Finalizarea Actiunilor de Atac In Jocul de Fotbal

MOTTO:

“Echipa de fotbal exprima tactica tehnicii de care sunt

capabili jucatorii sai .”

( ION V. IONESCU)

CUPRINS

Capitolul 1……………………………………………….pag.5

Introducere……………………………………………….pag.5

Motivarea alegerii temei…………………………………pag.8

Ipoteza cercetării…………………………………………pag.9

Scopul cercetării…………………………………………pag.10

Sarcinile cercetării.……………………………………..pag.11

Capitolul 2—Fundamentarea teoretico-metodică…….pag.12

Finalizarea acțiunilor

de atac in jocul de fotbal……………………………….pag12

Tactica …………………………………………………..pag30

Capitolul 3……………………………………………….pag.32

Sistematizarea tacticii…………………………………..pag.32

Fazele și formle atacului

În jocul de fotbal………………………………………..pag.39

Crearea condițiilor favorabile finalizării………………pag.54

Concluzii…………………………………………………pag.55

Bibliografie………………………………………………pag.56

CAPITOLUL 1

INTRODUCERE

Modernizarea permanenta a activitatii de educatie si sport impune gasirea unei noi metode , procedee si mijloace prin care sa se actioneze in practica, precum si perfectionarea continua a celor existente, a celor asa-zise clasice, traditionale, in baza noilor obiective ce stau in fata acestui obiect de invatamant.

In acest cadru al sportului , fotbalul ocupa un loc privilegiat , fiind considerat ca find cel mai indragit sport.

Fotbalul putem spune ca este un joc unic, complex, inedit si uneori chiar paradoxal. Jocul de fotbal este un spectacol care se intelege usor, un spectacol in care nu vorbesti , ci te manifesti practice.

Fotbalul actual se caracterizeaza prin rapiditate , dinamism si intensitate ,sarcinile pe post ale jucatorilor inmultindu-se.

Fotbalul modern se caracterizeaza prin perfectionarea tuturor factorilor antrenamentului : pregatirea fizica, tehnica, tactica, teoretica si psihica . Atingerea unui nivel ridicat al capacitatilor fizice reprezinta suportul pe care se poate sprijini activitatea jucatorilor, pentru ca acestia sa-si poata valorifica cu eficienta toate calitatile tehnice, tactice si psihice.

“Fotbalul a de venit un fel de joc de sah in care echipele gandesc mutarile adversarului cu mult inainte “(Lucescu M.-1981—Mirajul gazonului, Ed.Junimea , Iasi ) .

Fotbalul este un miracol, deoarece sunt prezente in acest joc, multe din virtutile si calitatile unui om.

Acest joc te invata sa respecti criteriile de valoare ca nimeni altul, caci fotbalul fara valori eticesi-ar pierde ratiunea de a fi.

Importanta temei :

In ceea ce priveste semnificatia si simbolul “golului” , care in general , este rodul unei lovituri la poarta (cu piciorul si cu capul ), scriitorii si ziaristii din toate vremurile si din toate tarile s-au angajat in cele mai variate si colorate descrieri .

Este extrem de dificil sa se defineasca printr-o singura fraza , actiunea de sut la poarta , la fe ca si a stabili categoric ce carcteristici trebuie sa aiba sutul (sau lovitura cu capul) pentru a exista cele mai bune probabilitati ca balonul sa ajunga in plasa portii si a nu fi la indemana portarului.

Este inutil si de insemnatatea redusa a afirma ca este de preferat sa se urmaresca forta sau precizia , sau ca sutul trebuie executat de la distanta mica sau mare , conjuctura, precum si tendintele individuale , sunt cele care vor indica forma cea mai buna pentru lovitura la poarta . Conformdatelor statistice , cei mai buni tragatori la poarta sunt aceia care, in faza decisiva , stiu sa suteze balonul scurt si hotarat , fara sa execute actiuni ample pregatitoare ale piciorului care suteaza.

Loviturile la poarta reprezinta forma de pregatire cea mai fascinanta si necesara, careia fotbalistii I se dedica , in general , cu cea mai mare bucurie si timp mai indelungat . Pana si antrenorilor le place sa-i solicite pe jucatori in acesta directie . De obicei , fiecare lectie de antrenament cuprinde o perioada mai mare sau mai mica de timp dedicata loviturilor la poarta.

Si totusi , ceea ce publicul , criticii sportivi , majoritatea specialistilor reproseaza in permanenta jucatorilor de orice nivel , este faptul ca au o atitudine care lasa de dorit fata de lovitura la poarta , ca gresesc mult prea des ca nu-si asuma cu placere responsabilitatea finalizarii actiunilor.

Astfel , maiestria atacantilor ( oameni de gol in adevaratul sens al cuvantului ) , are o insemnatate deosebita in jocul de fotbal actual.

Motivarea alegerii temei :

Un adevăr ce trebuie demonstrat mereu este că tehnica reprezintă factorul principal al jocului de fotbal .

Fotbalul bun din totdeauna și cel de astazi mai mult impune o calitate psihică a actului tehnic de o mare importanță . Este vorba de curajul execuției tehnice.

Finalizarea atacului in fotbalul acutual este o acțiune tehnico-tactică extreme de importantă .

Totuși , in condițiile actuale ( criză de spțiu și de timp ) este foarte greu de realizat .

De asemnea , nu toți jucătrii pot îndeplini rolul de trăgători (finalizători) în cadrul unei echipe de fotbal.

În acest sens , echipele care au o bună finalizare a atacului pot spera la un loc căt mai bun in clasament .

Compararea nivelului fotbalului din campionatul intern din România cu alte campionate ( Germania , Italia , Franța ) țări cu fotbalull avansat , m-a determinat sa-mi aleg aceasta temă , pentru a afla cateva din cauzele acestei diferențe .

Experiența ne învață că, indiferent în ce formă vom analiza pregătirea pentru trasul la poartă , vor exista întotdeauna jucători care au o îndemanare înnăscută mai bună decât alții .

‘’Golgeter te naști , nu devii ; simțul golului este o calitate înăscută’’, se afirma de obicei , atribuind astfel acestei forme de antrenament si de exercițiu o valoare practică redusă , așa încât eficacitatea loviturii la poartă nu ar fi rezultatul unor factori tehnici , ci psihologici de istețime și oportunitate . Iată motivele care m-au determinat să realizez acestă cercetare .

IPOTEZA CERCETARII

În jocul de fotbal actual , consider ca finalizarea are o importanță deosebită în obținerea rezultatelor favorabile , iar jucătorii care finalizează în mod eficient , prezintă anumite calități , care îi deosebesc foarte clar de ceilalți coechipieri .

Pornind de la aceste ipoteze , am stabilit umătoarele obiective :

determinarea implicațiilor în pregătire din punct de vedere al importanței finalizării in jocul de fotbal ;

observarea și inregistrarea antrenamentelor și jocurile oficiale , în ideea stabilirii eficienței finalizări ;

determinarea calităților pe care trebuie să le posede jucătorii de fotbal , pentru a finaliza efficient , în cadrul unei echipe de performanță .

SCOPUL CERCETĂRII

Nici mai mult , nici mai puțin decât un ansamblu de procedee și deprinderi caracteristice manevrării ’’ obiectului ’’ , al deplasărilor jucătorilor în acest scop ( golul mul dorit ) , ce se desfășoară după legile biomecanicei aplicate specific , realizând randamentul maxim in competiții.

Scopul constă în perfecționarea sistemului de pregătire a jucătorilor si optimizarea randamentului tehnico-tactic si finalizarea actiunilor de atac in jocul de fotbal

SARCINILE CERCETĂRII

Este cunoscut faptul că în comparație cu acțiunile ofensive , cele de aparare au un caracter mai organizat . Acest lucru se datorează posibilităților anticipative sporite pe care le are faza defensivă .

