Finantarea de Baza Versus Finantarea Suplimentara

CUPRINS

INTRODUCERE

Lucrarea “Finanțarea instituțiilor de învățământ superior. Studiu de caz: finanțarea de bază versus finanțarea suplimentară” cuprinde 3 capitole și prezintă metodologia de finanțare a unei universități în baza finanțării de bază și a finanțării suplimentare.

Metodologia de finanțare a învățământului superior din România este realizată de către Ministerul Educației folosind propunerile metodologice realizate de Consiliul Național pentru Finanțarea Învățământului Superior (C.N.F.I.S.) pe baza datelor statistice precum și a simulărilor realizate de Unitatea executivă de finanțare a învățământului superior, a cercetării – dezvoltării – inovării (U.E.F.I.S.C.D.I.).

Primul capitol Finanțarea instituțiilor de învățământ superior prezintă legislația privind finanțarea învățământului superior din România dar și modele la nivel internațional (Franța, Marea Britanie, Danemarca și Australia). Totodată, este prezentat Consiliul Național pentru Finanțarea Învățământului Superior.

Al doilea capitol Metodologii și proceduri folosite în fundamentarea indicatorilor financiari la o instituție de învățământ superior prezintă metodologia CNFIS din 2015 utilizată pentru calcularea fondurilor alocate prin finanțarea de bază și finanțarea suplimentarăîn România precum și veniturile și cheltuielile universităților.

Al treilea capitol este un studiu de caz și prezintă modul de calcul la o universitate a finanțării de bază și a indicatorilor calitativi aferenți finanțării suplimentare. În acesta este prezentată finanțarea suplimentară la o universitate având în vedere numărul de studenți de la ramurile de științe și de la ciclurile de studii. Numărul de studenți fizici se raportează la coeficienții de echivalare și la coeficienții de cost și astfel rezultă numărul de studenți echivalenți unitari.

Totodată, studiul de caz prezintă indicatorii calitativi calculați pentru universitatea analizată. Acești indicatori stau la baza finanțării suplimentare acordată universităților.

Așadar, lucrarea de față realizează o prezentare teoreticăa metodologiei de finanțare a instituțiilor de învățămant superior dar și un studiu de caz cu finanțarea de bază și finanțarea suplimentară a unei universități.

Capitolul I. Finanțarea instituțiilor de învățământ superior

I.1. Legislația în vigoare privind finanțarea învățământului superior din România

Metodologia de finanțare a îvățământului superior din România este realizată de către Ministerul Educației folosind propunerile metodologice realizate de Consiliul Național de Finanțare a Învățămîntului Superior (C.N.F.I.S.) pe baza datelor statistice precum și a simulărilor realizate de Unitatea executivă de finanțare a învățământului superior, a cercetării – dezvoltării – inovării (U.E.F.I.S.C.D.I.).

Repartizarea alocațiilor bugetare către instituțiile de învățământ superior se face de către M.E.C.T.S., în baza contractelor încheiate cu acestea. 

Veniturile privind finanțarea de bază și suplimentară sunt utilizate de instituțiile de învățământ superior în condiții de autonomie universitară, având ca scop realizarea obiectivelor în conformitate cu politica statului din domeniul învățământului dar și al cercetării științifice universitare.

Fondurile pentru finanțarea de bază și suplimentară a universităților publice reprezintă venituri proprii ale acestora.

Finanțarea de bază

În conformitate cu Metodologia de alocare a fondurilor bugetare aferentă finanțării de bază și finanțării suplimentare, a instituțiilor de învățământ superior de stat din România, pentru anul 2015 finanțarea de bază se referă la cheltuielile de personal, cheltuieli materiale. cheltuieli privind susținerea proiectelor educaționale și aferente dezvoltarii resursei umane și cheltuieli cu regia instituțiilor de învățământ superior privind desfășurarea unor programe de studii.

Metodologia utilizată în prezent pentru finanțarea de bază are avantajul de a finanța în mod diferențiat studenții în funcție de: domeniul fundamental, ramura de știință, ciclul de studii sau limba în care sunt efectuate studiile.

