Finantarea Cheltuielilor Si Posibilitati de Imbunatatire la O Institutie din Domeniul Bancar

=== 099e0af70b57b3f97be1b5197d2e1e834fcbba20_517753_1 ===

Introducere

Analiza cheltuielilor are o importanță foarte mare pentru gestiunea și controlul instituției, ea arătând modul de folosire a resurselor de diverse tipuri și influența pe care o are modalitatea lor de alocare asupra performanțelor întreprinderii.

In activitatea managerială, îmbunătățirea și reducerea nivelului costurilor are un rol semnificativ, în condițiile în care calitatea produselor nu are de suferit și în care modul de derulare a activității nu este afectat. Pentru realizarea acestui obiectiv, este nevoie ca principalele categorii de cheltuieli să fie evidențiate și analizate.

Cheltuielile constituie scăderi ale beneficiilor economice obținute în perioada contabilă analizată, fiind reprezentate de ieșiri sau dimnuări ale valorii activelor sau creșteri ale datoriilor, exprimate în scăderi ale capitalului propriu, în afara celor care provin din distribuirea către acționari.

Putem vorbi de cheltuieli care survin pe parcursul activităților curente, dintre care menționăm costul vânzărilor, salariile, amortizarea, acestea reprezentând ieșiri sau scăderi ale valorii activelor.

Alte cheltuieli provin din pierderi, constituind scăderi ale beneficiilor economice și pot fi realizate (care provin din dezastre sau din ieșirea activelor pe termen lung) sau nerealizate (care sunt produse de deprecierea monedei naționale în situația existenței datoriilor în valută).

Costul constituie ansamblul consumurilor de resurse realizate de către societate cu scopul realizării unei unități de produs sau a unui serviciu, în expresie monetară. Costul reprezintă un instrument esențial în gestiunea societății, el informând conducerea societății asupra activității derulate, având și rolul de a identifica direcțiile de acțiune în viitor.

Consumul de resurse de diverse tipuri este caracteristic tuturor activităților economice, acestea fiind înregistrate, conform principiilor de organizare a contabilității financiare și de gestiune, în conturi specifice. La sfârșitul exercițiului financiar se realizează bilanțurile contabile, care oferă informații referitoare la volumul resurselor consumate și la eficiența consumului.

Capitolul 1

Cheltuielile bancare

Cheltuielile – cadru general

Cheltuielile ca noțiune au fost analizate în literatura de specialitate atât din punct de vedere teoretic, cât și practic, fiind un concept economic care stipulează că orice tip de consum economic se exprimǎ într-un indicator sintetic fundamental.

“Nivelul, dinamica și structura cheltuielilor reflectă în mod sintetic activitatea întreprinderilor pe linia folosirii eficiente a resurselor de care dispun, iar reducerea nivelului lor trebuie să reprezinte un obiectiv principal pentru toate firmele, în vederea sporirii eficienței activității desfășurate”.

În realizarea produselor, executarea lucrǎrilor și prestarea serviciilor, firmele consumǎ materii prime și materiale auxiliare, energie electricǎ, mașini, utilaje și clǎdiri, combustibili, forțǎ de muncǎ, apǎ, teren etc., într-un cuvânt consumǎ elementele celor trei factori de producție. De asemenea, pentru comercializarea produselor se consumǎ materiale de ambalat, clǎdiri pentru depozitarea produselor destinate vânzǎrii, forțǎ de muncǎ antrenatǎ în activitǎțile de desfacere și altele. Prin urmare, și în procesul de desfacere se consuma elemente ale celor trei factori de producție.

Cheltuielile reprezintǎ sumele sau valorile plǎtite ori de plǎtit, dupǎ natura lor, care sunt aferente realizǎrii veniturilor, astfel cum sunt înregistrate în contabilitatea contribuabililor.

Cheltuielile efectuate în cursul exercițiului financiar, dar care se referǎ la perioade sau la exerciții financiare viitoare, se înregistreazǎ în cheltuielile curente ale perioadelor sau exercițiilor financiare viitoare. În aceasta categorie se încadreazǎ și sumele plǎtite pentru obținerea unor autorizații de funcționare (numai cele care se elibereazǎ sau se avizeazǎ periodic, cu un anumit termen de valabilitate) sau pentru achiziționarea unor drepturi de folosințǎ, pentru încheierea de contracte de concesiune sau pentru obținerea de licențe care se repartizeazǎ pe întreaga perioadǎ de valabilitate.

Cheltuielile se clasificǎ dupa mai multe criterii. In funcție de comportamentul lor fațǎ de volumul de activitate, există cheltuieli variabile și fixe sau convențional constante.

Cheltuielile variabile reprezintă acele cheltuieli care în total își schimbă nivelul împreună cu modificarea volumului fizic al producției care le-a produs, fiind rezultatul deciziei de folosire a capacitǎților existente. Acest tip de cheltuieli se modificǎ în funcție de volumul activității, de o manieră proporțională sau neproporțională cu acesta. Din categoria cheltuielilor variabile fac parte: cheltuielile cu consumul de materii prime și materiale, combustibili și energie în scopuri tehnologice, salariile de bazǎ ale personalului direct productiv, dependente de munca prestatǎ în cadrul procesului de producție, cheltuielile cu întreținerea si funcționarea echipamentelor și mijloacelor de transport.

Cheltuielile fixe reprezintă acele cheltuieli esențiale pentru susținerea funcționǎrii întreprinderii, depinzând de capacitatea potențială de producție și distribuție. Cheltuielile fixe sunt permanent realizate și reprezontă rezultatul deciziilor de investiții. Cheltuielile fixe sunt reprezentate de: cheltuieli cu amortizarea imobilelor din punct de vedere temporal, salariile personalului de conducere, tehnic, economic etc., cheltuielile de întreținere și de regie ale secțiilor de producție și cheltuielile generale de administrare ale întreprinderii.

In funcție de maniera de repartizare pe purtǎtori de cheltuieli, există cheltuieli directe și cheltuieli indirecte. Cheltuielile directe reprezintă cheltuielile aflate în relație directă cu activitatea unei secții operative, a unui post de muncǎ sau a a activității legate de realizarea unui produs. Cheltuielile indirecte reprezintă acele cheltuieli care sunt rezultatul funcționărea întreprinderii în ansamblu, cum sunt cheltuielile de regie sau de întreținere a echipamentelor.

Clasificarea cheltuielilor în funcție de destinația lor este utilizat în întreprinderile patrimoniale cu scopul organizării contabilitǎții de gestiune și calculul costului unitar al produselor, lucrǎrilor și serviciilor.

In funcție de natura lor, există cheltuieli de exploatare și financiare. Cheltuielile de exploatare reprezintă acele cheltuieli produse de realizarea obiectului de activitate al întreprinderii, care poate fi reprezentat de bunuri, servicii, vânzare de mărfuri etc. Acest tip de cheltuieli sun alcătuite din: cheltuieli ocazionate de consumurile de materii prime, materiale, combustibili, piese de schimb, obiecte de inventar consumate; cheltuieli produse ca urmare a lucrărilor efectuate de terți, respectiv reparații, întreținere, cercetări, colaborări, publicitate etc.; cheltuieli cu impozite, taxe și vǎrsǎminte asimilate, cum sunt impozitele pe salarii, clǎdiri, diverse taxe; cheltuieli cu personalul, respectiv salarii, asigurări și protecție socială, formare profesională; cheltuieli cu amortizările și provizioanele aferente exploatării, respectiv provizioane pentru riscuri și cheltuieli, amortizări privind imobilizările corporale, valoarea provizionată pentru deprecierea imobilelor, a materiilor prime, materialelor, obiectelor de inventar.

Cheltuielile financiare sunt alcătuite din: pierderi din creanțe legate de participații, pierderi din vânzarea titlurilor de plasament, diferențele nefavorabile de curs valutar, dobânzi curente, pierderi din creanțe de natură financiară, cheltuieli privind amortizările și provizioanele.

In funcție de conținutul lor, cheltuielile se clasifică în: cheltuieli salariale, exprimate prin consumul de forțǎ de muncǎ, constând în cheltuieli cu plata salariilor angajaților, contribuției la asigurǎrile sociale și la fondul de șomaj; cheltuielile materiale se exprimă în consumurile de mijloace de producție, de mijloace de muncǎ și de obiecte ale muncii. Consumurile de mijloace de muncǎ se exprimă în cheltuieli legate de amortizarea imobilizǎrilor, deprecierea obiectelor de inventar. Consumul de obiecte ale muncii se exprimă în cheltuieli legate de consumul de materii prime, materiale auxiliare, combustibili, piese de schimb.

In funcție de autonomia decidentului, există: cheltuieli controlabile, în cadrul cărora deciziile sunt la dispoziția diverselor centre de responsabilitate – cheltuieli legate de salarii, materii prime, materiale etc.; cheltuieli necontrolabile, respectiv cheltuielile impuse de legislația fiscală sau socială, de forma taxelor și impozitelor.

In funcție de relația de determinare dintre consumul de resurse și efectele acestuia, există: cheltuieli determinate, care sunt în legătură directă cu efectul obținut și cheltuieli discreționare, care se regăsesc într-o relație confuză cu efectul obținut, cum sunt cheltuielile de publicitate.

In funcție de maniera de înregistrare în contabilitatea financiară și de gestiune, există: cheltuieli neîncorporabile, care apar în contabilitatea generală, având impact asupra rezultatului net total, dar nu corespund unor consumuri normale; cheltuielile neîncorporabile, care pot să nu aibă relație directă cu activitatea sau să nu exprime activitatea curentă; cheltuieli supletive, care apar în contabilitatea de gestiune, dar nu și în cea generală, datorită unor rațiuni fiscale sau juridice.

In funcție de impactul asupra fluxurilor de trezorerie, există: cheltuieli monetare, care produc un flux monetar; cheltuieli calculate, non-monetare, constituite de amortizǎri și provizioane.

În cadrul cheltuielilor efectuate pentru realizarea veniturilor se includ: cheltuielile de exploatare, cheltuielile financiare și cheltuielile excepționale.

Cheltuielile de exploatare sunt cheltuieli cu materiile prime,materiale și mărfuri,cheltuieli cu lucrările si serviciile executate de terți,cheltuieli cu personalul, cheltuieli cu impozitele,taxele si vărsamintele asimilate,cheltuieli cu amortizarea capitalului imobilizat,cheltuieli cu primele de asigurare care privesc activele corporale fixe și circulante, cheltuieli cu primele de asigurare pentru personal împotriva accidentelor de muncă, contribuțiile care condiționează organizarea și funcționarea activităților respective potrivit normelor legale în vigoare, alte cheltuieli de exploatare.

Cheltuielile financiare sunt cheltuieli privind titlurile de plasament cedate, cheltuieli din diferențe de curs valutar, cheltuieli cu dobânzile, pierderi din creanțe legate de participații, alte cheltuieli financiare.

Înregistrarea veniturilor și cheltuielilor în evidența contabilă se efectuează conform Regulamentului de aplicare a Legii contabilității.

Creșterea eficienței economice a întregii activități productive impune din partea fiecărei unități elaborarea și aplicarea riguroasă a unui ansamblu de măsuri și acțiuni tehnice, tehnologice și organizatorice în scopul asigurării unei mobilizări maxime a tuturor rezervelor existente în acest sens.

Reducerea costului de producție ocupă o poziție centrală în asigurarea creșterii economice, deoarece în nivelul cheltuielilor de producție se reflectă activitatea complexă a unei societăți comerciale (indiferent de obiectul de activitate și profilul acesteia), rezultatele obținute în domeniul creșterii productivității muncii, al economisirii resurselor materiale, al utilizării eficiente a fondurilor fixe, precum și multiplele efecte ale introducerii progresului tehnic în toate domeniile de activitate.

Acțiunile concrete de reducere a cheltuielilor se diferențiază de la o unitate la alta,în funcție de profilul de activitate, de dotarea tehnică existentă,de tehnologiile utilizate și de structura costului de producție. Cheltuielile de producție prezintă interes în contextul analizei economico-financiare atunci când participă la determinarea unor indicatori sintetici ai eficienței economice.

Activitatea tuturor societăților cu caracter productiv presupune efectuarea unor cheltuieli generate de particularitățile procesului de producție, de tehnologia și dotarea tehnică folosite. În acest context, trei elemente sunt defintorii, și anume: mijloacele de muncă; obiectele muncii; și forța de muncă.

În activitatea de eficiență economică a unei întreprinderi esențiale sunt atât nivelul înregistrat al cheltuielilor cât și structura acestora. Primul contribuie la determinarea costului pe unitatea de produs sau de serviciu, raportând totalul cheltuielilor la cantitatea obținută,iar al doilea reprezintă o adevărată radiografie a consumurilor efectuate pentru obținerea producției sau a serviciului respectiv. O asemenea structurare a elementelor de consum material sau uman creează o imagine completă și convingătoare asupra consumurilor raționale și a celor neraționale de resurse, precum și posibilitățile reale de reducere sau eliminare a celor nejustificate, a celor neeficiente.

Astfel, nivelul și structura cheltuielilor de producție contribuie la determinarea nivelului costului pe unitatea de produs sau pe unitatea de serviciu realizată. Cunoscând costul produselor, societatea comercială urmărește recuperarea acestuia prin vânzarea producției sau a serviciului.

Realizarea de produse și servicii cu cheltuieli cât mai mici constituie premisele unei eficiente economice maxime la nivelul societăților economice.

Asemenea efecte se pot materializa în: producții mai mari obținute din aceeași cantitate de materii prime și materiale; importante economii ca urmare a folosirii mai raționale a resurselor materiale și umane și creșterea posibilităților de stimulare a angajaților;creșterea competitivității produselor realizate pe piața internă și internațională.

O asemenea viziune presupune cunoașterea exactă a principalilor factori care influențează direct sau indirect nivelul cheltuielilor de producție, a modului în care aceștia s-au manifestat, iar identificarea lor reprezintă elementul primordial în vederea reducerii cheltuielilor de producție și în special a celor materiale, acestea din urmă contribuind substanțial la creșterea producției.

Diminuarea acestor cheltuieli însă nu trebuie să afecteze calitatea produselor,deoarece orice economie făcută dauna calității echivalează cu o pierdere irecuperabilă pentru întreprinderea respectivă.

1.2. Sistemul bancar din România

Băncile sunt societăți comerciale cu statut special, pentru că se constituie și funcționează după reguli specifice, cu autorizarea și sub supravegherea Băncii Naționale a României.

Cadrul legal al activității acestora este constituit din Legea nr. 101/1998, privind Statutul B.N.R, Legea bancară nr. 58/1998 și Legea privind procedura falimentului băncilor nr. 83/1998, care se completează cu actele normative emise de B.N.R., în temeiul art. 50din Legea 101/1998.

Conform prevederilor art. 1 al Legii bancare nr. 58/1998, activitatea bancară în România se desfășoară prin Banca Națională și prin alte bănci.

Alte persoane juridice pot desfășura activități bancare, numai dacă sunt autorizate prin lege și numai cu respectarea principiilor legii bancare. Aceste persoane juridice se supun și ele, la fel ca și băncile, autorizării, supravegherii prudențiale și reglementărilor Băncii Naționale a României, conform art. 90 din Legea bancară.

Se află sub incidența Legii nr. 58/1998 atât băncile, persoane juridice române, cât și sucursalele din România ale băncilor, persoane juridice străine (art. 2, alin. 1).

Băncile reprezintă principalii intermediari financiari în economie. Ele facilitează formarea capitalului disponibil în economie și coordonează procesul de economisire-investire, în scopul creșterii volumului total de resurse alocate economiei. Băncile sunt caracterizate prin capacitatea lor de a pune în circulație creanțe asupra lor însele, sporind volumul mijloacelor de plată și, implicit, al masei monetare.

Sistemul Bancar se află într-un stadiu avansat de transformare, suficient pentru a plasa acest subsistem al economiei pe una din principalele poziții în evoluția restructurării.

Pornit inițial cu patru bănci de stat, sistemul bancar românesc s-a dezvoltat pe parcurs și s-a consolidat, băncile noi pătrunzând treptat în sistem și construindu-și încet poziții relativ stabile pe piața bancară românească. Au pătruns pe piață băncile străine ce se adresează afacerilor profitabile ale agenților economici din România și care constituie un puternic factor concurențial ce stimulează băncile românești – în dezvoltarea și modernizarea activităților proprii.

Faptul că activitatea bancară este o activitate economică de interes public justifică instituirea unui statut juridic special pentru instituțiile de credit din sistemul bancar românesc (băncile, casele de economii, organizațiile cooperatiste), precum și a unui control public al acestora, exercitat de Banca Națională a României în calitate de autoritate administrativă de specialitate, cu atribuții în materia autorizării și supravegherii prudențiale bancare.

Activitatea bancară, cuprinzând atragerea de depozite și acordarea de credite ca operațiuni bancare principale, precum și serviciile bancare (operațiuni conexe și accesorii), este o activitate economică de interes public.

Potrivit art. 1 din Legea bancară nr. 58/1998, în România activitatea bancară se desfășoară prin Banca Națională a României și prin bănci. Potrivit art.1, alin. 2 din Legea nr. 58/1998, prin lege se poate autoriza desfășurarea activităților bancare și de către alte persoane juridice (de exemplu, organizațiile cooperative de credit), cu respectarea principiilor instituite prin Legea bancară.

Sistemul bancar românesc este structurat pe două nivele: primul nivel cuprinde o singură entitate, Banca Națională a României (banca centrală a statutului român, cu atribuții privind politica monetară, valutară de credit și de plăți, precum și în materia autorizării și supravegherii prudențiale bancare), iar al doilea cuprinde, în principal, băncile, definite în art. 3, lit. b), din Legea bancară, ca fiind persoanele juridice autorizate să desfășoare activități de atragere de depozite și de acordare de credite în nume și în cont propriu.

Definiția legală a băncilor oferă o primă limitare a sferei personalelor care pot desfășura activități bancare sub denumirea de „bancă”: numai persoanele juridice pot avea calitatea de bancă, potrivit legii. Dispoziția din Legea bancară română este concordantă, de altfel, cu normele în materie din legislațiile europene, potrivit cărora au acces la profesiunea bancară doar persoanele juridice, nu și persoanele fizice.

O a doua limitare este instituită de art. 9, alin. 1, teza a II-a din Legea nr. 58/1998, care prevede că băncile se constituie sub forma juridică de societate comercială pe acțiuni. Pe cale de consecință, activitatea bancară nu poate fi desfășurată de orice persoană juridică, indiferent de forma juridică pe care o îmbracă. In primul rând, numai o societate comercială poate avea calitatea de bancă, cu excluderea regiilor autonome, a organizațiilor cooperatiste, a asociațiilor și fundațiilor; în al doilea rând, banca nu poate funcționa decât sub forma unei societăți pe acțiuni, fiind excluse societățile de persoane, societatea în comandită pe acțiuni și societatea cu răspundere limitată.

Reglementarea anterioară (Legea nr. 33/1991, privind activitatea bancară) excludea expres doar societatea cu răspundere limitată. Cu toate acestea, nici sub imperiul acestei legi nu au fost constituite bănci sub formă juridică decât cea a societății pe acțiuni. În doctrina juridică a existat o controversă în materia constituirii societăților comerciale: într-o opinie s-a susținut că societățile bancare se pot constitui numai sub forma societăților pe acțiuni; într-o altă opinie s-a arătat că atâta timp cât legea nu interzice, în mod expres, decât constituirea societăților bancare sub forma societății cu răspundere limitată, iar, din interpretarea sistematică a legii, rezultă că sunt excluse și societățile de persoane, concluzia ar putea să îmbrace atât forma societăților pe acțiuni, cât și pe cea a societăților în comandită pe acțiuni.

Restrângerea libertății comerciantului de a alege forma societății reprezintă o măsură excepțională, fundamentală pe natura juridică activității bancare, activitatea economică de interes public.

Pentru a funcționa ca bancă, însă, nu este suficientă înființarea unei societăți comerciale pe acțiuni care să aibă ca obiect de activitate operațiunile bancare. Doctrina juridică franceză împarte condițiile pe care trebuie să le îndeplinească societățile bancare pentru a putea fi constituite și a funcționa în: condiții de procedură (autorizarea constituirii și funcționării băncii de către o autoritate administrativă de specialitate) și condiții care privesc societatea însăși (forma juridică, obiectul de activitate, capitalul social, condiții privind conducătorii, capitalul social, administratorii, cenzorii, acționarii).

Această clasificare este pertinentă și în ceea ce privește reglementarea societăților bancare în România. Legea bancară prevede o serie de proceduri care preced, respectiv succed, constituirii propriu-zise a societății comerciale bancare în temeiul Legii societăților comerciale bancare nr. 31/1990, și, totodată, impune anumite condiții de fond pe care societatea comercială bancară trebuie să le îndeplinească.

În doctrină se utilizează denumirea de bănci specializate pentru a le deosebi de Banca Centrală (B.N.R.). Acestea sunt de o mare diversitate datorită numărului și volumului de operațiuni active și pasive (servicii și produse bancare) pe care le efectuează.

În cadrul acestui tip de bănci pot fi deosebite:

Băncile Comerciale, care dețin ponderea mai mare în sistemul bancar românesc. Ca tip reprezentativ de bancă comercială în țara noastră este Banca Comercială Română – B.C.R -. Aceasta s-a înființat în anul 1990, pe baza Hotărârii Guvernului nr. 1011 din 1990 privind funcționarea băncilor comerciale române ca societăți pe acțiuni. Principala caracteristică a băncilor comerciale, în general, este aceea că practică sistemul universal de stat.

B.C.R. este persoană juridică organizată ca societate bancară pe acțiuni și funcționează pe baza Statului de funcționare, desfășurându-și activitatea prin sucursale, filiale și agenții și reprezentanțe, în țară și în străinătate pe baza aprobării Consiliului de administrație. Are ca obiect de activitate organizarea și formarea de depozite bănești, în lei și valută de la persoane fizice și juridice din țară și străinătate, acordarea de credite pe termen foarte scurt, mediu și lung, efectuarea de servicii (operațiuni) bancare, operațiuni pentru activitatea de comerț exterior și alte operațiunii bancare potrivit legii. În scopul îndeplinirii atribuțiilor ce îi revin, B.C.R. colaborează cu B.NR., cu celelalte societăți bancare ce alcătuiesc sistemul bancar românesc, cu ministerele, cu organele administrației locale și centrale de stat.

