Finanțarea Cheltuielilor Pentru Obiective ȘI Acțiuni Economice

MINISTERUL EDUCAȚIEI AL REPUBLICII MOLDOVA

Academia de Studii Economice din Moldova

Facultatea „Finanțe”

catedra „FINANȚE ȘI ASIGURĂRI”

PLAMADEALA NADEJDA

FINANȚAREA CHELTUIELILOR PENTRU OBIECTIVE ȘI ACȚIUNI ECONOMICE

teză ANUALĂ

Autor:

Admis spre susținere studenta gr. FB 136,

Conducător științific: învățământ cu frecvență la zi

Lector superior, CRECIUN ALA PLAMADEALA NADEJDA

________________________ ____________________

„____”___________2015

Conducător științific:

Lector superior, CRECIUN ALA

Chișinău, 2015

CUPRINS:

INTRODUCERE . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 4

CAPITOLUL I.SISTEMUL CHELTUIELILOR PUBLICE IN REPUBLICA MOLDOVA . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

1.1. Abordări conceptuale privind cheltuielile publice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .6

1.2. Clasificarea cheltuielilor publice . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 8

1.3. Necesitatea destinației cheltuielilor publice pentru obiective și acțiuni economice. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 11

CAPITOLUL II. DIRECȚII DE FINANȚARE A CHELTUIELILOR PUBLICE PENTRU OBIECTIVE ȘI ACȚIUNI ECONOMICE ÎN RM ÎN PERIOADA ANILOR 2009-2014 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

2.1. Evoluția cheltuielilor publice pentru obiective și acțiuni economice în perioada 2009-2014 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

2.2. Evoluția cheltuielilor publice pentru obiective și acțiuni economice pe componențe în perioada 2009-2014 . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Concluzii și recomandări . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . Bibliografie . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

Anexe . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . .

INTRODUCERE

La apariția științei „finanțe” savanții erau preocupați mai mult de problemele veniturilor statului. Numai în a două jumătate a sec. XIX apăr așa numite foi civile în care erau reflectate cheltuielile pentru întreținerea regelui și membrilor familiei lui, cheltuielile pentru învățământul public, pensii și pentru dezvoltarea economiei. Situația se schimbă cardinal numai spre sfârșitul sec. XIX când s-a ajuns la concluzia că în gospodăria fiecăruia anume cheltuielile au o importanță prioritară.

Marea criză economică din 1929 și consecințele celui de-al doilea război mondial au facilitat avântul intervenționismului economic. S-a recunoscut faptul, că cheltuielile publice pot constitui un instrument de reglare a cererii agregate, fiind o componentă esențială a acestuia, și că bugetul de stat permite influențarea economiei în sensul dorit de autoritățile publice.

În condițiile actuale, cheltuielile publice nu sunt numai resurse de acoperire a necesităților statului, mai mult, ele sunt decizii bugetare de esență politică.

Pentru realizarea practică a deciziilor publice, statul, colectivitățile locale și alte entități publice ocazionează costuri financiare, cunoscute că fiind cheltuieli publice. Ele reflectă opțiunile politice ale statului (guvernului). Cheltuielile publice sunt ocazionate de realizarea rolului statului că autoritate publică și ca actor economic, fiind suportate de către toți cetățenii acestuia, în proporții diferite.

Cheltuielile publice sunt consecința exercitării de către stat a atribuțiilor și funcțiilor sale. Ele sunt generate de nevoia de bani pe care o are statul în vederea îndeplinirii prerogativelor sale în toate domeniile: ordine publică, siguranță națională, apărare, educație, economie, gospodărire publică etc. Finanțarea acestor domenii, obiective și acțiuni se concretizează în bunuri și servicii publice, de care beneficiază membrii societății, cât și în punerea la dispoziția acestora, în anumite situații, a fondurilor financiare propriu-zise.

Astfel, asigurarea granițelor țării, a ordinii publice și siguranței naționale sunt înfăptuite de stat prin intermediul armatei, al poliției, al jandarmeriei, al justiției și al altor instituții speciale, pentru întreținerea cărora se cheltuiesc fonduri publice importante (pentru procurarea mijloacelor și tehnicilor de luptă sau pentru între- ținerea și funcționarea propriu-zisă a acestora).

