Finantarea Bancara pe Termen Mediu sau Lung
CAPITOLUL 1:
TEORIA BUGETULUI DE STAT
1.1. NOȚIUNI INTRODUCTIVE
Formarea finanțelor este rezultatul unui proces istoric îndelungat și complex, care este determinat de evoluția vieții sociale, prin apariția și dezvoltarea comunitaților umane, apariția proprietații private și scindarea în clase sociale, dezvoltarea forțelor de producție și a relațiilor marfă-bani, apariția statului și crearea aparatului de constrângere, cu scopul de a asigura condițiile pentru acumularea de mijloace bănești necesare întreținerii aparatului de stat și îndeplinirii funcțiilor sale. O data cu apariția primelor elemente ale statului, au apărut și primele noțiuni privind finanțele, și anume: dările, impozitele, tributurile, birurile, cheltuielile statului, datoria publică etc.
Vorbind despre dimensiunea sectorului public și relațiile acestuia cu bugetul de stat, acestea variază sensibil de la o țara la alta și de la o perioa-dă la alta, în funcție de condițiile politice și social-economice concrete.
Sfera finanțelor diferă de la o orânduire la alta. Astfel, în sclavagism și feudalism, sfera finanțelor a fost limitată de slaba dezvoltare a producției de mărfuri și a relațiilor bănești. În societatea capitalistă, finanțele au cunoscut o largă dezvoltare, determinate de generalizarea relațiilor marfă-bani și de necesitațile sporite de resurse bănesti ale statului pentru îndeplinirea funcțiilor și sarcinilor sale.
Aceste funcții și sarcini ale finanțelor publice sunt aduse la îndeplinire prin intermediul bugetului de stat, ca principal plan financiar al statului.
Bugetul de stat este format din relațiile financiare prin intermediul cărora au loc constituirea și repartizarea celui mai important fond bănesc al societații, fondul bugetar. Relațiile bugetare își găsesc expresia în principalul plan financiar al statului, care poartă denumirea de buget de stat.
Apariția bugetului de stat a fost determinată de necesitatea bugetului, in primul rând, ca mijloc sau procedeu de corelare a veniturilor publice din fiecare an.
Cuvântul ,,buget” provine din vechea limbă franceză, unde cuvinte ca “bonge”, “bougette” desemnează o pungă din piele sau o pungă de bani.Termenul a fost preluat în Anglia o dată cu cuceririle normande si de acolo s-a răspândit în toată lumea cu semnificația lui financiară.
În România, termenul de “buget” apare pentru prima dată în Regula-mentele Organice. Astfel, în capitolul 3 din Regulamentul Organic al Moldovei, care se ocupă de finanțele publice, se întâlnește termenul de “bindge”, dar și expresia “închipuirea cheltuielilor anului viitor” (art.117).
Printre primele reglementări juridice, care au oficializat expresia de buget este decretul francez din 1862, referitor la contabilitatea publică, ale cărui dispoziții au statuat că “bugetul este actul, prin care sunt prevăzute și autorizate cheltuielile și veniturile statului pe o perioadă determinată”. În țările românești nu a existat un buget în înțelesul actual al cuvântului. Totuși, pot fi menționate codicele de venituri și cheltuieli apărute pentru prima dată în Moldova în timpul domniei lui Gheorghe Ștefan Vodă(1654), iar apoi în Muntenia, în timpul domniei lui Constantin Brâncoveanu(1694-1704). Aceste codici nu aveau un caracter executoriu, ele fiind simple acte de gestiune, care se refereau la venituri și cheltuieli trecute. Alte reglementări în materie au fost “Legea de contabilitate publică” din 1864,precum și legile de contabilitate publică din 1903 si 1929.Dar, prima încercare de realizare a unui act financiar de tip modern apaține lui Vodă N. Mavrocordat (în cea de-a doua domnie, în 1712), care a prezentat sfatului domnesc așa-numitul “samă” sau “băncile visteriei”.
Acest act reprezintă o dare de seamă cu privire la natura veniturilor și cheltuielilor țării. Toate aceste dispoziții legislative,indiferent de formulările lor mai mult sau mai puțin evoluate, au consacrat, în mod oficial, în țara noastră, atât expresia de buget, precum și concepția modernă potrivit căreia bugetul de stat este întocmit anual ca act necesar pentru stabilirea și autorizarea prealabilă a veniturilor și cheltuielilor publice.
Actualmente, Legea finanțelor publice nr. 500/13.08.2002 statuează rolul bugetului statului ca act de autorizare a veniturilor si cheltuielilor anuale, prevăzând ca, în fiecare an, lista impozitelor și veniturilor, care urmează a fi percepute, este aprobată prin legea bugetară anuală, prin care se mai aprobă și credite bugetare pentru cheltuielile fiecărui exercițiu bugetar.
Într-o accepțiune mai largă, bugetul de stat poate fi privit și ca un plan de acțiune în domeniul finanțelor publice. Astfel, formarea si utilizarea resurselor financiare sunt realizate si urmărite prin intermediul bugetului central, care este folosit de puterea executivă, respectiv de guvern și de bugetele locale, instrumente la dispoziția administrațiilor locale.
Bugetul (central sau local) e o balanță sau un tablou cu două părți: venituri (intrări) și cheltuieli (ieșiri), fiecare dintre aceste părți fiind detaliată pe capitole, veniturile pe surse de venituri, iar cheltuielile pe obiective de cheltuieli.
Sursele de venituri sunt următoarele (în ordinea importanței): impozite și taxe pe venituri provenite din profituri, salarii si alte venituri din alte domenii de activitate; cotizații pentru asigurările sociale; profiturile obținute de la întreprinderile de stat, respectiv de la întreprinderile aflate în proprietate publică. Ponderea primei surse de venituri este foarte mare în toate țările cu o economie de piață dezvoltată. Ea variază în jur de 70%, ceea ce ne permite să afirmăm că este cea mai importantă sursă financiară a statului.
În ceea ce privește capitolele de cheltuieli, tot în ordinea importanței ele sunt următoarele: cheltuieli pentru nevoi sociale (asigurările sociale, pensii, ajutoare etc.); cheltuieli pentru cultură și educație; cheltuieli pentru acțiunile economice (investiții); cheltuieli pentru funcționarea administrației; cheltuieli cu apărarea etc.
În Franța, spre exemplu, în bugetele din ultimii ani, cheltuilile din primele două capitole reprezintă în jur de 55% din totalul cheltuielilor bugetare.
Bugetele se elaborează în perspectivă pe un an, iar ulterior se urmărește executarea lor. Atât la elaborare, cât și la executare, preocuparea centrală constă în echilibrarea celor două componente, a veniturilor si cheltuielilor. Un buget echilibrat se implică în desfășurarea activitaților economice și sociale, dar el are și un efect neutru asupra activității, ceea ce nu e cazul, atunci când bugetul e deficitar sau excedentar.
Un buget e deficitar, atunci când capitolul de cheltuieli îl depășește pe cel de venituri. Un astfel de buget poate avea repercusiuni asupra economiei. Dar, dacă e de scurtă durată, poate avea totuși efecte stimulative privind activitatea economică.
Un buget este excedentar, atunci când capitolul de venituri îl depășește pe cel de cheltuieli, ceea ce, în principiu, e pozitiv. Dar acest buget e pozitiv, dacă el nu depășește un anumit nivel, căci un excedent exagerat influențează negativ echilibrul economic, deoarece imobilizează o parte din resursele financiare, ceea ce nu permite ca ele să se transforme în investiții sau cerere de bunuri de consum.
1.2. ISTORICUL BUGETULUI DE STAT IN TARA NOASTRA În evoluția finanțelor publice, bugetul statului a apărut la începutul perioadei istorice contemporane determinată de necesitatea lui ca procedeu de corelare a cheltuielilor publice cu veniturile publice din fiecare an. În legătură cu apariția bugetului în cadrul finanțelor publice din statele moderne, s-a susținut că atât cuvântul “buget”, cât și procedeul financiar al bugetului statului au apărut în Anglia, de unde au fost preluate de către francezi la începutul secolului al 19-lea.
În România, ca forme de început ale bugetului statului se cunosc “Condica de venituri si cheltuieli” din timpul domniei lui C. Brâncoveanu și “Sămile visteriei” din timpul lui N. Mavrocordat, care reprezentau, de fapt, dări de seamă ale veniturilor și cheltuielilor întocmite la sfârșitul anilor.
După cum am mai arătat, în România se poate vorbi de buget de stat în înțelesul actual al terminologiei juridice și financiare după introducerea Regulamentelor Organice, care folosesc pentru prima dată termenul de buget. În evoluția istorică a relațiilor politice, juridice și economico-financiare, conținutul relațiilor financiare devine din ce în ce mai complex, corespunzător nivelului de dezvoltare a societății române. Astfel, în baza Statutului Dezvoltător al Convenției de la Paris din anul 1858, ca o confirmare a Unirii Principatelor, prin dubla înțelegere a domnitorului Al. I. Cuza, a fost votată în 1864 prima Constituție română. Dar, încă din 1858 se vorbește, în cadrul “Statutului Dezvoltătoriu Convențiunei”, despre bugetul țării, fiind un element important în cadrul economiei politice a statului. Astfel, în articolul 6 spune: “Budgetul cheltuielilor și al recetelor…”.
Apoi, în cadrul Constituțiunii din 1866 se vorbește despre același buget “pregătit în tot anul prin îngrijirea puterii executive și supus Adunării Elective”. În baza acestei prevederi constituționale, prima noastră lege de contabilitate, din anul 1864, reglementează modul de elaborare, adoptare și executare a bugetului statului.
Însă, înaintea acestor acte juridice importante privitoare la bugetul de stat, menționăm “Regulamentul de Finanțe” în 29 noiembrie 1860 promul-gat de Al. I. Cuza. Pentru aplicarea Convenției, Regulamentul precizează: “recetele (veniturile) și cheltuielile ce au a se efectua prin serviciul fiecărui exercițiu vor fi autorizate prin legile de finanțe și vor forma bugetul general al statului”.
Constituția din 1866, în titlul 4, “Despre finance”, articolele 108-116 descriu în amănunt metodele de colectare a impozitelor și modul de adoptare a bugetului. Prin art. 113, alin. 1 din această Constituție se spune că “în fiecare an Adunarea Deputaților încheie socotelile și votează bugetul”. De asemenea, în alineatul 2 al aceluiași articol se arată că: “toate veniturile sau cheltuielile statului trebuiesc trecute în buget și socoteli” (contul general de încheiere a exercițiului bugetar).
Constituțiile din 1923 si 1938 reproduc textul Constituției din 1866 privitor la bugetul de stat. Există, totuși, unele modificări, cum ar fi cea din articolul 84, alineatele 2, 3: “Un corp superior de control va avea misiunea de a supraveghea și examina legalitatea și corectitudinea executării gestiunilor în toate serviciile publice. Acest corp va funcționa pe lângă Președinția Consiliului de Miniștrii și va lucra după ordinele șefului Guvernului”. În această Constituție se vorbește pentru prima dată despre “delapidare”. Astfel, articolul 87 spune: “Delapidarea de bani publici se califică crimă și se pedepsește ca atare”. Această Constituție din 1938 nu a fost modificată, ci suspendată prin “Decretul Regal nr.3052” din 5 septembrie 1940 publicat în Monitorul Oficial nr. 205. Constituția Republicii Populare Române din 13 aprilie 1948, în titlul 4, în art. 5 prevede că: “Votarea bugetului de stat, a încheierii exercițiilor bugetare, fixarea impozitelor și a modului lor de percepere sunt de competența directă a Marii Adunări Naționale a R. P. Române.”. În baza acestei prevederi constituționale a fost votată Legea nr. 3\1949 asupra întocmirii, executării și încheierii bugetului general a R. P. Române, prima lege cadru privitoare la bugetul de stat.
În reglementarea actuală, sistemul bugetar al României este organizat într-o concepție nouă impusă de economia de piață, renunțându-se la formula bugetului unic de stat, derivată din planul național unic, instrument al centralismului excesiv, trecându-se la un sistem de trei bugete: bugetul administrației centrale de stat, bugetul local și bugetul asigurărilor sociale de stat, vorbindu-se și despre bugetul fondurilor speciale, al treget și socoteli” (contul general de încheiere a exercițiului bugetar).
Constituțiile din 1923 si 1938 reproduc textul Constituției din 1866 privitor la bugetul de stat. Există, totuși, unele modificări, cum ar fi cea din articolul 84, alineatele 2, 3: “Un corp superior de control va avea misiunea de a supraveghea și examina legalitatea și corectitudinea executării gestiunilor în toate serviciile publice. Acest corp va funcționa pe lângă Președinția Consiliului de Miniștrii și va lucra după ordinele șefului Guvernului”. În această Constituție se vorbește pentru prima dată despre “delapidare”. Astfel, articolul 87 spune: “Delapidarea de bani publici se califică crimă și se pedepsește ca atare”. Această Constituție din 1938 nu a fost modificată, ci suspendată prin “Decretul Regal nr.3052” din 5 septembrie 1940 publicat în Monitorul Oficial nr. 205. Constituția Republicii Populare Române din 13 aprilie 1948, în titlul 4, în art. 5 prevede că: “Votarea bugetului de stat, a încheierii exercițiilor bugetare, fixarea impozitelor și a modului lor de percepere sunt de competența directă a Marii Adunări Naționale a R. P. Române.”. În baza acestei prevederi constituționale a fost votată Legea nr. 3\1949 asupra întocmirii, executării și încheierii bugetului general a R. P. Române, prima lege cadru privitoare la bugetul de stat.
În reglementarea actuală, sistemul bugetar al României este organizat într-o concepție nouă impusă de economia de piață, renunțându-se la formula bugetului unic de stat, derivată din planul național unic, instrument al centralismului excesiv, trecându-se la un sistem de trei bugete: bugetul administrației centrale de stat, bugetul local și bugetul asigurărilor sociale de stat, vorbindu-se și despre bugetul fondurilor speciale, al trezoreriei statului, bugetele instituțiilor publice finanțate integral sau parțial din bugetul de stat, bugetele instituțiilor publice finanțate integral din veniturile proprii, bugetele fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de stat și de bugetul fondurilor externe nerambursabile. Din examinarea procesului de elaborare, aprobare și executare a acestora se poate înțelege că ele se desfășoară în condiții de autonomie.
Finanțele publice sunt considerate în țările cu economie de piață ca singurul domeniu, în care este necesară o activitate planificată pentru a prevedea pe o perioadă determinată- de obicei, un an- totalitatea cheltuielilor si veniturilor statului, înscrise într-un document detaliat, cu caracter obligatoriu sub denumirea de buget. Actualmente, Legea finanțelor publice nr. 500/2002 statuează anumite principii importante privitoare la buget.
Astfel, un principiu important statuat de lege constă în faptul că, în bugetele administrației centrale de stat, asigurărilor sociale de stat și în cele locale nu se pot înscrie și aproba cheltuieli fără stabilirea resurselor, din care urmează a fi efectuate. Alt principiu stabilește că orice sumă, care se cuvine statului se face venit la bugetul administrației centrale de stat, dacă legea nu prevede altfel. Tot așa, constituirea și utilizarea de mijloace financiare aparținând statului, în afara bugetului, se pot face numai prin lege. Bugetele pentru fondurile speciale se aprobă de către parlament, ca anexă la bugetele administrației centrale de stat.
Cu privire la stabilirea și perceperea veniturilor bugetare, se stabilește că nici un impozit, taxă sau alte sume de acest fel nu se înscriu în buget și nu se încasează, dacă nu sunt stabilite prin lege listele impozitelor, taxelor si a cotelor acestora.
Legea stabilește și principiul cheltuielilor publice, care pot fi finanțate de la buget, dominante fiind în această direcție cele pentru învățământ, sănătate, ocrotire și asigurări sociale, cultură, artă și sport etc. În concluzie, prezenta lege stabilește principiile, cadrul general și procedurile privind formarea, administrarea, angajarea și utilizarea fondurilor publice, precum și responsabilitățile instituțiilor publice implicate în procesul bugetar. Un rol important în procesul bugetar îl are procedura elaborării, aprobării, executării și încheierii bugetelor locale, care aparțin unităților administrativ-teritoriale cu personalitate juridică, fiecare dintre acestea întocmind un buget propriu în condiții de autonomie. Bunele intenții ale legiuitorului în materie de autonomie a acestor bugete și de stimulare a inițiativei locale sunt evidente, numai că ele intră în contradicție cu alte prevederi ale legii, care dau dreptul exclusiv Parlamentului să stabilească impozitele, taxele, iar veniturile înscrise în bugetele locale sunt stabilite prin legea bugetară anuală.
În concluzie, bugetul este necesar ca act de autorizare parlamentară a veniturilor și cheltuielilor anuale ale statului și, prin aceasta, ca act de conducere statală a economiei financiare sau a gestiunii financiare de stat.
1.3. NECESITATEA, DEFINITIA SI IMPORTANTA BUGETULUI Bugetul de stat este un document cu caracter juridic, care se întocmește de către Guvern și se aprobă de către Parlament, în care se înscriu veniturile și cheltuielile probabile ale statului pe o anumită perioadă de timp, de regulă un an.
De regulă, bugetul statului exprimă relațiile social-economice, ce iau naștere în procesul repartiției produsului intern brut pe timp de un an de zile, în sensul constituirii fondurilor publice de resurse bănești și de repartizare a acestora, conform nevoilor sociale.
Prin bugetul de stat se asigură mobilizarea resurselor financiare, precum și dirijarea acestora pentru realizarea funcțiilor statului, a politicii sociale și economice a Guvernului și utilizarea impozitelor, taxelor, subvențiilor și a altor cheltuieli publice ca pârghii economico-financiare de influiențare a diferitelor activitați economico-financiare- sociale publice și private. Gaston Jeze menționează că “a întocmi bugetul înseamnă a enumera, evalua și compara periodic, cu anticipație și pentru o perioadă de timp viitoare, cheltuielile de efectuat și veniturile de încasat”.
Adolphe Wagner susține că “bugetul sau lista(statul) de prevederi este o expunere în cifre, într-o ordine determinată, de obicei mai mult sau mai puțin sistematică, având intrările și ieșirile prealabile, în monedă sau în valori monetare, care se vor produce în gestiunea economică a unui corp public pentru o perioadă următoare(un an), apoi el arată după aceste date cum sumele se balansează.” . Bugetul de stat constituie o categorie economica strans legata de existenta statului si a relatiilor marfa-bani. El exprima anumite relatii sociale ce apar in procesul repartitiei venitului national in legatura cu indeplinirea functiilor si sarcinilor statului.
Bugetul este, astfel, un plan pentru activitatile viitoare. Se crede ca bugetele cuprind toate castigurile si cheltuielile planificate (contul de profit si pierderi).
Bugetul de stat poartă amprenta orânduirii social-economice, în care iau naștere funcțiile și sarcinile statului și oglindește caracterul legilor economice, care acționează în societatea respectivă.
Structura veniturilor și cheltuielilor bugetare variază de la un stat la altul în funcție de gradul de dezvoltare a forțelor de producție, de poziția geografică și mai cu seamă de condițiile social-economice din momentul dat.
Practic, prin intermediul bugetului de stat se urmărește influențarea fenomenelor economice, introducerea unor elemente de orientare, de dirijare a proceselor ce se desfășoară în cadrul economiei de piață, la nivel macroeconomic. ,,Bugetul nu este destinat doar obtinerii unui castig pentru a echilibra cheltuielile guvernamentale, ci este un instrument pentru realizarea controlului economiei in timpul anului care urmeaza. Adevarata functie a guvernului din societatile moderne avansate este de a pastra prosperitatea generala. Dacă, în trecut, bugetul era conceput ca un document având caracter pur financiar, în care erau cuprinse venituri și cheltuieli publice autorizate de parlament pentru o perioadă determinată, în epoca contemporană, bugetul de stat capătă o semnificație mult mai largă. El e conceput ca un document, în care se reflectă întreaga activitate economică a națiunii.
În încercarea de a defini relațiile deosebit de complexe, care formează bugetul de stat vom distinge două categorii: definiții date de normele juridice și definiții date de doctrină. Cu privire la prima categorie de definiții, vom trece în revistă, în ordine cronologică, principalele acte normative care au reglementat bugetul de stat în țara noastră. Astfel, prima definiție a fost dată de Regulamentul de finanțe din 20 noiembrie 1860, promulgat de domnitorul A. I. Cuza, în aplicarea Convenției de la Paris din 1858. În capitolul 1, articolul 2 este definit bugetul general al statului ca fiind “recetele (veniturile) și cheltuielile publice ce au a se efectua pentru serviciul fiecărui exercițiu”.
Prima noastră lege de contabilitate din anul 1864, în articolul 2 arată că “toate veniturile statului și cheltuielile neapărate pentru îndeplinirea deosebitelor servicii, așezate conform legilor, autorizate în fiecare an de o lege anuală de finanțe- formează bugetul general al statului”.
Legea română de contabilitate publică din 1903 definește bugetul de stat ca fiind “actul, prin care sunt prevăzute și prealabil aprobate veniturile și cheltuielile anuale ale statului sau ale unor servicii publice” (art. 2). Aceiași definiție este dată și de Legea contabilității publice din 1929.
Legea nr. 3/1949 asupra întocmirii, executării și încheierii “bugetului general al R. P. Române”, în art. 1, definește bugetul de stat ca fiind “planul financiar anual al formării fondului unic al mijloacelor bănești necesare îndeplinirii funcțiilor statului și îndrumării lor, în conformitate cu planul economic general, în vederea dezvoltării puterii economice a țării, așezării economiei naționale pe baze socialiste, ridicării nivelului material și cultural al celor ce muncesc și garantării independenței naționale”.
Legea finanțelor publice nr. 9/1972, modificată și completată prin Legea nr. 2/1978, oferă două accepțiuni cu privire la definiția bugetului de stat. Astfel, în art. 38 se arată că “bugetul de stat cuprinde veniturile centralizate ale statului și repartizarea acestora în concordanță cu obiectivele planului unic național, pentru dezvoltarea economiei naționale, acțiunilor social-culturale, apărării țării și alte nevoi ale societății”, iar ăn art. 172 se arată că “bugetul de stat contribuie la înfăptuirea politicii P.C.R. de dezvoltare rapidă și echilibrată a economiei naționale”.
Legea finanțelor publice nr. 10/1991, în art. 1, dă următoarea definiție: “activitatea privind finanțele publice include elaborarea și execuția bugetului public național, care cuprinde bugetul administrației centrale de stat, bugetele locale și bugetele asigurărilor sociale de stat, stabilirea și perceperea impozitelor și taxelor și a altor venituri ale statului și utilizarea mijloacelor materiale și bănești aparținând regiilor autonome, instituțiilor publice și asupra capitalului social al statului în societățile comerciale”. Definiția a fost reținută și de Legea nr. 72/1996 abrogată prin Legea nr. 500/13.08.2002 privind finanțele publice, cea care este în vigoare în acest moment și care definește bugetul ca fiind acel document, în care sunt prevăzute și aprobate în fiecare an veniturile și cheltuielile sau, după caz, numai cheltuielile, în funcție de sistemul de finanțare a instituțiilor publice (art. 2).
În literatura de specialitate, asupra bugetului de stat au fost emise numeroase definiții. Pe lângă cele ale profesorilor Adolphe Wagner și Gaston Jeze, au mai formulat asemenea definiții și profesori, precum: P.L.Beaulieu, Duvager și alții. Astfel, profesorul Beaulieu aprecia că “un buget este o prevedere a veniturilor și cheltuielilor pe o perioadă determinată, un tablou evolutiv și comparativ al veniturilor de împlinit și al cheltuielilor de efectuat”.
La rândul său, profesorul R. Stourm dă următoarea definiție:”bugetul statului este un act conținând aprobarea prealabilă a veniturilor și cheltuielilor publice”.
Alți autori importanți ( Duverger și M. Robine ) definesc bugetul ca fiind un act, prin care sunt prevăzute și autorizate veniturile și cheltuielile statului și alte servicii, pe care legile le supun acelorași reguli.
Profesorii V. Stănescu , S. L. Pascal, Ioan Gliga, P. Olcescu, Gh. Gilescu au exprimat opinii relative asemănătoare, arătând că “bugetul de stat cuprinde veniturile centralizate ale statului și repartizarea acestora în concordanță cu obiectivele planului unic național pentru finanțarea dezvoltării economiei naționale, a activităților social-culturale, apărarea țării și a altor nevoi sociale”.
Într-o altă opinie relativ recentă, bugetul de stat e definit ca fiind „planul financiar operativ al statului, prin care se constituie și se repartizează mijloacele financiare centralizate necesare satisfacerii trebuințelor generale ale societății”.
În concluzie, bugetul public național poate fi definit ca fiind planul financiar al statului, prin care sunt prevăzute veniturile și cheltuielile pentru o perioadă determinată. De altfel, în țările cu economie de piață se consideră, atât în doctrină, cât și în practică, că finanțele publice reprezintă singurul domeniu, unde este necesară o acțiune planificată, prin care să se prevadă veniturile și cheltuielile statului pe o perioadă stabilită, de obicei, pe un an.
Bugetul public național îndeplinește un rol deosebit în procesul redistribuirii de valori între economia națională, pe de o parte, și între stat și populație, pe de altă parte. Bugetul public național intervine, de asemenea, în redistribuirea resurselor financiare între sfera productivă și cea neproductivă, în asigurarea protecției sociale, între zone ale teritoriului și chiar în diviziunea internațională a muncii.