Bănci de comerț exterior sau bănci de import-export. Aceste bănci au ca obiect de activitate operațiuni de casieri și de credit privind derularea operațiunilor economice internaționale (efecte de comerț exterior), încheiate între statul român și alte state, între firme românești și firme străine cu privire la importul-exportul de bunuri și servicii. După forma de proprietate a capitalului, pot fi: bănci cu capital integral de stat (naționale), bănci private, bănci mixte.

Tipic din categoria băncilor de import-export a fost BANCOREX S.A., înființată în anul 1968 sub denumirea de Banca Română de Comerț Exterior. BANCOREX reprezenta un simbol al întregului sistem bancar românesc atât în perioada da la înființare și până la restructurare, cât și în momentului declinului ți lichidării ei în a doua jumătate a anului 1999. Falimentarea a avut loc datorită următorilor factori: existența unei legislații ambigue, interese interne și externe, corupție, jaf implicarea politicului, a intereselor de grup și, nu în ultimul rând, a unui management incalificabil.

Din categoria acestui tip de bănci face parte și Banca de Import-Export (EXIMBANK), înființată în anul 1992. Această bancă a preluat obiectul de activitate a BANCOREX, derulând operațiuni specifice tranzacțiilor comerciale de import-export ale firmelor românești în străinătate și a firmelor străine în țara noastră.

Banca Agricolă s-a înființat în anul 1967 cu scopul de a înfăptui politica statului în domeniul creditării, finanțării și decontării producției agricole, prelucrării acesteia, investițiilor și circulației mărfurilor din agricultură, industria alimentară și apelor. Banca Agricolă a fost supusă în anul 1990 unui proces de restructurare și organizare pe principiile economiei de piață. Privatizarea Băncii Agricole a avut loc în anul 2001, prin preluarea/cumpărarea de la statul român a pachetului de acțiuni de către Grupul RAIFEISSEN și Fondul Româno-American, devenind Societatea Bancară RAIFEISSEN Banca Agricolă – RBA.

Băncile locale acționează pe plan local și au ca direcții servirea clientelei locale: firme mici, mijlocii, persoane particulare. Din categoria băncilor de afaceri pot fi date ca exemplu băncile: „Ion Țiriac”, „Italiano-Română”, „Anglo-Română”, „Franco-Română”, „Banca București”, „BancPost”, „Banca Română pentru Dezvoltare”, „Banca Transilvania”.

Banca Română pentru Dezvoltare s-a înființat în anul 1990, cu capital integral de stat. Este prima bancă din sistemul românesc care a reușit procesul de privatizare în domeniul bancar în urma preluării a 51% din pachetul de acțiuni de către Firma Franceză „Groupe Société Générale” în martie 1999. B.R.D. a reușit, prin strategii de management viabile, să atragă atenția investitorilor străini când s-a pus problema privatizării. B.R.D. s-a privatizat în anul 1999, devenind o societate bancară cu capital mixt român-francez.

Cheltuielile bancare

Cheltuielile instituțiilor bancare reprezintă „sumele sau valorile plătite sau de plătit pentru împrumuturile primite și alte surse atrase, serviciile prestate și lucrările executate de care beneficiază banca, materialele consumate, cheltuielile cu personalul, executarea unor obligații legale sau contractuale, cheltuieli excepționale”. Pentru determinarea rezultatului exercițiului se includ și cheltuielile privind amortizările și provizioanele constituite, valoarea contabilă a activelor cedate, distruse sau dispărute.

Din punct de vedere financiar-contabil, cheltuiala exprimă o constatare, înregistrată în conturi, a unui consum de valori materiale, de muncă vie sau bănească, a unui fapt generator de cheltuieli în viitor pentru acoperirea unei datorii contractate sau o pierdere de valoare care trebuie să fie acoperită. Efectuarea cheltuielilor se derulează în mai multe etape succesive sau simultan în timp.

Angajarea are loc în momentul în care se contractează obligația bănească generatoare de plăți sau consumatoare de resurse (de exemplu, în cazul contractării unui împrumut, angajarea cheltuielilor intervine în momentul în care s-a creat obligația bănească de a rambursa ratele de credit, inclusiv dobânda aferentă).

Consumul este specific utilizării efective a resurselor în scopul satisfacerii cerințelor activității bancare (de exemplu, utilizarea împrumutului primit conform destinației pentru care a fost contractat).

Plata constă în achitarea unei sume de bani ca echivalent în cadrul relațiilor financiare (de exemplu, achitarea obligației față de creditor reprezintă o plată ca echivalent; în schimb, plata impozitului pe profit reprezintă un transfer fără echivalent).

Imputarea reprezintă momentul când cheltuielile sunt decontate sau repartizate asupra rezultatelor obținute.

Principalele categorii de cheltuieli pot fi considerate următoarele:

cheltuieli cu operațiunile care includ: cheltuieli cu dobânzile, comisioanele, taxele și spezele și alte cheltuieli bancare;

cheltuieli aferente provizioanele pentru credite și dobânzi;

cheltuieli generale de funcționare.

În categoria cheltuielilor cu operațiunile ponderea cea mai însemnată o dețin cheltuielile cu dobânzile pentru surse atrase, în timp ce ultima categorie are ca majoritare cheltuielile cu personalul. Cheltuielile cu provizioane pentru credite și dobânzi dețin o pondere din ce în ce mai mare în costuri datorită creșterii semnificative a creditelor restante.

În condițiile actuale ale sistemului bancar românesc, evoluția și ponderea acestor categorii de cheltuieli sunt foarte diferite de la o bancă la alta. Se consideră că, în viitor, cheltuielile legate de dezvoltarea rețelei bancare, de extinderea și perfecționarea rețelei informatice, de implementare a unor produse și, în special, servicii vor continua să crească în total cheltuieli, având ca efect firesc dezvoltarea și consolidarea sistemului bancar românesc.

Contabilitatea cheltuielilor bancare se ține pe feluri de cheltuieli, după natura lor, grupare ce stă și la baza creării grupelor de conturi din clasa 6 – Cheltuieli (vezi anexa nr. 2).

Respectând principiul independenței exercițiilor, toate operațiile care determină cheltuieli sunt înregistrate în momentul angajării cheltuielilor. Se organizează în acest mod, după cum am mai precizat și la venituri, o contabilitate de angajamente sau “accernal accounting”. Ea presupune individualizarea și reflectarea cheltuielilor în faza de angajare și consum.

Tehnica evidențierii cheltuielilor în contabilitatea băncii poate urma același demers ca în cazul veniturilor, considerându-se gruparea tuturor cheltuielilor astfel:

cheltuieli de exploatare bancară;

alte cheltuieli bancare.

Cheltuielile de exploatare bancară sunt generate de activitatea de bază a societății bancare, subordonată obiectului de activitate înscris în statutul băncii, și formează cea mai numeroasă grupă de cheltuieli. În majoritatea lor, acestea sunt cheltuieli ce privesc exercițiul financiar curent, dar există și cheltuielile ce privesc perioadele sau exercițiile viitoare sau de repartizat pe mai multe exerciții. Acestea din urmă sunt “Cheltuieli înregistrate în avans” și privesc cheltuielile pentru reparațiile capitale neprevăzute, cu reparațiile curente și reviziile tehnice plătite terților.

Contabilitatea cheltuielilor de exploatare bancară se ține cu ajutorul conturilor din grupa 60 – Cheltuieli de exploatare bancară, care cuprinde următoarele:

1. Cheltuielile cu operațiunile de trezorerie și operațiunile interbancare (601):

cheltuieli cu dobânzile aferente împrumuturilor de refinanțare, disponibilităților bănești ale băncilor păstrate în conturile de corespondent la bancă (conturi loro), împrumuturilor primite de la alte bănci;

comisioanele aferente operațiunilor de trezorerie și interbancare ș.a.

2. Cheltuieli privind operațiunile cu clientela (602) – se referă la dobânzi aferente operațiunilor de factoring, împrumuturilor primite de la clientela financiară, soldurilor creditoare ale conturilor curente deschise la bancă, depozitelor constituite de clientelă, comisioane aferente operațiunilor cu clientela etc.

3. Cheltuieli privind operațiunile cu titluri (603) – privesc:

dobânzile aferente împrumuturilor primite pe baza titlurilor date în pensiune livrată;

diferențele nefavorabile din reevaluarea sau cesiunea titlurilor de tranzacție, de plasament și de investiții și alte cheltuieli.

4. Cheltuielile cu operațiunile de leasing, locație simplă și asimilate (604) – cuprind cheltuielile cu:

amortizările pentru bunurile mobiliare, imobiliare și activelor necorporale date în leasing, locație cu opțiune de cumpărare sau neînchiriate după rezilierea contractului;

provizioane constituite, în special pentru deprecierea imobilizărilor cedate în cazul în care valoarea de piață a acestora este inferioară valorii neamortizate și altele.

În legătură cu operația de leasing, chiria plătită de societatea bancară societății de leasing, în schimbul obținerii avantajelor legate de posesiunea bunului pe durata contractului, se înregistrează ca o cheltuială de exploatare, iar la expirarea contractului de leasing, valoarea reziduală se înregistrează la active fixe.

În categoria cheltuielilor de exploatare mai sunt incluse:

Cheltuieli privind datoriile subordonate și fondurile publice alocate (605) – care cuprind dobânzile aferente împrumuturilor primite și titlurilor subordonate;

Cheltuieli privind operațiunile de schimb (606) – care reflectă diferențele nefavorabile rezultate din operațiunile de vânzare-cumpărare de devize, din evaluarea periodică a operațiunilor în devize ș.a.;

Cheltuieli privind operațiunile în afara bilanțului (607);

Cheltuieli cu prestații de servicii financiare (608) – care se referă la cheltuieli cu gestiunea mijloacelor de plată, cheltuieli cu tipărirea carnetelor de cecuri, obținerea de informații privind solvabilitatea sau poziția financiară a clienților;

Alte cheltuieli de exploatare bancară (609).

Cheltuielile cu personalul (grupa 61) cuprind salariile și alte drepturi cuvenite personalului, contribuția băncii la asigurările sociale, contribuția băncii pentru ajutorul de șomaj, alte cheltuieli privind asigurările și protecția socială, alte drepturi cuvenite salariaților prevăzute în contractul colectiv de muncă sau conform reglementărilor legale. Conturilor din această grupă reflectă, pe de o parte, cheltuielile unității patrimoniale ca urmare a obligației privind salariile brute cuvenite personalului, iar pe de altă parte, cheltuielile cu obligațiile privind contribuția la formarea fondurilor de asigurări și protecție socială; sunt denumite și simbolizate astfel:

Cheltuieli cu salariile personalului (611 );

Cheltuieli privind asigurările și protecția socială (612);

Alte cheltuieli privind personalul (617).

Cheltuielile cu alte impozite, taxe și vărsăminte asimilate (grupa 62) cuprind o serie de cheltuieli făcute de bancă la virarea unor sume în contul statului, reprezentând: impozit plătit pentru depășirea fondului de salarii admisibil; taxe de înmatriculare; taxe de timbru; impozit pe clădiri și terenuri; impozit asupra mijloacelor de transport; taxa pe valoarea adăugată privind bunuri și servicii folosite în scop personal etc. La contabilizarea operațiunilor se folosește contul 627 – Cheltuieli cu impozite, taxe și vărsăminte asimilate.

Cheltuielile cu materiale, lucrări și servicii executate de terți (grupa 63) includ:

Cheltuieli cu materialele (631) – reflectă valoarea materiilor și materialelor nestocate, incluse direct pe cheltuieli aprovizionate de la furnizori, valoarea la preț de înregistrare a materialelor date în consum sau constatate lipsă la inventariere și contravaloarea în lei a materiilor și materialelor nestocate aprovizionate de la furnizori, în devize.

Cheltuieli privind materialele de natura obiectelor de inventar (632);

Cheltuieli privind alte stocuri (633) – evidențiază valoarea altor materiale nestocate aprovizionate de la furnizori, valoarea altor stocuri inclusă pe cheltuieli constatate lipsă la inventar, precum și pierderile din deprecieri și contravaloarea în lei a altor materiale nestocate aprovizionate de la furnizori, în devize.

Cheltuieli cu lucrările și serviciile executate de terți (634);

Cheltuieli de protocol, reclamă și publicitate (635).

Cheltuielile diverse de exploatare (grupa 64) cuprind:

veniturile retrocedate și cheltuielile refacturate legate de operațiunile de exploatare nebancară efectuate în comun sau pierderile din cesiunea imobilizărilor;

alte categorii de cheltuieli sunt: despăgubirile, amenzile și penalitățile, donațiile și subvențiile acordate, sponsorizările acordate, dobânzi îndoielnice privind debitori diverși, trecute Ia pierderi etc.

Cheltuielile cu amortizările privind imobilizările necorporale și corporale (grupa 65) sunt cheltuieli cu amortizările legale aferente imobilizărilor corporale și necorporale privind activitatea de exploatare și din afara acestei activități.

Înregistrarea operațiunilor se face pe baza conturilor de activ 651 – Cheltuieli cu amortizările imobilizărilor necorporale și 652 – Cheltuieli cu amortizările imobilizărilor corporale.

Cheltuielile cu provizioane, pierderi din creanțe nerecuperabile și ajustarea la inflație (grupa 66) – prin intermediul provizioanelor, conducerile societăților bancare dispun de un anumit timp pentru a-și micșora sau majora profitul impozabil prin constituirea provizioanelor (afectând cheltuielile) sau prin reluarea provizioanelor (afectând veniturile) și adesea aleg momentul cel mai oportun, în funcție de rezultatul pe care vor să-l obțină.

Evidențierea contabilă a cheltuielilor cu provizioane și a pierderilor din creanțe nerecuperabile se face cu ajutorul conturilor din grupa 66:

Cheltuieli cu provizioane pentru creanțe din operațiuni interbancare (661);

Cheltuieli cu provizioane pentru creanțe din operațiuni cu clientela (662);

Cheltuieli cu provizioane privind operațiuni cu titluri și operațiuni diverse(63);

Cheltuieli cu provizioane pentru valori imobilizate (664);

Cheltuieli cu provizioane pentru riscuri și cheltuieli (665) – a căror constituire este o necesitate legată de respectarea principiului prudenței în contabilitate și al separării cheltuielilor și veniturilor pe exerciții financiare. Această categorie de cheltuieli este cunoscută numai la finele exercițiului financiar;

Pierderi din creanțe nerecuperabile acoperite cu provizioane (667);

Pierderi din creanțe nerecuperabile neacoperite provizioane(668);

Cheltuieli cu ajustarea la inflație (669).

Cheltuielile extraordinare (grupa 67) se referă la cheltuielile privind calamitățile și alte evenimente similare, evidențiate prin contul sintetic de gradul I 671.

Cheltuielile cu impozitul pe profit și alte impozite (grupa 69) – ultimele elemente de cheltuială care figurează în clasa a 6-a a conturilor de cheltuieli sunt cele referitoare la Cheltuielile cu impozitul pe profit (691) și Alte cheltuieli cu impozitele care nu apar în elementele de mai sus (699), care înregistrează impozitului pe profit datorat, inclus pe cheltuieli.

1.4. Structura costurilor bancare

În general, în activitatea băncilor privind exercitarea funcțiilor de intermediere se disting două categorii importante ale costurilor: costul legat de formarea resurselor și costul de funcționare.

Costurile legate de formarea resurselor constau în: dobânzile pe care banca le bonifică deponenților sau din dobânzile pe care banca le plătește altor bănci, de la care primește împrumuturi.

Aceste costuri sunt influențate direct de nivelul dobânzilor bonificate, determinate ca raport al ofertei și cererii de monedă, pe de o parte și ca urmare a orientărilor de politică monetară și de credit, pe de altă parte. Ca mărime medie, dobânda de piață înregistrează evoluții diferite, ținându-se seama de taxa scontului și de nivelul dobânzilor de valorificare a diferitelor disponibilități, corelându-se și cu anumite influențe monetare externe.

Nivelul național al dobânzii depinde în mod direct de evoluția puterii de cumpărare a monedei, de gradul de eroziune a capitalurilor bănești, și, în general, de gradul de dezvoltare și stabilitatea economică, înregistrându-se în acest cadru situații foarte diferite de la o țară la alta, fapt vizibil chiar și în cadrul țărilor integrate în Comunitatea Economică Europeană.

Mai mult, nu toate băncile au o situație egală în raport cu costul de obținere a resurselor. Astfel, marile bănci de depozit, datorită unei rețele largi de agenții, au posibilitatea să atragă sub forma depozitelor la vedere o mare parte a resurselor necesare, astfel că se bucură de un nivel foarte redus al costurilor pentru procurarea acestora.

Modificări în structura resurselor, exprimate în general prin reducerea volumului depozitelor la vedere, creează probleme legate de “prețul” acestora pentru băncile comerciale mici și cele specializate. Ele trebuie să recurgă la piața monetară sau să apeleze la investitorii instituționali, pe alte segmente ale pieței creditului unde, de regulă, dobânzile sunt mai ridicate.

În literatura de specialitate se menționează ca există trei motive care argumentează cuantificarea costurilor fondurilor.

În primul rând, informațiile oferite de un asemenea calcul permit băncii să găsească acea combinație de surse de finanțare disponibile pe piața cu costul cel mai scăzut. Considerând celelalte elemente ca rămânând nemodificate, banca va obține beneficii mai mari, fără să-și asume riscuri mai mari, atunci când costul pentru fondurile ei este mai scăzut. În al doilea rând, o apreciere relativ corectă a efortului – a costului fondurilor – oferă un reper esențial pentru proiectarea veniturilor obtenabile la nivelul activelor rentabile. În al treilea rând, tipurile de surse de finanțare pe care le poate obține o bancă și folosirea lor au un impact semnificativ asupra riscului de lichiditate, riscului ratei dobânzii și riscului de capital al băncii.

Evaluarea acestui cost se poate realiza prin următoarele trei metode folosite pe scară largă: costul istoric mediu ponderat; costul marginal pentru surse specifice de finanțare și un cost mediu ponderat pentru toate sursele de substitut al costului marginal.

Costul istoric mediu ponderat reprezintă cea mai obișnuită metodă de evaluare a costurilor de finanțare ale băncii, constând în raportarea costului cu dobânda în sumă absolută la totalul fondurilor reinvestite.

Valoarea totală a costului cu dobânda poate fi calculată multiplicând totalul mediu din fiecare cont de finanțare cu ratele medii ale dobânzii din perioada respectivă.

Asemenea determinări – medii ponderate – ale costului de finanțare pot fi utile pentru analiza activității trecute de achiziționare a fondurilor, dar prezintă patru neajunsuri:

unele fonduri bancare sunt investite în active care nu aduc venituri (cum ar fi anumite plasamente la Banca Centrală) și active imobiliare (clădirile). Proporția veniturilor aflându-se sub influența diferitelor forme de finanțare sunt necesare ajustări corelate atât în privința costurilor cât și a veniturilor preconizate să acopere costurile cu dobânda. De asemenea, se poate aplica un control relativ al destinațiilor, respectiv anumite fonduri reinvestite în active;

costul surselor ar trebui să includă și alte cheltuieli – asociate cu atragerea de fonduri, cum ar fi: cheltuieli cu funcționarea și de publicitate;

există numeroase incertitudini, cu privire la includerea în această valoare a costului capitalului social (constituit pentru atragerea investiției de capital social). Un răspuns favorabil ar trebui să clarifice și modalitatea includerii;

costurile istorice se dovedesc a fi extrem de nesigure, intervenind modificări majore din partea B.N.R.; din acest motiv, ele nu pot constitui un mijloc de orientare pentru alegerea tipurilor de fonduri care ar trebui atrase sau pentru previzionarea prețurilor la active.

Costul marginal al fondurilor este un rezultat direct al preocupărilor pentru evitarea deficiențelor în folosirea costului istoric mediu ponderat.

Banca utilizează calculul costului său marginal, reprezentând costul necesar producerii unei unități adiționale de fonduri utilizabile, pentru a determina și un venit acceptabil pe activele achiziționate suplimentar cu asemenea fonduri. De asemenea, banca va fi cointeresată să atragă fondurile având cele mai ieftine costuri.

Implementarea acestor concepte pare facilă din punct de vedere teoretic dar este foarte dificil calculul practic al costului aferent unei unități monetare – din fondurile suplimentare atrase – mai ales dacă este necesar să se estimeze impactul unei surse de fonduri asupra costului altor surse.

Modalitatea cea mai accesibilă de abordare constă în utilizarea exclusivă a unei surse de fonduri (pe care banca vrea să o folosească), a calcula costul său marginal și a folosi acest cost ca bază pentru fixarea unor prețuri pe noile active. Este de anticipat că unica sursă selecționată va fi cea mai ieftină, disponibilă băncii.

Două elemente limitează utilizarea acestui indicator. Astfel, există posibilitatea redimensionării costului unei surse unice de fonduri cu scopul de a compensa furnizorii altor surse de fonduri pentru riscul suplimentar creat prin folosirea unei singure surse. Spre exemplu, dacă în cazul unei bănci de referință, rata îndatorării la capitalul social (datorii/capital) ar crește pe seama disponibilităților la vedere, s-ar putea ca depunătorii neasigurați (cu disponibilități peste o anumită valoare returnabilă în caz de faliment) și alți creditori sau acționari să solicite majorarea bonificațiilor (de exemplu, până la nivelul dobânzilor bonificate pentru depozitele la termen). Tendința de creștere a costului unei singure surse, ar fi o certitudine într-o asemenea situație, fără însă a se putea aprecia exact modificarea necesară.

În al doilea rând, puține bănci folosesc o unică sursă de fonduri pe un interval mai lung de timp, cu atât mai mult cu cât diversificarea surselor de fonduri furnizează cantități de fonduri suplimentare.

Aceste neajunsuri sunt depășite de bănci prin folosirea alternativă a costului celor mai scumpe surse marginale de fonduri.

Costul mediu ponderat planificat – există posibilitatea de evaluare și analiză a costului fondurilor prin intermediul indicatorului costul planificat mediu ponderat al tuturor surselor de fonduri ca și estimare a costului marginal. Teoria financiară sugerează că „dacă o bancă a fost finanțată la cel mai scăzut cost global al fondurilor, există presupunerea potrivit căreia costul marginal al fondurilor ar trebui să egaleze costul mediu ponderat planificat”. Contrar aparențelor, numărul rezultat nu exprimă costul mediu ponderat al fondurilor, fiind mai degrabă o valoare estimativă a costului marginal în situația și cu condiția finanțării eficiente a activității.