Astfel actualmente concepțiile și sistemele de apărare au la baza efectuării lor o tot mai riguroasă repartiție a sarcinilor fiecărui component al echipei , cu atât mai riguroasă cu cât adversarii sunt mai bine cunoscuți , cu cât modalitățile lor tehnico-tactice și chiar fizice și psihice pot fi mai ușor anticipate , cu cât există experiențe poziive sau negative în contracararea lor.

CAPITOLUL 2—Fundamentarea teoretico-metodică

FINALIZAREA ACȚIUNILOR DE

ATAC IN JOCUL DE FOTBAL

Noutăți si tendințe in fotbalul de performanță

Urmărind cu insistență echipele de înaltă competitivitate de pe mapamond constați că ele sunt din ce în ce mai fidele spiritului profund al sportului , iar fotbalul fiind un joc colectiv , permite inișiativei individuale să se exprime perfect in cadrul și pentru prestigiul echipei .

Și tot mai insistent iese în relief faptul cum jucătorii sunt eliberați de scheme congelate în detrimentul libertății parcurgerii tuturor spașiilor terenului de joc .

În atac, regula obligatorie fiind să se susțină și să se sprijine , cu sensul unei frenezii fără calcule farmaceutice. Adică de la un jucător limitat la un anume ’’post’’ – astăzi considerat ’’orb’’ , eventual ’’calău’’ pus paznic permanent al adversarului direct – se trece vizbil să se pună în scenă un jucător disciplinat , care să se regăsească în numitorul comun al principiilor fundamentale ale concepției proprii a echipei .

Dacă vrem putem afirma că jucătorii lor fac un fel de ’’scrimă fotbalistică’’ atunci când joacă; deoarece nu ai impresia că nu o fac numai pentru a câștiga , ci mai degrabă a se delecta ei și publicul din moment ce sunt obișnuiți să îndeplinească toate rolurile pe unde-i poartă balonul . Este deci o polivalență remarcabilă care marcheza faptul că vechile posturi sunt pe cale de dispariție ( la unele mari echipe au și disparut) . Desigur că ei acum învață cu asiduitate – la perfecție deci – încă de la copii și juniori , arta demarcării , a transmiterii balonului ( cu elementele componente ale vitezei de joc ) pentru dezechilibrul adeversarului , a susținerii și sprijinului , a ocupării raționale a terenului , a repartizării cât mai uniforme a efortului ș.a.m.d.

În consecință se remarcă deci faptul că sistemul de joc ( cu dispozitivul său general de jucători pe teren ) și noțiunea de ocupare rațională a terenului , apare acum un cadru referențial al circulației mingii, ca o autentică rețea de comunicare . Ca atare , în această concepție , vedem că fostul sistem de joc ( care fabrica jucători tip posturilor ) , dă din plin posibilitatea tuturor jucătorilor să facă să circule balonul în atac , dar să și-l recupereze în apărare . Și cum vedem că la ei acestă rețea de comunicare ( de informare ) nici pe departe nu este automatizată , ne probează că , înainte de a servi de orice legătură , ’’leagea’’ îi obligă să se asigure că ea este utilizabilă . Ceea ce implică desigur – ca în antrenamente jucătorii să se refere la percepție și analiză a situațiilor atât de schimbătoare . Căci dacă jucătorul automatizat știm că se referă la consemne , jucătorul oraganizat – liber și adaptat la situațiile conjuctuale de joc – se fereră numai la principii de comportament .

În concluzie , fotbalul profesionist competitiv modern ( actual ) apreciem că și-a însușit bine definiția care spune că :

În ATAC trebuie să câștigi spațiul cât mai repede posibil pentru a ajunge în zone de șut , dar și cu asigurarea viitoarei defensive . Deci problemele atacului sunt duble : finalizare și securitate defensivă .

Ca atare , atacul se caracterizează mai ales prin inițiativă , în schimb apărarea (defensivă) se inspiră pregnant din constrângere .

Reculul obligatoriu se face în ideea de a primi sprijinul celui eliminat ; dacă nu dirijându-l pe atacantul posesor al balonului spre direcția unde poate crea superioritate numerică spre a recupera colectiv balonul (doi – la unu !). Dacă , totuși nu s-a reușit această manevră de solidaritate și adversarul devine periculos prin șut la poartă , atunci ultimul apărător apelează la deposedare t mai repede posibil pentru a ajunge în zone de șut , dar și cu asigurarea viitoarei defensive . Deci problemele atacului sunt duble : finalizare și securitate defensivă .

Ca atare , atacul se caracterizează mai ales prin inițiativă , în schimb apărarea (defensivă) se inspiră pregnant din constrângere .

Reculul obligatoriu se face în ideea de a primi sprijinul celui eliminat ; dacă nu dirijându-l pe atacantul posesor al balonului spre direcția unde poate crea superioritate numerică spre a recupera colectiv balonul (doi – la unu !). Dacă , totuși nu s-a reușit această manevră de solidaritate și adversarul devine periculos prin șut la poartă , atunci ultimul apărător apelează la deposedare ( unu – la unu !) .

Se impune să răspundem și la întrebarea de ce evoluția fotbalului a ajuns la acest stadiu ?

Apoi , fiindcă el face din apărător un jucător pur destructiv; ori, esența jocului profesionist competitiv contemporan nouă – și mai ales din perspectivă – este creația , gândirea colectivă, inteligența jocului , la care , încă o dată , trebuie să participe toți jucătorii permanent , în același timp în ambele direcții .

Și cum fotbalul competitiv tinde permanent către realizarea folosirii mingii cât mai colectiv – constructiv , cu avantaje maxime când participă concomitent toți fotballiștii echipei ( fie viteza de joc , fie circulația în zig-zag pentru dezechilibrul adversarului , etc.) , înseamnă că favorizează progresele tehnice ; astăzi o vizibilă continuare elevată a tacticii .

Dar ceea ce iese cel mai pregnant astăzi în evidență la marile team-uri este responsabilitatea activității în joc . Pentru că ea dovdește capacitatea de integrare a jucătorilor în mecanismul tactic al echipei si totodată calitatea și eficiențta acestei integrări . Și asta fiindcă are componente intelectuale, afective și volitive . Astefel că , de exemplu , în posesia balonului sunt liberi să aleagă , să decidă care din soluțiile propuse asigură desfășurarea logică și eficientă a jocului . Iar libertatea tactică extinsă peste limitele ce marchează eficiența , se transformă în acșiune anarhică . Programul lor tactic e unic , jucătorul nu poate atinge altul; el însă poate opta doar pentru unele modalități fizice și tehnice de-al îndeplini . Așa că formarea la ei a responsabilității începe de la atitudinea conștientă a jucătorilor față de joc și față de fiecare fază a acestuia ; care la rândul ei depinde de nivelul și calitatea cunoștințelor și priceperilor sale tehnico-tactice . În schimb ingnorarea unor soluții cu grad mai ridicat de solicitare tehnico-tactică , prin care s-ar putea obține întâietatea în fașa adervsarului și recurgerea la cele facile , de prudență și siguranță , descarcă jucătorul de responsabilitate .

Fară îndoială că factorul de progres esre concepția , care nu poate fi o stare finită , limitată , ci permanent un proces dinamic de dezvoltare cauzat de reacții necunoscute și diferite ale jucătorilor , față de replicile adversarilor , a regulamentului , a vastului efort de căutări apelând la științe umane și de educație .

Organizarea jocului

Progresul general înregistrat de fotbal a condus , cum și era firesc , la creșterea importanței organizării jocului .

Perfecționarea metodelor de antreanament , aplicarea celor mai noi cuceriri ale științelor ajutătoare , ca : biologia , pedagogia , psihologia cu aplicații în activitatea sportivă , au determinat ridicarea ștachetei posibilităților organismului uman , în cazul nostru a jucătorilor .