Deoarece rolul statului este atins prin intermediul politicilor publice pe care autoritățile publice le transpun în viață, cheltuielile publice pot fi considerate ca reprezentând costurile realizării politicilor publice. Toate aceste componente sau politici sunt semnificative în privința ocazionării de cheltuieli menite să acopere nevoi de interes general (educație, sănătate, apărare națională, ordine publică, siguranță națională, protecție socială etc.)

Pentru realizarea practică a deciziilor publice, statul, colectivitățile locale și alte entități publice ocazionează costuri financiare, cunoscute ca fiind cheltuieli publice. Ele reflectă opțiunile politice ale statului (guvernului).

În literatura juridică de specialitate, cheltuielile publice sunt identificate prin actele și operațiunile de întrebuințare a fondurilor bănești necesare statului și altor colectivități publice, în scopul întreținerii materiale a organelor de stat și serviciilor publice, satisfacerii trebuințelor socio-culturale și celorlalte necesități colective. Astfel spus, cheltuielile publice sunt considerate modalități de repartizare și utilizare a fondului bănesc bugetar în vederea satisfacerii nevoilor generale ale societății.

CAPITOLUL I.SISTEMUL CHELTUIELILOR PUBLICE IN REPUBLICA MOLDOVA

Abordări conceptuale privind cheltuielile publice

Cheltuielile publice exprimă relații economico-sociale în formă bănească, manifestate între stat, pe de o parte, și persoane fizice și juridice, pe de altă parte, cu ocazia repartizării și utilizării resurselor financiare ale statului, în scopul îndeplinirii funcțiilor acestuia.

Concret, cheltuielile publice se materializează în plăți efectuate de stat pentru îndeplinirea diferitelor obiective ale politicii statului: servicii publice generale, acțiuni social-culturale, apărare națională, ordine publică, acțiuni economice etc.

Pentru a defini mai clar conceptul de cheltuieli publice, este utilă o paralelă între cheltuielile pentru bunuri și servicii private și cheltuielile pentru bunuri și servicii publice.

Pentru cheltuielile private sunt specifice următoarele aspecte:

– asigură satisfacerea unor preferințe individuale, având la bază opțiunea individuală;

– privesc plăți efectuate pentru a obține în schimb bunuri și servicii;

– mărimea lor depinde de înclinația individuală spre consum a membrilor societății;

– sunt efectuate direct de beneficiarul bunurilor și serviciilor, care cunoaște prețul plătit.

Spre deosebire de cheltuielile private, cheltuielile publice:

– urmăresc satisfacerea unor preferințe colective, stabilite pe baza opțiunilor colective (se consideră că există un anumit grad de omogenitate a preferințelor);

– privesc finanțarea de bunuri și servicii publice, dar și transferuri în scopul redistribuirii veniturilor în societate;

– mărimea lor depinde de numeroși factori, cum sunt: înclinația populației spre consumul de bunuri și servicii publice;

-potențialul economic al țării respective;

– ideologia partidelor aflate la putere; gradul de consimțire la plata impozitelor etc.;

Pe baza acestor precizări, cheltuielile publice se pot defini ca acțiunile care stabilesc obligații ce vor avea drept rezultat plăți imediate sau viitoare, care au ca sursă de finanțare veniturile publice și în special veniturile fiscale.

Această definiție scoate în evidență rolul de alocator de resurse al sectorului public; acesta, folosind veniturile din impozite și taxe colectate de la contribuabili, acționează pentru a satisface cererile de politici publice, prin efectuarea de cheltuieli publice.

De aici rezultă că mărimea și structura cheltuielilor publice depind, pe de o parte, de politicile publice promovate de puterile publice și, pe de altă parte, de nivelul resurselor, care includ, în principal, veniturile fiscale și creditul public. În prezent, cheltuielile publice sunt foarte diversificate.

Unele se manifestă direct, prin finanțarea de către stat a instituțiilor publice pentru ca acestea să poată funcționa. Altele influențează direct mediul economico-social, constituind instrumente ale politicii de transformare a mediului respectiv în sensul ameliorării lui. Fiind folosite ca instrumente de intervenție, cheltuielile publice trebuie analizate nu numai prin prisma domeniului în care sunt efectuate, ci și din punctul de vedere al influenței pe care o pot avea asupra procesului general al repartiției sociale.