Prin intermediul bugetului se exercită, în același timp, un control permanent și sistematic asupra constituirii, repartizării și utilizării fondurilor publice.
Importanța deosebită a bugetului public național în cadrul sistemului finanțelor publice și a relațiilor social-economice, poate fi sintetizată astfel: el participă direct la îndeplinirea funcțiilor și sarcinilor statului, iar, pe de altă parte, asigură autonomia reală a colectivităților locale constituite în cadrul unităților administrativ-teritoriale, dar și garatează realizarea efectivă a protecției sociale a unor categorii importante din rândul populației; nu în ultimul rând, bugetul de stat asigură echilibrul financiar, monetar și valutar al statului. Deci, bugetul de stat are un important rol stabilizator al economiei naționale.
Însemnătatea bugetului statului ca act de conducere statală este demonstrată de implicațiile economico-social-politice ale veniturilor și cheltuielilor bugetare de stat. Dacă, în general, procedeele și mijloacele, care alcătuiesc finanțele publice, sunt reglementate și aplicate în fiecare stat în funcție de opțiunile politice ale parlamentelor și guvernelor, care exercită puterea statului, aceste opțiuni politice sunt dovedite în cuprinsul fiecărui buget anual de stat și, în special, de felul și proporțiile veniturilor bugetare, de categoriile și proporțiile cheltuielilor fiecărui buget de stat.
În acest sens, a devenit notorie aprecierea că orice declarație parlamentară sau guvernamentală de politică privind, îndeosebi, aspecte economico-sociale, este iluzorie și gratuită, dacă nu e confirmată de veniturile și cheltuielile bugetului de stat, ceea ce demonstrează încă o dată importanța constantă a bugetului în toate statele moderne.
1.4. NATURA JURIDICĂ A BUGETULUI PUBLIC
NAȚIONAL
Dată fiind importanța deosebită a relațiilor financiare și, în special, a relațiilor bugetare, sunt justificate preocupările referitoare la natura juridică a bugetului de stat. Astfel, în literatura de specialitate au fost exprimate mai multe opinii cu privire la natura juridică a bugetului de stat, și anume: este un act administrativ; este un act legislativ; este un act administrativ și legislativ, în același timp; are natura juridică de lege; este un plan financiar.
Prima opinie consideră că bugetul de stat este un act administrativ, pentru că, atât veniturile, cât și cheltuielile bugetare sunt simple evaluări de ordin financiar realizate de agenții administrativi. Bugetul de stat, potrivit acestei opinii, ar fi un act-condiție pus de legiuitor la dispoziția agenților administrativi, pentru a realiza acte juridice, prin care sunt create creanțe de la și în favoarea tezaurului public și prin care se efectuează plata acestor creanțe.
În a doua teorie se susține că bugetul de stat este o lege propriu-zisă. Astfel, bugetul constituie un adevărat program de administrație, o decizie emanată de la puterea legislativă. În acest sens, conform principiului că tot ce îmbracă forma legii este o normă de drept, bugetul de stat nu poate îmbrăca la rândul său decât forma unei legi.
A treia opinie susține că bugetul de stat este atât o lege, cât și un act administrativ. Pornind de la deosebirea dintre legea formală și legea materială, se consideră că „bugetul de stat este o lege, în partea lui creatoare de dispoziții generale, și un act administrativ, în partea creatoare de acte individuale, concrete”.
A patra opinie consideră că bugetul de stat „este un act de planificare financiară”, care, în urma adoptării de către organul suprem al puterii de stat, printr-o lege emisă în acest scop, dobândește natură juridică specifică de lege; „bugetul statului nostru, fiind planul financiar anual, este adoptat de către organul nostru suprem al puterii de stat printr-o lege, ceea ce determină natura juridică a acestui buget”; „bugetul de stat este un plan financiar învestit cu putere de lege juridică”, necesitatea exprimării bugetului de stat în forma juridică a legii este dictată de importanța și rolul excepțional al bugetului ca plan financiar de bază al statului.
În sfârșit, într-o ultimă opinie, bugetul de stat nu este decât un plan financiar cu caracter executoriu al statului sau „principalul plan financiar anual cu caracter operativ al statului”.
Majoritatea autorilor de specialitate admit că bugetul de stat este, fără îndoială, principalul plan financiar al statului și cuprinde indicatori financiari privind modul de realizare a veniturilor și de efectuare a cheltuielilor centralizate ale statului.
În ceea ce privește modul de adoptare a bugetului, fiind imposibil să se aplice procedura de adoptare a legilor unui astfel de document, ce cuprinde indicatori de plan, pentru a-i da caracterul obligatoriu, legiuitorul va dezbate și aproba un alt document, și anume legea bugetului de stat. Astfel, Parlamentul nu adoptă un plan, ci legea de adoptare a bugetului de stat. Prin urmare, acest subterfugiu de tehnică juridică conferă bugetului public național- care, în esență rămâne un plan- forța obligatorie a normei de drept. În consecință, bugetul de stat are natura juridică de lege.
„Se poate conchide că bugetul statului aprobat anual printr-o lege, dobândește natura juridică de act legislativ al cărui cuprins este determinat de necesitatea stabilirii și autorizării veniturilor și cheltuielilor bugetare anuale, cu completări impuse de necesitățile conjuncturale din fiecare stat”.
CAPITOLUL 2 :
PRINCIPIILE BUGETARE
2.1. NOȚIUNI ASUPRA PRINCIPIILOR
BUGETARE
Dupǎ o indelungată luptă, burghezia aflată pe culmile ascensiunii din Franța, Anglia și din alte țări a reușit să impună monarhiei absolutiste anumite măsuri, ce urmăreau limitarea drepturilor suveranului. Aceste măsuri aveau valoarea de principii de drept bugetar și au fost inserate în diferite legi, devenind criterii în alcătuirea și executarea bugetului de stat.
Având în vedere și formulările teoretice ale lui Adam Smith, aceste reguli au fost incluse în domeniul finanțelor publice, dobândind valoare de principii ale dreptului bugetar și au fost puse la baza elaborării și execuției bugetului public.
Aceste principii bugetare sunt norme orientative ce guvernează realizarea procesului bugetar. Scopul lor este acela de a preciza condițiile, în care se face elaborarea și executarea bugetului public.
Aceste principii reprezintă modul de reflectare a veniturilor și cheltuielilor publice în bugetul de stat și, deci, semnifică sfera de cuprindere a acesteia, durata de timp pentru care parlamentul autorizează bugetul respectiv, relația care trebuie să existe între totalul veniturilor și cheltuielilor bugetare, informarea opiniei publice despre limitele împuternicirii date guvernului de a realiza veniturile și de a efectua cheltuielile.
Astfel, la elaborarea și execuția bugetului administrației centrale de stat, a bugetului asigurărilor sociale și a bugetelor locale stau principiile universalitații, echilibrului și realității, aplicabile fiecărui buget. Acest lucru reiese din Legea finanțelor publice nr. 500/2002. Din analiza celorlalte texte ale legii finanțelor publice reies și alte principii bugetare: al unității, al unității monetare, al anualității și al publicității.
În termenii de specialitate ai teoriei financiare, aceste principii poartă denumirea de: anualitate, universalitate, echilibru bugetar, specializare (sau realitate), neafectarea veniturilor, publicitate.
2.2. ANUALITATEA BUGETULUI STATULUI
Acest principiu semnifică procesul de elaborare a bugetului de stat pentru o perioadă determinată – de regulă, un an. Anualitatea bugetului are două semnificații diferite, și anume: prima se referă la perioada de timp pentru care se întocmește și se aprobă bugetul, iar a doua, la perioada de timp în care se încasează veniturile și se efectuează cheltuielile.
Acest principiu, deci, presupune ca bugetul de stat să fie aprobat în fiecare an de către parlament. Limitarea autorizației parlamentare la un an de zile rezidă din considerente de ordin politic și financiar. Astfel, sub aspect politic, dezbaterea proiectului de buget de către parlament îi dă acestuia dreptul exercitării unui control asupra politicii guvernului aflat la putere. Dacă bugetul statului s-ar vota pe o perioadă de mai mulți ani, guvernul ar putea face abateri de la prevederile bugetare, abateri despre care parlamentul ar lua cunostință prea târziu.
Sub aspect financiar, se apreciază că evaluările de venituri și cheltuieli făcute pe perioade mai scurte de timp pot reflecta mai corect posibilitățile și necesitățile financiare ale statului, de cele făcute pe perioade mai mari de timp.
Perioada de valabilitate a autorizației bugetare – adică anul bugetar – poate să coincida cu anul calendaristic sau nu. Data începerii anului bugetar depinde de caracterul și gradul de dezvoltare al economiei naționale, de regimul de lucru al parlamentului, de tradiție și de alți factori.
Uneori, exercițiul bugetar depinde și de activitatea ramurilor care asigură cea mai mare parte din veniturile bugetare. De exemplu, o țară cu un pronunțat caracter agricol este obligată să aștepte întocmirea proiectului de buget până în momentul în care se poate estima recolta, deoarece resursele financiare ale statului provin, în principal, din veniturile realizate în agricultură. În unele țări data începerii anului bugetar este 1 aprilie, dată care este determinată uneori de necesitatea cunoașterii rezultatelor definitive ale întreprinderilor de stat sau de programul de lucru al parlamentului.
În România, exercițiul bugetar corespunde anului calendaristic. Dar, în Franța, Belgia, Olanda, Austria, Germania, Grecia și altele, anul bugetar începe la 1 ianuarie și se încheie la 31 decembrie. În Turcia, începutul anului bugetar se plasează la 1 martie, în Noua Zeelandă la 31 martie, iar în Canada, Marea Britanie, India, Japonia, Irak, Iordania și altele, anul bugetar începe la 1 aprilie; în Australia, Italia, Suedia, Filipine și altele la 1 iulie, iar în S.U.A.(din 1976) la 1 octombrie ș.a.m.d..
Trebuie să precizăm că autorizația parlamentară ar trebui să prevadă cuantumul veniturilor ce urmează a se încasa din fiecare sursă, dar și creditul bugetar, adică suma limită până la care se pot efectua plăți pentru fiecare cheltuială aprobată.
Astfel, în materie de cheltuieli, se consideră a fi sume maxime prevăzute chiar aceste credite bugetare, iar autorizația parlamentară constă în dreptul conferit guvernului de a efectua cheltuieli în limita creditelor bugetare aprobate. În aceste condiții, valabilitatea autorizației respective este de un an de zile.
În materie de venituri, acestea se consideră a fi sume minime de realizat, iar autorizația parlamentară constă în dreptul conferit guvernului de a încasa veniturile înscrise în buget. Valabilitatea acestei autorizații este tot de un an de zile.
Pe parcursul anului bugetar, guvernul este obligat să încaseze veniturile și să efectueze cheltuielile realizate de Parlament. În practica financiară, se intamplă ca unele venituri aferente anului bugetar să nu se realizeze până la finele acestuia, iar unele cheltuieli angajate în anul respectiv să se efectueze abia în anul bugetar următor.
În unele state, durata exercițiului bugetar este mai mare de un an, deoarece se lasă o perioadă de 3-6 luni din momentul expirării anului bugetar, până la închiderea propriu-zisă a bugetului, pentru a se lichida operațiile aferente bugetului anterior. Astfel, veniturile și cheltuielile aprobate pentru un an bugetar se realizează în decursul unei perioade mai mari de un an (15-18 luni).
Exercițiul bugetar este, de fapt, perioada de timp reglementată cu datele de început și de sfârșit ale executării fiecărui buget de stat. Această perioadă se numește astfel, și anume „exercițiu bugetar”, deoarece veniturile și cheltuielile aferente unui buget se impută acelui buget, chiar dacă s-au realizat după expirarea anului (de exmplu, în România, începând din 1924 și până în anul 1929, anul bugetar începea la 1 ianuarie și se termina la 31 decembrie, în timp ce exercițiul bugetar începea la 1 ianuarie și se încheia la 30 iunie al anului următor.).
Actualmente, în România, toate operațiunile efectuate în decursul unui an în contul unui buget aparțin exercițiului corespunzător de execuție a bugetului respectiv. Pentru toți agenții economici și alți contribuabili, anul financiar are aceiași durată ca și exercițiul financiar.
2.3. UNITATEA BUGETULUI
Acest principiu presupune elaborarea în fiecare an a unui buget unic de stat, în care să fie înscrise toate veniturile și cheltuielile publice. Reunirea într-un singur document a tuturor veniturilor și cheltuielilor publice înlesnește prezentarea clară a resurselor statului și a destinației acestora, precum și cunoașterea exactă a surselor de proveniență a veniturilor, cât și a direcțiilor lor de utilizare.
Această formulă este în măsură să ofere o imagine clară și cuprinzătoare asupra situației financiare a statului.
Sub aspect politic, un buget unitar oferă organului legislativ posibilitatea să examineze politica financiară a guvernului aflat la putere.
Cu prilejul examinării proiectului de buget, parlamentul efectuează, astfel, și un control asupra politicii economice și financiare a guvernului. Ținând seama că timpul, în care parlamentul este chemat să se pronunțe în legătură cu acest document, este limitat, rezultă că numai prin prezentarea clară a veniturilor și cheltuielilor se oferă posibilitatea de a se pronunța în cunoștință de cauză asupra acestui document. Dar, controlul parlamentar nu trebuie supraapreciat, deoarece el este exercitat, de regulă, în concordanță cu interesele clasei de la putere.
Maurice Duverger arată că: „Principiul unității bugetare se sprijină pe două genuri de motivații, unele financiare, altele politice. Din punct de vedere financiar, unitatea bugetară constituie o regulă de ordine și claritate, care permite să se prezinte starea reală a situației financiare a țării, fără artificii de disimulare.
Din punct de vedere politic, unitatea bugetară este și mai importantă. Fracționând cheltuielile și veniturile în multiple documente, devine foarte dificil controlul parlamentului: puterea sa de decizie în materie de finanțe nu se mai poate exercita cu aceeași eficacitate.”
Unii economiști consideră că principiul unității bugetare nu mai poate fi aplicat în înțelesul său clasic datorită complexității activităților publice și diversificării lor rapide. Prin urmare, se preconizează ca în locul cuprinderii tuturor veniturilor și cheltuielilor într-un document unic, să existe o multitudine de bugete.
Construcția unică a bugetului este socotită anormală și din considerații practice, fiind preferată o aglomerare bugetară, care să respecte separarea organică rezultată din descentralizarea administrativă pe servicii și în teritoriu a activității statului.
În ultima perioadă, în practică, principiul unității bugetare nu mai este riguros respectat. Astfel, pe lânga bugetul ordinar sau general al statului, se mai întocmesc și alte bugete.
Iată câteva dintre principalele categorii de bugete existente în “țara noastră în afara bugetului general (ordinar) al statului:
BUGETELE EXTRAORDINARE
În momentul, în care statele trec prin anumite dificultăți financiare determinate de războaie, crize, calamități naturale etc., cheltuielile provocate de asemenea situații considerate ca având un caracter excepțional și trecător, se înscriu într-un buget distinct de cel ordinar și se acoperă, de regulă, pe seama impozitelor special stabilite și determinate de asemenea ocazii, pe seama împrumuturilor de stat și a emisiunii monetare. De exemplu, în România interbelică, bugetele extraordinare cuprindeau la venituri impozite restante din perioada crizei din anii 1935-1936, iar la cheltuieli datoriile statului către furnizori și creditori, angajate sau neachitate în perioada aceleiași crize. Din 1935-1936, s-a introdus un nou buget extraordinar, „bugetul fondului apărării naționale”, care cuprinde la venituri, contribuția națională pentru apărare, împrumuturi de stat și alte resurse, iar resursele financiare erau folosite pentru cheltuieli militare.
Există, însă, cazuri când, în anumite state, din anumite motive politice, militare, se apelează la întocmirea de bugete extraordinare fără a exista o situație financiară precară.
Pornind de la experiența franceză, Maurice Duverger spunea: „Practica bugetelor extraordinare a dat adesea loc la multe abuzuri. Guvernele au avut tendința să disimuleze deficitele, raportându-le asupra bugetelor extraordinare; ele au urmărit să considere anumite cheltuieli extraordinare, deși acestea nu aveau un asemenea caracter”.
B. BUGETELE ANEXE
O serie de întreprinderi de stat și de instituții își întocmesc bugete proprii, distincte de bugetul general al statului. Aceste instituții publice figurează în bugetul general cu excedentul, ce urmează a se vărsa la bugetul statului sau cu subvențiile ce urmează să le primească de la buget. Astfel, aceste tipuri de bugete se anexează la bugetul general al statului și se votează de către parlament după votarea bugetului general.
Unii economiști justifică întocmirea bugetelor anexe prin faptul că ar da posibilitatea cunoașterii corecte a cheltuielilor totale reclamate de întreținerea unor servicii publice și a stabilirii rezultatelor activității instituțiilor economice de stat, care sunt organizate pe baze comerciale, adică trebuie să-și acopere cheltuielile din veniturile proprii.
Spre exemplu, în Franța, bugete anexe civile întocmesc: Imprimeria Națională, Legiunea de Onoare, Ordinul eliberării, Monede și Medalii etc.
În România, în prezent, ca anexă a bugetului statului este prevăzut bugetul asigurărilor sociale de stat, care se întocmește distinct de bugetul statului și se aprobă de Parlament o dată cu acesta.
Principalul venit la bugetul asigurărilor sociale de stat îl reprezintă contribuția pentru asigurările sociale, pe care o plătesc instituțiile publice, regiile autonome și alte persoane juridice ai căror salariați sunt cuprinși în asigurări. Din acest buget se plătesc pensiile pentru invaliditate și pentru limită de vârstă, de urmași, ajutoarele bănești pentru pierderea temporară a capacității de muncă a salariaților cuprinși în aceste asigurări.
Agenții economici și persoanele fizice virează contribuția la asigurările sociale, după ce din contribuția calculată s-au reținut, în prealabil, sumele necesare plății drepturilor de asigurări sociale la locul de muncă și impozitul aferent drepturilor de asigurări sociale.
Cheltuielile bugetului asigurărilor sociale de stat se efectuează în baza creditelor repartizate direcțiilor județene de muncă și protecție socială și a municipiului București pentru următoarele destinații: pentru plata pensiilor și pentru plata indemnizațiilor și ajutoarelor de asigurări sociale.
Din creditele deschise pentru indemnizații și ajutoare de asigurări sociale se plătesc drepturile de asigurări sociale pentru: persoanele cuprinse în asociațiile lucrative, asociațiile familiale și pentru persoanele autorizate să desfășoare o activitate independentã, precum și pentru persoanele îndreptățite la ajutor de șomaj.
Conform Legii finanțelor publice nr.500/2002, bugetele instituțiilor publice finanțate parțial din bugetele importante sunt aprobate prin lege ca anexe la bugetele ordonatorilor principali de credite.
Mai este necesară și întreținerea legăturilor cu organele bancare în vederea efectuării controlului acestora asupra decontării contribuției pentru asigurările sociale de stat de către unități atât preventiv, cu ocazia eliberării numerarului pentru plata drepturilor aferente, cât și ulterior în cadrul acțiunilor de control asupra utilizării fondului de salarii potrivit prevederilor normelor metodologice ale Băncii Naționale a României.
C. BUGETELE AUTONOME
Aceste bugete se întocmesc de către instituțiile publice cu personalitate juridică și se bucură de autonomie națională și financiară, ceea ce le dă posibilitatea să-și întocmească bugete proprii. În Franța, spre exemplu, bugete autonome întocmesc: Regia Renault, Electricite de Gaz, Gaz de France ș.a.
Acest tip de bugete nu este aprobat de parlament, ci se aprobă numai de către consiliile de administrație ale instituțiilor respective, ceea ce face ca veniturile și cheltuielile respective să scape controlului financiar parlamentar. În țara noastră, în condițiile actuale ale economiei de piațã, dreptul de a avea bugete autonome este prevăzut pentru unitãțile administrativ-teritoriale și pentru unitățile economice de stat organizate ca regii autonome.
Unităților administrativ-teritoriale, care au personalitate juridică, li s-a acordat autonomie cu dreptul de a avea buget anual propriu aprobat de către consiliul de conducere ales. Între bugetele autonome ale unităților administrativ-teritoriale și bugetul statului se stabilesc raporturi de acordare a unor transferuri din bugetul statului pentru echilibrarea bugetelor locale deficitare.
Referitor la bugetele regiilor autonome, ele au dreptul de a întocmi bugete proprii de venituri și cheltuieli, care se aprobă de către consiliile lor de administrație.
D. CONTURILE SPECIALE DE TREZORERIE
Aceste conturi sunt încasări, ce nu reprezintă venituri bugetare, ci plăți cu caracter temporar. În practica financiară a unor state, execuția de casă a bugetului se realizează prin sistemul trezoreriei. Acesta efectuează atât operațiunile de încasări, cât și alte operațiuni bănești legate mai mult sau mai puțin de cele bugetare.
Conform Legii nr.500/2002 privind finanțele publice, articolul 1, alineatul 2 este reglementat și bugetul trezoreriei statului, care este aprobat prin hotărâre a Guvernului.
Operațiunile în conturile speciale de trezorerie au caracter excepțional sau provizoriu, și trebuie, în principiu, să se balanseze. Uneori, deficitul datorat nerealizării profitului scontat se acoperă totuși de la buget, sau se produc deturnări de fonduri prin aceea cã resursele disponibile ale conturilor speciale se utilizează pentru efectuarea unor cheltuieli cu caracter bugetar, sustrase controlului parlamentar.
Conturile speciale de trezorerie se întâlnesc sub diverse forme:
a) conturi cu afectație specială, în care se înregistrează cheltuielile, ce sunt acoperite pe seama unor resurse special mobilizate, fapt ce încalcă principiul neafectării resurselor bugetare. În țara noastră, cele mai importante conturi de afectație speciale sunt: fondul de risc și de accidente pentru protecția specială a persoanelor handicapate, alimentat din contribuții ale agenților economici; fondul special pentru dezvoltarea sistemului energetic alimentat pe seama taxei de dezvoltare cuprinsă în tariful energiei electrice și a energiei termice;
Acest tip de conturi reflectă operații cu caracter definitiv.
b) conturile de comerț înregistrează veniturile și cheltuielile aferente unor operații cu caracter industrial sau comercial efectuate în mod ocazional de unele instituții ale statului (de exemplu, activitatea producătoare de venituri din penitenciare, gestionarea unor titluri ale sectorului public etc.);
c) conturile de reglementare cu guvernele altor țări au la bază acordurile internaționale prin care guvernele țărilor străine finanțează diverse cheltuieli (cheltuieli militare sau pentru consolidarea datoriei publice externe);
d) conturile de operațiuni monetare sunt deschise pentru a evidenția veniturile și cheltuielile generate de operațiuni de emisiune monetară, operațiuni cu Fondul Monetar de Investiții;
e) conturile de avans au rolul de a reflecta avansul acordat de Ministerul Finanțelor Publice unor colectivități locale, în limita creditelor bugetare aprobate, pană la încasarea impozitelor locale prevăzute în bugetele respective;
f) conturile de împrumuturi și de consolidare reflectă împrumuturile de trezorerie acordate altor state în vederea promovării relațiilor comerciale sau pentru consolidarea datoriei față de țara creditoare.
În România, pe lângă bugetul ordinar au fost întocmite și fonduri speciale și extrabugetare pe obiective și programe de redresare și de limitare a dezechilibrelor din economie.
E. TAXELE PARAFISCALE
În unele țări, răman, de asemenea, în afara bugetului de stat, taxele parafiscale cu titlu obligatoriu în favoarea unei persoane juridice de drept public sau privat, alta decât statul, colectivitățile administrativ-teritoriale și instituțiile publice ale acestora.
2.4. UNIVERSALITATEA BUGETARĂ
Potrivit acestui principiu, veniturile și cheltuielile publice trebuie să figureze în bugetul de stat în totalitatea lor și nu per sold. Deci, nici un venit și nici o cheltuială de stat nu trebuie să se realizeze în afara cadrului bugetar. Deoarece obținerea veniturilor publice determină anumite cheltuieli, este necesar ca veniturile respective să se încheie în buget cu produsul lor brut, iar cheltuielile aferente cu cifra lor totală, iar nu cu soldul dintre acestea.
Bugetul întocmit cu respectarea acestui principiu poartă denumirea de buget brut, în timp ce bugetul care cuprinde numai rezultatul final al acțiunilor producatoare de venit și al celor generatoare de cheltuieli, poarta denumirea de buget net.
În legea 500/2002, se prevede că veniturile bugetare nu pot fi afectate direct unei cheltuieli bugetare anume, cu excepția donațiilor și sponsorizărilor, care au stabilit destinații distincte.
P. Lalumiere, referindu-se la regula universalității bugetare, spune că prezintă anumite avantaje: „Principiul universalității permite cunoașterea și controlul sumei exacte a cheltuielilor publice. Distingand, pe de o parte, veniturile și pe de alta cheltuielile, devine imposibil fie să se compenseze veniturile și cheltuielile, fie să se afecteze un anumit venit unei cheltuieli.
