Filozofia, Logica Si Metodologia Intrebarilor In Cercetarea Romaneasca

INTRODUCERE

„Trăiesc în ceasul când se poate pune întrebarea aceasta atât de adâncă:

Ce e de făcut când nu mai e nimic de făcut?…

Și-mi pun singura problemă ce poate fi pusă acum, problema întrebării. De la ea poate renaște lumea….” (Constantin Noica, 1990, p. 166, s. n.)

Întrebarea are o importanță deosebită în viața și activitatea oamenilor. Când vrem să cerem lămuriri, să ne însușim cunoștințe noi, când dorim să comunicăm cu cei din jur folosim adeseori întrebarea. A pune o întrebare înseamnă a ridica o problemă, a încerca să afli lucruri noi, a dori să elimini anumite erori. Așa cum spune Noica în citatul de mai sus întrebarea poate fi ea însăși o temă care problematizează, ridicând alte semne de întrebare. Nu numai problemele reprezintă un semn de întrebare, ci și întrebarea poate ridica o problemă.

Când comunicăm și folosim întrebările și răspunsurile nu se realizează numai un schimb de idei și păreri, ci se stabilesc diverse relații între cei implicați în dialog: de cordialitate, respect, superioritate, inferioritate etc. Pentru a afla amănunte sau adevărul despre anumite fapte trebuie să știi cum să adresezi întrebările și ce întrebări să pui. Într-o comunicare orală, într-un dialog, cel care folosește întrebările trebuie să stăpânească foarte bine arta de a pune întrebări pentru a putea avea rezultatul așteptat.

Întrebările reprezintă o modalitate esențială de comunicare, de cunoaștere, de învățare; le folosim când vrem să cerem lămuriri, explicații, când dorim să cercetăm , să solicităm, să iscodim etc.

Lucrarea de față își propune să realizeze un itinerar logico-filozofic asupra teoriei despre întrebări și răspunsuri. Datorită faptului că întrebarea este folosită în majoritatea domeniilor de activitate, având un spectru larg de aplicabilitate a fost studiată din mai multe puncte de vedere: lingvistic, logic, psihologic, filozofic.

În cadrul logicii tradiționale întrebarea, ca obiect de studiu nu s-a bucurat de prea multă atenție. Odată cu constituirea logicii neclasice, la începutul secolului trecut, s-a dezvoltat și o logică specială a întrebărilor și răspunsurilor. Ea mai poartă denumirea și de logică a interogațiilor sau logică erotetică. Cuvântul erotetică provine de la termenul grecesc erotema care înseamnă întrebare.

Logica erotetică se ocupă cu studiul întrebărilor și răspunsurilor, cu relațiile ce se stabilesc între întrebări și răspunsuri și între întrebări și diferite propoziții (interogative, optative, normative, imperative etc.). Constantin Grecu consideră că „principalele probleme tratate în logica interogativă sunt: natura, structura și particularitățile logice ale întrebărilor și răspunsurilor, tipurile de întrebări și răspunsuri, raporturile logice dintre întrebări și dintre ele și răspunsuri, condițiile punerii corecte și ale soluționării întrebărilor, construirea unor limbaje logice speciale în care să se poată reconstitui întrebările și raporturile lor între ele și cu răspunsurile pentru a se evita neajunsurile limbajelor naturale”. Pe tot parcursul lucrării o să folosim cuvintele întrebare și interogație ca fiind sinonime.

Logica erotetică, ca disciplină este o ramură a logicii moderne, dezvoltându-se mai ales în ultimele patru decenii, timp în care a încercat să-și alcătuiască un aparat conceptual propriu. „Logica interogațiilor sau logica erotetică (ή έρώζησιξ: întrebare) are ca obiect descrierea formală a enunțurilor interogative și, implicit studiul relațiilor dintre întrebări și răspunsuri. Desigur că articolul premonitor al lui F. S. Cohen (1929) a dat deja multe elemente în tratarea logicii problemei, dar progresul spectaculos al disciplinei este mult mai recent: putem menționa, pentru importanță, studiul lui L. Aqvist și D. N. Belnap care au avut debutul în 1960 sic!”. Printre alți autori care au avut contribuții remarcabile în domeniul logicii întrebărilor sunt de menționat: K. Ajdukiewicz, H. S. Leonard, D. Harrar, G. Stahl, T. Kubinski, J. Hintikka, etc., iar la noi putem exemplifica pe: E. Sperantia, P. Botezatu, L. Blaga.