Pe baza costului mediu planificat al fondurilor se poate calcula indicatorul rentabilității globale preconizate să se realizeze la nivelul activelor rentabile, pentru anul de plan. Costul de achiziție total al fondurilor poate fi estimat raportând suma costurilor totale de achiziție – valori absolute – la valoarea totală a activelor preconizată pe anul de plan. Eficiența dorită pentru activele rentabile, necesară acoperirii costurilor surselor se calculează raportând costul de achiziție – în sumă absolută – la valoarea totală a activelor rentabile (această cifră reprezintă suma activelor preconizate).

, unde

r = rentabilitatea minimă a activelor financiare nelichide, planificată să acopere costul fondurilor în anul de plan

În concluzie, fiecare dintre indicatorii prezentați sunt utilizabili în scopul cuantificării costurilor de finanțare. Indicatorul de postcalcul al costului mediu ponderat al fondurilor este folositor pentru analiza și evaluarea activității din trecut. Costul marginal al fondurilor specifice permite analiza comparativă între diferite surse, favorizând decizia asupra formei de fonduri pe care banca ar trebui să încerce să o atragă. Este, de asemenea important, să se analizeze toate costurile marginale. Mai mult, schimbarea rapidă a surselor de finanțare antrenează ajustări de cost pentru temperarea fluctuației riscurilor, care sunt foarte dificil de măsurat.

Costul de funcționare are o structură specifică, după cum urmează:

1. cheltuielile de personal, sub forma salariilor și alte drepturi asimilate, care reprezintă cea mai importantă parte a costului de funcționare. Personalul băncilor este foarte divers și complex, având în vedere specificul activității sale, care presupune îmbinarea cu profesionalism a calităților de specialist și a aptitudinilor de îndrumător sau consultant, într-un cadru de dialog și colaborare, de responsabilitate pentru el și de mare importanță pentru client. Astfel, personalul bancar se deosebește net de personalul angajat în oricare alt sector prestator de servicii.

Pe de altă parte, personalul băncii trebuie să fie foarte bine instruit în domeniul utilizării tehnicilor informatice moderne, care au revoluționat în ultimii ani tehnica bancară. În ansamblul său, activitatea bancară impune un grad înalt de calificare a personalului său. Toate aceste argumente vin să justifice de ce salariile personalului bancar sunt mai ridicate decât în alte sectoare de activitate.

2. cheltuielile generale și amortizarea, ca elemente ponderale de cost, înregistrează o creștere permanentă. Sporesc continuu cheltuielile legate de dezvoltarea rețelei bancare și pentru întărirea securității casieriilor și tezaurelor. De asemenea, cheltuieli importante de investiții și amortizare sunt necesare în legătură cu extinderea și perfecționarea rețelei informatice, de prelucrare a datelor de gestiune, cărora li se adaugă noi echipamente necesare în prestarea unor servicii bancare, cum ar fi terminalele de plăți electronice și rețelele aferente.

3. rezervele, reprezintă un alt important element al costului de funcționare, acestea constituind resursele necesare pentru acoperirea riscului decurgând din operațiunile de credit transformate în creanțe nerecuperabile. Ca o componentă a profitului de repartizat, rezervele dețin un nivel considerabil comparativ cu mărimea dividendelor. Aceasta este o tendință ce se manifestă pe plan internațional. Așa cum sunt ele determinate, rezervele diminuează profitul băncilor, reprezentând din ce în ce mai mult o povară, pe care ar trebui să o suporte de fapt, cei ce recurg la credite bancare.

Printre impozitele și taxele cuprinse în costurile bancare se includ: impozit pe profit, impozite asupra salariilor personalului, taxa asupra volumului creditelor ce se include direct în dobânzile percepute de la clienți, taxa asupra valorii adăugate, care se aplică numai asupra serviciilor prestate ca atare (comisioane).

Pentru unitățile bancare, costul de funcționare, într-o determinare globală, se poate stabili ca diferență între totalul veniturilor obținute (dobânzi percepute în activitatea de creditare, comisioane, taxe, beneficii etc.) și cheltuielile cu remunerarea capitalurilor constituite (dobânzi bonificate, dividende etc.).

Pe de altă parte, sistemele bancare contemporane se caracterizează prin aceea că dispun de un anumit grad de funcționalitate, care le permite să realizeze un volum din ce în ce mai mare de operațiuni cu același nivel al costurilor de funcționare; sau evoluția acestora este inferioară creșterii produsului bancar. Din acest punct de vedere, în mărime relativă, evoluția costurilor de funcționare înregistrează o scădere, cu efecte pozitive asupra profitabilității.

1.5. Gestionarea optimă a cheltuielilor cu operațiile bancare

În prezent, tot mai multe țări ca urmare a armonizării funcționalității băncilor, acționează pe scară largă pentru activarea laturilor concurențiale, ceea ce presupune creșterea preocupărilor pentru diminuarea cheltuielilor bancare, în paralel cu creșterea veniturilor.

Optimizarea raportului între venituri și cheltuieli, cu implicații directe asupra creșterii profitabilității bancare, constituie un obiectiv esențial al managementului bancar. Acest aspect are o importanță aparte și constituie nu numai o problemă strict bancară, ci și o expresie a evoluției economiei, în general. Este o realitate, fără de care analiza costurilor bancare nu ar avea nici o semnificație.

Activitatea bancară de intermediere a circulației capitalurilor și de efectuare a diverselor servicii, în strânsă legătură cu circulația monetară, cu evoluția puterii de cumpărare a banilor este deosebit de utilă întregii societăți, ocupând un loc în continuă creștere în activitatea socială, respectiv înregistrând o anumită pondere în Produsul Intern Brut (PIB).

În majoritatea țărilor dezvoltate, serviciile bancare au înregistrat o continuă creștere în PIB și, implicit, creșterea costurilor acestora, fapt explicabil din următoarele raționamente:

creșterea aportului și remunerării agenților economici implicați în activitatea bancară;

diversificarea sferei serviciilor care vin să asigure o mai bună satisfacere a cerințelor clientelei bancare;

creșterea rolului băncilor la nivel național și în relațiile internaționale, urmare a amplificării fluxurilor de capitaluri bănești, precum și din necesitatea asigurării unei mai bune echilibrări a balanței de plăți.

Dacă avem în vedere efectul creșterii angajării bancare, comparativ cu aportul adus la sporirea PIB, o creștere în mărime absolută a costurilor bancare totale se justifică, marcând, de asemenea o evoluție pozitivă.

Analiza raportului venituri-cheltuieli pune în evidență faptul că, nu toate activitățile desfășurate de către bănci sunt la fel de profitabile, în sensul că unele servicii bancare sunt mai puțin profitabile sau chiar se pot încheia cu pierderi, dar acestea sunt utile și se recuperează global, pe baza “tarifelor” mai mari decât nivelul costurilor practicate la alte servicii.

Privitor la politica bancară privind costurile, în majoritatea țărilor dezvoltate se manifestă o serie de trăsături specifice, și anume: neremunerarea depozitelor la vedere; promovarea unor măsuri stimulative pentru depunerea economiilor la termen cu dobânzi relativ mici; efectuarea unor operațiuni de gestiune a încasărilor și plăților în mod gratuit sau cu “tarife” reduse.

În foarte multe situații, aceste aspecte au produs distorsiuni asupra raportului venituri-cheltuieli, aspecte ce au generat soluția acoperirii globale a cheltuielilor bancare. Ca atare, în lumea bancară se manifestă anumite controverse în ceea ce privește tarifarea serviciilor de gestiune, în special cele referitoare la operațiunile de încasări și plăți.

Se are în vedere că accelerarea plăților și extinderea “bancarizării” se poate transforma într-o activitate benefică atât pentru sistemul bancar în ansamblul său, cât și pentru întreaga economie națională. Aceste operațiuni pot aduce un aport mai mare de resurse și totodată contribuie la fluidizarea capitalurilor bănești. În acest context, se manifestă tot mai multe opinii potrivit cărora, serviciile bancare, oricare ar fi ele trebuie suportate de către beneficiari și să nu fie transferate ca suportabilitate a costurilor asupra altora.

De pildă, remunerarea depozitelor la vedere și plata serviciilor bancare de către utilizatorii cecurilor și a altor instrumente de circulație a monedei scripturale ar avea ca efect imediat o raționalizare a utilizării acestora și ar încuraja o largă extindere a cărților de credit.

Pentru a obține economii semnificative de costuri, trebuie promovată o politică nouă în legătură cu produsele și serviciile bancare oferite clienților, menită să contribuie la standardizarea produselor, în sensul concentrării ofertei bancare pe un număr redus de produse și servicii bancare privind depozitele, conturile curente și tranzacțiile care să se caracterizeze printr-o eficiență înaltă, costuri reduse și perspective certe de dezvoltare. În acest sens, unele bănci și-au redus produsele legate de depozite la 50%, iar cele de tranzacții până la o pătrime.

De asemenea, printr-o restructurare a activității bancare, restrângându-se produsele la unele de baza (ipoteci imobiliare, hârtii de valoare, carduri de credit), procedându-se la prelucrarea centralizată a produselor și serviciilor bancare – care conduce la însemnate reduceri privind echipamentele periferice utilizate – și limitându-se extensia în teritoriu, se pot obține însemnate efecte benefice în micșorarea costurilor:

Folosirea unor colaborări externe strict specializate în vederea obținerii de avantaje economice pentru unele operațiuni adiacente activității bancare de bază, precum și stimularea clienților de a participa la procesarea unor operațiuni automate sau de a prelua unele activitați care în mod normal revin personalului bancar contribuie la o redimensionare favorabilă a costurilor.

Prin măsurile luate pe linia unei gestionări moderne a cheltuielilor bancare cu operațiunile se asigură o comensurare adecvată a acestora în vederea reducerii, o reconfigurare a evoluției și a structurii acestor cheltuieli, în conformitate cu restructurarea bancară și în scopul unei dimensiuni superioare a profitului.

Capitolul 2

Evidențierea cheltuielilor bancare

2.1. Contabilitatea bancară

Contabilitatea este știința care se ocupă cu procesul de înregistrare, clasificare, raportare și de interpretare a datelor financiare ale unei societăți. Procesul de înregistrare sau de ținere a evidenței contabile implică măsurarea și înregistrarea operațiilor și tranzacțiile comerciale prin diferite modalități: manual, mecanic sau electronic.

Funcția de raportare include clasificarea și rezumarea datelor contabile în situațiile financiare precum și pregătirea acestora pentru interpretare. Din punct de vedere al societății comerciale si al managerilor lor, contabilitatea are 2 funcții de baza: evidențierea rezultatelor financiare sau contabilitate financiara. Aceasta are la baza norme unitare privind organizarea si conducerea contabilității, norme care au caracter obligatoriu pentru toate băncile; calculația si controlul costurilor de producție cât si stabilirea preturilor produselor si serviciilor, furnizarea informațiilor către conducerea societății in scopul utilizării lor in politica de dezvoltare si de planificare (contabilitatea de gestiune).

Aceasta contabilitate se organizează de fiecare banca in funcție de specificul activității, de necesitățile proprii având ca obiective: stabilirea veniturilor, cheltuielilor si rezultatelor pentru fiecare subunitate; rentabilitatea serviciilor; stabilirea bugetului de venituri si cheltuieli, urmărirea îndeplinirii acestui buget pe subunități. Astfel contabilitatea societăților bancare prezintă o serie de particularități care țin de reglementările proprii cauzate de natura resurselor cât si de operațiunile derulate si de finalitatea acestora.

In conformitate cu prevederile legii – obiectul contabilității bancare îl constituie reflectarea in expresie băneasca a disponibilităților bănești si a depozitelor, a bunurilor mobile si imobile, a titlurilor de valoare, a drepturilor si obligațiilor băncii precum si mișcările care au loc asupra elementelor patrimoniale si a operațiilor efectuate asupra cheltuielilor, veniturilor si rezultatelor obținute.

In aceste condiții, contabilitatea bancara are ca obiect de studiu: stabilirea si înregistrarea cronologica si sistematica a tuturor operațiunilor patrimoniale in funcție de natura lor in debitul unor conturi respectiv in creditul altor conturi. Conturi care se numesc conturi corespondente, complementare; stabilirea totalului sumelor debitoare si creditoare precum si a soldurilor; întocmirea lunara a Balanței de verificare care reflecta egalitatea intre totalul sumelor debitoare si totalul sumelor creditoare precum si intre totalul soldurilor debitoare li a soldurilor creditoare; prezentarea situației patrimoniale si a rezultatelor obținute respectiv a activelor si a pasivelor in Bilanț precum si a veniturilor, cheltuielilor si a rezultatelor in contul de profit si pierdere.

Obiectul contabilității bancare se realizează prin aplicarea unor procedee si tehnici ale metodei contabilității:

1. Procedee cu caracter general: observarea; analiza; sinteza; raționamentul; experiența.

2. Procedee comune disciplinelor economice: calculația; documentarea; evaluarea; inventarierea.

3. Procedee specifice contabilității: contul; balanța de verificare; bilanțul contabil.

Contabilitatea bancară se conduce in partidă dublă, situație in care fiecare operațiune apare sub forma unei duble înregistrări, una in credit si alta in debit.

În conformitate cu prevederile legale prin instituții de credit se înțelege: băncile persoane juridice române, sucursalele din România ale băncilor străine și organizațiile cooperativelor de credit.

Instituțiile de credit au obligația organizării și ținerii contabilității la sediile declarate de pe teritoriul României, potrivit art.1 și art.4 din Legea contabilității nr. 82/1992, republicată în Monitorul Oficial nr. 48/2005

Aceeași obligativitate o au și subunitățile din România ce aparțin unor societăți bancare cu sediul în străinătate. Planul de conturi și normele metodologice de utilizare a acestuia au fost aprobate prin ordinul comun al Băncii Naționale a României și al Ministerului finanțelor nr. 344/1997 și nr.1418/1997, dispunându-se aplicarea acestora începând cu data de 1 ianuarie 1998.

Ulterior, acestea au fast armonizate cu Directivele Europene aplicabile instituțiilor de credit, prin Ordinul Băncii Naționale a României nr.5 din 22.12.2005, pentru aprobarea Reglementărilor contabile conforme cu directivele europene, aplicabile instituțiilor de credit, modificat și completat prin Ordinul Băncii Naționale a României nr. 24 din 21.12.2006.

Instituțiile de credit, în calitate de unități patrimoniale, au obligația să asigure, următoarele: întocmirea documentelor justificative pentru orice operațiune care afectează patrimoniul instituției de credit; înregistrarea în contabilitate a operațiunilor patrimoniale; inventarierea patrimoniului instituției de credit; întocmirea bilanțului contabil; controlul asupra operațiunilor patrimoniale efectuate; furnizarea, publicarea și păstrarea informațiilor cu privire la situația patrimoniului și rezultatele obținute de instituția de credit.

Documentele justificative care stau la baza înregistrărilor în contabilitate angajează răspunderea persoanelor care le-au întocmit, vizat, aprobat ori înregistrat în contabilitate.

Înregistrarea operațiunilor patrimoniale în contabilitate se face cronologic, prin respectarea succesiunii documentelor justificative, după data de întocmire sau de intrare în unitate și sistematic, în conturi sintetice și analitice cu ajutorul registrului jurnal și al cărții mare.

Inventarierea trebuie să cuprindă toate elementele de activ și pasiv din patrimoniul instituției de credit care se înscriu în registrul inventar. Sunt supuse, de asemenea, inventarierii bunurile aflate temporar în păstrare, custodie sau pentru alte scopuri în instituția de credit, aparținând altor persoane fizice sau juridice. Bunurile și valorile din domeniul public, date în administrare instituțiilor de credit se inventariază și se evidențiază în mod distinct în patrimoniul acestora.

Registrul-jurnal, registrul-inventar și cartea mare, împreună cu documentele justificative, precum și bilanțul contabil, constituie documente contabile oficiale pentru exercitarea controlului asupra operațiunilor efectuate și pot fi admise ca probă în justiție.

Controlul asupra operațiunilor patrimoniale înregistrate în contabilitate se efectuează de către persoanele care conduc contabilitatea, care exercită controlul financiar preventiv și controlul financiar de gestiune, cenzori sau alte persoane împuternicite de instituția de credit. De asemenea, controlul asupra operațiunilor patrimoniale înregistrate în contabilitate se efectuează de către organele de control financiar și fiscal ale statului.

Documentele contabile oficiale se țin în limba română și în moneda națională. Operațiunile privind investițiile de capital străin, operațiunile valutare curente, de cont financiar și de capital, de vânzare-cumpărare în cadrul pieței valutare, disponibilitățile în devize, precum și alte operațiuni în devize, se înregistrează în contabilitate, atât în devize, cât și în lei, la cursul valutar de schimb în vigoare la data efectuării lor.

Contabilitatea instituțiilor de credit se conduce în partidă dublă și trebuie să asigure: înregistrarea cronologică și sistematică a tuturor operațiunilor patrimoniale în funcție de natura lor, în mod simultan în debitul unor conturi si creditul altor conturi; stabilirea totalului sumelor debitoare și creditoare, precum și a soldului final al fiecărui cont; întocmirea lunară a balanței de verificare care reflectă egalitatea între totalul sumelor debitoare și creditoare și totalul soldurilor debitoare și creditoare ale conturilor; prezentarea situației patrimoniului și a rezultatelor obținute, respectiv a activelor și pasivelor prin bilanț, precum și a veniturilor, cheltuielilor și a beneficiilor sau pierderilor, prin contul de profit si pierdere.

2.2. Reguli pentru evaluarea elementelor patrimoniale

În conformitate cu principiile contabile general acceptate, evaluarea elementelor de patrimoniu se realizează pe baza regulilor generale, completate cu reguli specifice derivând din particularitățile activității bancare.

Evaluarea la intrarea în patrimoniu. Valoarea de intrare (valoarea contabilă) se stabilește în momentul intrării în patrimoniu, astfel: valoarea de achiziție – cost de achiziție pentru bunurile procurate cu titlu oneros; valoarea de utilitate stabilită în funcție de prețul pieței, utilitatea, starea și amplasarea bunurilor reprezentând aport la capitalul social sau obținute cu titlu gratuit; costurile de producție pentru bunurile produse de bancă.

Costul de achiziție este compus din prețul de cumpărare, cheltuieli de transport-aprovizionare și alte cheltuieli accesorii necesare. Costul de producție cuprinde: costul de achiziție al materiilor prime și materialelor consumabile, alte cheltuieli directe de producție și cota de cheltuieli indirecte stabilită rațional. Creanțele și datoriile sunt evaluate la valoarea lor nominală.

Evaluarea la inventariere. Bunurile sunt evaluate cu ocazia inventarierii la valoarea actuală sau valoarea de utilitate a fiecărui element, numită ți valoare de inventar. Valoarea de inventar se stabilește în funcție de utilitatea bunului și de prețul pieței. Creanțele și datoriile se evaluează la valoarea probabilă de încasat sau de plată.

Evaluarea la închiderea exercițiului. Valoarea de bilanț se stabilește prin compararea valorii contabile cu valoarea de inventar. În cazul diferențelor se procedează astfel: pentru elementele de activ, diferențele constatate în plus nu se înregistrează în contabilitate, menținându-se valoarea contabilă (de intrare). Diferențele constatate în minus la imobilizări se contabilizează ca amortizări (în cazul deprecierilor ireversibile) sau ca provizioane (în cazul deprecierilor reversibile). Pentru celelalte elemente de activ se constituie provizioane. Valoarea elementelor de activ se menține la valoarea de intrare; pentru elementele de pasiv, diferențele constatate în minus nu se contabilizează.. Diferențele constatate în plus se contabilizează prin constituirea de provizioane. Elementele de pasiv se mențin la valoarea contabilă (de intrare).

Evaluarea la ieșirea din patrimoniu sau la darea în consum. În acest caz, bunurile sunt evaluate și se scad din gestiune la valoarea contabilă de intrare.

Reguli specifice: la sfârșitul exercițiului, operațiunile calificate de acoperire sunt evaluate la cursul utilizat pentru evaluarea elementelor acoperite. Cursul utilizat este cursul la vedere sau cursul la termen, în funcție de natura operațiunilor acoperite; operațiunile în devize se înregistrează în conturi deschise pe fiecare deviză, iar soldul acestora se evaluează la valoarea de piață; cesiunile temporare de active sunt considerate operațiuni de trezorerie cu menținerea în activ a elementelor cedate. Elementele cedate cu posibilitate de răscumpărare se înregistrează în conturile din afara bilanțului; titlurile de tranzacție se evaluează la valoarea lor de piață; primele sau decontările aferente titlurilor de investiții se repartizează asupra conturilor de venituri sau cheltuieli, după caz, pe durata de viață reziduală a titlurilor. În cazul scăderii valorii titlurilor de investiții, ca urmare a deprecierii valorilor lor, nu se constituie provizioane; in cadrul operațiunilor consorțiale de finanțare, fiecare bancă asociată în consorțiu înregistrează numai cota-parte fixată prealabil, aplicându-se, în general următoarele reguli: se înregistrează numai cota-parte a băncii de finanțare sau prin angajamentul prin semnătură, în conturile de credite, respectiv în conturile în afara bilanțului, indiferent de poziția băncii în cadrul consorțiului sau sindicatului; in cazul în care cota-parte din riscul unei bănci este mai mare decât finanțarea, excedentul se înregistrează în conturile în afara bilanțului, la angajamente de garanție primite; activele gajate sau date în garanție, exceptând numerarul, sunt înscrise în bilanț, iar activele primite în gaj sau în garanție, exceptând numerarul, nu apar în bilanț; angajamentele date în contul terților se înregistrează în conturi în afara bilanțului, în cadrul angajamentelor de garanție, iar cele date în cont propriu apar numai în conturile de evidență în afara bilanțului.

2.3. Principii în organizarea și conducerea contabilității instituțiilor de credit

În organizarea și conducerea contabilității în bancă sunt aplicate aceleași principii contabile generale. Totuși specificul activității bancare face să existe numeroase derogări și excepții de la acestea.

