Finalitățile educației în învățământul primar și evaluarea acestora Evaluarea in educatie-cadru conceptual Finalitatile educatiei: niveluri si… [302716]

Licență

Finalitățile educației în învățământul primar și evaluarea acestora Evaluarea in educatie-cadru conceptual Finalitatile educatiei: niveluri si… [302716]

Byadmin ianuarie 1, 2024

UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

Facultatea de Psihologie și Științe ale Educației

Departamentul de Științe ale Educației

IMPACTUL EVALUARII

PRIN

SERBARI IN PEDAGOGIA WALDORF

Coordonator științific:

……………………

Student: [anonimizat]

20019

CUPRINS

CAPITOLUL 1

Introducere

Prezentarea generala a temei

CAPITOLUL 2

[anonimizat]: niveluri si descriere (învățamantul public/ înv. particular-alternative)

Evaluarea: concept, strategii

2.4.1.Definirea conceptului de evaluare

2.4.2.Sistemul de evaluare in invatamant

3. CAPITOLUL 3

3.1. Metode și instrumente de evaluare in invatamantul primar public/particular

3.1.1 [anonimizat]

3.1.2.Metode si instrumente complementare de evaluare

3.1.3.Specificul evaluarii in pedagogia. Waldorf

4. CAPITOLUL 4

4.1 Serbarile scolare in Pedagogia Waldorf

4.1.1 Alternativa Waldorf in cadrul sistemului educativ din Romania

5. CAPITOLUL 5

5. 1. Aplicatii practice in cadrul serbarilor scolare in Pedagogia Waldorf

5.1.1 [anonimizat]

-[anonimizat]

-[anonimizat] 5

Investigarea impactului serbarilor asupra copiilorsi parintilor.

Obiective,

[anonimizat] a serbarii

-partea de desfasurare propriu zisa a serbarii

-partea de evaluare a serbarii

Capitolul 6

Concluziile studiului de impact

Anexe:

Portofoliu cu imagini din serbarile desfasurate

Bibliografie

CAPITOLUL 1

1.1 INTRODUCERE

Timp de 9 [anonimizat].

In abordarea acestei lucrări am expus căteva fotografii reprezentative pentru fiecare serbare în parte. Materialul din aceasta lucrare a fost cules in perioada 2004-2013, perioada in care am lucrat in scoala Waldorf.

[anonimizat] a [anonimizat].

Serbările școlare au o [anonimizat].

Ele prezinta unele particularități prin care se deosebesc de activitațile din cadrul lecțiilor. [anonimizat], la metodele folosite si la formele de organizare a activitaților.

[anonimizat], într-o [anonimizat], la astfel de activitați.

1.2 PREZENTAREA GENERALĂ A TEMEI

O dată cu dezvoltarea atât de rapidă și diversă a [anonimizat], cât și cea economică și culturală a oamenilor s-au schimbat extrem de mult. [anonimizat]. [anonimizat], a luat ființă și pedagogia Waldorf.

Tehnologizarea în toate domeniile vieții a [anonimizat] i-a îndepărtat foarte mult de natură. Neîndoielnic, este mult mai comod ca muncile epuizante (ca cele din agricultură) să fie robotizate. Pentru noi, adulții, care am avut cel puțin în copilărie o relație mai directă cu procesele din natură, cu plantele și animalele, avantajele sunt evidente.

Dar ce se fac acei copii moderni, care cred că vaca este mov, ca în reclamele de ciocolată? Sau, mai mult, pe posturile de televiziune unde apar acte de violență până acolo încât copiii ajung să le experimenteze în viața de zi cu zi? Unde mai este oare bucuria simplă a unei ieșiri în natură cu miresme de floare și cu triluri de păsări, când „muzica” din casetofoane le acoperă și acaparează atenția? Crăciunul mai grăiește oare copiilor și altceva decât despre petreceri cât mai zgomotoase, despre goana după banii „câștigați” în două-trei colinde maraton, cadouri cât mai multe, ca într-un concurs? Este tot mai important pentru noi să ne săturăm trupul, să ne satisfacem simțurile, să ne bucurăm ochii, să consumăm tot mai mult, tot mai variat, dar… cum rămâne oare cu nevoile sufletului și ale spiritului?

Trăim într-un ritm tot mai accelerat, consumăm cantități tot mai mari de informație, depășim limite ce păreau de neatins pentru bunicii noștri în domeniile cele mai diverse. Și totuși, din totdeauna, trupul nostru conține aceleași substanțe ca și pământul, învingem forța gravitației prin forțele vieții, asemenea plantelor, simțim și ne folosim de aceleași organe senzoriale ca și animalele. Iată cât de multe avem în comun chiar și la o observare neaprofundată.

Ne împărțim timpul în funcție de ritmul zi-noapte și de lunile anului, ne îmbrăcăm și ne adaptăm activitățile în funcție de anotimpuri. Chiar dacă nu foarte evident, starea de sănătate și dispoziția sufletească depind de vremea de afară. În mod conștient sau nu, omul trăiește în comuniune cu natura, chiar și în aceste vremuri care au reușit să ne facă mult mai independenți de toanele ei, în comparație cu felul în care trăiau străbunii noștri.

Pe cât de lipsită de sens ar fi încercarea de a chema înapoi ziua de ieri, tot așa ar fi și încercarea de a ne reîntoarce în sânul naturii, la modul de viață al generațiilor trecute. Iureșul în care am intrat, modul de viață prezent are avantajele și dezavantajele lui, ca și orice altă epocă; nu aici este problema. A ține pasul cu schimbarea, a ține în frâu situația, a găsi soluția: aici este adevărata problemă! De mai multă vreme semnalele de alarmă sunt trase de aceia care au studiat și au constatat degradarea îngrijorătoare a naturii și, în paralel, degradarea sănătății mentale, sufletești și trupești a omului.

Antroposofia fundamentată de Rudolf Steiner, care stă la baza pedagogiei Waldorf, propune în primul rând o înnoire a artei pedagogice, pentru a veni în întâmpinarea nevoilor izvorâte din realitatea actuală (R. Steiner – Dezvoltarea sănătoasă a ființei umane: O introducere în pedagogia și didactica antroposofică ). Lucrarea de față are ca subiect o parte a ceea ce înseamnă educarea pentru viață a generațiilor tinere: redescoperirea sărbătorilor anului – liantul care stabilește legătura profundă dintre om și natură.

Din vremuri imemoriale, omul a simțit nevoia să celebreze diferite evenimente legate de viața personală, de viața societății din care făcea parte, sau legate de schimbările petrecute în natură. Absolut toate culturile și toate civilizațiile de-a lungul istoriei au ca numitor comun acest fapt, diferențele constând în modul în care ele se desfășoară. Tot ca un numitor comun, se poate observa faptul că, de o amploare mai mare sau mai mică, toate sărbătorile au implicații sociale, toate au de-a face cu un cerc mai mare sau mai restrâns de oameni. Așadar, ele vizează atât individul, cât și societatea căreia îi aparține.

Asemenea anotimpurilor ce se derulează ritmic de-a lungul unui an, sărbătorile religioase se celebrează ritmic, suprapunându-se în bună măsură peste ceea ce erau, în perioada precreștină, sărbătorile legate de schimbările din natură. În acest fel, i s-a oferit omului de rând o modalitate practică de împărțire a timpului, o serie de jaloane care să-i ghideze viața în toate aspectele ei. Participând la sărbători din fragedă copilărie, omul era educat și format în spiritul comunității, deoarece orice lucru repetat ritmic, în condiții similare, care comunică anumite conținuturi (ce se aprofundează odată cu creșterea în vârstă), duce la formarea de obiceiuri și deprinderi ( E. Bock – Cercul sărbătorilor anului; Ch. Kutik , E. M. Ott- Heidmann – Cartea anotimpurilor ).

Cu unele abateri de la datele indicate de astronomi, există în calendarele creștine patru mari sărbători:

Crăciunul – solstițiul de iarnă;

Paștele – echinocțiul de primăvară;

Sf. Mihail (in calendarul catolic) – echinocțiul de toamnă;

Sf. Ioan și Sânzienele – solstițiul de vară.

Fiecare sărbătoare are ritualul său, conservat mai mult sau mai puțin fidel de-a lungul timpului, și mai are și numeroase diferențieri, în funcție de specificul zonei și al popoarelor. Esența sărbătorii, însă, se păstrează neatinsă în ceea ce privește conținuturile creștine. Până aici totul pare în regulă. Totuși, mai cu seamă în țările cu un grad înaintat de civilizație, s-a ajuns la o formă tot mai fastuoasă, mai colorată, mai extravagantă, acestea toate fiind în detrimentul încărcăturii spirituale și al trăirii efective din punct de vedere emoțional. Trăim într-un secol al vitezei, sărbătorile fiind prilejul întrunirii familiilor, când, tot în viteză, se mănâncă mult, se fac daruri, se vorbește mult sau, la fel de bine, se pot face excursii. Cu alte cuvinte, ele sunt un pretext de distracție, de pură petrecere, la fel ca și o nuntă sau chiar o zi de naștere. Sfințenia sărbătorii s-a dus, e „depășită”, „învechită”, ar spune o mare parte a oamenilor. În același timp, o mare parte a oamenilor suferă de depresii, de singurătate, de pierderea sensului în viața proprie.

Omul este o ființă rațională, sufletească și spirituală. Așa cum nu se poate trăi fără a ne hrăni trupul, așa cum de calitatea hranei depinde în bună măsură starea de sănătate a corpului nostru, tot așa avem cu toții nevoie să ne „hrănim”, și încă cu „hrană” de calitate, atât sufletul, cât și spiritul. Este discutabil ce ar însemna exact „hrana” sufletească și spirituală de calitate, deoarece oamenii se diferențiază atât de mult între ei. În ceea ce îi privește pe copii, e mai simplu, deoarece esențial este ca ei să primească acele conținuturi morale, acele repere de caracter, care să se constituie în fundamentul ce va susține ulterior evoluția personalității lor.

Copilul de vârstă școlară mică are o gândire concret-intuitivă. Pentru ca inteligența lui să crească, pentru ca să reușească să dobândească noi și noi capacități de înțelegere și abstractizare, el are nevoie de o bogăție de conținuturi care să îi fie prezentate într-un mod accesibil și sistematizat. Acestea sunt lucruri știute și respectate în toate școlile. Ceea ce diferențiază școala Waldorf de celelalte sisteme educaționale constă în primul rând din modalitățile prin care sunt îndeplinite aceste sarcini pedagogice.

Acumularea de cunoștințe îl aduce pe copil să se asemene mai mult unei enciclopedii sau unui computer, pe când calitatea de om îi e dată de valorile sufletești și spirituale. Între conținuturile propuse spre învățare și acelea care modelează și transformă personalitatea există o legătură care se cere pusă în valoare – aici apare cu adevărat arta pedagogică! O instruire și o educare a întregii ființe a copilului cere să fie abordată atât gândirea, cât și simțirea și voința sa (R. Steiner – Arta pedagogică, Metodica și didactica). Din acest motiv, pe lângă faptul că fiecare lecție în școala Waldorf este construită în așa fel încât să le aibă in vedere pe toate trei, serbările au un rol important. Ele nu numai că nu sunt niște activități extrașcolare, ci se leagă organic cu conținuturile învățării (bineînțeles, la diferite nivele de complexitate, în funcție de clasă).

Școala Waldorf nu este confesională! Singura cerință majoră în ceea ce privește sărbătorile este aceea de a se respecta principiile morale autentice, care sunt general valabile, adevărate și sănătoase (cum ar fi cele creștine).

Dacă ar fi să vorbim despre obiectivele principale ale serbărilor, am putea enumera:

– să ofere copiilor trăiri profunde și pline de sens care să le confere principii morale, pregătindu-i pentru viață;

– să clădească în copii respectul pentru natură și deprinderi de a trăi în armonie cu ea sub toate aspectele;

– să realizeze socializarea copiilor, formarea unor obișnuințe de comportare civilizată;

– să-i învețe pe copii cântece, poezii, basme și obiceiuri legate de tradiția românească și a altor popoare;

– să se redescopere semnificații ale sărbătorilor străvechi într-un mod nou, potrivit omului modern.

CAPITOLUL 2

2.1 Evaluarea- concept stategii

2.1.1. Definirea conceptului de evaluare

Evaluarea este o componenta a oricarei activitati umane care tinde spre obtinerea unor rezultate, faptce implica necesitatea de a stabili in ce masura rezultatele propuse au fost efectiv obtinute.

Evaluarea ne permite să ne pronunțăm “asupra stării unui fapt, proces la un anumit moment, din perspectiva informațiilor pe care la culegem cu ajutorul unui instrument care ne permite să măsuram în raport cu o anumită normă la care ne raportam” (Etienne Brunswic).

Evaluarea, într-o accepțiune largă, se concentrează asupra eficienței Sistemului de învățământ, considerat ca subsistem al Sistemului social. Evaluarea apare ca o componentă esențială a activității de învățământ și în special a procesului de învățământ.

Evaluarea are rolul de a măsura și aprecia, în funcție de obiective, eficiența procesului de predare-învățare, raportată la îndeplinirea funcțiilor ei, la cerințele economice și culturale ale societății contemporane.

Evaluarea este punctual final dintr-o succesiune de evenimente care cuprinde:

Stabilirea finalităților sau scopurilor pedagogice prin prisma comportamentelor dezirabile ale elevilor;

Proiectarea și înfăptuirea programului de realizare a scopurilor propuse;

Măsurarea rezultatelor obținute.

Activitatea didactică, indiferent de tipul și gradul (nivelul) instituției de învățământ, se desfășoară în conformitate cu anumite finalități, cunoscute sub denumirea de obiective pedagogice sau didactice.

Pentru atingerea lor, atât la nivelul instituției de învătământ, cât și la nivelul clasei, intră în joc resursele materiale (spații de învătământ, mobilier, materiale didactice, mijloace tehnice etc.) dar și cele umane (profesori, elevi, personal auxiliar etc.), au loc procese de planificare, organizare și dirijare, de control și evaluare, toate acestea, împreună, vizând atingerea obiectivelor pedagogice stabilite.

De priceperea utilizării resurselor și de capacitatea de conducere a procesului de învățământ (deci, de strategia didactică) depind, în ultimă instanță, performanțele școlare obținute de elevi.

Problema se pune asemănător și în cazul evaluării, o componentă principală a procesului de învățământ, alături de predare și învățare, deoarece atât profesorul, la nivelul clasei, cât si directorul, la nivelul școlii, sunt datori să-și stabilească din timp când și cum vor verifica dacă se află pe drumul cel bun, la capătul căruia obiectivele stabilite vor fi atinse și aceasta nu oricum, ci cu cheltuieli materiale, financiare, de timp și umane cât mai reduse.

Așadar, a stabili o strategie de evaluare în învățământ echivalează cu a fixa când evaluezi, sub ce formă, cu ce metode și mijloace, cum valorifici informațiile obținute etc. Desigur, în final, în funcție de concluziile desprinse, elevul își va modifica strategia de învățare, profesorul pe cea de predare iar directorul strategia managerială.

Strategia de evaluare denotă modul de integrare a acțiunii de evaluare (realizabilă prin operațiile de măsurare – apreciere – decizie) în structura de funcționare a activității didactice/educative. Conceptul de strategie de evaluare reflectă tendința de extindere a acțiunilor evaluative: de la verificările tradiționale la evaluarea proceselor și condițiilor de desfășurare a activității didactice, a situațiilor de instruire/învățare.

2.1.2. Sistemul de evaluare in invatamant

Fiind un proces multidimensional, se pot identifica, în functie de criteriile alese, mai multe strategii/tipuri de evaluare:

1. Din punct de vedere al situațiilor de evaluare, putem identifica două strategii:

– evaluare realizată în circumstanțe obișnuite, bazată pe observarea activității elevilor;

– evaluare specifică, realizată în condiții special create ce presupune elaborarea și aplicarea unor probe, partenerii angajați în proces fiind conștienți de importanța demersurilor de verificare și apreciere întreprinse;

2. După funcția dominantă îndeplinită, putem identifica două strategii:

– evaluare diagnostică (se realizează o diagnoză descriptivă ce constă în localizarea lacunelor și erorilor în cunoștințe și abilități dar și a “punctelor forte” și o diagnoză etiologică care relevă cauzele care au generat neajunsurile constatate);

– evaluare predictivă prin care se urmărește prognozarea gradului în care elevii vor putea să răspundă pe viitor unui program de instruire;

3. După modul în care se integrează în desfășurarea procesului didactic, putem identifica trei strategii:

– evaluare inițială, realizată la începutul demersurilor instructiv-educative, pentru a stabili nivelul la care se situează elevii;

– evaluare formativă, care însoțește întregul parcurs didactic, organizând verificări sistematice în rândul tuturor elevilor din toată materia;

– evaluarea sumativă, care se realizează de obicei, la sfârșitul unei perioade mai lungi de instruire;

Cea mai frecvant folosită clasificare este cea realizată după modul în care se integrează evaluarea în procesul didactic.

1. Evaluarea inițială se realizează la începutul unui program de instruire cu scopul de a stabili nivelul de pregătire al elevilor, potențialul cu care urmează a se integra în activitatea viitoare.

Prin evaluarea inițială se identifică volumul de cunoștințe de care dispun elevii, gradul de stăpânire și aprofundare a acestora, nivelul dezvoltării competențelor și abilităților.

Evaluarea inițială se poate realiza prin examinări orale, probe scrise sau practice.

Evaluarea inițială îndeplinește funcția de diagnosticare (evidențiază dacă elevii stăpânesc cunoștințele și abilitățile necesare parcurgerii noului program) și funcția predictivă, oferind informații cu privire la condițiile în care elevii vor putea rezolva sarcinile de învățare ale noului program.

Evaluarea inițială conturează următoarele direcții de acțiune în planificarea activității didactice pentru etapa următoare:

Proiectarea activității viitoare din perspectiva adecvării acesteia la posibilitățile de care dispun elevii pentru realizarea sarcinilor noului program;

Conceperea modului de organizare și desfășurare a programului de instruire;

Adoptarea unor programe de recuperare individuală sau de grup.

2. Evaluarea continuă sau formativă însoțește întregul parcurs didactic secvență cu secvență, permitând verificarea sistematică a tuturor elevilor din tot conținutul esențial al instruirii.

Evaluarea formativă permite identificarea eventualelor neajunsuri și astfel creează posibilitatea de a se adopta prompt măsuri de ameliorare a activității de învățare.

Evaluarea formativă sau continuă prezintă avantajul că stimulează systematic elevii pentru activitatea de învățare, cultivă motivația învățării, previne acumularea de goluri în pregătire, dezvoltă capacitatea de autoevaluare și generează relații de cooperare între profesori și elevi.

Aprecierea rezultatelor se face prin raportare la obiectivele operaționale.

3. Evaluare sumativă (numită și evaluare globală sau evaluare de bilanț) se realizează, de obicei, la încheierea unei perioade mai lungi de instruire (încheierea unui semestru, unui an școlar).

Prin intermediul ei se realizează verificarea prin sondaj a conținuturilor învățări, insistându-se pe elementele fundamentale, se urmărește în ce măsură elevii au capacitatea de a opera cu cunoștințele de bază însușite și și-au format abilitățile vizate pe parcursul derulării programului de instruire.