Conținutul economic al cheltuielilor publice este strâns legat de destinația acestora. Astfel, unele cheltuieli exprimă un consum definitiv de produs intern brut (cheltuieli cu administrația generală, plata dobânzilor la împrumuturi ș.a.), iar altele reprezintă doar o avansare de produs intern brut, reflectând participarea statului la finanțarea formării brute de capital, atât în sfera producției materiale, cât și în sfera nematerială (echipamente de investiții, construcția de drumuri, poduri, aeroporturi etc.).

Complexitatea funcțiilor statului contemporan, precum și creșterea rolului intervenționist al acestuia influențează legătura tot mai strânsă dintre cheltuielile publice și viața economico-socială a fiecărei țări. Între cheltuielile publice și cheltuielile bugetare există o deosebire, corespunzător sferei de cuprindere a celor două noțiuni.

Cheltuielile publice cuprind totalitatea cheltuielilor efectuate prin intermediul instituțiilor publice care se acoperă fie de la buget (central sau local), fie din fondurile extrabugetare sau de la bugetele proprii ale instituțiilor, pe seama veniturilor obținute de acestea.

Cheltuielile bugetare se referă doar la cheltuielile care se acoperă din bugetul de stat, bugetele locale sau bugetul asigurărilor sociale de stat. Astfel, sfera cheltuielilor publice este mai cuprinzătoare, incluzându-le pe cele bugetare. Cheltuielile bugetare sunt cheltuieli publice, dar nu toate cheltuielile publice sunt, în același timp, și cheltuieli bugetare.

Clasificarea cheltuielilor publice

Dimensionarea cheltuielilor publice totale și repartizarea acestora pe destinații și beneficiari, în vederea satisfacerii nevoilor publice, presupun cunoașterea criteriilor de clasificare a acestora. Structura cheltuielilor publice ilustrează modul în care sunt orientate resursele financiare ale statului, în diverse perioade, spre anumite obiective: economice, sociale, culturale, militare etc.

Structura cheltuielilor publice poate fi abordată corespunzător mai multor criterii de clasificare și anume:

A) clasificația administrativă;

B) clasificația economică;

C) clasificația funcțională;

D) clasificația financiară;

E) clasificația funcție de rolul cheltuielilor în procesul reproducției sociale;

F) clasificația folosită de Organizația Națiunilor Unite.

A.) Clasificația administrativă are la bază criteriul instituțiilor prin care se efectuează cheltuielile publice (ex: ministerele, instituțiile publice autonome, unitățile administrativ teritoriale). Gruparea cheltuielilor pe criterii administrative este utilă deoarece alocațiile bugetare se stabilesc pe beneficiari (ex: ministere, instituții, județe, orașe, comune etc.). Acest criteriu administrativ este folosit deci la repartizarea cheltuielilor publice pe ordonatorii de credite bugetare.

B) Clasificarea economică grupează cheltuielile publice în cheltuieli curente și cheltuieli de capital. Cheltuielile curente asigură bună funcționare și întreținerea instituțiilor publice, finanțarea satisfacerii acțiunilor publice, transferarea unor sume de bani anumitor categorii de persoane, sau pentru onorarea angajamentelor speciale ale statului. Ele reprezintă un consum definitiv de produs intern brut și trebuie să se reînnoiască anual.

C.) Clasificația funcțională folosește ca și criteriu domeniile, ramurile, sectoarele de activitate spre care sunt dirijate resursele financiare publice și alte destinații de cheltuieli privind transferurile între diferite niveluri ale administrației publice, plata dobânzilor la datoria publică sau constituirea de rezerve.

D) Clasificarea financiară scoate în evidență momentul în care cheltuielile publice afectează resursele financiare ale statului; corespunzător acestui criteriu, cheltuielile publice pot fi:

– Cheltuieli definitive – cuprind cheltuieli de funcționare sau de investiții și formează ponderea cea mai mare a cheltuielilor publice; – cheltuieli temporare – care sunt evidențiate în conturile speciale de trezorerie (avansuri, împrumuturi); – cheltuieli virtuale (sau posibile) – cele pe care statul se angajează să le efectueze în anumite condiții. În cazul în care statul intervine ca girant pentru un împrumut care, din diverse motive, nu mai poate fi rambursat de către debitori, sumele respective sunt achitate de stat, devenind o cheltuială a acestuia.