Robert Noll von der Nahmer apreciază necesitatea universalității bugetare prin prisma argumentelor de natură politică: „Cerința de păstrare a universalității rezultă mai cu seamă din considerente politice: scopurile politice urmărite prin elaborarea planurilor bugetare, și anume asigurarea dreptului de aprobare a parlamentului nu ar fi îndeplinite complet, dacă, în planul bugetar nu ar fi cuprinse toate veniturile și cheltuielile”.
În practică, cerința universalității bugetului u se mai respectă decât parțial. Astfel, în locul bugetelor brute, întocmite cu includerea tuturor veniturilor și cheltuielilor în sume totale, s-a trecut la elaborarea de bugete mixte, în care veniturile și cheltuielile unor instituții publice figurează cu sumele lor totale, iar altele numai cu soldurile.
Aplicarea strictă a principiului universalității conduce și la situația, în care bugetul evidențiază un rulaj artificial al sumelor reprezentând venituri și cheltuieli publice. Astfel, de exemplu, în cazul regiilor publice simple, unde corelația cu bugetul nu este stabilită per sold, realizarea unor venituri publice determină creșterea artificială a rulajelor de încasări și plăți prin buget.
După cum am arătat, avantajele acestui principiu sunt de ordin politic. În împrejurarea, în care bugetul de stat prezentat parlamentului spre dezbatere și aprobare este alcătuit in extenso, cuprinzând toate veniturile și cheltuielile anuale, acest cuprins complet al bugetului permite cunoașterea exactă a politicii sau orientării financiare a statului respectiv în fiecare an și exercitarea unui control temeinic asupra practicii bugetare de către puterea legislativă.
În țara noastră este prevăzută utilizarea atât a bugetului brut (pentru principalele activitpți social-culturale, apărare ș.a.), cât și principiul bugetului net în relațiile cu regile autonome și instituțiile care realizează venituri.
2.5. ECHILIBRAREA BUGETULUI
Potrivit acestui principiu, bugetul ordinar al statului ar trebui să se prezinte echilibrat (balansat), adică veniturile sale să acopere integral cheltuielile. „În orice buget –arată Marx- problema principiului este raportul dintre venituri și cheltuieli, stabilirea soldului sub formă de excedent sau deficit, ceea ce constituie principala condiție pentru reducerea sau mărirea impozitelor în țară”.
Acest principiu are drept cerință principală acoperirea integrală a cheltuielilor din veniturile ordinare ale bugetului de stat.
În țările dezvoltate economic, în urma creșterii rapide a cheltuielilor publice, bugetele se întocmesc tot mai des cu deficit. Acest deficit bugetar este acoperit, de regulă, prin apelarea la veniturile extraordinare, care pot proveni ori din împrumuturi de stat, ori din emisiuni de bani de hârtie. Acestea reprezintă soluții temporare, pentru că prn plata împrumuturilor și a dobânzilor aferente sunt afectate veniturile perioadelor următoare, fapt ce contribuie la sporirea deficitelor bugetare. Echilibrarea bugetului prin emisiunea de bani de hârtie are consecințe negative asupra economiei naționale, care constau în creșterea masei bănești aflate în circulație, fără o acoperire corespunzătoare în bunuri și servicii.
Echilibrarea bugetului cu ajutorul mijloacelor de trezorerie sau al inflației duce la sporirea semnelor monetare aflate în circulație peste nevoile reale ale economiei. Acest lucru determină deprecierea monedei și creșterea prețurilor.
În condițiile capitalismului contemporan, echilibrul bugetar nu mai este considerat ca fiind expresia unor finanțe publice sănătoase, ca o condiție a echilibrului general economic. Dimpotrivă, se apreciază că prin modalitățile de reducere a veniturilor ori de sporire a cheltuielilor, care generează deficite bugetare, statul modern capitalist oate și trebuie să acționeze pentru influențarea conjuncturii economice, relansarea economiei stagnante și reducerea șomajului.
Deficitul bugetar a devenit, astfel, caracteristic lumii capitaliste contemporane. Chiar și în țările în care legislația financiară nu permite întocmirea de bugete dezechilibrate, se rcurge la artificiul elaborării a două bugete: unul ordnar echilibrat, altul extraordinar, deficitar, care urmează a se echilibra pe seama veniturilor provenind din împrumuturi și emisiune de bani de hârtie.În acest caz, bugetul extraordinar reprezintă un mijloc artificial de realizare a unor bugete ordinare echilibrate.
Alte țări au renuțat definitiv la aplicarea în practică a principiului echilibrării bugetare, întocmind bugete dezechilibrate. De exemplu, bugetul Suediei se prezintă ca un buget deficitar. Soldul nefavorabil dintre venituri și cheltuieli este acoperit mai ales prin împrumuturi de stat. Atât împrumutirile, ca venituri de echilibrare, cât și cheltuielile cu datoria publică nu sunt reflectate în legea privind adoptarea bugetului public de stat.
În țara noastră, pentru perioada de tranziție la economia de piață, se consideră ca legislația bugetară să prevadă și posibilitatea administrării unu buget deficitar. Acoperirea deficitului bugetar se va realiza prin împrumuturi pe termen scurt, mijlociu și lung de la bănci, case de economii, prin lansarea de obligațiuni de stat atât pe piața intern, cât și pe piața externă.
2.6. SPECIALIZAREA BUGETULUI
Acest principiu este denumit și principiul realității. Astfel, el presupune înscrierea în buget numai a acelor cheltuieli și venituri determinate științific, pe
baze reale. Este exclus ca bugetul general al statului să nu fie conceput după anuite date certe. Acest principiu are drept scop conceperea unui buget realist realizat pe baze științifice.
Pentru ca statul să nu aibă dificultăți bugetare în cursul anului, este necesar ca veniturile și cheltuielile înscrise în buget să fie stabilite pe baze reale. Aplicarea în practica financiară a statelor capitaliste este afectată de folosira unor metode de stabilire a cuantumului veniturilor și cheltuielilor bugetare.
Astfel, metoda automată sau a penultimei constă în evaluarea forfetară a veniturilor și cheltuielilor bugetare pe baza rezultatelor obținute în penultimul an. Această metodă are avantajul că necesită puține calcule și dezavantajul că este prea departe de realitate.
Metoda majorării sau diminuării pornește de la rezultatele executării bugetului înregistrate pe mai mulți ani expirați. Dezvoltarea anarhică, în salturi, a economiei capitaliste, inflația monetară, oscilațiile de prețuri, ascuțirea contradicțiilor interne și externe fac ca aceste metode de evaluare să nu conducă la stabilirea exactă a cifrelor bugetului de stat.
Acest fapt a determinat evaluarea directă a veniturilor și cheltuielilor bugetare. Această metodă constă în evaluarea fiecărui fel de venit și cheltuială bugetară, ținând seama de realizările obținute în anul în curs și de perspectivele de dezvoltare pe perioada următoare.
Principiul specializării este eludat în mod frecvent în statele capitaliste, în care guvernul sau miniștrii au dreptul de a modifica creditele bugetare aprobate de parlament pe calea viramentelor, adică prin reducerea prevederilor inițiale la unele capitole de cheltuieli și majorarea la altele.
Veniturile și cheltuielile, care se înscriu în bugetul administrației de stat se grupează în venituri și cheltuieli ordinare și extraordinare, cheltuieli curente și de capital, cu specificarea naturii veniturilor și cheltuielilor și desfășurarea acestora pe baza clasificației bugetare.
Clasificația bugetară e un document tehnic conceput și realizat de Ministerul Finanțelor din necesități de sistematizare, raționalizare, simplificare și din cerințele aplicării mijloacelor de trimitere și de prelucrare automată a datelor.
Clasificația bugetară ar trebui să facă posibilă analiza economică a veniturilor și cheltuielilor bugetare, modul cum aceasta influențează repartiția venitului național, și respectiv procesul de reproducție socială. Astfel, clasificația bugetară trebuie să ofere o imagine clară asupra următoarelor elemente bugetare, și anume: asupra surselor de proveniență a veniturilor; care sunt impozite directe; cât reprezintă în totalul acestora veniturile din impozitele pe salarii comparativ cu impozitul pe profit; care este ponderea impozitelor indirecte instituite asupra bunurilor de larg consum comparativ cu a celor așezate asupra celorlalte categorii de bunuri; care sunt veniturile extraordinare.
Clasificația bugetară ar trebui, de asemenea, să permită analiza modului de repartizare a resurselor statului în fond de acumulare și în fond de consum, precum și a destinației reale a fiecărei categorii de cheltuieli, cu evidențierea distinctă a sumelor alocate onorării serviciului datoriei publice externe și interne.
În practică, clasificația bugetară are la bază diverse criterii, care dau o imagine mai mult sau mai puțin clară asupra resurselor statului și mai ales asupra destinației acestora.
Astfel, clasificația bugetară cel mai frecvent folosită este întocmită după criteriul administrativ sau departamental, în cadrul căruia veniturile și cheltuielile sunt grupate după instituțiile care le încasează sau le efectuează.
Există și alte calsificații bugetare întocmite după criteriul economic, în care sunt prezentate distinct, pe categorii de venituri și cheltuieli, operațiunile curente și operațiunile de capital.
În practică, se mai folosește clasificația funcțională, în cadrul căreia cheltuielile sunt grupate în raport de funcțiile, sarcinile și obiectivele urmărite de stat. În Franța, clasificația funcțională este relativ recentă. Ea decurge din concepția modernă asupra finanțelor publice, potrivit căreia veniturile și cheltuielile nu sunt considerate doar un mijloc de asigurare a resurselor necesare îndeplinirii sarcinilor statului și respectiv de efectuare a plății furniturilor și serviciilor administrației publice, ci reprezintă un instrument de realizare a politicii guvernamentale.
Clasificația bugetară tip, elaborată de Ministerul Finanțelor și publicat în Monitorul Oficial, grupează veniturile și cheltuielile într-o anumită ordine, capitole, subcapitole, articole și paragrafe, și chiar alineate.
Ea trebuie să fie cât mai simplă și clară, pentru a putea fi înțeleasă și de cei care nu au o pregătire specială în materie.
2.7. NEAFECTAREA VENITURILOR BUGETARE
Corespunzător acestui principiu, veniturile publice, odată ce au fost puse la dispoziția statului, trebuie să se despersonalizeze pentru a putea servi la acoperirea cheltuielilor bugetare privite în ansamblul lor.
În concluzie, se consideră neindicată afectarea unui venit pentru finanțarea unei anumite cheltuieli bugetare. Aceasta, deoarece nu există o corelație deplină între randamentul unui venit și necesarul de fonduri pentru finanțarea unei cheltuieli publice.
Totuși, acest principiu nu se aplică cu strictețe în practica financiară , la fel cum nici principiul unității bugetare nu se respectă în totalitate și prezintă anumite excepții. Aceste excepții de la principiul unității bugetare, care îmbracă forma bugetelor extraordinare, bugetelor anexe și autonome, conturilor speciale de trezorerie și taxelor parafiscale constituie tot atâtea forme de derogare de la principiul neafectării veniturilor.
2.8. PUBLICITATEA BUGETULUI
Acest principiu presupune supunerea proiectului de buget dezbaterilor parlamentare, iar după aprobare, publicarea bugetului spre a fi adus la cunoștința opiniei publice.
Bugetul de stat trebuie adus la cunoștința opiniei publice prin mijloacele, de care societatea dispune, iar sistemul bugetar trebuie să fie deschis și transparent.
Cu prilejul dezbaterilor parlamentare, cifrele proiectelor de buget sunt comentate nu numai în sălile de ședință ale organelor legislative, dar și în coloanele ziarelor și posturilor TV și radio. După aprobarea legii cu privire la bugetul de stat, aceasta este dată publicității în Monitorul Oficial al României sau în culegerile de legi, după caz.
De asemenea, contul de încheiere al exercițiului bugetar, aprobat de parlament, este dat publicității. Această publicitate reprezintă o necesitate nu numai pe plan intern, dar și pe plan extern.
Mersul execuției bugetare este publicat trimestrial. Sunt date publicității informații atât despre bugetul de stat și bugetele locale, cât și despre bugetele anexă, bugetele extraordinare etc. Însă, anumiți economiști recunosc lipsa de eficieință a modului cum se face publicitatea bugetului în statele capitaliste.
„În ceea ce privește publicarea și cunoaștarea cifrelor din bugetul public, în momentul de față, nu există încă un contact direct între stat și cetățeni. Nici un cetățean, care nu dispune de o pregătire specială nu poate și nici nu speră să se informeze asupra situației finanțelor publice studiind un așa-numit cimitir de cifre, prezentat într-un volum de aproximativ 2000 de pagini și despărțit de capitole și secțiuni, pe care cetățeanul nu le poate înțelege”.
CAPITOLUL 3:
PROCEDURA BUGETARĂ ÎN ROMÂNIA
3.1. NOȚIUNEA DE PROCEDURĂ BUGETARĂ
Ansamblul operațiunilor privind elaborarea proiectului de buget, aprobarea acestuia, execuția bugeului, încheierea și aprobarea contului de execuție bugetară, precum și controlul bugetar reprezintă procesul bugetar.
Aceste operațiuni se derulează într-un cadru constituțional (legal) și administrativ instituțional cu particularități de la o țară la alta determinate de evoluția istorică a fiecăreia dintre ele.
Dar, indiferent de particularitățile de culoare națională, procesul bugetar are anumite trăsături comune, prezentându-se, astfel, ca un proces de decizie, în primul rând, întrucât esența lui o reprezintă alocarea resurselor bugetare limitatea pentru bunuri publice, care necesită, întotdeauna, mai mulți bani decât resursele existente. Apoi, este un proces predominant politic, deoarece alocarea resurselor nu e determinată de forțele pieței, ci de populație, de grupuri politice prin mecanismul reprezentării și al votului.
Procesul bugetar are, întotdeauna, un caracter complex, cu mii de participanți, dar are și un caracter ciclic, căci se desfășoară după un calendar bine precizat, drept urmare a principiilor anualității și publicității bugetare.
Conform dispozițiilor legale, activitatea bugetară trece prin mai multe etape, și anume: elaborarea proiectului de buget, aprobarea, executarea și încheierea exercițiului financiar.
Elaborarea proiectului de buget, prima etapă a procedurii bugetare, cuprinde activitatea de determinare a veniturilor și cheltuielilor bugetare. Aprobarea presupune dezbaterea și votarea de către parlament a legii de adoptare a bugetului public național. Execuția bugetului constă în realizarea veniturilor la termene și în cuantumul prevăzut și efectuarea cheltuielilor conform destinației prevăzute.Această etapă este cea mai importantă, deoarece presupune înfăptuirea concretă a previziunilor aprobate de Parlament. Încheierea exercițiului bugetar presupine o dare de seamă completă privind modul de realizare a veniturilor și de efectuare a cheltuielilor pentru anul bugetar expirat.
În concluzie, prin procesul bugetar se înțelege totalitatea actelor și operațiunilor cu caracter normativ și tehnic înfăptuite de organe specializate ale statului, în scopul elaborării, adoptării, executării și încheierii bugetului public național.
În România, sistemul bugetar este organizat ca în orice alt stat cu caracter unitar, în funcție de împărțirea administrativ-teritorială și cuprinde bugetul administrației centrale de stat (denumit de Constituția din 1991, buget de stat) și bugetele locale ale județelor, municipiilor, orașelor și comunelor, la care se adaugă bugetul asigurărilor sociale de stat.
Bugetul este elaborat atât pe baza principiului brut pentru principalele activități social-culturale, cât și pe baza principiului bugetului net, în relațiile cu regiile autonome și instituțiile, care realizează venituri.
Legislația bugetară elaborată în perioada de tranziție spre economia de piață prevede necesitatea întocmirii și a unor bugete anexă și bugete extraordinare pe obiective și programe de redresare în scopul limitării dezechilibrelor economice.
Procesul bugetar reprezintă un ansamblu de etape consecutive de elaborare, aprobare, executare, control și raportare ale bugetului, care se încheie cu aprobarea contului general de execuție a acestuia.
3.2. PROCEDURA ELABORĂRII BUGETULUI DE STAT
În general, proiectul bugetului de stat se elaborează de puterea executivă prin intermediul Ministerului Finanțelor. Excepție fac puține țări, între care cea mai notabilă este SUA, unde proiectul de buget este elaborat de către șeful executivului, care este Prețedintele republicii, printr-un organ de specialitate, care funcționează pe lângă acesta.
Elaborarea proiectului de buget reprezintă un proces de mare complexitate și responsabilitate pentru guvernul aflat la putere.
Guvernul elaborează proiectul bugetului administrației centrale de stat, bugetului asigurărilor sociale de stat, precum și al contului general anual de execuție al bugetului.
Ministerul Finanțelor răspunde de elaborarea proiectului administrației centrale de stat. Proiectul bugetului local și proiectul contului de încheiere a exercițiului local bugetar se întocmesc sub directa responsabilitate a primarului.
La elaborare se au în vedere obiectivele programului de guvernământ al partidului (coaliției de partide), care dețin majoritatea parlamentară, dar și analizele și prognozele stadiilor de dezvoltare a echilibrului financiar monetar și valutar, a datoriei interne și externe a statului, factorii ce determină schimbări în mărimea și structura veniturilor și cheltuielilor bugetare, în scopul stabilirii direcției de folosire a instrumentelor financiare pentru dezvoltarea economico-socială.
Pornindu-se de la aceste obiective, se pune problema stabilirii unei concordanțe între necesarul de resurse bugetare (cheltuieli) cu posibilitățile de acoperire ale acestora.
Deoarece, întotdeauna cerințele de resurse bugetare sunt mai mari decât posibilitățile de asigurare ale acestora, elaborarea proiectului de buget este un proces iterativ, care implică o mișcare a informației în dublu sens, de la agențiile guvernamentale către centru (organul specializat pentru ealborarea proiectului de buget) și invers. Un asemenea proces este și unul generator de conflicte, întrucât fiecare agenție guvernamentală acționează ca o unitate independentă de luare a deciziilor, care nu ține seama de limitarea resurselor bugetare.
Deoarece procesul de ealborare a proiectului de buget este laborios și îndelungat (durând luni de zile), fiecare țară și-a dezvoltat proceduri specifice în vederea facilitării acestui proces.
Astfel, procedura de elaborare a proiectului de buget presupune, și în România, parcurgerea unor anumite etape distincte. Astfel, Ministerul Finanțelor elaborează o primă variantă de buget, determinând nivelul veniturilor ce vor fi încasate, propunând noi surse de venituri bugetare și evaluând cuantumul cheltuielilor ce vor fi de făcut. În același timp, conducătorii agențiilor guvernamentale și ceilalți miniștrii elaborează cu ajutorul serviciilor de specialitate de la nivelul organelor, pe care le coordonează, propuneri privind cheltuielile ce se estimează a se efectua în anul pentru care se elaborează bugetul.
Paralel cu Ministerul Finanțelor, ministerele și celelalte organe și instituții publice întocmesc propriile lor lucrări de buget. Este vorba, în primul rând, de cererile de credite bugetare pentru anul bugetar următor. Ministerul Finanțelor poartă discuții cu fiecare minister interesat pentru a ajunge la un punct de vedere comun.
Dacă apar divergențe între agențiile guvernamentale și Mnisterul Finanțelor, acestea se soluționează fie la nivelul specialiștilor din instituțiile respective, fie la nivelul ministrului de finanțe și al fiecăruia dintre miniștrii de resort. Dacă nu se soluționează în acest mod, atunci se încearcă rezolvarea divergențelor la nivelul primului-ministru sau al guvernului.
Ministerul Finanțelor examinează proiectele de buget ale celorlalte ministere și organe centrale de stat și are dreptul să ceară modificările cifrelor de venituri și cheltuieli, pe care le socotește necesare pentru stabilirea echilibrului financiar bugetar între totalul veniturilor și totalul cheltuielilor bugetare propuse.
După depunerea proiectului bugetului de stat și a proiectului legii bugetare anuale la Guvern, acesta procedează la însușirea lor. Această însușire presupune o ultimă modificare a cifrelor bugetare de venituri și cheltuieli și aprobarea acestora cu sau fără modificări.
Astfel, proiectul de buget, care se prezintă Parlamentului, este emanația guvernului, iar fiacare membru al guvernului are obligația de a-l susține în dezbaterile parlamentare, în măsura în care este solicitat să participe la aceasta.
Spre exemplificare, construcția bugetului pentru anul 2003, aprobat în ședința guvernului, s-a realizat în mare măsură pe programme și a avut în vedere o concentrare, în următorii ani, pe proiecte cofinanțate de UE. Proiectul de buget pe anul 2003 este construit pe baza unei evoluții prognozate de 5,2% a creșterii economice, de 14% a inflației și de 8,9% a ratei anuale a șomajului.
Se prevede un nivel total al veniturilor bugetului general consolidat de 562 mii miliarde lei (adică 30,1% din PIB), cu 25,7% mai ridicat decât cel stabilit în bugetul pentru anul 2002, precum și un nivel al cheltuielilor de 643 mii miliarde lei (adică 32,7% din PIB), ceea ce presupune pentru anul viitor un deficit al bugetului de stat de 2,65 procente din PIB.
În unele țări, ministrul de finanțe este însărcinat atât cu întocmirea proiectului de buget, cât și cu controlul executării lui, fără să aibă putere de decizie în problemele bugetare ridicate de colegii săi, această sarcină revenind primului-ministru. În alte țări, ministrul finanțelor constituie ultima instanță în discutarea și soluționarea divergențelor ivite între departamentul său și celelalte ministere.
După opinia lui Renaud de Geniere, problema ca proiectul de buget să fie întocmit de președinte, iar nu de ministrul de finanțe ,, …este nefericit pusă : este pur și simplu de neconceput ca primul-minstru să adauge la sarcinile sale actuale pe aceea de a elabora bugetul și de a-i supraveghea executarea. El ar trebui să o delege unui alt ministru sau secretar de stat, astfel că adevărata problemă este aceea de a ști dacă ministrul de finanțe trebuie să cumuleze funcția bugetară cu celelalte funcții ale sale (financiare, monetare, economice etc.) ca în Marea Britanie, sau să le împartă cu alt ministru, ca în Germania și Italia.
Asemenea critici privesc aspectul formal al problemei. Ceea ce este important este conținutul bugetului: care sunt sursele de venituri, cum se repartizează sarcinile fiscale, ce destinație capătă resursele bugetare, cine profită de pe urma cheltuielilor finanțate de stat?
Cu alte cuvinte, are o mai mare importanță orientarea politicii financiare a statului, iar nu cine întocmește proiectul de buget.
După cum am reținut, Ministerul Finanțelor răspunde atât de elaborarea proiectului bugetului administrației centrale de stat, dar și de elaborarea bugetului asigurărilor sociale de stat, precum și al contului general anual de execuție bugetară. Elaborarea bugetelor locale cade în sarcina și directa responsabilitate a primarului.
Vom discuta, astfel, în continuare, despre elaborarea acestor proiecte de buget în particular.
3.2.1. ELABORAREA PROIECTULUI BUGETULUI
ADMINISTRATIEI CENTRALE DE STAT
Elaborarea acestui tip de buget, cel mai important din cadrul unui stat, se realizează pe baza anumitor reguli și etape impuse de Ministerul Finanțelor, organul central ce are prioritate în elaborarea proiectului bugetului de stat. Aceste etape au fost discutate pe larg mai sus, dar este important să punctăm și datele calendaristice orientative, în care trebuie să se încadreze aceste etape.
Astfel, Ministerul Finanmțelor Publice va înainta Guvernului, pană la data de 1 mai, obiectivele politicii fiscale și bugetare pentru anul bugetar pentru care se elaborează proiectul de buget și pe următorii 3 ani, împreună cu limitele de cheltuieli stabilite de ordonatorii principali de credite, urmand ca acesta să le aprobe pană la data de 15 mai și să informeze comisiile pentru buget, finanțe și bănci ale Parlamentului asupra acestor orientări.
Ministerul Finanțelor va transmite ordonatorilor principali de credite, pană la data de 1 iunie a fiecărui an, o scrisoare-cadru, care va specifica contextul macroeconomic pe baza căruia vor fi întocmite proiectele de buget.
Pană la data de 15 iunie, Ministerul Finanțelor Publice comunică ordonatorilor principali de credite limitele de cheltuieli redimensionate, în vederea definitivării proiectului de buget. Propunerile pentru proiectele de buget ale ministerelor și ale celorlalte organe centrale, precum și propunerile pentru proiectele bugetelor locale se depun la Ministerul Finanțelor cel mai tarziu pană la data de 15 iulie a fiecărui an, cu încadrarea în limitele de cheltuieli și estimările pentru următorii 3 ani.
Camera Deputaților și Senatul, cu consultarea Guvernului, își aprobă bugete proprii și le înaintează Guvernului în vederea includerii lor în proiectul de buget.
Apoi, Ministerul Finanțelor examinează proiectele de buget și poartă discuții cu ordonatorii principali de credite asupra acestora. În caz de divergențe, hotărește Guvernul.
Într-un final, proiectele de buget definitivate se depun la Ministerul Finanțelor pană la data de 1 august a fiecărui an, însițite de documentații și expuneri de motive temeinice, atat la venituri, cat și la cheltuieli. Ministerul Finanțelor, pe baza acestor proiecte de buget și a bugetului său propriu, întocmește proiectul bugetului adminiástrației publice centrale de stat, pe care îl depune la Guvern pană la data de 30 septembrie a fiecărui an, însoțit de proiectul legii bugetare.