Evaluarea sumativă oferă informații utile asupra nivelului de performanță atins de elevi în raport cu obiectivele de instruire propuse. Evaluarea sumativă exercită funcția de constatare a rezultatelor, de clasificare a elevilor.

2.2. Metode si instrumente de evaluare in invatamantul primar

2.2.1. Metode de evaluare-repere conceptuale

„Metodele de evaluare vizeaza modalitatile prin care este evaluat elevul. Ele insotesc si faciliteaza desfasurarea procesului de invatamant. Metoda de evaluare reprezinta calea pe care o urmeaza, pe care o parcurge profesorul impreuna cu elevul/elevii sai in demersul evaluativ.”(Potalea D., Manolescu M., 2005. Pg.118).

Metodele de evaluare reprezinta calea de actiune comuna profesor-elev care conduce la desfasurarea oricarui demers evaluativ, avand ca scop obtinerea de informatii in ceeace priveste procesul si produsul invatarii, prelucrarii si valorificarii lor in diverse scopuri.

Modalitatile de evaluare disponibile in momentul actual in pedagogia romaneasca alcatuiesc un ansamblu metodologic coerent, au un caracter sistemic. Ele se imbina, se completeaza si se influenteaza reciproc, fara a-si pierde specificitatea. Metodele de evaluare au caracteristici general valabile, dar si caracteristici specifice, in functie de tipul de evaluare, de context, etc. Astfel:

-Din perspectiva invatamantului modern, predominant formativ, metodele de evaluare insotesc si faciliteaza desfasurarea procesului instructiv- educativ. Intr-un context de evaluare formativa, insotesc si permit reglarea, desfasurarea procesului de invatamant;

-Se elaboreaza si se aplica in stransa legatura cu diferite componente ale procesului de invatamant, aflate in ipostaze de „ obiecte ale evaluarii”;

-Se concep, se imbina si se folosesc in legatura cu particularitatile de varsta si individuale, cu modul de actionare al factorilor educativi;

-Au caracter dinamic, fiind deschise innoirilor si perfectionarilor;

-Raporturile dintre ele se schimba in functie de context;

Metodele de evaluare pot fi clasificate in raport de diferite criterii.

Cel mai frecvent folosit in clasificarea metodelor de evaluare este criteriul istoric. In functie de acest criteriu , care este unul relativ, lucrarile de specialitate reprezentative in domeniu clasifica metodele de evaluare in doua mari categorii:

-Metode traditionale de evaluare:

-Evaluarea orala;

-Evaluarea scrisa;

-Evaluareaprin probe practice;

-Testul docimologic;

Metode alternative, moderne si complementare de evaluare:

Observarea sistemica a comportamentului elevului fata de activitatea scolara;

Portofoliu;

Investigatia;

Proiectul;

Autoevaluarea etc.

Dintr-o perspectiva a evolutiei evaluarii spre procesele de invatare-„obiecte” specifice ale educatiei cognitive, se justifica pe deplin complementaritatea metodelor traditionale si a celor alternative de evaluare, fiecare categorie avand avantaje si limite. Analiza metodelor de evaluare conduce in mod logic la complementaritatea acestora; fiecare dintre metodele utilizate este recomandabila pentru evaluarea unor tipuri de rezultate scolare si trebuie adaptata contextului in care este utilizata cu referire la: varsta elevilor, obiectivele urmarite, natura continuturilor verificate, tipul de decizii ce urmeaza a fi luate, etc. Dezavantajele unor metode de evaluare se compenseaza cu avantajele ce decurg din aplicarea altora pentru a da eficienta actului de evaluare.

2.2.2. Metode si instrumente complementare de evaluare

Gronlund (1981) a realizat un inventar al obiectivelor pentru care instrumentele traditionale de evaluare sunt mai putin (uneori) deloc eficace. In acest sens, se recomanda utilizarea unor metode alternative (mai corect,complementare) de evaluare.

Metodele si instrumentele complementare sunt:

Observarea sistematica a activitatii si comportamentul elevilor;

Investigatia;

Portofoliul;

Proiectul;

Autoevaluarea.

Observarea sistematica a activitatii si comportamentul elevilor

Observarea sistematica a comportamentului elevului in timpul activitatilor didactice este o tehnica de evaluare care furnizeaza o serie de informatii utile, greu de obtinut pe alte cai.

Prin observare sistematica, educatorul urmareste diferite comportamente ce privesc cunostintele si capacitatile; vorbire, ascultare, realizarea unor experimente, desene, dans, gimnastica, abilitati muzicale; comportamente referitoare la atitudinea fata de desfasurarea unei activitati: eficienta planificarii, utilizarea timpului, utilizarea echipamentelor si a altor surse, demonstrarea unor caracteristici ca: perseverenta, increderea in sine, initiativa, creativitatea; comportamente referitoare la atitudinile sociale: preocuparea pentru bunastarea celorlalti, respectul fata de lege, respectul fata de bunurile celorlalti, respectul fata de lege, respectul fata de bunurile celorlalti, sensibilitate la problemele sociale; comportamente privind atitudinile stiintifice: deschidere la nou, sensibilitate la relatii tip cauza-efect, curiozitate; interese pentru diferite activitati educationale, estetice, stiintifice, vocationale, de timp liber; exprimarea unor sentimente de apreciere si satisfactie pentru natura, arta, literatura; relatia cu colegii, reactia la lauda si critici, reactia fata de autoritatea profesorului, emotivitatea, adaptarea sociala. (Stoica A. Pg.126)

Pentru a inregistra aceste informatii, profesorul are la dispozitie trei modalitati:

Fisa de evaluare (calitativa);

Scara de clarificare;

Lista de control/verificare.

Fisa de evaluare- unde sunt inregistrate date factuale despre evenimentele mai importante in legatura cu elevii care intampina dificultati. Observarea trebuie limitata doarla cateva comportamente.

Scara de clasificare- comportamentele elevilor sunt clasificate dupa un numar de categorii ( scara lui Likert):

In ce masura elevul a participat la discutii?

In ce masura comentariile sale au fost in legatura cu tema?

niciodata rar ocazional frecvent intotdeauna

Scarile de clasificare pot fi numerice, grafice si descriptive. Planchard a propus diferite scari pentru scris, desen, pentru redactare, cotare. Landsheere a elaborat (1986) o scara distributiva- a performantelor intr-un grup- si nondistributiva- care are in vedere relatia functionala intre probabilitatea unui raspuns corect si o trasatura latenta a elevului ( Stanciu M., 2003, p. 303)

Lista de control/verificare- se aseamana cu scara de clasificare, dar ea inregistreaza daca o caracteristica sau o actiune este prezenta sau absenta (Gronlund).

Exemplu:

A urmat instructiunile? DA__________ NU__________

A cooperat cu ceilalti? DA__________ NU__________

A dus activitatea pana la capat? DA__________ NU__________

A facut curat la locul de munca? DA__________ NU__________ (Stoica A., p 127)

Investigatia

Investigatia reprezinta o activitate pe care elevul o desfasoara intr-o ora in vederea rezolvarii unei situatii complicate, pe baza unor instructiuni precise. Ea incepe, se desfasoara si se termina in clasa. Se poate desfasura individual sau in grup.

Obiective urmarite:

-intelegerea si clasificare sarcinilor;

-gasirea unor procedee pentru culegerea si organizarea informatiilor;

-formularea si testarea ipotezelor de lucru;

-modificarea planului de lucru;

-capacitatea de a aplica in mod creativ cunostintele si de a explora situatii noi;

-participarea si cooperarea in cadrul grupului;

-capacitatea de redactare si prezentare a raportului privind rezultatele investigatiei.

Notarea se face holistic, dar separat pentru urmatoarele domenii:

Strategia de rezolvare;

Aplicarea cunostintelor, principiilor, regulilor etc.;

Acuratetea inregistrarii si prelucrarii datelor;

Claritatea argumentarii si forma prezentarii.

Cadrul didactic poate urmari produsul, procesul sau/si atitudinea elevului

Portofoliu

Portofoliul este un instrument complex de evaluare care presupune o selectie sistematica, facuta de regula, de catre elevi (dar si de catre cadrele didactice) a unor produse relevante ale activitatii elevilor (individual sau in grup). Portofolul include si rezultatele relevante obtinute prin celelalte metode si tehnici de evaluare. Aceste rezultate privesc probele orale, scrise si practice, observarea sistemica a comportamentelor scolare, proiectul, autoevaluarea, precum si sarcini specifice fiecarei discipline.

Notarea se face intr-o maniera holistica pe baza unor criterii clare, care vor fi comunicate elevilor inainte sa inceapa proiectarea portofoliului.

Exemple:

Fise de lucru pentru partile de vorbire invatate, poezii, texte narative folosite pentru identificarea partilor de vorbire invatate; desene realizate de ei sau ilustratii care pot fi folosite pentru identificarea unor parti de vorbire.

Proiectul

Proiectul este o activitate mult mai complexa decat investigatia. Incepe in clasa si continua in afara scolii (individual sau in grup) cateva zile sau saptamani. Se incheie tot in clasa prin prezentarea unui raport sau a produselor realizate. Permite o abordare interdisciplinara ( anexa

Autoevaluarea

Autoevaluarea ajuta elevii sa-si dezvolte capacitatile de autocunoastere, sa-si valorizeze atat cunostinte, cat si atitudini si comportamente. Elevii au nevoie sa se autocunoasca. Aceasta le va da incredere in sine si ii va motiva pentru imbunatatirea performantelor scolare. Elevul ajunge sa isi evalueze propriile capacitati invatand mai intai sa-si aprecieze rezultatele in activitatea de invatare. Din acest motiv, abilitatea de autoevaluare este foarte importanta pentru formarea la elevi a unor imagini realiste asupra posibilitatilor si limitelor lor. Cadrul didactic va ajuta elevii sa-si dezvolte capacitatile autoevaluative si sa-si impuna un program propriu de invatare.

Autoevaluarea este evaluarea efectuata de catre elev a ceea ce el a realizat si/sau a comportamentului sau. Coevaluarea se realizeaza de catre mai multi elevi.

Caracterul formativ rezulta din faptul ca ea ii ofera elevului un ghid metodologic despre invatare si un instrument de motivare si responsabilizare.

Combinarea instrumentelor de evaluare scrisa cu cele de evaluare orala, cu metodele complementare de evaluare vor asigura realizarea unei imagini globale a capacitatilor elevilor

Problematica modalitatilor de evaluare ramane deschisa, putand fi continuu imbunatatita si diversificata. Scopul comun, de care trebuie sa se tina cont, este cel de dezvoltare a capacitatii de autoevaluare la elevi, concomitent cu schimbarea viziunii asupra rolului evaluarii, cel de ameliorare si corectare mai mult decat de sanctionare.

Evaluarea nu este un scop in sine, ci trebuie sa conduca la optimizarea intregului proces desfasurat in scoala. Ea trebuie sa fie formativa, situativa si sa dezvolte un proces de autoevaluare. Calitatea presupune miscare si de aceea evaluarea nu trebuie sa se rezume doar la un singur instrument, ci sa se refere la o serie de tehnici cat mai diverse.

Cunoasterea rezultatelor , a criteriilor de evaluare, ii face pe indivizi mai constienti si ii motiveaza sa se implice in sarcina.

Evaluarea eficienta este urmata de dezvoltare. O posibilitate de a spori eficienta evaluarilor scolare este de a muta accentul pe masurarea produselor pe constatarea efectelor actiunilor valorizatoare si pe stimularea capacitatii de autoevaluare.

2.2.3. Specificul evaluarii in Pedagogia Waldorf

În România formele alternative de evaluare sunt cvasi-necunoscute, deși acestea au o tradiție și o pondere mare în țările occidentale și sunt folosite chiar și în școli „tradiționale”. De aceea este extrem de important ca părinții să înțeleagă și să accepte formele de evaluare practicate în școala Waldorf, iar la rândul său școala face eforturi considerabile în a prezenta părinților avantajele acestui sistem, și, la fel de important, să practice formele alternative de evaluare cu profesionalism și consecvență. Invatatorii sunt conștienți de presiunea care vine din partea sistemului educațional exterior (cu testări naționale, etc.), însă sunt convinși că practica din școlile Waldorf – și în general în școlile alternative – este mai sănătoasă, mai umană și cu mai mult sens decât sistemul clasic de evaluare.

Prin ce diferă evaluarea din școlile Waldorf? Este o neînțelegere și o greșeală majoră

afirmația că în școlile Waldorf n-ar exista evaluare: bine înțeles că există, dar ea diferă de clasicul sistem de evaluare. Evaluarea în școlile Waldorf este continuă, complexa și multicriterială, axată pe individualitatea elevilor și nu se bazează pe note.

Elevii primesc feed-back și evaluare din partea dascălului și colegilor despre munca pe care o desfășoară în școală în mod continuu: cele câteva cuvinte ale învățătorului la verificarea temei de casă sau descrierea verbal făcută împreună la sfârșitul orei de pictură când întreg colectivul se uită la picturile făcute, toate sunt forme de evaluare indirecte care nu stigmatizează, nu închid elevii în „cutii mentale” fixe („tu ești de 7 la matematică”), care lasă loc dezvoltării în ritmul personal, individual, care mențin dorința în elevi de a face mai bine, și care conduc la formarea treptată a capacitatății de auto-evaluare realiste. (Tot din această cauzănu este încurajată concurența între elevi, ci este încurajată în permanență dezvoltarea față de propria situație actual). Motivația pentru creștere și dezvoltare trebuie să vină din interior, de dragul muncii realizate cu sens și de cea mai bună calitate de care este capabil un elev, și nu din motive externe, cum ar fi nota sau bicicleta primită cadou în cazul în care are rezultate bune la o materie).

O altă formă de evaluare o reprezintă prezentările din munca de la clasă serbărilor de sfârșit de epocă, făcute în mod regulat în fața părinților (și în fața celorlaltor clase, la serbările de sfârșit de epocă comune, care se desfășoară de 2-3 ori pe an).

Din clasa a IV-a se introduc și formele de evaluare directă: lucrări, teste de sfârșit de epocă, cu rezultate cuantificate în procente sau punctaj. La acestea se alătură prezentări/referate realizate în grupe mici sau individual (care culminează cu lucrările de an realizate în clasa a VIII-a și în treapta liceală). În liceu existăși o componentă formală de auto-evaluare din partea tinerilor.

Dascălii urmăresc permanent – și documentează în jurnalul propriu – evoluția elevilor, inclusiv a aspectelor care nu țin strict de evoluția la o anumită materie (cum ar fi abilitățile de comunicare, relațiile sociale, dezvoltarea fizică etc.). Colegiul claselor și colegiul profesoral alocă timp – în cadrul consiliilor profesorale săptămânale – pentru urmărirea dezvoltării unor clase sau a unor copii. Această preocupare continuă, obiectivă, izvorâtă din dorința de cunoaștere, acceptare și ajutorare a dezvoltării posibilităților și potențialităților interioare existente în copil, constituie o caracteristică importantă a muncii pedagogice din școlile Waldorf.

Pentru a asigura transferabilitatea între școala waldorf și celelalte școli (tradiționale), evaluarea descriptivă din certificat este transformată la sfârșitul anului școlar în medie anuală (sau semestrială, după caz).

Comunicarea între școală și părinți privind evoluția copiilor

Comunicarea între unitatea de învățământ și părinți privind evoluția copiilor se realizează prin următoarele modalităț:

•intalniri cu părinții, care se realizeazăla un interval de 4-5 săptămâni și la care participă regulat, alături de învățător/diriginte, și profesorii de specialitate care predau la clasa respectivă;

•serbări de sfârșit de epocă, tinute la nivelul clasei (de 3-4 ori pe an) sau comun pe cicluri sau secții (de 2-3 ori pe an);

•ore de consultare personală: cadrele didactice alocă o oră pe săptămână pentru întâlniri directe, personale cu părinții;

•comunicarea în scris a evoluției școlare la sfârșitul semestrului I.;

•certificatul de sfârșit de an.

Despre certificatul de sfârșit de an

Deoarece acest document școlar este inexistent în sistemul tradițional, prezint mai pe larg caracteristicile lui. Certificatul este documentul eliberat de unitățile școlare Waldorf care certifică evoluția școlară a elevului pe parcursul unui an școlar. Se transmite familiei elevului la sfârșitul anului școlar, iar o copie se arhivează în unitatea de învățământ. În clasele primare și gimnaziale Certificatul se adresează părinților, în clasele liceale și elevului.

Certificatul conține,în formă descriptivă, evoluția școlară multicriterială a elevului la fiecare disciplină. Criteriile evaluării sunt stabilite de fiecare cadru didactic în parte sau sunt stabilite unitar pentru fiecare disciplină la nivelul unității de învățământ. În ambele situații criteriile evaluării sunt incluse în jurnalul învățătorului/profesorului și sunt comunicate părinților în cadrul întâlnirilor regulate cu părinții. În ciclul primar și gimnazial Certificatul conține și un capitol de caracterizare general a evoluției clasei și a elevului respectiv, redactat de învățător/diriginte, precum și – opțional – un fragment de poezie (ales sau scris de învățător/diriginte cu scop educativ), așa numita poezie de certificat, care îl însoțește pe elev în anul școlar următor. Consemnările din Certificat conțin și scurta descriere a tematicii principale abordate în cadrul disciplinei respective în acel an școlar, și pot conține și poze cu elevul sau lucrările elevului la disciplina respectivă. În treapta liceală Certificatul conține și media general la disciplina respectivă.

La Certificat se anexează, după caz, rezultatele și certificarea participării elevului la programe educaționale non-formale, organizate de unitatea de învățământ sau prin parteneriate cu alți furnizori de educație.

CAPITOLUL 3

3.1 Serbarile scolare

Activitățile extrașcolare contribuie la dezvoltarea personalității armonioase a copiilor, pentru cultivarea înclinațiilor și aptitudinilor acestora de la cea mai fragedă vârstă ,la organizarea rațională și plăcută a timpului liber .

Este de prim ordin rolul pe care-l are interesul și talentul învățătorului de a atrage micii școlari în asemenea activități și au menirea să amplifice efectele formative ale procesului de învățământ și să sporească zestrea de cunoștiințe și abilități ale copilului în vederea reușitei integrării sociale .

Activitățile extrașcolare au cel mai larg caracter interdisciplinar ,oferă cele mai eficiente modalități de formare a caracterului copiilor încă din clasele primare ,deoarece sunt factorii educativi cei mai apreciați și mai accesibili sufletelor acestora.

Activitățile extrașcolare au o mare contribuție în dezvoltarea personalității copilului ,deoarece implică în mod direct copilul prin personalitatea sa.

Ele prezintă unele particularități prin care se deosebesc de activitățile din cadrul lecțiilor .Acestea se referă la conținutul activităților, durata lor, la metodele folosite și la formele de organizare a activităților.

Având un caracter atractiv, elevii participă, într-o atmosferă de voie bună și optimism, cu însuflețire și dăruire, la astfel de activități .

Alegerea din timp a materialului și ordonarea lui într-un repertoriu cu o temă centrală este o cerință importantă pentru orice fel de activitate extrașcolară.