S-au conturat două tendințe de abordare a interogațiilor: una care încearcă reducerea logicii interogative la alt tip de logică; iar alta care vrea să creeze un limbaj specific logicii erotetice. Din prima categorie fac parte: D. Harrar, L. Aqvist, L. Apostel, E. Sperantia, Gh. Enescu. De exemplu D. Harrar consideră că „a cunoaște o întrebare echivalează cu a ști ce reprezintă un răspuns”, încercând să demonstreze că „o logică a întrebărilor, suficientă pentru procesul cu întrebări și răspunsuri, există deja în cadrul logicii propozițiilor”. Din a doua categorie am putea menționa pe: N. D. Belnap, I. A. Petrov, P. Botezatu, etc. După N. D. Belnap „…referința esențială la aparatul erotetic (interogativ) al limbajului științific este obligatorie. Aceasta implică activitatea logică asupra unui număr de concepte erotetice, printre care se află (1) relația întrebare-răspuns însăși și (2) conceptul de presupoziție”. Cele două direcții nu pot fi distinse net, deoarece nici una nu o întâlnim în formă pură, așa cum fiecare cuprinde mai multe variante. Este o împărțire empirică ce ne ajută să înțelegem evoluția logicii erotetice.

Modul diferit de concepere a logicii erotetice depinde de felul în care logicienii înțeleg natura, structura, proprietățile întrebărilor. „Există tendința de a considera enunțurile interogative ca un anumit fel de enunțuri declarative, în timp ce altă direcție încearcă să le asimileze celor imperative. În sfârșit, ele sunt considerate de către alți logicieni ca expresii lingvistice deosebite atât de cele declarative, cât și de cele imperative”.

De asemenea logicienii s-au ocupat și cu clasificarea întrebărilor, dar și a răspunsurilor. Un aspect important îl reprezintă raporturile ce se pot stabili între întrebări, între răspunsuri și întrebări și între întrebări și alt gen de propoziții.

Crizantema Joja consideră că „logica întrebărilor se dezvoltă în trei mari direcții:

analiza unor reconstrucții logice a noi feluri de întrebări propuse atât de discursul științific, cât și de vorbirea obișnuită

studierea răspunsurilor directe, ca și a supozițiilor lor; examinarea legăturilor dintre diferitele abordări ale logicii erotetice

extinderea sistemelor deductive și construirea a noi sisteme”.

Întrebările, în general, au o structură bine definită, fiind alcătuite din: presupoziții, necunoscuta întrebării și domeniul. Presupozițiile reprezintă baza de cunoștințe de la care pleacă interogația și care trebuie să fie adevărate pentru ca întrebarea să aibă sens. Necunoscuta întrebării este cea asupra căreia se răsfrânge problema; ea este variabila ce în răspuns va fi înlocuită cu o constantă. Iar domeniul reprezintă mulțimea tuturor răspunsurilor posibile ce se pot da unei întrebări.

După cum observăm și din studiul lui Constantin Grecu logica erotetică a ocupat un loc semnificativ în studiile străine de specialitate, existând preocupări însemnate în această sferă de cercetare în timp ce logica română a întrebărilor și răspunsurilor nu a fost aprofundată. Există doar câteva preocupări de realizare a unui corp propriu logicii erotetice aparținând lui P. Botezatu, Gh. Enescu, C. Popa. Filosofii români au vorbit despre o teorie a întrebărilor și răspunsurilor în contextul unei Logici a problemelor – am putea menționa pe L. Blaga, C. Noica, E. Sperantia etc. În lucrarea de față vom prezenta contribuțiile logicienilor și filosofilor români, fără a fi o explorare exegetică și exhaustivă. În cazul lui C. Noica, L. Blaga, V. Tonoiu am realizat o prezentare sistematică, relevând doar lucrările cele mai importante în care se face referire la logica întrebărilor. Prezentarea filozofilor români nu se va face doar în ordine cronologică, ci vor fi grupați după modul cum au abordat logica întrebărilor. Ne cerem scuze dacă am omis vreun logician sau filozof care și-a adus contribuția în acest domeniu. De asemenea, am acordat un capitol special aplicațiilor întrebărilor în diverse domenii de activitate, fără a avea pretenția de a le aborda pe toate. Orice referire se va face doar la gânditori români.

Interogațiile au un spectru larg și se pot aplica absolut în orice zonă de cercetare; dar le-am menționat pe cele care le-am considerat a fi mai importante. Logica erotetică nu și-a căpătat încă un loc bine definit în România, fiind întâlnită sub diverse forme. Ea are un rol important, atât pentru Logica problemei unde poate ajuta la formularea problemelor și la găsirea unor răspunsuri adecvate, cât și în diverse domenii de activitate. Abordarea euristică are la bază tehnica întrebărilor și răspunsurilor. Profesorii, pentru a-i conduce pe elevi la aflarea adevărului, se folosesc de întrebări. Dialectica este arta de a conversa, de a obține adevărul și o cunoaștere în legătură cu un subiect anume. Dar pentru a afla adevărul, pentru a cunoaște, ne folosim de întrebări. Întrebările reprezintă principalul mod de comunicare. Un semn de întrebare reprezintă o problemă ridicată care cere o soluție. Viața noastră este un cumul de întrebări și răspunsuri. Tot timpul interogăm pentru a afla mai multe. Putem spune că orice propoziție este răspunsul la o întrebare anterioară.