Finanțarea de bază reprezintă 72,5% din finanțarea instituțională, reprezentând cea mai mare parte din cadrul veniturilor unei instituții publice de învățămând superior din România. Așadar, universitățile trebuie să realizeze o cifră de școlarizare astfel încât activitatea să fie sustenabilă.

Finanțarea de bază cuprinde patru categorii de cheltuieli: cheltuielile de personal (cheltuieli pentru resursele umane constituit din salariile de bază, prime, sporuri sau contribuții sociale), cheltuieli materiale (întreținere, prestărilor de servicii, protocol, protecția și securitatea în muncă), cheltuieli aferente unor programe și proiecte educaționale și cheltuieli de regie.

Finanțarea de bază atribuită fiecărei universități în parte pentru studenții înmatriculați este în conformitate cu cifrele de școlarizare primite de universitate, în programele de studii universitare de licență dar și de master. Aceasta se alocă proporțional cu numărul de studenți echivalenți unitari.

Numărul de studenți echivalenți unitari (SEU) ai unei universități se calculeaza prin ponderarea numărului fizic de studenți ai acesteia cu coeficiențiide costși de echivalare.

Finanțarea suplimentară

Pentru a fi încurajată excelența în universități, se constituie un fond de finanțare suplimentară a universităților la nivel național, de minimum 30% din suma alocată în România universităților publice prin finanțarea de bază.

Atribuirea finanțării suplimentare se realizează în conformitate cu criteriile și standardele de calitate stabilite de Consiliul Național pentru Finanțarea Învățămîntului Superior și aprobate de Ministerul Educației Naționale.

Rectorii universităților publice, in caliate de ordonatori principale de credite, prin intermediul contractului instituțional încheiat cu Ministerul Educatiei Nationale, alocă fonduri pentru finanțarea suplimentară cu prioritate cătrestructurile și departamentele cele mai performante dinuniversitate.

Finanțarea complementară

Finanțarea complementară a învățământului superior acoperă aspecte conexe procesului didactic cum ar fi:

investiții și reparații capitale;

fonduri pentru dotări;

subvenții pentru cazare și masă;

fonduri pentru cercetarea științifică.

Fig. 1.1 – Relațiile de interdependență din cadrul finanțării învățământului superior

Sursa: prelucrare proprie a autoarei

I.2. Consiliul Național de Finanțare a Învățămîntului Superior

Consiliul Național pentru Finanțarea Învățămîntului Superior (CNFIS) este un organism consultativ la nivel național al Ministerului Educației. CNFIS dezvoltă o serie de principii dar și metode pentru distribuirea fondurilor publice către instituțiile de invățământ superior din România.

CNFIS are rolul de a promova creșterea în mod continuu a calității în cadrul sistemului universitar din România și asigurăegalitatea șanselor de pregătire în cadrul învățământului superior.

Rolul acestui Consiliu este de a formula propuneri către Ministrul Educației pentrunevoile viitoare de finanțare a sistemului universitar. Totodată, are rolul de a asigura distribuția anuală a fondurilor bugetare pentru universitățile din România.

CNFISpropune în fiecare an metodologia de repartizare la nivelul fiecărei universități a alocațiilor bugetare pentru finanțarea instituțională.

Pentru durata mandatului dintre 2011 și 2015, CNFIS și-a stabilit atingerea următoarelor rezultate:

Alocarea a minim 25% din finanțarea instituțională pentru învățământul universitar în vederea stimulării excelenței atât a instituțiilor cât și a programelor de studii. Această stimulare trebuie să fie măsurabilă prin ierarhiile realizate atât la nivel național cât și prin performanțele internaționale.

Dimensionarea alocațiilor bugetare pentru că valoarea grantului alocat din finanțarea publică să fie în anul 2015 cel puțin de două ori mai mare față de suma alocată ca finanțare de bază pentru studenții echivalenți în anul 2011.

Creșterea finanțării învățământului superior public cu un procent mai ridicat decat creșterea produsului intern brut (PIB).

Alocarea prin intermediul unor competiții de proiecte a fondului pentru dezvoltare instituțională precum și realizarea unei monitorizări riguroase a implementării acestor proiecte finanțate.

