce contribuții în cel puțin trei direcții: (i) identificarea și evaluarea elementelor modelelelor de afaceri aplicate de jucătorii de pe principalele piețe financiare, care au constituit factori de vulnerabilitate a respectivelor sectoare și economii; (ii) identificarea și cuantificarea riscurilor pieței financiare prin rularea unui exercițiu de stress test la nivelul sectorului bancar românesc în perioada crizei financiare, cu identificarea măsurilor corective în sfera reglementării și supravegherii bancare; (iii) evaluarea nivelului general de stabilitate financiară în România pe baza unui indice agregat, specific pieței financiare românești, pe o perioadă de timp suficient de lungă, astfel încât să surprindă expansiunea și contracția activității bancare și a factorilor determinanți.
ANEXA 1
Analiza indicelui PX
Tabelul A1.1 GARCH (1,1) – t-Student în cazul indicelui PX
Tabelul A1.2 Corelograma reziduurilor Tabelul A1.3 Corelograma reziduurilor
standardizate indice PX standardizate pătrate indice PX
Tabelul A1.4 EGARCH (2,1,1) – t-Student în cazul indicelui PX
ANEXA 2
Analiza indicelui AEX
Tabelul A2.1 GARCH (1,1) – t-Student în cazul indicelui AEX
Tabelul A2.2 Corelograma reziduurilor Tabelul A2.3 Corelograma reziduurilor
standardizate indice AEX standardizate pătrate indice AEX
Tabelul A2.4 EGARCH (2,1,1) – t-Student în cazul indicelui AEX
ANEXA 3
Analiza indicelui CAC40
Tabelul A3.1 GARCH (1,1) – t-Student în cazul indicelui CAC40
Tabelul A3.2 Corelograma reziduurilor Tabelul A3.3 Corelograma reziduurilor
standardizate indice CAC40 standardizate pătrate indice CAC40
Tabelul A3.4 EGARCH (2,1,1) – t-Student în cazul indicelui CAC40
BIBLIOGRAFIE
[1] Baboucek, I., Jancar, M., A VAR Analysis of the Effects of Macroeconomic Shocks to thequality of the Aggregate Loan Portfolio of the Czech Banking Sector, Czech National Bank, Working paper 1, 2005
[2] Băcescu Marius, Băcescu-Cărbunaru A., Dumitrescu F., Condruz-Băcescu M., Politici macroeconomice de integrare a României în Uniunea Europeană, Editura Economică, București 2008
[3] Bekaert G., Harvey C., Emerging Equity Market Volatility, Journal of Financial Economics, Vol. 43, pp. 29-77, 1997
[4] Bollerslev Tim, Chou Ray Y., Kroner Kenneth F., ARCH modeling in finance : A review of the theory and empirical evidence, Journal of Econometrics, Volume 52, 1992
[5] Constantin Daniela Luminița, Economie regională, Teorii, modele, politici, Editura ASE, București 2010
[6] Dardac Nicolae, Barbu Teodora Monedă, Editura ASE, București 2009
[7] Dănilă Nicolae, Lucian Claudiu Anghel, Alina Nicoleta Radu, Iustina Boitan,Gabriel Bistriceanu, Florin Eugen Sinca, Corporate banking Produse și servicii bancare corporate, Editura ASE, București 2010
[8] Dedu Vasile, Enciu Adrian, Ghencea Stănel, Produse și servicii bancare, Editura ASE, București 2008
[9] Dragotă Victor (coordonator), Evaluarea și finanțarea investițiilor directe, Culegere de studii de fezabilitate, Editura ASE, București 2009
[10] Dragotă Victor și colectivul, Piețe și sisteme financiare, Ed. A.S.E., București 2008
[11] Dragotă Victor, Mitrică Eugen, Cataramă Delia, Novac Laura Elly, Basic Finance, Editura ASE, București 2009
[12] Dragotă Victor, Ciobanu Anamaria, Obreja Laura, Dragotă Mihaela, Management financiar, Editura Economică, București 2003
[13] Dumitrescu Dalina, Lazăr Paula, Finances d’entreprise, Editura ASE, București 2009
[14] Engle R., Autoregressive Conditional Heteroscedasticity with Estimates of the Variance of United Kingdom Inflation, Econometrica, Vol. 50, No. 4, pp. 987-1007, 1982
[15] Engle R., Kroner K., Multivariate simultaneous GARCH, Econometric Theory 11, 1995
[16] Engle Robert, Nelson D. si Bollerslev Tim, ARCH models, Handbook of Econometrics, Ed. R. Engle and McFadden, pag. 2959-3038, 1994