E.) Clasificația după rolul cheltuielilor publice în procesul reproducției: – cheltuieli reale (negative) din care fac parte cheltuielile cu întreținerea aparatului de stat, plata dobânzilor la împrumuturi, întreținerea și dotarea armatei etc, deci acele cheltuieli care reprezintă un consum definitiv de produs intern brut. – Cheltuielile economice (sau pozitive) care cuprind investițiile făcute de stat pentru înființarea și dezvoltarea de firme, construirea de drumuri și poduri etc. (cheltuieli de capital).

F.) Clasificația pe care o folosește ONU grupează cheltuielile publice după două criterii principale:

1. din punct de vedere funcțional avem cheltuieli pentru:

2. din punct de vedere economic clasificația ONU împarte cheltuielile în :

-consum final :

-dobanzi,subventii,etc.

-formarea de capital : investitii,stocuri materiale ;

-transferuri de capital.

În Republica Moldova începând cu anul 1997 se folosește Noua Clasificație Bugetară, conform căreia clasificația cheltuielilor bugetare se face după criteriile:

Funcțional;

Organizațional;

Economic.

1.3.Necesitatea destinatiei cheltuielilor publice pentru obiective si actiuni economice

Un loc aparte în cadrul cheltuielilor publice revine celor privind activitatea economică. În mod concret, acestea vizează finanțarea regiilor autonome sau societăților cu capital de stat, particular și mixt, fermierilor și altor mici întreprinzători sau urmăresc obiective economice importante pentru țară.

Cheltuielile publice pentru actiuni economice reflectă funcția statului de reglare a proceselor economice și se realizează prin intervenția acestuia, utilizând forme și instrumente specifice.

Cheltuielile publice pentru acțiuni economice vizează, în primul rând, sectorul public, în care sunt cuprinse întreprinderile cu capital majoritar de stat având ca obiect de activitate producția de bunuri sau prestarea de servicii și în care statul dispune de puterea de decizie. Sectorul public s-a creat prin înființarea de către stat a unor întreprinderi proprii în anumite ramuri strategice sau în ramuri care necesitau resurse financiare importante (investiții mari), dar ofereau o rentabilitate nesigură. Sectorul public a crescut în volum și importanță prin acțiunile de naționalizare sau de creștere a participării statului la capitalul întreprinderilor.

De-a lungul timpului, perioadele de creștere a sectorului public au alternat cu cele de restrângere, realizată pe calea privatizării. Aceasta conduce la îmbunătățirea activității și creșterea rentabilității întreprinderilor vândute (se elimină unele constrângeri, statul nu mai intervine în „interesul general”, are loc o mai bună alocare a resurselor prin acțiunea mecanismelor concurențiale ale pieței). Efectele favorabile pentru stat se concretizează în: realizarea veniturilor din privatizări; diminuarea cheltuielilor publice; reducerea apelului la împrumuturi publice ș.a. În afara sectorului public, statul finanțează întreprinderi particulare aflate în dificultăți financiare (în perioade de criză), le acordă ajutoare financiare pentru dezvoltare, sau susține financiar anumite sectoare.

În cadrul acestei categorii sunt incluse cheltuielile care se referă la finanțarea obiectivelor și activităților cu caracter economic din întreprinderile sectorului public și la subvenționarea unor întreprinderi cu proprietate privată sau mixtă.

Din punct de vedere al conținutului economic aceste cheltuieli au caracter complex, unele reprezintă cheltuielile curente de desfășurare a activității economice, iar altele constituie cheltuieli de capital.

În cadrul clasificării ONU, cheltuielile pentru obiective economice țin de ramurile:

industrie extractivă, energie, combustibil, industrie prelucrătoare, construcții;

agricultură, silvicultură, pescuit, vânătoare;

transporturi și comunicații;

alte servicii.

 Cheltuielile publice pentru industrie, transporturi, drumuri, servicii si dezvoltare publica si locuinte.

În țara noastră volumul cheltuielilor publice cu destinație economică variază de la o perioadă la alta sub influența unor factori interni sau externi. Dintre factorii interni menționăm particularitățile, structura și nivelul de dezvoltare al ramurilor economice, etapa de naționalizare sau privatizare, volumul resurselor financiare; factorii externi se referă la o serie de evenimente conjuncturale cu efecte generalizate, cum au fost crizele energetice.