Proiectul legii bugetului de stat e însoțit de un raport privind situația macroeconomică la buget pentru anul bugetar, pentru care se elaborează proiectul de buget și proiecția acesteia în următorii 3 ani.
Raportul va cuprinde un rezumat al politicilor macroeconomice în contextul cărora a fost elaborat proiectul bugetului de stat, precum și strategia guvernului în domeniul investițiilor publice.
După însușirea de către Guvern a proiectului de buget și a proiectului legii bugetare, acesta le supune spre adoptare Parlamentului, cel mai tarziu pană la data de 15 octombrie a fiecărui an, însoțit de un raport privind situația economică și financiară a țării.
3.2.2. ELABORAREA PROIECTULUI BUGETULUI
ASIGURARILOR SOCIALE DE STAT
Acest buget, care se întocmește distinct de bugetul administrației centrale de stat, cuprinde relațiile financiare de constituire, repartizare și utilizare a fondurilor bănești necesare asistenței și protecției sociale.
Proiectul asigurărilor sociale de stat se elaborează și el tot pe baza proiectelor de buget primite de la ordonatorii de credite, dar și pe baza bugetului propriu al Ministerului Finanțelor, pe baza analizelor și calculelor proprii, a echilibrului financiar, valutar, monetar, a datoriei publice.
Existența și conținutul său sunt determinate de necesitatea asigurării protecției unor categorii sociale defavorizate. Elaborarea proiectului asigurărilor sociale de stat este asigurată de Ministerul Muncii și Protecției Sociale, în conformitate cu prevederile Legii finanțelor publice, ale Legilor bugetare anuale ale administrației centrale de stat, ale altor acte normative referitoare la protecția socială.
Bugetele de asigurări sociale ale celorlalte organe autonome se elaborează de organele de conducere proprii.
Și bugetul asigurărilor sociale de stat, ca și bugetul administrației centrale de stat, se depune la Guvern pană la data de 30 septembrie a fiecărui an, iar apoi se înaintează spre examinare și aprobare Parlamentului, cel mai tarziu pană la data de 15 octombrie a fiecărui an.
3.2.3. ELABORAREA CONTULUI GENERAL ANUAL DE EXECUTIE
A BUGETULUI ADMINISTRATIEI DE STAT
Elaborarea acestui cont general anual este realizată de Ministerul Finanțelor pe baza conturilor anuale de execuție ale ordonatorilor de credite bugetare.
Proiectul contului general de execuție bugetară este întocmit în structura proiectului bugetului administrației centrale de stat, care urmează a fi supus aprobării Parlamentului.
3.2.4. ELABORAREA PROIECTELOR BUGETELOR LOCALE
Componența bugetelor locale variază de la un an la altul, în funcție de structura organizatorică a acestora, de raporturile existente între organele centrale de stat și cele externe, de relațiile dintre diferite categorii de unități locale și de competențele acestora.
În România, bugetele locale sunt bugetele unităților administrativ-teritoriale, care au personalitate juridică. Fiecare unitate administrativ-teritorială (comună, oraș, municipiu, sector al capitalei, județ, respectiv municipiul București) întocmește bugetul local propriu.
Întocmirea proiectuli de buget local intră în competența autorității administrației publice executive. Deci, primarul comunei, orașului, municipiului, sectorului municipiului București și primarul general al capitalei, respectiv președintele consiliului județean, întocmesc proiectul bugetului local sau județean, având în vedere și calitatea lor de ordonatori principali de credite. Elaborarea proiectelor locale și a celor județene are loc cu respectarea normelor stabilite de Ministerul Finanțelor.
Între organele centrale și cele locale nu sunt deosebiri importante, deoarece ambele sunt urmarea unor alegeri democratice, în care puterea politică și cea economică sunt acordate în urma scrutinului electoral. Este adevărat că, periodic, se produc mutații în repartiția sarcinilor între organele centrale și cele locale determinate de anumiți factori. Aceste transferuri de sarcini se reflectă și în structura veniturilor și cheltuielilor publice, în elaborarea și execuția bugetului central sau bugetelor locale.
Din bugetul administrației centrale de stat se efectuează inportante transferuri de resurse către bugetele locale pentru asigurarea echilibrului acestora. Astfel, în procesul de elaborare a bugetului de venituri și cheltuieli se va urmări, necondiționat, respectarea principiilor eficienței maxime și echilibrului financiar.
Bugetele locale evidențiază acțiuni specifice administrației de stat locale, ce se finanțează în cea mai mare parte din veniturile proprii. Relațiile bugetului administrației de stat centrale cu bugetele locale trebuie să se concretizeze, în principal, în împrumuturi pe termen limitat și numai în cazuri cu totul speciale să se apeleze la subvenții.
În cazul, în care Consiliile Locale și Județene solicită majorări de cote sau sume defalcate din unele venituri ale bugetului statului sau transferuri din bugetul de stat trebuie să comunice Ministerului Finanțelor propunerile de modificări față de anul în curs, potrivit metodologiei stabilite4, cu precizarea cauzelor și cu fundamentările, care determină aceste modificări, până la data de 1 mai a fiecărui an. Până la data de 1 iulie, M. Finanțelor, cu acordul primului-ministru, comunică cotele sau sumele defalcate din unele venituri ale bugetului de stat pentru echilibrarea bugetelor unităților administrativ-teritoriale, care nu își pot acoperi cheltuielile din veniturile proprii, în vederea definitivării acestor bugete.
Proiectele de buget ale fiecărei unități administrativ-teritoriale, după ce este definitivat, este publicat spre a fi adus la cunoștința colectivității locale. În termen de 15 zile de la data publicării proiectului de buget se pot depune contestații cu privire la veniturile și cheltuielile prevăzute.
Proiectele de buget astfel definitivate se depun la M. Finanțelor până la data de 1 august a fiecărui an însoțite de documentații și fundamentări detaliate atât pentru venituri, cât și pentru cheltuieli.
3.3. DEZBNATEREA ȘI APROBAREA BUGETULUI
PUBLIC NAȚIONAL
Având în vedere importanța deosebită a relațiilor financiar-bugetare, pe care le cuprinde bugetul public național, bugetul de stat este supus dezbaterii parlamentare, fiind aprobat printr-un act normativ denumit ,,Legea de adoptare a bugetului de stat“, prin care se conferă acestor importante relații forță juridică de lege.
Conform dispozițiilor Legii finanțelor publice nr. 500/2002, aprobarea bugetului de stat anual este de competența exclusivă a Parlamentului, datorită importanței acestui buget în viața economică-social-politică a țării.
Procedura adoptării bugetului de stat presupune o serie de examinări în cadrul comisiilor de specialitate privind dezbaterea și aprobarea bugetului anual. În cele din urmă, procedura de examinare a prevederilor de venituri și cheltuieli publice anuale este încredințată unor comisii de finanțe sau de buget, care sunt compuse din deputați și senatori de specialitate juridică sau economică-financiară.
Desfășurarea celei de-a doua etape a procesului bugetar este marcată de modul de organizare al Parlamentului, unicameral sau bicameral, caz în care cele două camere pot avea atribuții diferite în ce privește formularea de amendamente la proiectul de buget.
Astfel, în Germania și alte state, cele două camere ale Parlamentului au drepturi egale la dezbaterea și aprobarea bugetului statului. Ambele procedează la discuția bugetului și a legilor bugetare, iar în caz de divergențe, se recurge la o comisie de mediere sau conciliere pentru a se definitiva cuprinsul legii bugetare.
În SUA, președintele prezintă proiectul de buget Congresului în luna ianuarie pentru anul bugetar, care începe la 1 octombrie și se va încheia la 30 septembrie. Comisiile Camerei Reprezentanților și Senatului au obligația ca, până la 15 martie, să-și prezinte rezoluțiile asupra proiectului de buget.
Procedura de adoptare a bugetului în Franța prezintă unele deosebiri în ce privește drepturile celor două camere ale Parlamentului. Astfel, Adunarea Națională are și ea drepturi prioritare în domeniul bugetului de stat, iar proiectul de buget ajunge la Senat numai după prima lui lectură în cadrul Adunării Naționale. Opțiunile Adunării rămân cecisive pentru cuprinsul bugetului de stat pe exercițiul financiar următor.
În statul nostru, cele două camere ale Parlamentului au și ele drepturi egale privind aprobarea bugetului de stat, drepturi pe care le exercită însă nu separat, ci prin dezbaterea și aprobarea bugetului de stat anual, în ședință comună a Camerei Deputaților și Senatului, deci urmând procedura regulamentară a dezbaterii și votului în ședință comună.
În examinarea și aprobarea bugetului public național, ținând seama de conjunctura social-economică a țării, Parlamentul trebuie să aibă în vedere următoarele : programul cu privire la evoluția previzibilă a economiei române elaborat de Comisia Națională de Prognoză, Plan și Conjunctură Economică ; asigurarea drepturilor prevăzute de lege pentru toți cetățenii la învățătură, sănătate, cultură, ocrotire socială, la protecția mediului înconjurător ; stimularea prin mijloace fiscale a activității agenților economici, care manifestă spirit întreprinzător ; cerința ca bugetul administrației centrale de stat să constituie un factor stabilizator în economie, capabil să ofere corelarea cererii interne cu resursele disponibile și să prevină accentuarea dezechilibrelor existente.
Aprobarea bugetului de stat, a bugetului asigurărilor sociale de stat, a bugetelor fondurilor speciale, precum și a conturilor anuale de execuție ale acestora este de competența Parlamentului. Ele urmează a fi discutate fiecare în parte.
3.3.1. APROBAREA BUGETULUI ADMINISTRAȚIEI CENTRALE
DE STAT
Aprobarea bugetului administrației centrale de stat este de competența Parlamentului, după cum am mai spus, și se face până cel mai târziu la data de 31 decembrie.
Bugetul de stat este examinat,mai întâi, în comisiile parlamentare permanente de specialitate ale Camerei Deputaților și Senatului, care prezintă Parlamentului amendamentele propuse, după care, sunt dezbătute și aprobate împreună cu celelalte bugete în ședințele Parlamentului.
Bugetele Președinției, Guvernului și ale altor instituții, care nu au organe ierarhic superioare sr prevăd distinct în bugetul de stat și se înaintează Guvernului în vederea includerii lor în bugetul de stat.
Deputații și senatorii fac propuneri pentru modificarea nivelului veniturilor și al cheltuielilor bugetare. Dacă acestea au ca efect mărirea deficitului bugetar, au loc analize și discuții cu reprezentanții Guvernului pentru găsirea soluțiilor opime.
Conform prevederilor Legii finanțelor publice, în buget nu se pot înscrie sau aproba cheltuieli fără să existe resurse, din care urmează a fi efectuate.
Aprobarea bugetului administrației centrale de stat se face pe ansamblu, pe capitole, articole și pe ministere și celelalte organe de stat. Spre deosebire de celelalte legi, care se discută și votează pe articole, votul bugetului anual de stat de către Parlament trebuie exprimat pe ansamblul acestui buget, precum și pentru fiecare articol al legii bugetare anuale.
Dezbaterile cu privire la proiectul de buget și a legii bugetare anuale încep prin prezentarea de către Guvern, prin ministrul de finanțe, a expunerii de motive asupra celor două proiecte, precum și a raportului comisiilor de specialitate. Dezbaterile au loc îhn cele două camere ale Parlamentului, eventualele divergențe fiind soluționate de o comisie comună parlamentară. După aprobarea bugetului administrației centrale de stat și adoptarea legii bugetare anuale, aceasta din urmă este promulgată de Președintele României și este publicată în Monitorul Oficial.
Ca un ultim aspect al procedurii de aprobare a bugetului anual de stat, pentru ipoteza, în care Parlamentul nu reușește să dezbată proiectul de lege și să voteze legea bugetară anuală până la începutul exercițiului financiar următor, conform teoriei și practicii finanțelor publice, s-au configurat două variante, și anume : cea a aprobării unor douăsprezecimi bugetare provizorii și cea a încredințării Guvernului să îndrume execuția bugetară conform cifrelor de venituri și cheltuieli din exercițiul în curs de expirare. Această îndrumare a Guvernului nu se poate realiza decâtpe o perioadă de cel mult 3 luni.
Douăsprezecimile bugetare provizorii sunt bugete ale căror venituri și cheltuieli reprezintă a douăsprezecea parte din cele prevăzute și propuse pentru legea bugetară anuală, ce nu a putut fi discutată și votată în termenul legal. Aceste bugete sunt examinate de comisiile bugetare, ele se discută și se aprobă în Parlament și se pun în executare potrivit necesității de continuitate a executării bugetului de stat.
Încredințarea Guvernului să îndrume execuția bugetară pe baza bugetului din exercițiul financiar expirat este procedeul preferat în prezent datorită operativității lui. Acest procedeu a fost adoptat și de Legea finanțelor publice și de Constituția României, care prevăd că, dacă bugetul statului nu a fost adoptat înainte de expirarea exercițiului bugetar se aplică bugetul anului precedent.
Dar, Legea finanțelor publice adaugă : dacă legile bugetare nu au fost adoptate cu cel puțin 3 zile înainte de expirarea exercițiului bugetar, Guvernul îndeplinește sarcinile prevăzute în bugetul anului precedent, limitele lunare de cheltuieli neputând depăși, de regulă, 1/12 din prevederile bugetelor anului precedent, cu excepția cazurilor deosebite, temeinic justificate de către ordonatorii principali de credite sau, după caz, 1/12 din sumele propuse în proiectul de buget în situație, în care acestea sunt mai mici decăt cele din anul precedent.
3.3.2. APROBAREA BUGETULUI ASIGURĂRILOR SOCIALE
DE STAT
Legislația română în vigoare elaborată în perioada de tranziție spre economie de piață prevede necesitatea întocmirii și a unor bugete anexă și extraordinare pe obiective și programe de redresare în scopul limitării dezechilibrelor din economie.
În România, singurul buget anexă, după cum am mai spus, este bugetul asigurărilor sociale de stat. Aprobarea lui are loc o dată cu aprobarea bugetului administrației centrale de stat.
Procedura de prezentare a acestui buget și cea de aprobare sunt similare cu cele ale bugetului administrației centrale de stat.
Ceea ce trebuie menționat este că acest buget se întocmește și se aprobă distinct în cadrul bugetului public național. Mai trebuie precizat și faptul că acest buget este înscris în bugetul general numai prin excedentul veniturilor propii peste cheltuielile efectuate sau prin subvenția necesară acoperirii deficitului.
La fel ca și legea bugetului de stat, și legea bugetului asigurărilor sociale de stat, dacă nu a fost aprobată cu cel puțin 3 zile înainte de expirarea exercițiului bugetar, se aplică în continuare bugetul asigurărilor sociale de stat din anul precedent, până la aprobarea noului buget.
Trebuie menționat că acest buget se formează, în primul rând, din contribuțiile persoanelor fizice și juridice, iar nerespectarea obligației financiare duce la urmărirea celui vinovat de către organele specializate.
Astfel, avem în speță direcția de muncă și protecție socială, care a solicitat obligarea pârâtei S.C. „I” S.A. la plata contribuției pentru asigurările sociale de stat și penalizări de întârziere.
Tribunalul a respins acțiunea ca fiind lipsită de interes, întrucât reclamanta și-ar putea încasa creanța prin simpla introducere a dispoziției de încasare – care constituie titlu executoriu – la banca debitoarei, aceasta fiind onorată să onoreze plata.
Apelul declarat de reclamantă a fost respins ca nefondat de Curtea de Apel. Reclamanta a formulat recurs, susținând că instanța de apel a considerat greșit că simpla dispoziție de încasare introdusă la banca debitoarei, privind suma datorată, constituie titlu executoriu. Recursul este fondat.
Potrivit Codului de Procedură Civilă, “Executarea silită se va efectua numai în temeiul unei hotărâri judecătorești ori unui alt înscris, care, potrivit legii constituie titlu executoriu” și „Executarea silită se întinde asupra tuturor bunurilor mișcătoare și nemișcătoare ale datornicului afară de excepțiile admise de lege”.
Conform art.5 din Legea bugetului asigurărilor sociale de stat pe anul 1993 și art.8 din Legea bugetului asigurărilor sociale pe anul1996, dispozițiile de încasare constituie titluri executorii numai pentru urmărirea disponibilului bănesc aflat în conturile datornicilor din bănci.
Ori, creditorii sunt în drept să execute silit pe debitorii lor asupra întregului patrimoniu al acestora, care cuprinde atât bunuri mobile, cât și bunuri imobile.
Prin urmare, dispozițiile de încasare privind contribuția pentru asigurările de stat nu constituie, pe deplin, un titlu executoriu, care să confere executorului dreptul de a urmări pe debitor în toate bunurile sale.De aceea, nu se poate susține cu temeinicie că acțiunea adresată de reclamantă instanțelor judecătorești ar fi lipsită de interes, pe considerentul că ar avea titlu executoriu, constând în dispoziția de încasare introdusă la banca la care pârâta își păstrază în depozit disponibilul bănesc.
Față de toate cele arătate, se constată că soluția instanțelor, care au respins acțiunea reclamantei, sub motiv că ar fi lipsită de interes, ar fi greșită. În consecință, recursul declarat de reclamantă a fost admis, cu consecința casării hotărârii și primirea cauyei spre rejudecare la aceeași instanță.
Deci, dispoziția de plată nu constituie titlu executoriu în sensul Codului de Procedură Civilă decât în privința disponibilului bănesc aflat în conturile bancare ale debitorilor. Pentru orice alte sume, se aplică dispoyițiile speciale în materia executării creanțelor bugetare sau cele de drept comun, după caz.
3.3.3. APROBAREA CONTULUI GENERAL ANUAL DE EXECUȚIE BUGETULUI ADMINISTRAȚIEI CENTRALE DE STAT
Contul de execuție bugatară reflectă totalitatea operațiilor de executare a veniturilor și cheltuielilor și permite stabilirea rezultatului execuției bugetului la finele anului bugetar – deficitul sau excedentul bugetului.
Este de competența Parlamentului aprobarea contului general anual de execuție bugetară și are loc, de regulă, o dată cu aprobarea bugetului administrației centrale pentru anul următor.
Contul de încheiere a exercițiului bugetar, întocmit cu respectarea clasificației bugetare, este prezentat, eatfel, de Guvern Parlamentului spre dezbatere și aprobare. Parlamentul dezbate acest cont, de regulă, la sfârșitul anului următor o dată cu examinarea proiectului de buget prezentat de Guvern pentru anul viitor. Această operațiune echivalează cu un control posterior asupra modului, în care executivul a adus la îndeplinire cele aprobate de Parlament prin Legea bugetară anuală.
Aprobarea este concretizată printr-un articol distinct al Legii anuale de adoptare a bugetului public național.
Conturile acestea anuale de execuție a bugetului de stat cuprind (la modul general): prevederile bugetare aprobate inițial, prevederile bugetare definitive, încasările realizate (la venituri); credite aprobate inițial, credite definitive, plăți efectuate (la cheltuieli).
În caz de deficit al bugetului de stat, acoperit prin bonuri de tezaur sau prin împrumut la B.N.R., nerambursate până la finele exercițiului bugetar, Parlamentul hotărăște, la propunerea Guvernului, acoperirea deficitului și măsurile ce trebuie luate pentru a preveni repetarea unor astfel de situații în exercițiul financiar următor.
În caz de excedent al bugetului de stat, anual se rezervă o cotă de 50% din acest excedent pentru crearea unui fond de tezaur al statului. Pentru acest fond se întocmesc conturi de execuție anuale, care se supun aprobării Parlamentului o dată cu contul general de execuție a bugetului de stat.
Se supune dezbaterii și aprobării Parlamentului cu aceste conturi și contul general al datoriei publice, care cuprinde contul operațiunilor în țară și în străinătate, respectiv situația datoriei publice interne și externe, precum și situația garanțiilor guvernamentale pentru credite interne și externe.
3.3.4. APROBAREA BUGETELOR LOCALE
Statul urmărește ca prin structurile administrativ-teritoriale, pe care le creează, să poată conduce și guverna mai ușor societatea, iar colectivitățile locale tind spre o gestiune autonomă a problemelor, care le privesc.
Constituția României prevede că „administrația publică din unitățile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiul autonomiei locale și pe cel al descentralizării serviciilor publice”, iar potrivit Legii administrației publice locale, administrația publică din aceste unități se organizează și funcționează în temeiul mai multor principii, printre care și cel al autonomiei locale.
Autonomia locală nu înseamnă dreptul exclusiv al unei colectivități de a se guverna singură în orice problemă, fără a ține seama de raporturile cu colectivitățile similare sau cu cele situate la niveluri superioare, ori la centru.
Autonomia locală reprezintă nu numai un drept, ci și o obligație pentru autoritățile reprezentative ale colectivităților locale de a rezolva și a administra problemele acestor colectivități.
Astfel, ele au dreptul de a elabora și aproba bugete locale. În acest sens, Legea administrației publice locale prevede că în cadrul politicii economice naționale, comunele, orașele și județele au dreptul la resurse proprii, pe care autoritățile administrației publice locale le gestionează potrivit atribuțiilor ce le revin, în condițiile legii.
Astfel, consiliile locale, ca autorități reprezentative ale colectivităților locale, exercită anumite atribuții principale, printre care și aprobarea bugetului local, a împrumuturilor, virărilor de credite și a modului de utilizare al rezervei bugetare, dar și aprobarea contului de încheiere a exercițiului bugetar.
În conformitate cu prevederile legale, bugetele locale ale județelor, municipiului București, sectoarelor capitalei, orașelor și comunelor se aprobă de către consiliul local al acestora. Proiectele bugetelor unităților administrativ-teritoriale se prezintă spre aprobare organului local ales cu cel puțin 2 luni înainte de începerea anului. Fiecare buget local se aprobă pe ansamblu, pe capitole, pe articole și ordonatori de credite bugetare.
Pentru aprobarea bugetelor locale sunt necesare următoarele etape și acte procedurale: publicarea proiectelor de bugete anuale, astfel ca locuitorii unității administrativ-teritoriale să aibă posibilitatea de a cunoaște prevederile veniturilor și cheltuielilor publice locale; supunerea proiectelor de bugete spre deliberarea Consiliilor competente în prima ședință a acestora, după expirarea termenului de 15 zile de la data publicării, însoțite de raportul primarului sau al președintelui Consiliului Județean; deliberarea asupra prevederilor de venituri și cheltuieli, cu obligația de pronunțare asupra contestațiilor depuse, urmată de votarea bugetului
Înultimii ani, a început să se acorde o importanță deosebită bugetelor locale și a modului lor de aprobare de către autoritățile reprezentative ale colectivităților, în scopul evitării întârzierii aprobării bugetelor.
Această importanță, care a început să se acorde acestor bugete din țara noastră reprezintă și o influență din partea țărilor vestice, care au constatat că o gestiune autonomă și atribuții cât mai largi acordate organelor locale duce la o rezolvare mai rapidă a problemelor colectivităților locale.
Spre exemplu, o situație aparte se constată în Danemarca, unde aproape jumătate din cheltuielile publice sunt acoperite din bugetele locale. Această tendință de egalizare a cheltuielilor finanțate prin intermediul celor două categorii de bugete existente în această țară rezidă în faptul că, în Danemarca, se produc importante transferuri de resurse de la bugetul general către bugetele locale, ținând seama de repartizarea sarcinilor economice și sociale ce revin, în măsură importantă, colectivităților locale.
În alte țări dezvoltate, veniturile și cheltuielile bugetelor locale reprezintă până la o pătrime din totalul veniturilor și cheltuielilor publice.
3.3.5. CUPRINSUL LEGII BUGETARE ANUALE A
ADMINISTRAȚIEI CENTRALE DE STAT
Legea bugetară abuală a administrației centrale de stat cuprinde veniturile centralizate ale statului și repartizarea acestora pentru realizarea cu prioritate a drepturilor cetățenilor români cu privire la sănătate, învățământ, asistență socială, cultură, alte activități social-culturale , protecție ecologică, desfășurarea în condiții normale a activităților regiilor autonome, instituțiilor publice, a unor societăți comerciale cu capital social integral de stat, asigurarea apărării țării și ordinii publice.
În mod obișnuit, în aceste legi bugetare anuale nu este posibil să se includă totalitatea indicatorilor bugetului public național. Aceste legi cuprind, sintetic, principalele elemente ale programului financiar al Guvernului. De regulă, cuprinsul oricărei legi bugetare anuale este aproximativ același, fiind structurat pe capitole și articole.
Orice lege bugetară anuală debutează cu obiectivele urmărite de Guvern, și anume soluționarea unor probleme de ordin social și economic. Astfel, în acest scop sunt prezentate, în sumă totală, veniturile și cheltuielile bugetare pe anul de referință. În continuare, sunt prevăzute veniturile ordinare și extraordinare ale statului, precum și principalele categorii de plătitori.
Cu privire la cheltuielile bugetare, de la bugetul administrației centrale sunt prevăzute principalele categorii: domeniul social-cultural, apărare și ordine publică, asigurarea funcționării organelor statului, domeniul economic, cercetării științifice, precum și programele naționale de cercetare.
Pentru asigurarea echilibrului bugetelor, sunt prevăzute transferuri la aceste bugete de la bugetele administrației centrale.
Legea bugetară anuală cuprinde unele atribuții și răspunderi, ce revfin guvernului în legătură cu realizarea veniturilor înscrise la buget și efectuarea cheltuielilor în limitele și în destinațiile stabilite.
