Finantarea Afacerilor Prin Intermediul Bursei de Valori. Studiu de Caz Listarea Cntee Transelectrica S.a. la Bvb

Economie

Finantarea Afacerilor Prin Intermediul Bursei de Valori. Studiu de Caz Listarea Cntee Transelectrica S.a. la Bvb

Byadmin ianuarie 1, 2024

CUPRINS

INTRODUCERE Error: Reference source not found

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

BIBLIOGRAFIE

A N E X E

INTRODUCERE

De la bun început, întreprinderea are de ales între 2 surse de finanțare: cele interne, reprezentate, în general, de capitalurile proprii și cele externe, reprezentate de îndatorare (leasing, credit bancar). Capitalurile proprii sunt reprezentate de fondurile pe care acționarii sau asociații întreprinderii le depun sub forma capitalului social inițial. Însă acestea sunt, de cele mai multe ori, insuficiente pentru acoperirea nevoii de finanțare a întreprinderii și atunci aceasta este nevoită să apeleze la alte resurse, cum ar fi: emisiunea de obligațiuni, credite bancare pe termen scurt, mediu sau pe termen lung sau alte datorii de exploatare. Acestea reprezintă sursele externe de finanțare ale întreprinderii, iar suma lor formează nivelul îndatorării. Îndatorarea, reprezentând un aport de resurse externe, ușurează sarcina acționarilor.

Cu toate acestea, datoriile trebuie rambursate și dobânzile achitate la termenele stabilite, iar în cazul unei trezorerii insuficiente se poate declanșa starea de insolvabilitate. Astfel, meținerea permanentă a solvabilității apare ca o constrângere majoră, deoarece permite îndepărtarea riscului de faliment, ce constituie în acest caz un risc vital, și evită dispariția întreprinderii. Astfel, alegerea între îndatorare și capitaluri proprii duce la modificarea echilibrului risc-rentabilitate: o finanțare prin îndatorare sporind rentabilitatea, dar și riscul.

De aceea, se impune determinarea unei structuri financiare optime care maximizează valoarea de piață a întreprinderii prin procurarea unor costuri minime. Îndatorarea la maxim a întreprinderii modifică poziția acesteia, valoarea ei pe piața de capital, precum și relațiile cu partenerii externi.

Creșterea îndatorării amplifică dispersia rezultatelor și determină un risc financiar propriu. Speranțele de rentabilitate așteptate se măresc dacă evoluția este favorabilă, dacă veniturile din exploatare sunt abundente, depășind fără dificultate cheltuielile, și se reduc în cazul în care creșterea veniturilor nu o poate devansa pe cea a cheltuielilor.

Politica de îndatorare pe termen scurt rezidă în decizia întreprinderii cu privire la raportul dintre datorii și fondurile proprii. Îndatorarea influențează asupra rentabilității la prima vedere în mod negativ, întrucât dobânzile aferente măresc costurile și micșorează profitul. În realitate însă, dacă rata rentabilității este mai mare decât rata dobânzii, îndatorarea are o influență pozitivă asupra rentabilității și sporirii bogăției societății comerciale.

Atât timp cât o societate poate câștiga la totalul investițiilor sale mai mult decât costul datoriei, împrumutul este rentabil, între o piață perfectă decizia de finanțare și cea de autofinanțare nu ar modifica nicidecum valoarea întreprinderi și a proiectelor sale de investiții. Pe baza acestei idei a fost creata teoria lui Modigliani și Miller (1958) , conform căreia în absența fiscalității și pe o piață perfectă, valoarea unei întreprinderi nu este influențată de modul în care aceasta este finanțată.

Însă piața nu este perfectă și datorită unor asimetrii de tratament fiscal al veniturilor de capital al acționarilor și creditorilor, decizia de finanțare și cea de dividend pot influența valoarea întreprinderii și a investițiilor ei. În general, structura financiară determină economii fiscale pe măsura creșterii ratei îndatorării.

Problemele finanțării prezintă deci importanța vitală, pentru că soluționarea lor condiționează supraviețuirea întreprinderii, perspectivele sale de dezvoltare, performanțele sale prezente și viitoare, autonomia prprietarilor și a conducătorilor săi.

Lucrarea de față prezintă tehnica finanțării afacerilor și metodele finanțării prin intermediul Bursei de Valori.

1. IDENTIFICAREA SURSELOR SI MECANISMELOR DE FINANȚARE

1.1. FINANȚAREA COMPANIILOR

În situația de față, capitalul reprezintă principalul factor de producție, dezvoltarea afacerilor devenind practic imposibilă fără a lua în considerare piața financiară și resursele pe care aceasta le pune la dispoziția agenților economici. Orice afacere, indiferent de gradul său de dezvoltare, implică un contact direct cu piața financiară, mai exact cu instituțiile care intermediază mobilizarea resurselor de capital și cu serviciile oferite de acestea¹. Înțelegerea modului de funcționare a sistemului financiar, a mecanismelor financiare specifice prin care capitalurile economisite sunt alocate pentru susținerea investițiilor precum și a costurilor și riscurilor implicate devine esențială pentru dezvoltarea pe baze solide a unei afaceri.

Sistemul financiar este la rândul său supus schimbărilor permanente, adaptându-se la noile cerințe ale agenților economici, oferind resursele financiare de care aceștia au nevoie în condiții de eficiență maximă în termeni de risc și cost.

Bunăstarea materială a societății este determinată de capacitatea productivă a economiei – totalitatea bunurilor și serviciilor furnizate membrilor săi. Această capacitate productivă depinde de activele reale de care dispune societatea: pământ, clădiri, utilaje, muncă, tehnologii. Toate aceste active fizice și „umane” sunt utilizate pentru a produce bunurile și serviciile consumate de membrii societății. În contrast cu aceste active reale se găsesc activele financiare cum ar fi de exemplu acțiunile sau obligațiunile. Aceste active nu sunt altceva decât simple documente (contracte) și, spre deosebire de activele reale, contribuie indirect la capacitatea productivă a unei economii asigurând o separație între deținătorul capitalului (afacerii) și managementul acesteia, facilitând totodată transferul de fonduri spre afaceri cu oportunități atractive de investiție. Câștigul oferit de activele financiare depinde de câștigul generat de activele reale.

Când exploatarea activelor reale generează profit, acesta este transferat către deținătorul capitalului sau afacerii (investitor) prin intermediul activelor financiare emise de compania respectivă. De exemplu, venitul deținătorilor de obligațiuni îmbracă forma cuponului (dobânzi fixe) și a diferenței dintre valoarea nominală, valoarea de emisiune și valoarea de răscumpărare a acestora, la acțiuni venitul îmbracă forma dividendului, etc. În aceste condiții, se poate observa că aceste câștiguri oferite de activele financiare depind și derivă din valoarea activelor reale din patrimoniul companiei. Activele reale produc bunuri și servicii în timp ce activele financiare definesc alocarea veniturilor și capitalurilor între investitorii într-o anumită afacere. Indivizii aleg între a consuma resursele financiare de care dispun sau a investi aceste resurse într-o afacere. Când decid să investească ei fac acest lucru cumpărând active financiare de pe piață.

Finanțarea întreprinderii înseamnă obținerea și punerea la dispoziție a unor sume de bani, drepturi si bunuri productive².

Cu banii obținuți de la investitori, companiile cumpără active reale, sporindu-și capacitatea de producție, veniturile realizate în acest fel întorcându-se în final la investitorii inițiali sub formă de dividende sau dobânzi. În acest fel, activele financiare permit indivizilor să dețină parți din active reale importante: este dificil pentru un individ să dețină o uzină de automobile, însă prin intermediul acțiunilor indivizii pot deține părți din aceasta.

Activele financiare contribuie semnificativ la dezvoltarea afacerilor și a economiei în ansamblul său, permițând mobilizarea capialurilor de la mai mulți investitori și alocarea eficientă a acestora. Activele reale și cele financiare sunt evidențiate diferit în bilanțul companiilor: activele reale apar exclusiv în partea de activ a balanței în timp ce activele financiare pot apărea atât în partea de activ (creanțe) cât și în cea de pasiv (datorii). Activele financiare au o existență temporară fiind lichidate în momentul încasării creanței sau a plății datoriei în timp ce activele reale sunt supuse uzurii fizice sau morale care acționează pe o perioadă mult mai îndelungată de timp.

Activele financiare pot fi clasificate în:

Activele bancare- rezultate din operațiunile specifice băncilor și instituțiilor similare (generează dobânzi, majoritatea nu sunt negociabile și au un grad relativ redus de risc);

Activele financiare non-bancare- rezultatul operațiunilor de plasament realizat fără implicarea băncilor (majoritatea nu sunt purtătoare de dobânzi, câștigul este asimilat diferenței dintre prețul de emisiune și prețul de răscumpărare, sunt instrumente negociabile și tranzacționate pe piețele monetare);

Activele de capital- sunt rezultatul plasamentelor pe termen lung și dau dreptul obținerii unor venituri viitoare proporțional cu gradul implicării deținătorului în riscul afacerii (majoritatea sunt negociabile și sunt tranzacționate pe piața de capital);

Activele monetare- rezultate din plasamente pe termen scurt pe piețele monetare (au risc foarte scăzut și lichiditate foarte ridicată).

În practică, delimitarea activelor financiare nu este atât de strictă, frecvent fiind emise active care îmbracă caracteristicile mai multor tipuri de active.

În diferitele etape ale ciclului lor de viață, întreprinderile sunt confruntate cu nevoi de finanțare specifice. Dar ele degajă surse de fonduri în condiții care se modifică și care impun probleme de ajustare financiară în termeni proprii fîecărui stadiu de dezvoltare a lor.

Figura 1 Ciclul de viață al nevoii de finanțare

Sursa: Prelucrarea informațiilor pe baza datelor din text

Formularea obișnuită a modelului ciclului de viață pentru o întreprindere pune în evidență succesiunea a patru etape tipice pe plan comercial, strategic, tehnic, financiar .

Valoarea intrinsecă a activelor este legată de valoarea activelor reale pe care le reprezintă, valoarea de piață luând în considerare lichiditatea activului și gradul său de atractivitate pentru investitori. Pentru a achiziționa noi resurse orice companie se poate limita la implicarea resurselor proprii (autofinanțare) sau poate atrage resursele unor investitori sau creditori. Indiferent de sursa utilizată, finanțarea contribuie la derularea sau dezvoltarea afacerii, prin aportul de resurse ce poate fi procurat cu aportul de capital. Fiecare sursă de finanțare are avantajele și limitele sale, costul fiind factorul decisiv în alegerea acesteia.

Sistemul financiar este o componentă de bază a mediului de afaceri fiind alcătuit din ansamblu de piețe, instrumente (active financiare) și instituții care permit mobilizarea și alocarea resurselor financiare. Sistemul financiar este în prezent motorul principal al dezvoltării economice, capitalurile importante ce pot fi mobilizate prin intermediul acestora permițând creșterea eficienței în utilizarea resurselor, sporirea capacităților de producție sau creșterea productivității.

1.1.1. Modul de funcționare a sistemului financiar

Principalii actori în cadrul sistemului financiar sunt statul, populația și agenții economici³. Dacă statul și agenții economici sunt consumatori net de resurse de capital, populația, prin economisirile pe care le realizează, este un ofertant net. Înclinația spre consum sau economisire / investiție a populației influențează direct costul și eficiența alocării resurselor în cadrul sistemului financiar. Preferința populației pentru anumite instrumente determină la rândul său structura sistemului financiar. În timp ce populația este interesată în principal de cum să-și investească veniturile sale, agenții economici sunt concentrați pe a atrage cât mai mult dintre aceste resurse pentru a-și finanța derularea sau dezvoltarea afacerii lor (cea mai mare parte a capitalurilor atrase sunt investite în active tangibile: imobile, utilaje, echipamente, stocuri).

Guvernele se implică în sistemul financiar nu numai pentru a reglementa și supraveghea derularea fluxurilor financiare ci și pentru a finanța deficitele bugetare sau cele din balanța de plăți externe.

Principiile care stau la baza funcționării și dezvoltării sistemului financiar sunt:

Variația temporală a consumului- în anumite economii unii indivizi câștigă mai mult decât pot ei să consume, alții consumă mai mult decât câștigă (de exemplu cei ieșiți la pensie). Apariția și dezvoltarea sistemul financiar sunt susținute de această dorință a indivizilor de a prelungi puterea lor de cumpărare din perioadele în care câștigă mai mult decât consumă către perioadele în care consumă mai mult decât câștigă. Practic o mare parte din instrumentele pieței financiare amână consumul resurselor financiare pe perioade lungi și foarte lungi de timp.

Alocarea riscurilor- teoretic, orice investiție presupune asumarea unor riscuri.

Separarea între administrarea afacerii și proprietatea asupra capitalului- aparația între proprietarul capitalului și administrarea afacerii se justifică mai puțin, această formă de organizare primară și gregară împiedică buna dezvoltare ulterioară a afacerii. Sistemul financiar permite această separare benefică dezvoltării afacerilor. Cât de interesați ar fi managerii să sporească valoarea unei firme sau afaceri deținută de acționari? Acest potențial conflict de interese, denumit generic probleme de agenție în literatura de specialitate, reprezintă principala problemă a separației între deținătorul capitalului și cel care administrează acea afacere (managerii pot să urmărească propriile interese și mai puțin pe cele ale acționarilor).

Sistemul financiar este un sistem bine organizat de piețe, instrumente și instituții de intermediere financiară. Piața financiară este cadrul organizat în care, prin intermediul unor instrumente și tehnici specifice, sunt mobilizate direct sau indirect resursele financiare destinate acoperirii unor nevoi specifice ale diferitelor entități economice publice sau private. Ideea de piață financiară implică ideea de respectare a unor reguli uniform aplicate cu privire la mecanismele și formele prin care se pot mobiliza resursele de capital de la investitori sau creditori. Toți operatorii din piață cunosc, acceptă și respectă aceste reguli ale jocului, mecanismul pieței influențând practic și evoluția costului la care poate fi împrumutat capitalul.

Sistemul financiar este format dintr-un complex de piețe pe care se mobilizează fonduri de până la un an (piețele monetare) și pe care sunt mobilizate fonduri cu durată mai mare de un an (piețele de capital ).

Riscul operațiunilor și al instrumentelor pieței monetare este mai redus decât în cazul piețelor de capital. Piețele monetare sunt cu precădere piețe național, în timp ce piețele de capital sunt mult mai bine integrate la nivel internațional, având din ce în ce mai mult o dimensiune internațională. În plus, prin durata lor, instrumentele pieței de capital par a fi mai puțin lichide decât cele de pe piața monetară, crește lichiditatea acestora dezvoltându-se o puternică piață secundară. Pe lângă cele două componente de bază ale pieței financiare, mai există și piețele valutare pe care se tranzacționează în principal monede străine în schimbul monedei naționale.