Serbarea școlară

Reprezintă o modalitate eficientă a capacităților de vorbire și înclinațiilor artistice ale elevilor. Prin conținutul vehiculat al serbării, elevii culeg o bogăție de idei, impresii, trăiesc ,,autentic,, spontan și sincer situațiile redate .

Stimularea și educarea atenției și exersarea memoriei constituie obiective importante care se realizează prin intermediul serbării. Intervenția la momentul oportun, cu rolul pe care îl are de îndeplinit fiecare elev și susținută de raportul afectiv motivațional contribuie la mărirea stabilității atenției, iar cu timpul sporește capacitatea rezistenței la efort.

Lectura artistică ,dansul, devin puternice stimulări ale sensibilității artistice.

Valoarea estetică este sporită și de cadrul organizatoric – sala de festivități, de clasa, un colț de natură ( parcul sau grădina școlii) amenajate în chip sărbătoresc .

Contribuția copilului la pregătirea și organizarea unui spectacol artistic nu trebuie privită ca un scop în sine ,ci prin prisma dorinței de a oferi ceva spectatorilor : distracție ,înălțare sufletească ,plăcere estetică ,satisfacție – toate acestea imbogățindu –le viața ,făcând –o mai frumoasă ,mai plină de sens .

Este un succes extraordinar ,o trăire minunată ,când reușește să trezească o emoție în sufletul spectatorilor .

Reușita spectacolului produce ecou în public ,iar reacția promtă a sărbătorilor îi stimulează pe copii să dea tot ce sunt în stare .

Prin conținutul bogat și diversificat al programului pe care îl cuprinde serbarea școlară valorifică varietatea, preocuparea intereselor și gustul școlarilor.

Ea evaluează talentul ,munca și priceperea colectivului clasei și transformă în plăcere și satisfacție publică străduințele colectivului clasei și ale fiecărui elev în parte ;

Elevii au nevoie de acțiuni care să le lărgească lumea lor spirituală ,să le împlinească setea de cunoaștere ,să le ofere prilejuri de a se emoționa puternic ,de a fi în stare să iscodească singuri pentru a-și forma convingeri durabile .

Activitățile extrașcolare în general ,au cel mai larg caracter interdisciplinar ,oferă cele mai eficiente modalități de formare a caracterului copiilor încă din clasele primare ,deoarece sunt factorii educativi cei mai apreciați și mai accesibili sufletelor acestora .

Întregul lanț de manifestări organizate de școală și în afara ei ,sub atenta și priceputa îndrumare a dascălului ,aduc o importantă contribuție în formarea și educarea copiilor ,în modelarea sufletelor acestora și are profunde implicații în viața spirituală a comunității ,restabilind și întărind respectul acesteia față de școală și slujitorii ei .

3.2 APLICAȚII PRACTICE. SERBĂRILE ȘCOLARE ÎN PEDAGOGIA WALDORF

3.3.1. DESCRIEREA TIPULUI DE CERCETARE

Cercetarea din lucrarea de față a vizat implementarea, monitorizarea și evaluarea serbărilor școlare derulate în Școlile Waldorf în care mi-am desfasurat activitatea ca invatatoare.

Cercetarea-acțiune

Aceasta presupune o intervenție la scară mică în funcționarea lumii reale și examinarea atentă a efectelor acelei intervenții:

Caracteristicile cercetării acțiune sunt:

este situațională – permite diagnosticarea unei probleme într-un context specific si contribuie la încercarea de a o rezolva în acest context;

este în general, dar nu obligatoriu, colaborativă, atunci când echipele de cercetători și practicieni lucrează împreună;

este participativă – întrucât înșiși membri echipei iau parte direct sau indirect la implementarea cercetării;

este autoevaluativă – pentru că modificările sunt evaluate continuu, iar obiectivul final este îmbunătățirea practicii educaționale.

Cercetările-acțiune se focalizează pe o problemă specifică analizată în condiții specifice. Scopul lor nu este atât de a obține cunoștințe științifice generalizabile, cât de a obține o cunoaștere focalizată pe o situație și pe un scop particulare.

Este important faptul că cercetările-acțiune practice, cercetătorii/investigatorii își monitorizează propriile practici educaționale, cu scopul imediat de a-și rezolva propriile lor judecăți de valoare și raționamente practice. Astfel cercetarea-acțiune practică este pasul către cercetarea-acțiune de emancipare, în care cercetătorii înșiși “sunt responsabili pentru rolul socratic de asistare a grupului în autoreflecția sa colaborativă”. (L. Cohen, L. Maniaon, 1998).

Cercetarea-acțiune în domeniul educației

Cercetarea-acțiune reprezintă o formă de abordare autoreflexivă realizată de participanții la situații sociale (inclusiv educaționale) cu scopul de a îmbunătăți:

a) raționalitatea și justețea propriilor practici sociale sau educaționale;

b) înțelegerea acestor practici și a situațiilor în care se desfășoară practicile respective.

În educație, cercetarea-acțiune a fost aplicată cu precădere pentru dezvoltarea curriculum-ului și perfecționarea profesorilor, pentru introducerea inovațiilor în învățământ, pentru planificarea de sistem și dezvoltarea politicilor educaționale. Deși asemenea activități se desfășoară adeseori folosindu-se abordări, metode și tehnici care nu sunt specifice cercetării-acțiune, participanții la asemenea procese de dezvoltare aleg într-o măsură din ce în ce mai mare cercetarea-acțiune ca o formă de participare la luarea deciziilor în legătură cu dezvoltarea. În ceea ce privește metodele, o spirală autoreflexivă de cicluri de planificare, acțiune, observare și reflecție este centrală acestei abordări.

Cercetările lui Kurt Lewin s-au ocupat de schimbările în conduită și atitudine în anumite domenii cu relevanță socială. Ideile sale au fost imediat aplicate în educație, când colaboratorii, studenții sau chiar el însuși au început să lucreze cu educatorii în domenii cum ar fi construirea curriculum-ului și dezvoltarea profesională a cadrelor didactice.

După o perioadă de 10 ani de dezvoltare, cercetarea-acțiune a intrat într-o perioadă de declin la sfârșitul anilor 50, chiar dacă unele cercetări au continuat. Nevitt Sanford consideră că această situație s-a datorat separării între cercetare și acțiune. Cum cercetarea academică în științele sociale căpătase o amploare fără precedent, a apărut distincția dintre activitatea teoreticianului-cercetător și practicianul răspunzător doar de aplicarea principiilor teoretice în practică.

Probabil că cel mai mare impuls în revalorizarea cercetării-acțiune se datorează proiectului coordonat de John Elliot și Clem Adelman. Nu numai în Marea Britanie, ci și în Australia și Europa continentală și din nou în Statele Unite a reapărut interesul față de cercetarea-acțiune.

S. Kemmis (1985) sintetizează astfel motivele realizării interesului față de cercetarea-acțiune:

cererea din partea cadrelor didactice, “forțate” să îndeplinească și rolul de cercetător, asupra propriilor practici;

faptul că multe cercetări sunt percepute ca irelevante de către practicieni;

legitimarea și necesitatea de a elabora raționamente/deliberări practice, cu privire la curriculum, care schimbă rolul practicianului dintr-un informator critic față de cercetătorul din exterior în acela de cercetător autoreflexiv cu privire la propriile practici;

creșterea solidarității educatorilor față de criticismul public îndreptat asupra învățământului din perioada 1970-1980.

Obiectul de cercetare îl constituie practicile educaționale. Fiind implicați într-o cercetare-acțiune, educatorii sunt stimulați:

să se concentreze pe identificarea, clarificarea și rezolvarea problemelor cu care se confruntă în transpunerea valorilor educaționale în practică;

să reflecteze atât asupra mijloacelor, cât și asupra rezultatelor, deoarece activitățile de predare constituie interpretări practice ale unor valori;

să desfășoare o practică reflexivă, autoevaluându-se permanent;

să integreze teoria și practica, teoriile educaționale fiind considerate ca sisteme de valori, idei și convingeri care nu sunt neapărat reprezentate numai în forme enunțiative, declarative, ci în forma de practici, asemenea teorii se dezvoltă prin și în practica îmbunătățită: dezvoltarea teoriei și îmbunătățirea practicii nu mai reprezintă procese separate;

să practice dialogul cu parteneri profesionali, prin întâlniri periodice, analize critice, împărtășirea experiențelor.

Pentru ca în procesul cercetare-acțiune să fie respectat însuși spiritul său, trebuie avute în vedere o serie de condiții:

participarea se realizează pe bază voluntară;

este planificată și este configurată în mare măsură de profesor;

investighează aspecte practice cotidiene (identificate în propria clasă sau școală);

contribuie la înțelegerea de către cadrul didactic a propriei experiențe profesionale și îmbunătățirea ei;

se centrează pe studierea unui grup particular, mic, de exemplu clasa de elevi;

este un proces flexibil și de schimbare;

dezvăluie cadrului didactic posibilități de acțiune viitoare;

este colaborativă;

este realizată de cadre didactice care profesează;

este evaluată de cadrele didactice;

este sprijinită de diverse categorii de parteneri profesionali: colegi, experți, cercetători;

de-a lungul cercetării informațiile sunt colectate, împărtășite, discutate, înregistrate, evaluate și se acționează pe baza lor. Aceste informații au, de obicei, caracter observațional și comportamental;

judecățile sunt fondate pe cunoașterea personală a situației;

prezintă o viziune mai relaxată asupra metodei științifice;

fazele cercetării-acțiune sunt construite și aplicate în spirală: planificare, acțiune, observare, reflecție, revizuire, ameliorare.

Aspecte metodologice

Cercetarea-acțiune nu se distinge prin folosirea vreunui set particular de tehnici de cercetare, deoarece sunt utilizate tehnici cunoscute de culegere a datelor, cum ar fi: observații, jurnale concentrate asupra anumitor probleme specifice din practică, înregistrări audio și video ale interacțiunilor verbale sau adunărilor din clasa de elevi, interviuri de grup cu elevii după anumite lecții sau activități, etc.

Datorită faptului că obiectul cercetării îl constituie acțiunile (practicile), iar punctele de vedere ale „actorilor” implicați și circumstanțele istorice conferă acestor acțiuni sens și semnificație, trebuie totuși menționat că asemenea tehnici de generare și acumulare a evidenței asupra practicilor sunt împrumutate cu precădere din sfera metodologiilor interpretative de cercetare (abordări etnografice, studii de caz, analiza conversației), fiind mai puțin uzitate metode și tehnici folosite de cercetători de orientare empirică (analiza corelației, experimente comparative).

Obiectivele cercetării

Obiective:

O1 – descrierea serbărilor școlare în decursul unui an calendaristic în școlile Waldorf amintite, prin prezentarea unor metode și mijloace de realizare a acestora;

O2 – evaluarea gradului de cunoaștere de către părinți a următoarelor aspecte:

rolul serbărilor în școală

impactul serbărilor asupra elevilor

implicarea părinților în realizarea serbărilor

Acțiuni concrete

Aplicațiile acestei lucrări privind serbările școlare în pedagogia Waldorf s-au realizat în școli Waldorf, începând de la clasa I, până la clasa a IX-a. Toate acțiunile au fost desfășurate fie individual, fie împreună cu învățătorii și diriginții claselor din școlile Waldorf.

3.2.2. SERBAREA RECOLTEI

Prezentare

Au existat sărbători ale recoltei de când se cultivă ogoarele. În perioada precreștină, după încheierea recoltării, existau sărbători ale jertfei în multe culturi. Zei ai fertilității și care binecuvântau recolta au fost Demeter la greci și Wotan la germani. O parte din recoltă le era destinată. Cu această jertfă, oamenii voiau să implore binecuvântarea pentru recolta anului următor. În perioada creștină, sărbătorile de jertfă au devenit sărbători de mulțumire.

Obiceiul de a acorda grânelor sau snopilor recoltați prima oară o importanță deosebită a supraviețuit multor forme religioase.

Sărbătorile de mulțumire pentru recoltă s-au transformat, în anumite regiuni, în zile de sfințire a bisericii. Acestea sunt sărbătorite de obicei în cea de a treia duminică din octombrie, drept încheiere a muncilor de vară și de toamnă de pe câmp.

În ceea ce urmează vor fi prezentate unele dintre conținuturile care sunt folosite în școlile Waldorf, în grădinițe, sau chiar în cadru mai intim, familial. Este important să fie specificată importanța deosebită care se acordă aportului propriu, creativității și specificului zonei, al școlii, al personalității celor care se implică în realizarea fiecărei sărbători. Nu numai că „este loc” pentru o exprimare originală, ci chiar este de recomandat ca tot ceea ce se întâmplă în fața copiilor și împreună cu aceștia să fie cu totul pătrunse, înțelese, trăite adânc și cu sens de către aceia care le propun copiilor. O sărbătoare lipsită de emoție, făcută „după ureche”, fără o motivație autentică sau fără a i se vedea rostul (fără a o înțelege), strică mult mai mult decât lipsa oricărei serbări.

Așadar, în tot ceea ce urmează, vor fi propuse texte, jocuri, cântece și poezii, care pot fi folosite așa cum sunt sau completate, variate, adaptate la situația concretă din fiecare clasă, școală, zonă geografică, la diferențele ce apar de la an la an, la personalitatea celor implicați. Micile creații sunt și ele bine-venite, atâta timp cât respectă nivelul copiilor cărora li se adresează, au un conținut care respectă în esență adevărurile general umane și valorile morale, dacă se justifică (se potrivesc) și mai cu seamă dacă cel ce le propune crede în ele și îi plac.

Bucuria copiilor de a pregatii din legumele stranse salata de fructe, apoi de a se ospata din acea salata

Din punctul de vedere al pedagogiei Waldorf, orice poveste creată pentru copiii de vârste cuprinse între 6 și 9 ani trebuie alcătuită în așa fel încât să aducă în fața copiilor conținuturi izvorâte din realitate, acestea fiind „îmbrăcate” în imagini pline de viață (care să fie bogate în impresii vizuale, auditive, adresându-se celor patru temperamente), să descrie o situație problematică care va fi întotdeauna rezolvată favorabil prin dovezi de înțelepciune, altruism, curaj sau alte trăsături pline de noblețe. În esență, aceasta este „schema” pe care o urmează basmele clasice, culese din popor: ele transmit prin imagini însuflețite precepte comportamentale demne de urmat, educând indirect și hrănind cu adevărat sufletele copiilor, oferindu-le posibilitatea de a se orienta just în evoluția lor ulterioară. Trecând de 9 ani copiii au alte nevoi spre a crește sufletește într-un mod sănătos, deja pot fi spuse povești care nu se termină neapărat cu „happy end”, în genul poveștilor lui Hans Christian Andersen (B. C. J. Lievegoed – Fazele de evoluție ale copilului; H. Koepke – Copilul la nouă ani).

Și în cazul creării poveștii pentru Ziua Recoltei, e necesar ca mai întâi de toate povestitorului să îi fie clar ce anume vrea să transmită copiilor: o descriere a fructelor, legumelor și cerealelor care să respecte realitatea, dar să fie plină de viață, apropiată sufletului de copil. Se mai poate avea în vedere delimitarea celor trei categorii de plante de cultură, precum și accentuarea faptului că noi datorăm recunoștință celor care muncesc pentru ca să le avem la dispoziție: țăranilor, soarelui, pământului, ploii.

O poveste potrivită pentru Ziua Recoltei poate fi foarte bine creată cu ceva timp înainte de serbare, folosind în mod concret acele fructe, legume, zarzavaturi și cereale care sunt la dispoziția povestitorului în acel moment. Dintre produsele câmpului pe care copiii le-au adus la școală pentru această sărbătoare, se vor alege acele exemplare care au forme mai drăguțe, mai sugestive și mai potrivite rolurilor (personajelor) ce vor apărea în poveste.

Teatrul de masă este metoda cea mai potrivită pentru o asemenea poveste: toate „personajele” vor fi aranjate pe o masă lungă, cu decoruri din obiecte avute la îndemână. Tronul poate fi o buturugă înfășurată într-un material de mătase, alte materiale așezate pe masă pot sugera iarba (cele verzi), pământul (cele maro), apa (cele albastre), câteva pietre frumoase pot susține materialul ca să nu alunece, conurile de brad pot suplini pomii (aceștia pot fi făcuți și din crenguțe înfipte în plastilină), căsuțele se pot face ușor din scoarță de copac. Variantele pot fi nesfârșite, în funcție de imaginația fiecăruia.

Așadar, dintre fructe (ca și dintre celelalte) se vor alege împăratul, împărăteasa, celelalte personaje, în funcție de ceea ce este la dispoziție, de ce anume sugerează forma fiecăruia. Toate vor fi rânduite în funcție de rolul hotărât, astfel încât să se vadă bine. Povestitorul va spune o dată povestea singur, manipulând personajele, pentru a verifica dacă îi sunt toate la îndemână, dacă e nevoie de schimbări. Este necesară dezvoltarea dexterității în manipularea obiectelor folosite în teatrul de masă, astfel încât mișcarea să preceadă cu foarte puțin cuvântul și nu să vină în urma acestuia. Trebuie avut în vedere felul în care se deplasează personajele, numai păsările zboară prin aer! Exersarea va lămuri cel mai bine multe alte abilități necesare în teatrul de masă.

Poveste pentru Ziua Recoltei

Demult, tare demult, erau pe lume numai trei împărății: Împărăția Cerealelor, Împărăția Legumelor și Zarzavaturilor și Împărăția Fructelor.

În Împărăția Cerealelor domnea Păpușoi-Împărat cu soția sa Cucuruza, iar cavalerul Ovăz le era sfetnic bun – el le șoptea mereu lucruri înțelepte. Printre supușii lor se numărau și Secara Mustăcioasa și Prea – Frumosul Grâu Copt, Albul Orez și Orzul cel Viteaz. Cu toții trăiau în bună înțelegere și bucurie.

Vecinii lor, a căror țară era mult mai întinsă și bogată, erau conduși de Vărzoi-Împărat și dolofana lui nevastă, Varza Creață. Ea era mereu îmbrăcată cu atât de multe fuste, de nu le mai știai numărul, și își alinta mereu odorul, pe zglobia Domniță Guliuța. Doamna de curte, sfioasa Conopidă, își ținea mereu frunzele peste față și doar arareori puteai s-o vezi, de timidă ce era. În poporul cel mare al legumelor și zarzavaturilor mai trăiau și Ardeii cei Grași, Umflații Gogoșari, Zemoasele Roșii și Pătrunjelul cel Cuminte, care era bun prieten cu Relu-Morcovelu. Ostași viteji erau Cartofii, Puternicii Castraveți, Ardeiul cel Iute și, când intrau în luptă și Ceapa Albă și sora ei cea Roșie, ba chiar și Usturoiul cel Ustură-Tot, atunci să te ții bine! Și în această împărăție era tare bine și frumos, cu toții trăiau fericiți și mândri de bogăția lor.

În dulcea țară a Fructelor lucrurile stăteau cam la fel. Tuturor le plăcea să se scalde în lumina caldă a soarelui. Măr-Împărat și soția lui, Prea-Aromata doamnă Pară, domneau cu înțelepciune peste poporul lor cel blând. Prințul Gutuie cel Voinic era bun paznic și vedea din turnul său până hăt-departe, la marginile împărăției. Ostași prea-supuși erau Nucile Tari de Cap, Castanele Săltărețele și Prunele-Bunele. Doi sfetnici înțelepți avea împăratul: pe Strugurel cel Alb și pe Marele Strugure Roșu, care, cu toate că adunaseră multă știință în boabele lor nenumărate, se certau mereu să-și arate deșteptăciunea și, de necaz că Strugurel cel Alb nu se lăsa mai prejos, Strugurele cel Roșu se înroșise și mai tare. În afară de certurile lor nevinovate, și în această împărăție era bună înțelegere și multă, multă bunătate.