Planificare financiară multianuală în invățământul superior precum și creșterea disciplinei financiare a universităților.

Comisiile de specialitate ale CNFIS sunt următoarele:

Comisia nr. 1 – Strategie și Politici

Comisia nr. 2 – Modelare și Analiză Statistică

Comisia nr. 3 – Problematica Studenților

Comisia nr. 4 – Monitorizare

I.3. Finanțarea învățământului superiorîn România – considerații generale

Instituțiile de învățământ superior din România au cunoscut o serie de schimbări în abordarea strategică. Astfel, merită menționate următoarele:

creșterea numărului de studenți;

introducerea taxei de școlarizare în învățământul superior public;

reconsiderarearelațiilor dintre principalii beneficiari ai educației universitare (statul, sectorul public, mediul privat);

modificarea metodologiei de finanțare datorită distribuirii resurselor instituțiilor publice de învățământ superior;

diversificarea și majorarea surselor de venit;

îmbunătățireala nivelul managementului și la nivelul financiar-contabil în cadrul fiecărei universități în parte.

Literatura de specialitate oferă mai multe definiri și nuanțări. Se pot identifica un set de principii care stau la baza sistemului definanțare a învățământului universitar din România:

prioritatea națională reprezentată de finanțarea învățământului superior;

atragerea tuturorbeneficiarilor învățământului universitarpentru asigurarea unei finanțări suficiente acestuia;

crearea unui mix al finanțării care să cuprindăresursele financiare publice dar și resursele propriiale universităților;

principiul de finanțare care presupune înlocuirea finanțării capitolelor de cheltuieli cufinanțarea globală a universităților. Prin finanțarea globală universitățile gestionează sumele alocate și le utilizează în domeniile pe care le consideră a fi prioritare, respectândanumite restricții. Aceste restricții trebuie să fie cât mai puțineși cu referire doar la legislația financiară, la anumite criteriide eficiență precum și de răspundere publică pentru utilizarea fondurilor alocate;

finanțarea diferențiată a instituțiilor publice de învățământ superior prin realizarea unei clasificări auniversităților care oferă practica în cadrul programelor de studii;

respectarea principiului autonomiei financiare pentru universitățile din România și creșterea nivelului deresponsabilitate financiar-contabilă a universităților pentru modul de efectuare a cheltuielilor publice.

I.4. Finanțarea învățământului superior la nivel internațional

Finanțarea universităților publice din Franța

Universitatile din Franța sunt, în general, finanțate de stat.Alocarea fondurilor publice se face în baza bugetului aprobatîn fiecare an în Parlament în urma unei propuneri a Guvernului.

În anul 1993 s-a introdus noul model de finanțare pentru învățământul superior din Franța numitSANREMO (Sistem Analitic de Repartizare a Fondurilor Monetare). În conformitate cu acest modelde finanțare, fondurile sunt alocate instituțiilor de învățământ superior în baza numărului de studenți și a unui cost standard per student. Ministerul Educației din Franța realizează un calcul alprodusului dintre costul unitar pe student șinumărul total al studenților pentru fiecare domeniu de studiu în parte din cadrul universităților. Această metodologie are la bază 18 categorii de costuri pe student.

Universitățile pot primi fonduri suplimentare pentru uneleproiecte în bazaunui contract. Taxele de școlarizare care sunt plătite de studenți se deduc dincalculul alocațiilor bugetare pe care le primește fiecare universitate. O problemă importantă în învățământul superior francez rămâne finanțarea separatăa personalului. Cheltuielile de personal reprezintă în jur de 70% dinbugetul alocat învățământului universitar.

Cercetarea beneficiaza de finanțare din fonduri publice printr-un sistem mixt, fiind finanțată din două surse:

Ministerul Educației– Universitățileprimesc atât granturi cât și fonduri pentru personal de la Ministerul Educației pe bază de contract. Repartizarea fondurilor are la bază evaluarea calității cercetării.

Centru Național pentru Cercetare Științifică și Institutul Național de Științe și Cercetări Medicale – unităților specializate în cercetare dincadrul universităților li se alocă fonduri pe baza unor contracte cu aceste organizații decercetarela nivel național.