Capitolul l

PREOCUPĂRI ROMÂNEȘTI ÎN DOMENIUL LOGICII EROTETICE

A. EUGENIU SPERANTIA (1888-1972)

Eugeniu Sperantia este primul filosof român care a realizat o incursiune în domeniul logicii interogațiilor, prezentând în cadrul Congresului Mondial de Filozofie de la Paris din 1935 comunicarea „Remarques sur les propositions interrogatives (Project dune Logique du probleme)”. Comunicarea a fost publicată în „Actes du Congres International de Philosophie Scientifique” (1936), retipărită în lucrarea lui Eugeniu Sperantia „Systeme de Metaphysique implicite dans les postulates de toute connaisance possible” (1943) și tradusă de Constantin Grecu în „Logica interogativă și aplicațiile ei” (1982). Preocupări pentru logica erotetică întâlnim la Eugeniu Sperantia și într-o lucrare mai veche, din 1922, „Contribuțiuni la psiho-biologia gândirii”, chiar dacă sunt într-o formă incipientă, nestructurată. În capitolul „Trei aspecte ale vieții psihice”, filosoful român compară fenomenele psihice cu raportul dintre întrebare și răspuns: „Un principiu de a cărui enunțare nu ne putem lipsi e acela că în viața sufletească stările seriale se află între ele în acelaș raport ca întrebarea față cu răspunsul. Procesul de trecere de la întrebare la răspuns corespunde adevăratului raport de cauzalitate sufletească”. Acțiunile pe care le exercită mediul extern asupra individului sunt asemenea întrebărilor, iar soluțiile pe care le dă acesta pentru a-și găsi echilibrul reprezintă răspunsurile.

Dacă privim lucrurile în profunzime, în contextul vieții spirituale vom sesiza că de fapt toate acțiunile, momentele din timpul vieții reprezintă un cumul de întrebări și răspunsuri. „După cum cosmosul fizic e mișcat de legea cauzalității universale astfel lumea introspectivă, spiritul, își are motorul în legea chestionismului universal”. Întrebarea reprezintă prim-motorul, cauza ce determină judecata, gândirea, „stimulul care pune în mișcare spiritul pentru obținerea unui răspuns”. Ea este cea care cere soluții, explicații, de ea depind anumite manifestări și necesități, reprezintă legătura între diverse judecăți, „e motorul dar și frâul gândirii”. Pentru a înțelege mai bine faptul că întrebarea stă la baza diverselor judecăți și că tot ea realizează legăturile dintre ele, Sperantia apelează la un exemplu. Când privim pânza lui Delacroix: „La barque de Dante”, aceasta ne poate stârni în conștiință diverse direcțiuni memoriale, toate având ca punct de plecare interogația. Dacă în conștiință apar elemente de memorie afectivă, acest fapt s-ar putea produce ca și cum ne-am pune întrebarea „ce să fac?” când văd diversele componente ale peisajului picturii, cum ar trebui să reacționez, ce sentimente mă cuprind în acele momente? De asemenea putem face diverse analogii cua putem face diverse analogii cu alte picturi – de exemplu pânza „Le Radeau de la Meduse” de Gericault – iar atunci ne întrebăm „ce?” asemănări există între cele două opere? Sau putem fi sub stăpânirea unor gânduri conexe (ne amintim și cităm diversele pasaje corespunzătoare din „Infernul”), când suntem sub imboldul întrebărilor posibile „ce se întâmplase înainte?” sau „ce a urmat după scena aceasta?”

Întrebarea este însă și cea care concretizează, întregește judecata, oferindu-i completitudine și realizabilitate. În momentul în care privim o banană ne amintim de gustul ei dulce specific și efectuăm judecata: banana este dulce. Senzația gustativă este legată de obiectul banană, dar în conștiința noastră imaginea bananei dulci se realizează printr-o întrebare: „cum este?”, „ce gust are?”

Interogația vine să acopere un gol, să facă o completare, astfel luând naștere judecățile, fie ele sintetice, fie analitice. Putem să ne întrebăm de asemenea „al cui este gustul acesta dulce?” și atunci răspunsul va fi „al bananei”.

Întrebarea se află întotdeauna într-o strânsă legătură cu răspunsul. În funcție de problema pe care o aducem în discuție noi formulăm un anumit tip de interogație. Rezolvarea va depinde foarte mult de felul cum formulăm interogația, de ce element al problemei aducem în discuție. Un răspuns nu poate fi de sine stătător, independent; el este într-o strânsă corelație cu întrebarea și implicit cu problema, deoarece „răspunsul depinde de punctul de vedere al chestiunii”.

Pe acest fundal și-a început Sperantia analiza în domeniul logicii interogative. Studiul din 1922, „Contribuțiuni la psiho-biologia gândirii” cuprinde doar câteva observații cu privire la întrebări și răspunsuri”, în timp ce lucrarea „Remarques sur le propositions interrogatives” are ca subiect principal – după cum reiese și din titlu – logica erotetică.