În bugetul administrației centrale de stat este prevăzut un fond de rezervă pus la dispoziția guvernului (de regulă, 7% din totalul cheltuielilor) pentru a fi utilizat de acesta la acoperirea financiară a unor acțiuni și sarcini noi intervenite în cursul anului.
În final, legea bugetară anuală cuprinde, în ultimul său articol, rezultatele execuției bugetare pe anul expirat concretizate într-un document numit contul de încheiere al exercițiului bugetar.
Legea finanțelor publice nr. elor publice nr. 500/2002 prevede în art. 5, foarte succint, ceea ce trebuie să includă legile bugetare anuale: legea bugetului de stat și legea de rectificare a bugetului de stat; legea bugetului asigurărilor sociale de stat și legea de rectificare a acestui buget. Astfel, este introdusă o nouă noțiune, și anume aceea de lege de rectificare a bugetelor.
Prin art. 6 al Legii nr. 500/2002 se explică faptul că legile bugetare anuale pot fi modificate în timpul exercițiului bugetar prin legi de rectificare elaborate cel mai târziu până la data de 30 noiembrie. Legilor de rectificare li se vor aplica aceleași proceduri ca și legilor bugetare anuale inițiale, cu excepția termenelor din calendarul bugetar.
În concluzie, legea bugetară anuală trebuie să cuprindă, în ansamblu, următoarele elemente: aprobarea și specificarea cuantumului bănesc total al veniturilor și cheltuielilor bugetului de stat pe exercițiul următor; specificarea cuantumurilor bănești ale bugetalor Adunării Deputaților, Senatului, Președinției României, Guvernului, ministerelor și altor organe centrale de stat; lista impozitelor și veniturilor statului, ce urmează a se realiza; creditele bugetare ce se aprobă pe categorii de cheltuieli; eventualele dispoziții de autorizare a emisiunii bonurilor de tezaur și a împrumuturilor de la B.N.R. destinate acoperirii cheltuielilor bugetare anuale; aprobarea contului general de execuție a bugetului statului pe exercițiul financiar anterior.
3.4. EXECUȚIA ANUALA A BUGETULUI
Odată cu aprobarea bugetului de către Parlament, procesul bugetar intră în cea de-a treia fază a sa – execuția bugetară – care se întinde de-a lungul anului bugetar.
Procadura execuției bugetului anual de stat cuprinde actele și operațiunile de realizare a veniturilor și de efectuare a cheltuielilor prevăzute în legea bugetară anuală. Între acestea și îmbinat cu ele, execuția bugetului anual comportă operațiuni de trezorerie, respectiv de încasare, păstrare și eliberare a
fondurilor bănești în și din contul bugetului public național. Toate aceste operațiuni și activități sunt desfășurate de către mii de participanți, agenții guvernamentale, aparat fiscal, instituții financiare etc.
Execuția bugetară ar putea fi definită ca fiind activitatea de încasare a veniturilor bugetare și de efectuare a plății cheltuielilor aprobate prin buget.
Sub un alt aspect general al execuției bugetului statului, veniturile și cheltuielile bugetare anuale se repartizează pe trimestre în funcție de termenele legale de încasare a veniturilor și de perioada, în care este necesară efectuarea cheltuielilor.
Acest lucru scoate în evidență importanța și utilitatea programării executării anuale a bugetului pe cele patru trimestre din fiecare exercițiu bugetar. Responsabilitatea pentru execuția bugetului, în condițiile aprobate de către Parlament, revine Guvernului, iar rezultatele în acest domeniu depind de capacitatea administrației și de procedurile financiare folosite. Guvernul asigură exercitarea conducerii generale a activității executive în domeniul finanțelor publice, scop în care examinează periodic execuția bugetară și stabilește măsuri pentru menținerea sau îmbunătățirea echilibrului bugetar.
Răspunderea ca organe de specialitate în acest domeniu revine Ministerului Finanțelor pentru execuția bugetului de stat, Ministerului Muncii și Protecției Sociale pentru execuția bugetului asigurărilor sociale de stat și organelor de specialitate ale administrației publice locale pentru bugetele locale.
Ministerul Finanțelor Publice are obligația de a asigura monitorizarea execuției bugetare, iar în cazul în care se descoperă abateri ale veniturilor și cheltuielilor de la nivelurile autorizate, propune Guvernului măsuri pentru reglementarea situației.
Prevederile de venituri din buget sunt considerate sarcini minime, iar cheltuielile aprobate sunt limite maxime. Principala particularitate a execuției bugetare este separarea activităților deexecutare a cheltuielilor de acelea de executare a veniturilor, fiecare dintre ele folosind proceduri și instrumente diferite.
De aici rezultă, că realizarea veniturilor bugetare în cuantumul prevăzut în legea finanțelor publice constituie o obligație stabilită în sarcina organului executib, în timp ce efectuarea cheltuielilor pană la nivelulu aprobat constituie un drept al acestuia.
Execuția bugetelor locale revine autorităților administrației publice locale. Răspunderea pentru execuția bugetelor locale revine ordonatorului de credite, care urmărește modul de încasare al veniturilor și efectuarea cheltuielilor în concordanță cu clasificația bugetară.Efectuarea cheltuielilor din bugetele locale se face numai pe bază de acte justificative, care să confirme primirea bunurilor materiale, prestarea serviciilor, achitarea salariilor și a altor drepturi bănești, plata obligațiilor către buget etc. Execuția de casă a bugetelor locale se efectuează prin unitățile teritoriale ale trezoreriei statului.
Cu referire la termenul de „trezorerie” trebuie să specificăm că a apărut în cadrul unei lungi evoluții istorice, care a dus, la început, la identificarea cu noțiunea de bani publici, iar, mai tarziu, la crearea și centralizarea unei instituții sub o autoritate unică. Termenul de trezorerie are două sensuri: desemnarea casieriilor propriu-zise ale statului și desemnarea unei adsministrații publice ca instituție.
În concluzie, pentru realizarea veniturilor și efectuarea cheltuielilor bugetare este necesar un ansamblu de acte și operațiuni, îndeosebi cu privire la încasarea, păstrarea și eliberarea fondurilor bănești.
3.4.1. EXECUȚIA PĂRȚII DE VENITURI
Execuția părții de venituri a bugetului de stat este reglementată și se urmărește avand în vedere că realizarea veniturilor programate constituie premiza elementară a efectuării cheltuielilor prevăzute în legea bugetară anuală și, deci, este o condiție a executării conforme a întregului buget anual de stat.
Realizarea veniturilor bugetare este îndrumată și ontrolată de Ministerul Finanțelor prin direcțiile de specialitate, cat și de toate organele cu atribuții de control financiar. În realizarea veniturilor bugetare trebuie urmate anumite reguli, printre care și aceea că nici un impozit, taxă sau alte obligații de natura acestora nu pot fi încasate, dacă nu au fost stabilite prin lege.
Se face o demarcație între operațiile de natură administrativă și cele de gestionare a banilor. În ceea ce privește impozitele directe, se disting următoarele operații: așezarea, lichidarea, emiterea titlului de percepere a impozitului și perceperea propriu-zisă a acestuia.
Prin așezarea impozitului se ințelege identificarea materiei impozabile, de care dispune o persoană fizică sau juridică și determinarea mărimii acesteia.
Lichidarea reprezintă stabilirea cuantumului impozitului aferent materiei impozabile, pe baza cotelor de impozit și a celorlalte elemente prevăzute de lege.
Emiterea titlului de percepere a impozitului constă în înscrierea cuantumului impozitului într-un act sau dispoziție în baza căruia se autorizează perceperea unui anumit venit în contul bugetului.
Perceperea impozitului constă în încasarea efectivă a sumei datorate. Încasarea veniturilor bugetare se realizează, astfel, prin mai multe metode: plata prin virament (plata directă) utilizată de agenții economici, care vor dispune virarea, din contul lor bancar în contul bugetului de stat, a sumelor ce reprezintă venituri datorate bugetului de stat; plata în numerar utilizată, în general, de presoanele fizice, iar plătile se fac, fie pe baza actelor emise de către organele financiare, fie pe baza unei declarații date de cel care face plata; plata prin aplicarea și anularea de timbre mobile fiscale pe actele solicitate utilizată numai în cazul taxelor de timbru a căror valoare nu depășește suma de o sută de mii de lei.
În cadrul acestei etape de percepere propriu-zisă a impozitelor este inclusă și urmărirea, care intervine atunci când contribuabilii nu își achită datoriile față de stat la termenele stabilite. Urmărirea realizării veniturilor se face atât de organele, care au dreptul de a le încasa, cât și de organele, care nu încasează direct veniturile bugetare, adică Ministerul Finanțelor și organele financiare locale de pe lângă primării și prefecturi.
Deci, operația de realizare a veniturilor bugetare de stat constă în încasarea integrală și la termenele stabilite a veniturilor bugetare. Astfel, pentru finanțarea obiectivelor și a acțiunilor prevăzute la capitolul cheltuieli bugetare trebuie întrunite cumulativ două condiții: încasarea la termen a veniturilor și în cuantumul prevăzut.
Încasarea și urmărirea creanțelor bugetare se face în baza titlului de creanță, care este actul prin care se constată și se individualizează obligația de plată privind creanțele bugetare, întocmit de organele de specialitate sau de cele împuternicite potrivit legii.
Dar, în practica judiciară financiară se întâlnesc foarte multe cazuri, în care plata obligațiilor bugetare, care trebuie făcută de persoanele fizice sau juridice, este întârziată sau nu este făcută deloc. Astfel, în situația în care agentul economic a ales viramentul ca modalitatea de plată a datoriilor către bugetul de stat, între acesta și unitatea bancară, la care acesta are deschis contul se naște un raport juridic in virtutea căruia are obligația de a vira sumele datorate, în caz contrar angajându-se la răspunderea sa contractuală sau delictuală, după caz. În nici o situație, însă, banca nu răspunde față de bugetul statului, întrucât acesta din urmă este un terț față de raportul juridic existent între bancă și agentul economic.
Mai exact, prin acțiunea în contencios administrativ formulată la data de 17.09.1999, reclamanta S.C. „A” S.R.L. Pitești a solicitat anularea deciziei nr.1939 din 31.08.1999 a Ministerului Finanțelor și a procesului-verbal de control din data de 7.11.1997 încheiat de Administrația Financiară Pitești privind obligarea sa la plata sumei de 13.501.207 lei T.V.A.către bugetul statului.
În motivarea acțiunii, s-a arătat că suma respectivă a fost plătită de reclamantă la data de 25 iunie 1996 prin Credit Bank. Se precizează că banca era datoare să vireze suma în aceeași zi la buget, obligația transferându-se în sarcina băncii, în momentul în care aceasta a confirmat către reclamantă că a debitat contul.
Prin sentința civilă nr. 161 din 22.11.1999 a Curții de Apel Pitești, secția comercială și de contencios administrativ, acțiunea a fost admisă, instanța reținând că obligația de plată a T.V.A., fiind efectuată prin virament, este considerată ca executată de societatea comercială la momentul la care banca a debitat contul reclamantei, motiv pentru care, în continuare, răspunderea pentru nevirarea la bugetul statului a sumei respective aparține băncii.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recursuri în termen Direcția Generală a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat Argeș, în nume propriu și pentru Ministerul Finanțelor, și Administrația Financiară Pitești, criticănd-o pentru nelegalitate și netemeinicie.
În motivarea recursurilor, s-a arătat că subiect al impunerii este societatea comercială, iar împrejurarea că modalitatea de plată aleasă de agentul economic a fost viramentul nu schimbă subiectul (debitorul) raportului juridic de drept financiar. Se menționează în recursul scris că instanța de fond a interpretat greșit noțiunea de „plătitor”, confundând-o ci aceea de „debitor” al obligației de plată a T.V.A. către bugetul statului.
Verificând cauza în funcție de motivele de recurs formulate, Curtea constată că sentința este nelegală, căci prin lege se prevede nașterea unui raport juridic bugetar între stat și agentul economic, În acest sens, debitor al obligației bugetare este reclamanta, care are calitatea de agent economic. Plata prin virament presupune intervenția unei unități bancare, care este un terț față de raportul juridic bugetar existent între contribuabil și stat, la care subiectul debitor are deschis cont.
În situația dată, există un raport juridic între agentul economic și bancă, în virtutea căruia banca are obligația de a plăti suma datorată de agentul economic bugetului de stat. În măsura, în care banca nu și-a îndeplinit această obligație (Credit Bank nu a virat suma respectivă), ea răspunde față de contractant (reclamantă) în virtutea raporturilor existente între ele sau pe temeiul răspunderii delictuale, dacă este cazul. Banca nu răspunde față de bugetul statului.
Față de aceste argumente, actiunea reclamantei se impunea a fi respinsă ca neîntemeiată. Instanța de fond a apreciat greșit conținutul prevederilor invocate, întrucât, în ce privește stingerea obligației bugetare, aceste texte (articolele 6, 11, 5 din O.G. nr.11/1996) fac distincția între debitor și plătitor. Evident, plătitorul, poate fi chiar debitorul obligației bugetare sau un împuternicit al acestuia, cum este banca în situația de față.
Pe cale de consecință, recursurile fiind fondate vor fi admise, hotărârea atacată se va casa și acțiunea formulată de reclamantă va fi respinsă ca neîntemeiată.
În altă situație, prin acțiunea sub numărul 2084/1999, reclamanta S.C. „Transport Public” S.A. Târgoviște a chemat în judecată Ministerul Finanțelor și D.G.F.P.C.F.S. Dâmbovița, solicitând ca prin sentința ce se va pronunța să se desființeze decizia nr.409/1999, prin care a fost respinsă plângerea formulată împotriva dispoziției nr.57/1998 emisă de D.G.F.P.C.F.S., și pe cale de consecință să se desființeze hotărârea nr. 35/1998 și procesul-verbal de control, prin care a fost obligată la plata sumei de 39.961.134 lei reprezentând majorări de întârziere aferente cotei părți din împrumutul acordat de la bugetul de stat unităților RENEL și pusă ulterior în sarcina unităților de gospodărie comunală.
În motivarea acțiunii, reclamanta a susținut că în baza protocolului de predare-primire încheiat cu prilejul divizării Regiei Autonome de Gospodărie Comunală a fost obligată să preia cota parte din împrimutul acordat de la bugetul de stat unităților RENEL din jud. Dâmbovița, sumă care a reprezentat 129.958.908 lei, care a achutat-o în contul Ministerului Finanțelor, potrivit actelor doveditoare anexate la acțiune.
În ceea ce privește majorările de întârziere, reclamanta a considerat că nu le datorează întrucât a preluat cota parte di datoria Renel și a respectat restituirea ratelor restante numai în condițiile, în care nu era obligată la majorări de întârziere.
În baza procesului-verbal de constatare nr.1927 din 20 iulie 1998 Direcția de Control Financiar a constatat că reclamanta a luat ființă la 1 noiembrie 1997, în urma reorganizării R.A.G.C. Târgoviște, prelând de la înființare prin protocol și obligația de plată a sumei de 176.687.955 lei reprezentând cota patre dintr-un împrumut mai mare alocat de la bugetul de stat R.A.G.C. Târgoviște pentru acoperirea arieratelor către RENEL.
Potrivit protocolului, împrumutul trebuia restituit în termen de un an în tranșe lunare egale, împrumutul fiind restituit de reclamantă în 11 rate, potrivit convenției încheiate între cele două societăți.
Organul de control a constatat că petenta nu achitase nici o rată din cele la care era obligată până la data de 20 iulie 1998, motiv pentru care a calculat în sarcina acesteia majorări de întârziere în sumă de 39.961.134 lei.
Acțiunea formulată de reclamantă în aceste condiții este neîntemeiată, ea datorând majorări de întârziere ca urmare a faptului că nu a achitat obligațiile bugetare la scadență.
Astfel, prin aceste decizii se conturează adeea că nimeni nu se poate sustrage de la plata obligațiilor bugetare, pe care le are de îndeplinit, iar în cazul în care persoana respectivă nu efectuează plata obligațiilor respective la timp, ea va fi obligată și la plata unor majorări de îmtârziere.
STRUCTURA ȘI REGIMUL VENITURILOR BUGETARE
Constituirea resurselor financiare publice se face pe seame impozitelor, taxelor, contribuțiilor și veniturilor nefiscale prelevate de la persoanele juridice și fizice. Încasarea impozitelor și a celorlalte venituri ale bugetului de stat, ale bugetelor locale și ale bugetelor fondurilor speciale pe anul 2002, de orice natură și proveniență, se efectuează în conformitate cu prevederile legale în vigoare.
Controlul fiscal pentru stabilirea, urmarirea și încasarea debitelor pe anii precedenți se efectuează, potrivit actelor normative în vigoare, la data operațiunilor supuse controlului. Spre exemplu, impozitele, care se cuprind la capitolul „Impozitul pe venit”, restante la data de 31 dec. 1999 și neîncasate până la data de 31 dec. 2001, se încasează și se înregistrează în anul 2002 la acelea.
Veniturile bugetului de stat pe anul 2002 au fost în suma de 178.422.0 miliarde lei se prezentau astfel:
Venituri curente 177.622.3 lei miliarde
Din acestea:
a)venituri fiscale: 168.008.1
impozite directe 45.685.0
impozite indirecte 122.323.1
b)venituri nefiscale: 9.614.2
Venituri din capital 170.0
Donații și sponsorizări 2.0
Încasări din rambursarea împrumuturilor 627.7
acordate.
EXECUȚIA PĂRȚII DE CHELTUIELI
Efectuarea cheltuielilor aprobate prin legea bugetară anuală în vederea îndeplinirii activităților și obiectivelor politice, sociale și economice presupune un ansamblu de acte și operațiuni: solicitare și punerea la dispoziția ordonatorilor de credite a fondurilor bănești; repartizarea fondurilor regiilor autonome, societăților comerciale cu capital public și instituțiilor publice; transferuri pentru unități, în cazul în care acestea nu își pot acoperi cheltuielile din veniturile proprii; utilizarea efectivă a fondurilor bănești de către beneficiari.
Cheltuielile prevăzute în bugetul pe anul 2002 reprezintă limite maxime, care nu pot fi depășite, iar modificarea lor se va face în condițiile legii. Angajarea, contractarea de bunuri și servicii, precum și efectuarea de cheltuieli de ordonatorii de credite se fac numai cu respectarea prevederilor legale și în limita creditelor bugetare aprobate. In structura economică, spre exemplificare, cheltuielile bugetului de stat pe anul 2002, în suma de 237.832.1 miliarde lei, se prezintă astfel:
a) cheltuieli curente 198.391.2 miliarde lei
b) cheltuieli de capital 14.600.1
c) împrumuturi acordate 102.7
d) rambursări de credite, plăți de dobânzi 24.738.1
și comisioane la credite.
Execuția părții de cheltuieli pune probleme mai complexe decât realizarea veniturilor. De aceea, într-o serie de țări există o reglementare riguroasă a stadiilor pe care trebuie să le parcurgă orice operație generatoare de cheltuieli de la bugetul de stat până la efectuarea plății propriu-zise. Etapele respective sunt: angajarea, lichidarea, ordonanțarea și plata.
Angajarea reprezintă actul, care generează obligația unei instituții publice de a plăti o sumă de bani unui terț. Competența în angajarea cheltuielilor revine, de regulă, conducătorilor instituțiilor publice (miniștri, directori de unități sanitare etc.) sau altor persoane din cadrul structurilor acestora.
Prin lichidare se înțelege operația, prin care se constată serviciul făcut în favoarea instituției publice și se determină suma de plată. Determinarea exactă a sumei datorate se face, de regulă, după îndeplinirea prestației către stat, când se poate verifica respectarea clauzelor contractuale.
Ordonanțarea înseamnă emiterea unei dispoziții (ordin) de plată a unei sume de bani de la bugetul de stat în favoarea unui terț îndreptățit la aceasta. Ordonanțarea se face, fie prin actul, prin care s-a făcut lichidarea, fie printr-un act distinct.
Plata este operația de achitare propriu-zisă a sumei de bani datorate de instituția publică unei persoane fizice sau juridice.
În executarea operațiilor de mai sus, există o anumită specializare. Astfel, primele trei operații sunt de competența ordonatorilor de credite bugetare, iar a patra operație, plata, se efectuează de gestionarii de bani publici (casieri sau contabili publici).
Având în vedere drepturile și obligațiile, pe care le au în procesul execuției, ordonatorii sunt de trei categorii: principali, secundari și terțiari.
Ordonatorii principali de credite ai bugetului administrației centrale de stat sunt miniștri și conducătorii celorlalte organe centrale de stat. Ordonatorii secundari sau terțiari sunt, după caz, conducătorii instituțiilor publice cu presonalitate juridică din subordinea ministerelor si celorlalte organe centrale de stat finanțate din acestă parte a bugetului public național.
Toate categoriile de ordonatori răspund de respectarea dispozițiilor legale în utilizarea creditelor bugetare și realizarea veniturilor, folosirea cu eficiență a sumelor primite de la bugetul administrației centrale de stat, de integritatea bunurilor încredințate unităților pe care le conduc, de ținerea la zi a contabilității și prezentarea la termen a dărilor de seamă contabile asupra execuției bugetare.
Nerespectarea acestor dispoziții legele atrage răspunderea, după caz, administrativă, patrimonială sau penală a persoanelor vinovate.
Orice cheltuielă din sumele prin bugetul administrației centrale de stat se poate aproba de către ordonatorii de credite și efectua numai dacă a fost în prealabil vizată, potrivit legii, de către conducătorii departamentului financiar-contabil sau de alte persoane însărcinate cu exercitarea controlului financiar preventiv.
În execuția bugetelor locale se întălnesc aceleași categorii de ordonatori de credite bugetare. Ordonatorii principali de credite ai bugetelor locale sunt președinții consiliilor județene și primarii. Oedonatorii secundari de credite sunt conducătorii instituțiilor publice cu personalitate juridică din subordinea organului de decizie al fiecărei unități administrativ-teritoriale.
Execuția bugetară se încheie la data de 31 decembrie a fiecărui an. Orice venit neîncasat și orice cheltuială angajată, lichidată și ordonanțată, în cadrul prevederilor bugetare, și neplătită până la data de 31 decembrie se vor încasa sau se vor plăti, după caz, în contul bugetului pe anul următor.
ÎNCHEIEREA EXECIȚIEI BUGETULUI DE STAT
ȘI CONTROLUL EXECUȚIEI BUGETARE
Procedura bugetară se finalizează cu o ultimă etapă a sa, și anume: contul general anual de execuție a bugetului. În conformitate cu reglementarea execuției bugetare, aceasta se încheie la data de 31 decembrie, moment când are loc încheierea tuturor actelor și operațiunilor, ce decurg din executarea bugetului.
Execuția bugetului anual de stat este îndrumată și controlată cu ajutorul evidenței contabile bugetare ca parte a sistemului contabil unificant al economiei naționale.Potrivit necesității ei specifice, evidența contabilă reglementată de stat se aplică atât pentru bugetul de stat, bugetele ministerelor si celorlalte organe centrale de stat, bugetele instituțiilor publice, cât și pentru bugetele unităților administrativ-teritoriale și pentru bugetul asigurărilor sociale de stat.
Această evidență contabilă are rolul de a sintetiza date privind veniturile și cheltuiellile bugetelor tuturor organelor și instituțiilor publice finanțate din bugetul statului, precum și operațiile de casierie ale execuției acestui buget.
Înregistrarea contabilă a veniturilor și cheltuielilor bugetare se efectuează permanent, zilnic, cu ajutorul unor fișe contabile, pe când sinteza acestor înregistrări se efectuează numai periodic prin valanțe contabile lunare și prin bilanțuri și dări de seamă trimestriale și anuale.
În urma studierii acestor bilanțuri și dări de seamă contabile ale instituțiilor publice de către ministere și alte organe centrale de stat se ajunge la cunoașterea execuției bugetului de stat în fiecare trimestru și pe întregul exercițiu bugetar financiar.
Încheierea exercițiului bugetar anual implică anumite acte și operațiuni, dupa care se procedează la elaborarea și aprobarea contului general anual de execuție a bugetului statului.
Astfel, pe baza dărilor de seamă contabile prezentate de ordonatorii principali de credite bugetare, a conturilor privind execuția de casă a bugetului administrației centrale de stat , în urma verificării și analizării acestora, Ministerul Finanțelor elaborează lucrări privind contul anual de execuție a bugetului administrației centrale de stat, pe care le prezintă Guvernului.
Guvernul analizează lucrările și prezintă contul general anual de execuție a bugetului administrației centrale de stat spre aprobare Parlamentului, până la data de 1 iunie a anului următor celui de execuție.
Parlamentul aprobă conturi general anuale de execuție a bugetului administrației centrale de stat până cel târziu la data de 30 noiembrie a anului următor celui la care se referă. Odată cu contul general de execuție a bugetului administrației centrale de stat, se depun, se analizează și se aprobă de către Parlament și conturile de execuție a fondurilor speciale (bugete anexe și extraordinare etc.)
La nivelul bugetelor locale, organele de decizie ale unităților administrativ-teritoriale (primăriile) întocmesc și prezintă conturile anuale de execuție a bugetelor locale spre aprobare organelor alese (consiliilor locale0 până la data de 1 iulie a anului următor.