[17] Fourastie Jean, Le progrès technique et l'évolution économique, Institut d'Études Politiques de Paris, 1991
[19] Ghossoub Edgar, Robert R. Reed III, Liquidity risk, economic development, and the effects of monetary policy, European Economic Review – articol ISI, pag. 252-268, Volume 54, Inssue 2, February 2010
[20] Howard Stein, Cambridge Journal of Economics, Financial liberalisation, institutional transformation and credit allocation in developing countries: the World Bank and the internationalisation of banking, Cambridge Journal of Economics – articol ISI, pag.257-273, Volume 34, Inssue 2, March 2010
[21] Isărescu Mugur, Politici monetare, ASE, note de curs, 1998, Cap.4
[22] Istrate Luminița Gabriela, Direct Investment in Modern Economy and the Role Played by Companies to That Effect, Procedia Social and Behavioral Sciences 24, indexed by the Conference Proceedings Citation Index (CPCI) of Thomson Reuters, ISSN 1877-0428, OCLC 320496773, pag.1352–1358, Paris 2011
[23] Istrate Luminița Gabriela, Global Investments and Strategies of Recovery from Recession, Ovidius University Annals, Economic Sciences Series, ISSN 1582 – 9383, COD CNCSIS 444, categoria B+, indexări RePEc, DOAJ, EBSCO, CABELL, în curs de publicare, 2014
[24] Istrate Luminița Gabriela, The Adjustement of the Banking Mechanism for Financing Economy under Crisis Conditions, Analele Universității din Oradea, Seria Științe Economice, TOM XXI 2012, inssue 2, ISSN 1582 – 5450 (format electronic), ISSN 1222-569X (format tipărit), Cod CNCSIS 665, categoria B+, indexări RePEc, DOAJ, EBSCO, CABELL, SCIPIO, SCOPUS, pag. 608 – 613, Oradea 2012
[25] Istrate Luminița Gabriela, Fiscal Levers Meant to Attenuate the Effects of Crisis and to Support Economic Revival under the Conditions of the Financial Markets Imbalance, Ovidius University Annals, Economic Sciences Series, Vol. XI 2011, issue 1, ISSN 1582 – 9383, COD CNCSIS 444, categoria B+, indexări RePEc, DOAJ, EBSCO, CABELL , pag.1061-1066, Constanța 2011
[26] Istrate Luminița Gabriela, Financing of Investments – A Starting Point for the Economy Development – Practical Application of EOP Biodiesel , Ovidius University Annals, Economic Sciences Series, Vol. XI 2011, issue 2, ISSN 1582 – 9383, COD CNCSIS 444, categoria B+, indexări RePEc, DOAJ, EBSCO, CABELL , pag.652-656, Constanța 2011
[27] Istrate Luminița Gabriela, Financing of Romanian Economy under Conditions of Financial Markets Imbalance, Analele Universității din Oradea, Seria Științe Economice, TOM XVIII 2009, Volumul III, ISSN 1582 – 5450 (format electronic), ISSN 1222-569X (format tipărit), Cod CNCSIS 665, categoria B+, indexări RePEc, DOAJ, EBSCO, CABELL, SCIPIO, SCOPUS, pag. 574 – 580, Oradea 2009
[28] Istrate Luminița Gabriela, O prioritate la vreme de criză – atragerea de resurse financiare, Conferința Doctoranzilor în Științe Economice, A.S.E. București, 14-15 mai 2009
[29] James Gwartney, Richard Stroup – Macroeconomics: Private and Public Choice, Harcourt Brace Jovanovich Inc., 1990, pag.182
[30] Kalirai, H., Scheicher, M., Macroeconomic Stress Testing: Preliminary Evidence for , Oesterreichische Nationalbank, Financial Stability Report 3, 2002
[31] Kremer Michael, The O-Ring Theory of Economic Development, Quarterly Journal of Economics, pag.551-575, Volume 108, Inssue 3, 1993
[32] Kuznets Simon, Quantitative Aspects of the Economic Growth of Nations, Econ Dev & Cultural Change, 1963
[33] Lepadatu Gheorghe, – Presiunea fiscală și indicatorii de cuantificare.Tribuna economică, v. 18, nr. 42, p. 33-37, București 2007
[34] Mitrică Eugen, Echilibrul bugetului public și corelațiile acestuia cu celelalte componente ale echilibrului economic general, Editura ASE, București 2009
[35] Mînjină Dragoș Ioan, Relative performance of Valuation Using Multiples.Empirical Evidence on Bucharest Stock Exchange, The Review of Finance and Banking, Volume 1, Issue 1, București 2009