Eugeniu Sperantia consideră că logica erotetică este unul și același lucru cu logica problemelor, pe care o mai denumește și problematologie formală. Problema reprezintă esența lucrurilor; orice proces de cunoaștere, de înaintare în știință, de eliminare a erorilor are la bază o problemă definită printr-o judecată interogativă. Prin întrebări cerem de fapt răspunsuri, explicații, care la rândul lor dau naștere la noi întrebări, acest demers desfășurându-se într-un proces infinit progresiv. Pentru a avea un răspuns bun, o rezolvare adecvată și exactă, trebuie să știm cum să formulăm întrebarea: „există mai puține probleme rău rezolvate decât probleme rău puse”. Sperantia exemplifică importanța propozițiilor interogative prin ipoteza neștiințifică a flogisticului (sugerată de modul defectuos în care s-a pus întrebarea: „care este principiul care conferă corpurilor proprietatea combustiunii?” ce conținea presupunerea că există ceva în toate corpurile care ard), prin ipoteza carteziană despre glanda pineală și prin teoriile frenologice ale lui Gall.

Întrebarea face trecerea de la cunoscut la necunoscut, elimină incertitudinea în cunoaștere. „Întrebările constituie primul moment al oricărui proces de cunoaștere, punctul de plecare în orice asemenea proces, al cărui rezultat constă în formularea unor propoziții asertorice care fixează noile cunoștințe și reprezintă răspunsuri sau soluții la întrebări”. Ele sunt „judecăți dinamice, opuse prin aceasta judecăților statice ale logicii tradiționale”, care au o mare importanță deoarece „orice achiziție a cunoașterii, orice progres al științei și orice eliminare a erorii pleacă întotdeauna de la o problemă și orice problemă se reduce la o judecată interogativă”.

Cercetarea domeniului logicii problemelor vizează la E. Sperantia patru obiective:

O „cercetare analitică” constând în analiza, caracterizarea și clasificarea judecăților interogative

O „cercetare a adecvării” constând în stabilirea genului de răspuns adecvat fiecărei specii de întrebări

O „cercetare a exhaustiunii” constând în cercetarea condițiilor posibilității unei soluții complete pentru fiecare categorie de interogații

O „cercetare a implicației” constând în investigarea posibilității ca unele elemente ale răspunsului să fie anticipate în termenii întrebării.

„Dacă ar fi să reformulăm aceste obiective în termenii semioticii erotetice actuale… putem spune că, în concepția lui Sperantia, logica problemelor… ar trebui să se ocupe cu natura, structura logică și clasificarea întrebărilor, operațiilor logice cu întrebările, semnificațiile întrebărilor, raportul întrebare-răspuns, presupozițiile întrebărilor și răspunsurilor, condițiile punerii corecte și soluționării întrebărilor”. În continuare vom aborda fiecare cercetare în parte.

1.Prin cercetarea analitică se demonstrează faptul că există mai multe moduri de a pune o problemă, mai multe tipuri de judecăți interogative. E. Sperantia a pornit de la punctul de vedere că întrebarea este un gen de judecată, dinamică, nu statică precum în logica clasică. Și anume, „Orice întrebare se prezintă ca o judecată incompletă. Este o judecată care susține o relație dintre doi termeni, dar din care lipsește unul din elemente”. Sperantia a elaborat un limbaj cu termeni specifici pentru logica interogativă. În primul rând clasifică propozițiile interogative după natura elementului necunoscut, plecând de la ideea (din logica clasică) că o judecată este alcătuită din doi termeni – subiect și predicat – și relația dintre ei. La aceste elemente mai adaugă altele: accentul logic (simbolizat prin „”) care este îndreptat spre poziția termenului lipsă ce va fi completat printr-un răspuns și semnul „?” care ține locul termenului lipsă. Astfel vor fi determinate două tipuri de judecăți interogative: terminală și relațională. Cea terminală este judecata în care lipsește fie predicatul, fie subiectul și este formalizată corespunzător: „?b”; „a?” în cazul în care răspunsul ar fi „a-b”.

Exemplu: Avem propoziția „Omul este mamifer”, unde vom nota: omul=a, mamifer=b. Dacă accentul cade pe termenul a (omul), („a?”), atunci vom avea întrebarea „a este ce?”, adică „ce este omul?”. Dacă accentul cade pe termenul b (mamifer), (b?”) atunci vom avea întrebarea „ce este b?” adică „ce este mamifer?”.

În această situație termenul lipsă din propoziția interogativă „ce?” va fi denumit terminus quaesitus, iar cel cunoscut terminus quaerens.

În cazul în care vorbim de judecată interogativă relațională, întrebarea va viza relația, nici unul dintre conceptele puse în relație nefiind absent și va fi formalizată: „ab” (”a participă oare la b?”). Urmărind exemplul nostru: „omul participă oare la clasa mamiferelor?”. În acestă situație relația se va numi relatio quaesito, iar cei doi termeni: termeni quaerentes.