Principiul prudenței – urmărește să evite un transfer în viitor al incertitudinilor din prezent. Acesta permite contabilizarea pierderilor certe și probabile, a veniturilor certe dar nu și a veniturilor potențiale. În contabilitatea bancară se omite acest principiu în cazul operațiunilor de piață, atunci când sunt evaluate la prețul pieței (titluri de tranzacție, devize, instrumente financiare la termen).

Principiul permanenței metodelor – care asigură comparabilitatea în timp a informațiilor contabile prin menținerea acelorași norme și reguli de înregistrare în contabilitate. Schimbarea acestora se face numai extraordinar și în mod justificat.

Principiul independenței exercițiilor – decupează activitatea băncii în perioade de timp de 12 luni numite exerciții. Un exercițiu cuprinde toate veniturile și cheltuielile angajate de către bancă în perioada respectivă, indiferent de momentul în care acestea sunt încasate sau plătite. De exemplu dobânzile sunt înregistrate pe baza dobânzilor scurse în fiecare perioadă și nu în funcție de momentul încasării sau plății lor.

Principiul continuării activității – pleacă de la premisa că banca își continuă în mod normal activitatea fără să și-o reducă în mod sensibil sau să intre în stare de lichidare.

Principiul intangibilității bilanțului – cere ca bilanțul de deschidere să corespundă cu bilanțul de închidere al exercițiului precedent.

Principiul necompensării – în conformitate cu acest principiu nu se poate face nici o compensare între posturi de activ și posturi de pasiv din bilanț sau între venituri și cheltuieli în contul de rezultate. Prin operațiuni specifice banca face o serie de excepții de la acest principiu. Este cazul operațiunilor cu titluri de tranzacție, cu instrumente financiare la termen sau în cazul swap-urilor de dobânzi.

Principiul costului istoric – cere menținerea activelor și pasivelor bilanțiere la valoarea istorică de intrare. Totuși contabilitatea bancară reevaluează periodic o serie de operațiuni în funcție de prețul pieței.

Principiul importanței semnificative – în conformitate cu acest principiu toate informațiile de importanță semnificativă trebuie prezentate în situațiile financiare elaborate. Sunt semnificative acele informații a căror importanță poate afecta deciziile și raționamentele utilizatorilor externi.

Principiul supremației realității asupra aparenței – pune pe primul plan aspectul economic și financiar în raport cu cel juridic.

Principiul regularității, sincerității, și imaginii fidele – urmărește furnizarea de informații clare, precise și complete asupra patrimoniului, situației financiare, rezultatului, operațiunilor și riscurilor asumate.

Principiul cuantificării monetare – cere exprimarea într-o formă monetară a operațiunilor contabile înregistrate. Moneda de baza este cea națională, leul, dar, în funcție de specificul operațiunii desfășurate apar și alte monede străine.

2.4. Documentele bancare

Pentru a-și putea derula activitatea în scopul obținerii de profit, băncile efectuează zilnic o serie de operațiuni interbancare, operațiuni cu clientela, operațiuni cu titluri, operațiuni cu devize, ca și operațiuni care nu țin de specificul societăților bancare. Toate aceste operațiuni trebuie înregistrate în contabilitate prin intermediul unor documente justificative. Documentele folosite în bănci pot fi documente caracteristice băncilor sau documente generale, valabile pentru toate societățile comerciale. În ambele cazuri ele angajează răspunderea celor care le-au întocmit, vizat, aprobat sau înregistrat în contabilitate.

La completarea documentelor justificative se au în vedere, în general, următoarele elemente: denumirea documentului; denumirea și sediul unității patrimoniale care întocmește documentul; numărul și data întocmirii documentului; menționarea părților care participă la efectuarea operațiunii patrimoniale; conținutul operațiunii patrimoniale; datele cantitative și valorice aferente operațiunii efectuate; numele și prenumele, precum și semnăturile persoanelor care le-au întocmit, vizat și aprobat; alte elemente menite să asigure consemnarea completă a operațiunii înregistrată.

În general documentele folosite de contabilitatea bancară se încadrează în una din următoarele categorii: documente primare – acestea se completează, de regulă, pentru o singură operațiune în momentul desfășurării procesului sau fenomenului economic. În această categorie se încadrează cecurile, ordinele de încasare sau de plată; documente de sinteză – acestea cumulează mai multe informații într-o formă coerentă din punct de vedere contabil, reflectând un fenomen mai complex sau o activitate economică. Sunt realizate pe baza celorlalte documente justificative. În această categorie se încadrează jurnalele contabile, balanța de verificare, bilanțul; documente centralizatoare – cumulează, de regulă, mai multe informații privind același fenomen sau proces economic. Se întocmesc pe baza unei serii de documente de același tip. Aici se întâlnesc, de exemplu, borderourile de cecuri de decontare; documente statistice – sunt folosite în evidențele statistice și apar sub forma unor liste sau situații. De exemplu situația creditelor acordate de bancă.

Dintre documentele sintetice, Legea contabilității obligă societățile bancare la întocmirea următoarelor registre: registrul jurnal; registrul inventar; registrul „cartea mare”.

Registrul jurnal este un document obligatoriu, ce trebuie ținut la centrala băncii și la fiecare subunitate cu contabilitate proprie. El înregistrează în ordine cronologica operațiunile patrimoniale, ținând cont de data de intrare sau întocmire a documentelor. Registrul jurnal este ținut sub forma unui registru jurnal general și a unor registre jurnal auxiliare: „Jurnalul operațiunilor zilei”; „Recapitulația pe conturi a jurnalelor operațiunilor zilei”.

Datele menționate in aceste jurnale fac referire la felul, numărul și data documentului justificativ, explicațiile și conturile debitoare și creditoare corespunzătoare operațiunilor efectuate.

Jurnalul operațiunilor zilei servește ca: document de înregistrare cronologică și sistematică a operațiunilor economico-financiare ale instituției de credit; document pentru întocmirea Registrului Jurnal și a Recapitulației pe conturi a jurnalelor operațiunilor zilei. Se întocmește într-un singur exemplar. Se întocmește zilnic pentru operațiunile efectuate în ziua respectivă, prin înregistrare cronologică, fără ștersături și spații libere, a documentelor în care se reflectă operațiunile economico-financiare ale instituției de credit.

În Jurnalul operațiunilor zilei se trec toate operațiunile economico-financiare efectuate de instituția de credit, indiferent dacă acestea au loc în numerar sau prin conturile de decontare cu instituțiile de credit și clientela, neținându-se seama dacă a avut loc plata sau încasarea efectivă etc.

Se întocmește de centrala instituției de credit și de subunitățile instituției de credit (sucursale, agenții etc.) împuternicite în acest sens de conducerea instituției de credit. Nu circulă, fiind document de înregistrare contabilă. Se numerotează și se arhivează de către unitatea care este obligată să-l păstreze împreună cu documentele justificative care au stat la baza întocmirii lui.

Recapitulația pe conturi a jurnalelor operațiunilor zilei servește la: stabilirea rulajelor conturilor; furnizarea de date pentru efectuarea analizei activității economico-financiare; întocmirea registrului Cartea mare. Se întocmește, de regulă, lunar, prin înscrierea, pentru fiecare cont în parte, a rulajelor debitoare și creditoare preluate din jurnalul operațiunilor, la nivelul instituției și de către subunitățile acesteia. Se întocmește de centrala instituției de credit și de subunitățile instituției de credit (sucursale, agenții etc.) împuternicite în acest sens de conducerea instituției de credit. Nu circulă fiind document de înregistrare contabilă.

Registrul inventar înregistrează toate elementele patrimoniului de activ și pasiv, grupate în funcție de natura lor, conform posturilor de bilanț. Înregistrarea acestor elemente se face pe baza unor liste de inventariere, întocmite in conformitate cu normele legale. Registrul inventar se ține centralizat și la nivelul fiecărei subunități bancare.

Registrul „cartea mare” este un document contabil obligatoriu, întocmit de centrala băncii si de toate subunitățile cu contabilitate proprie, în care se înscriu lunar pentru fiecare cont, înregistrările efectuate în registrul jurnal auxiliar „Recapitulația pe conturi a jurnalelor operațiunilor zilei”, stabilindu-se situația fiecărui cont: sold inițial, rulaje debitoare , rulaje creditoare și sold final. Datele înscrise în registrul „cartea mare” sunt preluate la întocmirea balanței de verificare.

Legea contabilității cere și societăților bancare să întocmească lunar balanța de verificare. Aceasta permite verificarea înregistrărilor corecte în contabilitate a operațiunilor patrimoniale și stă la baza întocmirii bilanțului contabil.

Balanța de verificare trebuie să cuprindă următoarele elemente: simbolul și denumirea conturilor, în ordinea din planul de conturi, soldurile inițiale debitoare și creditoare, rulaje debitoare și creditoare, totalul sumelor debitoare și creditoare, soldurile finale debitoare și creditoare. Cu ajutorul balanței se poate constata concordanțele dintre următoarele informații generate de dubla înregistrare: concordanța dintre totalul înregistrărilor din registrul jurnal și totalul rulajelor debitoare și totalul rulajelor creditoare din balanță, precum și concordanța dintre totalul soldurilor finale debitoare și creditoare din „cartea mare” și totalul soldurilor finale debitoare și creditoare din balanță.

Balanța de verificare se întocmește atât pentru conturile sintetice cât și pentru cele analitice, permițând verificarea concordanței dintre ele. De asemenea, ea cuprinde conturile bilanțiere iar separat pe cele în afara bilanțului.

Contul de profit și pierdere sau contul de rezultate este un document de sinteză ce realizează o analiză în dinamica veniturilor și cheltuielilor și evidențiază rezultatul contabil al activității desfășurate. El permite, de asemenea, să se calculeze o serie de indicatori care să prezinte performanțele acestei activități.

Elementele componente ale acestui document sunt grupate în funcție de natura lor astfel: venituri: venituri din activitatea de exploatare bancară; venituri diverse din exploatare; venituri din provizioane și recuperări de creanțe amortizate; venituri excepționale; venituri din reluarea rezervei generale pentru riscul de credit; cheltuieli: cheltuieli de exploatare bancară; cheltuieli de personal; impozite și taxe; cheltuieli cu materialele, lucrările și serviciile executate de terți; cheltuieli diverse de exploatare; cheltuieli cu amortizările privind imobilizările necorporale și corporale; cheltuieli excepționale; rezultatul curent: I.(1+2+3+5) – II.(1+2+3+4+5+6); rezultatul excepțional: I.4 – II.7; rezultatul exercițiului: III + IV; rezerve și fonduri de risc; profit impozabil: V – VI; impozit pe profit; profit net: VII + VIII.

2.5. Planul de conturi al societăților bancare

Unul dintre instrumentele și în același timp actul normativ care reglementează organizarea unitară a contabilității îl reprezintă planul de conturi, precum și normele de aplicare a acestuia. Pentru sectorul bancar au fost elaborate două planuri de conturi: planul de conturi pentru banca națională; planul de conturi pentru societățile bancare.

Aceste planuri de conturi au fost adoptate cerințelor economiei de piață, luându-se în considerare și experiența în domeniu a unor țări din U.E., fiind aplicabile începând cu anul 1998. Ulterior planul de conturi pentru societățile bancare a fost modificat și completat în conformitate cu directivele europene aplicabile instituțiilor de credit. Astfel, începând cu anul 2007, pentru societățile bancare se utilizează planul de conturi aplicabil instituțiilor de credit și instituțiilor financiare nebancare. Instituțiile de credit includ băncile, persoanele juridice române, sucursalele din România aparținând unor bănci din străinătate, precum și rețeaua cooperativelor de credit. În cadrul instituțiilor nebancare sunt cuprinse societățile de leasing, societățile de credit ipotecar, fonduri de garantare, case de amanet etc.

Conturile sunt simbolizate în baza sistemului zecimal si sunt grupate astfel: pe clase – corespund primei cifre din simbolul contului; pe grupe – corespund primelor două cifre din simbolul contului; pe conturi sintetice de gradul întâi – corespund primelor trei cifre din simbolul contului; pe conturi sintetice de gradul doi – corespund primelor patru cifre din simbolul contului; pe conturi sintetice de gradul trei – corespund celor cinci cifre din simbolul contului.

O astfel de structură permite identificarea apartenenței unui cont la o anumită clasă, grupă sau categorie de conturi și, în același timp, pe baza apartenenței stabilite, contului respectiv i se atribuie o serie de caracteristici (de exemplu contul 6025 este un cont de cheltuieli, de activ, ce începe a funcționa prin debitare, iar la sfârșitul perioadei nu prezintă sold).

Planul de conturi al societăților bancare cuprinde următoarele clase de conturi: clasa 1 – Operațiuni de trezorerie și operațiuni interbancare; clasa 2 – Operațiuni cu clientela și operațiuni între instituțiile financiare nebancare și instituțiile de credit; clasa 3 – Operațiuni cu titluri și operațiuni diverse; clasa 4 – Valori imobilizate; clasa 5 – Capitaluri proprii, asimilate și provizioane; clasa 6 – Cheltuieli; clasa 7 – Venituri; clasa 9 – Operațiuni în afara bilanțului.

Clasa 1 „Operațiuni de trezorerie și operațiuni interbancare” – cuprinde, cu unele excepții conturile utilizate doar în contabilitatea centralei instituțiilor de credit. Dintre excepții amintim grupa 10 „Casa și alte valori”, precum și contul 111 „Cont curent la Banca Națională a României”, care țin evidența disponibilităților, în numerar sau în contul curent deschis la Banca Centrală, atât la nivelul instituțiilor de credit cât și la nivelul structurilor operaționale (sucursale, agenții).

Conturile utilizate exclusiv în contabilitatea centralelor instituțiilor de credit reflectă operații bancare ale acestora, în special de creditare a altor instituții de credit, centralele având relații cu clientela, persoane fizice sau juridice, de regulă doar prin intermediul unităților operative.

Dobânzile aferente creditelor, denumite și dobânzi active, calculate și neajunse la scadență, sunt înregistrate în conturi denumite „creanțe atașate”. Dobânzile aferente împrumuturilor, denumite și dobânzi pasive, calculate și neajunse la scadență, sunt înregistrate în conturi denumite „datorii atașate”. De asemenea, prin această clasă de conturi sunt evidențiate creanțele restante și îndoielnice reprezentând creditele și dobânzile aferente, neîncasate la scadență, precum și provizioanele constituite pentru acestea, potrivit normelor bancare.

Clasa 2 „Operațiuni cu clientela și operațiuni între instituțiile financiare nebancare și instituțiile de credit” – reflectă, în principal, operațiunile desfășurate de către subunitățile bancare cu clientela proprie, dintre care amintim: credite acordate clientelei; operațiuni de decontări fără numerar; operațiuni privind depozitele atrase de la clientelă; operațiuni de creditare. Tot în această clasă sunt cuprinse conturi care reflectă creanțele restante sau îndoielnice precum și conturi pentru reflectarea provizioanelor constituite pentru riscul de credit și riscul de dobândă.

Clasa 3 „Operațiuni cu titluri și operațiuni diverse” – cuprinde conturi folosite pentru reflectarea contabilă a operațiunilor cu titluri și o serie de conturi utilizate în gestiunea internă a băncii dintre care amintim: operațiuni cu stocurile, decontări cu salariații, decontări cu bugetul public, decontări cu furnizorii.

Clasa 4 „Valori imobilizate” – cuprinde conturile destinate reflectării imobilizărilor aflate în patrimoniul instituțiilor de credit, a amortizărilor și a operațiunilor de leasing și locație. În cadrul contabilității instituțiilor de credit imobilizările sunt grupate, potrivit criteriilor generale, în imobilizări financiare, necorporale, corporale și in curs. În mod similar sunt grupate și conturile destinate să reflecte amortizarea acestor imobilizări. Imobilizările financiare din activul societăților bancare sunt grupate în credite subordonate ți părți în cadrul societăților comerciale legate, titluri de participare și titluri ale activității de portofoliu. De asemenea în cadrul acestei clase sunt cuprinse conturi pentru reflectarea operațiunilor de leasing, locație simplă și operațiuni asimilate.

Clasa 5 „Capitaluri proprii, asimilate și provizioane” – cuprinde conturi care reflectă operațiunile privind capitalurile proprii, subvenții și fonduri publice alocate, provizioane reglementate și pentru riscuri și cheltuieli. În această categorie sunt cuprinse de asemenea conturi pentru reflectarea rezultatului exercițiului, profit sau pierdere, rezultatul reportat (pierderi din anii precedenți sau profituri nerepartizate) și repartizarea profitului.

Clasa 6 „Cheltuieli” – cuprinde conturi care reflectă cheltuielile efectuate de bănci. Aceste conturi sunt structurate astfel încât să asigure înregistrarea în contabilitatea instituțiilor de credit a cheltuielilor, în funcție de specificul din acest domeniu de activitate. Ponderea covârșitoare în cadrul cheltuielilor instituțiilor de credit o reprezintă dobânzile aferente împrumuturilor contractate și a depozitelor atrase. Astfel, pentru fiecare tip de împrumut sau depozit este rezervat câte un cont de cheltuieli cu dobânzile. În această clasă sunt rezervate și conturi de cheltuieli pentru operațiuni bancare referitoare la: cheltuieli pentru operațiuni cu titluri, cheltuieli cu operațiunile de leasing, locație simplă și asimilate, cheltuieli privind datoriile subordonate și fondurile publice alocate; cheltuieli privind operațiunile de schimb; cheltuieli cu prestările de servicii financiare. Pentru reflectarea cheltuielilor de personal precum și a cheltuielilor cu impozitele și taxele datorate sunt rezervate, de asemenea, conturi distincte. Cheltuielile cu materialele, lucrările și serviciile executate de terți sunt evidențiate cu ajutorul unor conturi în funcție de natura acestora. De asemenea, în această clasă sunt rezervate conturi distincte pentru evidențierea amortismentului și a constituirii provizioanelor.

Clasa 7 „Venituri” – cuprinde conturi care reflectă veniturile obținute de bancă, în cadrul acestora o pondere semnificativă deținând veniturile din dobânzile aferente plasamentelor și din comisioane. Pentru reflectarea acestora sunt prevăzute conturi pentru „tipuri” de dobânzi, respectiv: dobânzi la disponibilitățile aflate la Banca Națională a României, dobânzi la depozitele constituite la alte bănci; dobânzi la valori primite în pensiune; dobânzi la operațiunile de cont, asimilate și alte creanțe; dobânzi la creditele acordate clientelei financiare și nefinanciare, alte dobânzi.

De asemenea în această clasă sunt cuprinse conturi pentru reflectarea celorlalte venituri din activitatea bancară cum ar fi: venituri din operațiunile cu titluri,;venituri din operațiunile de leasing, locație simplă și asimilate; prestațiile de servicii financiare. Cu ocazia anulării sau diminuării unor provizioane constituite, instituțiile se credit înregistrează aceste operațiuni cu ajutorul unor conturi de venituri, pe tipuri de provizioane.

Clasa 9 „Operațiuni în afara bilanțului” – cuprinde conturi care reflectă cotabil angajamentele de finanțare și de garanție; angajamentele privind titlurile, privind operațiunile in devize; angajamentele diverse; creanțele scoase din activ și urmărite în continuare, etc. Conturile din această clasă nu necesită reflectarea în partidă dublă, dar pentru uniformitate metodologică au fost stabilite reguli ca și pentru conturile patrimoniale în partidă dublă, utilizându-se, în acest scop, contul bifuncțional 999 „Contrapartida”.

La constituirea planului de conturi s-au urmărit anumite aspecte care sa-i dea coerență și să-l facă ușor de înțeles și utilizat. În continuare sunt prezentate câteva dintre aceste aspecte, fără a garanta o aplicare strictă și generală: grupele țin cont de natura economică a conținutului conturilor; elementele de pasiv țin cont și de natura juridică a conținutului conturilor; conturile de venituri și cheltuieli sunt grupate, în mod asemănător, după natura veniturilor și a cheltuielilor; provizioanelor le sunt asociate grupe de conturi ale căror simboluri se termină cu cifra nouă; creanțelor restante sau îndoielnice le sunt asociate grupe de conturi ale căror simboluri se termină cu cifra opt; dobânzilor de încasat sau de plătit le sunt asociate conturi de creanțe sau de datorii, ale căror simboluri se termină cu cifra șapte.

Acest plan de conturi general poate fi completat de către bănci fie prin aprofundarea lui, prin deschiderea de conturi analitice, fie prin constituirea de alte clase, care să reflecte operațiuni din contabilitatea de gestiune. Între planul de conturi și bilanțul bancar există o corelație ce are la bază o regrupare a posturilor bilanțiere. Astfel, un model al bilanțului bancar simplificat și regrupat după structura planului de conturi se prezintă astfel:

2.5. Contabilitatea cheltuielilor bancare

Cheltuielile sunt diminuări ale beneficiilor economice înregistrate pe parcursul perioadei contabile, sub formă de ieșiri sau scăderi ale valorii activelor sau creșteri ale datoriilor, care se concretizează în reduceri ale capitalurilor proprii, altele decât cele rezultate din distribuirea acestora către acționari.

Cheltuielile bancare cuprind sumele și valorile plătite sau de plătit pentru resurse împrumutate sau atrase, pentru materiale consumate, servicii și lucrări prestate de terți, pentru remunerarea personalului și executarea unor obligații legale sau contractuale. Tot în categoria cheltuielilor bancare întră și cheltuielile cu amortizările și provizioanele și alte cheltuieli excepționale.

După natura lor, cheltuielile bancare pot fi împărțite în următoarele categorii, care stau și la baza creării grupelor de conturi de cheltuieli din clasa 6 „Cheltuieli”: cheltuieli de exploatare bancară; cheltuieli cu personalul; impozite si taxe; cheltuieli cu materiale, lucrări și servicii efectuate de terți; cheltuieli diverse de exploatare; cheltuieli cu amortizările privind imobilizările; cheltuieli cu provizioane și pierderi din creanțe nerecuperabile; cheltuieli excepționale; cheltuieli cu impozitul pe profit.

Cheltuielile de exploatare bancară sunt generate de activitatea de bază a societății bancare și formează cea mai numeroasă grupă de cheltuieli. În marea lor majoritate acestea sunt cheltuieli ce privesc exercițiul financiar curent. Dobânzile plătite de bancă pentru remunerarea resurselor obținute sub formă de împrumuturi sau depozite reprezintă cele mai importante cheltuieli de exploatare. Alte cheltuieli sunt constituite din comisioane plătite de bancă și din pierderi înregistrate de variațiile de curs sau la cesiunea titlurilor și devizelor.