Unii specialiști includ piețele valutare în cadrul piețelor monetare, alții consideră aceste piețe ca fiind o componentă distinctă în cadrul sistemului financiar. Un alt aspect important de luat în considerare are în vedere poziția pieței creditului care și ea înglobează (din punct de vedere al duratei mobilizării resurselor de capital) atât caracteristici ale piețelor monetare cât și caracteristici ale piețelor de capital. Analiștii preferă tratarea diferențiată a pieței a creditului în cadrul ansamblului de piețe ce compun sistemul financiar.

În funcție de venitul pe care îl generează, instrumentele financiare pot fi clasificate în instrumente de împrumut și instrumente de schimb.

Instrumente de împrumut:

– depozitele / credite;

– certificatele de trezorerie;

– obligațiunile guvernamentale;

– obligațiunile companiilor private;

– hârtiile comerciale.

Instrumentele de schimb:

– actiunile;

– titluri emise de fonduri de investitii;

– polite de asigurare;

– particinpantii la fondurile de pensii;

– instrumente derivate.

Instrumentele de împrumut au de regulă un venit / câștig fix garantat, exprimat sub forma dobânzii sau a cuponului în timp ce instrumentele de schimb au un venit variabil, negarantat – dividendele.

Piața financiară internațională este compusă dintr -un ansamblu de piețe monetare și de capital, diferențierea fiind determinată de un ansamblu de caracteristici. Atât în cazul piețelor monetar – valutare cât și în cazul piețelor de capital există o piață primară pe care se tranzacționează instrumente financiare nou emise cât și o piață secundară pe care se tranzacționează instrumente deja emise, înainte de scadența acestora. Lichiditatea instrumentelor financiare este strâns legată de existența pieței secundare, practic de posibilitatea vânzării unui instrument financiar înainte de scadență în vederea obținerii de fonduri bănești destinate acoperirii unor nevoi neprevăzute. Nu toate instrumentele financiare au o piață secundară sau pot avea o piață secundară (de exemplu contractele forward), situația fiind diferită pe plan internațional.

Fluxurile de capital derulate în cadrul sistemului financiar asigură lichiditățile necesare dezvoltării afacerilor. Aceste fluxuri financiare pot fi: instantanee (fluxuri de lichidități) sau periodice (fluxuri de fonduri și fluxuri de trezorerie). Fluxurile de lichidități corespund plăților care intervin în contrapartida fluxurilor reale. Fluxurile de trezorerie însumează fluxurile de lichidități realizate pe o perioadă determinată de timp, aceste fluxuri pot fi pozitive (intrări de fonduri) sau negative (ieșiri de fonduri). Analiza fluxurilor de trezorerie permite o evaluare a rentabilității afacerii (investiției), luând în considerare cheltuielile curente și veniturile viitoare actualizate. Fluxurile de fonduri sunt fluxuri potențiale de trezorerie, conducând mai devreme sau mai târziu la fluxul de trezorerie efectiv. Aceste fluxuri de fonduri pot fi: lichidități imobilizate în creanțe față de diferiți clienți, în stocuri sau împrumuturi contractate de la bănci. Derularea complexă a acestor fluxuri creează adevărate circuite financiare în cadrul sistemului financiar.

Aceste circuite pot fi primare (cele care creează active) și circuite secundare (facilitează derularea fluxurilor cu active financiare emise). Un circuit este eficient dacă prețul la a cărui stabilire contribuie se situează întotdeauna în echilibru, reflectând toate informațiile cunoscute de către operatori.

Nevoile de fonduri ale companiilor sunt variate: de la nevoi de lungă durată și valoare ridicată, legate de achiziționarea sau modernizarea activelor imobilizate, la nevoi de scurtă durată și valoare mică, mult mai frecvente, care vizează finanțarea activelor circulante (acordarea de creanțe unor clienți, finanțarea stocurilor). Finanțarea acestor nevoi ține cont de caracterul permanent sau temporar al acestor nevoi, de durata în timp a acestora. Excedentul de resurse din cadrul sistemului financiar poate fi mobilizat pentru a servi la finanțarea deficitului de resurse al agenților economici sau a instituțiilor guvernamentale.

Finanțarea afacerilor reprezintă mobilizarea resurselor de capital de la cei cu excedent de resurse (investitorii) spre cei care au nevoie de acestea (agenții economici) prin intermediul unor instrumente și mecanisme specifice în cadrul unor piețe organizate (piețele monetare sau piețele de capital)⁴.

Această finanțare este destinată obținerii de fonduri (lichidități) pentru a acoperi nevoi temporare generate de activități comerciale sau de producție sau pentru a dezvolta capacitatea de producție existentă prin derularea unor proiecte de investiții.

Decizia de finanțare vizează opțiunea agenților economici de a-și acoperi nevoile de finanțare a proiectelor de finanțare avute în vedere, fie din fonduri proprii, fie prin împrumuturi sau prin participație (atragerea de noi capitaluri prin majorarea numărului de acțiuni și / sau acționari). Decizia de finanțare este proprie fiecărui proiect și fiecărui agent economic în parte, fiind adaptată la specificul proiectului și la structura financiară a

companiei. Cea mai mare parte a resurselor financiare provine din surse private (fiind mobilizate de instituții de intermediere privată- bănci comerciale, bănci de investiții, fonduri de investiții), sursele publice intervenind de regulă în finanțarea unor proiecte de investiții de anvergură și de interes general (investiții în infrastructura de transport, în telecomunicații).

Într-o economie de piață funcțională, orientarea firmelor trebuie să se facă cu precădere pe resursele private, credibilitatea companiei (inclusiv în ceea ce privește finalitatea proiectului de investiții) în fața investitorilor privați fiind esențială pentru succesul finanțării.

Elementele luate în considerare atunci când luăm decizia de finanțare a unei afaceri sunt:

Durata finanțării: depinde de termenul de recuperare al investiției și poate fi scurtă (de până la un an), medie (1 an – 3 ani) și lungă (3 – 5 ani și peste); cu cât durata este mai mare cu atât costul finanțării este mai mare;

Sursa finanțării: poate fi publică sau privată, poate fi internă sau externă;

Modalitatea de rambursare: se poate face la scadență, în tranșe anuale egale, anuități egale. Periodicitatea și eșalonarea rambursării este foarte importantă și trebuie corelată cu fluxurile de numerar viitoare (intrările de fonduri) generate de exploatarea investiției;

Forma de finanțare: se poate face direct sau indirect prin utilizarea unei instituții financiare specializate care să intermedieze transferul de capital de la investitori la beneficiari;

Riscul finanțării: are în vedere pierderile potențiale care ar putea să apară ca urmare a producerii unor evenimente nedorite. Pierderile în finanțare au în vedere mai mult fluxuri financiare de plată mai mari datorită evoluției nefavorabile a dobânzilor pe piață, a cursului de schimb sau riscul de neplată. Riscurile avute în vedere îl pot afecta atât pe creditor cât și pe debitor. Cu cât riscurile sunt mai mari cu atât remunerația percepută pentru asumarea acestora este mai mare. Nivelul de risc se reflectă direct în costul finanțării;

Costul finanțării: depinde de durată, de sursa de finanțare, de forma de finanțare, modalitatea de rambursare și de riscurile implicate. Costul sintetizează toate elementele în funcție de care se ia decizia de finanțare;

Alte elemente: au în vedere o serie de facilități acordare finanțării cum ar fi de exemplu perioada de grație, garanțiile solicitate, serviciile conexe finanțării (consultanța de specialitate, monitorizarea clienților, monitorizarea piețelor).

Cu toate că dintre toate aceste elemente riscul și costul sunt esențiale, nici celelalte elemente nu trebuie neglijate atunci când o companie se decide să apeleze la finanțarea lor.

În plus, nu trebuie uitat faptul că decizia de finanțare la nivelul unei companii se ia întotdeauna pe baza nevoii (necesarului) de finanțare. Orice utilizare de fonduri financiare trebuie să fie completată prin una sau mai multe resurse, cel puțin echivalente, iar orice sursă de fonduri poate finanța mai multe utilizări distincte. Finanțarea trebuie să asigure astfel un echilibru între consumul și intrările de resurse financiare, pentru ca afacerea să poată continua sau să poată să se dezvolte.

Fluxul curent de fonduri apărut ca diferență între resursele disponibile și utilizările de resurse trebuie analizat având în vedere lichiditatea și rentabilitatea acestora. În concluzie, putem spune că fără finanțare, companiile deficitare în resurse (cu insuficiente intrări de fonduri) pot intra în blocaj financiar sau incapacitate de plată care foarte ușor pot conduce la falimentul afacerii respective.

1.1.2. Surse de finanțare disponibile

În funcție de proveniența lor, fondurile financiare pot fi publice sau private. Cele publice provin de la instituții financiare internaționale (FMI, Banca Mondială, BIRD sau BEI) sau de la instituții și agenții guvernamentale. O categorie aparte a fondurilor publice o constituie ajutoarele financiare nerambursabile acordate de grupul țărilor dezvoltate sau organisme internaționale (PHARE, fondurile structurale acordate de UE, fondurile acordate de FAO, PNUD, ONUDI).

Fondurile publice au ca obiect promovarea unor proiecte de dezvoltare a mediului de afaceri (infrastructura în principal este cea vizată).

Fondurile private provin exclusiv din mobilizarea economisirilor populației (cel mai important furnizor de resurse în sistemul financiar) de către instituțiile financiare de intermediere sau de la agenții economici cu excedent de resurse (acestea pot fi accesate direct sau prin intermediar). Mulțimea de surse de finanțare a determinat apariția și dezvoltarea unor instituții și mecanisme specifice de mobilizare a lor, majoritatea având în vedere sursele fnanciare private.

Un aspect important în luarea deciziei de finanțare este legat de decizia finanțării afacerii din banii proprii sau din bani atrași de pe piețele financiare (fonduri publice sau private).

Autofinanțarea este cel mai direct și mai simplu principiu de finanțare și presupune dezvoltarea cu forțe proprii a afacerii, folosind drept surse de finanțare o parte a profitului și fondul de amortizare destinat acoperirii nevoilor de înlocuire a activelor imobilizate.⁵

Avantajele utilizării surselor proprii pentru finanțarea afacerii inseamnă:

creșterea valorii bursiere a companiei: în momentul în care o parte din profitul companiei este convertită pentru investiții în active imobilizate, valoarea companiei crește și această creștere este evidențiată în cursul ascendent al acțiunilor, astfel că acționarii sunt direct interesați și avantajați;

creșterea autonomiei financiare față de bănci și alți creditori: acest lucru înseamnă foarte mult pentru puterea de negociere a companiei în relația cu creditorii săi;

costuri mai reduse: prin faptul că nu se apelează la piața financiară și la intermediari nu se plătesc comisioane, dobânzi, speze bancare;

regimul fiscal favorizant: în foarte multe țări reinvestirea profitului este scutită de impozite sau fiscalizată mai puțin, reducerile substanțiale aplicate profitului reinvestit impulsionând această formă de finanțare.

Principalul dezavantaj al utilizării surselor proprii pentru finanțare este costul acestora măsurat prin costul de oportunitate generat de câștigul potențial ce ar fi putut fi obținut din plasarea profitului în alte proiecte de investiții. De exemplu, costul de oportunitate pentru profitul reinvestit este format din dobânda ce ar fi putut fi încasată de la o bancă dacă acei bani ar fi fost depuși în bancă sau alt plasament financiar similar, ajustată cu impozitele plătite. Practic a demonstrat că acest cost este în majoritatea cazurilor peste costul finanțării din surse atrase.

Avantajele utilizării surselor externe (atrase) pentru finanțare afacerilor sunt următoarele:

pot fi utilizate de către companii aflate în faza de dezvoltare când profitul este insuficient pentru finanțarea afacerii;

costul capitalului este de cele mai multe ori mai redus decât în cazul autofinanțării;

termenul rambursării poate fi extins la perioade de timp mari;

resursele financiare ce pot fi atrase sunt semnificativ mai mari decât în cazul autofinanțării;

anumite domenii (cu o rată de profitabilitate mai redusă) pot accesa aceste fonduri fără să fie condiționate de un nivel ridicat al veniturilor sau cifrei de afaceri;

dobânzile plătite în contul finanțării din surse externe sunt deductibile fiscal.

Dezavantajele utilizării surselor externe pentru finanțare sunt legate în principal de costul adițional al acestei finanțări (dobânzi, comisioane și speze), de dependența față de creditori, existența unui plan de amortizare strict care impune companiei o anumită conduită legată de profitabilitatea sa și de modul de repartizare a veniturilor. Cu toate acestea, finanțarea din surse externe ar trebui să fie motorul principal al dezvoltării pentru cele mai multe companii.

Decizia privind utilizarea surselor proprii sau a surselor externe este legată în primul rând de existența surselor interne de finanțare. Dacă rata de profitabilitate este mare utilizarea surselor externe pentru dezvoltarea afacerii nu se justifică. În plus, managerii trebuie să pună în balanță costul finanțării externe cu costul de oportunitate al capitalurilor proprii, avantaje existând de ambele părți. Finanțarea din surse proprii este caracteristică companiilor mici, pe măsura dezvoltării afacerii fondurile proprii devenind insuficiente pentru a finanța procesul de creștere al companiei. Firmele sunt obligate să aleagă finanțarea din surse proprii și atunci când sistemul financiar este insuficient dezvoltat sau neconcurențial.

Lipsa de predictibilitate cu privire la evoluția viitoare a mediului de afaceri (și deci implicit a ratelor de dobândă), insuficienta implicare a intermediarilor financiari în mobilizarea de resurse de capital, nivelul redus al economisirilor interne, constituie, de asemenea, factori inhibatori pentru deschiderea companiilor către sursele externe. Riscul implicat este un factor mai puțin luat în considerare atunci când se decide sursa finanțării.

În luarea deciziilor privind sursa și modul de obținere a resusrselor financiare este importantă alegerea între sursele private si (sursele) piețele publice.

Tabel 1. Avantajele și dezavantajele surselor de fnanțare

Sursa: Sorin Slaudiu Radu, ”Tendințe și perspective în evoluția Pieței de Capital„, Ed. Prouniversitaria, Bucuresti, 2015⁶

Tabel 2. Avantajele și dezavantajele surselor de fnanțare

Sursa: Sorin Slaudiu Radu, ”Tendințe și perspective în evoluția pieței de capital„, Ed. Prouniversitaria, Bucuresti, 2015⁷

Din punct de vedere al costurilor implicate, finanțarea publică este mai costisitoare, costurile de emisiune fiind mai mari, corespunzător riscului suplimentar asumat de intermediar ce poate ajunge până la cumpărarea întregului pachet de titluri de la emitent, ocupându-se mai departe în exclusivitate de distribuirea acestora. În mod frecvent, costurile de emisiune nu sunt exprimate în mărime absolută, ci procentual față de încasările brute sau nete din emisiune.

Dezavantajul costurilor de emisiune mai mari pentru finanțarea publică se transformă, alături de viteză și flexibilitate, în avantaje atunci când vorbim despre finanțarea privată. Clauzele împrumutului fiind negociate direct între beneficiarul și furnizorul de fonduri, procedurile formale fiind minime, clauzele pot fi puse la punct mai repede și cu mai mare flexibilitate. În plus, față de aceste avantaje imediate (evidențiate încă de la momentul lansării împrumutului), mai pot apărea și avantaje pe parcursul derulării împrumutului. Dacă împrumutatul dorește modificare a clauzelor împrumutului, situația se poate rezolva mult mai rapid și mai sigur dacă a apelat la finanțare privată decât în cazul finanțării publice, pentru că partenerii cu care trebuie să se negocieze sunt mult mai puțini și la alt nivel.