Pentru ambele cazuri expuse mai sus putem spune: „judecata interogativă este o judecată în care unul dintre elementele constitutive este necunoscut, căutat și indicat de către semnul absenței și al căutării sic! ”.

E. Sperantia clasifică propozițiile interogative și după complexitatea vocabulei interogative, obținând judecăți interogative simple și compuse. Interogativele simple sunt: ce, cum, când, unde, care, cine, cât, de ce (numai în sens cauzal, final și justificativ), iar cele compuse primesc prepoziții: de când, până unde, la ce, etc.

„Interogativul 'ce' [quoi] indică atitudinea dinamică elementară și primordială a oricărui spirit ce începe exercițiul funcțiilor sale”. El poate fi considerat esența lucrurilor, elementul central, conceptul general primordial.

Când vorbim de vocabula interogativă simplă „de ce”, cele trei sensuri ale sale (cauzal, final, justificativ) corespund de fapt „celor trei forme ale rațiunii suficiente”. Sperantia găsește o formulă unică introducând semnul „ ” pentru noțiunea de rațiune suficientă: „a b”, care se citește „a este rațiunea suficientă a lui b”. Un tip de judecată interogativă ar fi „? b”, adică „ce se implică prin rațiunea suficientă a lui b?”.

Eugeniu Sperantia admite existența unor forme a priori care sunt interogații și postulate ale gândirii. Kant susținuse și el ideea existenței unor forme a priori, dar reprezentau componente ale intuiției sensibile și categorii ale intelectului. Termenii interogativi sunt elemente a priori, dar nu categorii ca la Kant, deoarece ei reprezintă o lacună, un gol, o absență ce trebuie completată, fiind de natură ipotetică; ei vor determina forma pe care o vor lua răspunsurile. Astfel „trebuie să recunoaștem că nu există nici o formă a priori care să nu fie exprimabilă printr-o vocabulă interogativă și că nu există nici o vocabulă interogativă al cărei sens să nu se raporteze la o formă a priori determinată”. În general componentele a priori ale gândirii sunt fixate prin vocabule cu ajutorul cărora interogăm.

„Vocabule ca: unde, când, de ce, indică genul de operație ce trebuie efectuată, moduri de stabilire a relației”. „Și cum judecățile cu structură statică trebuie privite ca răspunsuri la întrebări, rezultă că trebuie să avem exact atâtea tipuri de judecăți câte tipuri de întrebări posibile și că adevăratele forme apriorice ale gândirii sunt tocmai formele interogative”.

O altă clasificare a judecăților interogative se realizează în funcție de modalitatea de soluționare. Astfel vom avea judecăți interogative cu valoare definită, alcătuite din interogații ce exprimă o limită: „de când?”, „până unde?” și care necesită un singur răspuns, și judecăți interogative cu valoare nedefinită, formate din interogații ce pot reveni la nesfârșit: „unde?”, „când?”, „de ce?”, care necesită un șir infinit de răspunsuri.

Majoritatea întrebărilor sunt formulate oferind mai multe alternative. Pentru a obține răspunsul corect trebuie să alegem fie una din alternative, fie mai multe, fie toate. Eugeniu Sperantia a introdus operatorul logic conjunție între diverse propoziții interogative cu scopul de a evidenția relațiile reciproce ale acestora.

Exemplu: (ab)(ac); (ab)(nb). Propunem o aplicație la formalizarea logică realizată de Sperantia. Dacă notăm a=om; b=mamifer;c=vertebrat; n=maimuță, obținem, conform formulelor, întrebările: „Este adevărat că omul este mamifer și este adevărat că omul este vertebrat?”, respectiv: „Este adevărat că omul este mamifer și este adevărat că maimuța este mamifer?”

Considerăm că mult mai elocvent ar fi operatorul disjunctiv care evidențiază mai bine relațile reciproce dintre propozițiile interogative. Disjuncțiile sunt mai des întâlnite (în cazul întrebărilor) decât conjuncțiile.

Exemplu: (ab)(ac) și (ab)(nb). Dacă vom nota aom; bmamifer; crumegător; nmăgar; vom obține întrebările: „Este adevărat că omul este mamifer sau este adevărat că omul este rumegător?” și „este adevărat că omul este mamifer sau este adevărat că măgarul este rumegător?”.

De asemenea „el a sesizat valoarea logică a accentului într-o judecată interogativă și existența mai multor posibilități de a pune accent și de a obține mai multe asemenea judecăți pornind de la una și aceeași propoziție”.

Exemplu: Considerăm propoziția „La Londra cerul este cenușiu”. Vom face notațiile: Londra=L, cer=c, cenușiu=g.Trecând poziția accentului logic pe fiecare dintre termeni obținem:
a) ?-(c-g) – „Unde este cerul cenușiu?”

b) (?-g)-L – „Ce este cenușiu la Londra?”

c) L-(c-?) – „Cum este cerul la Londra?”

d) (c-g)-L – „Este adevărat că cerul este cenușiu la Londra?”