O categorie distinctă de cheltuieli de exploatare o formează cheltuielile legate de operațiunile de leasing și locație simplă. Sunt cuprinse aici și cheltuielile cu amortizările bunurilor date în închiriere, provizioanele create pentru acestea și eventualele pierderi înregistrate. Mai apar înregistrate la cheltuielile de exploatare și cheltuielile privind datoriile subordonate și fondurile publice alocate, cheltuielile privind operațiuni din afara bilanțului și cheltuielile cu gestionarea mijloacelor de plată.

Cheltuielile de exploatare bancară sunt înregistrate contabil în grupa 60 „Cheltuieli de exploatare” care cuprind un număr mare de conturi sintetice de gradul întâi, doi și trei după cum urmează:

601 „Cheltuieli cu operațiunile de trezorerie și operațiunile interbancare”

6011 „Dobânzi la Banca Națională a României”

6012 „Dobânzi la conturile de corespondent”

6013 „Dobânzi la depozitele băncilor”

60131 „Dobânzi la depozitele la vedere”

60132 „Dobânzi la depozitele la termen”

60133 „Dobânzi la depozitele colaterale”

6014 „Dobânzi la împrumuturile de la instituțiile de credit”

60141 „Dobânzi la împrumuturile de pe o zi pe alta”

60142 „Dobânzi la împrumuturile la termen”

60143 „Dobânzi la împrumuturile financiare”

6015 „Dobânzi la valorile date în pensiune”

60151 „Dobânzi la valorile date în pensiune de pe o zi pe alta”

60152 „Dobânzi la valorile date în pensiune la termen”

6016 „Cheltuieli cu operațiunile organizațiilor cooperatiste de credit din cadrul

rețelei”

60161 „Dobânzi la conturile curente ale cooperativelor de credit afiliate”

60162 „Dobânzi la depozitele cooperativelor de credit”

60163 „Dobânzi la împrumuturile de la organizațiile cooperatiste de credit din cadrul rețelei”

60164 „Dobânzi privind alte sume datorate organizațiilor cooperatiste de credit din cadrul rețelei”

60169 „Comisioane”

6017 „Alte cheltuieli cu dobânzile”

6019 „Comisioane”

602 „Cheltuieli cu operațiunile cu clientela”

6021 „Dobânzi la conturile de factoring”

6022 „Dobânzi la împrumuturile primite de la instituțiile financiare”

60221 „Dobânzi la împrumuturile de pe o zi pe alta”

60222 „Dobânzi la împrumuturile la termen”

6023 „Dobânzi la valorile date în pensiune”

60231 „Dobânzi la valorile date în pensiune”

60232 „Dobânzi la valorile date în pensiune la termen”

6024 „Dobânzi la conturile curente”

6025 „Dobânzi la conturile de depozite”

60251 „Dobânzi la depozitele la vedere”

60252 „Dobânzi la depozitele la termen”

60253 „Dobânzi la depozitele colaterale”

6026 „Dobânzi la certificatele de depozit, carnetele și libretele de economii”

6027 „Alte cheltuieli cu dobânzile”

6029 „Comisioane”

603 „Cheltuieli pentru operațiunile cu titluri”

6031 „Dobânzi la titlurile date în pensiune livrată”

6032 „Pierderi la titlurile de tranzacție”

60321 „Pierderi din reevaluări și cesiune”

60322 „Costuri de tranzacționare”

6033 „Pierderi din cesiunea titlurilor de plasament”

6034 „Cheltuieli cu titlurile de investiții”

60341 „Cheltuieli cu amortizarea primelor”

60342 „Pierderi din cesiune”

6036 „Cheltuieli privind datorii constituie prin titluri”

60361 „Dobânzi privind titlurile de piață interbancară”

60362 „Dobânzi privind titlurile de creanțe negociabile”

60363 „Dobânzi privind obligațiunile”

60369 „Alte cheltuieli privind datoriile constituite prin titluri”

6039 „Comisioane”

604 „Cheltuieli cu operațiunile de leasing”

6041 „Dobânzi aferente datoriilor din operațiuni de leasing financiar”

6042 „Cheltuieli cu chiriile”

6049 „Comisioane”

605 „Cheltuieli privind datoriile subordonate”

6051 „Cheltuieli privind datoriile subordonate la termen”

6052 „Cheltuieli privind datoriile subordonate pe durată nedeterminată”

6059 „Comisioane”

606 „Cheltuieli privind operațiunile de schimb”

6061 „Cheltuieli cu diferențe de curs valutar aferente tranzacțiilor în valută”

6069 „Comisioane”

607 „Cheltuieli privind operațiunile în afara bilanțului și operațiunile cu

instrumente financiare derivate”

6071 „Cheltuieli cu angajamentele de finanțare”

60711 „Cheltuieli cu angajamentele de finanțare primite de la instituțiile de credit”

60712 „Cheltuieli cu angajamentele de finanțare primite de la clientelă”

6072 „Cheltuieli cu angajamentele de garanție”

60721 „Cheltuieli cu angajamentele de garanție primite de la instituțiile de credit”

60722 „Cheltuieli cu angajamentele de garanție primite de la clientelă”

6074 „Cheltuieli privind operațiunile cu instrumente derivate”

60741 „Cheltuieli privind operațiunile cu instrumente derivate de curs de

schimb”

60742 „Cheltuieli privind operațiunile cu instrumente derivate de rată a

dobânzii”

60743 „Cheltuieli privind operațiunile cu instrumente financiare derivate pe acțiuni și indici bursieri”

60744 „Cheltuieli privind operațiunile cu alte instrumente derivate”

60747 „Cheltuieli cu dobânzile aferente instrumentelor financiare derivate”

60749 „Costuri de tranzacționare”

6075 „Cheltuieli cu instrumentele de acoperire”

6077 „Cheltuieli cu alte angajamente primite”

608 „Cheltuieli cu prestațiile de servicii financiare”

6081 „Cheltuieli cu mijloacele de plată”

6082 „Alte cheltuieli cu prestațiile de servicii financiare”

609 „Alte cheltuieli de exploatare”

6092 „Cota-parte privind activitățile și activele controlate în comun”

6093 „Venituri retrocedate privind activitățile și activele controlate în comun”

6094 „Cheltuieli pentru constituirea rezervei mutuale de garantare a casei

centrale”

6099 „Cheltuieli diverse de exploatare”

Conturile din grupa „Cheltuieli de exploatare” sunt conturi de activ. Ele se debitează, în cele mai multe cazuri, la apariția cheltuielii în contrapartidă cu un cont de creanțe atașate, dacă este vorba de înregistrarea unei dobânzi de plătit, cu un cont de trezorerie, în cazul în care banca plătește comisioane, cu un cont de titluri, la deprecierea acestora sau cu contul 3722 „Contravaloarea poziției de schimb”. În cazul unor dobânzi plătite în avans, contul creditat va fi 375 „Cheltuieli înregistrate în avans”.

Creditarea conturilor de cheltuieli de exploatare se face la descărcarea acestora, la sfârșitul exercițiului, prin debitul contului 591 „Profit sau pierdere” sau al contului 341 „Decontări intrabancare”, dacă este cazul unei subunități ce nu este organizată ca centru de profit.

Dobânzile de plătit (calculate și neajunse la scadență), aferente exercițiului în curs, se calculează de la data primirii fondurilor și se înregistrează în contabilitate lunar, sau la scadența operațiunilor dacă fondurile aferente au termen de restituire în cursul lunii, în conturile ,, Datorii atașate” din cadrul grupelor de conturi, în contrapartida conturilor de cheltuieli.

Cheltuieli cu personalul – in această categorie sunt cuprinse: cheltuieli cu remunerațiile personalului, cheltuieli privind asigurările și protecția socială, alte cheltuieli privind personalul.

Contabilitatea acestor cheltuieli se ține cu ajutorul conturilor din cadrul grupei 61 „Cheltuieli cu personalul” care cuprinde următoarele conturi sintetice de gradul întâi și doi după cum urmează:

611 „Cheltuieli cu salariile personalului”

612 „Cheltuieli privind asigurările și protecția socială”

6121 „Contribuția unității la asigurările sociale”

6122 „Contribuția unității pentru ajutorul de șomaj”

6123 „Contribuția angajatorului pentru asigurările sociale de sănătate”

6127 „Alte cheltuieli privind asigurările și protecția socială”

617 „Alte cheltuieli privind personalul”

Se debitează cu valoarea salariilor brute cuvenite personalului și cu valoarea contribuțiilor unității la asigurările sociale, asigurările sociale de sănătate și la fondul de șomaj și se creditează o singură dată la sfârșitul lunii la descărcarea lor în contul de profit și pierdere.

Cheltuieli cu alte impozite, taxe și vărsăminte asimilate – in această categorie sunt cuprinse cheltuielile cu impozitul pe salarii și cheltuieli cu alte impozite, taxe și vărsăminte asimilate. Dintre acestea amintim: taxa pe valoare adăugată aferentă bunurilor și serviciilor folosite în scop personal sau predate cu titlu gratuit, precum și cea aferentă bunurilor și serviciilor acordate salariaților sub forma avantajelor în natură; impozite și taxe datorate bugetului statului (accize, taxe vamale etc.); impozite și taxe datorate bugetelor locale.

Contabilitatea acestor cheltuieli se ține cu ajutorul conturilor din cadrul grupei 62 „Cheltuieli cu alte impozite, taxe și vărsăminte asimilate” care cuprinde contul sintetic de gradul întâi 627 „Cheltuieli cu alte impozite, taxe și vărsăminte asimilate”. Contul 627 „Cheltuieli cu impozite, taxe și vărsăminte asimilate” este un cont de activ ce se debitează cu obligațiile și viramentele privind impozitele și taxele și se creditează la descărcarea lui, la sfârșitul exercițiului.

Cheltuieli cu materialele, lucrările și serviciile executate de terți – in această categorie sunt cuprinse cheltuielile efectuate de bănci pentru buna desfășurare a activității specifice. Contabilitatea acestor cheltuieli se ține cu ajutorul conturilor din grupa 63 „Cheltuieli cu materialele, lucrările și serviciile executate de terți” care cuprinde următoarele conturi de gradul întâi, doi și trei:

631 „Cheltuieli cu materialele”

6311 „Cheltuieli cu materialele consumabile”

6312 „Cheltuieli privind combustibilii”

6313 „Cheltuieli privind piesele de schimb”

6317 „Cheltuieli privind alte materiale”

632 „Cheltuieli privind materialele de natura obiectelor de inventar”

633 „Cheltuieli privind alte stocuri”

634 „Cheltuieli cu lucrările și serviciile executate de terți”

6341 „Cheltuieli de întreținere și reparații”

6342 „Cheltuieli privind energia și apa”

6343 „Cheltuieli poștale și taxe de telecomunicații”

6344 „Cheltuieli cu colaboratorii și de intermediere”

6345 „Cheltuieli cu deplasările,detașări, transferări și transportul personalului

și bunurilor”

6347 „Alte cheltuieli cu lucrările și serviciile executate de terți”

63471 „Cheltuieli cu primele de asigurare”

63472 „Cheltuieli cu redevențele privind concesiunile”

63479 „Alte cheltuieli”

635 „Cheltuieli de protocol, reclamă și publicitate”

Aceste conturi de activ se debitează la constatarea cheltuieli în corespondență cu un cont de stocuri din grupa 36 „Conturi de stocuri”, cu un cont de datorii 377 „Cheltuieli de plătit” sau 356 „Creditori diverși”, în special pentru serviciile prestate de terți sau cu un cont de trezorerie, dacă se înregistrează și plata. Creditarea conturilor se face în mod asemănător celorlalte conturi de cheltuieli prezentate, la sfârșitul exercițiului.

Cheltuielile diverse de exploatare cuprind veniturile retrocedate și cheltuielile refacturate, legate de operațiunile de exploatare nebancară efectuate în comun sau pierderile din cesiunea imobilizărilor. Pentru contabilizarea acestor operațiuni se utilizează grupa de conturi 64 „Cheltuieli diverse de exploatare”, care cuprinde următoarele conturi de gradul întâi, doi și trei:

641 „Cota – parte din cheltuielile sediului social”

644 „Cheltuieli din reevaluarea imobilizărilor corporale”

645 “Pierderi din cedarea părților în cadrul societăților comerciale legate, a titlurilor de participare și a titlurilor activității de portofoliu”

646 „Pierderi din cedarea și casarea imobilizărilor corporale și necorporale”

6461 „Pierderi din cedarea și casarea imobilizărilor corporale”

6462 „Pierderi din cedarea și casarea imobilizărilor necorporale”

649 „Alte cheltuieli diverse de exploatare”

6491 „Despăgubiri, amenzi și penalități”

6492 „Donații și subvenții acordate”

6493 „Cheltuieli privind sponsorizările”

6494 „Pierderi din debitori diverși”

6495 „Dobânzi la împrumuturile primite de la acționari și la alte împrumuturi”

64951 „Dobânzi la împrumuturile primite de la acționari”

64952 „Dobânzi la alte împrumuturi primite”

6497 „Alte cheltuieli diverse de exploatare”

Conturile de cheltuieli diverse de exploatare sunt conturi de activ. Acestea se debitează în general prin creditul contului 377 „Cheltuieli de plătit” sau al unui cont de imobilizări (grupa 44), în cazul pierderilor din cesiune.

Cheltuieli cu amortizările privind imobilizările necorporale și corporale – in această categorie sunt cuprinse cheltuieli cu amortizările privind imobilizările necorporale și corporale din patrimoniul instituțiilor de credit. Evidența acestora este ținută cu ajutorul următoarelor conturi din grupa 65 „Cheltuieli cu amortizările privind imobilizările necorporale și corporale”, care cuprind conturi sintetice de gradul întâi după cum urmează:

651 „Cheltuieli cu amortizările imobilizărilor necorporale”

652 „Cheltuieli cu amortizările imobilizărilor corporale”

Conturile 651 „Cheltuieli cu amortizările imobilizărilor necorporale” și 652 „Cheltuieli cu amortizările imobilizărilor corporale” sunt conturi de activ, ce se debitează în corespondență cu un cont de amortizare din grupa 46 „Amortizări privind imobilizările” sau în corespondență cu contul 377 „Cheltuieli de plătit”, în cazul operațiunilor efectuate în comun.

Cheltuielile cu provizioanele se fac în scopul creării anumitor rezerve, utilizabile în viitor pentru finanțarea pierderii sau deprecierii unui element de activ (creanță, titlu, imobilizări) sau pentru acoperirea unei cheltuieli cu probabilitate mare de apariție după închiderea exercițiului. Provizioanele constituite de bănci se pot încadra în trei categorii: provizioane pentru deprecierea sau pierderea unor creanțe sau imobilizări; provizioane pentru riscuri și cheltuieli; provizioane reglementate. Evidențierea contabilă a cheltuielilor cu provizioane și pierderi din creanțe nerecuperabile se face cu ajutorul conturilor din grupa 66 „Cheltuieli cu provizioanele si pierderi din creanțe nerecuperabile”, care cuprinde conturi sintetice de gradul întâi, doi și trei după cum urmează:

661 „Cheltuieli cu provizioane pentru creanțe din operațiuni interbancare”

6611 „Cheltuieli cu provizioane specifice de risc de credit”

6612 „Cheltuieli cu provizioane specifice de risc de dobândă”

662 „Cheltuieli cu provizioane pentru creanțe din operațiuni cu clientela, precum și din operațiuni între instituțiile financiare nebancare și instituțiile de credit”

6621 „Cheltuieli cu provizioane specifice de risc de credit”

6622 „Cheltuieli cu provizioane specifice de risc de dobândă”

663 „Cheltuieli cu provizioane privind operațiuni cu titluri și operațiuni diverse”

6631 „Cheltuieli cu provizioane pentru deprecierea titlurilor”

66311 „Cheltuieli cu provizioane pentru deprecierea titlurilor de plasament”

66312 „Cheltuieli cu provizioane pentru deprecierea titlurilor de investiții”

6633 „Cheltuieli cu provizioane pentru deprecierea stocurilor”

6637 „Cheltuieli cu provizioane pentru creanțe restante și îndoielnice”

664 „Cheltuieli cu provizioane pentru valori imobilizate”

6641 „Cheltuieli cu provizioane pentru deprecierea părților deținute în societățile comerciale legate, a titlurilor de participare și a titlurilor activității de portofoliu”

6642 „Cheltuieli cu provizioane pentru deprecierea imobilizărilor”

66421 „Cheltuieli cu provizioane pentru deprecierea imobilizărilor în curs”

66422 „Cheltuieli cu provizioane pentru deprecierea imobilizărilor necorporale”

66423 „Cheltuieli cu provizioane pentru deprecierea imobilizărilor corporale”

6643 „Cheltuieli cu provizioane pentru operațiuni de leasing financiar”

6647 „Cheltuieli cu provizioane pentru creanțe restante și îndoielnice”

665 „Cheltuieli cu provizioane”

6651 „Cheltuieli cu provizioane pentru riscuri de executare a angajamentelor prin semnătură”

6652 „Cheltuieli cu provizioane pentru facilități acordate personalului”

6653 „Cheltuieli cu provizioane pentru risc de țară”

6654 „Cheltuieli cu provizioane pentru restructurare”

6656 „Cheltuieli cu provizioane pentru impozite”

6657 „Cheltuieli cu alte provizioane”

667 „Pierderi din creanțe nerecuperabile acoperite cu provizioane”

668 „Pierderi din creanțe nerecuperabile neacoperite cu provizioane”

Conturile din grupa 66 sunt conturi de activ. Conturile de cheltuieli cu provizioane se debitează în corespondență cu creditul unui cont de provizioane, specific activului pentru care se provizionează. În cazul utilizării devizelor se creditează contul 3722 „Contravaloarea poziției de schimb”. Conturile 667„Pierderi din creanțe nerecuperabile acoperite cu provizioane”, 668„Pierderi din creanțe nerecuperabile neacoperite cu provizioane” se debitează prin creditul conturilor de creanțe îndoielnice, dobânzi îndoielnice și creanțele atașate acestora. Creditarea conturilor din grupa 66 se face în corespondență cu conturile 591 „Profit sau pierdere” și 341 „Decontări intrabancare”.

Evidențierea cheltuielilor cu impozitul pe profit se face cu ajutorul contului 691 „Cheltuieli cu impozitul pe profit” care după funcția contabilă este un cont de activ. Se debitează cu ocazia constituirii impozitului pe profit datorat de bancă în corespondență cu contul 3531 „Impozit pe profit”:

691 „Cheltuieli cu impozitul = 3531 „Impozit pe profit”

pe profit”

Se creditează la închiderea exercițiului, pentru stabilirea rezultatului, în corespondență cu debitul contului 591 „Profit și pierdere” sau 341 „Decontări interbancare”, în cazul în care rezultatul se stabilește la un nivel superior, la sucursală sau centrală:

591 „Profit și pierdere” = 691 „Cheltuieli cu impozitul

pe profit”

341 „Decontări interbancare” = 691 „Cheltuieli cu impozitul

pe profit”

În cadrul categoriilor de cheltuieli după natura lor, conturile de cheltuieli respective se pot dezvolta în analitic în funcție de necesitățile impuse de anumite reglementări sau potrivit nevoilor proprii.

Capitolul 3

Studiu de caz

Analiza cheltuielilor și posibilități de îmbunătățire la BCR

3.1. Scurt istoric al Băncii Comerciale Române

Banca Comercială Română s-a înființat la 1 decembrie 1990 pe baza hotărârii de Guvern nr. 1011 din 1990 privind funcționarea băncilor comerciale române ca societăți pe acțiuni și a început să funcționeze prin preluarea portofoliului de credite pentru industrie, gestionat anterior de Banca Națională, continuând astfel o tradiție de peste 50 de ani de activitate comercială.

Banca Comercială Română este persoana juridică organizată ca societate bancară pe acțiuni și funcționează pe baza Statutului de funcționare, desfășurându-și activitatea prin sucursale, filiale și agenții reprezentante, în țară și în străinătate, pe baza aprobării Consiliului de Administrație. Are ca obiect de activitate organizarea și formarea de depozite bănești, în lei și în valută, de la persoane fizice și juridice din țară și străinătate, acordarea de credite pe termen scurt, mediu și lung, efectuarea de operațiuni bancare, operațiuni pentru activitatea de comerț exterior și alte operațiuni bancare potrivit legii.

Banca și-a început activitatea cu o parte din personalul transferat de la Banca Națională a României, iar pe bază de protocol, prelua un activ și un pasiv de 273 miliarde lei. Activele băncii erau aproape în totalitate materializate în credite bancare care însumau 269 miliarde de lei. Activele proprii materializate în mijloace fixe erau doar de 26 miliarde lei.

Încă din primii ani de funcționare, Banca Comercială Română ți-a propus să se dezvolte ca bancă universală, capabilă să satisfacă cerințele unor segmente cât mai largi de clienți. Astfel , banca s-a dezvoltat atât prin creșterea gamei de produse și servicii bancare pe care le-a oferit până acum clientelei sale, cât și prin asimilarea rapidă a unora noi,din care sunt de menționat: trecerea la creditarea pe termen mediu și lung pentru investiții; acordarea de credite în valută; deschiderea de conturi în valută pentru persoane fizice și juridice și efectuarea de operațiuni de schimb valutar; derularea operațiunilor de decontare, în numele clienților, a activităților de comerț exterior.

Unul din elementele calitative, de marcă, adăugat de bancă îl constituie activitatea internațională .Interdependența dintre piețele interne și externe a făcut necesară adaptarea sistemului de lucru al băncii la practicile bancare internaționale . În prezent foarte multe societăți comerciale își derulează afacerile proprii de comerț exterior prin rețeaua Băncii Comerciale Române, și apelează la întreaga gamă de servicii specifice acestor operațiuni.

În martie 1997, Banca Comercială Română a fost prima bancă din România care a ieșit pe piețele internaționale de capital, fără garanții guvernamentale. În decursul perioadei, Banca Comercială Română a ajuns să dețină, în cadrul sistemului, cea mai mare cotă pe piața depozitelor atrase de la populație. Devenind principala resursă pentru plasamente, acestea au asigurat independența băncii de împrumuturile de la B.N.R. și au contribuit la reducerea costurilor de finanțare.