În esență putem afirma că piața de capital are rolul principal de a facilita acumularea fondurilor necesare finanțării activității economice și de a dirija fluxul fondurilor acumulate spre ramurule economice cele mai rentabile, prin operațiunile de vânzare și cumpărare de acțiuni și obligațiuni emise de companii ce aparțin sectorului public sau privat.

1.1.3. Metoda de finanțare directă

Finanțarea directă (privată) se materializează în obținerea de fonduri direct de la o persoană sau un număr mic de persoane fizice sau juridice cum ar fi bănci, societăți de asigurări, fonduri de pensii, etc. În cele mai multe cazuri, plasamentul privat este vândut printr-o bancă de investiții, care acționează numai ca agent și nu garanează subscrierea titlurilor de valoare.

În cazul relatiei de finanțare directă se stabileste un contact direct între agenții cu excedent de finanțare si agenții cu deficit de finanțare. Cei dintâi îsi pun economiile la dispoziția celor din urmă, fără ca un intermediar sa intervină între ei.

Acest tip de situație se întâlnește în cazul în care o întreprindere "face apel la economiile publice" cu ocazia unui împrumut obligatar sau a emiterii de acțiuni noi. În acest caz, deținătorii de economii aduc bani lichizi care reprezintă partea din economiile lor pe care o pun la dispoziția întreprinderii. În schimb, ei primesc de la aceasta un titlu, un document care reprezintă un angajament al întreprinderii față de ei.

Daca e vorba, de exemplu, de un împrumut obligatar, obligațiunea care i-a fost remisă deținătorului de economii reprezintă în acelasi timp, o recunoaștere a datoriei întreprinderii si un angajament luat de aceasta de a vărsa dobânzi și de a rambursa împrumutul conform condițiilor fixate dinainte. Daca e vorba de emiterea unor acțiuni, deținătorul economiilor devine asociatul întreprinderii. El primește deci, acțiuni care reprezintă fracțiuni din capital și care-i asigură o participare la anumite decizii ale întreprinderii, la distribuirea beneficiilor care s-ar obține și la partajarea patrimoniului în cazul încetării în viitor a activității.

Piața financiară, spațiul în care se derulează aceste operațiuni de finanțare pe termen lung, reprezintă deci, principala manifestare concretă a mecanismului finanțării directe. Totodată, acest mecanism tinde să fie aplicat și operațiunilor pe termen scurt. Este în special cazul emisiunii de bonuri care pot fi emise pe termen scurt, si, pe un plan mai amplu, al emiterii pe piețele monetare a titlurilor, cum ar fi biletele de trezorerie sau certificatele de depozit.

1.1.4. Metoda de finanțare indirectă

Intermedierea financiară corespunde celui de-al doilea mod de finanțare. Aceasta presupune apariția unui intermediar între agenții cu deficit si cei cu capacitate de finanțare. Intermediarul este un organism specializat în colectarea economiilor (în special de la particulari) și în acordarea de credite (în special întreprinderilor). Cu privire la implicarea intermediarilor financiari în această activitate, principala diferență față de modalitatea de finanțare directă provine din faptul că aceștia, în calitaea pe care o au, pot decide o implicare mult mai mare în procesul de emisune, realizând funcțiile de subscriere, consultanță și distribuire a titlurilor de valoare.

La baza actului investițional se află procesul economisirii.

Economisirea reprezintă acea parte din venit necheltuită pentru consumul curent, fiin un act economic asigurat de următoarele trei categorii de agenți:

populația, când venitul disponibil este superior consumului;

Societățile comerciale, din parte de profit nedistribuită;

Statul, când încasările la bugetul de stat sunt superioare cheltuielilor.

Principiul intermedierii financiare este reprezentat în schema din figura urmatoare:

Figura 2 Intermedierea financiară

FinanțareColectare

Sursa: Prelucrarea informațtiilor pe baza datelor din text

Intermedierea financiară conduce astfel la o relativă disociere între colectarea economiilor si finanțarea prin credite. În ceea ce priveste colectarea economiilor, intermediarii financiari caută să fructifice economiile agentilor cu excedent de finanțare (și în special pe cele ale particularilor), propunându-le instrumente de plasare diversificate și adaptate preferințelor lor. Deși duce la operațiuni mai concentrate, această finanțare tinde spre o anumită diversificare a tehnicilor, procedeelor și duratelor. Dezvoltarea piețelor financiare nu ar fi fost posibilă fără aportul fundamental al instituțiilor de intermediere financiară, menite să acționeze ca o interfață între deținătorii de capital și cei care au nevoie de această resursă de bază pentru dezvoltarea afacerilor lor.

În condițiile în care piața financiară internațională continuă să fie o piață imperfectă și riscantă, pe care informația și modalitățile de transmitere a acesteia joacă un rol cheie, se poate spune că intermediarii financiari au contribuit și contribuie din plin la creșterea eficienței în alocarea resurselor de capital.

Intermediarii financiari sunt entități publice sau private specializate care acționează pe piețele monetar – valutare sau de capital, mobilizând importante resurse financiare de la deținătorii acestora și punându-le la dispoziția celor care au nevoie de ele. Practic, în funcție de implicarea acestor instituțiii, în finanțarea afacerilor, putem vorbi de o finanțare directă (beneficiarul are un contact direct cu deținătorii de fonduri) și o finanțare indirectă (când cel care are nevoie de resurse de capital se adresează unei instituții financiare specializate care mijlocește contactul între utilizator și deținătorii de fonduri).

Pe piețele financiare, cea mai mare parte din resurse sunt mobilizate prin finanțare indirectă (având în vedere costul său mai redus în comparație cu finanțarea din surse proprii)⁸.Finanțarea directă implică totodată riscuri mai ridicate având în vedere faptul că mobilizarea resurselor de capital se face prin active financiare necotate la bursă. Intermedierea financiară a reprezentat un pas înainte în evoluția sistemului financiar.

Principalele avantaje ale activității de intermediere pe piețele financiare sunt:

Riscuri mai reduse pentru utilizatorii și deținătorii de capital;

Consultanța financiară oferită utilizatorilor și investitorilor;

Condiționarea acordării finanțării;

Posibilitatea valorificării mai bune a informațiilor existente pe piață;

Facilități suplimentare de finanțare acordate utilizatorilor de capital;

Oferirea unei game variate de instrumente ce pot fi adaptate la specificul

nevoilor de finanțare a fiecărui beneficiar;

Posibilități de reducere a costului capitalului atras.

Printre dezavantajele majore pe care le prezintă utilizarea intermediarilor financiari de către companii în procesul de mobilizare a resurselor de capital se numără:

Existența unui "istoric" al relațiilor cu intermediarul financiar;

Costuri de tranzacționare mai mari (comisioane, speze bancare);

Lipsa unui contact direct cu piața financiară.

În prezent, intermediarii financiari oferă utilizatorilor o gamă largă de servicii integrate, având un grad de complexitate diferit:

Tranzacții financiare (vânzarea sau cumpărarea de active financiare de pe piață, plățile și decontările);

Finanțarea activității economice (finanțarea investițiilor, oper. Comerciale);

Consultanță financiară (consultanța oferită investitorilor cu privire la posibilitățile de investiție sau la managementul portofoliului deținut);

Monitorizarea piețelor (agențiile de rating ce monitorizează diferitele piețe financiare oferind clasamente de risc de țară);

Garantarea operațiunilor financiare;

Asigurarea împotriva riscurilor financiare;

Expertiza managerială (oferirea de consultanță în administrarea afacerilor);

Monitorizarea companiei (monitorizarea activității companiilor finanțate).

Funcția esențială a piețelor financiare este cea de canalizare a fondurilor de la persoanele care au realizat economii prin cheltuirea unor sume mai mici decât veniturile lor și cei care au un nevoie de fonduri pentru că doresc să cheltuiască mai mult decât le permite nivelul fondurilor lor. În general, cei care economisesc sunt persoanele fizice sau gospodăriile, firmele, statul și străinii.

De partea cealaltă se află aceiași actori economici, însă ponderea lor diferă: firmele și statul sunt principalii debitori ai acestor tipuri de piețe, pe când persoanele fizice și străinii ocupă un loc mai puțin important, folosind aceste fonduri mai ales pentru consumul propriu.

1.2. TEHNICI SPECIFICE DE FINANȚARE A AFACERILOR

1.2.1. Tehnici de finanțare pe termen scurt

Finanțarea pe termen scurt are în vedere nevoi pe termen scurt generate de derularea afacerilor (stocuri, avansuri acordate furnizorilor, credite comerciale acordate clienților) având rol fundamental în refacerea pe termen scurt a lichidităților companiei și mai puțin fiind importante în dezvoltarea afacerilor. Băncile furnizează cea mai mare parte a resurselor financiare pe termen scurt printr-o serie de mecanisme de creditare specifice. Având în vedere durata acestor finanțări și scopul acestora, riscul asociat este mult mai redus, acest fapt explicând și numărul redus de instituții implicate în schemele de finanțare.

Creditul bancar direct presupune încheierea unui acord între exportator și banca sa privind acordarea unui credit pe termen scurt în anumite condiții referitoare la termen și rata dobânzii. Creditul este remis direct de către bancă în contul curent al exportatorului.
Avansul în cont curent reprezintă o facilitate acordată de bănci firmelor în cazul unor mari fluctuații periodice a soldului conturilor personale. In acest caz, se stabilește o limită până la care firmele pot trage cecuri asupra contului lor, indiferent daca nu au disponibilități, banca onorându-le la plată.

Creditele în cont curent reprezintă o înțelegere între o bancă și un client, prin care convin ca, în limita unui plafon stabilit, de regulă, anual, clientul să poată utiliza din
contul curent personal sume de bani, chiar dacă în cont nu mai există disponibilități, dobânda urmând a se aplica numai asupra sumelor efectiv folosite. Această tehnică se poate derula și între două bănci: banca finanțatoare acceptă să acorde astfel de credite în contul curent al băncii importatorului, plata documentelor prezentate de exportator realizându-se indiferent dacă în contul băncii importatorului există sau nu disponibilități.
Banca finanțatoare se bazează integral atât pe credibilitatea financiară a clientului, cât și pe integritatea și renumele acestuia.

Liniile de credit sunt facilități de creditare oferite de bănci care presupun negocierea cu clienții a unui plafon maxim de credite și eșalonarea acestora în timp. Clienții vor efectua tragerile de credite care vor avea scadența maximă cu durata liniei de credit. În cazul depășirii plafonului din linia de credit sau a neutilizării acestuia clienții vor plăti dobânzi penalizatoare.

Această facilitate de creditare eficientizează utilizarea resurselor financiare și obligă operatorii economici să estimeze corect nevoile lor de lichidități. Din această cauză riscul asociat liniilor de credite este mai mic și implicit și dobânda percepută de bancă este mai mică.

Creditele de prefinanțare specializate au în vedere susținerea financiară a exporturilor complexe (de valoare mare) prin acordarea unor credite producătorilor / exportatorilor de bunuri cu grad înalt de prelucrare (echipamente, utilaje). În cazul în care procesul de fabricație presupune și participarea mai multor sub-furnizori, aceștia din urmă pot solicita, la rândul lor, credite de prefinanțare în sume proporționale cu ponderea activității ce le revine.

Creditele de prefinanțare specializate au rolul de a acoperi necesarul de lichidități la producător atunci când avansul primit de la cumpărător la semnarea contractului nu este acoperitor sau când apar probleme de acoperire a cheltuielilor pe parcursul fabricație. Mărimea creditului este fixată în baza unui plan general de finanțare în care apar toate avansurile primite de exportator la semnarea contractului și în timpul perioadei de fabricație, cât și cheltuielile de producție.

Creditele de prospectare sunt acordate pe o perioadă de până la un an, direct exportatorilor de instituții financiare specializate (guvernamentale), în vederea pătrunderii pe piețe noi și consolidării poziției pe aceste piețe. Mecanismul este asemănător creditelor de prefinanțare, această tehnică de finanțare putând fi considerată o formă agresivă și eficientă de promovare a exporturilor.

Creditul de scont are în vedere ansamblul titlurilor de creanță ce însoțesc vânzarea pe credit: cambie, bilet la ordin, acreditive etc. Practic, prin scontare se înțelege vânzarea acestui titlu de creanță înainte de scadență unei bănci. Valoarea încasată înainte de scadență depinde de numărul de zile rămase până la scadență și de nivelul taxei scontului.Scontarea presupune mobilizarea de resurse în valută sau în monedă națională de pe piața monetară locală, de la o bancă comercială sau chiar de la banca central.
Pentru a evita dezavantajul pe care îl conferă faptul ca vânzarea pe credit e transformată într-o vânzare cu plata la livrare, de cele mai multe ori vânzătorii includ în preț și o marjă suplimentară care să le acopere costul scontării.

Creditul de accept constă în încheierea unui contract de export de către o companie, urmând ca apoi exportatorul în calitate de trăgător și beneficiar să solicite o cambie băncii sale. Odată acceptată această cambie, exportatorul poate să-și încaseze în avans parțial contravaloarea exportului direct de la banca emitentă a cambiei sau prin scontarea acesteia la o altă bancă comercială.

Pe lângă toate aceste forme specifice de creditare, în categoria finanțărilor pe termen scurt mai sunt incluse și compensațiile (marfă contra marfă la momente diferite de timp), cumpărările în avans (vânzătorul cumpără în avans de la cumpărător marfă pentru a spori capacitatea acestuia de plată în compensație), cumpărările legate sau buy – back (plata se face cu produse realizate de echipamentele achiziționate).

1.2.2. Tehnici de finanțare pe termen lung

Finanțarea pe termen lung are rol fundamental în dezvoltarea afacerilor și vizează achiziționarea de active fixe (terenuri, clădiri, echipamente, utilaje). Presupunând mobilizarea unor fonduri importante cu durată mare, finanțarea pe termen mediu și lung este mult mai complexă implicând un număr mult mai mare de intermediari financiari.

Piața de capital este principalul furnizor de resurse pentru finanțările pe termen lung, mobilizarea făcându-se prin intermediul obligațiunilor și acțiunilor. În plus, piața financiară internațională (mai ales cea europeană) pune la dispoziția operatorilor o serie de mecanisme de creditare complexe: eurocredite, credite sindicalizate, credite furnizor, credite cumpărător, credite paralele sau credite subsidiare destinate în principal finanțării achiziționării de bunuri de echipament din import.

2. FINANȚAREA PRIN BURSA DE VALORI

2.1 Finanțarea prin piața de capital

Piața de capital reprezintă „ansamblul relațiilor și mecanismelor prin intermediul cărora capitalurile disponibile și dispersate din economie sunt dirijate către orice entități publice și private solicitatoare de fonduri”⁹.