Dar, cum rostul răului în această lume e acela de a pune bunătatea la încercare, o mare nenorocire se abătu și asupra celor trei împărați. Mai întâi, în Țara Cerealelor, cu vuiet mare se arătă din pământ groaznicul Balaur Țelinoi cu Frunze Moi, care pustia fără milă orice loc pe unde trecea. Sulițele Mustăcioasei Secare, boabele puternice ale Grâului Copt și ale Orezului cel Alb și tare se dovediră neputincioase în fața lui, așa că el pustii în voie, ca apoi să treacă ca o vijelie la vecinii lor, unde puternicele oști ale lui Vărzoi Împărat se luptară cu multă vitejie, dar tot degeaba. Până și Ceapa cea storcătoare de lacrimi, usturătorul Usturoi, Ardeiul cel Iute fură înfrânți într-o clipă. Merse apoi crudul balaur mai departe, în Țara Fructelor, unde Prunele-Bunele, Nucile-Tarile și Castanele Sprintene nu avură nici o șansă în fața îngrozitorului balaur.

Multă jale și plânset se lăsă asupra celor trei împărății, iar sfetnicii se puseră pe treabă, căutând o cale spre a scăpa de marea năpastă. Sfetnicul Ovăz îl sfătui pe Păpușoi Împărat să-l trimită pe Frumosul Grâu Copt în solie la Vărzoi Împărat, să se sfătuiască. Ajuns acolo, și auzind acestea, Vărzoi Împărat se gândi că n-ar fi rău să se sfătuiască și cu Măr Împărat, așa că-l trimise și pe Relu-Morcovelu cu Frumosul Grâu Copt până în Împărăția Fructelor. Solii intrară cu plecăciuni, așteptați fiind de către Măr-Împărat, care știa de la Prințul Gutuie că vor veni, căci el îi văzuse din turnul său de pază. Tocmai atunci sosiră și Strugurel cel Alb și Strugurele Roșu, care în cearta lor nesfârșită își amintiseră de Marele Înțelept, singurul care avea răspuns la orice întrebare; acum numai el putea să-i ajute pe toți din cele trei împărății. Fără să mai stea pe gânduri, solii fură trimiși, alăturându-li-se și Pruna-Buna, către marginea Împărăției Legumelor, unde trăia în mare taină Marele Înțelept – Dovleacul cel Uriaș. Greu le-a fost să-l găsească, dar și mai greu le-a fost să-l trezească din somnul lui adânc. Dovleacul cel Uriaș nu s-a supărat că a fost trezit din somn și, după ce le-a ascultat ponosul, cu vocea lui puternică le-a spus așa:

– Mergeți la împărații voștri și spuneți-le că Țelinoi-cu-Frunze-Moi poate fi învins numai atunci când armatele celor trei țări se vor uni și vor lupta împreună! apoi se cufundă din nou în somnul lui adânc, adânc…

Solii alergară într-un suflet înapoi la împărații lor și pregătirile de luptă se porniră neîntârziat. Se adunară castanele, nucile, prunele; cartofii, morcovii, castraveții, ardeii, ceapa, usturoiul, fasolea; boabele de porumb, de orez, de secară, de orz și ovăz, așteptând cu toții începerea luptei. Prințul Gutuie stătea la pândă și, de cum zări umbra cea mare a balaurului, dădu veste și armatele se pregătiră de luptă. Astfel, când capul hidos al balaurului se arătă cu limbile lui de foc, o ploaie de lovituri se abătu asupra lui cu putere. Cădeau boabe de porumb, orz, ovăz, secară și orez, loveau cartofii, morcovii, castraveții, ardeii, ceapa, usturoiul, ca și nucile, castanele și prunele… Ca o adevărată furtună, soldații celor trei împărății îl atacară pe balaur din toate direcțiile, de nu mai știa încotro să se apere. Atunci, ca un laș și un fricos ce era, fugi și se ascunse adânc în pământ și nimeni n-a mai auzit de el, niciodată.

În marea lor bucurie, locuitorii celor trei țări s-au hotărât să pecetluiască prietenia ce s-a legat. Astfel, Prințul Gutuie a cerut-o de soție pe Zglobia Guliuța, iar Păpușoi Împărat le trimise în dar de nuntă o năzdrăvană corabie de aur, care mergea și pe apă și pe uscat. Și făcură o nuntă mare, de i-a mers vestea, la care se adunară toți supușii celor trei țări.

Și de atunci a rămas obiceiul ca în fiecare toamnă să ne amintim de ceea ce s-a întâmplat atunci și să ne adunăm cu toții, să ne bucurăm împreună, aducând laolaltă minunații supuși ai celor trei împărății într-o mare sărbătoare: Sărbătoarea Recoltei.

Există poezioare ale căror versuri pot fi interpretate sugestiv prin mișcări ale degetelor, mâinilor, brațelor. Pentru a le diferenția de celelalte versuri, le vom numi „jocuri de degete”. Acestea sunt foarte folositoare la școală pentru dezvoltarea dexterității copiilor în mișcările fine, ale mușchilor mici ai mâinii, altfel spus în pregătirea pentru scris. Ele pot fi alese în funcție de anotimp și sunt foarte potrivite și în momentele de captare a atenției în cadrul desfășurării lecțiilor. Deoarece plac mult copiilor, precum și pentru că până pe la 9 ani imitația acționează puternic asupra copiilor, este suficient ca învățătorul să înceapă un asemenea joc de degete, pentru ca toți copiii să îl urmeze, iar liniștea și atenția să se instaleze de la sine.

Gesturile pot fi create de fiecare după imaginație, dexteritate și nivelul clasei, dar neapărat să ilustreze conținutul fiecărui vers.

Sărbătoarea lui Mihail

Din timp în timp, omenirea trebuie să dea un nou sens sărbătorilor. Sărbătorile se constituie în jaloane care, pe parcursul unui an, modelează spiritul omului. Altarul Pământului are nevoie de noi sărbători. Trebuie să învățăm să ridicăm din nou privirea spre cer, acolo unde sunt conducătorii noștri cerești – îngerii – care conduc evoluția omului de-a lungul epocilor istorice.

Noi trăim astăzi impulsul de a depăși sentimentul unilateral, strâmt, naționalist și de a ne deschide înspre afară, spre Adevărul Uman general prin care fiecare își găsește drumul spre aproapele său, indiferent de rasă, etnie, etc. Astăzi omul călătorește mult, cunoaște tot mai multe despre alte popoare, ca apoi să-și găsească mai ușor drumul propriu, umanitatea proprie. Pentru că războaiele și conflictele de tot felul ne încearcă asemenea unui balaur, am putea spune că Mihail este patronul epocii în care trăim și ar trebui să-l sărbătorim în mod deosebit, să facem în așa fel încât această sărbătoare să le creeze copiilor noștri o imagine despre importanța pe care o are.

Cu siguranță este dificil de abordat acest subiect, deoarece noi nu l-am mai sărbătorit până acum pe Mihail ( Sf. Mihail se sărbătorește în calendarul catolic pe 29 septembrie, iar în cel ortodox avem pe 8 noiembrie Sf. Mihail și Gavril) și nu avem nici un fel de moștenire după care să ne orientăm. Am putea să legăm această sărbătoare de sărbătoarea recoltei, folosindu-ne de analogie. Așa cum putem vedea și din legendele populare românești, Arhanghelul Mihail este cel care preia sufletele la urcarea lor în cer, cântărind cu balanța faptele bune și pe cele rele. În fiecare toamnă, oamenii fac sărbătoarea recoltei din nevoia de a pune în balanță rezultatele muncii lor de peste vară, de a socoti cât de bine au muncit și de a se bucura de roadele muncii lor.

Așadar, putem să expunem darurile grădinii și ale câmpului (o căpățână de varză, un coșuleț cu cartofi, roșii, castraveți, dovlecei sau orice altceva). E bine să nu lipsească merele, perele, prunele și câțiva struguri. Câteva spice de grâu păstrate de la seceriș și puse în mijlocul mesei vor fi mărturia vie a pâinii noastre zilnice. Deasupra acestei „mese a anotimpului” (care există în fiecare clasă din școlile Waldorf) se va atârna un tablou al Arhanghelului Mihail, în care copiii vor putea vedea simbolurile ce-l caracterizează: balaurul învins, armura strălucitoare, calul alb, balanța. Vom povesti copiilor despre faptul că tot răul, sub diversele sale forme, este figurat de balaur, care vrea să-și impună dominația, dar Mihail cu lancea sa îndepărtează acest rău și ne dă puterea să-l învingem. Mihail dorește să depunem fiecare ceva pe talerele balanței sale: pe unul dintre talere munca propriu-zisă, cea necesară pentru pământ, iar pe celălalt semnificația muncii pentru cer, cea pe care o vedem cu ochii sufletului. Aceste două talere trebuie să fie mereu în echilibru. Despre Cavalerul Gheorghe vom spune că este un cavaler al lui Mihail. Tot atât de bine vom povesti un basm despre balaur. În acest sens cea mai frumoasă este descrierea fraților Grimm în povestea „Doi frați”, dar vom găsi minunate exemple și în comoara basmelor rusești: „Ivan din cenușă”, „Cei doi fii ai soldaților” și altele. Putem să imaginăm o dramatizare în timpul căreia vom citi (spune) un basm adecvat, depinde de nivelul clasei (este posibil ca în clasa a II-a copiii să reușească deja să interpreteze singuri roluri, fără ca acest lucru să-i suprasolicite). Sabia va fi confecționată din carton gros, ca și spada. Balaurul este ușor de confecționat prin participarea mai multor copii înfășurați în baticuri gri, verzi, sau mai multe nuanțe de verde, și care sunt mereu în mișcare.

Fiica de împărat este simbolul sufletului cuprins de cruzime, de egoism, de egocentrism. Numai luptătorul în slujba lui Mihail, partea eroică din om, partea înălțătoare, altruismul din el pot elibera sufletul și pot înfrânge răul.

Legenda Cavalerului Gheorghe

Demult, demult, după apariția lui Hristos pe pământ, erau undeva în îndepărtata țară a zorilor niște cavaleri viteji care se numeau „cavaleri ai dreptății”. Ei mergeau din țară în țară și, de câte ori vreun animal sălbatic pustia un ținut din țară, sau bandiți răi pândeau oamenii pe drumuri neumblate și-i furau, acolo apăreau într-o bună zi și ei. Animalele sălbatice erau învinse, iar bandiții erau pedepsiți sau alungați. Nimeni nu știa dacă într-un loc sau altul, într-o bună zi, astfel de cavaleri se vor ivi pentru a-i ajuta pe cei năpăstuiți. Acești cavaleri erau o speranță continuă pentru cei slabi și o spaimă a nelegiuiților. Ce jurământ au făcut pentru acest ordin cavaleresc era necunoscut oamenilor, dar se știa că ei nu zăboveau mai mult de trei zile în același loc.

În această vreme exista un oraș frumos la mare, numit Selena. Cetățile și porțile orașului se întindeau până pe coastă. Un palat înalt era reședința regelui care domnea peste această țară, în care de la un timp domnea o mare tristețe și multă suferință. Din când în când, marea devenea agitată și își făcea apariția un balaur fioros. Jumătate zburând și jumătate târându-se, pustia tot ce găsea prin țară: turme de animale, case, ba chiar înghițea și oameni. Nimeni nu s-a putut împotrivi acestei mari nenorociri, nici măcar soldații regelui. Regele a poruncit să fie întrebat un înțelept care locuia sus în munte, ce este de făcut. Înțeleptul i-a răspuns așa: „Când marea devine agitată, leagă două oi la mal, acolo unde iese balaurul din apă. El va mânca oile și va pleca.” Sfatul a fost urmat întocmai și, într-adevăr, monstrul a înghițit oile și s-a întors în mare. Dar, cam pe când s-a împlinit un an, balaurului nu-i mai ajunse această hrană. După ce înghițea oile, intra iarăși prin țară, pustiind totul în jur.

Din nou a trimis regele soli pentru a cere sfat înțeleptului. Acesta, când a auzit veștile proaste, a spus: „Veniți înapoi peste trei zile să vă sfătuiesc.” Când solii s-au întors la timpul promis, înțeleptul nu a vrut la început să le dea sfatul, dar ei au spus: „Fără sfatul tău nu ne putem întoarce. Regele se va supăra foarte tare pe noi.” Atunci înțeleptul a dat vestea cea groaznică: „Când balaurul va vrea să se sature din nou, singura șansă de a scăpa țara este ca să i se dea o fecioară.” Aceste cuvinte au trebuit să le ducă solii regelui. Disperarea era mare. Până una-alta nu aveau de ales, decât să adune fecioarele și, prin tragere la sorți, să o aleagă pe nefericita care trebuia sacrificată. Și astfel, la malul mării, la „stânca balaurului”, a fost dusă fecioara aleasă de sorții vitregi. Era legată la ochi, apoi strâns legată de stâncă. Balaurul ieșea din marea înspumată, o înghițea și se întorcea din nou în adâncuri. (vezi foto stânga) Și astfel, ori de câte ori i se făcea foame balaurului, o fecioară era sacrificată. Și tot așa, până când în țara aceasta rămase numai fata regelui. Cu toată jalea regelui și a reginei, fata fu dusă și ea la stânca balaurului. Când au vrut să o lege, după cum se obișnuia, ea s-a rugat: „Nu mă legați de stâncă, eu nu am să fug, și vă rog să nu-mi legați ochii, căci am să mi-i acopăr eu cu voalul meu alb!” Regele și regina se rugau în acest timp să se întâmple o minune care să o salveze pe prințesă.

Și iată, pe când marea începu să se agite, apăru un cavaler călare pe un cal alb. Veșmântul său strălucea în lumina soarelui. Calul său galopa spre mare și, când balaurul a vrut să o înghită pe prințesă, cavalerul i-a sărit înainte, cu paloșul într-o mână și cu lancea în cealaltă. După o luptă înverșunată, cavalerul reuși să străpungă trupul plin de solzi ai balaurului, care, cu o smucitură, se prăbuși în apele învolburate ale mării, lăsând după el o dâră groasă de sânge.

Fata și-a ridicat voalul de pe ochi și l-a văzut pe cavaler coborând de pe cal. El și-a înfipt paloșul în pământ, a îngenuncheat pentru rugăciune, făcându-și semnul crucii. Apoi se duse la fată și o ajută să coboare de pe stâncă. Mulțimea veni să-i mulțumească, iar regele îl întrebă: „Nobile călăreț salvator, spune-mi te rog numele tău, ca să-ți pot mulțumi! Și oare sub ce semn ai luptat?” Atunci cavalerul arătă semnul de pe scut și grăi: „Gheorghe este numele meu. Eu lupt sub semnul lui Hristos și Mihail din ceruri mă ajută și îmi dă putere nouă.”

Bucuros l-ar fi primit regele pe cavaler în țara sa, dându-i de soție prințesa, dar cavalerul a plecat a treia zi pentru a împiedica alte nelegiuiri, în alte părți ale pământului.

3.2.3. SERBAREA LĂMPAȘELOR

Prezentare

Aceasta poate fi considerată ca fiind a doua (prima este Sărbătoarea Recoltei) dintre cele trei sărbători care, premergând Crăciunului, pregătesc pas cu pas marea sărbătoare a Nașterii Domnului.

Având în vedere faptul că toate serbările descrise în această lucrare se adresează copiilor de vârstă școlară mică, conținutul religios nu se află în prim plan. Trebuie făcută aici o precizare: conținutul religios al unor informații nu prezintă interes pentru copilul de vârstă școlară mică. Nu face parte din preocupările specifice acestei vârste. Dar, dacă se observă cu atenție modul în care ascultă basmele, modul în care se joacă cu jucăriile, naturalețea cu care trăiește învăluind tot ceea ce percepe într-o atmosferă misterioasă, mistică chiar, se poate afirma că atmosfera (dispoziția sufletească) a copilului mic este de natură mistică – religioasă ( B. C. J. Lievegoed – Fazele de evoluție ale copilului). Tot ceea ce se înscrie sub amprenta basmului și a jocului va ajunge – garantat – la sufletul și apoi la mintea copilului de vârstă școlară mică ( H. Eller – Învățătorul de la școala Waldorf). Treptat, această vrajă a primei copilării, atmosfera ei de basm și pietate se risipește. Începând cu sfârșitul clasei a II-a, mai cu seamă în clasa a III-a, se face simțită tot mai mult preponderența gândirii raționale, ceea ce duce la pieirea definitivă a ceea ce va rămâne pentru totdeauna cea mai fericită perioadă a vieții omului: inocența mirifică a copilăriei.

Pedagogia Waldorf acordă atenție deosebită acestor perioade de răscruce care apar inevitabil în biografia fiecărui om, cum ar fi acest „amurg al zeilor” (desprinderea de lumea basmului), trăit dureros de copilul de 9 ani, apoi prima criză a preadolescentului de la 12 ani, situații în care sprijinul acordat de către adulți atârnă greu în modelarea personalității viitorilor adulți ( H. Koepke – Copilul la nouă ani; E. Frucke – Linii fundamentale ale unei pedagogii a vârstei tinere). Cu cât cresc mai mari, cu atât copiii se îndepărtează de naivitatea ce îi caracteriza, îndreptându-se în mod firesc spre ceea ce e științific, rațional. Astfel, religiozitatea ca atmosferă specifică de raportare la lumea înconjurătoare (cei mici cred ceea ce spun cei mari, pur și simplu) este lăsată la o parte, ajungând ca în adolescență singurele discuții acceptate să fie acelea care se bazează pe lucruri clare, dovedite (împărțirea realității în două: bine-rău; alb-negru, fără nici o concesie, fără „nuanțe de gri”). La această vârstă – a adolescenței – devin vizibile primele rezultate ale unei educații morale sănătoase. Adolescenții care au primit la o vârstă fragedă acele conținuturi morale care nu au încercat să îl îndoctrineze, care au fost „digerabile”, potrivite capacității de înțelegere la nivelul la care se aflau, care au fost doar sădite în suflet și apoi lăsate să crească în funcție de individualitatea fiecăruia, nu vor mai simți nevoia de a se opune cu orice preț societății, vor reuși să își găsească mai ușor locul în lume.

Numai la o vârstă adultă, când fiecare individ poate să facă o alegere conștientă privitoare la modul de viață – religios sau nu – sunt necesare informații privitoare la diferitele religii existente, ritualuri, alte amănunte. Până atunci, din respect pentru valoarea spirituală a fiecărui copil, tot ceea ce se întâmplă la școală trebuie neapărat să îi respecte libertatea lăuntrică, să se ocolească cu mare grijă orice formă de posibilă îndoctrinare. Valorile general-umane sunt cele care primează: respectul și dragostea față de natură (a cărei parte semnificativă suntem noi, oamenii), față de munca oamenilor, față de semeni în general. Toate aceste principii sunt promovate de toate religiile, indiferent de numele pe care i-l dau divinității sau de ritualurile adoptate.