[36] Mohun Simon, Aggregate capital productivity in the economy, Journal of Economics – articol ISI, pag. 1023-1046, Volume 33, Inssue 5, September 2009
[37] Moinescu Bogdan, Codîrlașu Adrian, Strategii și instrumente de administrare a riscurilor bancare, Editura ASE, București 2009
[38] Moșteanu Tatiana coordonator, Buget și trezorerie publică,Editura Universitară, București 2008
[39] Moșteanu Tatiana, Finanțe publice – Note de curs și aplicații pentru seminar, ediția a III-a revizuită, Editura Universitară, București 2011
[40] Naisbitt John, Aburdene Patricia, Megatrends 2000: ten new directions for the 1990’s years, William Morrow and company, Inc., , 1990
[41] Perroux Francois, „Le profit et les progrès économiques ”, Revue de l’Action Populaire (112), 1957
[42] Pesola Jarmo, The role of macroecomomics shocks in banking crisis, Bank of Finland, Discussion Paper 6, 2001
[43] Sharpe William, “Capital Asset Prices: a Theory of Market Equilibrium under Conditions of Risk”, The Journal of Finance, vol.XIX, 1964
[44] Spencer W. Roger, Yohe P. William, , The ‘Crowding Out’ of Private Expeditures by Fiscal Policy Actions, Federal Reserve Bank of St.Louis Review, 1970
[45] Stoian Andreea, Dezechilibrele bugetului public în contextul economic actual, Editura ASE, București 2009
[46] Stroe Radu, Armeanu Dan, Finanțe, Ediția a II a revazută și adăugită, Editura ASE, București 2004
[47] Ungurean V.Pavel, – Bănci, burse și profit pe piața financiară, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2007
[48] Văcărel Iulian (coordonator), Finanțe publice, Ediția a IV a, Editura Didactică și Pedagogică, București 2004
[49] Virolainen, K., Macro Stress Testing with a Macroeconomic Credit Risk model for Finland, Bank of Finland, Discussion Paper 18, 2004
[50] Vintilă Nicoleta, Evaluarea și finanțarea investițiilor directe, Editura ASE, București 2009
[51] Willem, J., Hoeberichts, M., Tabbae, M., Modelling Scenario Analysis and Macro Stress-Testing, DNB Working Paper 119, 2006
[52] Wilson C.Thomas, Portofolio credit risk, Federal Reserve Bank of , Economic Policy Review 3, 1998
BIBLIOGRAFIE
[1] Baboucek, I., Jancar, M., A VAR Analysis of the Effects of Macroeconomic Shocks to thequality of the Aggregate Loan Portfolio of the Czech Banking Sector, Czech National Bank, Working paper 1, 2005
[2] Băcescu Marius, Băcescu-Cărbunaru A., Dumitrescu F., Condruz-Băcescu M., Politici macroeconomice de integrare a României în Uniunea Europeană, Editura Economică, București 2008
[3] Bekaert G., Harvey C., Emerging Equity Market Volatility, Journal of Financial Economics, Vol. 43, pp. 29-77, 1997
[4] Bollerslev Tim, Chou Ray Y., Kroner Kenneth F., ARCH modeling in finance : A review of the theory and empirical evidence, Journal of Econometrics, Volume 52, 1992
[5] Constantin Daniela Luminița, Economie regională, Teorii, modele, politici, Editura ASE, București 2010
[6] Dardac Nicolae, Barbu Teodora Monedă, Editura ASE, București 2009
[7] Dănilă Nicolae, Lucian Claudiu Anghel, Alina Nicoleta Radu, Iustina Boitan,Gabriel Bistriceanu, Florin Eugen Sinca, Corporate banking Produse și servicii bancare corporate, Editura ASE, București 2010
[8] Dedu Vasile, Enciu Adrian, Ghencea Stănel, Produse și servicii bancare, Editura ASE, București 2008
[9] Dragotă Victor (coordonator), Evaluarea și finanțarea investițiilor directe, Culegere de studii de fezabilitate, Editura ASE, București 2009
[10] Dragotă Victor și colectivul, Piețe și sisteme financiare, Ed. A.S.E., București 2008
[11] Dragotă Victor, Mitrică Eugen, Cataramă Delia, Novac Laura Elly, Basic Finance, Editura ASE, București 2009
[12] Dragotă Victor, Ciobanu Anamaria, Obreja Laura, Dragotă Mihaela, Management financiar, Editura Economică, București 2003