Piața de capital funcționează ca un mecanism de legatură între cei la nivelul cărora se manifestă un surplus de capital (investitorii) și cei care au nevoie de capital (emitenții) și poate fi definită formal ca „loc de întâlnire” a vânzătorilor și cumpăratorilor de instrumente financiare.

2.1.1. Oferte publice

Ofertele publice sunt operațiuni speciale prin care se cumpără sau se vând pachete mari și foarte mari de acțiuni.

Înainte de a iniția o ofertă publică este urmată de un complex de activități în cadrul cărora sunt implicați ofertantul, intermediarul și emitentul, care au drept scop materializarea într-un anumit interval de timp a intenției de a vinde sau a cumpăra un număr determinat de valori mobilare, ori de a prelua o societate comercială emitentă pe acțiuni.

În categoria operațiunilor de piață se includ ofertele publice de vânzare, de cumpărare și de prelucrare, acestea din urmă fiind o formă specifică a ofertei de cumpărare. Transparența informațiilor și publicitatea reprezintă un element definitoriu pentru toate tipurile de ofertă publică. Orice persoană care ințiază o ofertă publică elaborează și supune aprobării autorității pieței de capital un prospect, în cazul ofertei publice de vânzare, și un document de ofertă, în cazul ofertei de cumpărare, ambele însoțite de un anunț care conține informații privind modalitățile prin care prospectul sau documentul de ofertă este diponibil publicului¹⁰.

Principalele etape de derulare a unei oferte publice sunt următoarele:

Etapa de pregătire a ofertei (studii privind oportunitatea, capitalul necesar, costul, situația financiară a emitentului, momentul de declanșare a ofertei, și durata acesteia, etc.). Se vor stabili persoanele care vor participa la întocmirea programului ofertei, sarcinile fiecăruia și termenele de execuție. Se va idenficia un intermediar cu care se va încheia un precontract. Există mai multe modalități prin care se poate realiza plasarea acțiunilor, iar cea aleasă trebuie specificată în contractul încheiat cu societatea de servicii de investiții financiare;

Etapa întocmirii prospectului sau documentului de ofertă publică, care va conține informații cum ar fi: persoanele responsabile de întocmirea acestuia, informații generale privind emitentul și capitalul acestuia, activitățile derulate de acesta, situația financiară, etc.;

Etapa autorizării prospectului sau documentului de ofertă publică de către ASF, ce durează între 10-20 zile; Întrucât pe orice piață de capital o trăsătură foarte importantă ce trebuie menținută este transparența, legislația specifică acestui domeniu a condiționat lansarea oricărei oferte publice de întocmire a unui prospect de emisiune (prospect de ofertă), care trebuie aprobat de autoritatea de supraveghere a pieței respctive și trebuie adus la cunoștința publicului cel mai târziu la data inițierii derulării ofertei publice;

Etapa publicității ofertei, în care prospectul de ofertă trebuie publicat în cel puțin două cotidiane cu difuzare națională;

Etapa derulării ofertei publice, care este de minimum 5 zile în cadrul ofertei publice de vânzare și de minimum 15 zile în cadrul ofertei publice de cumpărare;

Etapa încheierii ofertei publice, printr-o notificare către ASF, specifiând numărul valorilor mobiliare vândute și prețul acestora, ponderea acestor titluri în totalul celor oferite publicului, numărul total de cumpărători, numărul acționarilor semnificarivi și cota deținută de aceștia, etc.

Anunțul de ofertă nu poate fi lansat decât după aprobarea prospectului sau documentului de ofertă. La data publicării anunțului, oferta devine obligatorie, iar prospectul sau documentul de ofertă trebuie sa fie disponibil publicului în forma în care a fost aprobat. Ofertele trebuie să se desfășoare în condiții în care să asigure egalitatea de tratament pentru toți investitorii. În acest scop, prospectul sau documentul de ofertă este publicat în mai multe cotidiene cu difuzare națională, precum și în format electronic pe website-ul ofertantului, al intermediarului ofertei, al operatorului pieței pe care se intenționează admiterea la tranzacționarea respectivelor valori mobiliare și opțional pe website-ul ASF.

Dacă după aprobarea prospectului sau documentului de ofertă intervin noi evenimente de natură să afecteze decizia investițională sau se modifică informațiile inițiale, se impune formularea unor amendamente, aprobate de ASF și aduse la cunoștința publicului printr-un anunț. Orice formă de publicitate care incită la acceptarea ofertei, facută cu prezentarea ofertei ca beneficiind de avantaje sau de alte calități consituie rol prin publicitate abuzivă sau mincinoasă.

Decizia de aprobare a unei oferte poate fi suspendată, revocată sau anulată, după caz. Suspendarea derulării unei oferte intervine numai dacă există indicii temeinice privind încălcarea reglementărilor legale, perioada de suspendare este de cel mult zece zile lucrătoare. Suspendarea oprește curgerea perioadei de derulare a ofertei, oferta fiind reluată în momentul ridicării suspendării.

Decizia se revocă dacă circumstanțele ulterioare aprobării prospectuui sau documentului de ofertă determină modificări fundamentale ale elementelor și datelor care au stat la baza adoptării acesteia sau dacă ofertantul retractează oferta înainte de lansarea anunțului. Revocarea deciziei de aprobare a a prospectului sau documentului, pe timpul derulării ofertei publice, lipsește de efecte tranzacțiile Încheiate până la data anulării, dând loc la restituirea valorilor mobiliare, respectiv a fonudrilor primite de la ofertanți.

Prin nerespectarea prevederilor legale referitoare la realitatea, exactitatea și acuratețea informațiilor din prospectul sau documentul de ofertă sunt responsabili, după caz, ofertantul, membrii consiliului de administrație al ofertantului ori administratoul unic, emitentul, membrii consiliului de administrație al emitentului, fondatorii, auditorul financiar, pentru situațiile financiare ale căror informații au fost preluate în prospect, intermediarii ofertei, orice altă entitate care a acceptat răspunderea pentru orice informație, studiu sau evaluare inserată sau menționată în prospect.

Oferta publică este intermediată de o societate de servicii de investiții financiare autorizată sau de un sindicat de intermediere.

Prin ofertă, investitorul asigură o vizibilitate și o transparență mai mare in legatură cu intențiile sale; aceasta îi poate asigura și șanse de reușită mai mari decât cumpărarea acțiunilor respective direct de la bursă, în cazul acțiunilor tranzacționate mai puțin. În unele cazuri, ofertele publice sunt obligatorii.

Ofertele publice sunt de două feluri:

•Oferte publice de cumpărare;

•Oferte publice de vânzare.

În funcție de scopul urmărit, ambele categorii de oferte pot reține atenția managerului financiar al unei companii: oferta de vânzare devine interesantă pentru procurarea de resurse financiare suplimentare prin emsiune de acțiuni iar cea de cumpărare atunci când compania are imobilizări financiare, deținând poziții de control la alte companii¹¹.

Ofertele publice de vânzare sunt de mai multe tipuri:

OPV inițială (prima ofertă a unei societăți închise) este vizată atunci când iși propune admiterea acesteia la tranzacționare pe o piață financiară reglementată. În cazul acesteia, prețul unei acțiuni este egal cu valoarea nominală. Parametrii unei astfel de oferte sunt:

Emitent;

Intermediar;

Suma minimă subscrisă:

Număr de titluri emise;

Tipul de titlu financiar emis (acțiuni nominative, formă dematerializată);

Valoare nominală (egală cu prețul de vânzare).

OPV primară (o nouă emisiune de acțiuni a unei societăți deschise) are drept scop principal majorarea capitalului social. Prețul de emisiune al acțiunilor este, în general, egal cu valoarea nominală.

OPV secundară (realizată în situația vânzării unei cantități determinate de acțiuni emise anterior) nu are restricții privind prețul de ofertă, dar ca reper poate fi avut în vedere un curs bursier mediu din ultimele 12 luni anterioae.

Figura 3 – Tipuri de ofertă publică

sursa: prelucrarea informațiilor pe baza textului

2.1.2. Listarea acțiunilor la cota Bursei de Valori Bucuresti (BVB)

Decizia de listare a unei comanii pe piața bursieră are un impact major asupra dezvoltării ulterioare a acesteia. Listarea în sine reprezintă un proicet complex cu proceduri clar stabilite de autoritatea de reglementare a pieței, iar pregătirea detaliată este deosebit de importantă¹².

Având în vedere faptul că listarea aduce după sine consecințe, este vital ca societatea comercială ce urmează a fi listată să dețină informații suficiente asupra posibilităților și opțiunilor pe care această schimbare le poate avea asupra companei și angajaților acesteia.

Faza 1. Decizia funadamentală de listare

Figura 3 – Decizia funadamentală de listareSursa:prelucrarea informațiilor pe baza textului

Următoarea fază a listării constă în verificarea și optimizarea promptitudinii societății pe piață. Această examinare implică un număr de criterii formale pe care societatea ar trebui să le indeplinească (ex. societatea trebuie să fie societate pe acțiuni), în special se va pune accent pe disponibilitatea societății pe piața internă (calitatea planificării și documentării), atractivitatea pieții și a sectorului, analiza potențială pentru dezvoltarea comaniei.

Faza 2. Pregătirea ofertei publice în cadrul societății

Primele două condiții pentru listarea acțiunilor unei firme la bursă sunt: organizarea sub forma societății pe acțiuni (SA) și statutul de societate deschisă (vânzarea unui procent din acțiunile firmei către public). În cazul în care este organizată ca Societate cu Răspundere Limitată (SRL) iar aceasta dorește listarea la bursă, procedura de transformare în Societate pe Acțiuni reprezintă o condiție ce trebuie îndeplinită in prealabil. Această transformare este o procedură juridică uzuală. Vânzarea unui procent din acțiuni către public se face printr-o ofertă publică de vânzare, derulată cu ajutorul unei societăți specializată numită Societate de Servicii de Investiții deschisă, Aceasta se numește ofertă publică inițială (numită și IPO—Initial Public Offer).

Prin IPO o firmă care anterior era deținută doar de un număr redus de acționari (de regulă acționarii fondatori) se deschide către public și pune în vânzare acțiuni ce pot fi cumpărate de orice persoană sau firmă interesată. Desigur, procentul de acțiuni puse în vânzare poate fi destul de mic, astfel încât fondatorii să nu piardă controlul firmei, dacă intenționează păstrarea acestuia.

Într-o ofertă publică inițială se pot vinde acțiuni deja emise, deținute de unul din acționarii inițiali ai firmei (oferta publică secundară de vânzare de acțiuni) sau acțiuni noi ce vor fi folosite pentru majorarea capitalului social (oferta publică primară de vânzare de acțiuni).

În acest sens mergem în continuare cu prezentarea cerințelor necesare listării acțiunilor la bursă. În această direcție, conform noilor prevederi ale Codului Bursei de Valori Bucuresti, condițiile generale pe care orice emitent trebuie să le indeplinească sunt următoarele:

În urma deschiderii firmei (derulării cu succes a unei oferte publice de vânzare de acțiuni – IPO), acțiunile firmei vor fi înregistrate în cadrul unui departament specializat al Autorității de Supraveghere Financiară (ASF);

Acțunile trebuie să fie liber transferabile între acționari, plătite integral, emise in forma dematerializată, evidențiate prin înscriere în cont, iar transferurile nu trebuie să fie restricționate prin prevederi ale actelor constitutive (ca de exemplu prevederi legate de obligația acționarilor de a vinde acțiuni numai altor acționari, etc);

Acțiunile trebuie să fie din aceeasi clasă, iar dispersia acestora să fie de cel puțin 25% din numărul total de acțiuni;

Emitentul ce solicită admiterea la tranzacționare trebuie să fie o societate comercială ce a încheiat o ofertă publică de vânzare acțiuni în baza unui prospect de ofertă aprobat de ASF sau ce are aprobat de ASF un prospect întocmit în vederea admiterii la tranzacționare;

Societatea ce solicită listarea trebuie să fi funcționat în ultimii trei ani anterior solicitării la tranzacționare și să fi întocmit situații financiare pentru această perioadă, în conformitate cu prevederile legale;

Emitentul trebuie să depună la Bursa de Valori, prin intermediul unei Societăți de Servicii de Investiții Financiare numită și Societate inițiatoare, toate documentele cerute (cerere de admitere la tranzacționare, prospectul de limba engleză în formă legalizată, situații financiare, etc);

Plata comisioanelor corespunzatoare către Bursa de Valori. Comisioanele plătite de un emitent către bursă sunt: de procesare a dosarelor de înscriere și admitere la tranzacționare, tarif de menținere la tranzacționare și de promovare din Categoria 2 în Categoria 1 și din Categoria 3 în Categoria 2; Emitentul trebuie să desemneze două persoane care vor menține legătura permanentă cu Bursa de Valori.

Cerințele de mai sus sunt generale și trebuie respectate de orice emitent ce solicită admiterea la tranzacționare la Bursa de Valori Bucuresti. Actuala structură a pieței reglementate administrată de Bursa de Valori Bucuresti va cuprinde în sectorul titluri de capital următoarele categorii: Categoria 1, Categoria 2, Categoria 3 și Categoria internațională de acțiuni¹³. Pentru fiecare categorie în parte, fața de cele prezentate mai sus, cerințele suplimentare ce trebuie respectate sunt prezentate mai jos.

Pentru Categoria 1:

•Acțiunile trebuie să fie din aceeasi clasă, iar dispersia acestora să fie de cel puțin 25% din numărul total de acțiuni, către cel putin 2.000 de acționari;

•Societatea ce solicită admiterea la tranzacționare trebuie să aibă valoarea capitalurilor proprii din ultimul exercițiu financiar sau media capitalizării pe ultimele 6 luni de cel putin echivalentul în lei a 30 milioane EURO calculat la cursul de referintă al B.N.R. din data înregistrării la B.V.B. a cererii de admitere la tranzacționare sau capitalizarea anticipată să fie de cel puțin echivalentul în lei a 30 milioane EURO calculat la cursul de referință al B.N.R. din data înregistrării la B.V.B a cererii de admitere la tranzacționare;

•Emitentul ce solicită admiterea la tranzacționare trebuie să fi obținut profit net în ultimii 2 ani de activitate;

•Emitentul trebuie să prezinte un plan de afaceri pentru cel puțin următorii 3 ani calendaristici.

Pentru Categoria 2:

•Emitentul trebuie să aibă valoarea capitalurilor proprii din ultimul exercițiu financiar de cel puțin echivalentul în lei a 2 milioane EURO, calculat la cursul de referință al BNR din data înregistrării la BVB a cererii de admitere la tranzacționare sau capitalizarea anticipată să fie de cel puțin echivalentul în lei a 2 milioane EURO calculat la cursul de referință al B.N.R. din data înregistrării la B.V.B a cererii de admitere la tranzacționare.