În aceste condiții, antrenorii , specialiștii au căutat noi soluții de valorificare a resurselor acestora în joc . Găsirea noutăților pe planu tacticii și strategiei , al stimulării inteligenței jucătorilor a devenit obiectiv de primă importanță .

Pentru a sublinia acestă realitate , putem spune că unele jocuri disputate de către echipele de primă mână a căror jucători au prezentat nivelul superior de pregătire , s-au desfășurat din ce în ce mai mult sub semnul disputei prin armele lucidității , inteligenței și clarviziunii .

Ultimile competiții mondiale au evidențiat preocupări însemnate , îndreptate spre îmbunătățirea jocului echipelor participante . Ierarhia valorilor , stabilită în final la aceste competiții , este obiectivă și reprezintă departajarea facută pe baza plusurilor sau minusurilor manifestate în jocul echipelor respective . Echipele naționale sau de club din : Italian , Anglia , Franța , Olanda , etc. , ca etaloane ale fotbalului modern , practică un joc complex . În cadrul acestui joc , echipa , compartimentul sau jucătorul rezolvă sau creează situații cu ușurință , indiferent dacă condițiile de timp sau de spațiu le sunt sau nu avantajoase. Jucătorii de ’’clasă’’ dovedesc că știu să aplice o gamă largă de soluții tehnico-tactice , depun cu aceeași conștiinciozitate efortul atunci când au mingea , dar și când sunt fară minge , acoperă rațional terenul , colaborează permanent , joacă cu aceeași eficiență în orice zonă sau în orice situație .

Dintre învățămintele deprinse din desfășurarea jocurilor echipelor naționale sau de club de valoare , semnalăm menținerea în actualitate , deoarece obținerea succeselor va aparține pe viitor acelor echipe care vor considera jocul un permanent subiect de analiză în vederea perfecționării lui . În acestă idee ,considerăm că jucătorilor trebuie să li se predea un volum mai mare de cunoștințe despre joc , să li se insufle un mai mare grad de răspundere personală în detrimentul îngrădirilor sau al limitărilor activității din teren .

Referindu-ne la problema organizării jocului , putem spune că această noțiune se referă la totalitatea principilor , regulilor, măsurilor care stabilesc conținutul activității depuse de jucători în teren , plecând de la calitățile și deficiențele acestora , pentru ca echipa să evolueze eficient și spectaculos .

Rezultatul unei bune organizări trebuie să fie jocul superior , în care elementele moderne ale fotbalului să-și pună amprenta în mod firesc pe acțiunile întreprinse de jucători .

Cu câțiva ani în urmă se acorda – în discuții , în literatură de specialitate , precum și în practică – o mare importanță sistemului de joc și variantelor , mergând până la p riguroasă precizare a atribuțiilor jucătorilor , a zonelor de activitate – principale și secundare – a menținerii unor axe și linii .

Astăzi nu putem renunța la cadrul general de activitate pe care ni-l dau variantele 1 – 4 – 3 – 3 , 1 – 4 – 4 – 2 ș.a.

Dar ponderea trece în mod categoric asupra dinamicii jocului , a modului în care jucătorii trebuie să colaboreze și să rezolve o mare varietate de situații .

Oragnizarea jocului în cadrul unei echipe nu este o problemă simplă , deoarece constitue un obiectiv care vizează în primul rând obiectivul .

Calitățile fizice sau tehnice individuale trebuie îmbinate cu răbdare de către antrenori în așa fel , încât rezltatele să se concretizeze printr-un câștig evident în modul de a acționa al unui jucător , activitatea acestuia în teren simbolizând o parte dintr-un întreg , chiar dacă jucătorul întreprinde acțiuni hotărâtoare pentru echipa sa.

Organizarea jocului reprezintă o latura importantă a muncii antrenorului cu echipa . Pe lângă găsirea și fixarea locului fiecărui jucător în angrenaj , plecând de la profilul lor fizic si tehnic , antrenorului îi revine misiunea de a cunoaște cât mai bine inteligența de joc a fotbaliștilor săi , pentru a o putea pune în valoare și a o dezvolta continuu.

Așa cum am menționat , problema organizării este direct legată de eficacitate și de spectaculozitate . Plecând de la scopul jocului , la cunoașterea colectivului cu care lucrăm , de la varianta sistemului în care încadrăm activitatea , se cer lămurite și exersate toate componentele organizării , începând cu cele fundamentale – care vizează echipa sau compartimentul – și terminând cu cele de amănunt , legate de subdiviziunile colectivului .

Înscrierea și evitatea golurilor trebuie să caracterizeze în orice moment jocul , indiferent dacă faza se desfășoară în fața porților sau la mijlocul terenului . Acest lucru este posibil numai dacă la construirea acțiunilor , de atac sau de apărare , participă cu gândirea și cu efortul un număr cât mai mare de jucători . Acționând în acest mod , jocul oferă cu siguranță posibilități de punere în valoare a calităților fizice sau tehnico-tactice deosebite pe care le posedă unii jucători. Acestea dau uneori plusul de eficacitate și de spectaculozitate care pot decide rezultatul . Eficacitatea este dată și de efortul depus de jucătorii care nu participă direct la faza finală .

Finalizarea trebuie să devină accesibilă tuturor jucătorilor unei echipe, stabilirea celui chemat să efectueze ultimul act o va face acțiunea de joc respectivă , situația din teren .

În munca de rezolvare a organizării jocului trebuie să avem în vedere că ceea ce știe să facă echipa , trebuie să știe și jucătorul și invers . Echipa și jucătorul trebuie sa joace astfel încât să nu fie surprinși , iar desfășurarea acțiunilor de atac sau de apărare să aibă un caracter de siguranță . Desigur, formarea unui astfel de joc necesită timp , nu se poate realiza în câteva luni . Atingerea unui nivel superioral organizării

jocului , ca și al deprinderii de a juca organizat marchează etapa maturizăii unei echipe și numai de aici înainte se poate vorbi de atacarea unor performanțe .

Cu cât propiul joc va fi pus mai bine la punct , cu atât luarea unor măsuri speciale dictate de particularitățile jocului adversarului își va găsi într-o măsură mai mare rezolvarea .

Organizarea jocului în atac

În fotbalul actual acțiunile de atac se desfășoară in condiții din ce în ce mai grele , ca urmare firescă a perfecționării sub toate aspectele a mijloacelor de apărare , pentru a evita primirea golurilor .

Acestă situație deschide o luptă permanentă pe planul pregătirii și al orientării jicului , pentru ca atacul , faza care dă în principal spectaculozitatea întrecerii să poată să-și atingă în continuare scopul .

Mărind posibilitățile de efort ale jucătorilor pentru a putea străpunge dispozitivul de apărare adevers , s-a impus ca necesară utilizarea tuturor zonelor neocupate sau semiocupate . Când acestea nu există ( datorită bunei acoperiri a trenului de către echipa aflată în apărare) , ele trebuie create în mod inteligent de către jucători prin valorificare calităților fizice și tehnico-tactice de care dispun .

În atac echipa trebuie să acționeze prin menținerea mingii și prin apropierea de poarta adversă , pentru a putea finaliza . Deci , circulația jucătorilor și a mingi în vederea păstrării inițiativei trebuie făcută în așa fel , încât să nu convină adeversarului , să-l deruteze și să-i creeze dificultăți .

Un rol deosebit în acestă direcție îl au calitățile individuale ale jucătorilor , complexitatea pregătirii lor , care , uneori devin singurele atuuri pentru a rezolva situațiile de joc . Viteza , forța , constituția fizică , protejarea mingii , precizia și spontaneitatea trimiterii paselor pot determina atât obținearea avantajelor substanțiale în joc , cât și pierderea mingii .