Majoritatea țărilor dezvoltate alocă sume din fondurile financiare publice pentru sprijinirea întreprinderilor în cadrul politicii industriale. Instrumentele folosite de autoritatea publică pentru a ajuta și a susține din punct de vedere financiar industria, transporturile și alte ramuri au fost însoțite întotdeauna și de preluarea, de către stat, a unei mari părți din costul social al măsurilor de disponibilizare a salariaților.

                        Au fost folosite diferite tipuri de ajutoare, dar au predominat subvențiile (de exploatare, de echipament) alături de fondurile pentru investiții, ajutoare, credite cu dobânzi subvenționate, facilități fiscale. În perioadele de înființare a unor întreprinderi publice, de naționalizare a unor întreprinderi cu dificultăți financiare majore, aflate în criză, cheltuielile publice cu acțiuni economice cresc în volum; în perioadele de privatizări, aceste cheltuieli se reduc și se obțin chiar venituri bugetare de pe urma privatizării.

            Una dintre ramurile industriale care a fost susținută puternic în țările dezvoltate este siderurgia. Ca urmare a crizei energetice mondiale industria siderurgică s-a confruntat cu probleme deosebite, cu pierderi importante; statul a intervenit pe termen lung acordându-i ajutoare financiare și finanțând pe calea investițiilor, modernizarea și dezvoltarea ei (Franța, Japonia, Belgia, Marea Britanie, SUA).

            Transporturile au beneficiat și beneficiază de mari ajutoare financiare din partea autorităților publice. Ele au acoperit necesitățile de dezvoltare a infrastructurii transporturilor, de modernizare a mijloacelor de transport, de subvenționare a diferențelor de tarif urban, în toate țările dezvoltate, ele fiind în mare măsură subvenționate.

Construcția de locuințe primește subvenții și împrumuturi cu dobânda subvenționată; această ramură conduce și la menținerea nivelului ramurii construcțiilor în general. De asemenea, se acordă importante ajutoare și persoanelor în funcție de situația lor familiară (alocații pentru locuințe). Autoritățile publice susțin financiar și amenajările teritoriale acordând fonduri pentru revitalizarea regiunilor și dezvoltarea zonelor rurale.

Cheltuielile publice pentru agricultura

            Agricultura constituie o ramură economică de interes strategic național chemată să asigure securitatea hranei pentru populație și să producă pentru export. Ea este însa supusă unor fenomene naturale și economice care influențează direct producția agricolă, cum sunt: calamitățile naturale, dăunătorii, bolile în domeniul creșterii animalelor sau variațiile prețurilor produselor agricole. Pentru a contracara efectele negative ale acestor fenomene și pentru a-i asigura condiții corespunzătoare de activitate și dezvoltare, agricultura are nevoie de un important sprijin din partea statului.

            În țările dezvoltate programele privind agricultura se bazează pe sprijinul financiar acordat de stat cu titlu nerambursabil; în aceste țări finanțarea bugetară a căpătat caracterul unui instrument de intervenție din partea statului în agricultură, de susținere a intereselor unor categorii de producători sau de consumatori, de protejare a pieței interne de concurență străină sau de cucerire a unor piețe externe pentru lansarea surplusului de produse agricole.

   Ajutoarele financiare nerambursabile provin de la Uniunea Europeană prin programele SAP ARD, iar creditele externe de la Banca Mondială sau Banca Europeană de Investiții. Ele au ca obiectiv dezvoltarea sau reabilitarea unor sectoare ale agriculturii și silviculturii, modernizarea tehnologiilor, reconstrucția ecologică, stimularea exportului și îmbunătățirea competitivității produselor agroalimentare.

  Cheltuielile publice pentru protectia mediului

În condițiile vieții contemporane activitatea umană din orice domeniu este subordonată unor obiective ecologice, protecția mediului constituind o preocupare primordială a tuturor țărilor lumii, dar în special a celor dezvoltate.

În anul 1972 printr-un raport întitulat "Limitele dezvoltării", elaborat de Clubul de la Roma, se atrăgea pentru prima dată atenția omenirii că dezvoltarea industrială, pe lângă efectele sale benefice, a generat și influențe negative asupra calității factorilor de mediu.