Rezultatele financiare ale anului 1999 au reconfirmat capacitatea băncii de a genera profit, chiar în contextul unui mediu de operare dificil. Într-un studiu realizat de „Capital”, în martie 2002, Banca Comercială Română deținea împreună cu B.R.D. o cotă de 66% din segmentul de piață dedicat atragerii de resurse de la populație. În ceea ce privește cota de piață, Banca Comercială Română deținea 31,25% din piața bancară.

Scurta și bogata istorie a Băncii Comerciale Române recunoaște ca realizare deosebită pașii făcuți în domeniul informatizării. În 1990, toate lucrările băncii erau executate fără o tehnică de calcul adecvată, iar astăzi banca utilizează cele mai moderne echipamente din domeniul tehnicii de calcul, care permite o mare flexibilitate și dinamică a operațiunilor efectuate. Prin aceasta s-a obținut extinderea funcționalității aplicațiilor informatice destinate operațiunilor valutare , banca dispunând în prezent de un sistem modern de realizare în timp real a tranzacțiilor internaționale care oferă facilități de generare, transmitere și reconciliere a mesajelor SWIFT.

4.2. Prezentarea activității Băncii Comerciale Române

Este foarte greu de prezentat activitatea unei bănci cum este Banca Comercială Română, chiar dacă este vorba de mulți ani de funcționare.

Pentru Banca Comercială Română acești ani au fost foarte intenși și reflectă o ascensiune și dezvoltare rapidă, un proces combinat cu acumulări cantitative și calitative, o cursă contra cronometru pentru un loc cât mai bun pe podium. În primii 8 ani de activitate, capitalurile înregistrează o creștere de 362 de ori. Chiar dacă evoluția nu este pe măsura dorită, nivelul atins în prezent a permis băncii să se situeze, după clasamentul efectuat de revista “The Banker” ,pe primul loc între băncile românești și pe un loc apreciabil între primele 1000 de bănci din lume.

Prestigioasa revistă britanică de specialitate „The Banker”, membră a grupului Financial Times, a nominalizat Banca Comercială Română drept „Banca Anului” în România. În susținerea acordării premiului, specialiștii revistei au arătat că: „B.C.R. poate revendica poziția de lider în fiecare segment al sistemului bancar românesc, având rețele extinse de unități teritoriale și de automate de eliberat numerar (ATM), o largă bază de clienți și reputația de a fi una dintre cele mai sigure bănci”. A fost apreciat, în mod deosebit, faptul că ponderea Grupului B.C.R. a crescut în totalul activelor deținute de bănci și în totalul capitalurilor proprii. Sectorul privat reprezintă peste 65% din portofoliul de împrumuturi neguvernamentale acordate de B.C.R. Au fost de asemenea remarcate eforturile depuse de bancă pentru alinierea la practicile occidentale în domeniul comunicației on-line în rețeaua de unități, utilizarea facilităților de cash-management, promovarea dezvoltării pieței de carduri și a transferului rapid de valută prin Money-gram. În legătură cu fuziunea B.C.R. – Bancorex, specialiștii britanici au subliniat realizarea în timp record a procesului care a dus la întărirea, în fapt, a forței Băncii Comerciale Române și a poziției sale pe piața internă și internațională.

Banca Comercială Română s-a prezentat mereu ca o bancă disponibilă pentru finanțarea economiei reale, pentru sprijinirea proceselor de restructurare și de retehnologizare.

Principalul domeniu de activitate al B.C.R. este intermedierea monetară. În baza autorizației emise de către Banca Națională, Banca Comercială Română are următoarele obiecte de activitate: acceptare de depozite și alte fonduri rambursabile; acordare de credite, incluzând, printre altele, credite de consum, credite ipotecare, finanțarea tranzacțiilor comerciale, factoring, scontare, forfetare; servicii de transfer de bani; emitere și administrare de mijloace de plată, cum ar fi cărți de credit, cecuri de călătorie și alte instrumente similare, inclusiv emitere de monedă electronică; emitere de garanții personale și reale și asumarea de angajamente; tranzacționare în cont propriu sau in contul clienților, în condițiile legii, cu: instrumente ale pieței monetare, cum sunt cecuri, cambii, bilete la ordin, certificate de depozit, valută; contracte futures; instrumente având la bază cursul de schimb și rata dobânzii; valori mobiliare și alte instrumente financiare; intermediere, în condițiile legii,în oferta de valori mobiliare și alte instrumente financiare prin subscrierea și plasamentul acestora ori prin plasament și prestarea de servicii aferente; acordare de consultanță cu privire la structura capitalului, strategia de afaceri și alte aspecte legate de aceasta, consultanță și prestare de servicii cu privire la fuziuni și achiziții de societăți comerciale; intermediere pe piața interbancară; administrare de portofolii ale clienților și consultanță legată de aceasta; păstrare în custodie și administrare de valori mobiliare și alte instrumente financiare; prestare de servicii privind furnizarea de date și referințe la creditare; închirierea de casete de valori; depozitarea activelor fondurilor de investiții ale societăților de investiții; distribuirea de titluri de participare la fonduri de investiții și acțiuni ale societăților de investiții; asigurarea de servicii legate de constituirea și înregistrarea garanțiilor reale mobiliare la Arhiva Electronică de Garanții Reale Mobiliare în legătură cu credite, scrisori de garanție și alte tranzacții la care Banca este parte contractantă; operațiuni cu metale, pietre prețioase și obiecte confecționate din acestea; operațiuni în mandat: operațiuni legate de implementarea Bugetului de stat cu respectarea limitelor autorizării acordate; și operațiuni în calitate de agent de asigurare; furnizarea de servicii de procesare da date, administrate de baze de date ori alte servicii similare pentru terți; deținerea de participații la capitalul social al altor entități; închirierea de proprietăți mobiliare și imobiliare către terți în conformitate cu prevederile legale.

Banca Comercială Română a conceput creditul din punctul de vedere al clienților ca o sursă de finanțare necesară desfășurării, dezvoltării sau restructurării lor, iar pentru bancă reprezintă un plasament cu risc asumat în vederea obținerii unei eficiențe satisfăcătoare.

În prezent, multe societăți sunt supuse unui amplu program de restructurare și retehnologizare, programe care în general sunt sprijinite de Banca Comercială Română. În aceste condiții, creditul în valută capătă o mare greutate.

Stabilitatea resurselor atrase de Banca Comercială Română de la persoane fizice și juridice a condus la o interdependență a băncii față de depozitele atrase de pe piața interbancară cu cost ridicat și maturitate redusă.

Obiectivele majore ale băncii vizează , în principal, următoarele: consolidarea poziției pe piață; performantizarea activității, respectiv creșterea profitabilității și productivității; gestionarea eficientă a riscurilor bancare.

În îndeplinirea obiectului său de activitate, B.C.R. poate realiza și următoarele activități auxiliare: realizarea și furnizarea de software pentru activitatea proprie; furnizarea de servicii clienților săi, inclusiv servicii de evaluare a bunurilor mobile și imobile în scopul stabilirii gradului de acoperire cu garanții pentru credite, precum și expertiză în evaluarea documentației tehnice și economice și a studiilor de prefezabilitate și fezabilitate prezentate de către clienți în legătură cu acordarea creditelor de investiții; colectarea și transportul numerarului către și de la clienții Băncii utilizând vehicule speciale ale Băncii pentru transportul valorilor; vânzarea către clienții Băncii a formularelor standard utilizate în activitățile bancare; operațiuni cu bunuri mobile și imobile dobândite ca urmare a executării silite a creanțelor Băncii, precum și vânzarea de bunuri imobile către angajați în conformitate cu prevederile legale; organizarea și asigurarea de cursuri de instruire profesională a personalului în propriile centre de instruire, inclusiv asigurarea de servicii de cazare și masă; asigurarea de servicii de cazare și masă pentru angajați și familiile acestora în centre de instruire, pentru perioadele pe parcursul cărora nu se desfășoară cursuri de instruire profesională.

3.3. Clienții Băncii Comerciale Române

Marketingul este legat de asigurarea produselor și serviciilor necesare clienților. Scopul principal al oricărei activități economice este satisfacerea nevoilor clienților. Dacă organizațiile nu au grijă de proprii clienți, atunci o vor face concurenții lor. Banca trebuie să înțeleagă necesitățile clienților și procesul luării deciziilor de către aceștia.

Analiza comportamentului clientului este o componentă cheie a cercetării de marketing. Înțelegând acest comportament Banca Comercială Română anticipează reacția probabilă a unui client și poate influența structura și planificarea serviciilor oferite de bancă. Clientela este barometrul cel mai evident al evoluției unei bănci. Prezența unui număr din ce în ce mai mare de societăți comerciale sau persoane fizice la ghișeele băncii, confirmă calitatea serviciilor băncii, în timp ce migrarea acelorași clienți către altele este o dovadă a slăbiciunilor unității în cauză.

În sens restrâns, un client este definit ca fiind o persoană juridică sau fizică, având deschise unul sau mai multe conturi în evidențele băncii, o denumire clară, un sediu sau domiciliu și adresă bine definite, un statut juridic legal, care apelează în mod constant și frecvent la produsele și serviciile băncii pentru satisfacerea unor nevoi ale acestora producând efecte economice la nivelul băncii .În cazul Băncii Comerciale Române, dinamica foarte ridicată a clientelei sale confirmă încrederea pe care aceasta o are în capacitatea de lucru a unităților proprii, în calitatea personalului și a ofertei de produse și servicii pe măsură.

În sens larg, un client este definit ca fiind o persoană juridică sau fizică, ce în mod frecvent sau întâmplător, apelează la serviciile băncii, în scopul satisfacerii unor nevoi ale acestora producând efecte economice asupra băncii.

Principalele categorii de clienți ai băncii sunt:

Regii autonome din industrie, agricultură, silvicultură, gospodărirea apelor sau alte ramuri ale economiei, constituite conform Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale și Ordonanța de Urgență nr. 30/1997 privind reorganizarea regiilor autonome;

Societăți comerciale cu capital de stat sau privat din domeniul industriei, agriculturii, comerțului, construcțiilor, transporturi, telecomunicații, cercetare-proiectare, turism, prestărilor de servicii și alte unități care își desfășoară activitatea în cadrul economiei naționale, constituite potrivit Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale și Legii nr. 31/1990 privind societățile comerciale;

Societăți comerciale cu capital integral străin sau în asociere cu persoane fizice sau juridice române, constituite potrivit Legii nr. 35/1991 privind regimul investițiilor străine, republicată, și Ordonanța de Urgență nr. 31/1997 privind regimul investițiilor străine în România;

Societăți agricole constituite potrivit Legii nr. 36/1991 privind societățile agricole și alte forme de asociere în agricultură;

Asociații familiale și persoane fizice autorizate să desfășoare o activitate independentă potrivit Decretului – Legea nr. 54/1990;

Notarii publici și avocații care desfășoară activități independente conform prevederilor Legii nr. 36/1995 privind notarii publici și activitatea notarială și respectiv, Legii nr. 51/1995 pentru organizarea și exercitarea profesiei de avocat, precum și medicii, farmaciștii și alte categorii de liber-profesioniști autorizați potrivit statutului profesional;

Fermieri agricoli, individuali și cei organizați în diferite forme de asociere simple, fără personalitate juridică, potrivit Legii nr. 36/1991 privind societățile agricole și alte forme de asociere în agricultură;

Persoane fizice;

Alte persoane juridice organizate în conformitate cu legea și care desfășoară activități legale.

În ultimii ani, ghișeele băncii au fost asaltate de un număr mare de persoane fizice, în principal, pentru fructificarea fondurilor disponibile, fie prin conturi de depuneri, fie prin certificatele de depozit, un instrument de valorificare foarte tentant pentru mulți cetățeni.

Clienții băncii sunt dornici de o calitate cât mai bună a serviciilor și de o gamă diversificată a produselor. De aceea competiția se intensifică odată cu dezvoltarea continuă a economiei. Pentru orice bancă, este vital ca produsele și serviciile pe care le oferă să fie prezentate pe piață cu succes pentru obținerea creșterii, dezvoltării și puterii în sectorul financiar-bancar.

Relația dintre client și bancă este foarte importantă și necesită să fie întreținută pentru a asigura loialitatea clienților și pentru a dezvolta cu aceștia relații pe termen lung.

Atragerea de noi clienți poate fi mai costisitoare decât menținerea celor existenți. Este universal recunoscut că, în economia de piață, prețul pentru atragerea de noi clienți este de 4 sau 5 ori mai mare, în costuri financiare și efort, decât dezvoltarea și menținerea relațiilor cu clienții existenți. De aceea în orice bancă, menținerea fondului de clienți existent este o parte crucială a strategiei de marketing.

Strategia trebuie să conțină o componentă care este direcționată în menținerea și dezvoltarea acestui fond de clienți, prin întâmpinarea greutăților lor.

Clienții, atât cei curenți cât și cei potențiali, sunt cu toți importanți pentru o activitate economică, pierderea unui client poate sau nu să fie importantă, dar dacă se pierd mai mulți clienți atunci banca poate avea într-adevăr probleme.

Calitatea serviciilor și grija față de client, rămân inevitabil elementele cheie ale ofertei totale de servicii, dar condiționate de constrângerile impuse de controlul costurilor și menținerea competitivității din punct de vedere al prețurilor.

Cheia menținerii fidelității clienților este de a-i păstra mulțumiți. Dacă un client este mulțumit el va dori să rămână în relație cu banca, va folosi din ce în ce mai multe servicii pentru a-și satisface necesitățile și va recomanda favorabil banca și altora. Clienții fideli pe termen lung sunt cei care vor asigura venit băncii. Fidelitatea clientului îmbunătățește imaginea unei bănci și poate fi o sursă excelentă de reclamă. Clienții băncii nu vor dori să lucreze cu concurenții băncii, pentru servicii similare, chiar dacă uneori aceștia vor oferi servicii mai ieftine sau pot oferi rate ale dobânzilor mai atractive. Clienții doresc consultanță în privința numărului tot mai mare de servicii și a celor mai bune soluții pentru obiectivele lor. Salariații băncii au obligația să asigure clienților cea mai bună consultanță și informații clare privind serviciile care se potrivesc cel mai bine necesităților și cererilor lor.

În prezent, servirea clientului este punctul de plecare decisiv pentru multe organizații și va deveni vital pentru strategia sistemului bancar românesc, pe măsură ce se intensifică competiția și sunt dezvoltate mai multe servicii.

Orice organizație, care este conștientă de calitatea serviciilor, aspiră să depășească un nivel minim de satisfacție și să asigure clienților mai mult decât solicită aceștia. În ultimele decenii, calitatea serviciilor a devenit o problemă atât de importantă pentru bănci, încât nici una nu poate neglija acest aspect, atâta timp cât celelalte își îmbunătățesc nivelul serviciilor.

Este important pentru cei care se ocupă de activitatea de marketing să înțeleagă comportamentul clientului și cum este luată decizia finală de cumpărare. În serviciul financiar-bancar, clientul nu alege numai produsul, ci și banca cu care dorește să facă afaceri. Înțelegerea clientului este vitală pentru orice compartiment de marketing.

Factorii care influențează clientul în relațiile cu banca sunt următorii: increderea în sistemul bancar; ușurința reperării băncii; accesibilitatea achiziționării serviciilor; reputația băncii; gama de produse și servicii; calitatea serviciilor; valoarea percepută a serviciilor; posibilitatea de a satisface necesitățile în privința serviciilor financiar bancare; existența unui personal amabil și capabil.

În România, concurența continuă să crească, se înființează bănci noi și , de aceea, clienții au posibilitatea să aleagă dintre bănci pe aceea care le va satisface necesitățile lor specifice în privința serviciilor financiar-bancare.

Unul dintre secretele asigurării unui serviciu bun clientului este înțelegerea necesităților și dorințelor acestuia. Astăzi, în marketing începe să se pună accentul pe păstrarea clienților pentru apărarea cotei de piață. Clientul este o resursă productivă, are contribuție proprie la crearea calității, valorii și satisfacției, și totodată apare în calitate de concurent pentru firmă.

Dacă la începutul activității sale, banca oferea clienților săi o gamă redusă de produse și servicii bancare, aceasta limitându-se la efectuarea de operațiuni de încasări și plăți prin conturile bancare și acordarea de credite agenților economici și persoanelor fizice, pe măsură ce s-au creat noi produse și servicii bancare, gama clienților s-a diversificat, numărul acestora și al conturilor a crescut de la un an la altul.

Clienții își desfășoară marea majoritate a activității prin conturi deschise la bancă. Conturile și evoluția lor dau o imagine asupra activității bancare. Evoluția în timp a clientelei este edificatoare pentru două aspecte esențiale:

Interesul manifestat față de prestațiile Băncii Comerciale Române, încrederea în stabilitatea și siguranța pe care o dă banca. Impactul clientelei asupra resurselor băncii, ca urmare a primirii unui număr important de depozite în lei și valută. Segmentul de clientelă care a cunoscut cea mai mare dezvoltare, atât ca număr cât și ca resurse aduse băncii, este populația.

Prin produsele și serviciile create special pentru acest tip de clienți, persoanele fizice au manifestat un mare interes pentru Banca Comercială Română, aceasta și datorită fenomenului de reorientare a economiilor populației spre depozitele bancare și ca urmare a schimbării opticii depunătorilor și anume, aceea că valoarea câștigului este mai puțin importantă decât siguranța plasamentului.

Clienții persoane juridice au fost tot timpul încurajați și susținuți de bancă în eforturile lor pentru modernizare și retehnologizarea producției prin acordarea unei game variate de credite în lei și valută, care au venit în completarea resurselor proprii utilizate în acest scop. Pe parcursul activității sale, Banca Comercială Română a acordat o atenție specială întreprinderilor de stat care au parcurs procesul de privatizare, precum și investitorilor străini care au manifestat interes pentru a investi în activități economice desfășurate pe raza județului Călărași.

Creșterea numărului clienților va fi urmărită în paralel cu creșterea calității serviciilor oferite astfel încât interesul clientului să fie satisfăcut de bancă în condiții reciproc avantajoase. Clientul va ocupa, și în continuare, locul central în activitatea băncii, bucurându-se de o atenție deosebită din partea acesteia, banca urmărind să-și păstreze baza de clienți profitabili și extinderea pe cât posibil a acesteia prin atragerea altor mari agenți din zonă. Locul și rolul clientului vor fi păstrate în continuare în centrul atenției băncii, urmărind comportamentul acestuia în funcție de care banca își poate organiza mai bine activitatea. Toate acestea vor fi realizate deoarece pentru salariații băncii, clienții reprezintă în permanență o prioritate, ei fiind cea mai importantă parte a activității bancare, cei ce pun și mențin în mișcare resursele băncii și fără de care banca nu ar exista.

3.4. Analiza cheltuielilor bancare la Banca Comercială Română

Tabel nr.1

Dinamica și structura cheltuielilor

– mii. lei –

Se observǎ cǎ ponderea veniturilor din exploatare în total venituri a crescut in anul 2015 față de anul 2014. În același interval, cheltuielile de exploatare au crescut și ele ca procent în total cheltuieli, ajungând de la 99,63% la 99,94% în anul 2015. Se observă o scădere, în anul 2016, a cheltuielilor de exploatare în total cheltuieli, ajungând la 99,89% față de anul 2015 când acestea au atins pondeera de 99,94%.

Desfășurarea activității unui agent economic necesită consumuri de resurse umane, materiale, financiare. După natura lor, după care se realizează și gruparea în contul de profit și pierdere, cheltuielile și veniturile întreprinderii se grupează astfel: de exploatare, financiare și excepționale. Analiza cheltuielilor aferente veniturilor are rolul de a evidenția evoluția acestora, factorii care influențează nivelul lor, precum și identificarea rezervelor care pot fi puse în valoare pentru reducerea lor, sau menținerea în limitele de eficiență care concură la performanța economico-financiară a întreprinderii.

Ținând seama de modelul de calcul al ratei, respectiv raportul efort/efect, nivelul descrescând al ei relevă creșterea eficienței cheltuielilor.

Tabel nr.2

Structura cheltuielilor și a veniturilor

Calculul și analiza cheltuielilor la 1000 lei venituri, în anii 2007 și 2008:

976,1- 1025,44 = -49,34 lei

din care:

datoritǎ influenței modificǎrii veniturilor:

2)datoritǎ influenței modificǎrii cheltuielilor totale:

Se verificǎ dacǎ este respectatǎ corelația:

-49,34 lei =- 176,84 lei+127,5lei

Corelația este verificată

Dacǎ avem în vedere faptul ca situația cheltuielilor la 1000 lei venituri este diferitǎ pe cele trei domenii de activitate, se impune efectuarea unei analize de tip factorial pornind de la modelul de analizǎ:

Calculând, avem:

976,1- 1025,44 = -49,34 lei

din care:

1) datoritǎ influenței modificǎrii structurii veniturilor pe cele trei domenii de activitate:

2) datoritǎ influienței modificǎrii cheltuielilor la 1000 lei venituri pe domenii de activitate :

Se verificǎ dacǎ este respectatǎ corelația :

-49,34 = 0,78 + (- 50,12)

Corelația este verificată

Analiza comparativǎ a anilor 2015 și 2014

Din analiza datelor rezultǎ cǎ în anul 2015 s-a înregistrat o scădere a nivelului ratei de eficiențǎ a cheltuielilor totale fațǎ de nivelul înregistrat în anul 2014, fiind respectatǎ și corelația dintre ritmul de creștere a veniturilor și ritmul de creștere a cheltuielilor.

114,43% < 120,22%, în care:

114,43% reprezintǎ indicele de creștere a cheltuielilor

120,22% – indicele de creștere a veniturilor

În anul 2015 nivelul ratei de eficiențǎ a cheltuielilor totale a scǎzut cu -49,34 fațǎ de cea înregistratǎ în anul 2014, situație determinatǎ de scaderea considerabilǎ a cheltuielilor financiare si de creșterea cheltuielilor de exploatare.

În aceste condiții, creșterea cheltuielilor de la 126708084mii lei la 144996834mii lei se justificǎ, deoarece ritmul de creștere a cheltuielilor este mai mic decât dinamica veniturilor, astfel cǎ efectul devanseazǎ efortul financiar.