Pentru Categoria 3:

•Emitentul trebuie să fie o societate comercială dinamică, inovatoare și cu potențial de creștere;

•Emitentul trebuie să aibă, în principiu, în obiectul de activitate dezvoltarea de tehnologii noi și implementarea aplicațiilor, informatică, etc;

•Societatea trebuie să aibă valoarea capitalurilor proprii din ultimul exercițiu financiar de cel puțin echivalentul în lei a 1 milion de EURO calculat la cursul de referință a BNR din data înregistrării la BVB a cererii de admitere la tranzacționare sau capitalizarea anticipată să fie de cel puțin echivalentul în lei a 1 milion EURO calculat la cursul de referință al B.N.R. din data înregistrării la B.V.B a cererii de admitere la tranzacționare.

În momentul în care firma a încheiat cu succes o ofertă publică de vânzare de acțiuni și are un contract cu o societate de registru, aceasta va iniția procedura de înscriere a acțiunilor la cota bursei (listare)¹⁴. Aceasta presupune centralizarea unor informații și documente despre firmă, activitatea și organizarea acesteia, performanțe financiare și planuri de viitor, precum și redactarea unor documente de prezentare a firmei pentru investitorii la bursă. Aceste documente sunt analizate de reprezentanți ai Bursei de Valori pentru a se conforma cu regulamentele în vigoare.

În final, decizia finală de listare este luată de o comisie specială—Comisia de Listare din cadrul Bursei de Valori.

Un factor cheie al succesului unei listări este selectarea echipei profesionae de consilieri. După selectearea băncii de investiții, este ales și restul echipei, constituit din avocați, auditor și agenții de comunicare PR/IR¹⁵.

Punctele cheie ale listării publice sunt elaborarea conceptului de listare, precum și stabilirea straegiei. Trebuie apoi, stabilit un program, cu timpii bine definiți aferenți luării deciziilor privind volumul de acțiuni listate, selectarea corectă a segmentului de piață și definirea srategiei privind plasarea acțiunilor.

Trebuie avut în vedere faptul că planurile listări unei societăți trebuie comunicate publicului chiar înainte de deschiderea bursei. Până în acel moment, listarea poate fi anulată sau amânată fără repercusiuni profesionale.

2.1.3. Listarea acțiunilor pe SIBEX

Începând cu anul 2010 piața de tranzacționare la vedere este disponibilă și la Bursa din Sibiu. Se prezintă în continuare procedurile și mecanismul listării acțiunilor la cota Bursei Monetar Financiară și de Mărfuri Sibiu (SIBEX).

Emitentul ale cărui acțiuni vor fi admise la tranzacționare pe piața reglementată la vedere, administrată de S.C. B.M.F.M. S.A., la Secțiunea acțiuni, trebuie să îndeplinească următoarele cerințe:

•să aibă valoarea capitalurilor proprii din ultimul exercițiu financiar de cel puțin

echivalentul în lei a 1 milion EURO calculat la cursul de referință al B.N.R. din data înregistrării la S.C. B.M.F.M. S.A. a cererii de admitere la tranzacționare pe piața reglementată la vedere;

•să fi înregistrat profit net în cel puțin unul din ultimii 3 ani de activitate;

•societatea să fi funcționat în ultimii 3 ani, anterior solicitării de admitere la tranzacționare și să fi întocmit și comunicat situațiile financiare pentru aceeași perioadă, în conformitate cu prevederile legale incidente pieței de capital;

•să fie o societate comercială pe acțiuni care, în scopul admiterii la tranzacționare, a încheiat o ofertă publică de vânzare de acțiuni, în baza unui prospect de ofertă publică aprobat de ASF sau autorități similare de supraveghere din state membre U.E., sau care are aprobat de către ASF. sau autorități similare de supraveghere din state membre U.E. un prospect întocmit în vederea admiterii la tranzacționare;

•să îndeplinească condițiile prevăzute în Legea privind piața de capital și în Regulamentele emise de către ASF. ori condițiile prevăzute de legislația similară din

țara de origine;

•să depună la S.C. B.M.F.M. S.A., prin intermediul unui Participant inițiator, toate documentele solicitate;

•să plătească tarifele datorate S.C. B.M.F.M. S.A. și să nu aibă alte datorii față de aceasta;

•să numească două persoane care vor păstra permanent legătura cu S.C. B.M.F.M. S.A.;

•să respecte condițiile și termenii Angajamentului de admitere și menținere la tranzacționare a acțiunilor.

Acțiunile distribuite trebuie să fie de aceeași clasă, iar dispersia acțiunilor distribuite public să fie de cel puțin 25%; acțiunile să fie distribuite public la cel puțin 100 de acționari.

Listarea acțiunilor pe Sibex este reglementată de Regulamentul nr. 6/2010 privind organizarea, funcționarea și tranzacționarea în cadrul pieței reglementate la vedere adminstrate de S.C. B.M.F.M. S.A..

În listarea acțiunilor proprii pe Sibex o firmă interesată poate solicita sprijinul unui participant Inițiator – societate specializată de intermediere pe piața de capital (SSIF) care are calitatea de participant la Sibex.

2.1.4. Emisiunea de acțiuni

Acțiunea reprezintă un titlu de valoare care îi certifică posesorului acesteia calitatea de proprietar al unei părți din patrimoniul (capitalul propriu) societății emitente, dată de ponderea numărului de acțiuni deținute în totalul acțiunilor emise de aceasta¹⁶.

În România, acțiunile nu pot fi emise la o valoare mai mică decât valoarea nominală.

Într-o viziune generală, acțiunea poate fi definită ca fiind un titlu de valoare care certifică deținătorului acesteia calitatea de proprietar al unei părți din capitalul companiei emitente și dă dreptul la încasarea unui dividend. Cumpărarea unei acțiuni la momentul emisiunii acesteia poate fi înțeleasă ca un schimb între investitor și companie. Astfel, invesitoru cumpără promisiunea unor încasasări viitoare (date de dividente și de cursul bursier al titlului la momentul vânzării acestuia), oferind prețul acesteia. Societatea emitentă încasează la acest moment o sumă certă, din care iși poate finanța activitatea, promițând oferirea unor încasări viitoare pentru investitorii care au cumpărat titulurile resective.

În luarea deciziilor privind sursa și modul de obținere a resurselor financiare este importantă alegerea între sursele private și (sursele) piețele publice.

Finanțarea directă (privată) se materializează în obținerea de fonduri direct de la o persoană sau un număr mic de persoane fizice sau juridice cum ar fi bănci, societăți de asigurări, fonduri de pensii. În cele mai multe cazuri, plasamentul privat este văndut printr-o bancă de investiții, care acționează numai ca agent și nu garantează subscrierea titlurilor de valoare.

Finanțarea publică apelează de asemenea, la intermediari financiari (de tipul societăți de servicii si investiții financiare, bănci comerciale, bănci de investiții) pentru a vinde titluri de valoare, dar în acest caz este vorba despre un număr mare de investitori-atât persane fizice, cât și instituții financiare. Cu privire la implicarea intermediarilor fnanciari în această activitate, principala diferență față de modalitatea de finanțare directă provine din faptul că aceștia, in calitate pot decide o implicare mult mai mare în procesul de emisiune, realizând funcțiile de subscriere, consultanță și distribuire a titlurilor de valoare.

Fiecare dintre cele două modalități de finanțare- directă (privată) și publică, prezintă avantaje și dezavantaje, ce trebuie avute în vedere de către societate. Din punct de vedere al costurilor implicate, finanțare publică este mai costisitoare, costurie de emisiune fiind mai mari, corespunzător riscului suplimentar asumat de intermediar ce poate ajunge până la cumpărarea întregului pachet de titluri de la emitent, ocuându-se mi departe în exclusivitate de distribuirea acestora. În mod frecvent, costurile de emisiune nu sunt exprimate în mărime absolută, ci procentual față de încasările brute sau nete de emisiune.

Dezavantajul costurilor de emisiune mai mari pentru finanțarea publică se transofaă, alături de viteză și flexibilitate în avantaje atunci când vorbim despre finanțarea privată. Clauzele împrumutului fiind negociate direct între beneficiarul și furnizorul de fonduri, procedurile formale fiind minime, clauzele pot fi puse la punct mai repede și cu mai mare flexibilitate. În plus, față de aceste avantaje imediate (evidențiate încă de la momentul lansării împrumutului), mai pot apărea și avantaje pe parcursul derulării împrumutului. Dacă împrumutatul (debitorul) dorește modificare a clauzelor împumutului, situația se poate rezolva mult mai rapid și mai sigur dacă a apelat la finanțare privată decât în cazul finanțării publice, pentru că partenerii cu care trebuie să negocieze sunt mult mai puțini și la alt nivel.

Uneori, societățile atrag capital suplimentar pe parcursul anului, sub forma unei emisiuni de drepturi de subscriere, prin emiterea de acțiuni către acționarii existenți pe o bază proporțională cu ceea ce ei dețin deja. Drepturile de subscriere pot fi oferite la prețul curent al pieței sau la un preț mai mic (cu discount). De aceea, o asemena emisiune de drepturi conține, în mod normal, un element-primă. Acest discount poate fi privit ca o primă oferită acționarilor, sub forma acțiunilor, fără nici o contraprestație, fiind efectiv o emisiune de capitalizare a unei părți a acțiunilor, fără nici o contraprestațiue și o emisiune a restului de acțiuni la prețul pieței. Numărul de acțiuni comune ce trebuie utilizat la calcularea rezultatului pe acțiune de bază pentru toate perioadele anterioare emisiunii de drepturi este numărul de acțiuni comune în cirulație înainte de emisiune, multiplicate cu următorul factor (cunoscut și ca element – primă):

Acțiunile societăților care oferă drepturi de subscriere sunt mai atractive pentru investitori deoarece ei sunt mai bine protejați în ceea ce privește ponderea în societate¹⁷.

Figura 4 Factorii finanțării

Sursa: Sorin Claudiu Radu, „Piețe de Capital”, Ed. Pro Univeristaria București 2013¹⁸

Evoluția acțiunilor ce urmează a fi cumpărate trebuie urmarită periodic, acordndu-se atenție aspectelor:

Lichidității acțiunilor (dacă acțiunile respective nu se tranzacționează regulat-în fiecare zi de la tranzacționare) sau volumul zilnic de acțiuni este foarte mic, atunci există șanse reduse să se poată cumpăra acțiunile respective la un curs favorabil și șanse și mai reduse să le puteți revinde după aceea;

Situarea cursului față de nivele maxime și minime istorice atinse de acțiunile respective, într-o perioadă precedentă de peste trei luni;

Tendința de evoluție a cursului în ultima perioadă;

Tendința de evoluție a volumului în ultima perioadă (un volum în creștere poate indica un interes sporit al investitorilor pentru titlul respectiv și deci o posibilă creștere de curs);

Evouția generală a pieței de capital;

Știrile și informațiile de ultimă oră legate de societatea emitentă pot influența cursu;

Acționariatul societății – existența unor acționari majoritari privați, autohtoni sau străini;

Evoluția sectorului economic din care face parte societatea emitentă și a mediului economico-financiar în ansamblul său;

Anaiza rapoarelor periodice ale societăților și evoluți rezultatelor și a indicatorilor economico-financiari ai societății.

Emisiunea de acțiuni poate avea loc atât la înființarea societății cât și în timpul funcționării societății. În timpul funcționării societății, emisiunea de acțiuni poate să producă efecte nedorite pentru vechii acționari, cunoscute sub denumirea de efecte de diluție ce afectează:

Valoarea intrinsecă a acțiunii (diluția capitaluui);

Profitul de acțiune (diluția profitului pe acțiune);

Dreptul la vot al posesorului acțiunii (diluția dreptuui la vot).

Creșterea de capital determină un efect de diluare a rentabilității acțiunilor prin

împărțirea profitului net la un număr mai mare de titluri. Astfel, compensarea efectului de diluare a valorii capitalului acționarilor implică atribuirea unor drepuri de subscriere.

Dreptul de subscriere este un titlu de valoare negociabil, reprezentând privilegiul acordat de către emitent acționarilor săi, de a achiziționa cu precădere noile acțiuni, proporțional cu ponderea în societate și la un preț egal cu prețul de emisiune¹⁹. Acesta se acordă tuturor acționarilor înscriși la data de înregistrare în registrul emitentului, indiferent de participarea acestora la AGA a emitentuluisau de votul exprimat de aceștia cu privire la majorarea capitalului social.

2.1.5. Emisiunea de obligațiuni

Obligațiunile sunt valori mobiliare reprezentând creanța deținătorului asupra emitentului, rezultând în urma unui împrumut, pe care acesta din urmă îl lansează pe piață, asumându-și obligația de a plăti o dobândă și de a răscumpărand titlul emis la o dată viitoare²⁰. Obligațiunea este o modalitate de plasament a capitalului care permite obținerea unor venituri, a căror mărime depinde de nivelul ratei dobânzii și de durata de viață a obligațiunii.

Principalele caracteristici ale obligațiunii sunt:

Obligațiunea este un instrument al investiției de capital;

Exprimă creanța deținătorului asupra ansamblului activelor emitentului;

Exprimă angajamentul unui debitor față de creditorul care pune la dispoziția primului fondurile sale.

Obligațiunea reprezintă un titlu de credit, care oferă deținătorului acesteia anumite avantaje, cum ar fi:

În caz de faliment, posesorii de obligațiuni au prioritate la sumele rezultate prin lichidarea societății, deci beneficiază de un avantaj în raport cu acționarii;

Rata cuponului și/sau principalul pot fi indexate în raport cu evoluția ratei inflației sau prin raportare la alt indicator de referință, ceea ce conferă o protecție mai bună a investiției comparativ cu aceea în alte active;

Estimarea nivelului viitor al cupoanelor și al prețului de vânzare la momentul „n” este mai ușor de realizat, obligațiunile fiind caracterizate așadar printr-un nivel mai ridicat de siguranță;

Un risc de neplată a cupoanelor și a prețului de rambursare mai redus decât în cazul acțiunilor.

Bineînțeles ca deținerea obligațiunilor, ca și a oricărui tip de activ, implică și dezavantaje:

Nu dau drept de vot, deci, în principiu, posesorii de obligațiuni nu se pot implica în activitatea de conducere a întreprinderii ale cărei titluri le dețin;

Pentru obligațiunile „clasice”, indiferent de mărimea profiturilor pe care le-ar înregistra întreprinderea emitentă, suma plătită sub forma cupoanelor nu se modifică;

Rentabilitatea asociată investițiilor in obligațiuni este în general mai redusă decât în cazul acțiunilor, inclusiv datorită variabilității mai mici a câștigurilor (riscul este mai redus).

Emitenții obligațiunilor pot fi:

Statul;

Organismele administrativ-teritoriale;

Organismele administrativ centrale;

Treoreria statului;

Societățile comerciale.

Oferta publică de vânzare de obligațiuni se derulează similar cu cea de vânzare de acțiuni. La fel ca și în cazul acțiunilor, obligațiunile se emit prin oferta publică numai prin intermediul unei societăți specializate de intermediere numită societate de servicii de investiții financiare (SSIF). Aceasta se ocupă de coordonarea tuturor operațiunilor legate de finanțarea prin obligațiuni: elaborarea prospectului de emisiune pe baza parametrilor stabiliți de comun acord cu firma emitentă și a datelor primite de la aceasta; relația cu autoritățile pieței de capital; coordonarea operațiunilor de vănzare a obligațiunilor; elaborarea raportului de închidere a ofertei; listarea obligațiunilor.