[13] Dumitrescu Dalina, Lazăr Paula, Finances d’entreprise, Editura ASE, București 2009
[14] Engle R., Autoregressive Conditional Heteroscedasticity with Estimates of the Variance of United Kingdom Inflation, Econometrica, Vol. 50, No. 4, pp. 987-1007, 1982
[15] Engle R., Kroner K., Multivariate simultaneous GARCH, Econometric Theory 11, 1995
[16] Engle Robert, Nelson D. si Bollerslev Tim, ARCH models, Handbook of Econometrics, Ed. R. Engle and McFadden, pag. 2959-3038, 1994
[17] Fourastie Jean, Le progrès technique et l'évolution économique, Institut d'Études Politiques de Paris, 1991
[19] Ghossoub Edgar, Robert R. Reed III, Liquidity risk, economic development, and the effects of monetary policy, European Economic Review – articol ISI, pag. 252-268, Volume 54, Inssue 2, February 2010
[20] Howard Stein, Cambridge Journal of Economics, Financial liberalisation, institutional transformation and credit allocation in developing countries: the World Bank and the internationalisation of banking, Cambridge Journal of Economics – articol ISI, pag.257-273, Volume 34, Inssue 2, March 2010
[21] Isărescu Mugur, Politici monetare, ASE, note de curs, 1998, Cap.4
[22] Istrate Luminița Gabriela, Direct Investment in Modern Economy and the Role Played by Companies to That Effect, Procedia Social and Behavioral Sciences 24, indexed by the Conference Proceedings Citation Index (CPCI) of Thomson Reuters, ISSN 1877-0428, OCLC 320496773, pag.1352–1358, Paris 2011
[23] Istrate Luminița Gabriela, Global Investments and Strategies of Recovery from Recession, Ovidius University Annals, Economic Sciences Series, ISSN 1582 – 9383, COD CNCSIS 444, categoria B+, indexări RePEc, DOAJ, EBSCO, CABELL, în curs de publicare, 2014
[24] Istrate Luminița Gabriela, The Adjustement of the Banking Mechanism for Financing Economy under Crisis Conditions, Analele Universității din Oradea, Seria Științe Economice, TOM XXI 2012, inssue 2, ISSN 1582 – 5450 (format electronic), ISSN 1222-569X (format tipărit), Cod CNCSIS 665, categoria B+, indexări RePEc, DOAJ, EBSCO, CABELL, SCIPIO, SCOPUS, pag. 608 – 613, Oradea 2012
[25] Istrate Luminița Gabriela, Fiscal Levers Meant to Attenuate the Effects of Crisis and to Support Economic Revival under the Conditions of the Financial Markets Imbalance, Ovidius University Annals, Economic Sciences Series, Vol. XI 2011, issue 1, ISSN 1582 – 9383, COD CNCSIS 444, categoria B+, indexări RePEc, DOAJ, EBSCO, CABELL , pag.1061-1066, Constanța 2011
[26] Istrate Luminița Gabriela, Financing of Investments – A Starting Point for the Economy Development – Practical Application of EOP Biodiesel , Ovidius University Annals, Economic Sciences Series, Vol. XI 2011, issue 2, ISSN 1582 – 9383, COD CNCSIS 444, categoria B+, indexări RePEc, DOAJ, EBSCO, CABELL , pag.652-656, Constanța 2011
[27] Istrate Luminița Gabriela, Financing of Romanian Economy under Conditions of Financial Markets Imbalance, Analele Universității din Oradea, Seria Științe Economice, TOM XVIII 2009, Volumul III, ISSN 1582 – 5450 (format electronic), ISSN 1222-569X (format tipărit), Cod CNCSIS 665, categoria B+, indexări RePEc, DOAJ, EBSCO, CABELL, SCIPIO, SCOPUS, pag. 574 – 580, Oradea 2009
[28] Istrate Luminița Gabriela, O prioritate la vreme de criză – atragerea de resurse financiare, Conferința Doctoranzilor în Științe Economice, A.S.E. București, 14-15 mai 2009
[29] James Gwartney, Richard Stroup – Macroeconomics: Private and Public Choice, Harcourt Brace Jovanovich Inc., 1990, pag.182
[30] Kalirai, H., Scheicher, M., Macroeconomic Stress Testing: Preliminary Evidence for , Oesterreichische Nationalbank, Financial Stability Report 3, 2002
[31] Kremer Michael, The O-Ring Theory of Economic Development, Quarterly Journal of Economics, pag.551-575, Volume 108, Inssue 3, 1993