Organizarea atacului comportă aceleași faze clasice de construcție și de finalizare , însă , rezolvarea lor se face prin modalități perfecționate .

Construcția . Faza de construcție a atacului nu poate dispare , chiar dacă viteza de joc atinge uneori indici ridicați . Prepararea acțiunilor de atac este absolut necesară , știut fiind că de calitatea ei depinde direct finlizarea .

Repartizarea judicioasă a sarcinilor și a efortului pe jucători se manifestă și în privința pregătirii acțiunilor de viteză de această activitate.

În joc apar din ce în ce mai frecvent situațiile în care același jucător construiește și finalizează precum și situațiile în care înaintașii creează condiții pentru finalizare mijlocașilor sau apărătorilor .

Fiind o sarcină a intregii echipe , problema construcției trebuie rezolvată prin preocuparea și cu participarea tuturor jucătorilor , ponderea fiind dată atât de post , cât și de situația existentă în teren . Spunem acesta deoarece poziția jucătorilor , conform așezării inițiale , se află

Într-o schimbare permanentă , schimbare cerută de dinaminca jocului .

Desfășurarea fazei de construcție a atacului are aspecte diferite , generate în principal de :

locul în care se intră în posesia mingii ,

plasamentul echipei și al adversarilor ,

scorul din momentul respectiv și timpul efectiv de joc ramas ,

sarcinile speciale urmărite în jocul respectiv.

Acesti factori trebuie să călăuzească activitatea jucătorilor , pentru ca pregătirea atacului să nu se facă pripit , să nu se prelungească inutil , deoarece ar dăuna finalizării .

Plecând de la ceea ce ne oferă mai frecvent jocul actual , vom analiza principalele componente ale organizării fazei de construcție a atacului .

Actiunea incepe de la portar , echipa fiind grupată în propria jumătate de teren. Este situația în care construirea atacului devine obligatorie și necesită un timp mai indelungat pentru trecerea în terenul advers . În această situație , portarul are un rol decisiv , prin modul în care repunemingea în joc . Obiectivul sau este omul liber , care trebuie să apară cu predilecție pe zonele laterale .

Cu toate progresele inregistrate în efectuarea presingului , în acestă zonă rămân posibilități de colaborare sporită , care trebuie fructificate . Jucătorii care urmează să apară în acestă fază incipientă sunt fundașii laterali , mijlocașii sau unul dintre înaintași , în funcție de situția existentă în acel moment .

În această direcție , la echipele care practică un fotbal avansat și ai căror jucători dau o notă de siguranță și de responsabilitate , se constată demarcarea spre una din zonele laterale libere a unui apărător central – ca soluție surpriză – în momentul în care ceilalți jucători sunt marcați .

De asemenea , folosirea zonei centrale din fața porții , ca zonă de inițiere a acțiunilor de atac în cazul absenței , adversarului . Oricare ar fi situația , avansarea în teren se face prin pase sau prin conducere spre zonele libere , în funcție de deprinderile tehnico-tactice de bază ale jucătorilor . În continuare , construirea atacului se face în condițiile unei opoziții net superioare a echipei aflate în apărare , depășirea acestui impas necesitând o participare superioară atât ca număr de jucători care trebuie să colaboreze , cât și în ceea ce privește conținutul acțiunilor de joc .

Avansarea spre poarta adversă se face cu mare atenție , supravegând adversarii care rămân în urma fundașilor care au plecat in atac . Cu cât crește cutezanța fundașilor sau a mijlocașilor de a înainta , cu atât trebuie să crească precauția celorlalți coechipieri .

Schimbarea funcțiilor in această situație trebuie să devină manevre curente .

În zona de mijloc jucătorul cu mingea devine coordonator , indiferent de postul său , urmând să acționeze așa cum o cere jocul . Se urmărește în principal schimbarea în permanență a direcției de atac , prin circulația rapidă a mingii , prin scoaterea din dispozitiv a unuia sau a mai multor adversari sau prin crearea superiorității numerice într-o anumită zonă .

Orientarea paselor , menținerea mingii , precum și transmiterea directă sau conducerea acesteia trebuie bine gândite și să aibă la bază mascarea propriilor intenții . Durata conlucrării de la mijlocul terenului este în funcție de apariția situației de finalizare .

Acesta poate apare repede , după 2 sau 3 pase pregătitoare , alteori întârzie , ceea ce reclamă un plus de răbdare ,precum și utilizarea unor pase laterale sau înapoi .

Gama posibilităților de declanșare a acțiunilor finale trebuie bine stăpânită și îmbunătățită permanent . În afara manevrelor de circulație a mingii și a jucătorilor , în această fază este important și tempoul de joc , care trebuie să fie direct proporțional cu posibilitățile tehnice ale jucătorilor .

Menținerea aceluiași tempo ușurează sarcina adversarului . Ruperile de tempo , cu sau fără minge , în momentul apariției unor culoare libere vor sta mereu în preocuparea jucătorilor în faza de construcție .

Atacul incepe din zona de mijloc a terenului . Efectuarea unui bun marcaj , unele greșeli ale adversarului sau intercepțiile reușite pot repune mult mai devreme în atac una dintre echipe , aspecte care nu trebuie să surprindă . În această situație , jucătorii trebuie sa treacă repede din dispozitivul de apărare în cel de atac .Cei care intră de regulă în posesia mingii sunt mijlocașii sau atacanții .

În aceste împrejurări , jocul oferă două posibilități de acționare , plecând de la raportul de forțe existent și anume :

când adversarul este în inferioritate numerică și există culoare libere spre poarta adversă ;

când adversarul nu a ieșit la joc cu tot efectivul și este deci în superioritate numerică .

În prima situație se impune deplasarea rapidă spre poarta adversă pentru finalizare prin acțiuni individuale sau prin combinații între 2 – 3 jucători .

În a doua situație este necesară menținerea cu orice preț a mingii , temporizarea jocului , crearea timpului necesar pentru colaborare cu partenerii . În continuare atacul desfășurându-se după considerentele pe care le-am mai arătat .

Trebuie să menționăm și situațiile în care jocul necesită refacerea acțiunilor de pregătire a atacului . Este vorba de pozițiile care apar ca favorabile finalizării in prima fază , dar care se pierd în următoarea , migea rămânând însă în posesia aceleiași echipe .

Să ne imaginăm că printr-o circulație mai bună a mingii , un înaintași este angajat ’’în cursă’’ pe partea laterală a terenului în vederea centrării.

Jucătorul respectiv ajunge primul la minge , dar , pentru ca a sesizat cu întârziere și datorită opoziției apărătorului advers nu mai poate centra .

Astfel , este nevoit să se oprească și să protejeze mingea , acțiuni ce dau timp suficient adversarului să se organizeze în apărare . În acestă situație jucătorul continuă acțiunea printr-o pasă înapoi , de unde se poate ajunge din nou la mijlocul terenului .

Neexistând alte soluții în exemplul dat , ca și în altele care pot apare, este de preferat să se refacă atacul .

FINALIZAREA

Faza cea mai importantă – dacă o raportăm la rezultatul unui joc – rămâne finalizarea . Discutarea aspectelor referitoare la organizarea finalizării se face separat numai din considerente didactice , în practică neexistând delimitări între construcție și finalizare .

Ambele alcătuiesc atacul , ca situație fundamentală a jocului .

Etapa modernă a fotbalului a adus noi elemente definitorii pentru acțiunile si mișcările jucătorilor care înscriu goluri . Realizarea scopului jocului de fotbal numai aparține cu precădere unui anumit jucător , specializat pe un post ( cum era în trecut centrul atacant ) , această posibilitate extinzându-se la nivelul tutror componenților unei formații .