Plecând de la ultima aplicație când interogația stă pe relație și introducând semnul „V” pentru adevăr va rezulta: [(c-g)-L]-V. Dacă vrem să punem întrebarea ca o căutare a rațiunii suficiente „De ce cerul este cenușiu la Londra?”, vom avea:

a) Folosim interogativul „de ce?” cauzal: ? · (c-g)-L – „Ce se implică prin rațiunea suficientă a lui (cerul este cenușiu) este la Londra?”

b) Folosim interogativul „de ce?” justificativ: ? [: (c-g)-L:-:V:] – „Ce implică rațiunea suficientă (a faptului) că este adevărat că la Londra cerul este cenușiu?”.

2. Cu cercetarea adecvării, E. Sperantia începe analiza raportului dintre întrebare și răspuns. Problema adecvării are în prim plan o observație: nu este același lucru adecvarea formală și valabilitatea materială a unui răspuns. Datorită varietății de răspunsuri oferite unei întrebări există mai multe posibilități: răspunul să fie adecvat și fals sau răspunsul să fie adevărat și inadecvat sau să fie și adecvat și adevărat, aceasta fiind situația optimă.

Exemplu: La întrebarea „Ce poate avea cineva ceva mai igienic la masă?” putem obține răspunsurile: Răspunsul 1: „O mâncare de legume.” – adevărat și adecvat

Răspunsul 2: „Varză cu slănină.” – fals și adecvat

Răspunsul 3: „Bună-dispoziție” – adevărat și inadecvat

Multe dintre bancuri, sofisme au la bază un răspuns adevărat dar inadecvat. Exemplu: Un copil întrebat ce are în buzunar, răspunde: „O gaură”.

Dar confuzii nu se produc numai în cadrul cunoașterii comune, ci și în cazul cunoașterii științifice.

Exemplu: În evul mediu exista tendința ca la întrebarea cauzală „de ce?” să se dea răspunsuri în termeni finaliști. În epoca modernă, în care s-a impus gândirea mecanicistă, la întrebarea finală „pentru ce?” se dădeau răspunsuri cauzale în termeni de forțe și legi mecanice.

Răspunsul este cel care trebuie să ofere o informație nouă corespunzătoare întrebării. „Răspunsul adecvat este cel care furnizează un termen care are funcția logică cerută. A căuta condițiile adecvării unui răspuns înseamnă a te întreba nu care este datul cel mai adevărat, ci care este genul de date care pot satisface cerințele unei propoziții interogative. Aceasta înseamnă a te întreba care sunt temele sau conținuturile care aparțin formei a priori corespunzătoare”.

3. Prin cercetarea exhaustiunii, Sperantia studiază condițiile în care un răspuns la o întrebare este satisfăcător. Această analiză pornește de la împărțirea judecăților interogative în judecăți cu valoare definită, respectiv nedefinită. Când vorbim de interogații cu valoare nedefinită, vorbim de întrebări al căror răspuns cere noi întrebări, pentru explicitarea noilor termeni apăruți și traseul continuă ad infinitum. Terminus quaesitus obținut devine terminus quaerens pentru noua întrebare în care folosim aceeași vocabulă interogativă.

Sperantia formalizează traseul urmat de întrebări și răspunsuri pentru a găsi o axiomă generală. Plecăm de la întrebarea (1) formalizată astfel: (1) a?; iar soluția acesteia o vom nota: (2) Sa?, unde „a” este terminus quaerens, „b” terminus quaesitus, iar „S” soluția sau răspunsul. Răspunsul găsit îl vom nota astfel: (3) Sa?ab. Dacă șirul de întrebări continuă vom avea o nouă problemă: (4) b?. Formalizând răspunsul (3) în funcție de întrebarea (4), ne va rezulta: (5) (Sa?ab)f(Sb?). Numărul întrebărilor se mărește și am putea formaliza astfel soluțiile: (6)(Sa?ab)(SbbcSccd)…….(Snn.

Considerăm că avem o reuniune de probleme, iar această sumă notând-o cu „T” vom obține: S(T)f(n. După cum se observă toată această sumă de întrebări progresive depinde de implicația ultimului factor în infinit. Multe dintre problemele filosofice au la bază acest progressus ad infinitum al întrebărilor.

În cazul interogațiilor cu valoare limitată avem un răspuns care nu necesită explicații suplimentare.

Vocabulele interogative nu au sens strict definit, adică ele nu dau neapărat naștere la interogații cu valoare fie limitată, fie nelimitată. De exemplu interogativul „cine” își capătă poziția de abia în contextul întrebării, fiindcă are un sens descriptiv și unul narativ. Când avem sens descriptiv, dacă răspunsul este adecvat, nu mai cere alte explicații. Exemplu: „Cine este Jean?”. „Jean este marele blond, cu ochelari, pantaloni, etc”. Când are sens narativ, poate înlocui un „de ce” cauzal și atunci exhaustiunea prin infinit este evidentă. Exemplu: „Cine a făcut masa?”. „Tâmplarul”. „Dar cine l-a făcut pe tâmplar?”…etc.