Așadar, Sărbătoarea Lămpașelor poate fi pur și simplu îndreptarea atenției (într-un cadru mai special, mai apropiat sufletului de copil mic decât o lecție obișnuită) către procesele din natură care sunt specifice toamnei târzii. Arborii și-au pierdut frunzișul, culorile vii și vesele din timpul verii s-au șters tot mai mult, devenind totul cenușiu și trist. Nici păsări nu mai cântă, plouă mărunt și copiii sunt nevoiți să stea mai tot timpul în casă. Sute și mii de întrebări țâșnesc, copiii dorind să afle cu de-amănuntul ce s-a întâmplat. „De ce plouă?”; „Unde au plecat păsărelele?”; „De ce mor frunzele?”; „Dar copacii, mor?” și tot așa, nu se mai termină cu întrebările.

Li se pot da multe explicații bine documentate, științifice, dar care să rămână la acest nivel: de informare. Se poate verifica cât de diferit reacționează ei la răspunsuri care sunt „pe limba lor”, care conțin imagini vizuale, care sunt însuflețite – asemenea basmelor! Mai important decât modul pozitiv de a prelua informațiile, se pot vedea alte efecte benefice: dezvoltarea imaginației reproductive și creatoare, a vocabularului, a memoriei și mai cu seamă a interesului susținut pentru lumea înconjurătoare și dorința de a acționa creator.

Care este comportamentul, atitudinea față de lumea vegetală a unui adult care a învățat la școală despre rădăcină, tulpină, corolă, stamine și pistil și care este atitudinea aceluia care în copilărie a avut șansa de a planta împreună cu bunica sau cu altcineva plante pe care apoi să le îngrijească, să se bucure de fiecare progres pe care îl fac? Va mai putea oare acela care în clasa I a dus cu emoție lămpașul său cu lumină la rădăcina, scorbura unui copac în întunericul rece de noiembrie, să scrijelească sau să smulgă coaja copacilor?

Într-un fel arată și acționează o educație ecologică în vorbe și cu totul în alt fel aceea în fapte.

O posibilă organizare a sărbătorii

Copiii sunt invitați împreună cu părinții lor la ora înserării (17,30) și lampioanele care au fost pregătite din timp sunt aprinse, apoi se formează o procesiune și se merge în parc sau în curtea școlii, dacă sunt acolo suficienți copaci. Locurile care urmează a fi vizitate acum, în întuneric, vor fi vizitate din timp la lumina zilei pentru a fi deja cunoscute de copii. Tot din timp li se va povesti copiilor despre această sărbătoare: în fiecare toamnă, când puterea soarelui scade, ziua se face mai scurtă și noaptea mai lungă, frigul crește tot mai mult și plantele suferă. Iarna tot pământul îngheață, dar nu și rădăcinile plantelor: primăvara iarba, florile, pomii, înverzesc din nou. Acest lucru este posibil datorită plăpumii de zăpadă care ocrotește pământul, dar și datorită muncii neobosite prin care piticii de sub pământ îngrijesc rădăcinile.

Această imagine a piticilor suplinește acele explicații care ar implica noțiuni de genetică, care explică reducerea la minim a funcțiilor vitale ale unor organisme vii pe timpul iernii. Înțelepciunea naturii este nesfârșită, ea dă încă dureri de cap oamenilor de știință. Sesizată fiind din vremuri străvechi, ea apare ilustrată în felurite imagini deja în basme, lucru de care ne putem folosi acum, la vârsta copilăriei, căci nu va știrbi de fel autoritatea științei ce va veni în mod firesc mai târziu.

Așadar, va fi deosebit de interesant și educativ să ducem lumină piticilor care muncesc pentru binele plantelor și al nostru acolo, în secret, sub pământ. Ei au nevoie de lumină și pentru că sub pământ e întuneric, dar și pentru că lumina este simbolul binelui, al iubirii, iar gestul copiilor de a duce lumina lămpașelor lor la căsuțele piticilor (rădăcini și scorburi) le va aduce acestora lumină în suflete, bucurie.

Arată foarte frumos dacă sunt câteva lămpașe mai mari (de bostan) aprinse din timp, înaintea sosirii copiilor. Atmosfera este mai frumoasă și dacă între timp se cântă cântecele potrivite, despre lămpașe și pitici. O minunată surpriză și prilej de bucurie poate fi un dar de recunoștință din partea piticilor: ascunse printre rădăcini sau într-o scorbură pot străluci deodată în lumina lumânărilor câteva pietre semiprețioase (agate, alte cuarțuri) sau bunătăți (ciocolată, bomboane).

Dacă nu este prea frig, sărbătoarea poate continua acolo, în parc, sau se pot întoarce cu toții la școală. Dacă se rămâne afară, va fi suficient să se spună o poveste potrivită atmosferei sărbătorii, apoi să se împartă bunătățile primite în dar de la pitici și să se ospăteze cu toții din prăjiturelele aduse de acasă și ceai cald sau punci de fructe. Dacă se spune legenda sfântului Martin, este bine să avem pregătite prăjiturele în formă de mantie, care apoi să fie împărțite de câte două persoane, ca simbol al faptei sfântului.

Dacă se merge la școală, înainte de a se spune povestea, copiii pot prezenta un mic program de cântece și poezii însoțite de gesturi (de exemplu Jocul în cerc cu pitici și-un uriaș; În pădurea cu alune; O mulțime de pitici, etc.) și jocuri de degete. Povestea este bine să fie spusă la încheierea serbării, ca apoi să se meargă acasă păstrându-i atmosfera. „Fetița cu lămpașul” este o poveste care se poate spune foarte bine ca teatru de masă, în cazul acesta fiind nevoie de lumina aprinsă. Dacă se spune o poveste fără teatru de masă, atmosfera de basm este mult mai bine redată dacă sunt aprinse numai lămpașele sau alte lumânări, fără becuri electrice.

Povești, jocuri, cântece și poezii

Poveste ce pregătește sărbătoarea: Aurul stelelor

La marginea pădurii era un stejar bătrân și puternic. Toamna colorase frunzele copacilor din pădure, iar razele soarelui se jucau liniștit, făcându-le să strălucească. De jur- împrejurul stejarului se așternuseră frunzele galbene, asemenea unui covor auriu.

Adăpostită de rădăcinile groase ale stejarului, trăia o familie de pitici: mama pitic, piticul tată și copilașul Tic- Pitic. Pregătirile pentru iarnă erau în toi: tata cioplise castronașe din castane, coji de nucă și căpăcele de ghindă. Mama adunase în cămară multe bunătăți: ghindă, măceșe, alune, sâmburi din conurile de brad, ba chiar și un pic de miere de la albine. Tic- Pitic a strâns la piept cât de multe frunze a putut el și, alergând în casă, strigă: „Uite cât de multe farfurioare aurii am adus!”

Într-o dimineață Tic-Pitic se trezi cu mult înainte de răsăritul soarelui. Ieși din casă și se așeză pe o periniță de mușchi. Așa văzu cum o zână albă fermeca totul în poiană. Alergând la piticul tată, află:

– Zâna aceasta este Bruma! Este semn că iarna se apropie tot mai mult. În curând pământul va îngheța. Afară se face tot mai frig, așa că noi vom rămâne sub pământ! a mai spus tata în timp ce închidea bine intrarea cu mușchi. Deodată se făcu întuneric.

– Avem nevoie de lumină! a spus mama pitic.

– Da, avem nevoie de un foc care să ne dea lumină și căldură! răspunse tatăl și pregăti lămpașul.

– Pot eu să aduc lumina? Întrebă Tic-Pitic și o zbughi afară cu lămpașul în mână, fără a mai aștepta vreun răspuns.

Între timp afară se înnoptase și aerul rece l-a întâmpinat tăios pe Tic-Pitic. Pe cerul senin stelele străluceau vesele, trimițându-și razele spre pământ.

– Trebuie să prind și eu o asemenea rază, ca să-mi aprindă lămpașul! se gândi piticuțul și începu să alerge după raze. Tot alergă el așa, până ce obosi, dar de prins nici că reuși să prindă vreo rază. Necăjit și ostenit se așeză pe o piatră și, fără să bage de seamă, adormi…

De acolo de sus, o mică steluță care a văzut toată strădania lui Tic- Pitic, a lăsat să cadă o rază tocmai în lămpașul ce aștepta să fie aprins. În scurtă vreme, piticul se trezi și mare îi fu bucuria văzând luminița primită în dar. Porni de îndată cântând fericit:

Lanterne, lanterne…

Treziți fiind de cântecel, au venit și mulți alți piticuți ca să ceară lumină pentru lămpașele lor. În curând, întreaga pădure strălucea de la micile luminițe purtate de piticii care cântau și ei veseli:

Fetița cu lămpașul

A fost odată o fetiță, care-și purta lămpașul mititel și era tare bucuroasă:

„Eu merg cu lămpașul meu,

Și el cu mine;

Acolo sus strălucesc stelele,

Aici jos luminăm noi.”

A venit vântul val-vârtej și i-a stins luminița. „Ah, strigă fetița, cine-mi aprinde și mie luminița în lămpașul meu?” Dar, de jur împrejur nu era nimeni ca să o audă…

Atunci fetița a pornit să caute ajutor și nu peste mult timp s-a întâlnit cu un arici care se apropia foșnind printre frunze, cu pașii lui mici.

– Dragă ariciule, vântul mi-a stins luminița. Nu știi tu cine mi-ar putea aprinde din nou luminița?

– Nu știu, spuse ariciul. Trebuie să întrebi pe altcineva. Eu nu pot zăbovi, trebuie să mă grăbesc la copilașii mei.

Fetița a plecat mai departe, când deodată în fața ei a apărut un urs. Era Moș Martin.

– Dragă ursule, vântul mi-a stins luminița. Nu știi cine mi-o poate aprinde din nou?

Ursul a clătinat din cap încet:

– Nu știu a-ți spune. Eu sunt tare obosit, trebuie să dorm, să mă odihnesc. Mor, mor, mor…

A venit o vulpe strecurându-se prin iarbă, foșnind ușor; o vulpe șireată. Și-a ridicat năsucul și a întrebat-o pe fetiță:

– Ce cauți tu în pădure? Noi vânăm acum și tu sperii toți șoriceii, du-te iute-n casă!

Fetița s-a așezat pe o piatră și a început să plângă:

– Nu vine nimeni să-mi aprindă luminița? Nu mă poate ajuta nimeni?

Stelele au auzit-o și i-au spus:

– Pe soare trebuie să-l cauți. El te poate ajuta.

Fetița aprins curaj și a plecat mai departe. Într-un târziu a ajuns la o căsuță. În căsuță era o bunicuță care torcea, torcea fire subțiri. Fetița a intrat și a întrebat:

– Nu cumva știi tu drumul spre soare? Nu vrei tu să vii cu mine?

Bunicuța i-a răspuns:

– Eu trebuie să torc, să torc fire subțiri. Dar odihnește-te un pic aici la mine, căci mai ai cale lungă de făcut. După ce s-a odihnit, fetița și-a luat lămpașul și a plecat mai departe. A ajuns la o altă căsuță în care locuia bătrânul pantofar, care ciocănea mereu, reparând încălțăminte.

– Bună ziua, dragă pantofarule, cunoști tu cumva drumul spre soare? Nu vrei să vii cu mine?

– O, nu, spuse pantofarul, mai am de reparat foarte mulți pantofi. Dar odihnește-te aici la mine o vreme, căci mai ai cale lungă de făcut.

După ce s-a odihnit, fetița și-a luat lămpașul și a pornit mai departe. Deodată a zărit în fața ei un munte înalt ce strălucea în depărtare. „Acolo sus poate o să-l întâlnesc pe mândrul soare”, s-a gândit fetița și a început să alerge spre munte. Un copilaș i-a ieșit în întâmpinare. El se juca cu o minge.

– Hai cu mine! i-a strigat fetița. Să mergem înspre soare!

Dar copilașul a rămas să se joace cu mingea. Alerga și sărea încolo și-ncoace. Fetița a pornit singură la drum, a urcat până sus, sus pe munte, dar nici acolo nu l-a întâlnit pe soare.

– Aici am să stau și am să aștept până când vine soarele, zise fetița. S-a așezat pe pământ. Era atât de obosită de drumul lung, încât a închis ochii și a adormit imediat.

Soarele o văzuse deja de multă vreme… Și cum era pe înserate, s-a aplecat numai un pic și a lăsat o rază în lămpașul fetiței, care s-a aprins imediat. Chiar atunci, fetița s-a trezit.

– Lămpașul meu luminează iar! a strigat ea veselă. A sărit în picioare și a pornit veselă la drum. Așa s-a reîntâlnit cu copilașul, care era foarte necăjit, pentru că își pierduse mingea și acum nu o mai putea găsi în întuneric. Fetița i-a spus:

– Îți fac eu lumină!

Băiețelul a găsit mingea și a început să cânte de bucurie. Fetița a mers mai departe până când a ajuns la casa pantofarului. Pantofarul stătea necăjit în cămăruța lui:

– Focul meu s-a stins, mâinile mi-au înghețat de frig și nu mai pot să repar pantofii.

– Îți aprind eu focul, a spus fetița. Și așa pantofarul a putut din nou să lucreze: acum avea lumină și mâinile i s-au încălzit.

Fetița a mers mai departe și în scurtă vreme a ajuns la casa bunicuței. Și aici era întuneric.

– Lumânarea mea s-a stins, și de multă vreme nu mai văd și nu mai pot să torc, i-a spus bunicuța.

– Îți aprind eu o lumină nouă, i-a zis fetița bucuroasă. Așa că bunicuța a apucat roata de tors, a rotit-o vârtos și a tors, și a tors fire subțiri.

Fetița a mers mai departe și a ajuns în poiană, unde toate animalele s-au trezit de la lumina lămpașului ei. Vulpea a strălucit, ursul a bombănit și s-a adâncit mai tare în bârlogul său. Ariciul a pășit curios, să vadă ce-o fi. Fetița a pornit fericită spre casă, cântând:

„Eu merg cu lămpașul meu,

Și el cu mine;

Acolo sus strălucesc stelele,

Aici jos luminăm noi.”

3.2.4. SERBAREA SPIRALEI

Prezentare

Această sărbătoare este cea mai apropiată de Crăciun și este dedicată cu totul pregătirii unei atmosfere cât mai profunde, cât mai potrivite cu marea Sărbătoare a Nașterii Domnului.

Pentru a ne putea bucura cu adevărat, indiferent din ce motiv, avem nevoie să ne lăsăm pătrunși de emoție, avem nevoie să ne deschidem sufletește. Dar bucuriile sunt de mai multe feluri și ele se manifestă diferit. O surpriză plăcută lasă de obicei omul „fără grai”, copleșit de emoție. Bucuria unui succes după o muncă îndelungată acționează ca o mare eliberare, o ușurare. Pentru asemenea emoții nu este nevoie de o pregătire prealabilă, ele sunt emoții pure, care vin de la sine. Le poate simți și un bebeluș, atunci când în fața lui apare pe neașteptate o jucărie drăguță sau când turnulețul din cuburi de lemn stă, în sfârșit, fără să se răstoarne, după ce a muncit la construcția lui mai multe minute.

Dar, asemenea multor altor lucruri pe care le are de învățat un copil în primii ani de viață, el învață de la cei mari și cum să se bucure și cum să se întristeze. Nici un copil nu-și manifestă întâmplător supărarea, nerăbdarea, tandrețea sau bucuria exact ca bunica, sau ca tata, sau ca vreo altă persoană din apropierea lui. El „prinde” și învață gesturi sufletești, acestea acționând asupra personalității lui mai adânc decât ar părea la prima vedere (R. Steiner – Antropologia generală ca bază a pedagogiei).

În ceea ce privește Sărbătoarea Crăciunului, ea aduce emoție și bucurie diafană, de o sfințenie care, în perioada primei copilării, depinde cu totul de ceea ce trăiește în sufletele celor apropiați (ale adulților). Importanța deosebită a acestei sărbători o poate simți copilul în primul rând din pregătirile îndelungate și minuțioase care îi premerg. Se creează (în majoritatea familiilor) o efervescență a curățeniei și gătitului, a împodobitului casei, la care copilul asistă sau chiar participă.

Orice explicație care se mulțumește să fie doar logică sau adevărată este departe de a fi o hrană pentru sufletele copiilor. Din această cauză, nu vom încerca să îi explicăm unui copil nimic despre necesitatea întâmpinării Crăciunului cu liniște și pace în suflet.

Perioada Crăciunului a devenit în mod tradițional perioada în care fiecare își amintește de cei dragi, simte nevoia de a face daruri și dorește să fie mai bun. În această atmosferă de introspecție, de atenție acordată celor sufletești, de înduioșare chiar, ochii tuturor devin mai luminoși decât în alte perioade ale anului. Acest fapt nu ar fi posibil dacă s-ar participa cu aceeași intensitate la vâltoarea vieții cotidiene, ci numai în clipele de răgaz, de sinceritate, de liniște.

Cum anume să ajungem la reaprinderea – sau la păstrarea – luminii lăuntrice, iată un lucru despre care oricine, dar mai ales copiii, vor pricepe mult mai bine din fapte decât din explicații. Lumina este singura care se comportă la fel ca și iubirea: cu cât dai mai multă, cu atât vei avea mai multă! Pentru o percepție clară a acestei realități minunate se face Sărbătoarea Spiralei.

În mijlocul unei săli mari se așează pe jos crenguțe de brad în forma unei spirale atât de mari încât să poată fi parcursă prin mers (diagonala de cca 5 m). Spirala va fi mai frumoasă dacă va fi împodobită cu pietre semiprețioase, cu steluțe colorate (acestea putând marca și locul în care urmează fiecare copil să-și pună lumânarea, altfel ei având tendința de a le pune îngrămădite) în mijloc se va amenaja un loc mai special (un butuc mai deosebit sau împodobit de exemplu cu mătase, conuri, alte obiecte din natură) pe care se va așeza o lumânare mare, festivă. De jur împrejurul sălii vor fi scaune pe care să șadă participanții.

Mai întâi se va spune Povestea Împăratului Tainic sau o altă poveste potrivită momentului, aprinsă fiind numai lumânarea din centrul spiralei, apoi fiecare va parcurge spirala cu lumânarea sa în mână (lumânare albă, de preferință, care este pregătită din timp: în loc de alt suport, ea este înfiptă într-un măr roșu). În loc de apă vie, se va lua lumină de la lumânarea cea mare și apoi lumânarea cu măr va fi așezată pe spirală. În timp ce se va face acest lucru, cu toții vor cânta colinde de Crăciun.

Copiii se vor identifica lăuntric cu fetița din poveste și vor vedea că a merge înspre interiorul spiralei este mai dificil decât să ieși din ea (analogie cu îndreptarea atenției spre sine, spre propriile fapte sau, dimpotrivă, spre exterior, spre faptele altora; lucru de care vor fi conștienți numai cu mult mai târziu).

În fine, motivul principal pentru care se organizează această sărbătoare este vizualizarea și experimentarea modului în care dintr-o singură luminiță, prin participarea fiecăruia cu luminița sa, se va umple toată sala de lumină. Trebuie specificat faptul că această sărbătoare se organizează neapărat seara, după apusul soarelui.