Indicatorul de eficiență economică este dat de formula :

Ee = ,

prin care se urmarește minimizarea lui,de exemplu, cheltuielile le 1000 lei venituri din exploatare trebuie să înregistreze o valoare subunitară cât mai redusă.

Cheltuielile la 1000 lei venituri au scǎzut în anul 2015 fațǎ de anul anterior cu -49,34lei. Aceastǎ scǎdere este rezultatul influenței urmǎtorilor factori :

modificarea structurii veniturilor care are ca rezultat devansarea lui de către nivelul cheltuielilor la 1000 lei venituri totale cu 176,84 lei Aceastǎ situație s-a datorat creșterii ponderii veniturilor din exploatare de la 99,48% în anul 2014 la 99,87% în 2015, adicǎ în acel domeniu de activitate cu un nivel al cheltuielilor la1000 lei venituri mai mare decât nivelul mediu al cheltuielilor la 1000 lei venituri totale.

Având în vedere cǎ veniturile din activitatea de exploatare ocupǎ o pondere foarte mare în total venituri (99,48% în anul 2014, respectiv 99,87% în anul 2015), scăderea cheltuielilor la 1000 lei venituri din activitatea financiarǎ, precum și din activitatea excepționalǎ are o influențǎ nesemnificativǎ.

modificarea cheltuielilor la 1000 lei venituri pe cele trei categorii de activitǎți a avut o influențǎ favorabilǎ ducând la creșterea ratei de eficiențǎ a cheltuielilor cu 127,5lei. Deși cheltuielile financiare au scăzut și cele eextraordinare s-au diminuat la zero, acest fapt nu a putut devansa creșterea cheltuielilor de exploatare, ceea ce a dus la o creștere pe total activitate de 127,5 lei.

Calculul și analiza cheltuielilor la 1000 lei venituri, în anii 2015 și 2016

∆ Ch*1000/V = (Ch*1000/V)1 – (Ch*1000/V)0 =940,10 – 976,1

= – 36lei

din care:

1)datoritǎ influienței modificǎrii veniturilor:

2)datoritǎ influienței modificǎrii cheltuielilor totale :

Se verificǎ dacǎ este respectatǎ corelația :

-36 lei= -470,5 lei + 434,5 lei

Corelația a fost respectată.

Aprofundând analiza cheltuielilor la 1000 lei venituri, putem calcula influențele fiecǎreia dintre cele trei categorii de cheltuieli aferente celor trei activitǎți: exploatare, financiarǎ și extraordinară.

Se impune efectuarea unei analize de tip factorial pornind de la modelul de analizǎ:

Calculând, avem:

∆ Ch*1000/V = (Ch*1000/V)1 – (Ch*1000/V)0 =940,10 – 976,1 = – 36lei

din care:

1)datoritǎ influenței modificǎrii structurii veniturilor pe cele trei domenii de activitate :

2)datoritǎ influenței modificǎrii cheltuielilor la 1000 lei venituri pe domenii de activitate :

Se verificǎ dacǎ este respectatǎ corelația :

– 36 lei = – 0,19 +( – 35,81)

Corelația a fost verificată

Analiza comparativǎ a anilor 2015 și 2016

Din analizǎ rezultǎ cǎ și în perioada anilor 2015 și 2016 s-a respectat corelația dintre ritmul de creștere a veniturilor și ritmul de creștere al cheltuielilor:

185,86%<193,08% în care:

185,86% reprezintǎ ritmul de creștere a cheltuielilor

193,08%- ritmul de creștere a veniturilor

Cheltuielile la 1000 lei venituri, din calculul factorial, au scǎzut în anul 2016 fațǎ de anul anterior cu -36lei. Aceastǎ scǎdere este rezultatul influenței urmǎtorilor factori :

-modificarea structurii veniturilor cu -470,5lei. Astfel, veniturile din exploatare au scăzut de la 99,87% la 99.85%, veniturile financiare au crescut cu 0,02%, iar veniturile excepționale ca și cheltuielile excepționale s-au diminuat ajungând la nivelul de 0%

-cheltuielile la 1000 lei venituri,pe cele trei categorii de activitate au avut o evolutie favorabilǎ, diminuându-se cu -35,81lei, acest lucru datorându-se creșteri intr-o măsură mică a cheltuielilor de exploatare de la 99,94% în 2008 la 99,89% în 2016, dar influența cea mai mare având-o cheltuielile excepționale care in anul 2014 au avut nivelul de 280367 mii lei,iar în anul 2015 acestea au ajuns la 0 datorită faptului că societatea nu a înregistrat nevirări la termen a obligațiilor de plată către bugetul statului, menținându-și valoarea la zero si în anul 2016.

Analiza cheltuielilor de exploatare

În totalul cheltuielilor întreprinderii, cheltuielile de exploatare dețin ponderea cea mai mare, ceea ce impune o analiză aprofundată a lor. Cheltuielile de exploatare sunt aferente ciclului de exploatare, care cuprinde ansamblul următoarelor operațiuni: cumpărare de materii prime și materiale, stocarea lor, procesul de producție, stocarea semifabricatelor, produselor finite și vânzarea lor, precum și achiziționarea de mărfuri și vânzarea lor, dacă este cazul.

În totalul cheltuielilor întreprinderii, cheltuielile de exploatare dețin ponderea cea mai mare (99,63% în anul 2014, 99,94% în anul 2015 și 99,89 în anul 2016), ceea ce impune o analizǎ mai complexǎ și mai aprofundatǎ în acest domeniu, unde, de fapt, trebuie cǎutate nu numai cauzele care au generat cu preponderențǎ o anumitǎ dinamicǎ a cheltuielilor de producție și a eficienței acestora, dar și rezervele interne de a cǎror implementare depinde o creștere mai puternicǎa eficienței acestor cheltuieli.

O apreciere cu caracter general privind situația de ansamblu a cheltuielilor pentru exploatare trebuie sǎ ținǎ seama, în mod corelat, de trei aspecte indisolubil legate între ele :

a) variația cheltuielilor pentru exploatare, pe total și pe elemente componente, în dinamicǎ și comparative cu prevederile ;

b) modificǎrile intervenite în structura cheltuielilor pentru exploatare pe elemente componente, în dinamicǎ și comparativ cu prevederile ;

c) variația nivelului eficienței economice a cheltuielilor pentru exploatare pe total și pe principalele elemente componente, în dinamicǎ și comparativ cu prevederile.

Dinamica structurii și a ratei de eficiențǎ a cheltuielilor de exploatare

Tabelul nr. 3 – mii lei –

Analiza cheltuielilor pentru exploatare a fost fǎcutǎ în primul rând, prin prisma eficiențelor economice, indicatorul „cheltuieli la 1000 de lei venituri din exploatare” reflectând tocmai aceastǎ eficiența.

Se observǎ în anul 2015 fațǎ de 2014 cǎ rata de eficiențǎ a cheltuielilor de exploatare a avut o evoluție tocmai favorabilă, aceasta diminuându-se cu -50,19lei la 1000 lei venituri din exploatare.

Cauzele acestei evoluții trebuiesc cǎutate în structura și dinamica cheltuielilor cu materiile prime, acesta fiind factorul cu ponderea cea mai ridicatǎ în total cheltuieli de exploatare și care, prin variațiile sale influențeazǎ cel mai serios nivelul indicatorului.

Astfel, calculând cheltuielile materiale la 1000 lei venituri din exploatare se observǎ cǎ nivelul acestora a crescut cu 27,28lei.

Se observǎ în anul 2016 fațǎ de 2015 cǎ rata de eficiențǎ a cheltuielilor de exploatare a avut o evoluție tocmai favorabilă, aceasta diminuându-se cu -36,33lei la 1000 de lei venituri din exploatare.

Cauzele acestei evoluții trebuiesc cǎutate în structura și dinamica cheltuielilor cu materiile prime, acesta fiind factorul cu ponderea cea mai ridicatǎ în total cheltuieli de exploatare și care, prin variațiile sale influențeazǎ cel mai serios nivelul indicatorului.

Analiza eficienței cheltuielilor de exploatare poate fi efectuatǎ în raport cu formarea veniturilor și nivelul cheltuielilor pe categorii de venituri.

Evoluția veniturilor și a cheltuielilor de exploatare

Tabelul nr. 4 – mii lei –

Calculul și analiza cheltuielilor de exploatare la 1000 lei venituri din exploatare în anii 2014 și 2015

din care :

1) datoritǎ influenței modificǎrii veniturilor din exploatare :

2) datoritǎ influenței modificǎrii cheltuielilor de exploatare :

Se verificǎ dacǎ este respectatǎ corelația :

-50,19= -172,19+122lei

Analiza comparativǎ a anilor 2014 și 2015

Din analiza datelor rezultǎ cǎ în anul 2015 s-a înregistrat o scǎdere a nivelului ratei de eficiențǎ cheltuielilor de exploatare fațǎ de nivelul înregistrat în anul 2014, care este rezultatul respectǎrii corelației dintre ritmul de creștere al veniturilor din exploatare și ritmul de creștere al cheltuielilor de exploatare.

120,69%<147,96%, în care:

120,69% reprezintǎ indicele de creștere a cheltuielilor de exploatare;

147,96%- indicele de creștere a veniturilor din exploatare.

În perioada primilor doi ani se constatǎ o îmbunǎtǎțire a nivelului cheltuielilor de exploatare la 1000 de lei venituri din exploatare, în valoare de 172,19lei. Acest fapt a fost urmarea sporirii veniturilor din exploatare cu 265,36lei , precum și al acțiunii nefavorabile a creșterii cheltuielilor de exploatare cu 122lei.

Calculul și analiza cheltuielilor de exploatare la 1000 lei venituri din exploatare în anii 2015 și 2016

din care :

1) datoritǎ influenței modificǎrii veniturilor din exploatare :

2) datoritǎ influenței modificǎrii cheltuielilor de exploatare:

Se verificǎ dacǎ este respectatǎ corelația :

-36,33lei=-470,78lei+434,45lei

Analiza cheltuielilor la 1000 lei cifra de afaceri

Evoluția cheltuielilor la 1000 lei cifrǎ de afaceri

Tabelul nr. 5 – mii lei –

Utilizând metoda substituției în lanț, cuantificarea acțiunii celor trei factori menționați asupra variației cheltuielilor la 1000 de lei cifrǎ de afaceri, presupune urmǎtoarele formule și calcule:

Analiza indicatorului pe anii 2014 și 2015:

Cresterea nivelului cheltuielilor la 1000 lei cifra de afaceri cu 321,71 lei este rezultatul influenței :

din care :

1)datoritǎ influenței structurii producției vândute :

2)datoritǎ influenței prețului mediu de vânzare :

3)datoritǎ influenței costului de producție :

Se verificǎ dacǎ este respectatǎ corelația :

-127,75lei =0,06lei -151,51lei +23,72lei

Consemnate în schema factorialǎ, rezultatele cuantificǎrilor factoriale se prezintǎ astfel :

Analiza comparativǎ a anilor 2014 și 2015

Se observǎ cǎ nivelul eficienței economice a cheltuielilor la 1000 lei cifrǎ de afaceri a înregistrat o dinamicǎ favorabilǎ, respectiv fațǎ de anul anterior mia de lei venituri a putut fi obținutǎ cu o cheltuialǎ mai micǎ, și anume cu -127,75lei mai puțin.

Reducerea „ cheltuielilor la mia de lei cifrǎ de afaceri” s-a datorat, pe de o parte, unor modificǎri favorabile intervenite în structura producției vândute (0,06lei),datoritǎ creșterii ponderii produselor vândute al cǎror nivel de eficiențǎ economicǎ a cheltuielilor este mai ridicat, iar pe de altǎ parte încasǎriiunor prețuri unitare medii de vânzare (fǎrǎ TVA) mai mari fațǎ de anul precedent.

Aportul favorabil al structurii producției vândute și al prețurilor unitare medii de vânzare a fost substanțial diminuat de creșterea costurilor unitare de producție (+23,72lei).

Analiza indicatorului pe anii 2015 și 2016

din care :

1)datoritǎ influenței structurii producției vândute :

2)datoritǎ influenței prețului mediu de vânzare :

3)datoritǎ influenței costului de producție :

Se verificǎ dacǎ este respectatǎ corelația :

Consemnate în schema factorialǎ, rezultatele cuantificǎrilor factoriale se prezintǎ astfel :

Analiza comparativǎ a anilor 2015 și 2016

Din datele înscrise în tabelul nr. 5, precum și din calculele efectuate, se observǎ cǎ nivelul eficienței economice a cheltuielilor la 1000 lei cifrǎ de afaceri a înregistrat o dinamicǎ favorabilǎ, respectiv fațǎ de anul anterior mia de lei venituri a putut fi obținutǎ cu o cheltuialǎ mai micǎ (cu 7,56lei mai micǎ în ultimu an decât în anul precedent).

Reducerea „cheltuielilor la 1000 de lei cifrǎ de afaceri” s-a datorat, pe de o parte, unor modificǎri favorabile intervenite în structura producției vândute (a crescut ponderea produselor vândute al cǎror nivel de eficiențǎ economicǎ a cheltuielilor este mai ridicat), iar pe de altǎ parte încasǎrii unor prețuri unitare medii de vânzare (fǎrǎ TVA) mai mari fațǎ de anul precedent.

Aportul favorabil al celor doi factori menționați a fost influentat favorabil de reducerea costurilor unitare de producție (+121,68lei).

Analiza cheltuielilor fixe si variabile

În orice diagnostic al cheltuielilor se pornește de la relevarea dinamicii nivelului pe total și pe cheltuieli, cuprinzând în trend cât mai multe momente.

a). pentru cheltuielile variabile la 1000 lei venituri din exploatare:

Pn 2015 = 595,90 = 1,2219 Pn 2016 = 525,94 = 0,8825 Pn realizat = 525,94 = 1,0113

Pn 2014 487,68 Pn 2014 595,90 Pn prevăzut 520,05

b). Pentru cheltuielile variabile la 1000 lei cifră de afaceri:

Pn 2015 = 603,93 = 1,2093 Pn 2016 = 537,84 = 0,8905 Pn realizat = 537,84 = 1,0318

Pn 2014 499,37 Pn 2014 603,93 Pn prevăzut 521,26

Tabel nr.6

Situația costurilor variabile și fixe – mii.lei –

În anul 2016, nivelurile cheltuielilor variabile la 1000 lei venituri și cifră de afaceri sunt mai mici față de anul 2015, ceea ce reflectă o creștere a eficienței resurselor variabile consumate, o creștere a eficienței cu 69,96 lei în cazul cheltuielilor variabile la 1000 lei venituri din exploatare, respectiv 66,09 lei în cazul cheltuielilor variabile la 1000 lei cifră de afaceri.

În anul 2016 față de perioada previzionată, precum și în anul 2015 față de anul 2014, se înregistreză o creștere a nivelului cheltuielilor variabile la 1000 lei venituri, respectiv cifră de afaceri, pentru ambele situații, ceea ce reflectă o scădere a eficienței resurselor variabile consumate cu 5,89 lei și 108,22 lei în cazul cheltuielilor variabile la 1000 lei venituri, respectiv 16,58 lei și 104,56 lei în cazul cheltuielilor variabile la 1000 lei cifră de afaceri.

O asemenea apreciere poate fi confirmată sau infirmată numai după ce se realizează analiza diagnostic de tip factorial, prin care se relevă influența structurii producției, prețurilor de vânzare, costurilor variabile pe produse (ele intră sub incidența consumurilor fizice și a prețurilor, respectiv a tarifelor pe unitate de resursă).

Așa cum rezultă din însăși definirea problemei, și în cazul cheltuielilor variabile, nivelul lor se examinează structural, punând în evidență sensul și contribuția fiecărei cheltuieli la abaterea generală (în modul acesta se facilitează operarea în analiza de aprofundare cu principiul excepției).

Pe baza primului model, abaterea cheltuielilor variabile la 1000 lei cifră de afaceri se explică astfel:

Pentru anul 2015: abaterea cheltuielilor variabile la 1000 lei cifră de afaceri este de +104,56 lei,datorită:

influenței structurii cifrei de afaceri:

∑qv1 . cv0 1000 – ∑qv0 . cv0 1000 = 81023 1000 – 48781 1000 = 564,61 – 499,37 = 65,24 lei

∑qv1 . p0 ∑qv0 . p0 143501 97684

influenței prețurilor de vânzare:

∑qv1 . cv0 1000 – ∑qv1 . cv0 1000 = 81023 1000 – 81023 1000 = 633,76 – 564,61 = 69,15 lei

∑qv1 . p1 ∑qv1 . p0 127845 143501

influenței costurilor variabile pe produse:

∑qv1 . cv1 1000 – ∑qv1 . cv0 1000 = 77210 1000 – 81023 1000 = 603,93 – 633,76 = – 29,83 lei

∑qv1 . p1 ∑qv1 . p1 127845 127845

Se apreciază faptul că influența costurilor variabile duce la micșorarea cheltuielilor la 1000 lei cifră de afaceri cu 29,83 lei, în timp ce structura cifrei de afaceri și prețurile de vânzare au influențe negative asupra indicatorului, determinând creșterea sa cu 65,24 lei, respectiv cu 69,15 lei.

Modificarea cheltuielilor variabile la 1000 lei cifră de afaceri în anul 2015 cu – 66,09 lei se explică prin influența următorilor factori: structura cifrei de afaceri a avut o influență favorabilă ce a dus la scăderea cheltuielilor variabile aferente cifrei de afaceri cu 103,36 lei, la fel și influența costurilor variabile pe produse cu 31,48 lei, în timp ce prețurile de vânzare au avut o influență negativă ce a dus la creșterea cheltuielilor variabile aferente cifrei de afaceri cu 68,75 lei.

Pentru anul 2016(r/p): modificarea cheltuielilor variabile la 1000 lei cifră de afaceri față de perioada prevăzută cu +16,58 lei a fost determinată de influențele următorilor factori: influența structurii cifrei de afaceri în sensul reducerii nivelului cheltuielilor variabile la 1000 lei cifră de afaceri (creșterii eficienței acestora) se explică prin creșterea ponderii unor produse cu niveluri ale cheltuielilor la 1000 lei cifră de afaceri potrivit bazei de comparație (în cazul acesta prevăzute) mai mici decât cel mediu al aceleeași baze. Îndiferent de sens, fenomenul este normal în măsura în care schimbările de structură sunt determinate de cerere și nu de disfuncționalități în activitatea întreprinderii (asigurarea cu factorii necesari producției și distribuției și utilizarea eficientă a acestora).

Acțiunea prețurilor are sens de creștere a cheltuielilor la 1000 lei cifră de afaceri cu 68,75 lei. În nivelul costurilor variabile pe produse se reflectă, pe de o parte, consumurile fizice de resurse, pe de altă parte, prețurile de cumpărare pe unitate de resursă. Primul factor este rezultatul politicii firmei, în special tehnologice, iar ce de-al doilea, deși intrî sub incidența pieței oglindește și acțiunea managementului, funcției comerciale în cadrul acestuia (studiul pieței resurselor).

Nivelul cheltuielilor variabile la 1000 lei venituri din exploatare sau cifră de afaceri se reflectă în următorii indicatori ai performanței economico-financiare:

a).Rezultatul exploatării (profitului):

anul 2015: – (595,90 – 487,68) 142.984.101 = – 15.473.739 mii lei

1000

anul 2016: – (525,94 – 595,90) 207.460.728 = + 14.513.952 mii lei

1000

anul 2016(r/p): – (525,94 – 520,05) 207.460.728 = – 1.221.943 mii lei

1000

Cheltuielile variabile la 1000 lei venituri din exploatare au avut o influență negativă asupra profitului în anul 2015, și 2016 față de nivelul previzionat, acestea diminuând rezultatul exploatării cu 15.473.739 mii lei, respectiv cu 1.221.943 mii lei. În anul 2016 s-a înregistrat o creștere a rezultatului exploatării cu 14.513.952 mii lei, datorită scăderii nivelului cheltuielilor la 1000 lei venituri din exploatare față de anul 2015.

b).Eficiența activelor de exploatare:

anul 2015: – 15.473.739.000 : 36.793.127.000 = – 0,42 lei

anul 2016: 14.513.952.000 : 39.013.461.000 = 0,37 lei

anul 2016(r/p): – 1.221.943.000 : 39.013.461.000 = – 0,03 lei

Creșterile nivelurilor cheltuielilor variabile la 1000 lei venituri din exploatare față de perioadele previzionate duce la scăderea eficienței activelor de exploatare cu 0,42 lei la 1000 lei active de exploatare în anul 2014, cu 0,03 lei la 1000 lei active de exploatare în anul 2016 față de nivelul prevăzut, și la creșterea eficienței activelor de exploatare cu 0,37 lei la 1000 lei active de exploatare în anul 2016.

c).Eficiența utilizării mijloacelor fixe:

anul 2015: – 15.473.739.000 : 34.596.127.000 = – 0,45 lei

anul 2016: 14.513.952.000 : 34.872.503.000 = 0,41 lei

anul 2016(r/p): – 1.221.943.000 : 34.872.503.000 = – 0,035 lei

Creșterile nivelurilor cheltuielilor variabile la 1000 lei venituri din exploatare față de perioadele previzionate duce la scăderea eficienței utilizării mijloacelor fixe cu 0,45 lei la 1000 lei mijloace fixe în anul 2014, cu 0,035 lei la 1000 lei mijloacelor fixe în anul 2016(r/p), și la creșterea eficienței utilizării mijloacelor fixe cu 0,41 lei la 1000 lei mijloace fixe în anul 2016.

d).Eficiența activelor circulante:

anul 2015: – 15.473.739.000 : 38.377.021.000 = – 0,40 lei

anul 2016: 14.513.952.000 : 40.713.449.000 = 0,35 lei

anul 2016(r/p): – 1.221.943.000 : 40.713.449.000 = – 0,03 lei

Creșterile nivelurilor cheltuielilor variabile la 1000 lei venituri din exploatare față de perioadele previzionate duce la scăderea eficienței activelor circulante cu 0,40 lei la 1000 lei active circulante în anul 2014, cu 0,03 lei la 1000 lei active circulante în anul 2016(r/p), și la creșterea eficienței activelor circulante cu 0,35 lei la 1000 lei active circulante în anul 2016.

e).Eficiența utilizării forței de muncă (profitul mediu pe un salariat):

anul 2015: – 15.473.739.000 : 1399 = – 11.060.571 lei/salariat

anul 2016: 14.513.952.000 : 1382 = 10.502.136 lei/salariat

anul 2016(r/p): – 1.221.943.000 : 1382 = – 884.185 lei/salariat

Creșterile nivelurilor cheltuielilor variabile la 1000 lei venituri din exploatare au dus la scăderea profitului mediu pe un salariat cu 11.060.571 lei în anul 2014, cu 884.185 lei în anul 2016 față de nivelul prevăzut, și la creșterea profitului mediu pe un salariat cu 10.502.136 lei în anul 2016.