Firma emitentă a obligațiunilor stabilește, prin consultare cu societatea de intermediere și pe baza nevoilor proprii de finanțare, parametrii emisiunii: valoarea totală a împrumutului obligatar, valoarea nominală și numărul obligațiunilor, dobânda la care se oferă obligațiunile, durata de viață și frecvența plăților, perioada de vânzare a obligațiunilor, tipul acestora (convertibile sau neconvertibile), modalitatea de garantare, listarea pe o piață organizată. Societatea de intermediere poate oferi consultanță emitentului în ceea ce priveste parametrii emisiunilor de obligațiuni precedente din țara noastră, structura cererii de asemenea instrumente pe piață, etc. Pe baza acestor parametrii și a informațiilor primite de la emitent SSIF elaborează un document oficial de prezentare a firmei emitente și a obligațiunilor puse în vânzare numit prospect de emisiune.

Printre elementele incluse în prospectul de vânzare a obligațiunilor se numără:

prezentarea firmelor și persoanelor ce au participat la elaborarea prospectului;

informații despre obligațiunile puse în vânzare și drepturile conferite de acestea (număr obligațiuni, valoare nominală, preț de emisiune, rata dobânzii, rambursare, plăți, tipul obligațiunilor, modalitatea de garantare, listare, derularea ofertei, destinația fondurilor atrase);

informații despre emitent (date de identificare, natura activității, capital social, alte obligațiuni emise);

activitatea emitentului (operațiuni, performante economico-financiare, sedii, cercetare și dezvoltare, proceduri judiciare, salariați, investiții, surse de finanțare);

situații contabile (raportări financiare, indicatori);

informații referitoare la management, perspectivele viitoare, factori de risc.

Prospectul trebuie avizat de Autoritatea de Supraveghere Financiară (ASF) – procedura de care se ocupă SSIF. La fel ca și în cazul acțiunilor, obligațiunile nu pot fi oferite spre vânzare înainte de această procedură. Conform reglementărilor în vigoare se recomandă garantarea obligațiunilor mai ales în cazul emisiunilor noi (cu active, polița de risc financiar, etc). Ulterior avizării are loc publicitatea oficială a ofertei- prezentarea acesteia în ziare de circulație națională și prin alte canale. Pe durata derulării ofertei, obligațiunile sunt puse în vânzare la sediile distribuitorilor—societăți de servicii de investiții financiare și bănci cu care emitentul a încheiat contracte de distribuție (de toată aceasta procedură se ocupă tot SSIF cu care emitentul a lucrat la elaborarea prospectului).

În urma încheierii cu succes a ofertei, obligațiunile sunt înregistrate la Oficiul de Evidență a Valorilor Mobiliare (OEVM) din cadrul ASF, iar acestea pot fi ulterior listate la Bursa de Valori BucureȘti²¹.

O societate emitentă de obligațiuni prin ofertă publică va trebui să îndeplinească o serie de obligații de raportare către instituțiile pieței de capital și către publicul investitor: rapoarte financiare, evenimente ce afectează deținătorii de obligațiuni, plata dobânzilor și a principalului, etc. Societatea va trebui să se supună și eventualelor criterii suplimentare de informare în cazul listării la Bursa de Valori. După ce a emis obligațiuni societatea va plăti în mod regulat dobânzi, conform obligațiilor asumate în prospectul de emisiune. La scadența împrumutului (sau, în unele cazuri, și pe parcurs) se va rambursa investitorilor valoarea nominală a obligațiunilor cumpărate.

3. STUDIU DE CAZ- LISTAREA CNTEE TRANSELECTRICA SA LA BVB

3.1 Prezentarea generală a CNTEE TRANSELECTRICA SA

Transelectrica are misiunea de a asigura serviciul public de transport al energiei electrice simultan cu menținerea siguranței în funcționare a sistemului energetic național, în condiții nediscriminatorii de acces pentru toți utilizatorii, de a participa activ prin dezvoltarea infrastructurii rețelei electrice de transport la dezvoltarea durabilă a sistemului energetic național și de a sprijini și facilita operarea și integrarea piețelor de energie.

Rolul cheie al Transelectrica este cel de operator de transport și sistem (OTS) la care se adaugă rolurile de operator al pieței de echilibrare, operator de măsurare și operator de alocare al capacităților pe liniile de interconexiune. Activitățile de bază sunt legate de infrastructuri de importanță strategică pentru sectorul energiei electrice ce cuprind multiple elemente de infrastructură critică. Astfel serviciile de transport au suport rețeaua electrică de transport iar activitățile de dispecerizare, inclusiv de echilibrare, sau suport în infrastructura de dispecerizare și măsurare.

CNTEE Transelectrica SA este deja recunoscută pe plan național și internațional ca o companie puternică, cu rol strategic pe piața de energie electrică din România și un participant important pe piața regională de electricitate²². Transelectrica joacă un rol activ, fiind parte a strategiei de siguranță națională prin asigurarea infrastructurii necesare funcționării și dezvoltării pieței de energie electrică din România. În calitate de Operator de Transport și de Sistem (OTS), Transelectrica asigură siguranța în funcționare a Sistemului Electroenergetic Național (SEN) și îmbunătățirea permanentă a performanței tehnologice și adecvanșei Rețelei Electrice de Transport (RET), îndeplinind standardele de calitate, garantând, în acelasi timp, accesul reglementat la rețeaua electrică de transport, în mod transparent, nediscriminatoriu și echidistant pentru toți participanții la piață.

CNTEE Transelectrica SA deține poziția de monopol natural pe piața romanească de energie electrică, fiind prima companie cu capital majoritar de stat listată la Bursa de Valori Bucuresti în cadrul programului “O piață puternică-Dezvoltarea pieței de capital”.

De la data listării la Bursa de Valori Bucuresti, 29 august 2006 și până în prezent, compania a suferit modificări în structura acționariatului, în prezent statul român deține 58,69% din acțiuni, în timp ce alți acționari au o pondere de 41,31% din capitalul social. În premieră pentru o companie cu capital majoritar de stat, Transelectrica a lansat în decembrie 2013, emisiunea de obligațiuni corporative în valoare de 200 de milioane de lei, titlurile intrând la tranzacționare pe piața de capital autohtonă la începutul anului curent. În ceea ce priveste relația cu investitorii, strategia Transelectrica vizează creșterea permanentă a valorii adăugate pentru acționari sporind cota și valorile dividendelor și maximizând capitalul investit. Eforturile Companiei au fost reflectate de către agenția de rating Moody’s Investors Service care a menținut ratingul Transelectrica la Ba2 și a îmbunătătit perspectiva de la ‘negativ’ la ‘stabil’²³.

În prezent Transelectrica este o companie administrată în sistem dualist condusă de un Directorat, format din 5 membri, sub supervizarea unui Consiliu de Supraveghere, compus din 7 membri. Sistemul dualist asigură managementul echilibrat pe termen lung și implementarea sistemului de guvernanță corporativă.

Compania are în vedere trei piloni importanți de dezvoltare:

Îmbunătățirea continuă a performanței managementului operațional și de resurse umane, în vederea sporirii calității serviciilor oferite și creșterii siguranței în funcționarea pe termen lung a sistemului energetic românesc;

Accelerarea programului investițional și de mentenanță pentru întărirea, dezvoltarea, reabilitarea și modernizarea Rețelei Electrice de Transport, pentru creșterea gradului de interconexiune cu țările vecine și întregirea inelului național de 400kV, pentru integrarea producției de regenerabile și eliminarea congestiilor și pentru creșterea nivelului tehnologic adecvat exigențelor activității de dispecerizare, măsurare și teleconducere a instalațiilor SEN;

Dezvoltarea performanței managementului financiar la un nivel înalt de calitate și profesionalism care să asigure atragerea și menținerea în condiții optime și eficiente a surselor de finanțare diversificate necesare derulării tuturor programelor de investiții și de mentenanță, precum și pentru creșterea continuă a plusvalorii pentru acționari, prin creșterea valorii acțiunilor, creșterea valorii dividendului și maximizarea randamentului capitalului investit;

Mesajul Companiei față de societatea romanească este tocmai angajamentul său pe termen mediu și lung de a-și îndeplini misiunea de serviciu public în maniera exemplară și responsabilă folosind infrastructura modernă și eficientă de transport și de sistem a unei Companii cu activități sustenabile în sensul răspunderii sociale față de comunitate și de protecție a mediului.

Structura acționariatului este următoarea:

Tabel 1: Structura acționariatului

Sursa informației: DEPOZITARUL CENTRAL

3.2 Transelectrica pe piața de capital

3.2.1. Evoluție preț acțiune

În anul 2014, piața de capital din România și-a continuat evoluția pozitivă începută în anul 2013, multe din acțiunile listate înregistrând creșteri de preț. Indicele BET (calculat pe baza celor mai importante zece acțiuni listate pe piața reglementată a BVB) a încheiat anul 2014 cu o creștere de 9,2%, cel mai bun randament anual din 2009. Transelectrica este inclusă în indicii bursieri locali (BET, BET-XT, BET-NG, BET Plus, BETTR, BET-BK, ROTX) și în indicii internaționali DowJones Wilshire Global Indexes (Dow Jones Wilshire Global Total Market Index SM, Dow Jones Wilshire România Index SM, Dow Jones Wilshire Electricity Index SM).

Acțiunea Transelectrica a continuat trendul ascendent din 2013, depășind în 2014 indicele BET cu o creștere a valorii acțiunii de 85,5% pe parcursul anului, față de 9,2% creșterea indicelui BET. Rentabilitatea totală pentru acționari (TSR) a fost de 99%, acțiunea Transelectrica fiind una dintre cele mai apreciate de către investitori.

Creșterea de 85,5% la Bursa de Valori București (”BVB”) a prețului acțiunilor Companiei s-a accentuat după publicarea rezultatelor anuale 2013 în trimestrul al doilea, consemnand un rezultat pozitiv record înregistrat de Companie și un dividend acordat acționarilor de 2,228 lei/acțiune. Rezultatele pozitive înregistrate pe parcursul anului 2014, în fiecare trimestru au făcut ca acțiunea TEL să devină din ce mai atractivă pentru investitori.

Anul 2014 a debutat cu un preț de tranzacționare de 15,78 lei/acțiune, capitalizarea bursieră fiind de 1.157 mil lei, finalul anului găsind acțiunea la un preț de 29,27 lei, cu o capitalizare bursieră de 2.146mil lei. Prețul minim de tranzacționare a fost înregistrat în data de 31.01.2014, de 14,84 lei/acțiune, maximul de 29,97 lei/acțiune fiind atins spre sfârșitul anului, în data de 05.12.2014. Prin prisma evoluției sale din timpul anului 2014, prețul acțiunii a recuperat o mare parte din scăderea înregistrată după debutul crizei economice, ajungând la valoarea înregistrată la începutul anului 2008.

Figura 1: Evoluție preț-acțiune 2006-2014

Sursa:www.bvb.ro

3.2.2. Obligațiuni

În 2014 s-a efectuat plata primului cupon de dobandă aferent emisiunii inaugurale de obligațiuni care a avut loc în anul 2013, aceasta reprezentând prima tranzacție majoră de finanțare pe piața de capital prin instrumente de credit (emisiune de obligațiuni negarantate de 200 milioane lei la dobândă fixă cu maturitate cinci ani). Introducerea obligațiunilor în mixul de finanțare a indus efecte benefice care vor fi valorificate inclusiv pe termen mediu și lung, diversificând opțiunile de finanțare și reducând astfel riscul restricționării creditării pe canalele tradiționale (de exemplu prin atingerea alocărilor maxime de credit în cazul băncilor de relație).

În urma avizului acordat de către Consiliul Bursei de Valori București, începând cu data de 16.01.2014 obligațiunile corporative TEL sunt tranzacționate la Bursa de Valori București (BVB), sectorul Titluri de Credit – categoria 3 Obligațiuni corporative sub simbolul TEL18.

Tabel 2: Principalele caracteristici ale obligațiunilor emise de CNTEE Transelectrica SA

Sursa: www.bvb.ro

Pentru primul an de acumulare, plata dobânzii aferente obligațiunilor, s-a realizat în conformitate cu Prospectul de Ofertă. Plata s-a efectuat de către Banca Comercială Română SA, în calitate de agent de plată, la data de 19 decembrie 2014, către deținătorii de obligațiuni Transelectrica înscriși în Registrul deținătorilor de obligațiuni ținut de către Depozitarul Central S.A. la data de referință 05.12.2014.

3.2.3. Dividendele

Repartizarea profitului contabil al Companiei, rămas după deducerea impozitului pe profit, se efectuează în conformitate cu următoarele:

OUG nr. 64/ 2001 privind repartizarea profitului la societățile naționale, companiile naționale și societățile comerciale cu capital integral sau majoritar de stat;

Bugetul de Venituri și Cheltuieli al Companiei.

În tabelul următor este ilustrată repartizarea sub formă de dividende a profitului contabil al Companiei pe perioada 2011 – 2014:

Tabel 3: Repartizarea profitului

Sursa:prelucrarea datelor pe baza bilanțului contabil

La data de 31.12.2014 situația plăților dividendelor aferente anilor 2011-2013 a fost următoarea:

Tabel 4: Situația plăților dividendelor aferente perioadei 2011-2013

Sursa: prelucraea datelor pe baza bilanțului contail

Transelectrica plătește dividende din profitul net aferent anului financiar precedent numai după ce situațiile financiare anuale sunt aprobate de către AGA. Dividendele se plătesc acționarilor la valoarea netă de impozitul aplicabil, în conformitate cu prevederile Codului Fiscal al României. Impozitul este reținut, declarat și plătit la bugetul statului, de către Transelectrica.

Data la care se împlinește termenul de prescripție de 3 ani aferent plații dividendelor cuvenite și neridicate pentru anul 2011, este 20 august 2015.

3.3 Managamentul riscului

Cerințele strategice, privind siguranța și continuitatea în operare, determină Compania să abordeze managementul riscului într-un mod proactiv, pentru identificarea și tratarea pierderilor potențiale înainte ca evenimentele generatoare să aibă loc, cu pregătirea în avans a soluțiilor tehnice, operaționale și financiare specifice pentru a contracara aceste eventuale pierderi.

Compania are în vedere gestionarea riscurilor în cadrul unui sistem integrat de management care ia în considerare standardele de management/ control intern din cadrul entităților publice, cerințele de reglementare ale pieței de capital și ale agențiilor de rating. Conducerea Companiei a stabilit următoarele obiective principale în ceea ce privește manangementul riscurilor:

îmbunătățirea profilului de risc al Companiei, prin administrarea procesului global de identificare, evaluare și monitorizare a riscurilor și de implementare a controlului necesar pentru a menține expunerea la risc la un nivel acceptabil;

eliminarea sau reducerea la minim a condițiilor și a practicilor care pot conduce la neîndeplinirea obiectivelor generale, la întreruperea sau limitarea activității Companiei;

reducerea costului total al riscului în Companie, în scopul reducerii costurilor serviciilor prestate de Companie și asigurarea resurselor financiare pentru cheltuielile de operare, pentru plata datoriilor și pentru investițiile strategice.