Iată cum o seară liniștită, petrecută alături de cei dragi, în mireasmă de brad și scânteieri de lumânare, adunați în jurul unei povești care vorbește despre altruism și curaj, în locul oricăror explicații teoretice, cei mici și cei mari deopotrivă pot trăi și descoperi ce anume înseamnă lumina lăuntrică și farmecul sărbătorilor de iarnă.

Crenguțele de brad folosite pentru confecționarea spiralei vor putea fi folosite pentru realizarea coronițelor de Advent în cazul celor de religie catolică, sau pur și simplu pentru decorarea sălilor de clasă: ornamente pentru lumânări, uși, ferestre, sau pot fi puse în vaze cu apă, împrospătând în mod plăcut aerul.

Povestea Împăratului Tainic

Era odată o mare împărăție unde toți oamenii trăiau fericiți și mulțumiți. Țara era foarte bogată, toți oamenii trăiau în bună înțelegere și împăratul conducea țara cu multă înțelepciune și blândețe. Nici un necaz nu umbrea privirea curată și prietenoasă a locuitorilor acestei țări. În acest fel minunat trecură mulți, mulți ani până când, într-o zi, o veste cumplită ajunse la urechile împăratului: o boală cumplită se abătuse asupra oamenilor. Și se făcea așa că tot mai mulți oameni își pierdură putința de a gândi chiar și cel mai simplu gând. Boala se întindea repede și nimeni nu-i cunoștea leacul. Medicii și înțelepții împăratului se arătară neputincioși; oricât au căutat, n-au găsit nici un leac care să vindece sau să îmblânzească măcar boala cea cumplită. Ba mai mult, boala se agravă și tot mai mulți oameni începură să nu mai poată simți nimic, nimic. Sufletul le era gol și pustiu: nu se mai întristau pentru nimic, dar nici nu mai puteau simți nici o bucurie. Orice li se întâmpla, ei rămâneau la fel. Nu mai iubeau pe nimeni, nu se mai ajutau între ei, nici că îi mai păsa vreunui om de alt om. Și, de parcă atât nu ar fi fost de-ajuns, boala ajunse să cuprindă chiar și putința de a se mișca, astfel încât în scurtă vreme foarte mulți oameni zăceau pur și simplu la pământ, fără putere.

Jalea în țară era nespus de mare, iar boala se întindea mai mult și mai mult. În sfârșit, într-un târziu, împăratul află care este leacul: apa vie care se află tocmai în miezul pământului, vegheată de Împăratul Tainic. Ei, dar acum, cine să meargă tocmai acolo? Cine să aibă atâta curaj?

Atunci când îngrozitoarea molimă a ajuns și la palatul împărătesc, când însuși împăratul era amenințat de ea, fiica lui spuse cu mult curaj că ea dorește să plece după leacul minunat: apa vie. Degeaba au plâns, degeaba s-au rugat de ea împăratul și împărăteasa, tânăra prințesă nu se lăsă înduplecată și porni la drum hotărâtă, fără să mai stea pe gânduri. Nu știa încotro s-o ia, așa că merse înainte și merse, și merse, întâlnind în drumul ei o mulțime de oameni care mai de care mai bolnavi… Către seară ajunse pe culmea unui deal, dar nici o casă, nici o luminiță nu se zărea, ca să poată cere adăpost. Fiind foarte obosită, se întinse pur și simplu pe jos, pe pământ, privind cerul senin pe care străluceau prietenos stelele și luna. În scurtă vreme adormi. Și dormi un somn adânc, odihnitor, iar dimineață când se trezi, nu mică îi fu mirarea să se vadă învăluită de o minunată mantie albastră ca însuși cerul!

Cu forțe noi, porni la drum mai încrezătoare și mai hotărâtă. Și merse ea tot așa, voinicește, dar la orele amiezii soarele începuse să ardă cu atâta putere, încât trebui să se adăpostească la umbra unui copac, pentru a-și mai trage sufletul. Stând acolo se gândea în sinea ei: „ce bine ar fi să pot merge repede, repede, și să nu mai obosesc! Și numai ce începură ramurile și frunzele pomului să se legene și să freamete, aplecându-se tot mai mult, până la picioarele copilei și dintr-o dată lăsară să alunece pe pământ, în fața fetei, o pereche de pantofi cu totul și cu totul de aur. De-îndată ce s-a încălțat cu ei, toată oboseala i-a trecut ca prin farmec și, fără să mai piardă vremea, a pornit la drum mai departe. Erau atât de mulți oameni care o așteptau! Soarta lor, soarta tatălui ei, împăratul, depindea de ea! Se grăbi așadar și merse voinicește, observând că drumul se îngusta tot mai mult și începea să coboare înspre centrul pământului. Se făcea treptat mai întuneric, mai întuneric, iar drumul mai îngust, tot mai îngust, până ce fata abia se mai strecura, pipăind cu mâinile locul, căci nu mai vedea nimic… De câte ori i se făcea frică, sau obosea, se gândea la cei ce o așteptau cu leacul, cu Apa Vie, și atunci își recăpăta puterile și mergea mai departe. După un timp, drumul începu să se lărgească și să se lumineze treptat, treptat. Apoi fata de împărat ajunse într-o sală mare, minunat împodobită cu pietre nestemate, în mijlocul căreia era un tron de aur pe care ședea un tânăr împărat, ce ținea în mâini o cupă de aur.

– Vino mai aproape, fată curajoasă, te așteptam! a spus el. Apoi îi întinse cupa cu Apa Vie, zâmbindu-i cu blândețe.

Fata luă cupa cu bucurie și recunoștință, dar după ce mulțumi cum se cuvine, nu se mai întinse la vorbă, ci porni de îndată voinicește înapoi, căci mulți oameni își puseseră în ea singura lor nădejde.

Pe drumul de întoarcere îi întâlni din nou pe oamenii bolnavi și le dădu fiecăruia să bea câte o înghițitură din Apa Vie. Și mai trebuie să știm că dintre toate, numai lumina și iubirea mai pot fi ca Apa Vie: cu cât dai mai multă, cu atât se face mai multă… Așadar, nu numai că nu se termina apa din cupă, ci sporea văzând cu ochii, oricât de mulți oameni beau din ea. Dar nu toți se vindecau, ci doar aceia care credeau în puterea ei. În acest fel țara a fost mântuită de boala cea cumplită, chiar dacă nu pe deplin. Mai putem vedea și astăzi urmele acestei boli ciudate printre oamenii din jurul nostru și iată de ce vom merge și noi astăzi prin această spirală care seamănă cu drumul parcurs de fata de împărat: ca să luăm lumină, ca simbol al iubirii din care cu cât dai mai multă, cu atât se face mai multă; iar puterea ei vindecătoare există numai pentru cei ce cred în ea…

3.2.5. SERBAREA MOȘULUI NICOLAE

Prezentare

Deoarece Sfântul Nicolae a existat cu adevărat și a fost episcop, hainele lui nu pot fi roșii, cu blăniță albă – acestea sunt hainele lui Moș Crăciun. Moșul Nicolae are un strai alb, lung și poartă o mantie albastră, împodobită cu stele; pe cap poartă o mitră episcopală, cu o stea sau o cruce în vârf. Are o barbă lungă și sprâncene stufoase, părul alb. În mână poartă un toiag de păstor, împodobit în vârf cu un brăduleț. Sacul plin cu mere, nuci și turtă dulce e lăsat chiar lângă ușă, pentru ca el să își poată folosi brațele pentru gesturi largi, impunătoare. Moșul poate fi însoțit de o slugă, aceasta fiind un personaj mai grosolan, reprezentant al pământescului uman, care e și plin de umor (în genul lui Păcală). Acesta poartă Cartea de Aur a Moșului Nicolae, în care sunt înscrise micile năzbâtii ale copiilor (învățătorul se va îngriji din timp să scrie pentru fiecare copil câte ceva din ceea ce e mai supărător la acesta, dar într-o formă drăguță, hazlie).

Adevărata ținută a Sfântului Nicolae se va configura din conținutul textului care urmează:

„Dumnezeu vă salută prin gura mea!

Peste întinderile veșnice ale cerului s-a plimbat sufletul meu, ca în toți anii. Acolo înfloresc stelele și luminează buna lună. Acolo strălucește lumina lumii. Și am întâlnit-o din nou pe Maria, mama veșnică a copilului lui Dumnezeu, iar ea mi-a vorbit așa:

– Nicolae, pe pământ trebuie să vină iar Crăciunul. Tu știi, Nicolae, că în ceasul de frig și întuneric al nopții pământești Hristos vrea să se nască iar, copilul cerului în sărăcia pământului. Un strai din strălucirea stelelor vreau să-i țes, o haină de lumină care să îl ocrotească de răceala și întunericul pământului. Stelele mi-au dăruit cu plăcere din strălucirea lor, cete îngerești au lucrat cu hărnicie, dar pentru ca hăinuța aceasta să poată ocroti și încălzi cu adevărat Pruncul Sfânt, mai e nevoie de ceva: de iubirea din inimile oamenilor! De iubirea curată a inimioarelor de copii! Du-te, așadar, peste țări și peste mări, peste păduri și lunci, din sat în sat, din oraș în oraș, și caută inimi strălucitoare de iubire și pline de bunătate! Să aduni cu mare grijă acest aur neprețuit, aur viu, care nu se poate găsi nicăieri în altă parte, decât în iubirea curată. Și să îl aduci la mine, pentru ca astfel să se poată pregăti sfânta sărbătoare, să poată veni Crăciunul!

Așa mi-a spus mie Maria, Mama Cerească, în lumea stelelor. Eu am ascultat glasul ei și m-am grăbit să călătoresc departe, pe tot pământul, prin păduri și lunci, și așa v-am auzit cântând. Am privit în inimile voastre și am văzut gânduri pline de iubire, și mai știu și de mâinile voastre harnice care pot dărui, pot mângâia, se pot ruga. Aveți voi pregătită iubire curată, luminoasă și caldă pe care să i-o dăruiți micului Iisus Hristos?

Eu văd însă și gânduri și fapte urâte care întunecă inimile voastre (în timp ce spune, Moșul se plimbă printre copii și „curăță” cu brăduțul inimile; tot acum poate citi din Cartea de Aur fapte bune și rele). Dar acum cântați-mi un cântec, un colind. Atunci va curge iubirea din inimile voastre și eu o voi duce la mama lui Dumnezeu.

Și pentru ca să nu uitați că iubirea oamenilor e singura care ține țesătura hăinuței făcute din razele cerului și că numai așa poate fi Crăciunul, vă dau această steluță și o lumânare (sau altceva, cu un simbol potrivit). Steluța poate să împodobească brăduțul vostru. Ea strălucește noaptea pe ramura verde și vă amintește să nu uitați să fiți buni și iubitori.

Rămâneți cu bine, drumul meu mă conduce spre mulți alți copii care mă așteaptă. Apoi voi urca sus, la Maria, și îi voi spune: Mamă Cerească, poate să vină Crăciunul! Eu am găsit pe pământ mulți copii și oameni iubitori, care așteaptă cu adevărat această mare sărbătoare!

Copii, iubiți-vă unii pe alții!

Bucurați-vă de Crăciun!

Lăsați inimile voastre să fie ieslea în care Copilul Cerului va să se nască!

Dumnezeu vă salută prin gura mea!”

Legende despre Sf. Nicolae

Cu multe sute de ani înainte, Sf. Nicolae trăia pe Pământ, printre oameni. El s-a născut în orașul Pataro din Asia Mică și provenea dintr-o familie bine situată. Nicolae nu acorda nici o valoare hainelor scumpe sau luxului. El trăia în smerenie, cu modestie. De câte ori avea ocazia mergea la biserică, pentru a putea asculta acolo cuvintele Scrierilor sacre.

După ce părinții săi au murit, a primit o moștenire considerabilă. Dar Nicolae nu voia să păstreze pentru sine această bogăție. El ducea aceeași viață simplă ca mai înainte și ajuta, pe unde putea, la alinarea nevoilor și necazurilor oamenilor. O iubire deosebită avea pentru copii. Pentru ei avea întotdeauna ceva în buzunare.

Seara, după ce se întuneca, mergea adesea pe străzi și dăruia câte ceva săracilor, fără a fi recunoscut. Odată află că un vecin al său se afla într-o asemenea sărăcie, încât nu mai avea cu ce să-și hrănească fiicele. Nicolae dori să ajute această familie, fiindu-i milă de ea, dar fără a fi recunoscut. El făcu pentru fiecare fată câte o legătură cu galbeni, pe care le aruncă în casa omului printr-o fereastră deschisă peste noapte.

Când a trebuit să fie ales un nou episcop pentru orașul Myra, alegerea a căzut asupra lui Nicolae. El și-a îndeplinit cu demnitate misiunea și a fost deosebit de apreciat. În strădania sa înspre oameni și dreptate a fost un model pentru oameni. Aceștia aveau mare încredere în el. Mulți veneau de la mare depărtare pentru a-l asculta vorbind sau pentru a-i cere sfatul.

Sfântul Nicolae și slujitorul său

Sfântul Nicolae care a făcut atâta bine oamenilor cât a trăit pe Pământ, se află acum în Împărăția cerească. Însă o dată pe an, când e ziua lui, el vine jos pe Pământ. Atunci își deschise cartea sa aurită și citește ce au făcut copiii, bune și rele. Sfântul Nicolae îi cunoaște pe copii. El știe că în adâncul inimii lor sunt cu toții buni și de aceea aduce un sac plin cu dulciuri. Pentru cei care au nevoie de o avertizare aduce și o nuia. Uneori aceasta este înmuiată în aurul cerului și strălucește ca aurul.

Pe Pământ Sf. Nicolae l-a întâlnit în pădure pe Ruprecht, fiul unui cărbunar. Ruprecht I s-a oferit ca slujitor. El își slujește stăpânul o dată pe an, pentru o zi și o noapte. Atunci el duce sacul cel greu cu daruri. Acolo unde este nevoie împarte și nuiele. Dar pentru că lui I se par nuielele aurite mult prea frumoase pentru copiii răi, mai adaugă pe ici, pe colo, câte o bucățică de cărbune. De-a lungul anului Ruprecht doarme afară, în pădure, ascuns sub frunziș și mușchi, până când îl trezește Sf. Nicolae și îl ia cu sine ca însoțitor credincios al său.

(După niște ziceri vechi)

Sfântul Nicolae vine în vizită

Vizita Sf. Nicolae este o mare onoare. El are o carte de aur și un baston de aur. El are o mantie albastră, presărată cu stele. Slujitorul Ruprecht anunță venirea stăpânului său cu nuci, care cad cu zgomot în odaie, fiind împinse de către el printr-o despicătură în ușă. Slujitorul este imaginea terestrului, pământescului. Statura sa aplecată de spate este învelită într-o blană, legată cu un lanț. El poartă o căciulă de blană, iar în picioare are cizme cam grosolane, sau picioarele sale sunt învelite în pânză de sac. Fața și mâinile i s-au maronit de vânt și vreme.

Atitudinea slujitorului denotă respect față de Sf. Nicolae. El nu vorbește, dar din când în când mormăie, când Sf. Nicolae citește din cartea lui. La un semn al stăpânului său, el golește sacul de daruri. Copiii curajoși au voie să sară peste nuielele întinse. Sf. Nicolae vrea să facă daruri tuturor copiilor de ziua sa. Pentru aceasta are nevoie de mulți ajutători.

Sfântului Nicolae și slujitorului său nu le ajunge niciodată timpul să vină în persoană la toți copiii. Fetițele și băieții știu aceasta. În noaptea dinainte de 6 decembrie își așează cizmele foarte curate lângă ușă și speră ca în timpul nopții ele să fie umplute cu daruri. Mulți copii vor să-i facă Sfântului Nicolae o bucurie. Ei alcătuiesc mici daruri sau pun niște ovăz sau niște fân pentru cai lângă cizme.

Confecționare de podoabe și daruri

Măr de Sfântul Nicolae

Un măr frumos, roșu, se lustruiește cu o pânză de bumbac. Cu ajutorul unei scobitori se fixează o nucă în locul codiței. Ea va fi capul. Pe nucă vom lipi păr și barbă din lână netoarsă și îi vom pune o căciuliță din hârtie aurită.

Despre daruri

Crăciunul este mereu desemnat ca sărbătoare a iubirii. Iubirea pe care vrea să ne-o amintească ziua nașterii lui Hristos pe pământ trebuie să o trezească oamenii în ei înșiși, după cuvintele lui Angelus Silesius: „De s-ar naște Hristos de-o mie de ori la Bethleem, și nu în tine, ești pentru veșnicie pierdut”.

O imagine a iubirii hristice se poate întrezări în dorința de a face ceva pentru alți oameni, ceva care să le aducă bucurie.

Din bucuria de a crea a copiilor pot apărea în perioada de dinainte de Crăciun o mulțime de opere de artă, care se pot dărui. Ele nu sunt întotdeauna desăvârșite după gustul adulților, dar sunt alcătuite din toată inima și cu toată bunăvoința. Copiii se bucură când darurile lor sunt lăudate și apreciate.

Înger de cânepă

– un scul de cânepă

În mijlocul unui scul de cânepă de grosimea unui deget se face un nod, cu niște fire se leagă capul. Imediat după aceea se desprind mai multe fire pentru brațe, legându-se mâinile. În spate se separă mai multe fire pentru aripi, care se leagă la mijloc. Îngerul de cânepă are mai multă valoare când este atârnat de o ramură de brad. Ca atare este și dăruit.

Tablou transparent

– hârtie transparentă colorată

– carton

– o lumânare mică

Forme geometrice simple sau motive de Crăciun din hârtie transparentă se decupează sau se taie și se lipesc într-o imagine. Prin suprapunerea mai multor straturi ia naștere impresia de adâncime. Decupăm carton cu fereastră și părți laterale pliabile, lipim hârtia transparentă pe dos.

Bazarul

În unele școli Waldorf există obiceiul de a se organiza în seara Moșului Nicolae așa numitele bazare, sau expoziții ale obiectelor confecționate de elevii școlii la activitățile de abilități practice, acestea putându-se și cumpăra. Bineînțeles, prețurile sunt mai mult simbolice, iar părinții intră cu plăcere în acest „joc de-a vânzătorii și cumpărătorii”.

Pentru copii acest eveniment prinde bine din multe motive: au o mai bună motivație de-a lungul anului în cadrul orelor de abilități; sunt foarte mândri și fericiți să vândă, dar și să explice doritorilor procedeele de lucru pe care le-au folosit (de regulă la fiecare „raion” vânzătorul este și „producătorul” obiectelor); au ocazia de a vedea rezultatele muncii lor reflectate în părerile altora decât învățătorii sau profesorii lor; au ocazia de a vedea ce și cum au lucrat colegii lor.

Mai pe scurt, e bucurie mare la un asemenea bazar. Atmosfera e și mai grozavă dacă acei elevi care au studiat mai intens unele instrumente muzicale dau mici „concerte” cu colinzi și alte cântece potrivite atmosferei. Dacă se organizează și un stand cu prăjiturele, mere coapte, migdale și nuci prăjite, ceai cald și alte bunătățuri (ajutorul mămicilor gospodine fiind aici esențial), participarea la o asemenea acțiune va aduce și mai multă bucurie.