Finanțarea universităților publice din Marea Britanie

În 1992 au fost înființate în Marea Britanie Consiliile de Finanțare a ÎnvățământuluiSuperior la nivel regional.

Acest Consiliu acordăfinanțarea de bazăînvățământului și cercetării dar și crează alte fonduri pentru diverse scopuri cum ar fi: acoperirea unordatorii ale universitățilorpreluatede la autoritățile locale, întreținerea unor muzee, biblioteci sau galerii.

În distribuirea fondurilor destinate învățământului și cercetării Consiliul urmărește păstrarea diversității și sporirea oportunităților, și încurajează eficiența utilizării fondurilorpublice. Metoda aceasta de finanțare în educație a fost introdusă în anul 1998.

Metoda presupune un anumit grad de flexibilitate deoarece permite universităților suplimentarea fondurilor în conformitate cu unele criterii stabilite în fiecare an de către Consiliul de Finanțare în Învățământul Superior.Fondurile publice sunt alocate universităților sub forma unor granturi și a unorsubvenții in vedereaacoperirii taxelor de școlarizare.

Studenții aflați la studiicu frecvență beneficiază de asistență guvernamentalăpentru taxa de școlarizare, ținând cont de situația financiară a familiei din care provin. Sunt încurajați studenții care frecventează cursuri postuniversitate în domeniul cercetării a căror taxe de școlarizare sunt acoperire în mare parte de Consiliul de Cercetare iar cei care frecventează cursuri postuniversitare care implicăîn principal predarea plătesc taxele de școlarizare. O parte din taxa de școlarizare a studenților înscriși la frecvență redusă este plătită de angajator.

Pentru fiecare universitate sunt determinate resursele standard necesare pebazanumăruluistudenților echivalenți cu frecvențăși al profilului de învățământ. Studenții care desfășoară activitpăți practice timp de un an în afara instituției de învățământ superior sunt cuantificați la rata de 0,5 comparativ cu un student echivalent cu frecvență.

Pentru determinarea fondurilor standard alocate pe universitate în următorul an sunt luați în considerare studenții existențiîn cadrul universității la care se adaugănumărul potențialilor studenți a fi admiși prin concurs pentruurmătorul an. Nu toți studenții beneficiaza de finanțare în aceeași masura. Tipulstudenților sau natura ramurii de studiu conduc la un nivel diferit al finanțării alocate. Se acordăanumite prime de finanțare în funcție de rangul universității, domeniul de studiu precum și starea studentului.

Alocarea fondurilor pentru finanțarea unui student care realizează frecvență totală se calculeaza prin împărțirea întreguluifond disponibile pentru finanțarea învățământului. Aceste fonduri cuprind granturileatribuite de Consiliul deFinanțare in Învățământul Superior la care se adaugă o serie de subvenții acordate în vederea acoperirii taxelor deșcolarizare. Această metoda de finanțare(grantși subvenții) este denumită preț de bază.

Finanțarea universităților publice din Danemarca

În ultimii 20 de ani mecanismul de finanțare al învățământului public superior din Danemarca a suferit o serie de modificări. În primul rând s-a urmărit realizarea descentralizării alocării fondurilor de la o finanțare planificată către o finanțare globală sub formaunor granturi în care statul acordând prioritate sporităprogramelor de studiu precum și în vederea implementării unui sistem pentru controlul calității.

Mecanismul actual de finanțare se bazează pe numărul studenților activi și a studenților care promovează examenele. Așadar, finanțarea instituțională este orientată spre rezultat. În această țară finanțarea învățământului superior este separată de finanțarea alocatăcercetării.

Alocațiile de la Guvern stabilite potrivit metodologiei de finanțare se bazează peintroducerea acordurilor valabile pentru 4 ani cu privire la numărul total de locuri într-o instituție de invățământ superior. Înaintea reformei din învățământul universitar acordurile erau anuale. Universitățile aulibertatea de a modifica numărului locurilor de studii între diferite domenii de studiu dar să păstreze numărul total în conformitate cu acordul valabil. Această măsura crește flexibilitatea și oferă universităților posibilitatea de a se adapta la modificările cererii, ceea ce din punct de vedere economic duc la echilibru sporit între cerere și ofertă.