Semnificativ în această direcție ne apare faptul că unele echipe fruntașe câștigă jocurile , golurile aparținând nu aceluiași jucător , ci mai multora . Această situație a fost determinată și de perfecționarea posibilităților de anihilare a unui jucător finalizator , acestea devenind mai accesibile . Dacă și astăzi mai avem jucători golgeteri , aceasta se datorește unor calități deosebite ale acestora , cum ar fi : forța de șut , detența , subtilitatea acțiunilor și insistența în urmărirea fazelor de poartă etc. , la care se adaugă în axarea jocului formațiilor respective pe punerea în valoare a finalizatorului .

În organizarea acțiunilor de finalizare trebuie să se plece de la faptul că puterea sistemului defensiv a oricărei echipe se localizează în ultima instanță în zona din fața propriei porți , zonă de angajament și de sacrificiu . Puterea acestei zone este dată de : numărul sporit de jucători , gabaritul și forța acestora , strictețea marcajului .

Forța defensivă poate fi combătută atât prin acțiuni de surprindere în momentul formării ei , cât si prin evitarea ei .

Surprinderea presupune angajarea în acțiuni de finalizare în cazul în care grupul se apără este incomplet , greșit plasat sau insuficient de atent.

Acțiunile de surprindere sunt accesibile în special jucătorilor din linia a doua sau a celor din linia a treia , prin posibilitățile superioare pe le care le au de a scăpa de marcajul adversarului . De asemenea , surprinderea poate fi realizată și prin acțiuni ce se impun prin condiții de aglumerație , cum ar fi : devierile de balon , centrările executate pe jos etc.

Evitarea forțelor localizate ale echipei din apărare se face prin folosirea intensivă a părților laterale ale terenului , pe unde pot pătrunde (prin acțiuni individuale sau combinative ) înaintașii , fundașii sau mijlocașii . Aceștia pot urmări centrarea sau pasa înapoi la un coechipier care a urmărit faza și trebuie să tragă hotărât la poartă .

Evitarea zonei din fața porții se mai poate realiza și prin folosirea șuturilor de la distanță , executate în special de către mijlocași și apărători.

Din punct de vedere al rapidității cu care se acționează în această fază, eficacitatea este dată și de posibilitățile maxime pe care le au jucătorii în această direcție . Reacția , atingerea unei viteze superioare pe distanțe mici , opririle sau pornirile instantanee , precum și viteza execuțiilor cu mingea influențează direct reușita finalizării .

TACTICA

TACTICA – Mijloc de progres bazat pe activizarea unei gândiri creatoare a specialiștilor și jucătorilor, a reușit să dezvolte alți factori ai antrenamentului care au fost obligați să-și găsească noi căi și mijloace pentru a face față cerințelor impuse de tacticizarea crescută a competițiilor și jocurilor, prin variate concepții de joc și tactici speciale.

Exploatarea rațională a posibilităților jucătorilor proprii ținând seama de particularitățile individuale și colective ale adversarului, a terenului și ambianței de desfășurare, a importanței și consecințelor rezultatului, trebuie să se bazeze în primul rând pe capacitatea și nivelul tehnic al jucătorilor. Relația optimă între tehnică și tactica jocului reprezintă condiția esențială în abordarea oricărui joc, materializarea orientării și concepției tactice fiind posibilă prin calitatea tehnicii individuale și colective.

Nivelul și randamentul pregătirii tactice, fiind influențat de varietatea și eficiența deprinderilor tehnice, se exprimă în joc prin capacitatea jucătorilor de a se orienta și alege soluția și procedeul tehnic adecvat fazei și poziției de moment, cu maximă eficiență în minimum de timp.

Tactica – constituie ansamblul acțiunilor individuale și colective ale jucătorilor care se desfășoară în mod organizat și regulamentar, unitar și rațional, în funcție de calitățile și particularitățile jucătorilor proprii și ai adversarului.

Tactica individuală – reprezintă capacitatea jucătorului de a efectua acțiuni în colaborare cu coechipierii și în condiții de adversitate, în vederea realizării sarcinilor de joc, în toate fazele și zonele terenului.

Tactica colectivă – reprezintă totalitatea acțiunilor de colaborare ale jucătorilor, coordonate în mod unitar în cadrul concepției de joc, pentru realizarea scopului urmărit, în luptă directă cu echipa adversă.

CAPITOLUL 3 – Sitematizarea tacticii

Tactica individuală în atac

– demarcarea;

– depășirea;

– efectuarea loviturilor libere;

Tactica colectivă în atac

– pasa;

– combinația tactică;

– schema tactică;

– jocul pe fază;

– schimbul de locuri;

– circulația tactică;

– pregătirea și finalizarea atacului;

– forme de atac;

combinație și scheme la faze fixele ale jocului;

Tactica individuală în atac

A. DEMARCAREA – este acțiunea jucătorului în atac pe care o efectuează cu scopul de a scăpa de sub marcajul adversarului și pentru a-și crea un plasament convenabil continuării acțiunii pe spații mai libere.

– Demarcarea poate fi directă și indirectă (prin desprinderea adversarului datorită mișcării coechipierilor);

Cerințele unei demarcări sunt:

atenție și concentrare la joc;

viteza de demarcare (direcția spre spații libere și nu invers fiindcă obținem automarcaj);

să se facă la momentul oportun și prin surprindere;

să fie precedată de fentă;

să aibă calități psiho-fizice corespunzătoare.

– Demarcarea este indispensabilă jocului actual deoarece creează superioritate numerică, dezvoltă viteza și dinamica de joc, și contribuie la dezorganizarea adversarului.

B. DEPĂȘIREA INDIVIDUALĂ – este acțiunea jucătorului cu mingea, care prin folosirea succesivă a unor procedee tehnice, reușește să depășească unul sau mai mulți adversari (exemplu: preluare cu depășire – conducere – protejare – fentă – dribling etc.).

C. EFECTUAREA LOVITURILOR LIBERE

Tactica colectivă în atac

Elementul tactic de bază, în desfășurarea acțiunilor colective în atac, este PASA.

Transmiterea și circulația mingii în cadrul echipei, reprezintă cheia de boltă a organizării și desfășurării fazelor ofensive.

Eficiența unei pase poate decide, într-o anumită situație, soarta unui joc, motiv pentru care trebuie să fie oportună și precisă, cu viteza și traiectoria corespunzătoare, pe direcția și către jucătorul cel mai indicat.

A. CLASIFICAREAȘI EFICACITATEA PASELOR

În funcție de distanța, direcția, traiectoria și poziția în teren a coechipierului, pasele sunt clasificate astfel:

după DISTANȚĂ:

a) – pasa scurtă (până la 10 metri) – specifică combinațiilor rapide, fără preluare, prin deviere și la „ un-doi-uri „;

b) – pasa medie (între 10-20 metri) – are mare utilitate în fazele de construcție a atacului și la angajarea coechipierilor pentru finalizare;

c) – pasa lungă (peste 20-25 metri) – în funcție de locul execuției și direcția de transmitere, poate fi utilizată ca:

– DEGAJARE (din zona porții proprii în terenul advers, care poate surprinde adversarul descoperit și înlătură pericolul);

– LANSARE (pasarea mingii în adâncime,

perpendicular pe poarta adversă, pentru angajarea coechipierului spre și în zona de finalizare)

– DESCHIDERE (transmiterea mingii din zona centrală

a terenului spre cele laterale, cu scopul de a crea atacului un front larg de acțiune și implicit disperarea apărării adverse, ceea ce, în fazele de construcție, are o mare importanță);

– CENTRARE (transmiterea mingii, pe sol sau în aer,

de la marginea terenului spre interior, pentru angajarea coechipierilor în combinații sau pentru a trage la poartă, cu piciorul sau cu capul);

după DIRECȚIE:

– pasa înainte sau în adâncime – este cea mai eficientă, deoarece angajează coechipierul decisiv și direct spre poarta adversă, (câștigându-se teren în minimum de timp) pentru a crea sau finaliza acțiunea

b.) – pasa înapoi – are o multiplă utilizare, în funcție de situația din teren și de scopul urmărit:

– când posesorul mingii nu poate pasa înainte sau lateral;

– când se află în marginea terenului și acțiunea este blocată în adâncime sau lateral, prin plasamentul adversarilor;

– când jucătorul a ajuns cu mingea lângă linia de poartă și nu are șanse de centrare, va folosi pasa spre înapoi în zona centrală, pentru a crea poziție favorabilă de finalizare unui coechipier venit din urmă;

– pasa la portar.