Cu cât școala e mai mare, având elevi mai mari și mai pricepuți, bazarul va fi mai ușor de organizat și va fi mai bogat. Dar, avându-se în vedere cât de multe sunt de câștigat pentru binele copiilor cu un asemenea prilej, chiar și un bazar mai modest se justifică din plin.

Cu banii strânși se poate contribui la procurarea darurilor de Crăciun.

3.2.6. SERBAREA DE CRĂCIUN

Prezentare

În Evanghelia lui Luca se vorbește despre nașterea pruncului Iisus. Păstorilor ce-și păzeau turmele în acea noapte, vestea cea bună le-a fost adusă de către un Înger: „…și veniră în grabă și-i găsiră pe amândoi, Maria și Iosif, împreună cu copilul în iesle”. Noaptea dintre 24 și 25 decembrie este Noaptea Sfântă. Ea este sărbătorită după ce Soarele a trecut de punctul său cel mai de jos. Bradul de Crăciun simbolizează lumina dumnezeiască ce a venit pe pământ prin nașterea copilului Isus.

Poveste – Noaptea sfântă

Era ziua de Crăciun și cu toții plecaseră la biserică, în afară de bunica și de mine. Cred că eram singuri în toată casa; noi nu am putut merge cu ei, pentru că eu eram prea mică, iar ea prea bătrână. Și amândouă eram tare necăjite că nu putuserăm merge la slujbă, să ascultăm colindele de Crăciun și să vedem lumânările de Crăciun.

Însă cum stăteam noi așa, singure, a început deodată bunica să povestească.

– A fost odată un om, zise ea, care plecă în noaptea adâncă să aducă niște foc.

El trecu de la o casă la alta, ciocănind la uși:

– Oameni buni, ajutați-mă! spunea el. Mi-a născut soția un copilaș și trebuie să fac focul, să se încălzească și ea, și cel mic.

Dar era târziu, și era noapte, și toți oamenii dormeau, și nimeni nu îi răspundea.

Omul merse, și merse, tot mai departe. În sfârșit, văzu în depărtare lumina unui foc. Atunci o luă în direcția aceea și văzu cum undeva, afară, ardea focul. O mulțime de oi albe dormeau de jur împrejurul focului și un cioban bătrân păzea turma. Când omul care voia să împrumute foc ajunse aproape de oi, văzu că trei câini mari stăteau la picioarele ciobanului și dormeau. La sosirea lui se treziră toți trei și-și deschiseră larg boturile, ca și cum ar fi vrut să latre, dar nu se auzi nici un sunet. Omul văzu cum li se zbârleau perii pe spate, văzu cum le scânteiau colții ascuțiți în lumina focului și cum se repeziră asupra lui. Simți cum unul îl prindea de picior, altul de mână și al treilea de gât. Însă colții și dinții cu care voiau să muște câinii nu îi ascultară și omului nu i se făcu nici cel mai mic rău.

Atunci omul vru să meargă mai departe, să ia focul de care avea nevoie. Însă oile stăteau atât de strâns una lângă cealaltă, că nu avea pe unde să calce. Atunci omul se urcă pe spatele lor și păși așa, de pe una pe alta înspre foc. Și nici una nu se trezi și nici una nu se mișcă din loc.

Până atunci bunica putuse povesti netulburată, însă acum n-am mai putut să n-o întrerup.

– De ce nu se mișcau, bunico? am întrebat eu.

– Ai să afli imediat, a zis bunica și și-a continuat povestea.

Când omul ajunse la foc, îl văzu pe cioban. Acesta era un om bătrân, morocănos, posomorât, aspru și nemilos cu toți oamenii. Și când îl văzu venind pe străin, își luă bastonul lung, ascuțit la vârf, pe care obișnuia să-l țină în mână când își păzea turma, și-l azvârli înspre om. Și bastonul porni șuierând asupra lui, dar de cum îl atinse, se dădu la o parte vâjâind și căzu departe pe câmp.

Când bunica a ajuns aici, am mai întrerupt-o o dată:

– Bunico, de ce nu a vrut bastonul să-l bată pe omul acela?

Însă bunica nu s-a lăsat întreruptă și și-a continuat povestirea.

Acum omul ajunse la cioban și-i spuse:

– Prietene ajută-mă, dăruiește-mi puțin foc. Soția mea tocmai a născut un copilaș și trebuie să fac un foc, să se încălzească și ea, și micuțul.

Ciobanul ar fi spus mai degrabă „nu”, dar, gândindu-se cum câinii nu-i putuseră face nici un rău omului, cum oile nu fugiseră de sub pașii lui, și cum bastonul nu voise să-l lovească, I se făcu puțin frică și nu îndrăzni să respingă cererea străinului.

– Ia atâta cât își trebuie, îi spuse el omului.

Însă focul aproape se stinsese. Nu mai erau crengi sau ramuri aprinse, ci numai o grămadă de cărbuni aprinși, iar străinul nu avea nici un vas în care să poată duce cărbunii. Când ciobanul văzu acest lucru, mai zise o dată:

– Ia cât îți trebuie!

Și se bucură că omul nu putea lua foc de acolo. Însă omul se aplecă, luă cărbunii aprinși cu mâna goală din cenușă, și îi puse în haina sa. Iar cărbunii nu-i arseră nici mâinile, nici haina, iar omul îi ducea, ca și cum ar fi fost nuci sau mere.

Însă aici povestitoarea s-a întrerupt pentru a treia oară:

– Bunico, de ce nu voiau cărbunii să-l ardă pe omul acela?

– Ai să afli imediat, zise bunica, apoi povesti mai departe.

Când ciobanul, care era un om atât de rău și de aspru, văzu toate acestea, începu să se minuneze:

– Ce fel de noapte să fie aceasta, în care câinii nu mușcă, oile nu se sperie, lancea nu ucide și focul nu arde!

Îl strigă pe străin și-l întrebă:

– Ce noapte este aceasta în care toate lucrurile sunt îndurătoare cu tine?

Atunci omul răspunse:

– Eu nu pot să-ți spun dacă nu vezi tu însuți.

Și vru să-și vadă de drumul său pentru a putea face cât mai repede focul la care să se încălzească soția și copilul.

Însă ciobanul se gândi să nu-l piardă pe om din ochi înainte de a vedea ce înseamnă toate acestea. El se sculă și merse după el, până ce omul ajunse la ai săi. Și atunci văzu ciobanul că omul nu avea nici măcar o colibă în care să locuiască, ci-și lăsase soția și copilul într-o peșteră ce nu avea decât pereți goi și reci de piatră. Păstorul se gândi că bietul copilaș nevinovat va îngheța acolo în peșteră și, deși era un om nemilos, fu totuși mișcat și se hotărî să ajute copilul. Își desprinse ranița de pe umeri, scoase din ea o blană de oaie albă și moale și o dădu străinului, spunându-i că poate înveli copilul cu ea.

Dar, în clipa în care arătă că poate fi și el milostiv și îndurător, i se deschiseră ochii și văzu ceea ce înainte nu putuse vedea și auzi ceea ce înainte nu putuse auzi. Și anume, văzu cum de jur împrejurul copilului se aflau mulți îngerași cu aripioare argintii. Și fiecare dintre ei ținea o harpă în mână și cu toții cântau că-n această noapte s-a născut Mântuitorul, care va mântui lumea de păcate.

Atunci înțelese ciobanul de ce în această noapte se bucurau toate făpturile, astfel încât nu vroiau să facă rău nimănui.

Și nu numai în preajma copilului erau îngeri, ci pretutindeni îi putea vedea ciobanul. În jurul său, în peșteră, pe munte, în zbor. Veneau în cete mari și, când ajungeau aici, se opreau și priveau copilul. Și era o curată revărsare de bucurie, de cântec și joc și pe toate acestea le vedea el în noaptea adâncă în care mai înainte nu văzuse nimic. Și fu atât de bucuros că i se deschiseseră ochii, încât căzu în genunchi și-i mulțumi lui Dumnezeu.

Când bunica a ajuns aici, a oftat și-a spus:

– Ceea ce a văzut ciobanul am putea vedea și noi, căci îngerii coboară din ceruri în fiecare noapte de Crăciun, și dacă ni s-ar deschide ochii am putea vedea și noi.

Și apoi m-a mângâiat pe cap și a adăugat:

– Să ții minte acestea, că sunt la fel de adevărate cum te văd și cum mă vezi. Căci nu depinde de lumânări sau felinare, nici de Lună sau de Soare, ci ceea ce ne trebuie este să avem ochi, care să poată vedea măreția lui Dumnezeu.

Jocuri despre Rai și Nașterea lui Hristos

Nu a fost dintotdeauna obiceiul să se sărbătorească deja Crăciunul din seara zilei de 24 Decembrie. Ziua de 24 Decembrie este ziua lui Adam și a Evei, este ziua de reamintire a izgonirii din Rai. Izbăvirea de căderea în păcat s-a îndeplinit prin nașterea lui Hristos. Ziua lui Hristos a fost stabilită pe 25 decembrie. Ea începe la miezul nopții cu Noaptea sfântă.

În anumite regiuni ale țării, în ziua lui Adam și a Evei se executa de către laici un joc despre Paradis. Jocul despre Nașterea Domnului era expus abia în ziua de 25 decembrie. Aceste jocuri pot fi văzute astăzi din nou, în multe locuri. În Școlile Waldorf învățătorii pregătesc aceste jocuri pentru elevii lor, ca dar de Crăciun.

Variante mai simplificate, potrivite celor mici, pot fi prezentate de către copii în dar pentru părinții lor. Există interpretări conform cărora merele cu care este împodobit bradul de Crăciun ar trebui să amintească de merele din Rai.

Avându-se în vedere atmosfera deosebită, intimă, liniștită a Crăciunului, pentru copiii de la școlile Waldorf se organizează serbarea de așteptare a Nașterii Domnului, chiar la sfârșitul semestrului I. Ei prezintă Jocul de Crăciun pe care l-au pregătit în dar părinților, cântă colinde, cântă la instrumente sau prezintă mici piese de teatru care să respecte spiritul acestei sărbători. În acest context bradul va fi prezent, dar nu va fi împodobit. Primesc și daruri, dar nu de la Moș Crăciun, ci de la un slujitor al acestuia, care le aduce în semn că Moșul e pe aproape. Se evită clasicul mod de a-i spune unui moș (mai mult sau mai puțin talentat) poezioare, cerință care îi sperie tare pe cei mici sau stârnește râsul celor mai mărișori. Se evită tot ce ar semăna cu spectacolul gen „show”, zgomotos și lipsit de sfințenie. O mare importanță se acordă și formării obiceiului de a se pregăti cu copiii daruri pentru familiile lor (de obicei podoabe pentru pom sau ferestre, alte obiecte confecționate de ei). În acest fel vor vedea cât de minunat este să și dăruiești, nu numai să primești daruri!

3.2.7. ÎNCHINAREA MAGILOR

Prezentare

Evanghelia lui Matei vorbește despre Magi. Steaua i-a condus la Bethleem. Ei au intrat în casa deasupra căreia se oprise Steaua, „au văzut pe Prunc împreună cu Maria, mama Lui, și căzând la pământ, s-au închinat Lui și deschizând vistieriile lor, I-au adus Lui daruri: aur, tămâie și smirnă.”

Darurile celor trei Sfinți Regi au valoare de simbol: aurul pentru înțelegerea a ceea ce e spiritual și dumnezeiesc, tămâie pentru slujba de jertfire și pentru virtuțile omenești, smirna pentru unirea sufletului omenesc cu veșnicul, cu nepieritorul.

Conform unor descrieri și tablouri vechi, veșmintele celor 3 Magi aveau fiecare o anumită culoare. Ale lui Melchior, cel care oferise aurul, erau roșii, albastre ale lui Balthasar, cel ce adusese tămâia și verzi ale lui Gaspar, maurul care oferise smirna.

Pe icoane, copilul dumnezeiesc, căruia cei trei Magi îi oferă darurile lor, este reprezentat stând în picioare sau așezat, pe când în Adorațiile păstorilor el este de obicei reprezentat culcat.

Ziua de 6 ianuarie este și o zi închinată faptului că, la 30 de ani de la nașterea sa, Iisus a fost botezat în Iordan de către Ioan Botezătorul.

Legendă

Cu mult înainte de Nașterea lui Isus, trăia în Răsărit profetul Balaam. El povestea: „Răsare o stea. Un om se va naște în Israel, care va domni peste toate neamurile.”

Această profeție a fost preluată cu multă bucurie și emoție la curțile împărătești ale Orientului. Împărații Răsăritului au tocmit doisprezece dintre cei mai buni cititori în stele în serviciul lor. Aceștia urmau să cerceteze semnele cerești anunțate de pe muntele Vaus, care depășea în înălțime toți munții din părțile acelea.

Învățații se retraseră în singurătatea muntelui și observară zi și noapte mersul stelelor. Așteptară mulți ani, fără să observe vreun semn deosebit. Cu fiecare zi creștea dorința de a vedea steaua și se răspândeau zvonurile în acest sens.

În noaptea în care s-a născut copilul Iisus, apăru deasupra muntelui Vaus Steaua pe care o anunțase Profetul Balaam.

Vestea despre această întâmplare minunată a fost răspândită neîntârziat. Ea ajunse, prin semne deosebite cu faclele din turnurile de veghe de pe munții înconjurători, până la palatele împărătești. Când Împărații Orientului aflară vestea mult așteptată, se bucurară că li s-a îngăduit să vadă steaua în timpul vieții lor. Mesajul Stelei era: „mergeți degrabă în țara lui Israel, acolo veți afla Împăratul pe care îl căutați și care astăzi s-a născut.”

Melchior, Împăratul Nubiei, Balthasar, Împăratul Godoliei și Sabei, și Kaspar, Rege al Tarsului și Insulei Egryskulla porunciră fără ezitare să se facă pregătirile de călătorie. Cămile măreț împodobite, dromaderi, cai și elefanți fură încărcați cu daruri și bagaje de călătorie. Chiar în acea noapte plecară la drum caravanele din trei împărății, în căutarea copilului dumnezeiesc.

Pe vremea aceea porțile orașelor erau deschise noapte și zi, astfel încât împărații putură urma steaua fără oprire. Ei călătoriră douăsprezece zile și douăsprezece nopți în urma stelei, care îi aduse astfel pe cei trei Magi înțelepți până la o răscruce din apropierea Ierusalimului, și acolo îi părăsi.

Întunericul care se lăsă deodată și o ceață groasă îi împiedică să-și continue călătoria. În dimineața următoare, la răsăritul Soarelui, ceața se risipi, dar steaua rămase mai departe ascunsă. Abia acum se putea vedea că în locul acela se întâlniseră trei caravane. Aflară că toate trei aveau același țel. Magii se salutară între ei cu multă considerație și bucurie. Ei intrară împreună în Ierusalim, crezând că acolo vor afla pruncul anunțat.

Când Irod află că împărați din țări străine au venit să venereze Împăratul nou-născut al Iudeilor, deveni neliniștit. El se prefăcu a fi prietenos și îi invită pe străini în palatul său. Apoi le spuse:

– Mergeți de căutați copilul. Și când îl veți găsi, anunțați-mă și pe mine, să vin și eu să mă închin Lui.

De îndată ce Magii părăsiră Ierusalimul, li se arătă din nou steaua. Ea îi conduse chiar în ziua aceea la Bethleem. Acolo se opri deasupra unui adăpost modest și lumină mai puternic ca oricând. Răspândea o asemenea strălucire, încât staulul în care se născuse pruncul Iisus și toate cele ce se aflau înăuntru păreau poleite cu aur.

Cei trei Împărați sfinți erau deosebiți de emoționați și de impresionați de această lumină neobișnuită ce umplea încăpera sărăcăcioasă. Ei căzură la pământ în fața pruncului dumnezeiesc din iesle. În zăpăceala lor uitară să ofere toate darurile costisitoare pe care le luaseră cu ei.

Melchior dărui un mic măr de aur și o punguță cu 30 de bani de aur, Balthasar întinse un vas cu tămâie iar Gaspar oferi o mână de smirnă.

După ce Magii jurară credință copilului Iisus, părăsiră Bethleemul. Copleșiți de oboseală, se culcară și dormiră întreaga zi și o jumătate de noapte. Se treziră după același vis. Un Înger le interzisese să se întoarcă înapoi la Irod și le spusese să se întoarcă pe cât de repede posibil în țările lor, pe altă cale.

Magii se întoarseră pe căi necunoscute în țările lor. După doi ani de zile ajunseră la Muntele Vaus, deasupra căruia strălucise în prima Noapte Sfântă steaua făgăduinței. Înainte de a-și despărți drumurile, construiră acolo o biserică spre slava Pruncului Dumnezeiesc.

3.2.8. SERBAREA DE CARNAVAL

Prezentare

Originea carnavalului se află în perioada precreștină. La granița dintre iarnă și primăvară trebuiau alungați demonii răi, care puteau provoca daune naturii ce se trezea. Oamenii se îmbrăcau cu veșminte înspăimântătoare și măști și se reuneau în procesiuni zgomotoase.

În Evul Mediu, intervalul dintre ziua celor trei magi (6 ianuarie) și începutul postului Paștelui era dedicat eliberării de toate nedesăvârșirile și de relele obiceiuri; acest lucru era exprimat prin caricaturi, figuri grotești sau măști animale. Elementele demonice, animale și capete ce se aflau pe frontoanele catedralelor acelor timpuri, au această semnificație. Ele au devenit adesea guri de jgheab (guri de apă cu figuri zoomorfe).

Teama de demoni sau bucuria pentru începerea primăverii abia dacă mai reprezintă azi imbolduri pentru acțiuni nebunatice. În perioada carnavalului se oferă posibilitatea de a pune deoparte rolul obișnuit de toată ziua și de a te strecura în pielea altcuiva. La adăpostul măștilor se poate face ușor „Judecata nebunului”. Carnavalul oferă posibilitatea de a spune celorlalți, fără supărare, ceea ce ne doare.

Denumirea cuvântului german provine din germana veche „Vasnacht”. El este amintit pentru prima oară de către Wolfram von Eschenbach în „Parzival”-ul său, în secolul al XII-lea.

Ca noapte a Carnavalului (în limba germană este „Fast-nacht”) era fixată ca fiind prima noapte înainte de „miercurea cenușii”, la care începe postul Paștelui. Apoi perioada carnavalului a fost treptat extinsă. Mai întâi la trei zile înainte de lăsarea postului, apoi la o săptămână, iar în secolul al XIX-lea până la 6 ianuarie.

Sărbătorirea Carnavalului

Un carnaval poate fi organizat sub un motto, de exemplu „figuri de basm”, „fabule”, „meserii”, „istorie”, „personalități” – pentru cei mari. Pregătirea programului și grija plină de dragoste a adulților pentru mica societate veselă fac ca toți oaspeții să se simtă bine.

Întâmpinarea cu baloane colorate de săpun creează o atmosferă de bucurie.

Costumele copiilor sunt adesea pregătite cu osteneală și cheltuieli. Fiecare oaspete se bucură când costumul său este luat în considerație în mod deosebit prin cântec și dans, fiind salutat astfel printr-o paradă a costumelor. Cel mai interesant este dacă fiecare își prezintă costumul printr-o poezioară hazlie sau câteva gesturi sugestive.