4. Cercetarea implicației constă în investigarea posibilității ca unele elemente ale răspunsului să fie anticipate în termenii întrebării. Cu această investigare Sperantia realizează și o analiză pragmatică a întrebărilor. În momentul în care se pune o întrebare, această funcție capătă o sumedenie de semnificații: faptul că există un gol, o lacună; că acest gol trebuie umplut; încrederea în găsirea soluției și dorința de a găsi această soluție. În afară de implicația formală – ce vizează terminus quaesitus – există implicații materiale – ceea ce este implicat în terminus quaerens. De asemenea orice problemă implică anumite condiții, adică „soluția este implicată în problemă”. Sperantia spune că în cazul cercetărilor științifice avem o sumă de date deci și de condiții, ceea ce înseamnă că soluția unei probleme este funcție de alte soluții, care sunt funcție de anumite soluții, etc., printr-un regressus ad infinitum.

La baza oricărei probleme stau întrebările, așa cum rezolvarea problemei înseamnă de fapt găsirea unor răspunsuri corespunzătoare la întrebările formulate. „Deși problemele și întrebările nu se identifică deoarece există întrebări care nu reprezintă probleme, iar acestea din urmă presupun obstacole în calea cunoașterii a căror depășire cere muncă de creație, depășirea cunoștințelor și metodelor existente, care nu se pot aplica automat, trebuie totuși subliniat că orice problemă conține una sau mai multe întrebări și că, din punct de vedere logico-lingvistic, ea poate fi adusă la forma unei întrebări simple sau complexe. Astfel încât, știința poate fi privită, atât istoric, cât și logic, din punctul de vedere al întrebărilor și răspunsurilor care o alcătuiesc”. Cum spune Sperantia: „Toată știința, și istoria sa, este o serie de propoziții interogative și de soluții care se implică și se spijină reciproc”.

B. LUCIAN BLAGA (1895-1961)

Lucian Blaga în demersul său filosofic a conturat o logică a problemei. El s-a preocupat de problema filosofică și problema științifică. În studiul „Problema filosofică și problema științifică”, Blaga vorbește „despre o logică a problemei ca despre o disciplină posibilă”.

În logica unei probleme, L. Blaga deosebește „termenii prin care se pune o problemă și termenii prin care se rezolvă problema”. Aceștia sunt întrebarea și răspunsul, elementele principale cu care se operează. Întotdeauna când ridicăm o problemă, avem și o idee despre soluționare, știm în general în ce direcție ne îndreptăm interogațiile; „totdeauna în punerea unei probleme se anticipează întrucâtva asupra soluției ce i se va da”.

Semnul întrebării este cel care anunță prezența unei interogații, a unei probleme; dar întrebarea nu reprezintă numai forma aceasta exterioară, goală, ci și un surplus de informație care va apărea în răspuns. O interogație delimitează și un anumit domeniu, presupune și elemente de natură spirituală, cunoștințe. „Cert, o problemă nu-i alcătuită niciodată numai din anume date obiective, pe care un abstract semn de întrebare le-ar îmbrăca în atmosfera semnificației sale interogative. Întrebarea inerentă problemei nu este numai expresia unei pure atitudini de curiozitate ce vrea să ghicească, de nedumerire ce caută un deznodământ, de mirare ce aspiră spre dezmirare, de căutare ce se dorește mântuită în finalul unei găsiri. Întrebarea, ce formează resortul unei probleme, nu este numai atitudine luată față de date obiective, ci vine și ea cu termenii ei, cu un conținut intelectual al ei, iar acești termeni prefigurează într-o măsură răspunsul”. Întrebarea nu este numai o simplă curiozitate, o propoziție pusă sub semnul întrebării care cuprinde numai date obiective, ce formează aria problemei. Ea „dispune și de un anumit conținut subiectiv”, de un factor de problematizare și un ghid spre soluționare sau un factor de prefigurare a răspunsului. Acest element interior problemei ce are rolul de a găsi răspunsul, făcând legătura între întrebare și soluție reprezintă zarea interioară a problemei.

În punerea unei probleme se disting două elemente: aria problemei constituită din datele obiective și zarea interioară reprezentată de conținutul ideativ. Aceste elemente au un rol important în diferențierea dintre modul filosofic de a pune o problemă și cel științific.

Blaga propune și o schemă pentru înțelegerea mai bună a elementelor problemei: datele obiective și zarea interioară.

O problemă filosofică este întotdeauna diferită de o problemă științifică, deoarece fiecare are modul său specific de a ridica și soluționa problemele.