– pasa laterală – se folosește în scopuri diferite, în funcție de zona în care se acționează (pentru schimbarea direcției de atac, descongestionarea spațiului sau zonei respective, eliminarea unor adversari din raza de acțiune, efectuarea unor depășiri prin „un-doi-uri „;

– pasa oblică – reprezintă un mijloc pentru menținerea mingii în cadrul echipei prin deschiderea „ unghiurilor de siguranță „ în circulația optimă a mingii, crearea posibilităților de a combina în triunghi și de a efectua o pasă decisivă în adâncime.

după TRAIECTORIE:

a) – pasa pe jos, la sol;

b) – pasa semiînaltă;

c) – pasa cu traiectorie înaltă, (pe sus),

se folosesc în funcție de plasamentul coechipierilor și adversarilor, locul, zona și distanța la care se adresează mingea.

4. după POZIȚIA ÎN TEREN A COECHIPIERULUI – determină pasarea mingii la picior sau pe poziția viitoare a coechipierului.

A. Eficacitatea paselor depinde de modul în care se îndeplinesc următoarele cerințe de către jucători:

folosirea unor variate procedee de lovire a mingii, cu piciorul și capul;

transmiterea oportună a mingii cu intensitatea necesară pentru a se evita interceptarea de către adversari;

camuflarea intenției de transmitere, prin folosirea fentelor, a paselor precedate de fente;

selectarea și efectuarea celor mai eficiente pase, impuse de momentul tactic respectiv.

B. COMBINAȚIA TACTICĂ – reprezintă coordonarea acțiunii a doi sau mai mulți jucători, cu scopul obținerii unor avantaje în lupta cu adversarii și de a realiza sarcinile fazelor ofensive.

Însușite în cadrul antrenamentelor, combinațiile tactice pot primi noi valențe în timpul jocului, prin aportul capacității de creație și spontaneitate a jucătorilor, care însă trebuie să posede o bogată paletă tehnică.

În cazul unei pregătiri superficiale sau a folosirii unui număr prea mare de combinații tactice, se produc acțiuni dezorganizate și haotice în timpul jocului, ceea ce este în avantajul adversarului.

C. SCHEMA TACTICĂ – este o formă rigidă a combinației tactice, în care jucătorii au obligația să execute exact ceea ce s-a repetat la antrenamente, un rol decisiv avându-l precizia tuturor execuțiilor tehnice. Schemele tactice se folosesc în general, cu mare eficacitate la fazele fixe ale jocului.

D. JOCUL PE FAZĂ – reprezintă un mijloc tactic deosebit de important în jocul actual, în cadrul căruia se poate acționa:

– individual – împotriva unui adversar plasat la distanță mică, în jur de 5 metri, făcând apel la mijloacele tehnice-tactice specifice atacului;

– colectiv – prin care se urmărește păstrarea inițiativei într-un spațiu limitat pe o rază de 10-15 metri, unde sunt grupați mai mulți jucători din ambele echipe.

Reușita jocului pe fază, impune utilizarea cu precizie a procedeelor tehnice și crearea superiorității numerice, în lupta directă a acestor grupe ce se formează temporar.

Jucătorul cu mingea trebuie sprijinit permanent în aceste spații, de un număr suficient de coechipieri, în jurul acestuia formându-se un „ nucleu ofensiv „ eficient.

E. SCHIMBUL DE LOCURI – constituie un mijloc util, efectuat de jucătorii echipei în atac, cu scopul de a se elibera de marcajul strict „ om la om „ practicat de unele echipe.

Acțiunea se declanșează la 35-40 metri de poarta adversă și se efectuează pe spații mai largi, în viteză și cu fente, pentru crearea unui plasament favorabil primirii mingii.

F. CIRCULAȚIA TACTICĂ – angajează un număr mai mare de jucători, care prin acțiuni individuale succesive și combinații tactice, încadrate într-un plan stabilit, urmăresc realizarea fazelor de pregătire și finalizare a atacurilor.

Circulația tactică, presupune o pregătire tehnică, repetată și verificată în jocuri școală, bazată pe o riguroasă disciplină, care să reflecte trăsăturile concepției de joc, ale echipei.

În cadrul circulației tactice, se stabilește circulația jucătorilor și a mingii, sistemul de joc și schimbarea acestuia, care să genereze greșeli din partea adversarilor.

Pentru stabilirea unei circulații tactice eficiente, este necesar ca aceasta să țină seama de capacitatea intelectuală și tehnico-tactică a jucătorilor proprii, să fie accesibilă acestora. De asemenea trebuie să aibă aplicabilitate împotriva diverselor forme de apărare, să poată crea surprize indiferent de zonele și părțile terenului și să se bucure de adeziunea jucătorilor.

Fazele si formele atacului în jocul de fotbal

FAZELE ATACULUI

Definiție : Sccesiunea necesară și distinctă a acțiunii lor inidividuale și colective întreprinse de atacanți , precum și relațiile dintre aceștia , de la intrarea în posesia mingii până la finalizarea sau pierderea mingii .

Dicționarul limbii române ne oferă următoarea definiție a noțiunii în general : fiecare dintre stările , perioadele , etapele sau momentele succesive ale unui proces sau transformări .

Întrucât fazele de joc se referă la o succesiune de acțiuni desfășurate în timp și spațiu , ele se diferențiază prin scopul , conșinutul , mijloacele de eralizare și mai ales zonele în care au loc .

Existența sau implicarea în desfășurarea lor nu este permanent necesară , oportună sau chiar rigidă . În anumite situații de joc , una sau alta din faze poate lipsi . De exemplu : după o recuperare în careul mare (zona a 4 – a ) , urmată de o depășire prin surprindere , poate urma golul . În acestă situație constatăm că fazele 1 și 2 au fost devansate . Susținem însă prezentarea lor , deoarece constitue un caz organizatoric practic și teoretic eficient în procesul de pregătire .

Pentru a ingloba majoritatea situațiilor posibile din joc pentru considerente didactice , succesiunea fazelor și a numărului lor , s-a optat pentru soluția prezentării , începând cu momentul finalizării din zona 4 .

Împărțirea jocului pe cele 3 faze a fost acceptată în mod convențional.

FAZA I

Intrarea în posesia mingii și trecerea din atac în apărare

Considerând că echipa aflată în apărare a recuperat mingea în zona 1sau 2 (prin portar sau deposedare) , jucătorii pot acționa prin contraatac sau atac rapid în sistemul propriu echipei . Trecerea din atac în apărare poate fi executată în funcție de dispunerea momentană a adversarilor și reacția lor ( pressing ) , de direcțiile de deplasare a jucătorilor proprii (demarcări , etc.) , de natura declanșării fazei 1 ,adică ,degajarea potarului , sau inițierea ei de către unul dintre jucători care a intrat în posesia mingii .

Din acest context , urmează în mod firesc faza a 2 – a .

FAZA II

Pregătirea și desfășurarea atacului

Acțiunile acestei faze se desfășoară de obicei în zonele 2 și 3 prin atac rapid , atacul pozițional sau atacul în circulție de minge și jucători ( ca forme de atac ) , așezarea jucătorilor în teren va fi cea conformă cu sistemul de joc învățat , cu scopul de a depăși adversarul prin acțiuni coordonate și incisive . Create condițiile de apropiere de careul mare , se trece implicit la ultima fază a atacului .