Ca și în cazul cheltuielilor variabile, eficiența celor fixe se apreciază sintetic pe baza nivelului lor la 1000 lei cifră de afaceri.

Așadar, față de nivelul previzionat, nivelul cheltuielilor fixe la 1000 lei cifră de afaceri este mai mic cu 15,65 lei, respectiv 4%. Analizând cei trei ani luați în considerare, se constată că în anul 2015 se înregistrează o scădere a nivelului cheltuielilor fixe la 1000 lei cifră de afaceri cu 11,52 lei, respectiv 3,2%, ceea ce – chiar în condițiile creșterii sumei lor ca urmare a prețurilor factorilor consumați, deoarece cifra de afaceri a înregistrat un indice de peste 1,30 – atestă eficiența lor.În anul 2016 nivelul indicatorului cheltuieli fixe la 1000 lei cifră de afaceri este mai mare decât cel înregistrat în perioada precedentă cu 53,2 lei, respectiv 15%.

Structural, nivelul cheltuielilor fixe la 1000 lei cifră de afaceri poate fi analizat în două moduri: pe baza structurii și contribuției cheltuielilor fixe specifice la formarea și totodată abaterea nivelului total al acestora; pe baza structurii și contribuției centrelor de responsabilitate, ce angajează cheltuieli fixe (centre ce angajează cheltuieli privind cercetarea-dezvoltarea, activitățile comerciale, conducerea tehnică, administrația,conducerea personalului, informația, amortismentele,etc.).

Pe baza modelului de calcul și analiză prezentat, se procedează la diagnosticul de tip analiză factorială a abaterii cheltuielilor fixe la 1000 lei cifră de afaceri. Analiza abateri nivelului cheltuielilor fixe la 1000 lei cifră de afaceri pe factori de influență se efectuează astfel:

Pentru anul 2015:

1. influența cifrei de afaceri:

( Cf o – Cf o ) 1000 = ( 35299 – 35299 ) 1000 = 276,10 – 361,35 = – 85,25 lei

∑qv1 . p1 ∑qvo . po 127845 97684

din care datorită:

volumului producției vândute:

( Cf o – Cf o ) 1000 = ( 35299 – 35299 ) 1000 = 245,98 – 361,35 = – 115,37 lei

∑qv1 . p0 ∑qv1 . po 143501 97684

prețurilor de vânzare:

( Cf o – Cf o ) 1000 = ( 35299 – 35299 ) 1000 = 276,1 – 245,98 = 30,12 lei

∑qv1 . p1 ∑qv1 . po 127845 143501

2. influența sumei cheltuielilor fixe:

( Cf1 – Cf o ) 1000 = 44724 – 35299 1000 = 73,72 lei

∑qv1 . p1 127845

Modificarea în anul 2015 a cheltuielilor fixe la 1000 lei cifră de afaceri cu –11,53 lei s-a datorat următorilor factori: cifra de afaceri a dus la scăderea nivelului indicatorului cu 85,25 lei, din care datorită volumului producției vândute cu – 115,37 lei și a prețurilor de vânzare cu 30,12 lei; influența sumei cheltuielilor fixe a dus la creșterea nivelului cheltuielilor fixe la 1000 lei cifră de afaceri cu 73,72 lei.

Abaterea cheltuielilor fixe la 1000 lei cifră de afaceri cu +53,2 lei a fost rezultatul influenței cifrei de afaceri cu –101,52 lei, din care influența volumului producției vândute cu –131,51 lei și influența prețurilor de vânzare cu 29,99 lei, precum și a influenței sumei cheltuielilor fixe cu 154,71 lei.

La modificarea cu –15,65 lei a nivelului cheltuielilor fixe la 1000 lei cifră de afaceri au contribuit cifra de afaceri cu +22,99 lei, din care volumul producției vândute cu –30,35 lei și prețurile de vânzare cu +53,34 lei, precum și suma cheltuielilor fixe cu –38,64 lei.

Suma cheltuielilor fixe se aprofundează pe cheltuieli și eventual pe centre de responsabilitate. În mecanismul de explicare a abaterii nivelului cheltuielilor fixe la 1000 lei cifră de afaceri, esențial este că prin creșterea acesteia (a cifrei de afaceri) ca urmare, în primul rând, a volumului fizic al bunurilor și serviciilor vândute, constituie calea de bază a măririi eficienței cheltuielilor fixe și a contribuției lor la masa profitului, și corespunzător rata profitabilității.

Faptul că însăși suma cheltuielilor fixe a crescut de-alungul celor trei ani, poate avea drept cauze: schimbări în sistemul de salarizare (creșterea ponderii salarizării în regie); creșterea salariilor determinată de rata inflației; schimbări în sistemul de amortizare(operarea în mai mare măsură cu amortizarea degresivă); creșterea consumului și prețurilor altor factori generatori de cheltuieli fixe (complexitatea factorilor de gestiune a activității).

Nivelul cheltuielilor fixe la 1000 lei cifră de afaceri se reflectă în următorii indicatori ai performanței economico-financiare:

a).Rezultatul exploatării (profitului):

anul 2015: – (349,83 – 361,35) 127.845.596.000 = 1.472.781 mii lei

1000

anul 2016: – (403,03 – 349,83) 180.111.488.000 = – 9.581.931 mii lei

1000

anul 2016(r/p): – (403,03 – 418,68) 180.111.488.000 = 2.818.745 mii lei

1000

Cheltuielile fixe la 1000 lei cifră de afaceri au avut o influență pozitivă asupra profitului în anul 2015 și 2016 față de previzionat, acestea ducând la creșterea nivelului cifrei de afaceri cu 14.272.781 mii lei în anul 2015, respectiv cu 2.818.745 mii lei în anul 2016 față de nivelul previzionat. În anul 2016, s-a înregistrat o scădere a rezultatului exploatării cu 9.581.913 mii lei, datorită creșterii nivelului cheltuielilor la 1000 lei cifră de afaceri față de anul 2015.

b).Eficiența activelor de exploatare:

anul 2015: 1.472.781.000: 36.793.127.000 = 0,04 lei

anul 2016: – 9.581.931.000 : 39.013.461.000 = – 0,245 lei

anul 2016(r/p): 2.818.745.000 : 39.013.461.000 = 0,072 lei

Cheltuielile fixe la 1000 lei cifră de afaceri au avut o influență pozitivă, care au dus la creșterea eficienței activelor de exploatare în anul 2015 cu 0,04 lei la 1000 lei active de exploatare, și în anul 2016 față de previzionat cu 0,072 lei la 1000 lei active de expoloatare. Însă, în anul 2016, se înregistrează o scădere a eficienței activelor de exploatare cu 0,245 lei la 1000 lei active de exploatare.

c).Eficiența utilizării mijloacelor fixe:

anul 2015: 1.472.781.000 : 34.596.127.000 = 0,0425 lei

anul 2016: – 9.581.931.000 : 34.872.503.000 = – 0,275 lei

anul 2016(r/p): 2.818.745.000 : 34.872.503.000 = 0,08 lei

Cheltuielile fixe la 1000 lei cifră de afaceri au avut o influență pozitivă, ce a dus la creșterea eficienței utilizării mijloacelor fixe în anul anul 2015 cu 0,0425 lei la 1000 lei mijloace fixe, și în anul 2016 față de previzionat cu 0,08 lei la 1000 lei mijloace fixe. Însă, în anul 2016, se înregistrează o scădere a eficienței utilizării mijloacelor fixe cu 0,275 lei la 1000 lei mijloace fixe.

d).Eficiența activelor circulante:

anul 2015: 1.472.781.000 : 38.377.021.000 = 0,038 lei

anul 2016: – 9.581.931.000 : 40.713.449.000 = – 0,235 lei

anul 2016(r/p): 2.818.745.000 : 40.713.449.000 = 0,07 lei

Cheltuielile fixe la 1000 lei cifră de afaceri au avut o influență pozitivă, care a dus la creșterea eficienței activelor circulante în anul anul 2015 cu 0,038 lei la 1000 lei active circulante, și în anul 2016 față de previzionat cu 0,07 lei la 1000 lei active circulante. De asemenea, în anul 2016, se înregistrează o scădere a eficienței activelor circulante cu 0,235 lei la 1000 lei active circulante.

e).Eficiența utilizării forței de muncă (profitul mediu pe un salariat):

anul 2015: 1.472.781.000 : 1399 = 1.052.738 lei/salariat

anul 2016: – 9.581.931.000 : 1382 = – 6.933.380 lei/salariat

anul 2016(r/p): 2.818.745.000 : 1382 = 2.039.613 lei/salariat

Cheltuielile fixe la 1000 lei cifră de afaceri au avut o influență pozitivă, ce au dus la creșterea profitului mediu pe un salariat în anul 2015 cu 1.052.738 lei, și în anul 2016 față de previzionat cu 2.039.613 lei. Însă, în anul 2016, se înregistrează o scădere a profitului mediu pe un salariat cu 6.933.380 lei.

Analiza cheltuielilor cu materiile prime si materialele consumabile

Tabel nr.5

Situația cheltuielilor materiale – mii.lei –

Referitor la nivelul cheltuielilor materiale la 1000 lei venituri din exploatare se remarcă tendința descrescătoare față de anul 2015 cu 101,02 lei a celui prevăzut și cu 82,08 lei a celui realizat în anul 2016. Dacă se admite ipoteza unei structuri comparabile a veniturilor, înseamnă că reducerea este rezultatul randamentului factorilor de producție și a managementului, în special în domeniul achiziționării materiilor prime și a materialelor.

Față de anul 2014, în anul 2015 se remarcă o creștere a ratei cheltuielilor materiale la 1000 lei venituri din exploatare cu 91 lei.

Aceeași evoluție se menține și în ceea ce privește nivelul cheltuielilor materiale la 1000 lei cifră de afaceri, astfel că, în anul 2016 se înregistrează o scădere a nivelului cheltuielilor materiale la 1000 lei cifră de afaceri cu 72,6 lei, o scădere mai mică decât cea a nivelului previzionat de 93,57 lei. În anul 2015, nivelul cheltuielilor materiale la 1000 lei cifră de afaceri crește față de anul 2014 cu 90,5 lei. Structural (directe și indirecte), de la tendința generală fac excepție cheltuielile cu amortizarea mijloacelor fixe care scad treptat, astfel că în anul 2015, nivelul acestui indicator e mai mic cu 19,92 lei, în anul 2016 cu 5,13 lei și la nivelul previzionat, cu 5,89 lei.

În cazul cheltuielilor materiale la 1000 lei aferente cifrei de afaceri se va utiliza următorul model de analiză a abaterii:

Anul 2015: Abaterea nivelului cheltuielilor materiale la 1000 lei cifră de afaceri în anul 2015 este de +90,5 lei.

Din care:

1.- Influența structurii producției vândute:

∑qv1 . cm0 1000 – ∑qv0 . cm0 1000 = 85671 1000 – 53702 1000 = 597 – 549,76 = 47,24 lei

∑qv1 . p0 ∑qv0 . p0 143501 97684

2.- Influența cheltuielilor materiale la 1000 lei pe produse:

∑qv1 . cm1 1000 – ∑qv1 . cm0 1000 = 81854 1000 – 85671 1000 = 640,26 – 597 = 43,26 lei

∑qv1 . p1 ∑qv1 . p0 127845 143501

din care:

2.1.- influența cheltuielilor directe la 1000 lei pe produse:

∑qv1 . cmd1 1000 – ∑qv1 . cmd0 1000 = 51894 1000 – 54511 1000 = 405,91 – 379,86 = 26,05 lei

∑qv1 . p1 ∑qv1 . p0 127845 143501

din care:

2.1.1.- influența consumurilor fizice:

rCmd (1000)’ – rCmd (1000) = 49958 1000 – 54511 1000 = 390,77 – 426,38 = – 35,61 lei

127845 127845

2.1.2.- influența prețurilor de includere în costuri:

Cd1 (1000) – rCd (1000)’ = 51894 1000 – 49958 1000 = 15,14 lei

127845 127845

2.2.- influența cheltuielilor materiale indirecte la 1000 lei:

Ci (1000) – rCi (1000) = 85671 – 49958 1000 = 248,86 lei

143501

Ca parametrii ai diagnosticului se rețin următoarele: influența structurii producției vândute, ce a dus la creșterea nivelului cheltuielilor materiale la 1000 lei cifră de afaceri în anul 2015 cu 47,24 lei, se explică prin creșterea ponderii unor produse cu cheltuieli materiale la 1000 lei cifră de afaceri mai mari decât nivelul mediu în anul 2014 al acestora. Situația poate fi considerată normală atâta timp cât această creștere este rezultatul structurii cererii. Ținând seama de faptul că sensul influenței este negativ, din punct de vedere economic poate fi admisă și ipoteza unor disfuncționalități legate de asigurarea cu resurse materiale, umane și financiare, sau existența unor factori perturbatori în utilizarea lor.

Influența cheltuielilor materiale la 1000 lei pe produse a contribuit și ea la creșterea nivelului cheltuielilor materiale la 1000 lei cifră de afaceri cu 43,26 lei, din care influența cheltuielilor directe la 1000 lei pe produse cu 26,05 lei (consumurile fizice cu –35,61 lei și prețurile de includere în costuri cu 15,14 lei) și influența cheltuielilor materiale indirecte, cu 248,86 lei.

Nivelul cheltuielilor materiale la 1000 lei cifră de afaceri a scăzut în anul 2016 față de anul 2015 cu 72,6 lei datorită: structurii producției vândute cu – 129,98 lei; a cheltuielilor materiale

la 1000 lei pe produse cu 57,38 lei, din care influența cheltuielilor directe la 1000 lei pe produse cu 42,51 lei (consumurile fizice cu – 14,49 lei și prețurile de includere în costuri cu 10,65 lei) și influența cheltuielilor materiale indirecte la 1000 lei cifră de afaceri, cu 172,84 lei.

Abaterea nivelului cheltuielilor materiale la 1000 lei cifră de afaceri în anul 2016 față de nivelul prevăzut este de +20,97 lei. Se remarcă influența favorabilă a structurii producției vândute ce a dus la scăderea nivelului cheltuielilor materiale la 1000 lei cifră de afaceri față de nivelul prevăzut cu 36,41 lei, în timp ce cheltuielile materiale la 1000 lei pe produse au avut o influență negativă, ce au contribuit cu 57,38 lei, din care cheltuielile directe la 1000 lei pe produse cu 42,51 lei (consumurile fizice cu – 14,49 lei și prețurile de includere în costuri cu 10,65 lei) și cheltuielile materiale indirecte la 1000 lei cu 172,84 lei.

Referitor la cheltuielile indirecte, care preponderent sunt cheltuieli de structură, trebuie ținut seama de factorii proprii fiecăreia. De exemplu, cheltuielile cu energia și apa, care de la caz la caz, pot deține o pondere importantă, pot evolua în limite ce nu pot fi riguros previzionate ca urmare a inflației. Totodată, cheltuielile cu amortizarea mijloacelor fixe intră sub incidența sistemului de amortizare.

Concluzii

În urma analizei făcute asupra acestei lucrări voi încerca să sintetizez rolul instituțiilor de credit, precum și rolul cheltuielilor în aceste instituții.

O bancă poate fi definită ca o instituție care mobilizează mijloace bănești disponibile, finanțează și creditează persoanele fizice și juridice, organizează și efectuează decontările și plățile în cadrul economiei naționale și în relațiile cu celelalte state, in scopul de a obține profit.

Din această definiție, rezultă caracterul complex al rolului pe care banca îl are în economie, atât din punct de vedere al serviciilor pe care le efectuează, cât și din punct de vedere al relațiilor în spațiul geografic.

Instituțiile de credit au obligația organizării și ținerii contabilității la sediile declarate de pe teritoriul României, potrivit art.1 și art.4 din Legea contabilității nr. 82/1992, republicată în Monitorul Oficial nr. 48/2005.

Obiectul contabilității bancare îl constituie reflectarea in expresie bănească a disponibilităților bănești și a depozitelor, a bunurilor mobile și imobile, a titlurilor de valoare, a drepturilor și obligațiilor băncii precum și mișcările care au loc asupra elementelor patrimoniale și a operațiilor efectuate asupra cheltuielilor, veniturilor și rezultatelor obținute.

Contabilitatea bancară se conduce în partidă dublă, situație în care fiecare operațiune apare sub forma unei duble înregistrări, una în credit și alta în debit.

În organizarea și conducerea contabilității în bancă sunt aplicate următoarele principii contabile generale: principiul prudenței, principiul permanenței metodelor, principiul continuității activității, principiul intangibilității bilanțului, principiul necompensării, principiul costului istoric, principiul supremației realității, principiul regularității, sincerității și imaginii fidele, principiul pragului de importanță semnificativă.

Contabilitatea instituțiilor de credit se organizează în compartimente distincte, iar răspunderea pentru organizarea și conducerea contabilității revine administratorului care are obligația gestionării unității respective.

Pentru a-și putea derula activitatea în scopul obținerii de profit, băncile efectuează zilnic o serie de operațiuni interbancare, operațiuni cu clientela, operațiuni cu titluri, operațiuni cu devize, precum și operațiuni care nu țin de specificul societăților bancare. Toate aceste operațiuni trebuie înregistrate în contabilitate prin intermediul unor documente justificative. Documentele folosite în bănci pot fi documente caracteristice băncilor sau documente generale, valabile pentru toate societățile comerciale, după cum urmează: documente primare (cecurile, ordinele de încasare sau de plată), documente de sinteză (jurnalele contabile, balanța de verificare, bilanțul), documente centralizatoare (borderouri de cecuri de decontare) și documente statistice (situația creditelor acordate de bancă).

Unul dintre instrumentele și în același timp actul normativ care reglementează organizarea unitară a contabilității îl reprezintă planul de conturi aplicabil instituțiilor de credit și instituțiilor financiare nebancare care cuprinde opt clase distincte de conturi, fiecare clasă cuprinzând mai multe grupe și subgrupe.

Cheltuielile sunt diminuări ale beneficiilor economice înregistrate pe parcursul perioadei contabile, sub formă de ieșiri sau scăderi ale valorii activelor sau creșteri ale datoriilor, care se concretizează în reduceri ale capitalurilor proprii, altele decât cele rezultate din distribuirea acestora către acționari.

După natura lor, cheltuielile bancare pot fi împărțite în următoarele categorii: cheltuieli de exploatare bancară; cheltuieli cu personalul; impozite și taxe; cheltuieli cu materiale, lucrări și servicii efectuate de terți; cheltuieli diverse de exploatare; cheltuieli cu amortizările privind imobilizările; cheltuieli cu provizioane și pierderi din creanțe nerecuperabile; cheltuieli excepționale; cheltuieli cu impozitul pe profit.

Cea mai mare parte a cheltuielilor bancare sunt de natura cheltuielilor de exploatare generate de operațiuni specific bancare. Astfel, în această categorie sunt cuprinse cheltuieli cu dobânzile plătite de bănci (dobânzi pasive), dintre care amintim: dobânzi aferente împrumuturilor de refinanțare de la Banca Națională a României, cheltuieli cu dobânzile aferente contului de corespondent, cheltuieli cu dobânzile aferente împrumuturilor de la alte bănci, cheltuieli cu dobânzile aferente depozitelor constituite de clientelă.

În scopul minimizării cheltuielilor formulez următoarele propuneri: plasarea activelor la prețul cel mai mare; revizuirea și accentuarea condițiilor de creditare prudentă; personal calificat și responsabil; un ansamblu de politici și strategii ce vizează eliminarea pierderilor; nivel ridicat al controlului intern (îndeosebi un control sistematic asupra cheltuielilor de exploatare, astfel încât venitul din exploatare să se diminueze cât mai puțin); plasamente, în special, în titluri de stat și pe piața interbancară; politici de creditare extrem de restrictive.

Bibliografie:

Bârsan, M., Șușu, Ș., Analiza economică a activității intreprinderii, Editura Sedcom, Libris, Iași, 2011

Bercea, L., Drept bancar, în Revista de drept comercial, Anul XIII, nr. 7-8, 2003

Berea, A., Strategie bancară, Editura Expert, București, 2001, pp. 47-49.

Budugan, D., Georgescu, I., Berheci, I., Bețianu, L., Contabilitate de gestiune, Editura CECCAR, București, 2007

Bușe, L. Siminică, M., Cârciumaru, D. Ganea, M., Analiză economico-financiară, Editura Sitech, Craiova, 2010

Căpățână, O., Societățile comerciale, Editura Lumina, București, 1991,

Cocriș V., Management bancar, note de curs, Iași, 2002

Dedu V., Enciu A., Contabilitate bancară, Editura Economică, București, 2001

Defossez-Dekeuwer, F., Droit bancaire, Editions Dalloz, Paris, 1999

Giurgiu, I.A., Tulai C.I., ș.a., Teorie și practică financiară. Ghid alfabetic, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1985

Iosif, Gh.N., Analiza economico-financiară a firmei în domeniul agroalimentar, EdituraTribuna Economică, București, 2000

Iosif, Gh.N., Analiza economico-financiară a firmei în domeniul agroalimentar, EdituraTribuna Economică, București, 2000

Minea, M.Șt., Constituirea societăților comerciale, Editura Lumina Lex, București, 1996

Nițu, I., Control și audit bancar, Editura Expert, București, 2002

Revista de drept comercial, Anul XI, nr. 12, 2001

Ristea, L., Managementul societăților bancare și instituțiilor financiare, Editura Muntenia&Leda, Constanța, 2002

Vintilă, G., Diagnosticul financiar și evoluția întreprinderii, Editura Didactică, București, 1998

Zaharciuc, E., Contabilitatea societăților bancare, EdituraTeora, București,2002