[32] Kuznets Simon, Quantitative Aspects of the Economic Growth of Nations, Econ Dev & Cultural Change, 1963
[33] Lepadatu Gheorghe, – Presiunea fiscală și indicatorii de cuantificare.Tribuna economică, v. 18, nr. 42, p. 33-37, București 2007
[34] Mitrică Eugen, Echilibrul bugetului public și corelațiile acestuia cu celelalte componente ale echilibrului economic general, Editura ASE, București 2009
[35] Mînjină Dragoș Ioan, Relative performance of Valuation Using Multiples.Empirical Evidence on Bucharest Stock Exchange, The Review of Finance and Banking, Volume 1, Issue 1, București 2009
[36] Mohun Simon, Aggregate capital productivity in the economy, Journal of Economics – articol ISI, pag. 1023-1046, Volume 33, Inssue 5, September 2009
[37] Moinescu Bogdan, Codîrlașu Adrian, Strategii și instrumente de administrare a riscurilor bancare, Editura ASE, București 2009
[38] Moșteanu Tatiana coordonator, Buget și trezorerie publică,Editura Universitară, București 2008
[39] Moșteanu Tatiana, Finanțe publice – Note de curs și aplicații pentru seminar, ediția a III-a revizuită, Editura Universitară, București 2011
[40] Naisbitt John, Aburdene Patricia, Megatrends 2000: ten new directions for the 1990’s years, William Morrow and company, Inc., , 1990
[41] Perroux Francois, „Le profit et les progrès économiques ”, Revue de l’Action Populaire (112), 1957
[42] Pesola Jarmo, The role of macroecomomics shocks in banking crisis, Bank of Finland, Discussion Paper 6, 2001
[43] Sharpe William, “Capital Asset Prices: a Theory of Market Equilibrium under Conditions of Risk”, The Journal of Finance, vol.XIX, 1964
[44] Spencer W. Roger, Yohe P. William, , The ‘Crowding Out’ of Private Expeditures by Fiscal Policy Actions, Federal Reserve Bank of St.Louis Review, 1970
[45] Stoian Andreea, Dezechilibrele bugetului public în contextul economic actual, Editura ASE, București 2009
[46] Stroe Radu, Armeanu Dan, Finanțe, Ediția a II a revazută și adăugită, Editura ASE, București 2004
[47] Ungurean V.Pavel, – Bănci, burse și profit pe piața financiară, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2007
[48] Văcărel Iulian (coordonator), Finanțe publice, Ediția a IV a, Editura Didactică și Pedagogică, București 2004
[49] Virolainen, K., Macro Stress Testing with a Macroeconomic Credit Risk model for Finland, Bank of Finland, Discussion Paper 18, 2004
[50] Vintilă Nicoleta, Evaluarea și finanțarea investițiilor directe, Editura ASE, București 2009
[51] Willem, J., Hoeberichts, M., Tabbae, M., Modelling Scenario Analysis and Macro Stress-Testing, DNB Working Paper 119, 2006
[52] Wilson C.Thomas, Portofolio credit risk, Federal Reserve Bank of , Economic Policy Review 3, 1998
ANEXA 1
Analiza indicelui PX
Tabelul A1.1 GARCH (1,1) – t-Student în cazul indicelui PX
Tabelul A1.2 Corelograma reziduurilor Tabelul A1.3 Corelograma reziduurilor
standardizate indice PX standardizate pătrate indice PX
Tabelul A1.4 EGARCH (2,1,1) – t-Student în cazul indicelui PX
ANEXA 2
Analiza indicelui AEX
Tabelul A2.1 GARCH (1,1) – t-Student în cazul indicelui AEX
Tabelul A2.2 Corelograma reziduurilor Tabelul A2.3 Corelograma reziduurilor
standardizate indice AEX standardizate pătrate indice AEX
Tabelul A2.4 EGARCH (2,1,1) – t-Student în cazul indicelui AEX
ANEXA 3
Analiza indicelui CAC40
Tabelul A3.1 GARCH (1,1) – t-Student în cazul indicelui CAC40
Tabelul A3.2 Corelograma reziduurilor Tabelul A3.3 Corelograma reziduurilor
standardizate indice CAC40 standardizate pătrate indice CAC40
Tabelul A3.4 EGARCH (2,1,1) – t-Student în cazul indicelui CAC40
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Finantarea Dezvoltarii Economice In Conditiile Dezechilibrului Pietelor Financiare (ID: 121252)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.