Organul central de stat, care administreaează bugetele asigurărilor sociale de stat (Ministerul Muncii Si Protecției Sociale elaborează contul anual de execuție a acestui buget, pe care îl prezintă Guvernului, împreună cu raportul de verificare și analiză a Ministerului Finanțelor, cel mai târziu până la data de 1 mai a anului următor, la care se referă.
Guvernul va prezenta acest cont Parlamentului, o dată cu contul general anual de execuție a bugetului administrației centrale de stat.
Execuția bugetului de stat presupune realizarea veniturilor și efectuarea cheltuielilor publice sub controlul unor organe împuternicite. Controlul îmbracă forme diferite în funcție de momentul efectuării lui de organele însărcinate cu acesta, de persoanele supuse controlului și de natuta faptelor controlate.
Astfel, controlul, care se efectuează înainte de încasarea unei anumite sume de bani cu titlu de venit la buget sau de plata unei sume de bani din resursele bugetare poartă denumirea de control preventiv sau apriori. Cel care se efectuează cu prilejul înfăptuirii operației supuse încasării se numește control concomitent, iar cel se efectuează ulterior acestuia se numește control posterior. Acesta din urmă vizează deopotrivă forma – respectarea prevederilor legele în materie de cheltuieli bugetare – și fondul – oportunitatea și eficiența cheltuielilor.
În funcție de natura organelor, care efectuează controlul, acesta poate fi: politic (exercitat de Parlament); jurisdicțional (efectuat de Curtea de Conturi sau de o altă instituție publică însărcinată cu un astfel de control); administrativ (desfășurat de organe specializate ale Ministerului Finanțelor, miniștri etc.).
Parlamentul exercită controlul politic cu prilejul examinării și aprobării proiectului de buget și a contului de execuție bugetară, precum și pe parcursul execuției bugetului aprobat. Guvernul are obligația de a prezenta Parlamentului rapoarte cu privire la execuția bugetului, iar acesta, prin comisiile sale de specialitate și de anchetă, poate efectua acțiuni de control și poate audia membrii Guvernului și orice alte persoane, care administrează sau gestionează fonduri publice.
Controlul jurisdicțional funcționează în unele țări, și acesta constă în verificarea piesă cu piesă a actelor justificative prezentate de către contabili unui organ de control anume împuternicit ( Curtea de Conturi, spre exemplu). Acesta se pronunță asupra legalității actelor justificative.
Controlul administrativ se exercită de către organe din interiorul instituției publice (minister sau altă instituție guvernamentală) sub forma controlului intern, ierarhic asupra folosirii creditelor bugetare, precum și de organe din afara instituțiilor publice, respectiv ale Ministerului Finanțelor Publice.
Organizarea execuției și a controlului bugetar, organele cu atribuții în acest domeniu prezintă particularitați de la o țară la alta, fiind un rezultat atât al teoriei finanțelor publice, cât mai ales al evoluției istorice, al raporturilor dintre puterea executivă și puterea legislativă din fiacare țară.
În concluzie, organele de control ale Ministerului Finanțelor au obligația de a controla dacă activitatea financiară a diverselor persoane fizice sau juridice se realizează în condiții de legalitate, dacă sumele primite de la bugetul statului de către anumite instituții sunt folosite în scopurile lor determinate și precise.
Avem într-o astfel de situație un act de control al Ministerului Finanțelor privind obligarea unei societăți comerciale de a vira la bufetul statului unele sume de bani apreciate ca fiind ilicite.
Astfel, H.G. nr.179/1993 cu privire la stabilirea prețurilor și tarifelor la unele produse și servicii destinate populației în condițiile eliminării subvențiilor de la bugetul de stat, în art.3 se prevede că prețurile cu amănuntul al produselor respective aprovizionate din sectorul de stat de către agenții economici în vederea vânzării nu vor depăși prețurile practicate de unitățile din sectorul public, în cazul de față 99.700 lei.
Însă, în cauză, aceste dispoziții legale nu sunt aplicabile, deoarece, în calitate de agent economic privat, reclamanta nu a văndut populației produsul C.L.U. tip III STAS 50-80, ci unei alte societăți comerciale, iar potrivit legii, prețul produselor la vănzarea cu ridicata se stabilesc între perteneri, prin negocieri.
Prin urmare, în mod nejustificat s-a reținut de organele de control financiar suma de 94.184.601 lei constituind beneficii ilicite din comercializarea produsului la preț mai mare decât cel prevăzut de H.G.179/93 și s-a dispus virarea sumei de 77.319.266 lei, reprezentând impozit 100% la suma regăsită în evidențele reclamantei ca profit, iar menținerea acestei măsuri prin respingerea contestației de către Ministerul Finanțelor este fără temei. În consecință, recursul urmează a fi respins.
Într-o altă speță, instanța a reținut că recurenta Direcția Generală a Finanțelor Publice și Controlului Financiar de Stat Bihor nu are competență în efectuarea controlului financiar, această competență revenind numai Curții de Conturi.
Se constată, ținând seama de formele controlului financiar, că instanța, nelegal, a restrâns conceptul de act de control financiar față de dispozițiile legale în vigoare. În consecință, Direcția Controlului Financiar Bihor are competență materială în ceea ce privește controlul administrării și utilizării corecte a fondurilor bănești acordate din buget instituțiilor de stat.
Ca atare, în baza competenței stabilite, recurenta a constatat încălcări ale actelor normative în domeniul prețurilor aplicate, precum și în domeniul achizițiilor de bunuri și investiții de către Spitalul Clinic Jud. Bihor, care s-a aprovizionat cu diverse bunuri la prețuri mai mari decât cele practicate de societățile de capital de stat, producând un prejudiciu de 5.462.500 lei, ce urmează a fi recuperat.
Făcându-se dovada producerii unei pagube adusă bugetului de stat de către reclamant, reținerea instanței de fond, fiind greșită, se constată că soluția pronunțată este nelegală.
Așa fiind, prin admiterea recursului pârâtei, se va casa hotărârea atacată și în fond se va respinge ca nefondată acțiunea reclamantului, Spitalul Clinic Jud. Bihor.
CAPITOLUL 4:
TEORII CU PRIVIRE LA POLITICA BUGETARĂ
A STATELOR CU ECONOMIE DE
PIAȚĂ
Bugetul de stat constituie o categorie economică strâns legată de existența statului și a relațiilor marfă-bani. El exprimă anumite relații sociale, care apar în procesul repartiției venitului național, în strînsă legătură cu îndeplinirea funcțiilor și sarcinilor statului.
Bugetul de stat poartă amprenta orânduirii social-economice în care ia naștere, reflectă natura, funcțiile și sarcinile statului și oglindește caracterul legilor economice, care acționează în societatea respectivă.
Bugetul de stat este , de fapt, planul financiar al guvernului, prin care sunt prezentate programele de cheltuieli și costurile lor, veniturile obținute din impozite și alte surse, cât și deficitul sau surplusul propus.
Un lucru foarte important este că stuctura veniturilor și cheltuielilor diferă de la un stat la altul, în funcție de gradul de dezvoltare al forțelor de producție, de poziția geografică și mai cu seamă de condițiile social-politice din momentul respectiv. La început, interpretarea juridică abugetului de stat a avut o largă circulație. Merită, astfel, menționatălegea contabilității publice apărută în Belgia în 1846, care, în primul său articol, preciza că ,,veniturile și cheltuielile publice de efectuat pentru servicii în fiecare exercițiu…formează bugetul general al statului. Un text asemanător întâlnim și în decretul asupra contabilității publice adoptat în 1832 în Franța, care, la articolul 5, prevede că ,,bugetul de stat este actul, în care sunt prevăzute autorizate venituturile și cheltuielile anuale ale altor servicii, pe care legea le supune acelorași reguli”.
În unele teorii exprimate la începutul secolului al xx-lea, bugetul de stat era considerat ca un document pur financiar, care are la bază mai multe premise, printre care Și intervenția statului în economie cu ajutorul instrumentelor financiare, care se limitează la încurajarea dezvoltării industriei autohtone, prin acordarea de facilități fiscale, tarife reduse pe calea ferată etc., sau protejarea acestora de concurența străină.
Subliniind necesitatea intervenției statului în domeniul economic, profesorul american Robert Reich, de la Universitatea Harvard, consideră că în lumea modernă este imposibil ca statul să nu se implice în mecanismele decizionale, el fiind principalul mijloc prin care sunt definite și aplicate măsuri de susținere a funcționării mecanismelor pieței. Rolul economic al statului în condițiile economiei de piață, a fost (și constituie încă) o problemă, ce a suscitat un interes deosebit, încă din perioada capitalismului timpuriu, când această formă de organizare și functionare s-a impus ca principală formă de organizare și functionare a economiei s-a impus ca principală alternativă de dezvoltare socială. Gradul de implicare a statului în viața economică diferă însă, de la o țară la alta, tocmai în funție de mărimea sectorului public care, de exemplu, în Europa, este mai bine reprezentat ca în America, căt și de tradiția și intensitatea relațiilor stat-agenți economici, elemente care, deasemenea, diferențiază Europa de S.U.A., în această țară supunerea față de autorități fiind mai dificilă, mai slabă. Indiferent, însă de aceste particularități, orice guvern, într-o măsură mai mare sau mai mică, este implicat în viața economică a țării.
În anii crizei economice mondiale, anumite fenomene specifice au făcut ca conceptul despre rolul bugetului de stat să fie reconsiderat. Mijlocind redistribuirea a 25-30% și chiar 40% din venitul național bugetul de stat adevenit un puternic instrument de intervenție în viața economică.
Prin mijlocirea bugetului de stat se urmărește influiențarea fenomenelor economice, introducerea unor elemente de orientare, dirijare a proceselor ce se desfășoară în cadrul economiei de piață, la nivel macroeconomic.
Sistemul bugetar este, întotdeauna, unirea a două elemente principale: un ansamblu de buget și o procedură de control bugetar. Controlul bugetar corespunde unei comparații permanente a valorilor realizate cu prevederile din buget, pe baza cărora se pot analiza cauzele, care au condus la o anumită situație, se pot lua măsuri de corectare (dacă este cazul) și se poate aprecia activitatea responsabililor cu executarea bugetului.
Pentru ca despre un sistem bugetar săse poată spune că și-a realizat misiunea sa trebuie, în principiu, ca el să acopere întrega activitate și să se integreze total în sistemul informațional global (pentru a putea oricând să se poată compara realizările cu previziunile).
De la buget ca document de prevedere și autorizare a veniturilor și autorizare a veniturilor și cheltuielilor publice, s-a trecut la un buget al economiei naționale ca document care conține toate laturile acestuia, prefigurând evoluția economiei naționale în perioada urmatoare.
Teoria bugetului economiei naționale, bugetul economic sau bugetul național, apreciază că în condițiile contemporane, bugetul are o sferă de cuprindere și de acțiune mult mai largă decât clasicul buget de stat.
Bugetul economic este un document care permite o imagine în expresie valorică a activității economice viitoare. Bugetul economic cuprinde informații previzionale în legătură cu producția, repartiția, consumul, etc.
Forma de manifestare a bugetului economic diferă de la un stat la altul.
Astfel, în Franța, bugetul economic apare sub forma unor conturi previzionare pe anul în curs, care, împreună cu conturi ale națiunii pe perioada precedentă și ipotezele economice pe anul următor, însoțesc proiectul legii financiare a statului respectiv bugetul de stat.
În Anglia, bugetul economic apare sub forma unor ,,cărți albe”, care se dau anual publicității de către guvern și însoțesc bugetul de stat. Ele cuprind veniturile și cheltuielile națiunii pe anul expirat și prevederile pe anul următor, referitoare la producție, repartiție și consum, comerțul exterior și defalcarea resurselor provenite din venitul național și din creditele publice.
În S.U.A., bugetul economic este întocmit de către consiliul economic consultativ al președintelui; folosind date despre produsul național brut, venitul național, veniturile și cheltuielile publice și economiile pe principalele sectoare ale economiei naționale:populație, întreprinderi, instituții publice etc.
În practica și doctrina unor țări dezvoltate, echilibrul financiar a fost subordonat echilibrului general economic considerându-se că echilibrul financiar este o parte componentă a echilibrului economic.
Pornindu-se de la această premisă reală, se consideră că s-ar putea ajunge la echilibrul întregii vieți sociale și economice pe seama deficitului bugetar.
Viabilitatea acestei teorii este contestată de unii economiști moderni. Astfel, Maurice Duverger consideră că rolul deficitului sistematic ar fi numai acela de a amorsa o economie stagnantă. După producerea demarajului economic, ar trebui reduse în mod treptat cheltuielile publice și suprimate facilitățile fixate. Pentru a fi eficace, metoda deficitului bugetar nu trebuie să fie sistematică, ci pe perioade limitate de timp și supusă unui control riguros din partea statului.
Impedimente tot mai numeroase în echilibrarea anuală a bugetului de stat au dus la teoria echilibrării ciclice am bugetului de stat. S-a ajuns, astfel, la teoria că bugetul de stat nu ar trebui să fie echilibrat în fiecare an ci numai pe un ciclu economic.
În mod practic, asigurarea echilibrului economic constă în constituirea, în anii de prosperitate, a unui fond de rezervă pe seama impozitelor, care urmează să fie utilizat în perioadele nefavorabile ale ciclului economic. Fondul de rezervă astfel constituit ar putea fi plasat în aur sau în devize, ori ar putea fi tezaurizat.
Începând cu anii 1970, s-a propus folosirea poiliticii bugetare capabile să influențeze evoluția ciclică a economiei.
Nu trebuie să uităm, după cum spune John Kenneth Galbraith, că o societate perfectă trebuie să combată crizele, recesiunile sau stagnarea ce afectează economia de piață modernă. Dar, va trebui să se confrunte și cu alte probleme ale economiei, și anume problema ocupării forței de muncă, a inflației și a opțiunii bine disimulate a unora pentru stagnarea economică.
Astfel, au fost elaborate modele de determinare a efectelor produse de măsurile de politică asupra economiei private. În mai multe țări occidentale, pentru corectarea ciclului economic, au fost luate măsuri de politică bugetară, care vizează încurajarea investitiilor, creșterea producției, stimularea cererii și, pe acestă cale, reducerea șomajului.
Astfel, în anul 1967, a fost adoptată, în Germania, Legea stabilizării, care precizează că politica economică și cea bugetară promovate de statul federal și de landuri trebuie să țină seama de imperativele echilibrului economiei naționale.
În Anglia, bugetul este considerat ca un factor de stabilizare a economiei. Echilibrarea bugetului s-a făcut pe seama teoriei bugetelor ciclice economice, iar apoi locul ei a fost luat de teoria echilibrului economiei naționale. În concluzie, sunt patru obiective principale ale bugetelor: ele trebuie să acopere ansamblul activității într-o economie, trebuie să expliciteze sistemul de autonomie, trebuie cuplate la stimulente, care să confere un caracter motivațional bugetelor și, în sfărșit, bugetele trebuie să reprezinte sisteme de informare care să permită cunoașterea evoluției economiei și corectarea activității acesteia î funcție de cererea și oferta pieței.
4.1. NOȚIUNI ASUPRA CONCEPTULUI DE
ECONOMIE DE PIAȚǍ
Trecerea la economia de piață, în România, s-a impus ca o necesitate obiectivă, deschizând calea spre o nouă societate bazată pe principiile statului de drept, democratic și social. În aceste condiții, economia de piață capătă valențe multiple, având un rol și un conținut preponderent social. Economia de piață modernă este privită nu numai ca un mecanism de înlăturare a dezechilibrelor prin autoreglare, ci și ca un instrument de creștere economică și, în același timp, de protecție socială.
Această trecere a României spre o astfel de economie națională a impus explicarea mai multor termeni referitori la acest tip de economie, unul dintre cele mai eviluate și complexe tipuri de economie îmbrățișat de majoritatea statelor puternic industrializate și dezvoltate.
România dorește și face eforturi pentru a se integra în structurile economice occidentale, în lumea liberă, democratică, civilizată, iar orientarea democrației noastre ține seama, în primul rând, de experiența valoroasă a marilor state democratice: SUA, Franța, Anglia, Germania, Austria, etc.
Experiența acestor țări dovedește că pluralismul politic e de neconceput fără un pluralism economic.
Experiența țărilor din Europa Centrală și de Est confirmă că renunțarea la unele structuri economice din trecut, fără a pune în loc altele noi, specifice economiei de piață, a dus la perpetuarea disproporțiilor existente în unele ramuri economice.
Edificarea economiei de piață se dovedește însă a fi un proces dificil și complex, ci implicații profunde de ordin economic și social. Ceea ce caracterizează economia de piață e spiritul întreprinzător, aspirația spre nou și preocuparea asiduă de a obține la nivel micro și macroeconomic rezultate concrete pozitive.
Intr-un sens larg, putem spune cdă economia de piață este o economie liberă, a cererii și a ofertei, a liberului schimb, a autonomiei (sectorului particular și de stat), a liberei decizii economice, fără limitări și constrângeri (o economie a statului de drept), fără dirijare de către stat, fără directive decizionale guvernamentale , o economie a profitului. Este, în sfârșit, o economie a eficienței oamenilor, a muncii intense, a capacității, profesionalismului și a principialității.
Paul Samuelson și William Nordhaus afirmă în ultima ediție a celebrului manual „Economics” din 1995 că în toate economiile industriale avansate găsim o economie mixtă, în care piața determină producția și prețurile în majoritatea sectoarelor individuale, în timp ce guvernul dirijează economia totală prin programe de impozitare, de cheltuieli și prin reglare monetară. Ambele jumătăți − piața și guvernul − sunt esențiale pentru o funcționare sănătoasă a economiei.
Majoritatea economiștilor, contrar opiniilor exprimate de unii lideri politici, au atras atenția asupra faptului că tranziția – proces complex și contradictoriu – nu se poate realiza altfel decât sub conducerea unui stat puternic, competent și învestit cu o substanțială autoritate.
Economia de piață este acel mod de organizare și desfășurare a activității economice, bazat pe pârghii economico-financiare, obiectiv determinat de raportul cerere-ofertă, în care bunurile și serviciile create sunt trasferate spre consumator, prin intermediul pieței concurențiale, în scopul maximizării prifitului și al asigurării proprietății individuale.
Corectare imperfecțiunilor piețelor prin pârghii economice și financiare, ca urmare a intervenției directe a statului, poate îmbrăca mai multe forme: în domeniul relansării procesului de investiții se impune crearea unui cadru economic și juridic adecvat; în domeniul restructurării economiei naționale se va urmări obținerea unei eficiențe maxime a programelor de restructurare; în domeniul reconstrucție sistemului de protecție socială s-au adoptat măsuri importante; modernizarea sistemului financiar, perfecționarea politicii fiscale și întărirea disciplinei financiare și aplicarea unor pârghii financiare specifice economiei de piață, cum sunt:
a)menținerea cheltuielilor bugetare în limita posibilităților reale de venituri ale bugetului;
b)mobilizarea unor venituri mai mari la bugetul de stat;
c)menținerea restricțiilor monetare și fiscale, necesare asigurării unei pritecții sociale corespunzătoare.
In politica fiscală, accentul se va pune pe elaborarea unor bugete raționale în condițiile menținerii în limitele admisibile a deficitelor.
Rezervele de perfecționare a finanțelor publice și a relațiilor financiare sunt imense, impunându-se din acest punct de vedere receptivitate la nou, la toate semnalele, care sunt emise din teritoriu, pe diferite canale și căi ale mecanismelor economiei de piață, atât la nivel macro, căt și la nivel micro.
Astfel, România are în față un ansamblu de economii de piață, de care ar trebui să țină seama în drumul ei spre dezvoltare.
Experiența țărilor industrializate cu economie de piață modernă demonstrează că statul intervine permanent în reglementarea procesului economic, folosind o gamă largă de metode și procedee menite să promoveze o politică activă și eficientă. Astfel, statul asigură, în mod democratic, cadrul juridic-legislativ pentru desfășurarea activității economice și condițiile de exercitare a liberei inițiative de către agenții economici. De asemenea, în anumite împrejurări ia măsuri pentru a susține economia în ansamblu sau numai în unele domenii și zone, acordă subvenții, mediază în conflictele de muncă.
Implicarea statului în economia de piață se realizează, însă, și sub alte forme. Astfel, se poate semnale existența în toate țările a unui număr de firme aparținând administrației de stat centrale sau locale, care produc bunuri și servicii solicitate și funcționează încadrându-se în economia de piață. Statul plătește numeroase salarii personalului, care lucrează în administrație, încasează impozite de toți agenții economici cu venituri ce depășesc un anumit nivel, impozite care în unele țări reprezintă ponderi importante din produsul național.
4.2. POLITICA BUGETARĂ A STATELOR CU
ECONOMIE DE PIAȚĂ
Pentru îndeplinirea rolului și funcțiilor statelor cu economie de piață, structura bugetară îndeplinește o serie de funcții importante. In primul rând, bugetul de stat este un mijloc de asigurare a echilibrului general economic.
Bugetul economiei naționale este un fundament al măsurilor de reglare a proceselor economice, de intervenție a statului în economia statului.
Pentru justificarea funcției bugetare ca mijloc de asigurare a echilibrului economic general s-au lansat o serie de teorii, precum: teoria bugetului economiei naționale, teoria echilibrului general, teoria echilibrării ciclice a bugetului de stat.
În al doilea rând, bugetul de stat este un mijloc pentru corectarea conjuncturii economice.
În ultima perioadă, mai multe țări occidentale au promovat o politică economică îndreptată spre corectarea conjuncturii. Măsurile, care s-au luat, au fost diferite de la o țară la alta: unele țări au considerat prioritară lupta împotriva șomajului, iar altele, menținerii stabilității prețurilor. Pentru ca aceste măsuri să producă efecte, aceste țări au recurs la anumite măsuri bugetare cu efecte inflaționiste (majorarea cheltuielilor publice) pentru stimularea investițiilor și pentru crearea de noi locuri de muncă, în timp ce alte țări au mers pe calea reducerii impozitelor, precum și pe alte căi cu efecte deflaționiste.
În situația, în care economia unei țări se îndreaptă vertiginos spre colaps economic, sunt luate și măsuri de restrângere a cheltuielilor bugetare, de majorare a impozitelor, de ridicare a taxei scontului pentru reducerea creditului etc.
În cadrul unei economii de piață moderne, politica bugetară și de credit a statului are un caracter complex și dinamic, având la bază o serie de motivații de ordin economic, social, precum și înfăptuirea obiectivelor strategice ale restructurării economiei de piață.
Politica bugetară și de credit a statului trebuie astfel orientată încât să influențeze cât mai activ eliminarea dezechilibrelor existente în economie, protejarea pieței interne etc.
Din punct de vedere al organizării bugetare publice, se remarcă anumite particularități și deorebiri între statele federale față de cele cu structură unitară, astfel: în statele naționale unitare, cum sunt Franta, Italia, Suedia etc. Organizarea bugetară de interes public cuprindea, inițial, numai bugetul de stat și bugetele locale. Ulterior, acestora li s-au adăugat bugetele anexe celui de stat, begetele extraordinare sau fondurile bănești speciale și alte fonduri bănești alăturate bugetului de stat.
În statele federative, cum sunt SUA, Brazilia etc., organizarea bugetară este influențată de structura federativă. Organizarea federativă este mai complexă și cuprinde: bugetul federal, bugetele statelor, landurilor etc. Componente, bugetele locale ale unităților administrativ-teritoriale din fiecare dintre statele, landurile componente.
În România, Legea finanțelor pulice nr.500/2002 a instituit o variantă originală de organizare bugetară, care este aplicată prin bugetul public național statuat si de Constituția din 1991.
Acest sistem unitar și corelat cu fondurile extraordinare și speciale formează bugetul general consolidat, care evidențiază fluxurile financiare publice de formare a veniturilor fiscale și nefiscale și de repartizare a acestora pe destinații în conformitate cu nevoia socială și cu obiectivele de politică financiară specifice anului, la care se referă. Spre exemplu, proiectul de buget pe anul 2002 se bazează pe: accelerarea creșterii economice, o inflație în scădere, constrângeri salariale, un ușor declin al șomajului etc. (prezentare făcută de M. N. Tănăsescu, ministrul finanțelor publice).
În concluzie, proiectul de buget pe 2002 contura o politică bugetară ușor restrictivă, care vizează, în principal, restructurarea și prioritizarea cheltuielilor în raport cu posibilitățile și reformele pe domenii de activitate și eficientizarea deciziilor de politică bugetară.
Dar, politica bugetară este diferită dela un stat la altul, fiecare stat având priorități și probleme diferite.
Astfel, în Anglia bugetul este considerat ca un factor de stabilizare a economiei. In prezent, domină conceptia echilibrului, potrivit căreia excedentul ori deficitul bugetar sunt subordonate echilibrului economiei naționale.
În SUA, în caz de necesitate, șeful executivului solicită parlamentului împuterniciri pentru luarea de măsuri anticriză. In perioadă postbelică, s-a apelat de mai multe ori la folosirea politicii bugetare pe termen scurt pentru neutralizarea fluctuațiilor ciclice ale activității economice.