Invățământuluniversitar danez este finanțat de Ministerul Educației din Danemraca în timp ce finanțarea cercetării este realizată de Ministerului Cercetării. Este alocată o suma univesității pentru fiecarestudent („student activ”) care promovează un examen. Fiecare examen este punctat. De exemplu, examenele din cadrul unei facultăți de 5 ani valoreaza 5 puncte.Universitățile nu primesc sume ca și compensări pentru studenții care nu-și promovează examenele. Alocareafinanțării în funcție de examenele promovatedepinde de domeniul de studiu și de cele trei componente:

fondurile alocate pentru cheltuieli educaționale și cheltuieli cu echipamente;

fondurile alocate pentru cheltuieli comune (administrație, clădiri);

fondurile alocate pentru activitățile practice.

Cercetarea în instituțiile de învățămant superior din Danemarca este finanțată prin granturi. Suplimentar, universitățile pot participa la concurs pentru o finanțare suplimentară în baza unor proiecte depuse. Sistemul danez este unul dual de asigurare a finanțării: din granturile guvernamentale precum și din contracte de cercetare.

Grantul de bază este acordat universităților pentru cercetare sub formă globală. Acestăfinanțare are o limită și nu trebuie să depășească 1/3 din totalul fondurilor alocate învățământului și cercetarii.

Un dezavantaj des menționat al acestui sistem de finanțare este caracterul nelimitat. Astfel, in situația în care tot mai mulți studenți promovează examenele este necesară majorarea resurselorfinanciare pentru universități. Există o dificultate în a se calcula în avans numărul exact al studenților activi decieste dificil a se realiza cu exactitate previziunea alocațiilor pentru instituțiile de învățamânt superior. Aceasta crează o dificultate pentru Ministerul Finanțelor care a ajuns la un acord cu MinisterulEducației cu privire la depășireacheltuielilor bugetare.

Finanțarea universităților publice din Australia

Începând din anul 1974 guvernul federal australianare ca și responsabilitate finanțarea publică aînvățământului universitar. Legea Finanțării Învățământului Universitarpresupune alocareagranturilor universităților pentru finanțarea desfășurării activităților didactice, a cheltuielilor capitalși a cheltuielilor de cercetare. Granturile sunt distribuitede către Ministerul Educației.

Principala sursă de finanțare a învățământului universitar cuprindeatât partea de învățământ cât și cercetarea. Granturile operaționale sunt alocate în conformitatecu metodologicia de alocare – ModelulRelativ de Finanțare, introdus în 1991.

Granturile operaționale se determinăîn baza numărului total de locuri bugetatepe perioada unuian, având în vedere toate disciplinele. Universitățilerealizează o prognoză cu numărul minim destudenți.

În principiu, finanțarea publică destinatăstudenților este alocatăîn conformitatecuanumite standarde. Punctajul standardelor utilizate în metodologia de finanțare variază între 1,0și 4,7 puncte. Punctajele reflectă costul programelor pentru fiecare disciplina în parte.

Sunt utilizate o serie de echivalări, de tarife în învățămantul superior din Australia:

la niveluniversitar – cinci tarife;

la nivel postuniversitar –treitarife;

la nivel de cercetare universitară – două tarife.

Indicatorii de performanță sunt folosițidoar pentru componenta de finanțare a cercetării. Granturile destinate instituțiilor de învățământ superiorcuprind și fondurile pentru cercetare.

Veniturile din cercetare se împart în:

veniturile obținute din cercetare (60%),

venituri obținute de la studenții implicați în cercetare (30%)

venituri din publicații (10%).

Guvernul din Australia furnizează o serie de resurse suplimentare pentru cercetarea bazată de proiecte. Există tendințe ale sistemului de finanțare a învățământului universitar prin modelul voucherelor. Studenții obțin vouchere care pot fi utilizate pentru serviciile educaționale. Astfel, consumatorul (studentul) coordonează sistemul educational care esteorientat spre cerere.