Ca urmare, s-a impus o reconsiderare și o redefinire a concepțiilor privitoare la "dezvoltarea economică durabilă", aceasta înglobând de acum în mod obligatoriu, ca și componența a sa, mediul înconjurător. Conform acestei noi viziuni, dezvoltarea economică prezentă trebuie să asigure, cel puțin o conservare a nivelului parametrilor de mediu, dacă nu o îmbunătățire a lui și nicidecum o degradare, generațiile viitoare având dreptul să beneficieze de aceeași calitate a mediului ambiant ca și cele contemporane. Pentru atingerea acestui deziderat se impune, însa, o gestionare eficientă a interdependenței dintre activitatea industrială și mediul natural, studii recente demonstrând că cele două elemente nu se exclud, ci, dimpotrivă, își creează reciproc câmpuri de manifestare.

În acest sens, autoritățile competente ale statului sunt chemate să elaboreze o politică ecologică activă, coerentă, prin care să definească ansamblul reglementărilor legale în materie, să stabilească mecanismele, pârghiile și instrumentele de influențare a comportamentului uman în domeniu și să precizeze sancțiunile la care vor fi supuși cei care încalcă disciplina de mediu. Modelarea atitudinii omului vis-a-vis de mediul înconjurător se realizează, în primul rând, prin instrumente de natură financiară (impozite, taxe, redevențe s.a.). Acestea, pe de o parte, exercită o presiune de responsabilizare a individului, iar pe de altă parte asigură importante resurse financiare, care se direcționează spre finanțarea de programe de conservare a naturii, de eliminare a consecințelor poluării, de educare ecologică a populației.

Cheltuielile publice pentru cercetare- dezvoltare

            Datorită noii filozofii privind dezvoltarea umană durabilă, în zilele noastre se acordă o atenție deosebită cercetării științifice, considerându-se că știința și tehnica sunt componente care asigură progresul societății.

            Analizele efectuate asupra țărilor dezvoltate ale lumii demonstrează că cea mai mare parte a succesului acestora se datorează unei activități susținute de cercetare – dezvoltare. Astfel, cele mai puternice state cheltuiesc și cele mai mari fonduri pentru cercetare științifică (SUA, de exemplu, dețin 39% din cheltuielile mondiale pentru cercetare, iar Japonia ocupă primul loc în lume în ceea ce privește resursele umane implicate în acest domeniu, cu 4,1 cercetători la 1000 de locuitori).

            Activitatea de cercetare – dezvoltare îmbracă mai multe forme, care, însa, nu sunt strict delimitate între ele și care se află într-o permanență intercondiționare:

            Ð cercetarea fundamentală (de bază) – are ca obiectiv îmbogățirea bagajului de cunoștințe despre fenomene sau fapte studiate. Este o activitate experimentală sau teoretică inițială care nu are o finalitate cuantificabilă.

            Ð cercetarea aplicativă – are drept scop acumulări informaționale cu certe aplicabilități practice, conducând ca rezultate finale concrete, cuantificabile: crearea de noi produse, perfecționarea proceselor de producție etc.

            Ð cercetarea de dezvoltare – se bazează pe cunoștințe deja existente și presupune translatarea acestora în varii domenii (economic, social s.a.), în scopul perfecționării activității

Politica statului în domeniul cercetării științifice este transpusă în practică prin intermediul unei structuri organizatorice aflată în subordinea ministerului de resort.

Formele prin care statul sprijina intreprinderile, fie ele publice sau private, pot fi grupate în două categorii: forme clasice sau directe de intervenție și ajutor si forme indirecte de sprijin care nu presupun transferuri explicite de mijloace bănești.

1. Ajutoarele financiare directe

A) Subvențiile dețin ponderea cea mai importantă în cadrul cheltuielilor cu caracter economic efectuate de stat și reprezintă transferuri de sume bănești din bugetul statului către întreprinderi (sau cetățeni), cu titlu nerambursabil și fără contraprestație, dar condiționat și cu o afectație specială. Prin intermediul lor, statul introduce în mecanismul spontan de alocare a resurselor mijlocit de prețuri, elementul corector, de reglare conștientă, asigurând o redistribuire a veniturilor.

Subvențiile economice acordate de stat vizează atât activitatea internă cât și exportul.