Politica economică din perioada administrației Eisenhower pornea de la ideea că, dacă se utilizează măsuri monetare și bugetare pentru neutralizarea fluctuațiilor ciclice, bugetul federal se va încheia cu deficite sau excedente, echilibrul bugetar stabilindu-se la un nivel scăzut al cheltuielilor pe o perioadă mai îndelungată, fapt ce duce la stabilizarea prețurilor și dezvoltarea inițiativei private. Administrația Kennedy a adoptat o poziție diferită, pronunțându-se în favoarea unei măsuri deliberate și active de politică bugetară expansionistă. Administrația Johnson a urmărit obiective concrete privind gradul de ocupare a forței de muncă și rata creșterii economice, apelând, în acest scop, la măsuri de natură bugetară. Administrațiile următoare s-au pronunțat pentru corectarea conjuncturii economice prin măsuri monetare, de credit, dar și prin măsuri bugetare, fiecare administrație având o concepție diferită despre posibilitățile de stabilizare a economiei.
În Franța, un alt stat care a reprezentat un exemplu pentru România și din acest punct de vedere al politicii bugetare, au fost luate anumite măsuri de politică bugetară pentru influențarea economiei conjuncturale.
Astfel, Renaud de Geniere scria că bugetul este și unul dintre principalele instrumente ale politicii conjuncturale, celelalte instrumente fiind politica monetară și politica prețurilor (a salariilor și veniturilor).
De asemenea, bugetul de stat este considerat ca un instrument de redistribuire a veniturilor, în condițiile creșterii inflației prin intermediul impozitelor.
În Franța, bugetul economiei nationale apare sub forma unor conturi previzionale pe anul în curs, care împreună cu conturile naționale și cu unele impozite pentru anul viitor, însoțesc bugetul de stat. Bugetul economic nu are putere de lege, ci constituie doar un instrument, cu ajutorul căruia guvernul se informează asupra situației economico-financiare a țării.
În condițiile țărilor cu economie de piață, repartiția veniturilor între membrii societății se face în funcție de poziția acestora față de mijloacele de producție și în conformitate cu legile specifice economiei de piață. În acest sens, impozitele sunt un mijloc de procurare a resurselor necesare finanțării cheltuielilor publice, dar și un instrument de verificare a diferențelor dintre indivizi intervenite în procesul repartiției venitului național.
Diferențierea sarcinii fiscale printr-o impunere în cote prigresive este soluția adoptată pe scară largă de către țările care doresc să corecteze, prin intermediul impozitelor, modul de repartiție a veniturilor între diferite categorii și pături sociale.
Factorii, care pot modifica rezultatele principiului echității în materie de impozite, sunt inflația și creșterea economică. Creșterea inflaționistă a veniturilor, în condițiile impunerii progresive, deplasează plătitorii de impozite spre tranșe superioare de venit.
Astfel, există și faptul de necontestat că economia de piață actuală permite îmbogățirea și redistribuie venituirle într-o manieră total inechitabilă, inegală, având efecte sociale nefaste și, de asemenea, prejudicioase din punct de vedere funcțional.
Inflația nu acționează față de toți membrii societății în același sens: astfel, dezavantajează pe cei care dețin sume de bani în numerar sau în cont la bancă și pe creditori, favorizănd, în schimb, pe debitori.
În ceea ce privește modalitatea de adoptare a mecanismului de impunere în condițiile inflației, în unele țări s-a adoptat soluția intervenției automate (Canada, Danemarca, olanda etc.), iar în altele a intervenției discreționare (Franța, Elveția etc.).
Într-o altă ordine de idei, bugetul de stat este considerat ca un instrument de realizare a unor obiective sociale și economice prin intermediul subvențiilor și facilităților fiscale.
Astfel, în aceste timpuri, bugetul nu mai constituie un simplu act, în care se înscriu veniturile și cheltuielile previzionare ale statului, ci reprezintă un adevărat plan financiar la nivel macroeconomic. În țările cu economie de piață, prin bugetul de stat se redistribuie între 40-60% din PIB. Aceasta face ca bugetul de stat să aibă un important rol financiar și economic.
Rolul financiar constă în aceea că asigură mobilizarea și repartizarea resurselor financiare necesare îndeplinirii funcțiilor și sarcinilor statului. Rolul economic constă în măsurile, pe care le ia statul de a utiliza impozitele, taxele, subvențiile și alte cheltuieli publice ca pârghii financiare de influențare a conjuncturii economice. În prezent, rolul economic al bugetului de stat s-a accentuat datorită contribuției sale la realizarea obiectivelor politicii economice și sociale a Guvernului.
4.3. PROCEDURA BUGETARĂ A STATELOR
CU ECONOMIE DE PIAȚĂ
Ansamblul operațiunilor privind elaborarea proiectului de buget, aprobarea acestuia, execuția bugetului, încheierea și aprobarea contului de execuție bugetară, precum și controlul bugetar reprezintă procedura bugetară. Aceste operațiuni se derulează într-un cadru constituțional, legal și administrativ instituțional cu particilarități de la o țară la alta în funcție de forma de guvernământ, de structura organizatorică a statului, de orientarea politică a clasei de la conducere, de tradiție.
Vom încerca să facem o prezentare generală a etapelor procedurii bugetare în cadrul diferitelor state cu economie de piață.
Astfel, în unele state întocmirea proiectului de buget cade în sarcina ministrului finanțelor. În altele, această operație este concentrată în mâna președintelui. În unele cazuri, ministrul finanțelor este învestit cu prerogative deosebite în ce privește elaborarea proiectului de buget.
Proiectul bugetului, întocmit de ministrul finanțelor, este prezentat Consiliului de Miniștri, care transează divergențele dintre ministrul finanțelor și ceilalți miniștri și îl definitivează.
De asemenea, prerogativele, de care se bucură ministrul finanțelor în ce privește întocmirea bugetului în unele țări, ar face din acesta un al doilea șef al guvernului.
Etapa următoare a procesului bugetar o constituie aprobarea proiectului de buget de către organele legislative. Și din acest punct de vedere, procedura diferă de la un stat la altul. In țările cu un sistem bicameral, camera deputaților (inferioară) are, de regulă, prioritate în materie de buget, în sensul că ea este chemată prima să examineze proiectul de buget. Senatul (camera superioară) examinează și votează proiectul de buget numai după ce acesta a trecut pe la camera inferioară, iar uneori, în unele state, nici nu-l primește spre examinare.
Cu ocazia discutării proiectului de buget, în practica parlamentelor se întâlnesc mai multe situații: în unele țări, parlamentul are dreptul să-l aprobe sau să-l respingă în bloc, adică să-i aducă anumite amendamente, deci să majoreze veniturile și să reducă cheltuielile propuse de guvern. De regulă, parlamentul nu este autorizat să majoreze cheltuielile, să introducă cheltuieli noi sau să reducă veniturile propuse de guvern. În unele țări, dreptul de modificare a cifrelor proiectului de buget de către parlament, în cazul în care constituția conferă un asemenea drept, se exercită prin camera inferioară, iar, în altele, prin camera superioară.
De relevat faptul că uneori parlamentul își manifestă prerogativele – de a aduce amendamente proiectului de buget – numai in măsura în care acestea sunt acceptate de guvern.
În statele capitaliste, discuțiile în problemele de bază ale conducerii statului, și mai ales în cele financiare, se poartă nu atât în parlament, cât mai ales în culisele acestuia. În aceste țări, există o categorie de oameni aflați în slujba marelui capital, care se ocupă cu influențarea membrilor parlamentului. Aceștia se numesc lobby (lobbiști), „grupuri de presiune”. În SUA, activitatea extraparlamentară din coridoarele parlamentului este reglementată prin lege.
În condițiile capitalismului contemporan, au loc evenimente politice și economice (războaie, crize economice) cu serioase influențe financiare, se lărgește sfera activităților dirijate de către stat și se diversifică instrumentele folosite de acesta pentru reglarea proceselor economice.
Execuția de casă a bugetului, adică încasarea veniturilor cuvenite statului și efectuarea de plăți de la buget se face fie prin instituții specializate aflate în subordinea Ministerului Finanțelor Publice, fie prin intermediul unor bănci.
O altă fază a procesului bugetar o constituie controlul bugetului de stat, care este o etapă importantă în cadrul procesului bugetar.
4.3.1. PRINCIPIILE PROCEDURII BUGETARE
În statele cu economie de piața, principiile procedurii bugetare reies din prezentarea bugetului ca un act, în care sunt prevăzute și autorizate anual veniturile și cheltuielile statului. Competența, în legătură cu bugetul de stat, este împărțită între puterea legislativă și cea executivă. Guvernul efectuează lucrările premergătoare și întocmește proiectul de buget, parlamentul votează, după care guvernul îl execută, iar, în final, parlamentul controlează dacă bugetul a fost executat în conformitate cu autorizarea dată.
Principiile bugetare se referă la: modul de reflectare a veniturilor și cheltuielilor, precum și sfera de cuprindere a lor în bugetul de stat; durata de timp pentru care paelamentul autorizează guvernul să realizeze veniturile și să efectueze cheltuielile stabilite; relația care trebuie să existe între părțile componente ale bugetului de stat; raporturile dintre veniturile și cheltuielile bugetare; informarea opiniei publice despre limitele împuternicirii date de guvernul de executare a bugetului de stat.
În practica financiară a statelor sunt prevăzute următoarele principii ale procedurii bugetare: universalitatea, unitatea, neafectarea veniturilor, specializarea, echilibrul și publicitatea bugetară.
UNIVERSALITATEA BUGETARĂ
Este acel principiu potrivit căruia veniturile și cheltuielile statului trebuie să fie înscrise în buget în sumele lor globale sau totale. Astfel, nici un venit și nici o cheltuială de stat nu trebuie să se realizeze în afara cadrului bugetar.
În realitate, acest principiu este însă departe de a fi respectat, ajungându-se la practicarea unui buget mixt. Astfel, statul și-a asumat responsabilitatea de a înființa anumite unități economice sub formă de regii autonome. Având personalitate juridică și o largă autonomie funcțională, aceste unități au fost supuse unor reglementări financiare diferite de cele aplicate instituțiilor de drept public. Acestea nu mai figurează cu totalitatea veniturilor și cheltuielilor în bugetul de stat, ci numai cu sumele pe care le varsă sau le primesc de la buget.
De altfel, nici unitățile administrativ-teritoriale nu mai includ toate veniturile și cheltuielile lor în bugetul de stat, ci numai eventualele subvenții primite sau vărsate către buget.
Unele instituții publice locale fără scop lucrativ, cum ar fi: centre de cercetare științifică, spitale, universități etc. Au căpătat personalitate juridică și dreptul de a-și organiza gestiunea financiară după alte criterii decât cele specifice serviciilor publice.
UNITATEA BUGETARĂ
Acest principiu presupune că toate veniturile și cheltuielile statului să fie reflectate într-un singur document și după o schemă unitară de clasificare. Principiul se sprijină pe două motive: financiare și politice. Din punct de vedere financiar, unitatea bugetară constituie o regulă de ordine și claritate, care prezintă starea reală a situației financiare a țării. Sub aspect politic, unitatea bugetară este și mai importantă, pentru că, fracționând cheltuielile și veniturile în multilpe documente, devine foarte dificil controlul parlamentului și, în consecință, puterea sa de decizie în materie de fianațe nu se mai poate exercita cu aceeași eficacitate.
Cu timpul, acest tip de principiu nu a mai fost respectat, trecându-se la întocmirea, pe lângă bugetul general, și a altor bugete, cun ar fi: bugetele extraordinare, bugetele anexe, bugetele autonome, conturile speciale de trezorerie și taxele parafiscale.Despre aceste tipuri de bugete am discutat în capitolele anterioare, dar trebuie să menționăm anumite elemente specifice ale acestor bugete în cadrul statelor cu economie de piață.
Astfel, în Franța, bugete anexe civile întocmesc Imprimeria Națională, Ordinul eliberării, Legiunea de Onoare, Poșta și Telecomunicațiile, iar bugete anexe militare, Serviciul exploziilor și Serviciul benzinei.
În România, au existat bugete anexe pentru casele autonome, regiile publice, administrațiile comerciale etc. Numărul acestor bugete e diferit de la un an la altul.
În Franța, bugete autonome există la Regia Renault, Regia Gazului, Regia Cărbunelui etc.
Se poate, astfel, concluziona că practica bugetară cunoaște o multitudine de modalități de eludare a principiului unității bugetare.
NEAFECTAREA VENITURILOR BUGETARE
Este principiul bugetar, potrivit căruia veniturile bugetare, o dată încasate, trebuiesă se despersonalizeze, ca să servească la acoperirea cheltuielilor bugetare privite în totalitatea lor. Deci, nu se admite ca un anumit venit bugetar să fie afectat pentru finanțarea anumitor cheltuieli.
SPECIALIZAREA BUGETULUI
Este acel principiu bugetar, potrivit căruia veniturile bugetare trebuie să fie aprobate de către parlament pe surse de proveniență, iar cheltuielile bugetare pe obiective și activități.
ANUALITATEA BUGETULUI
În practica statelor cu economie de piață, anul bugetar poate coincide sau nu cu anul calendaristic. Începutul anului bugetar în țarile, în care acesta nu coincide cu anul calendaristic, este în funcție de factori economici, de tradiție, de regimul de lucru al parlamentului.
În țări, cum sunt Austria, Belgia, Brazilia, Franța, Germania, anul bugetar coincide cu anul calendaristic. Iar în Anglia, Danemarca, Japonia, anul bugetar se desfășoară în intervalul 1 aprilie-31 martie; în Italia și Suedia, anul bugetar este cuprins între 1 iulie-30 iunie; în SUA, anul bugetar este cuprins între 1 octombrie-30 septembrie.
Procedura parlamentară, numărul de ședințe rezervate discutării proiectului de buget, modul de soluționare a eventualelor divergențe dintre guvern și parlament, ori dintre camerele parlamentare pot să influențeze începutul anului bugetar.
În unele state, tradiția are un rol important la stabilirea și perpetuarea unei anumite structuri bugetare. România, spre exemplu, a avut o experiență interesantă cu privire la principiul anualității. Astfel, influențată de practica franceză și belgiană, practica română a îmbrățișat de la început principiul anualității impozitelor directe.
În practica financiară a statelor dezvoltate, se cunosc abateri de la anualitatea bugetului. Astfel, în Marea Britanie, parlamntul consideră fondurile drept sarcini inevitabile, fixe, și, ca atare, nu le mai aprobă anual ca pe celelalte cheltuieli.
În SUA, pentru unele investiții finanțate de la buget, legea permite angajarea de fonduri pentru o perioadă mai mare de un an, iar pentru altele, creditele bugetare aprobate rămân valabile pe timp nelimitat.
În Germania, până la aprobarea noului buget, guvernul poate să angajeze cheltuielile necesare funcționării serviciilor publice existente și să prelungească cheltuielile referirtoare la lucrările publice și la activitățile productive.
În Franța, pentru cheltuielile eșalonate pe o perioadă mai îndelungată de timp se aplică formula „legilor program”. Legea program nu are caracter obligatoriu, ci are acracterul unei declarații de intenții.
După cum am menționat, anualitaea se referă și la execuția bugetului, mai precis, la durata acesteia, în sensul că, pe parcursul unui an, guvernul este obligat să încaseze veniturile și să efectueze cheltuielile aprobate. În practica financiară, apar situații când unele venituri aferente anului bugetar nu pot fi încasate până la finele acestuia, sau unele cheltuieli angajate în anul respectin nu pot fi lichidate decăt în anul următor.
În unele țări, durata executării bugetului este limitată strict la un an, încât la finele anului bugetar operațiile bugetare încetează automat. Veniturile restante și cheltuielile neefectuate se includ în anul următor.
În alte țări, durata execuției bugetului este mai mare de un an, deoarece se lasă o perioadă de 3-6 luni din momentul expirării anului bugetar până la încheierea propriu-zisă a bugetului pentru a se lichida operațiile aferente. Acest sistem prezintă dezavantajul existenței în paralel a două bugete – bugetul anului expirat, pentru care se continuă perioada de execuție, și bugetul anului în curs – ceea ce creează dificultăți în activitatea de evidență și control.
ECHILIBRUL BUGETAR
Acest principiu constă în acoperirea cheltuielilor bugetare cu venituri bugetare considerate ordinare. Potrivit acestui principiu, bugetul trebuie să se prezinte balansat (echilibrat).
În perioada clasică, echilibrarea bugetului prin venituri ordinare era considerată ca fiind „cheia de boltă” a finanțelor publice. Actualmente, în unele țări, legislația permite întocmirea de bugete deficitare din motive de politică conjuncturală. De exemplu, în Germania, deși dreptul bugetar interzice formal întocmirea de bugete deficitare, din motive politice se poate întocmi totuși un buget extraordinar, în care să se prevadă cheltuielile de investiții cu acoperire pe seama împrumuturilor, plusul respectiv de cheltuieli finanțat din venit extraordinar nefiind considerat deficit.
In țara noastră, pentru perioada de tranziție la economia de piață, se considera că legislația bugetară să prevadă și posibilitatea administrării unui buget deficitar, care urmează să fie acoperit prin împrumuturi pe termen scurt, mijlociu sau lung de la bănci, case de economii etc.
PUBLICITATEA BUGETULUI
Principiul presupune ca după supunerea proiectului de buget dezbaterii parlamentului și după aprobarea bugetului, acesta să fie publicat spre a fi adus la cunoștința opiniei publice. Publicitatea bugetului se realizează prin mass-media, atât în faza de întocmire, cât și în faza de aprobare și execuție a bugetului de stat.
După aprobarea legii bugetare, aceasta este dată publicității în Monitorul Oficial.
Publicarea de informații cu privire la bugetul de stat constituie o necesitate nu numai pe plan intern, dar și pe plan extern.
4.3.2. ELABORAREA PROIECTULUI BUGETULUI
DE STAT
În general, proiectul de buget de stat este elaborat de puterea executivă (guvern) prin intermediul ministrului finanțelor. Acest lucru se întâlnește în practica statelor europene mai des. În cel de-al doilea caz, specific SUA, proiectul de buget se elaborează de către biroul bugetar, care funcționează pe lângă președintele executivului.
În statele, unde lucrările privind elaborarea proiectului de buget sunt efectuate sub conducerea directă a ministrului finanțelor, procedura prevede mai multe etape. Astfel, ministrul finanțelor elaborează o primă variantă de buget, având în vedere mai multe obiective: programul de guvernare al partidului de guvernământ și analizele efectuate de Ministerul Finanțelor sau alt organ de specialitate privind evoluția economică, factorii care au determinat sau pot genera schimbări în mărimea și structura veniturilor și cheltuielilor bugetare etc..
Apoi, miniștrii (ordonatorii principali de credite) elaborează cu ajutorul serviciilor de specialitate propuneri privind cheltuieli ce se preconizează a se efectua în anul bugetar . Eventualele divergențe ce pot apărea întrepropunerile formulate de ministere și evaluările Ministerului Finanțelor se examinează și se soluționează de primul ministru, iar în uele țări, problemele rămase în litigiu după discuția cu șeful executivului sunt supuse arbitrajului președintelui țării.
Practica întocmirii proiectului bugetului de stat de către ministrul finanțelor este criticată pe motivul că nu ar mai corespunde stadiului actual când bugetul și-a pierdut caracterul „neutru” și finanțează nu numai cheltuieli administrative, dar și cheltuieli economice și sociale.
În Franța, spre exemplu, întocmirea bugetului de stat cade în sarcina Ministerului Finanțelor. Pe baza materialelor proprii și a celor primite de la ministere, Ministerul Finanțelor elaborează proiectul de buget, pe care îl prezintă Consiliului de Miniștri spre examinare. Inițiativa bugetară aparține guvernului, care supune parlamentului proiectul de buget spre aprobare.
În cel de-al doilea caz, specific SUA, proiectul bugetului federal este întocmit de către o comisie de specialitate denumită birou bugetar, care funcționează pe lângă președintele republicii. Proiectul bugetului federal ealborat de această comisie, însușit de către președintele republicii, este înaintat de către acesta congresului însoțit de un mesaj.
După ascultarea raportului președintelui asupra bugetului și citirea în primă formă a proiectului de buget, congresul transmite proiectul bugetului federal spre examinare comisiilor permanente din cadrul Camerei Reprezentanților. Drepturile bugetare ale acestor comisii sunt limitate, ele neputând nici să majoreze alocațiile bugetare ăi nici să propună altele noi.
În Marea Britanie, munca de întocmire a proiectului de buget se desfășoară sub îndrumarea și cu participarea nemijlocită a cancelarului tezaurului (ministrul de finanțe). Pe baza materialelor primite de la departamente și a calculelor proprii, departamentul tezaurului întocmește proiectul de buget pe care-l înaintează Consiliului de Miniștri. După ce a fost însușit de către guvern, proiectul de buget este supus parlamentului spre examinare și votare.
4.3.3. APROBAREA BUGETULUI DE STAT
Proiectul de buget înaintat Parlamentului de către Guvern eate supus dezbaterii și aprobării puterii legislative.
Cu prilejul dezbaterii proiectului de buget, în practica parlamentară se pot întâlni mai multe situații. Pentru a înțelege cât mai bine anumite sisteme reprezentative, vom ilustra practica bugetară dib Franța, SUA, Marea Britanie și Germania.
În Franța, puterea legislativă este reprezentată de un parlament bicameral: Adunarea Națională și Senatul. Aici, dintre cele două camere, Adunarea Națională se bucură de prioritate în materie de buget, ceea ce îi dă dreptul să examineze și să voteze cea dintâi proiectul de buget.
După prima lectură a proiectului de buget în cadrul Adunării Naționale, acesta se înaintează Senatului. După aceea, proiectul de buget, împreună cu propunerile formulate, se trimite din nou Adunării Naționale. Cu acest prilej, Adunarea trebuie să-și definească punctul său de vedere. În caz de divergență între cele două camere, intervine guvernul.
Adunarea Națională are la dispoziție pentru discutarea bugetului un număr de 70 zile. Dacă, în acest interval de timp, ea nu s-a pronunțat asupra proiectului de buget ce i-a fost prezentat, bugetul va fi pus in executare prin ordonanțe ale Consiliului de Miniștri avizate de Consiliul de Stat și ratificate de Parlament. În cazul în care bugetul este aprobat în timp util de parlament, pentru a putea căpăta putere de lege, trebuie să fie semnat și promulgat de președintele Republicii.
În SUA, puterea legislativă este Congresul, cu cele două camere: Camera Reprezentanților și Senatul. După cum am spus, concluziile celor două comisii se discută în Camera Reprezentanților. În urma discutării în această cameră, proiectul de buget este trimis Senatului. Pentru a putea dobândi putere de lege, proiectul de buget aprobat de către cele două camere trebuie să fie însușit de către președintele Republicii. Dacă acesta nu este de acord cu bugetul federal în forma votată de Congres, el poate folosi dreptul său de veto pentru a-l respinge. În acest caz, bugetul este trimis din nou Congresului. Dacă la cea de-a doua votare, bugetul este aprobat de către 2/3 din membrii fiecărei camere, președintele este obligat să-l semneze și să-l publice în această formă.
În Marea Britanie, puterea legislativă este reprezentată de un parlament bicameral: Camera Comunelor și Camera Lorzilor. În fața Camerei Comunelor, cancelarul tezaurului rostește un discurs, în care arată intențiile guvernului în materie de cheltuieli, de venituri și de politică economică generală.
Sesiunea Camerei Comunelor se deschide în luna noiembrie și durează până la începutul lunii august a anului următor, timp în care dispune de 26 de ședințe, pentru examinarea și adoptarea propunerilor bugetare.
Cu o lună înaite de închiderea sesiunii parlamentare, proiectul de buget este trimis Camerei Lorzilor. Această cameră nu are dreptul să aducă vreun amendament și nici să voteze bugetul aprobat de Camera Comunelor.
După discutarea bugetului in Parlament, acesta este supus regelui spre sancționare, după care devine lege.
În Germania, puterea legislativă este reprezentată de un parlament bicameral: Bundestag și Bundesrat. Proiectul de buget insușit de guvernul federal este înaintat parlamentului cu cel puțin 3 luni înainte de începerea exercițiului bugetar. Cele două camere și comisiile bugetare ale lor dezbat proiectul de buget. În caz de divergență între cele două camere, se instituie o comisie de arbitraj, care va trebui să găsească anumite soluții. Dacă aceasta este respinsă, hotărârea se ia de către Bundestag cu majoritate de voturi.
4.3.4. EXECUȚIA BUGETULUI DE STAT
Execuția bugetului de stat reprezintă un ansamblu de acte și operațiuni vizând încasarea veniturilor și efectuarea cheltuielilor adoptate prin legea bugetară anuală.
Operațiunile de încasare a veniturilor și de efectuare a cheltuielilor revin anumitor organe specializate ale Ministerului Finanțelor, Băncii Naționale și altor bănci din statul respectiv. În ceea ce privește încasarea veniturilor, aceasta parcurge următoarele etape bine-cunoscute: așezarea, lichidarea, emiterea titlului de percepere a impozitului și perceperea propriu-zisă a acestuia. Procesul de execuție a cheltuielilor pune probleme mai complexe decât realizarea veniturilor și parcurge următoarele etape: angajarea, lichidarea, ordonanțarea și plata.
Din cele prezentate rezultă, așadar, că execuția bugetului se face, de regulă, de către ministere și instituții coordonate de Ministerul Finanțelor, Banca de emisiune și Trezoreria statului. Acestea se sprijină pe aparatul financiar-bancar, a cărui organizare diferă de la o țară la alta.