FAZA III

Finalizarea atacului

După o succesiune de acțiuni tactice individuale și colective , înscrise în formele și sistemul propriu , jucătorul cel mai indicat (prin plasament ) va efectua pasa decisivă , coechipierului infiltrat sau cel mai bine demarcat , care va finaliza prin șutul la poartă .

Tot în această ultimă fază a atacului , echipa va acorda maximă importanță rezolvării cu eficiență a următoarelor situații :

Aruncările de la margine în zona 3 și mai ales în zona 4 , loviturile libere, cornere , lovituri de la 11m , mingiile ricoșate din bare sau portar , etc. ;

De reținut este faptul că analiza în atac începe cu zona 1 spre zona 4 , iar acțiunile apărării (pe faze ) încept cu zona 4 spre zona 1 .

FORMELE ATACULUI

Definiție : Prin formele atacului putem înțelege aspectele exterioare distincte și necesare de manifestare a echipei , expresie a conținutului (modul de organizare și acționare) în diferite momente ale jocului , folosind întregul arsenal de mijloace tehnico-tactice în scopul realizării sarcinilor de joc în atac .

1 Contraatacul

Definiție : Prin contraatac înțelegem acțiunea individuală sau colectivă executată prin surprindere , precizie și în mare viteză , imdediat după intrarea în posesia mingei (deposedare , etc.) înainte ca adversarii să se poată replia și interveni .

Contraatacul poate fi inițiat de portar sau de oricare dintre jucătorii de câmp in funcție de situația concretă de joc .

Folosirea contraatacului este apreciată de unii specialiști în mod diferit.

O parte susțin că echipele mai modeste valoric , folosesc contraatacul sporadic , ca urmare a adoptării jocului pur defensiv și distructiv .

În cazul lor , atacul suferă din punct de vedere al organizării , iar așa zisul contraatac devine întâmplător . În schimb , contraatacul organizat (gândit și justificat ) , dar cu aplicare temporară și condiționată de existența anumitor împrejurări favorabile îndeplinește toate condițiile pentru a fii acceptat și folosit .

Contraatacul organizat prezintă trei faze : inițierea , desfășurarea și finalizarea .

La desfășurarea contraatacului pot lua parte fundași laterali participanți direct și la finalizare , cât și mijlocașii când sunt folosiți ca intermediari .

Inițierea contraatacului poate fi efectuată de către :

Portar prin repunerea mingei în joc cu transmiterea ei către jucătorul cel mai bine plasat ;

Orice jucător din apărare printr-o precisă către unul dintre vârfurile de atac .

De reținut faptul că inițierea contraatacului trebuie declanșată rapid , prin surprindere , cu mare precizie a pasei ( degajării ) .

Desfășurarea contraatacului : constă din acțiunile sincronizate , în maximă viteză și precizie între 1 – 3 jucători , privitor la angajarea jucătorilor celor mai avansați din atac , cu pase medii sau lungi pe poziții viitoare , derutante , pe culoare libere etc.

Finalizarea contraatacului

Ultima fază a contraatacului se efectuează prin conducere , pătrundere și șut la poartă , în viteză și incisivitate .

Finalizarea poate fi realizată și prin mingea primită din culoarul lateral (fundașul lateral sau vârful de contraatac obligat să se deplaseze spre culoarul lateral , care centrează celuilalt vârf sau un mijlocaș în plină viteză de pătrundere).

Cerințe privind realizarea contraatacului

Gândirea tactică evoluată pentru a sesiza situațiile favorabile de inițiere a contraatacului .

Promptitudine și precizie a pasei de contraatac precum și demarcarea cu pătrunderea pe culoare libere a vârfurilor de contraatac cu rapiditate si corectă preluare cu orice parte a corpului , conducere și șut la poartă din viteză .

O pregătire fizică superioară a vârfurilor și fundașilor laterali , la care să predomine rezistența în regim de viteză și mai ales viteza de deplasare și acționare asupra mingei .

Prezența unor vârfuri de atac cu forță de pătrundere capabile să finalizeze acțiunile de contraatac în condiții de adversitate extremă .

Indicații metodice

Aplicarea contraatacului este posibilă numai în anumite condiții de joc și cu anumiți jucători . În primul rând antrenorul trebuie să aprecieze capacitățile jucătorilor , disponibilitățile lor pentru astfel de acțiuni și numai după aceea va trece la instruirea acestei forme de atac ,

Sub aspect teoretic , trebuie să li se explice jucătorilor scopul contraatacului , situațiile în care acesta se poate iniția , formele și fazele lui de desfășurare .

În practică se urmărește dezvoltarea calităților motrice și a mijloacelor tehnico-tactice specifice contraatacului .

Privitor la pregătirea fizică , accentul va fi pus pe dezvolatarea vitezei și rezistenței în regim de viteză , cu precădere la jucătorii vizați .

Din punct de vedere tehnic se va acorda importanță învățării și prefecționării transmiterilor la distanțe mari pentru portar și apărători , perfecționării preluării din deplasare (în viteză) , conducerii rapide a mingei și a șutului la poartă din viteză și în condiții de adversitate .

Aplicații

Contraatacul poate fi declanșat în următoarele situații :

Din deplasarea portarului spre un vârf de atac (demarcat) din zona 1 , sau din zona 2 dacă a ieșit mult în întâmpinarea mingei lansate de adversar ;

Din interceptarea (deposedarea) mingei în zonele 2 sau 3 de către un apărător și printr-o pasă lungă pe joc sau cu boltă spre un vârf de atac sau un jucător ce se lansează pe un culoar liber ;

Atacul rapid

Definiție : Prin atacul rapid înțelegem desfășurarea într-un timp cât mai scurt a unor acțiuni tactice individuale și colective simple , orientate incisiv spre poarta adversă prin 3 – 6 pase .

Apariția și folosirea acestei forme de atac a fost determinată de pregătirea fizică tot mai bună a jucătorilor , de reducerea și micșorarea spațiilor de pătrundere spre poartă , de adoptarea apărărilor supraaglomerate etc.

Depășirea acestor dificultăți a fost considerată ca posibilă prin aplicarea atacului rapid , respectiv prin trecerea imediată și în viteză din apărare în atac , în general din zonele 1,2 și chiar 3 , după recuperarea mingii .

Reușita acestei acțiuni deinde în mare măsură de capacitatea jucătorilor de a gândi repede (analiza pe moment decizie și acționare promptă) . Corecta și rapida orientare și apreciere permit atacanților să evite marcajele , să aleagă spațiile și culoarele libere , să gândească asupra acțiunilor impuse de faza respectivă sau a celor următoare .

Formele prin care se realizează atacul rapid sunt : atacul simplu și atacul prin acțiuni combinative .

Atacul simplu : se realizează prin 3 – 4 pase la distanțe mari și medii (zonele 3 – 4 ) prin lansări și pătrunderi . El pretinde o mare precizie în transmiterea mingei precum și exerciții tehnico-tactice efectuate în viteză.

Atacul rapid prin acțiuni combinative se realizează tot printr-un număr redus de pase (4 – 6 pase , zonele 1 – 2 ; 2 – 3 ) transmise pe jos la distanțe medii sau mici , directe , prin deviere , concomitent cu demarcări pe poziții viitoare sau de sprijin .

Lucrul cel mai important este ca mingea să ajungă pe traseul cel mai scurt și liber în cea mai mare viteză în apropierea porții adversarului .

La această acțiune pot participa jucătorii din fiecare compartiment al echipei , în funcție de locul și zona unde a fost recuperată mingea . Ca o particularitate a reușitei atacului rapid este surprinderea adversarului prin cursivitatea și viteza acțiunilor , înainte ca acesta să poată lua cele mai eficiente măsuri de apărare .