și obiective strategice:

înțelegerea riscurilor la care este expusă Compania, a cauzelor, a costurilor acestora și a impactului asupra obiectivelor generale și specifice;

crearea unui mediu de lucru sigur pentru angajați;

operarea echipamentelor și a instalațiilor în condiții de siguranță, fără a crea pericol pentru terți și fără a afecta mediul înconjurător;

implementarea măsurilor optime de control și finanțare a riscurilor.

Administrarea riscurilor Transelectrica S.A. constă în stabilirea a două seturi de soluții de tratare a riscurilor și determinarea structurii optime a acestora:

soluțiile organizatorice – ce diminuează riscurile prin intermediul organizării/ proiectării/ planificării/ structurării activităților, a planurilor privind comunicarea și măsurile pentru continuitatea afacerii, după materializarea unui risc, care permit administrarea riscurilor prin intermediul procedurilor și prin întărirea măsurilor de securitate și siguranță a muncii;

soluțiile financiare – ce includ asigurările, oferte de acțiuni, emisiuni de obligațiuni;

instrumente oferite pe piețele de capital, de asigurări și de alte piețe financiare.

Administrarea riscurilor îin cadrul Companiei se realizează prin optimizarea raportului între soluțiile organizatorice și soluțiile financiare, pentru ținerea sub control a riscurilor, la un nivel acceptabil, cu costuri rezonabile. Activitățile Companiei sunt sensibile la condițiile economice generale, care pot influența cantitatea de energie electrică transportată și implicit veniturile și rezultatele operaționale. În plus, cererea pentru energie electrică și prețul acesteia depind de o varietate de factori asupra cărora Compania nu are control, și anume:

evoluții economice și politice la nivel global și regional;

cererea consumatorilor din industrie;

condițiile climatice;

tarifele reglementate de ANRE pentru serviciile de transport și sistem;

legile și reglementările existente.

3.3.1 Principalele riscuri identificate

Managementul global al Companiei se concentrează asupra imprevizibilității mediului economic și financiar, căutând să minimizeze potențialele efecte adverse performanței financiare. Principalele riscuri pe care Compania le poate întâmpina în cadrul desfășurării activității sale sunt sumarizate mai jos.

Riscul de rată a dobânzii – Compania are încheiate contracte de creditare (pe termen lung și scurt) pentru finanțarea programelor de investiții și pentru susținerea activității operaționale.

Tabel 5: Fluctuațile ratelor de dobândă

Componența variabilă a ratei de dobândă pentru creditele atrase de Companie poate influența deopotrivă fluxurile de numerar din activitatea operațională precum și profitabilitatea, dacă valorile indicilor internaționali față de care rata de dobândă este calculată se modifică semnificativ.

Sub aspectul ratelor de dobandă a portofoliului de credite Compania are o distribuție relativ echilibrată între creditele cu dobandă fixă și cele cu dobandă variabilă.

Riscul valutar – Moneda funcțională a Companiei este leul românesc. Compania este expusă fluctuațiilor cursului de schimb valutar provenit din reevaluarea activelor/pasivelor denominate în altă monedă dar și a plăților de dobândă și principal ca urmare a creditelor contractate în alte valute.

Pe parcursul anului 2014 volatilitatea a fost relativ redusă. Moneda națională s-a apreciat cu 0,1% în raport cu EUR, în schimb a cunoscut o depreciere de 13.3% față de USD și s-a apreciat cu 0.4% în raport cu JPY.

Prin urmare, în 2014 veniturile din diferențe de curs valutar au fost în valoare de 27,5 milioane lei în timp ce cheltuielile au fost în sumă de 28,8 milioane lei. Impactul general al diferențelor de curs valutar este de pierdere în sumă de 1,3 milioane lei.

Tabel 6: Expunerea netă în situația poziției financiare

Sursa: prelucrarea informațiilor pe baza datelor din bilanț

În 2014, datoria bancară s-a redus de la 1159 milioane lei la 985 milioane lei pe fondul diminuării gradului de îndatorare a Companiei și a plăților de pricipal aferente creditelor contractate. Creditele denominate în EUR rămân în continuare la un nivel ridicat de 74% în total credite în timp ce creditele în lei se situează la un nivel de 22%. În 2014, Compania nu a mai contractat alte credite în valută.

Riscul privind prevederile din acordurile de finanțare – Compania are contracte de finanțare încheiate cu instituții financiare internaționale (BERD și BEI) și bănci comerciale pentru finanțarea proiectelor de investiții și pentru susținerea unor activități operaționale, ca parte a obiectului de activitate. În cadrul contractelor de finanțare, există clauze privind: respectarea unor indicatori financiari, schimbări de control asupra Companiei, clauze tip pari passu, etc.

Riscul de lichiditate – este riscul potrivit căruia Compania poate să întâmpine dificultăți în îndeplinirea obligațiilor asociate datoriilor financiare care sunt decontate în numerar sau prin transferul altui activ financiar. Prevederile din acordurile de finanțare ale Companiei pot limita flexibilitatea financiară și operațională a acesteia.

O politică prudentă de gestionare a riscului de lichiditate implică menținerea de resurse lichide suficiente pentru a putea onora obligațiile pe măsură ce acestea ajung la scadență, precum și disponibilitatea finanțării prin facilități de credit adecvate.

Riscul de lichiditate este diminuat de introducerea în mixul de finanțare a Companiei a instrumentelor negarantate (obligațiunile corporative și împrumuturile negarantate oferite de instituțiile financiare internaționale), care reduc semnificativ dependența de limitările și constrângerile mediului bancar și nevoia de garantare a creditelor comerciale cu creanțe comerciale în scădere.

O altă componentă a riscului de lichiditate este reprezentată de costul de oportunitate al investițiilor financiare pentru excesul de lichidități pe care Compania îl poate avea la un moment dat. În această privință, managementul Companiei a fost preocupat în permanență ca excesul de lichiditate să fie totuși investit în instrumente cu risc scăzut dar cu randamente satisfăcătoare. Randamentul mediu obținut în 2014 a fost de 3,32%.

Riscul de credit – este riscul în care Compania suportă o pierdere financiară urmare a neîndeplinirii obligațiilor contractuale de către un client sau o contrapartidă la un instrument financiar. Acest risc rezultă în principal din creanțele comerciale și numerarul și echivalentele de numerar.

Tratamentul riscului de contrapartidă se bazează pe factori de succes interni și externi ai Companiei. Factorii externi de succes care au efect asupra reducerii riscului în mod sistematic sunt: descentralizarea sectorului energetic în care producția, transportul, distribuția și furnizarea sunt activități distincte, iar interfața pentru client este reprezentată de furnizor, tranzacționarea energiei electrice pe piața din România pe două segmente de piață: piața reglementată și piața concurențială. Factorii interni de succes în tratamentul riscului de contrapartidă includ: diversificarea portofoliului de clienți și diversificarea numărului de servicii oferite pe piața de energie electrică.

Activele financiare care pot supune Compania riscului de încasare sunt în principal creanțele comerciale și numerarul și echivalentele de numerar. Compania a pus în practică o serie de politici prin care se asigură că vânzarea de servicii se realizează către clienți cu o încasare corespunzătoare, prin includerea în contractele comerciale a obligației acestora de a constitui garanții financiare. Valoarea creanțelor, netă de ajustările pentru pierderi de valoare și includerea garanțiilor, reprezintă suma maximă expusă riscului de încasare.

Riscul de încasare aferent acestor creanțe este relativ limitat, întrucât aceste sume sunt, în principal, datorate de companii deținute de stat.

Riscul de tarifare (preț) asociat cadrului de reglementare – Având în vedere statutul de monopol natural reglementat, riscul de preț asociat cadrului de reglementare este un factor important care poate afecta activitatea Companiei, cu impact negativ asupra rezultatelor operaționale, situației financiare și perspectivelor Companiei.

Riscul de preț are o componentă structurală respectiv a modului de stabilire a tarifului și o componentă dependentă referitoare la transparența actului de reglementare respectiv la deciziile de stabilire a tarifelor din trecut.

Componența structurală provine din:

rigiditatea mecanismului de tarifare în recuperarea integrală și promptă a costurilor operaționale, a CPT recunoscut (atât din punct de vedere al cantității, cât și al prețului);

lipsa posibilității ajustării costului capitalului în interiorul unei perioade de reglementare în funcție de evoluția piețelor financiare;

nerecuperarea costurilor capitalului în perioada cuprinsă între angajarea capitalului și recunoașterea în BAR a activului rezultat etc. și o dimensiune a rulării deficitare a actului efectiv de reglementare exercitat de ANRE printr-un nivel insuficient de transparență în anumite decizii de stabilire a tarifelor din trecut, ambele componente contribuind la reducerea predictibilității rezultatelor financiare.

Riscul de volum – diminuarea volumului de energie tarifabilă ar putea afecta negativ situația financiară și perspectivele Companiei.

Având în vedere că structura costurilor este semificativ dominată de costurile care nu variază în funcție de volumul/activitatea Companiei, aceste perturbații se pot propagă și la nivelul profiturilor. Mecanismul de ajustare a tarifelor poate oferi o soluție, totuși în anul financiar impactat de scăderea volumelor,performanța financiară a Companiei rămâne afectatată.

Alte riscuri identificate – Alte riscuri care pot afecta activitatea, rezultatele operaționale și situația financiară a Companiei sunt:

neexecutarea sau întârzierile în executarea proiectelor de investiții ale Companiei;

Compania ar putea fi nevoită să cheltuie sume importante pentru menținerea infrastructurii sale;

întreruperile în funcționarea sistemului de transport al energiei electrice;

deteriorarea ratingului de credit al Companiei;

imposibilitatea angajării, instruirii sau reținerii unui număr suficient de salariați cu înaltă calificare;

confruntarea cu litigii, cu rezultate incerte;

grevele sau alte forme de întrerupere a activității;

exercitarea unui control limitat asupra filialelor proprii, ceea ce poate face dificilă implementarea unor politici corporative unitare;

3.4 Date operaționale

Producția netă de energie în 2014 a continuat tendința crescătoare manifestată în 2013 față de anul 2012, aceasta accentuându-se și depășind 10% (11,4% comparativ cu anul anterior).

Soldul schimburilor fizice transfrontaliere a fost de export în 2014 de cca. 7 TWh, în creștere fată de anul 2013, când România a înregistrat un export de cca. 2 TWh. Această situație s-a datorat menținerii nivelului crescut al hidraulicitații si o productie sensibil mai mare în centrale care utilizează surse regenerabile, pe fondul unor condiții favorabile producției de energie din centralele electrice eoliene și respectiv fotovoltaice:

Tabel 7: Consumul de energie

*valorile nu includ consumul aferent serviciilor proprii din centralele de producere energie electrică;

valoarea consumului net include pierderile din rețelele de transport și distribuție precum și consumul pompelor din stațiile hidro cu acumulare prin pompare

Sursa: Transelectrica

Anul 2014 a înregistrat o creștere a puterii instalate brute de 3,4% (797 MW) comparativ cu anul 2013, datorată într-o proporție semnificativă (aprox. 90% din total) surselor regenerabile. Astfel, puterea instalată în centralele eoliene a atins o valoare de 2.953MW, în creștere cu 346 MW față de anul 2013. O dezvoltare deosebită au avut-o centralele fotovoltaice, cu o putere instalată de 1.223 MW față de 860 MW în 2013 și 29 MW în 2012.

Tabel 8: Putere instalată (valori brute)

*valori înregistrate la 01.01.2015

Sursa: Transelectrica

Tabel 9: Mixul producției de energie electrică netă

Sursa: Transelectrica

La nivel lunar, consumul mediu net de energie electrică în anul 2014 a înregistrat o tendință de creștere față de anul 2013.

Consumul maxim orar net corespunzător anului 2014, a fost înregistrat în luna decembrie, în aceeași tendință a ultimilor ani când valorile maxime au fost înregistrate în lunile de iarnă.

Tabel 10: Consum maxim 2012 – 2014

Sursa: Transelectrica

Anul 2014 a marcat o creștere majoră a profitabilității operaționale (EBITDA ▲33%, de la 584 milioane lei în 2013 la 774 milioane lei).

Factorii care au determinat această îmbunătățire au fost:

creșterea veniturilor operaționale aferente activităților cu profit permis, susținută de creșterea volumului de energie electrică vehiculată în rețelele electrice din Sistemul Electroenergetic Național al României (în principal pe fondul creșterii substanțiale a exportului de energie electrică, tendință reflectată de creșterea importantă a producției interne de energie). Pe lângă veniturile obținute din aplicarea tarifului de transport la introducerea energiei (exportate) în rețele, nivelul superior al exportului a intensificat tensiunea competitivă pe piața alocării capacităților de interconexiune transfrontalieră (în special pe granițele cu Ungaria și Serbia), rezultatul fiind o creștere semnificativa a veniturilor obținute din alocarea capacității de interconexiune.

Cantitatea de energie tarifată la extracția din rețelele electrice (la consum) a înregistrat o scădere ușoară (-1%), situație care nu a fost determinată de scăderea consumului intern de energie ci de modificarea bazei tarifare în luna august 2013 (conform reglementărilor ANRE energia exportată, respectiv extrasă din rețelele electrice din România în rețelele electrice ale țărilor vecine, nu a mai fost tarifată de Transelectrica cu tariful de extracție; similar energia importată, respectiv introdusă în rețelele electrice din România din rețelele electrice ale țărilor vecine, nu a mai fost tarifată de Transelectrica cu tariful de injecție; astfel, până la apariția restricțiilor tarifare menționate, respectiv în perioada ianuarie-august 2013, cantitatea tarifată la extracție a inclus energia exportată);

Cresterea minoră a costurilor operaționale (+8% excluzând amortizarea, +7% incluzând amortizarea).

Cele mai importante reduceri au fost înregistrate la achiziția energiei electrice necesară acoperirii CPT (-14%) și reparații și mentenanță (-12%), în timp ce alte cheltuieli de exploatare au înregistrat o creștere (+25%) – determinată în principal de impozitul pe construcții speciale, ajustări pentru deprecierea activelor circulante, provizioane dar și de majorarea costurilor cu personalul.

Astfel, EBITDA din activități cu profit permis a crescut cu ▲28%, de la 593 milioane lei la 760 milioane lei.

Suplimentar, activitățile zero-profit (servicii de sistem tehnologice) au generat un profit de 14 milioane lei comparativ cu o pierdere de 9 milioane lei înregistrată în anul 2013.

Odată cu ajustarea la 1 iulie 2014 a tarifului pentru servicii de sistem tehnologice (în scădere cu 5,6% față de 1 ianuarie 2014), pe parcursul celui de-al doilea semestru al anului 2014 s-a compensat parțial profitul înregistrat în primul semestru al anului.