            Subvențiile interne, în raport de destinația acestora, pot fi împărțite în:

            – Subvenții pentru producție, destinate sprijinirii întreprinderilor producătoare de bunuri, celor de comerț sau celor de prestări servicii;

            – Subvenții de consum, acordate utilizatorilor anumitor bunuri și servicii, pentru a acoperi o parte din prețul acestora. 

Subvențiile pentru export cuprind, conform definiției date în Acordul General pentru Tarife Vamale și Comert (GATT), orice măsură de sprijin și protecție întreprinsă de autoritățile publice ale unei țări, care au drept efect nemijlocit creșterea exporturilor țării respective [1].

            Subvențiile pentru export îmbracă, cel mai adesea, formă bănească (prime de export) fiind stabilite în sume fixe pe unitatea de produs exportat, sau, că diferența între prețul cel mai ridicat de pe piața internă și prețul cel mai scăzut de pe piața externă al aceluiași produs. Ele joacă, deci, rolul de egalizare a veniturilor ce se obțin din export cu veniturile ce s-ar obține prin vânzarea la intern.

            Alteori, subvențiile pentru export pot apărea sub formă unor avantaje acordate exportatorilor.

            – Restituirea de la buget a unor impozite (îndeosebi, indirecte) plătite de exportatori, aferente mărfurilor exportate;

            – Acordarea unor facilități la transportul pe calea ferată a mărfurilor destinate exportului;

            – Avantaje valutare, în sensul că, statele în care nu este asigurată convertibilitatea monedei naționale lasă la dispoziția exportatorilor valuta încasată pentru a o folosi în activitatea lor sau pentru a efectua tranzacții la bursă.

Acestea nu reprezintă cheltuieli efective pentru stat, ci doar renunțarea la unele venituri bugetare (primele două) sau la o parte din disponibilitățile valutare (cea de-a treia).

            B) Investițiile reprezintă ajutoare financiare pe care statul le acordă pentru dezvoltarea sectorului public sau a altor sectoare.

            – Astfel, statul suportă integral cheltuielile pentru construirea de întreprinderi noi în ramuri de importanță strategică (transporturi, energie, siderurgie, electronică etc.). S-a ajuns, în acest fel, ca statul să dețină, în unele țări, monopolul asupra unor sectoare de activitate: producerea energiei electrice (Grecia, Franța, Canada), transportul feroviar și aerian (Spania, Grecia, Italia), poșta și telecomunicații (marea majoritate a țărilor dezvoltate)[2].

            – De asemenea, statul participă alături de capitalul privat la realizarea de societăți mixte sau, în calitate de acționar unic, acordă întreprinderilor publice donații de capital din fonduri bugetare, care nu modifică capitalul social al întreprinderii.

            – Statul ajută propriile întreprinderi și prin intermediul comenzilor publice pentru executarea de lucrări, livrări de bunuri și prestări de servicii, practicând prețuri ridicate în favoarea furnizorilor.

            C) Împrumuturile cu dobânda subvenționată se acordă întreprinderilor publice sau private din anumite sectoare de activitate sau care întâmpină dificultăți financiare temporare, de trezorerie ori legate de restructurare. Nivelul dobânzii la aceste împrumuturi este redus, sub cel practicat de băncile comerciale, diferența de dobândă fiind acoperită de la buget sau din alte fonduri speciale, iar termenele de rambursare sunt convenabile. De asemenea împrumuturi beneficiază frecvent agricultorii pentru procurarea de mașini agricole, îngrășăminte, material semincer etc.

            D) Ajutoare financiare de la buget se acordă pentru difuzarea de informații, studii de marketing, organizarea de expoziții. De asemenea, el finanțează parțial său integral studii și cercetări ale pieței externe, reclamă cu caracter general, organizarea unor târguri și expoziții, participă la societăți mixte pentru vânzarea mărfurilor pe piața externă, acoperirea unor cheltuieli de transport etc.

            E) Avansurile rambursabile constituie o formă de sprijinire a unor acțiuni de prospectare și prezentare în străinătate a unor produse noi și asigură între 20% și 50% din finanțarea necesară. Avansurile se restituie din încasările realizate prin vânzarea în străinătate a noilor produse.