Orice încetinire , chiar în cazul avantajului numeric , ușurează sarcina apărătorilor în vederea regrupării .

Atacul pozițional

În cazul nereușitei unui contraatac sau a unui atac rapid , echipa se obligată a trece la atacul pozițional .

Definiție : prin această formă de atac ințelegem organizarea jucătorilor în zona a 4 – a ( și chiar a 3 – a ) pe cât posibil supranumeric , pe un front cât mai larg , acționând prin pase scurte ( medii ) și precise , bazate pe colaborarea între 5 – 7 jucători .

Aceasta nu exclude folosirea paselor mai lungi de pe o parte pe alta a terenului pentru schimbarea culoarului de atac in vederea surprinderii adversarului în inferioritate numerică.

Caracteristic acestei forme îi este modul de acțiune a jucătorilor și anume demarcarea spontană și derutantă cu pătrunderi perpendiculare sau oblice spre poartă , care pot favoriza schiburile de locuri , încrucișările și un – doi – urile .

Cerinte :

Utilizarea celor mai potrivite procedee tehnice de pasare și preluare pe suprafețe mai reduse în condiții de luptă directă cu adversarul .

Surprinderea apărării prin pase , pătrnderi și demarcări spontane și derutante .

În cazul nereușitei unei acțiuni pregătitoare finalizării a se evita aglomerările inutile pe o porțiune de teren . Insistența individuală de depășire cu mingea , este de obicei sortită eșecului , în consecință este indicată scoaterea mingii în afara zonei a 4 – a , pentru reluarea atacului pozițional .

Indicații metodice

La baza atacului pozițional se află pasele cărora se va acorda ponderea necesară în procesul instruirii . În cadrul aceste forme de atac pasele au o serie de particularități : precizie deosebită , intensitate controlată , executate de obicei spre poziții viitoare a coechipierului , respectiv demarcajul acestuia în mod justificat tactic .

Executarea paselor și preluărilor în condiții de adversitate , cu diferite traiectorii , înspre careul mic sau mijlocul careului mare .

Exersarea aruncărilor de la margine din faza a 4 – a , a cornerelor , loviturilor de la 11m și a loviturilor indirecte din interiorul careului . Se va urmării dobândirea preciziei în aruncări și lovituri din cele mai variate plasamente și demarcări ale atacanților .

Exersarea loviturilor libere din diferite puncte ale zonei a 4 – a de poartă , folosind diferite așezări ale zidului și variante de execuție a loviturilor .

După ce jucătorii și-au însușit în bună măsură (teoretic si practic ) cunoștințele și deprinderile folosind o gamă de structuri specifice , trec la jocul la două porți . Pentru corectarea greșelilor , antrenorul oprește jocul și dă indicațiile necesare . În cazul folosirii metodei globale ( instruirea prin joc ) , la aprecierea sa , antrenorul oprește jocul și corectează greșelile din punct de vedere tehnic și tactic , folosind structurile selectate în acest scop , după care reia jocul . Atacul poziționl trebuie desfășurat pe un front larg . Poate incepe din zona 3 pentru dislocarea apărătorilor din dispozitiv prin modificări de tempou și direcții de joc ; Este folosit si pentru temporizarea sau alte motive impuse de joc , dar și pentru desprinderea de pressingul adversarilor . În zona 4 se urmărește dezorganizarea sistemului de apărare , crearea culoarelor de șut , angajarea jucătorilor înalți și eficace în loviturile cu capul , sau valorificarea jucătorilor de excepție prin un – doi – uri sau depășiri individuale .

4 Atacul în circulație de minge si jucători

Definiție : Atacul în circulație de minge și jucători reprezintă acțiunea colectivă desfășurată în alternare cu atacul pozițional , în care jucătorii , pentru păstrarea mingei sau desfacerii sistemului de apărare advers și crearea ciloarelor de șut își pasează mingea pe poziții viitoare , schimbându-și locurile pe direcții oblice și perpendiculare spre poartă (chiar în mod repetat) .

Acțiunile pot fi desfășurate cu precădere în zonele 3 și 4 numai de către jucătorii cu mare capacitate de efort , cu o tehnică foarte bună , cu o deosebită orientare în teren , și cu un simț de anticipare și intuiție dezvoltat .

În acest fel jucătorii au posibilitatea să aplice ruperile de ritm , atât în viteza deplasărilor , cât și în rapiditatea pasării mingei . Durată circulației de minge și jucători este mai redusă decât cea a atacului pozițional .

Echipa care folosește această formă de atac își asumă însă și riscuri mari , deoarece , la ea participând și mijlocașii (uneori și fundașii de margine ) , la prima deposedare sau intercepție , poate fi surprinsă de declanșarea contraatacului advers .

Crearea condițiilor favorabile finalizării

Echipa aflată în apărare acționează activ pe zona centrală și semiactiv pe zonele laterale . Echipa aflată în atac își orientează acțiunile spre marginile terenului , urmărind aducearea unor jucători în situații cât mai favorabile față de centrările din viteză .

Această sarcină se poate realiza prin delimitarea zonelor laterale sau prin jaloane fixate pe linia de fund și pe linia porților care marchează locul aproximativ de unde se poate centra .

CONCLUZII

În jocul echipelor studiate din campionatul nostru se observă un număr mic de combinații în viteză la finalizare ( centrări directe precise , șuturi directe din orice poziție ) , lipsa spiritului de sacrificiu în fața porții adverse .

Majoritatea jucătorilor studiați sunt deficitari la lovitura de cap , ratând unele ocazii foarte bune din poziții ideale ( din suprafața de poartă , din suprafața de pedeapsă ) .

Referitor la campinotul din celelalte țări cum ar de exemplu : Italia , Anglia , Franța , Spania și altele , se observă o altă concepție a jocului de fotbal , cu un număr mai mare de combinații în viteza de finalizare și o responsabilitate mai mare față de joc.

În zilele noastre , pentru a obține un fotbal de performanță ar trebui să se sublinieze unele caracteristici importante în antrenamentu jucătorilor .

BIBLIOGRAFIE

1. DRAGNEA ADRIAN – Antrenamentul sportiv ,

Ed. Didactică și Pedagogică

București , 1996

2. EPURAN MIHAI – Modelarea conduitei sportive ,

Ed. Sport-Turism

București , 1990

3. EPURAN MIHAI – Metodologia cercetării activităților

corporale , vol. I-II ,A.N.E.F.S. ,

București , 1992

4. JERRY R. THOMAS – Metodologia cercetării în activitatea

JACK K. NELSON fizică , vol. I-II , SDP,C.C.P.S. ,

București , 1996 , 1997

5. NICU ALEXE – Antrenamentul sportiv modern ,

Ed. Editis ,

București , 1993

6. F.I.F.A. – Fotbal , Legile Jocului 2008-2009

7. VICTOR STĂNCULESCU – Ghidul antrenorului de fotbal ,

Ed. Sport-Turism , 1982

8. ION V. IONESCU – Fotbal ’’Tehnica si tactica jocului’’ ,

Ed. Helicon Timișoara , 1995

9. IONEL MELENCO – note de curs Fotbal 2007

-caiet de lucrări practice Fotbal ,

Ed. Ovidius University Press

Constanța 2008

10. STĂNCULESCU G. – Teoria jocului de fotbal ,

Ed. Ovidius University Press,

Constanța 2003

– Fotbal specializare ,

Ed. Ovidius University Press

Constanța 2003

11. IONEL MELENCO – Istoricul jocului de fotbal și evoluția

sistemelor de joc ,

Ed. Ovidius University Press

Constanța 2008

12. www.sportscience.ro

13. M.RĂDULESCU , – Aspecte actuale ale pregătirii juniorilor

E.CRISTEA Ed. Sport-Turism , 1985

14. Teoria competiției – SDP, C.C.P.S. , București , 1995