Cine înțelege mai bine sufletele copiilor, decât mascota carnavalului (de preferință o păpușă – marionetă care se poate trage pe mână), care nu poate fi văzută decât cu ocazia carnavalului? Timpul său este foarte măsurat. Pe căi necunoscute vine la copii, și pe aceleași căi dispare iarăși în Miercurea cenușii.

Restul întregului an și-l petrece în Țara fermecată a Carnavalului. Dacă acolo doarme, cântă, dansează sau râde, aceasta o poate spune doar ea singură. Copiilor le plac poveștile sale. În mod deosebit ascultă cu plăcere aventurile prin care a trecut cu noroc și, desigur, ei vor accepta cu bucurie toate jocurile și ideile trăsnite pe care a venit să le dăruiască. Orice hotărâre privitoare la buna desfășurare a carnavalului este la dispoziția păpușii, de aceea trebuie aleasă cu grijă persoana care o mânuiește. Această păpușică are puteri miraculoase asupra copiilor mici, până pe la 9 ani. Pentru cei mai mari e bine să se organizeze altfel carnavalul, chiar e de preferat să fie organizat separat. Cei mari au nevoie de un spațiu mai mare de desfășurare. Carnavalul se poate desfășura în mai multe săli deodată, fiecare sală având un anume specific, ei putând vizita pe rând ceea ce îi atrage mai mult. Important e ca la început să fie prezentarea și premierea costumelor, la care să participe toți. Apoi, fără a fi dirijați prea mult, copiii pot dansa în sala amenajată pentru dans, pot cumpăra bunătăți pregătite de unii din colegii lor (cu ajutorul câtorva părinți) la „cafenea”. Dulciurile oferite spre vânzare provin tot de la copii, ei le-au adus de acasă din timp; la fel și ceaiul, zahărul, cafeaua, chiar și sandwich-urile. Cu banii strânși se va putea cumpăra ceva pentru fiecare clasă, sau se va putea merge într-o excursie; oricum e bine să li se găsească o utilitate care să îi vizeze pe toți. Jocurile distractive, concursurile pot fi organizate într-o altă sală (aruncări la țintă, mers pe catalige, ștafete hazlii, cine mănâncă sau bea mai repede etc.).

Toate vor fi premiate; în acest scop se pot folosi obiecte confecționate la orele de abilități practice sau dulciuri. Obiectele deosebite, reușit realizate, pot fi expuse într-o altă sală și vândute „la târg” chiar de către artiștii care le-au produs – ei o vor face cu mare mândrie. Tot cu prilejul carnavalului e potrivit să fie prezentate jonglerii, scurte scenete, teatru de păpuși sau de măști (pe care elevii le pot învăța în timpul diferitelor discipline de învățământ sau cercuri extrașcolare); în felul acesta refăcându-se – de ce nu? – atmosfera bâlciurilor de pe vremuri. Trebuie făcută diferența dintre bazarul de la Moșul Nicolae, care e mult mai liniștit (accentul este pe cumpărături) și acest bazar- târg, unde accentul este pe distracție.

Să ne întoarcem la carnavalul celor mici:

Păpușii-mascotă cel mai mult îi place o chemare veselă de carnaval: atunci salută toți copiii și își amintește numele lor, deși uneori este de-a dreptul uituc sau neîndemânatic. Niciodată nu are batistă, când are nevoie de ea. Să stea drept pe scăunel îi cade de-a dreptul greu, că doar se poate legăna așa de bine cu piciorușele. Uneori uită să-și spele mânuțele, iar dacă nu s-a spălat pe urechi, nu aude bine.

Și ce face oare acest camarad vesel, întotdeauna bine dispus și care se bucură când poate fi cu copiii? Copiii îl înțeleg. El are încredere în ei, iar ei știu multe lucruri mai bine ca el. Pe ei îi poate întreba dacă este seară sau dimineață, dacă e soare sau dacă plouă. Băieților și fetițelor le place enorm, căci vorbește limba lor.

Uneori, când râd de-a binelea de el, râde împreună cu ei și nu se supără deloc. Înainte de a se retrage în Împărăția sa, pe care i-au pregătit-o copiii din flori colorate de hârtie și mici ghirlande de hârtie creponată, execută cu drag câteva trucuri.

Mascotei îi place în mod deosebit când camera este împodobită cu multe serpentine colorate, ghirlande și flori de hârtie, și atunci când copii au carnaval. Atunci stă și ea acolo, și râde, și ar dansa, și ar țopăi. Dar uneori se întâmplă să nu fie nimeni care să poată cânta. Acesta însă nu este un motiv pentru prietenii veseli să-și plece capul, căci păpușa este cu ei.

Desigur, copiii nu știu câte instrumente frumoase își pot construi singuri, instrumente la care se poate executa adevărata muzică de carnaval. Ce bine că și-a adus cu sine săculețul colorat, tocmai din Țara Fermecată a Carnavalului. Vor să asculte copiii cum zornăie și zăngăne ceva înăuntru? Oare cum ar suna o orchestră întreagă?

Când toți copiii au un instrument, se poate face o veselă expediție de carnaval prin sălile de clasă sau pe afară.

Muzică de Carnaval

Din săculețul colorat provenit din Țara Fermecată a Carnavalului se rostogolesc multe lucruri, ce nu au valoare în sine. Există jumătăți de coji de nucă, tuburi de lemn de soc, dovleci ornamentali uscați, lemnișoare drepte, lungi cât degetul, fără scoarță, mici scoici și pietricele, cutii de tablă colorate, cutii de carton lipite, inele de gumă și scobitori.

Cojile de nucă găurite la capăt pot fi legate cu inele de gumă în castaniete. Instrumente cu corzi de ciupit se pot obține când trecem o scobitoare peste o jumătate de nucă și o fixăm cu un inel de cauciuc elastic, sau când realizăm din acest tip de elastic (pentru borcane, folosit în gospodărie), corzi pe care le aplicăm unor cutii metalice sau din alt material.

Pocnitorile sunt tuburi de soc fără măduvă, cutii colorate metalice sau nemetalice, umplute cu pietricele sau sâmburi. Oricare două bețigașe sună când sunt lovite unul de altul.

Jocuri de Carnaval

Jocurile în comun sunt specifice oricărei întâlniri dintre copii. Copiii mici zăbovesc cu plăcere la unele jocuri de societate. Ei se bucură de repetarea acestora. Începând cu vârsta școlară, băieții și fetițele devin mai rapizi. Și pentru a ne înarma împotriva întrebării inevitabile „Și acum ce facem?”, se recomandă pregătirea de suficiente jocuri.

Decorații de carnaval

Perioada de carnaval le place mult copiilor, deoarece atunci multe lucruri au voie să fie altfel decât de obicei.

Costumarea, ce se realizează cu ajutorul pânzelor, resturilor de material și a obiectelor găsite în lada cu haine, face abia atunci plăcere adevărată când participă la ea toți tovarășii de joc și adulții, și când nu numai oamenii, ci și sălile în care se află primesc temporar o altă înfățișare. Stimulați de către educator, copiii sunt preocupați adesea zile-nșir cu diferite lucrări de bricolaj. Le face plăcere să împodobească sala de clasă și chiar locuința cu ghirlande, flori de hârtie, serpentine de hârtie, în special atunci când le este permis să-și invite prietenii la sărbătoarea carnavalului.

În timpul carnavalului nu numai școala, dar și camera copilului sau întreaga locuință pot fi transformate într-o împărăție vrăjită, colorată. Din hârtie creponată sau hârtie pictată colorat pot fi alcătuite multe elemente decorative.

Unele familii invită înainte de sărbătoare mai mulți copii ca să facă împreună, într-o după-amiază, aceste podoabe. Altminteri, ele sunt confecționate la orele de abilități practice, la școală, dar implicarea cât mai activă a părinților în toate serbările de la școală sporește cu mult valoarea acestora în ochii copiilor. Măsura în care părinții reușesc să privească școala ca fiind o a doua familie a copiilor lor are nenumărate implicații în educarea și formarea lor. Atunci când lucrurile importante pentru ei sunt luate în serios de către adulți, copiii vor avea o motivație mult mai puternică pentru a crește calitatea celor făcute de ei – în cazul lipsei constrângerilor prin note (la școlile Waldorf nu se dau note nici în clasele mari), crearea motivației în muncă este de bază. Pe lângă fericirea de a-și putea împărtăși bucuria cu cei mari, se creează respectul și admirația pentru aportul fiecăruia (Ce podoabă frumoasă a făcut tatăl lui…! Sau prăjiturile făcute de mama lui…). Nu este de neglijat nici faptul că, la o asemenea petrecere comună, copiii primesc de la adulți și un model de comportare civilizată, care îi ajută să se sociabilizeze.

Costume de carnaval

Costumele de carnaval pentru copii se cos după tipare simple, de exemplu după tiparul de chimono. Deoarece aceste costume se poartă rar, nu trebuie să fie realizate ca la croitorie. Problema finisajului dispare atunci când materialul a fost tăiat cu o foarfecă în zig-zag.

Pălăriile, șepcile sau veșmintele se pot confecționa repede. Acest material nu trebuie cusut. Locurile care ar trebui cusute pot fi îmbinate prin călcarea pe ambele părți cu fierul de călcat, ceea ce determină lipirea lor, sau prin aplicarea unei substanțe lipicioase pe cusătură și călcarea cu fierul deasupra.

Uneori, copiilor le face plăcere să se joace costumați în aer liber. Dacă asta poate dăuna unui costum pregătit pentru carnaval, atunci pot îmbrăca un sac pictat cât mai colorat, în care am decupat loc pentru cap și brațe. Îl putem coase rapid dintr-un cearșaf vechi. La care se potrivește și o pălărie!

CAPITOLUL 4

4.1. Impactul serbărilor asupra copiilor și părinților

Partea de pregătire, de „repetiție” a serbării

Aceasta presupune o implicare absolută, unitară și inter-relațională a elevilor și părinților cu învățătorul clasei.

La orele de abilități practice, elevii își pregătesc cu ajutorul învățătorului măștile, costumele, o parte din scenariul serbării, ajutați fiind de părinții lor, care, în ciuda grijilor și problemelor zilnice, își fac timp și își dau concursul în ajutorul copiilor lor. Foarfecele și hârtia însoțite de acompaniamentul muzical al serbării respective pe care copiii le cântă cu un deosebit entuziasm sunt primele care își fac apariția în „scena” serbărilor. Nici culorile de apă sau de lemn nu se lasă așteptate, atunci când un panou de decor trebuie realizat. Bucăți mari de carton sunt întinse pe podea, după care fiecare elev își aduce contribuția cu o pensulă sau un creion de ceară colorat, realizând astfel o casă, un copac sau un peisaj. Decorul unei serbări trebuie pregătit nu doar cu planșe sau panouri de fundal, ci și cu materiale din natură precum pietre, copaci, ramuri, frunze, fructe etc.. Entuziasmul cu care lucrează copiii la aceste ore înlesnește munca delicată și uneori istovitoare. Unele piese de decor nu se pot realiza în aceeași zi. Dorința copiilor este de a lucra chiar peste programul școlii sau în cadrul altor ore din orar.

Orele de muzică sunt dedicate cu mult timp înaintea fiecărei serbări (uneori și cu o lună înainte) pentru exersarea cântecelor vocale sau instrumentale, a colindelor sau a diferitelor părți muzicale.

Nici orele de limba română nu se lasă mai prejos. Aici se construiește „scheletul” pieselor de teatru, poeziile și replicile din scenete, arta actoricească și mimica actorilor atunci când se vor înfățișa înaintea spectatorilor (colegii lor mai mici sau mai mari, părinții, invitații și profesorii).

Pentru fiecare copil, orice serbare e un moment solemn, sacru, aș putea spune, atât în viața lor, cât și a școlii. Adică, așa după cum ei înșiși spuneau: „Cum ar fi o toamnă fără serbarea recoltei?”, „Nu există Crăciun fără o piesă de Crăciun!” sau „Carnaval fără măști credeți că ar mai fi Carnaval?”.

4.2. Partea de desfășurare propriu-zisă a serbării

În ziua serbării emoția se simte peste tot. Cu toții, atât elevii, cât și cadrele didactice sunt nerăbdători să înceapă serbarea. Deși sunt serbări în care toate clasele școlii participă, serbarea respectivă nu este văzută ca un concurs în care să se arate că cineva e mai bun sau a prezentat mai bine. Colaborarea intervine atât în timpul pregătirii unei serbări, cât și în timpul desfășurării ei.

„Firul roșu” al serbării este trasat și prezentat de către un dascăl, care va motiva serbarea și va introduce auditoriul în desfășurarea programului. Serbarea școlară e astfel concepută, încât să nu fie mai lungă de 60-100 minute (toate clasele).

4.3. Partea de evaluare a serbării

În ziua următoare serbării sau în zilele următoare se face o apreciere scurtă, o evaluare a serbării, atât în discuțiile cu elevii, cât și în cercul profesoral. Bucuria care se citește pe fețele lor, dorința de a participa, fie și în cel mai mic rol al vreunei piese de teatru sunt doar o mică părticică din ceea ce înseamnă serbările in Pedagogia Waldorf.

4.4. Analiza chestionarelor aplicate

Chestionarele s-au aplicat unui număr de 20 părinți. S-a vizat colectarea unor date privind câteva întrebări referitoare la:

cât de bine a fost realizată serbarea;

îmbunătățirea modului în care ar fi putut fi realizată serbarea;

implicarea directă în serbare;

reacția elevului în raport cu serbarea respectivă;

impactul serbării asupra elevului și părintelui.

Chestionarul se găseste în anexele 1și 2

Din analiza chestionarelor aplicate părinților (ANEXA 1), s-au obținut următoarele date:

Din analiza interviurilor aplicate elevilor (ANEXA 2), s-au obținut următoarele date:

Impresii individuale

Pentru acest lucru am propus elevilor:

să alcătuiască o compunere cu titlul: „Serbarea mea preferată”.

să deseneze serbarea lor preferată.

Compunerile au avut câteva idei-întrebări ajutătoare precum:

Ce înseamnă o serbare pentru tine?

Cum te simți înaintea ei?

Cum te simți în timpul pregătirilor?

Compunerile au fost variate, având ideea centrală aceeași: dorința de a participa în serbare și bucuria de a o realiza foarte bine

desen cu serbarea ei preferată R.F.S.

Desen cu serbarea lui preferata a lui T.A.

Capitolul 5

CONCLUZII

“Crescând” într-o școală Waldorf încă de la debutul meu în calitatea de învățătoare, am acumulat multe cunoștințe referitoare la ceea ce înseamnă a fi un „dascăl Waldorf”.

Am apreciat și încă apreciez foarte mult dascălii Waldorf, acei dascăli care se implică total în „trupul” școlii, începând cu pregătirea unui curs de bază, cu desfășurarea unei zile și finalizând cu pregătirea următoarei zile. În toți acești ani m-am perfecționat și m-am documentat din ce în ce mai mult în fiecare zi. Am reușit să îndrăgesc și chiar să iubesc școala Waldorf, nu doar pentru felul de a fi altfel față de ceea ce cunoaștem tradițional, ci pentru că aici am găsit acea parte care mă împlinea: artisticul. Și pot spune că în acest domeniu m-am documentat destul de mult.

Lucrarea de față am realizat-o cu sprijinul colegilor Waldorf .

Omul este o ființă rațională, sufletească și spirituală. Așa cum nu se poate trăi fără a ne hrăni trupul, așa cum de calitatea hranei depinde în bună măsură starea de sănătate a corpului nostru, tot așa avem cu toții nevoie să ne „hrănim”, și încă cu „hrană” de calitate, atât sufletul, cât și spiritul. Este discutabil ce ar însemna exact „hrana” sufletească și spirituală de calitate, deoarece oamenii se diferențiază atât de mult între ei. În ceea ce îi privește pe copii, e mai simplu, deoarece esențial este ca ei să primească acele conținuturi morale, acele repere de caracter, care să se constituie în fundamentul ce va susține ulterior evoluția personalității lor.

Copilul de vârstă școlară mică are o gândire concret-intuitivă. Pentru ca inteligența lui să crească, pentru ca să reușească să dobândească noi și noi capacități de înțelegere și abstractizare, el are nevoie de o bogăție de conținuturi care să îi fie prezentate într-un mod accesibil și sistematizat. Acestea sunt lucruri știute și respectate în toate școlile. Ceea ce diferențiază Pedagogia Waldorf aplicata în școala noastră, de celelalte sisteme educaționale constă în primul rând din modalitățile prin care sunt îndeplinite aceste sarcini pedagogice.

În urma derulării serbărilor specifice alternativei de Pedagogie Waldorf se constată următoarele:

în Pedagogia Waldorf, varietatea serbărilor este în principal legată de ritmul anului, al anotimpurilor;

serbările au un rol important în dezvoltarea motivației elevilor, și nu numai, ci și în dezvoltarea mai multor calități și aptitudini ale copiilor, aceștia implicându-se direct în realizarea serbării, sprijiniți de profesori și părinți;

elevii se implică afectiv, bucurându-se extrem de mult, muncesc cu drag și nu din obligație școlară, aducându-și originalitatea în realizarea spațiului de desfășurare a serbării, în realizarea costumelor și a altor elemente constitutive ale serbărilor;

părinții doresc să se implice în serbări, atât cât le permite timpul și posibilitățile financiare;

se ține cont și de faptul ca elevul să se simtă bine în cadrul grupului;

„sufletul” sau spiritul grupului se dezvoltă prin comunicare deschisă, încredere și respect reciproc, flexibilitate, adaptabilitate și cooperare;

serbările încurajează parteneriatul dintre școală și familie.

Aș încuraja pe această cale pe toți dascălii, indiferent dacă sunt sau nu în alternativa educațională de Pedagogie Waldorf, să practice astfel de activități cu roluri deosebit de benefice atât în legătură cu formarea unui grup, a unei clase, cât și în formarea sufletului copiilor, a legăturilor sale curate cu ceilalți colegi și copii din societate.

Capitolul 6

Bibliografie

Copyright Notice

© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.

Acest articol: Finalitățile educației în învățământul primar și evaluarea acestora Evaluarea in educatie-cadru conceptual Finalitatile educatiei: niveluri si… [302716] (ID: 302716)

Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.

Finalitățile educației în învățământul primar și evaluarea acestora Evaluarea in educatie-cadru conceptual Finalitatile educatiei: niveluri si… [302716]

Copyright Notice

STRATEGIES FOR ENHANCING THE COMMUNICATIVE COMPETENCE OF EFL [610707]

Efectele negative ale secetei și inundațiilor. [622341]

Afișează numele fișierului de date, creat în CX -Programmer. [618349]

Caracterizarea fenotipică a tulpinilor de fungi microscopici filamentoși implicați în procesul de biodeteriorare a unor obiecte de patrimoniu… [611700]

Dizertatie Negoita Lucian Florin (autosaved) [308064]

CAPITOLUL I – ASPECTE GENE RALE PRIVIND COOPERAREA JUDICARĂ INTENAȚ IONALĂ ÎN MATERIE PENALĂ Secțiunea I. Noțiuni introductive . Istoric. Rațiune de… [613676]

Copyright Notice

Similar Posts