Pierderea financiară a fost similară celei înregistrate în anul precedent (-8 milioane lei de la -9 milioane lei în 2013).

Factorii care au determinat această evoluție au fost:

Reducerea ușoară a pierderii din diferențe de curs valutar, determinată de efectul combinat al unui curs de schimb relativ constant al Leului față de Euro, pe de o parte, și reducerea expunerii valutare la nivelul datoriei financiare a Companiei prin rambursările ratelor scadente la creditele în monedă straină, pe de alta parte;

Creșterea cheltuielilor cu dobânzile a fost compensată de creșterea veniturilor din dobânzi înregistrată pe fondul unei poziții puternice a lichidităților;

EBT a crescut cu 80%, de la 240 milioane lei la 432 milioane lei. Creșterea a fost susținută în primul rând de îmbunătățirea substanțială a profitului operațional, o contribuție secundară având diminuarea pierderii financiare.

Tabel 11: Contul separat de profit și pierdere

Sursa: raportul anual Transelectrica

Activități cu profit permis – Veniturile din activitățile cu profit permis sunt reprezentate în principal de transportul energiei electrice și serviciile de sistem funcționale. Cadrul de reglementare aplicabil celor două activități crează premisele obținerii unei rentabilități financiare a capitalului investit în activele celor două activități, prin includerea în tarife a unor componente destinate remunerarii finanțatorilor calculate prin aplicarea unei rate reglementate de rentabilitate la baza activelor reglementate.

Rezultatul financiar – Veniturile din dobânzi au înregistrat o creștere de 9 milioane de lei în anul 2014 comparativ cu anul 2013, determinată de înregistrarea dobânzilor pentru disponibilitățile bănești aflate în conturile curente, depozite bancare, inclusiv disponibilitățile din taxa de racordare.

Creșterea cheltuielilor cu dobânzile a fost compensată de creșterea veniturilor din dobânzi înregistrată pe fondul unei poziții puternice a lichidităților determinată de fluxul de numerar semnificativ generat în activitățile de bază.

Evoluția pierderii nete din diferențe de curs valutar a fost determinată în principal de evoluția cursului de schimb valutar al monedei naționale față de monedele străine în care Transelectrica a contractat împrumuturi bancare pentru finanțarea programelor de investiții.

Tabel 12: Evoluția cursului de schimb valutar

Sursa:www.bvb.ro

Tabel 13: Bilanț-poziția financiară

Sursa: www.bvb.ro

Active – Activele imobilizate au înregistrat o scădere în 2014 pe fondul volumului redus de investiții, inferior amortizării anuale a activelor fixe.

Activele circulante au înregistrat o creștere semnificativă în 2014 la nivelul numerarului, determinată de îmbunătățirea substanțială a fluxului de numerar din activitățile operaționale și datorită creșterii creanțelor comerciale (situație determinată în principal de creșterea tranzacțiilor aferente schemei de sprijin pentru cogenerarea de înaltă eficiență, ca rezultat al emiterii de către ANRE a deciziilor de supracompensare a activității de producere a energiei electrice și termice în cogenerare de înaltă eficiență pentru perioada 2011-2013).

Datorii și capitaluri proprii – Datoriile pe termen lung au înregistrat o ușoară scădere în 2014 de la 1.547 mil lei la 1.402 mil lei, determinată în principal de rambursarea porțiunilor din principal.

Datoriile pe termen scurt au înregistrat o creștere în 2014, determinată de creșterea datoriilor către furnizorii de pe piața de energie electrică. Aceasta a fost determinata atât de mărirea volumului tranzacțiilor de pe piața de echilibrare, cât și de creșterea valorii bonusului din cogenerare neachitat către producătorii care nu au restituit contravaloarea supracompensării (Ordin ANRE 116/ 2013, art.17, alin. 5)²⁴, în sumă de 38 milioane de lei (4 mil lei la 31 decembrie 2013).

Compania a solicitat producătorilor care nu au achitat facturile de supracompensare, acordul pentru efectuarea compensării datoriilor reciproce la nivelul minim al acestor datorii prin Institutul de Management si Informatica (IMI) care gestionează unitar toate informațiile primite de la contribuabili, în baza prevederilor HG nr. 685/ 1999²⁵.

Capitalurile proprii au înregistrat o creștere în 2014 determinată în principal de profitul semnificativ al exercițiului financiar, creditat în rezultatul reportat.

Tabel 14: Informații financiare anuale

Sursa:Transelectrica

Tabel 15: Fluxul de numerar

Sursa:Transelectrica

Tabel 16: Indicatori de profitabilitate

Sursa: www.bvb.ro

Tabel 17: Informații bursiere la 31.12.2014

Date identificare acțiuni: ISIN ROTSELACNOR9; Bloomberg TEL RO; Reuters ROTEL.BX

Sursa: www.bvb.ro

CONCLUZII ȘI PROPUNERI

Analiza rezultatului final pentru anul 2012 reflectă faptul că un profit brut de peste 40 milioane lei, este în ușoară creștere față de profitul bugetat, în condițiile unui volum de energie electrică transportată în scădere cu 3,8% (de la 56.056.203 MWh în anul 2011 la 53.934.922 MWh în anul 2012) și a tarifelor menținute neschimbate comparativ cu anul 2011, indică faptul că Transelectrica a încheiat anul financiar 2012 cu rezultate satisfăcătoare.

Veniturile obținute din serviciile de bază furnizate de Companie (activitățile care permit profit: serviciile de transport și serviciile de sistem tehnologice) au înregistrat o diminuare de numai 2,7% față de anul anterior, în timp ce veniturile obținute din celelalte activități, (servicii de sistem tehnologice, administrare piață și piața de echilibrare) au înregistrat o diminuare accentuată, de peste 20% față de anul anterior. Și cheltuielile operaționale au înregistrat o scădere de circa 1%.

Deprecierea monedei naționale a determinat o pierdere financiară de 39 milioane lei. Fluctuațiile ratelor de dobândă pot avea impact asupra gradului de îndatorare al companiei, cu implicații la nivelul situației financiare și rezultatelor.

Fluxurile de numerar operaționale ale companiei sunt afectate de variațiile ratei dobânzilor, în principal datorită împrumuturilor pe termen lung într-o pondere semnificativă.

Modelul de reglementare a tarifelor de transport aplicat în prezent în România este venit plafon.Tarifarea serviciilor de transport al energiei electrice se realizează pe perioade de reglementare. Perioadele de reglementare reprezintă cicluri multianuale de reglementare a tarifelor (în prezent 5 ani), pe durata cărora este aplicată o metodologie de calcul al tarifelor15 și pentru care este prestabilit un set complet de parametri pe orizontul perioadelor respective pentru calculația efectivă a tarifelor.

Diferențele între valorile prognozate și cele efective ale parametrilor de calcul al tarifului pentru un anumit an tarifar sunt compensate prin intermediul unor corecții ex-post implementate în tarif în anii tarifari subsecvenți sau la începutul perioadei de reglementare imediat următoare. În cazul anumitor componente specifice ale bazei de costuri reglementate ce se află sub incidența unor plafonări, depășirea nivelului prognozat al respectivelor costuri nu este compensată.

Scopul acestei lucrări este de a identifica sursele de finanțare disponibile prin intermediul Bursei de Valori,

În primul capitol am prezentat principalele surse de finanțare. O întreprindere se îndatorează pentru a-și putea desfășura activitățile zilnice, pentru finanțarea proiectelor de investiții sau pentru a remunera capitalurile împrumutate. Firmele pot alege să se finanțeze din 2 surse: interne (autofinanțare, capitaluri proprii) sau externe (împrumuturi obligatare, credite bancare și leasing). Bineînțeles, fiecare formă de îndatorare are un cost , în general acesta se referă la dobândă și comisioanele aferente, și, respectiv, un risc. Principalul risc în acest caz, este acela de nu a mai putea rambursa împrumutul, riscul de faliment; prin urmare firma trebuie să își asigure un rezultat de exploatare suficient de mare încât să acopere împrumutul.

În capitolul al doilea am prezentat finanarea companiilor prin intermediul Bursei de Valori, ofertele publice , listarea acțiunilor,emisiunea de acțiuni precum și emisiunea de obligațiuni.

Ultimul capitol al lucrării prezintă firma CNTEE Transelectrica listată a Bursa de Valori precum și evoluția ei pe Piața de Capital.

Concluzionând, lucrarea de față realizează o analiză privind preferințele de finanțare ale întreprinderilor românești, extinzând perioada de analiză surprinsă de studiile anterioare. Prin studiul realizat am constatat faptul că investitorii de pe piață de capital din România preferă finanțarea internă, validând teoria ierarhizării surselor de finanțare.

ANEXA 1 – Lista filialelor Transelectrica

Societatea Comercială Operatorul Pieței de Energie Electrică “OPCOM” SA – J40/ 7542/ 2000 – București, Bulevardul Hristo Botev nr. 16-18, sector 3, cod 030236, www.opcom.ro;

Societatea Comercială pentru Servicii de Mentenanță a Rețelei Electrice de Transport “SMART” SA – J40/ 8613/ 2001 – București, Bulevardul General Gheorghe Magheru nr. 33, sector 1, cod 010325, www.smart-sa.ro;

Societatea Comercială pentru Servicii de Telecomunicații și Tehnologia Informației în Rețele Electrice de Transport “TELETRANS” SA – J40/ 12511/ 2002 – București, Bulevardul Hristo Botev nr. 16-18, sector 3, cod 030236, www.teletrans.ro;

Societatea Comercială de Formare a Energeticienilor din România “FORMENERG” SA – J40/ 2265/ 2002 – București, Bulevardul Gheorghe Șincai nr. 3, sector 4, cod 040311, www.formenerg.ro;

Societatea Comercială Filiala “ICEMENERG – SERVICE” SA – J40/ 11414/ 2003 – București,

Bulevardul Energeticienilor nr.8, sectorul 3, cod 032092.

Lista persoanelor afiliate societății comerciale:

OPCOM;

TELETRANS;

SMART;

FORMENERG;

ICEMENERG-SERVICE.

Toate Societățile cu capital majoritar de stat, cu care Compania încheie contracte reglementate pe piața de energie.

ANEXA 2 – Informații financiare anuale -C.N.T.E.E. TRANSELECTRICA

Sursa: www.bvb.ro

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

I Cărți

Anghelache Gabriela, „Piața de capital în context european”, Ed. Economică 2009

Boajă Minică, Radu Sorin Claudiu, ”Relații financiar-monetare internaționale„, Ed.

Universitară, București, 2007

Brașoveanu Obreja Laura, ”Piața de capital„, Ed. Ase, București, 2010

Căpraru Bogdan, „Activitatea bancară. Sisteme, operațiuni și practici”, Ed. C.

H. Beck, București, 2010

Crețoiu Gh., Cornescu V., Bucur I., ”Economie„, București: Ed. CH. Beck 2011

Dragotă M.,Obreja L., “Management financiar-Politici Financiare de Întreprindere ”, Editura Economică, 2003, vol 1

Dragotă M.,Obreja L., “Management financiar-Politici Financiare de Întreprindere ”, Editura Economică, 2003, vol 2

Dragotă M., „Analiza factorilor determinanți ai politicii de finanțare a societăților listate pe piața de capital” TD, coord. St. Ion Stancu , 2005

Dragotă V., ”Abordări practice în finanțele firmei„, Ed. Irecson, București 2006

Dragotă V., Dragotă Mihaela, Dămian Oana, Mitrică E., ”Gestiunea portofoliului de valori mobiliare„, Ed. Economică, 2003,București

Dumitrașcu Roxana Arabela, „Gestiunea Financiară a Întreprinderii”, Ed. Universitară 2013

Dumitrașcu Vadim , „Managmenetul Invesțiilor”, Ed. Universitară București 2014

Frank M. , Goyal V. , “Trade-off and pecking order theories of debt„ , The Handbook of Empirical Corporate Finance, 2005

Gavrilaș G., „Costul capitalului”, Editura Economică, București, 2007

Graham Benjamin, ”Investitorul inteligent„, Ed. C.H. Beck, București, 2010

Hurduzeu George „Achizițiile de firme pe piața de capital”, Ed. Economica, București, 2002

Ilie Vasile, ”Gestiunea financiară a întreprinderii„, Ed. Meteora Press, Bucuresti 2002

Johan A. Lybeck, ”Istoria globlă a crizei financiare (2007-2010)„, Ed. Polirom, Iași, 2012

Modigliani F., Miller M.H., “The Cost of the Capital, Corporation Finance , and the Theory of Investment” , The American Economic Review, 1958

Modigliani F., Miller M.H., “Corporate Income Taxes and the Cost of the Capital” , The American Economic Review, 1963

Moldovan N., “Costul și structura capitalului societății” , Ed. Universitară , 2004

Popescu C-tin, Gavrilă I., Ciucur D., ”Teorie economică generală. Volumul II. Macroeconomie„ , București, Ed. ASE 2005

Radu Sorin Claudiu , „Piețe de capital”, Ed. Pro Univeristaria București 2013

Radu Sorin, Boajă Dan, ”Piețe de capital. Instituțtii și instrumente financiare tranzacționate„, Ed. Universitara, Bucuresti, 2012

Popescu C-tin, Gavrilă I., Ciucur D., ”Teorie economică generală. Volumul II. Macroeconomie„ , București, Ed. ASE 2005

Stancu Ion, ”Finanțe„, Ed. Economică, București, 2002

Stancu Ion,”Piețe financiare și gestiunea portofoliului,vol.I„, Ed. Economicã, 2002

II Acte normative

1. Legea 31/1990 privind societățile comerciale, publicată în Monitorul Oficial nr. 1066 din 17 noiembrie 2004

2 Legea 58/1991 privind privatizarea societăților comerciale, publicată în Monitorul Oficial nr. 169 din 16 august 1991

3. Legea nr. 52/1994 privind valorile mobiliare si bursele de valori, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 210 din 11 august 1994

4. Legea nr. 297/2004 privind piața de capital, publicată în Monitorul Oficial nr. 571/29.06.2004

5. Legea nr. 313 din 28 iunie 2004 privind datoria publică, publicată în M.O. nr. 577/21 iunie 2004.

6. Codul B.V.B. S.A. pentru operatorii de piață

7. Directiva privind Piețele de Instrumente Financiare nr. 2004/39/CE (Directiva MiFID)

II Surse internet

** Transelectrica

** www.bvb.ro

** www.kmarket.ro

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Finantarea Afacerilor Prin Intermediul Bursei de Valori. Studiu de Caz Listarea Cntee Transelectrica S.a. la Bvb (ID: 140251)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Finantarea Afacerilor Prin Intermediul Bursei de Valori. Studiu de Caz Listarea Cntee Transelectrica S.a. la Bvb

Copyright Notice

. Politica Monetara Si DE Credit A Bnr

Executia DE Casa A Veniturilor Si Cheltuielilor Bugetare

. Obligatiunile. Titluri de Valoare pe Piata Financiara

Principii de Politica Financiara

Factorii de Influienta Asupra Intreprinderilor de Alimentatie Publica

Crεsτεrεα Εcоνоmіca

Copyright Notice

Similar Posts