            2. Ajutoarele financiare indirecte, de sprijinire a întreprinderilor și sectoarelor de activitate se concretizează în:

            A) Avantajele fiscale, care nu reprezintă transferuri bănești, ci se constituie în facilități și degrevări fiscale care micșorează sarcina fiscală a întreprinderilor beneficiare. Ele nu apar înscrise explicit în buget ca și cheltuieli, statul renunțând, însă, la o parte a încasărilor la care are dreptul, motiv pentru care se mai numesc și cheltuieli fiscale (ex. Amortizarea accelerată, creditele fiscale etc.);

            B) Garantarea de către stat a împrumuturilor angajate de întreprinderi, statul asumându-și obligația ca, atunci când debitorul devine insolvabil, să asigure rambursarea împrumutului.

            Tendința care se manifestă în țările dezvoltate este de a reduce volumul ajutoarelor directe acordate întreprinderilor și sectoarelor și de a practică pe scară mai largă degrevările fiscale.

            Adiacențe cheltuielilor publice pentru acțiuni economice finanțate de la buget sunt cele privind finanțarea cercetării științifice, prin intermediul cărora se finanțează obiective ce țin de cercetarea fundamentală, aplicativă sau experimentală, precum și cheltuielile de protecție a mediului înconjurător.

            Cheltuielile cu activitatea de cercetare dezvoltare sunt finanțate din fonduri bugetare (de cele mai multe ori sub formă granturilor, fondurile industriei, surse provenite de la universități) și surse externe (ajutoare financiare nerambursabile, credite externe și fonduri din bugetele Comunității Europene)

Concluzie

In concluzie putem spune ca in orice stat din venitul național este preluat la dispoziția acestuia pentru a servi la acoperirea cheltuielilor pe care le generează îndeplinirea funcțiilor și sarcinilor sale.

Statul, ca instituție, servește societatea din punct de vedere politic și social, adică creează condițiile necesare pentru perpetuarea concepțiilor și instituțiilor publice, de drept, religioase, filozofice.

Îndeplinirea celor două funcții ale statului – internă și externă – se face prin intermediul unui sistem complex și variat de instituții și organe, între care armată permanentă, poliția, jandarmeria, siguranta, justiția și procuratura, aparatul administrativ, scoala și biserica joacă un rol deosebit de important. Pentru întreținerea acestora statul cheltuiește în fiecare an importante sume de bani.

Consider că o simplă abordare cantitativă a cheltuielilor bugetare nu este suficienta, fiind necesară colaborarea acestora cu indicatori de performanță, din care sarezulte eficiența cu care sunt cheltuiți banii publici. Punerea în legătură a nivelului cheltuielilor publice cu eficiența acestora se poate face prin consultarea unor indicatori din care să rezulte impactul pozitiv asupra economiei sisocietatii. Discuția privind eficienta cheltuielilor publice devine contradictorie atunci când se analizeaza indicatorii privind corupția, calitatea sistemului judecătoresc, speranța deviată, mortalitatea infantilă, eficienta sistemului birocratic, eficienta învățământului, gradul de sărăcie etc. Domeniile educației și sănătății sunt cheltuieli publice în capital uman, capabile să ducala creșterea productivității și a bunăstării.

Potrivit descentralizării financiare, cea maimare parte a acestor cheltuieli este preluată de autoritățile locale, presupunându-se caacestea cunosc mai bine situația din zonele respective și pot cheltui sumele cu mai multaeficienta. Însă, așa cum sunt alocate sumele în prezent, ele nu conduc decât la risipă defonduri publice, cauza principală fiind lipsa programelor sustenabile. Sumele alocat eeducatiei și sănătății au o finalitate îndoielnică, ne îndeplinindu-și menirea de promotoarea creșterii nivelului de trai. Renunțarea la profesie, emigrația, abandonul școlar, productivitatea și veniturile reduse, existența unor zone întregi cu risc mare de excluziune

Eficiența cheltuirii banilor publici este, până la urmă, o problemă de credibilitate pentru guvern, iar pentru că un guvern să fie credibil este necesar să stimulezetransparenta și să întocmească bugete bazate pe performanță.În sensul celor arătate, consider că guvernul și entitățile publice ar trebui sa adopte o conduită adecvată pentru a îmbunătăți performanțele și eficientă cheltuielilor publice.