4.3.5. ÎNCHEIEREA EXERCIȚIULUI BUGETAR ȘI
CONTROLUL EXECUȚIEI BUGETARE
Încheierea exercițiului bugetar și întocmirea contului de execuție bugetară este etapa următoare încasării veniturilor și efectuării cheltuielilor pentru anul bugetar respectiv. Aceasta privește întocmirea documentelor de încheiere a exercițiului bugetar. Operațiunea se reflectă în contul de execuție bugetară, care exprimă excedentul sau deficitul bugetului la finele anului bugetar. Execuția și controlul bugetului de stat prezintă, astfel, trăsături caracteristice de la o țară la alta.
În SUA, după semnarea și publicarea bugetului de către președinte, începe execuția propriu-zisă a bugetului, operație pe care o realizează ministrul finanțelor. Executarea de casă a bugetului federal se face prin bănci federale de rezervă și prin băncile comerciale. Mijloacele bugetului de stat constituie, astfel, resurse de creditare pe care le folosesc băncile particulare.
Controlul asupra execuției bugetului de stat se exercită de către Direcția Generală a controlului, de organele controlului intern administrativ, de biroul bugetar și de către Congres.
În Marea Britanie, la încasarea veniturilor și efectuarea cheltuielilor bugetului de stat participă departamentul tezaurului, celelalte departamente și instituții publice, precum și Banca Angliei, care este însărcinată cu execuția de casă a bugetului.
Sumele încasate de aceștia se varsă la bugetul Angliei în contul tezaurului. După expirarea exercițiului bugetar, fiecare departament este obligat să întocmească darea de seamă asupra executării bugetului.
Controlul parlamentar se exercită cu ocazia examinării proiectului de buget și a contului de execuție bugetară și se efectuează, în special, de serviciul controlului revizor general. Parlamentul mai exercită un control asupra executării bugetului de stat prin intermediul Comitetului Conturilor Publice, care examinează coturile de execuție bugetară.
În Franța, la baza execuției bugetului stă principiul separării funcțiilor de administrator și contabil. Calitatea de administrator dă funcționarului public dreptul de a dispune efectuarea unei cheltuieli bugetare, respectiv autorizarea perceperii unor venituri cuvenite statului. Calitatea de contabil dă funcționarului public dreptul să execute în numele statului sau al unei instituții publice încasări de venituri, efectuări de plăți sau mânuiri de valori mobiliare.
Controlul executării bugetului de stat este, după natura sa, de trei feluri: administrativ, jurisdicțional și politic.
Controlul administrativ se exercită, în primul rând, de către controlorii cheltuielilor angajate, care funcționează pe lângă fiecare minister.
Controlul jurisdicțional intră în competența Curții de Conturi, iar controlul politic asupra executării bugetului revine parlamentului și se exercită cu ocazia examinării proiectului de buget pe anul următor și a aprobării conturilor de execuție a bugetului.
Pentru creșterea eficienței controlului financiar, într-o serie de țări au fost luate măsuri privind diversificarea organelor de control, precizarea obiectivelor urmărite de acestea, stabilirea răspunderilor ce revin administratorilor și gestionarilor, obligarea mânuitorilor de valori publice să dispună anumite cauțiuni la angajarea in slujbă.
CAPITOLUL 5:
POZIȚIA ROMÂNIEI ÎN CONTEXTUL
CREAT DE POLITICA BUGETARĂ ȘI ECONOMIA
DEZVOLTATĂ A ALTOR STATE
Trecerea României la economia de piață s-a realizat într-un moment favorabil pe plan extern, ceea ce a impulsionat și mai mult dezvoltarea economiei naționale. Restructurarea economiei statului nostru nu ar fi fost posibilă fără punerea pe picioare a politicii bugetare, unul dintre cele mai importante elemente ale unei economii naționale.
Având mai multe modele contemporane internaționale de urmat, României i-a fost mai ușor să se ghideze pentru a construi o economie sănătoasă. Economia de piață este un mecanism complex de organizare și funcționare, față de care statul nu rămâne un simplu spectator sau observator, ci este implicat atât direct, cât și indirect.
Cea mai amplă implicare a statului in economia de piață se realizează prin resursele sale financiare și are loc în dublu sens: când se formează aceste resurse prin preluarea unei părți mai mici sau mai mari din veniturile agenților economici, și când sunt cheltuite pentru realizarea obiectivelor urmărite.
Încet-încet, urmând exemplul unor state dezvoltate cu o puternică economie și cu o politică bugetară eficientă, România a reușit să își facă loc printre statele europene prin poziția, pe care a adoptat-o din punct de vedere economic, politic, dar și din punct de vedere financiar.
5.1. ROLUL ȘI FUNCȚIILE STATULUI IN ETAPA
TRECERII LA ECONOMIA DE PIAȚĂ
Evoluția recentă a economiei românești este marcată de două tendințe majore: în primul rând, tranziția la economia de piață, iar în al doilea rând, incertitudinea dezvoltării, relevată de incertitudinea sa evidentă in anii ’80, apoi de scăderea drastică a producției după 1990 și de o redresare fragilă începând din 1994 într-un context complex.
În actuala perioadă de tranziție, economia românească întâmpină serioase greutăți în reglementarea echilibrată a raportului dintre cerere și ofertă. Dificultățile tranziției sunt accentuate de faptul că, până in prezent, nimeni din lume nu a parcurs un asemenea drum, de la economia hipercentralizată la economia de piață. Edificarea economiei de piață se dovedește a fi, însă, un proces dificil și complex cu implicații profunde de ordin economic și social.
Modificarea situației geopolitice pe continentul european, a raportului de forțe dintre Occident și Europa de Est, ca urmare a eliminării antagonismelor dintre Vest și Est, poate fi viabilă și eficientă numai în condițiile apropierii economiei naționale, afirmării fiecărui stat ca un tot economic.
Se poate spune că statul, în societățile occidentale, s-a retras tot mai mult din postura de pârghie a unor intervenții nemijlocite în economie, în favoarea unei poziții de concepție, de coordonare, de asigurare a cadrului național și extern-internațional, capabil tocmai să pună in valoare mecanismele economice de piață.
Rolul economic al statului a fost și este, încă, o problemă ce a suscitat un interes deosebit. De-a lungul timpului, discuțiile și opiniile cu privire la necesitatea și modalitățile reglării de către stat a proceselor și fenomenelor economice au dus la conturarea a numeroase teorii, acestea mergând de la negarea capacității guvernelor de a conduce economia și până la susținerea rolului decisiv al statului de către J.M. Keynes, considerat părinte al intervenției statului în economie.
Experiența dobândită in timp, precum și problemele la zi, cu care se confruntă economia de piață modernă, au făcut ca, în prezent discuțiile privind raportul liberalism economic-dirijism economic să aibă în vedere, nu atât ce pot face guvernele, cât și ceea ce trebuie să facă și cum să acționeze acestea.
Pentru Keynes, pârghia economică decisivă o reprezintă rata dobânzii, prin manevrarea căreia are loc expansiunea puternică a masei monetare, dar și cheltuieli mai mari decât venituri, și, deci, deficit bugetar.
Să-l amintim și pe olandezul Ian Tinberger, care atunci când abordează probleme ale economiei de piață susține, ca mijloc de remediere a neajunsurilor mecanismelor pieței, de atenuare a dezechilibrelor economice, coordonarea statală a economiei cu ajutorul planificării indicative și a unor sisteme corelate de balanțe.
Dacă rolul statului în viața economică nu poate fi în mod absolut contestat, aria intervențiilor, intensitatea acestora, varietatea modalităților și pârghiilor folosite au dus la conturarea unui larg evantai de teorii, de orientări concretizate în politici economice diferite.
Faptul că reducerea rolului statului, în general, constituie cazul politicilor economice a majorității țărilor lumii, nu înseamnă însă că acest proces trebuie înțeles doar ca rezultat al incompetenței autorităților, a unor lideri politici de a concepe programe de guvernare corespunzătoare.
Pentru a înțelege necesitatea regândirii rolului statului în economie, a restrângerii pârghiilor strict intervenționiste, trebuie avută în vedere imposibilitatea autorităților de a concentra venituri într-un volum suficient pentru susținerea cheltuielilor guvernamentale.
Implicarea statului în viața economică este reclamată nu numai de factori interni. Într-o lume a comunităților naționale interdependente, a globalizării relațiilor economice și financiare, a participării tot mai intense a fiecărei țări pe piața mondială, guvernelor, organismelor lor le revin atribuții sporite în direcția susținerii propriilor interese, acest demers fiind cu atât mai necesar in condițiile intensificării concurenței internaționale și a nerespectării de către unii competitori a condițiilor, în prealabil stabilite, și cel puțin teoretic unanim acceptate.
,,Relațiile dintre națiuni și in cadrul națiunilor… au legat națiunile intr-o rețea complexă de interdependențe, din care nici o națiune, oricât de puternică ar fi, nu se poate autoexclude în mod realist”.
Astfel, implicarea statului în anumite sectoare este inevitabilă. Acest lucru este impus atât de natura statului, cât și de scopul pe care acesta îl are. Câteodată este chiar necesară intervenția statului în anumite domenii, cum ar fi în agricultură, prin sprijinirea micilor producători, a fermierilor etc., dar și în economie prin sprijinirea revoluției tehnico-științifice.
Implicarea statului în economia de piață se realizează și sub alte forme. Reducerea intervenției statului este, desigur, o idee seducătoare mai ales din punct de vedere teoretic, însă, în practică, numeroase probleme reclamă prezența statului.
5.2. PRIVIRE DE ANSAMBLU ASUPRA NIVELULUI
DE DEZVOLTARE ECONOMICO-SOCIALĂ
A ROMÂNIEI ÎN CONTEXT EUROPEAN
Realizarea reformei și dezvoltarea României pe principiile economiei de piață impun, printre altele, o largă deschidere în economia mondială. Prin implicarea în economie, statul se dovedește un agent cu acțiuni complexe, folosind în acest scop mijloace, cum ar fi: bugetul central și bugetele locale, sistemul fiscal, creditul, programarea economică.
Din punctul de vedere al reformei, rolul statului este dublu. Administrația de stat constituie una dintre componentele majore ale problemei. Ea este o cauză a dezvoltării inegale, a inegalității in distribuirea venitului, a repartizării deficitare a resurselor publice, a degradării mediului inconjurător și a unor reglementări fictive sau incompetente. Este clar că orice corectiv esențial adus relației dintre sistemul planificat și sistemul pieței trebuie să înceapă cu egalizarea puterii celor două sectoare ale economiei. Aceasta nu este o problemă academică. Ea implică rezolvări practice, urgente privind modul de stabilire a prețurilor, a salariilor și a veniturilor.
Astfel, reforma și restructurarea economiei naționale a reprezentat, de fapt, unul dintre cele mai importante roluri ale statului român după 1990.
Așa cum confirmă și experiența unor țări occidentale, restructurarea a fost folosită cu succes la începuturile privatizării in Marea Britanie. În schimb, în Germania vesticii au avut destul capital pentru a investi în partea de est. Desigur, nici în România nu toate ramurile necesită restructurare. Restructurarea permite o redresare etapizată a economiei naționale.
În modelul ideal al economiei de piață, mecanismul prețurilor și al concurenței joacă rolul unei ,,mâini invizibile’’, care va direcționa opțiunile economice ale fiecăruia.
Astfel, procesul de restructurarea nu este un scop în sine, ci un mijloc eficient de a soluționa problemele majore de ordin economic și social ale națiunii românești.
Înfăptuirea, în cadrul reformei, a restructurării, a dezvoltării și a modernizării economiei constituie, așadar, calea principală de reconstrucție a României moderne, care oferă poporului român șansa istorică de a intra demn în rândul națiunilor civilizate .
În noul context european, în care a avut loc o diversificare social-politică și o dezvoltare a țărilor, s-a înregistrat o creștere, fără precedent, a interdependențelor dintre economiile naționale.
Demersul comparării nivelului dezvoltării economico-sociale a României cu cel din țările europene are loc, de asemenea, în condițiile în care metodologia comparațiilor internaționale a înregistrat progrese notabile. Ne referim, în primul rând, la faptul că organismele internaționale, îndeosebi cele din sistemul O.N.U. și ale Băncii Mondiale, au dezvoltat , pe baza unor principii metodologice unitare, un set de indicatori sintetici și sectoriali, care aproximează cât mai aproape de realitate diferențele dintre economiile naționale, inclusiv diferențele dintre economia țării noastre și economia altor țări.
5.3. STRUCTURA SISTEMULUI BUGETAR.
REPARTIZAREA VENITURILOR ȘI CHELTUIELILOR
BUGETARE PE VERIGILE SISTEMULUI BUGETAR
Structura sistemului bugetar al unui stat este determinată destructura organizatorică a acestuia. În funcție de structura organizatorică, statele pot fi de tip unitar, cum este cazul în Franța, Italia, Suedia, Olanda, Spania, România etc., și de tip federal, cum sunt SUA, Elveția, Canada, Austria, Brazilia, Australia etc.
În statele de tip unitar teritoriul este împărțit în unități administrativ teritoriale, la nivelul cărora funcționează organe ale puterii și administrației de stat locale. Corespunzător acestei structuri, în statele de tip unitar există un buget al administației centrale de stat și bugete locale corespunzătoare unităților administativ teritoriale.
În statele de tip federal, există o structură organizatorică în trei trepte, care cuprinde: federația, statele(provinciile, cantoanele sau regiunile) membre ale federației și unitățile administrativ teritoriale proprii fiecărui stat membru al federației.
Fiecare stat membru al federației se subvide în unități administrativ teritoriale conduse de organe locale ale puterii și administrației de stat.
Structura sistemului bugetar în statele de tip federalcuprinde bugetul federației, bugetele statelor membre ale federației(provinciilor, cantoanelor sau regiunilor) și bugetele locale.
Repartizarea veniturilor și cheltuielilor între verigile sistemului bugetar în fiecare stat se face în funcție de modul de repartizare a atribițiilor între organele puterii și administrației de stat centrale și locale. In majoritatea statelor, veniturile cele mai importante și principalele categorii de cheltuieli sunt cuprinse în bugetul central sau federal, iar în bugetele statelor membre ale federației și în bugetele locale sunt cuprinse veniturile și cheltuielile de importanță mai mică.
În cadrul sistemului bugetar național, veniturile și cheltuielile sistemului bugetar, cumulate la nivel național, evidențiază dimensiunea efortului financiar public pe anul bugetar respectiv și starea de echilibru sau dezechilibru, după caz.
România, ca orice stat de tip unitar, are bugetul structurat în funcție de împărțirea administrativ teritorială, astfel: bugetul administrației centrale de stat, bugetele locale ale județelor, municipiilor, orașelor și comunelor.
În bugetul public național sunt incluse următoarele componente ale sistemului bugetar din România: bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, bugetul Trezoreriei statului, bugetele instituțiilor publice finanțate integral sau parțial din bugetul de stat, bugetul asigurărilor de stat și bugetele fondurilor speciale, după caz;bugetele instituțiilor publice finanțate integral din veniturile proprii:bugetul fondurilor provenite din credite externe contractate sau garantate de către stat: bugetul fondurilor externe nerambursabile.
Bugetul administrației centrale de stat cuprinde veniturile centralizate ale statului și repartizarea acestora pentri finanțarea cheltuielilor privind învățământul, sănătatea, cultura, ocrotirile sociale, alocațiile, ajutoarele pentru copii, alte activități socio-culturale și de protecție ecologică. Din resursele bugetului administrației centrale de stat sunt finanțate unele programe prioritare de cercetare, îndeosebi cele de cercetare fundamentală, precum și unele acțiuni sau obiective, care privesc desfășurarea în condiții normale a activității regiilor autonome, instituțiilor publice, a unor societăți comerciale cu caracter integral de stat, asigurarea ordinii publice și apărării țării.
Din bugetul administrației centrale de stat se fac și transferuri de resurse către bugetele locale pentru echilibrarea acestora, cănd resursele proprii nu sunt suficiente. Spre exemplu, din impozitul pe venit încasat la bugetul de stat pe 2002 se stabilesc sume defalcate pentru echilibrarea bugetelor locale, reprezentând 9.227,9 miliarde lei.
Experiența bugetară a ultimilor ani din România, arată că s-au constituit fonduri speciale racordate la sistemul bugetar prin consolidarea lor in bugetul național sau derulate prin trezoreria statului și chiar prin alte instituții specializate.
Utilizarea lor în scopuri precis determinate crează în unele cazuri excedente ce sunt folosite tot în sistemul bugetar. Astfel, disponibilitățile din anii precedenți, inclusiv cele din anul 2002, ale Fondului special al drumurilor publice și ale Fondului special pentru dezvoltarea sistemului energetic, existente la 31 decembrie 2002, se utilizează pentru acoperirea deficitelor bugetului asigurărilor sociale de stat înregistrate în anii precedenți. Operațiunea se va realiza de către ordonatorii principali de credite, în ordinea vechimii deficitelor, până la 25 ianuarie 2003
În concluzie, competentă în aprobarea bugetelor ce formează sistemul bugetar este puterea legislativă și ordonatorii de credite. Astfel, bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele fondurilor speciale, bugetele fondurilor externe și a creditelor externe contractate de stat se aprobă prin lege.
În etapa aprobării bugetelor publice, rolul Parlamentului este acela de a adopta legile bugetare anuale, legile de rectificare, elaborate de Guvern în baza strategiei macroeconomice asumate de acesta.
Rolul Guvernului în aprobarea bugetelor publice este acela de a asigura realizarea politicii fiscal-bugetare, cu luarea în considerare a perspectivelor economice și a priorităților politice cuprinse în programul de guvernare.
Rolul Ministerului Finanțelor Publice în cadrul procesului bugetar este acela de administrator general al fondurilor publice. În acestă calitate, colaborează permanent cu ordonatorii de credite.
Astfel, metodele și mijloacele concrete privind procurarea și dirijarea resurselor financiare, precum și instituțiile instrumentele și reglementările financiare utilizate de stat pentru influiențarea proceselor economice și a relațiilor sociale într-o etapă determinată, constituie componentele politicii financiare a statului.
CONCLUZII
Putem afirma că, în țara noastră, în momentul de fată, există un sistem democratic, în cadrul căruia se desfășoară diferite activități social-economiceși financiare pe fondul unei economii de piață din ce în ce mai viabile.
Profitănd de experiența financiară a diferitelor țări dezvoltate cu economie de piață, România a știut să adune toate datele necesare pentru a forma un sistem bugetar și o politică bugetară, care să-i permită să acopere pe cât posibil toate domeniile de interes național.
Prin urmare, bugetul nu este destinat doar obținerii unui câștig pentru a echilibra cheltuielile guvernamentale, ci este și un instrument pentru realizarea controlului economiei în timpul anului care urmează. Încercând să se ghideze pe cât posibil după marile state europene, România a reușit să formeze un sistem destil de eficient de elaborare, aprobare și execiție a bugetului de stat.
Această orientare a României spre statele europene nu era întâmplătoare, ci dorea să conducă România acolo unde îi este locul, și anume în Europa unită.
În concluzie, procesul bugetar reprezintă totalitatea actelor și operațiunilor cu caracter normativ și tehnic înfăptuite de organe specializate ale statului, în scopul elaborării, adoptării, executării și încheierii bugetului public național.
Astfel, bugetul de stat exprimă anumite relații sociale, care apar în procesul repartiției venitului național, în stânsă legătură cu îndeplinirea funcțiilor statului. Se arată că bugetul este planul financiar al guvernului, prin care sunt prezentate programele de cheltuieli și venituri obținute din impozite și alte surse.
Se înțelege, astfel, că procesul bugetar e unul foarte complex cu implicații nu numai de ordin economic, dar și de ordin politic și social.
BIBLIOGRAFIE
AUTORI:
1.CONSTANTIN GRIGORESCU, ,,Nivelul dezvoltării economico-sociale a
României în context european”, Ed. Expert, Buc. 1993;
2.DAN DROSU ȘAGUNA, ,,Tratat de drep financiar și fiscal”, Ed, All Back,
Buc., 2001;
3.ELENA. DOBRE, ,,Buget și trezorerie”, Ed. Ex Ponto, Constanța, 2003;
4EUGEN PRAHOVEANU, ,,Economie politică-fundamente de teorie economică”, Ed. Didactică și Pedagogică, Buc., 1996;
5.GEORGE N. LEON, ,,Elemente de știință financiară”, vol. 2, Ed. Cartea Românească, Buc., 1930;
6.GHEORGHE ALFIRI, ,,Reforma, economia de piață și privatizarea în România”, Ed. Politică, Buc., 1993;
7.GHEORGHE MATEI, ,,Finanțe generale”, Ed. Mondo, Craiova, 1994;
8.GHEORGHE MATEI, AL. NEAGA, ,,Finanțe publice”, Ed. Ex Ponto, Constanța, 2001;
9.GEOFFREY WHITEHEAD, ,,Economia”, Ed. Sedona, Timișoara, 1997;
10.IAN TIMBERGER, ,,Restructurarea ordinii internaționale”, Ed. Politică, Buc., 1978;
11.IOAN GLIGA, P. OLCESCU, GH. GILESCU, ,,Drept financiar”, Ed. Didactică și Pedagogică, Buc., 1981;
12.IOAN GLIGA, ,,Dreptul finanțelor publice”, Ed. Didactică și Pedagogică, Buc., 1992;
13.IOAN GLIGA, ,,Drept financiar public”, Ed. All, Buc., 1994;
14.ION IGNAT și alții, ,,Economie politică”, Ed. Economică, Buc., 1998;
15.IULIAN VĂCĂREL, ,,Finanțele statelor capitaliste”, Ed. Didactică și Pedagogică”, R.A.-Buc., 1970;
16.IULIAN VĂCĂREL, ,,Finanțe publice-teorie și practică”, Ed. Științifică și Pedagogică, Buc., 1981;
17.IULIAN VĂCĂREL și alții, ,,Finanțe publice”, Ed. Didactică și Pedagogică, Buc., 1992;
18.IOAN MURARU și alții, ,,Constituțiile Române”, Regia Autonomă Monitorul Oficial”, 1995;
19.JOHN KENETH GALBRAITH, ,,Societatea perfectă. Binele omului” Eurosong and Book, 1997;
20.J.K. GALBRAITH, ,,Știința economică și interesul public”, Ed. Politică, Buc., 1982;
21.MICHEL DIDIER, ,,Economia: regulile jocului”, Ed. Humanitas, Buc., 1994, traducere din limba franceză după ediția a doua;
22.MIRCEA COȘEA și colaboratorii, ,,Economie”, Ed. Didactică și Pedagogică, Buc., 1996;
23.MIRCEA PREDA, ,,Drept administrativ: partea specială”, Ed. Lumina Lex, Buc., 2002;
24.NICOLAE MURGU, ,,Economia de piață-o mare invenție a societății”, Ed. Tehnică, Buc., 1993;
25.MUGUR DAN CÂRCU și alții, ,,Jurisprudență fiscală”, Tribuna Economică, 2000;
26.NICOLAE GLĂJA, ,,Finanțele statelor capitaliste”, Ed. Didactică și Pedagogică, Buc., 1982;
27.OCTAV COZMÂNCĂ, MIRCEA PREDA, ,,Legea administrației publice locale-explicații teoretice și practice”, Lumina Lex, Buc.,1996;
28.ȘTEFAN BRÂNZĂ, ,,Finanțe publice.Cheltuieli”, Ed. Europolis, Constanța, 2002;
29.ȘTEFAN GHEORGHE, ,,Economia de piață- legități și mecanisme”, Ed. Intermedia, 1992;
30.THEODOR MREJERU, ,,Executarea creanțelor bugetare. Aspecte teoretice. Jurisprudență”, Ed. All Beck, Buc., 2002;
31.THEODOR MREJERU, ,,Procedura judiciară. Impozite și taxe”, Ed. Tribuna Economică, Buc, 1999;
LEGISLAȚIE:
1.Legea finanțelor publice nr. 500/2002 publicată în M.O. nr. 587 din 13.08.2002;
2.Legea administrației publice locale nr. 215/2001, publicată în M.O. nr. 204 din 23.04.2001;
3.Legea privind bugetul asigurărilor sociale de stat pe 1999 , nr.37/1999, publicată în M.O. nr. 99 din 09.03.1999;
4.Legea privind asigurările sociale de sănătate nr. 145/1997 publicată în M.O. nr. 178 din 31.07.1997 cu modificările ulteriore;
5.Legea privind finanțele publice locale nr.189/1998 publicată în M.O. nr. 404 din 22.10.1998;
6.Legea privind reorganizarea unităților economice de stat ca regii autonome șisocietăți comerciale nr. 15/1990 publicată în M.O.98/8.08.1990;
7.Legea bugetului public de stat pe anul 2002 publicată în M.O. nr. 784 din 11.12.2002;
8.Hotărârea de Guvern pentru aprobarea bugetului de venituri și cheltuieli al Comisiei Naționale de Valori Imobiliare pe anul 2001 nr. 28 din 17.10.2001, publicată în M.O. nr. 675 din 25.10.2001;
9.Ordonanța de urgență a Guvernului privind reglementarea unor probleme financiare și pentru modificarea unor acte normative, nr. 147 din 31.10.2002, publicată ăn M.O. nr.821 din 13.11.2002;
10.Constituția României.
ADRESE INTERNET:
1.Http://adevărul.kappa.ro/.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Finantarea Bancara pe Termen Mediu sau Lung (ID: 130654)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.