Exemplu: A) Problemă filosofică: Thales a considerat ca principiu al lumii apa. Cum a ales el acest element? Privind lucrurile, fenomenele din lume, a sesizat că există o substanță, un substrat comun tuturor, care nu se schimbă indiferent de condiții. Atunci și-a pus întrebarea „Ce este lumea în substanța ei?” Identificăm: aria problemei=lumea, zarea interioară=ideea de substanță, soluția problemei=apa. Întrebarea formulată de Thales nu este o simplă curiozitate, ci ea vine în dorința de a acoperi „un gol spiritual”. Thales operează cu o idee, cea de substanță, ea dând o zare interioară problemei. El caută soluția problemei într-o direcție determinată, plecând de la judecata posibilă că „lumea” ar putea avea o „substanță”.

B) Problemă științifică: Fizicienii și-au pus la un moment dat problema sunetului, formulând întrebarea: „Ce este în ființa sa sunetul?” Identificăm: aria problemei=sunetul, cu toate caracteristicile sale, zarea interioară a problemei=ideea de fenomen mecanic, matematic determinabil, soluția problemei=sunetul este în ființa sa mișcare vibratorie a unui mediu material, variațiile de înălțime ale sunetului sunt variații de frecvență în unitate de timp. Fizicienii și-au pus problema sunetului, plecând de la o idee conturată și fixată, aceea de fenomen mecanic. În încercarea lor de a defini sunetul, cercetătorii nu întreprind experiențe multiple, neavând o idee complexă.

După cum rezultă din cele două exemple putem sesiza că aria problemei este diferită pentru cele două probleme: în cazul celei filosofice ea cuprinde un domeniu mai larg, „lumea”, în timp ce știința are o arie bine definită. Deosebiri apar și în ceea ce privește zarea interioară a problemei: în filosofie este abstractă, indeterminată; în știință este un element bine conturat, determinat.

Ca o concluzie spunem că „aria unei probleme filosofice o constituie totdeauna, fie explicit, fie implicit, totul existenței (lumea), iar zarea interioară a unei probleme filosofice rămâne totdeauna într-un mare grad indeterminată; din contră, o problemă științifică are totdeauna o arie circumscrisă și o zare interioară complex determinată”. O problemă filosofică se poate referi fie implicit, fie explicit la lume pentru că toate interogațiile care se ridică vizează această temă: „totul”, „lumea”, unele în mod direct, altele prin intermediul unor raporturi ce se stabilesc între diverse elemente (cunoaștere, morală, viață, libertate, etc.) și existență. Știința își îngrădește mult aria problemei, referindu-se la anumite fenomene, bine determinate.

Zarea interioară a unei probleme filosofice este indeterminată, este vag conturată, fiindcă prin intermediul întrebării filosoful caută întotdeauna esența lucrurilor, principiul, primordialul, substanța lucrurilor, cauza ei, dacă este sau doar pare a fi. Filosoful pleacă de la date obiective care sunt elemente cât mai abstracte, neconfigurate. „S-ar zice că filosoful ar fi condus de dorința secretă de a-și pune probleme uzând de o întrebare cât mai pură, cât mai despuiată de orice conținut. Întrebarea pură e însă o utopie, o imposibilitate”. Acele forme abstracte de la care pleacă filosoful în punerea problemelor sunt „categoriile”. „Rolul ontologic al categoriilor ca noțiuni supreme, cărora li se subsumează toate celelalte noțiuni” a fost remarcat încă de Aristotel. Mai târziu Kant va evidenția rolul lor gnoseologic „de funcții menite să organizeze întregul material receptat prin simțuri”. Blaga vorbește despre „categorii” ca idei de la care pleacă problemele, în special cele de natură filosofică, ele ”devenind adevărate centre de precipitare problematică în desfășurarea culturii umane”. Categoriile sunt elemente care pot genera o infinitate de probleme, ele reprezentând pentru filosofi datul obiectiv ideatic. Ele sunt „fundamentele inteligenței”, de la ele pleacă gândirea și implicit întrebarea. De la acest stadiu începe cunoașterea.

Blaga are o privire nouă asupra categoriilor, ele fiind punctul de plecare al întrebărilor în contextul problemelor filosofice. Toți marii filosofi s-au confruntat cu probleme a căror origine o reprezintă aceste categorii abstracte, care dau naștere mai departe la noi și noi probleme. Filosofia este un domeniu în care întrebările nu-și vor găsi niciodată sfârșitul; o problemă rezolvată implică altă problemă nerezolvată.. În lumea științei aria problemei este dată de un grup circumscris de fenomene, iar ideea ce duce de la starea de întrebare până la cea de soluționare este un model complex. Așa se întâmplă în știința antică de tip organic sau calitativ, așa se întâmplă și în știința modernă de tip matematic experimental.

Aceste moduri diferite de a problematiza, proprii filosofiei și științei au implicații importante în cele două domenii de cunoaștere. „În filosofie, spiritul călăuzit în problemele ce și le pune numai de idei de ultimă abstracțiune, și operând deci într-o zare în mare grad indeterminată, își păstrează o extraordinară spontaneitate în ceea ce privește soluționarea problemelor. Omul de știință e îngrădit de o zare determinată și nu poate să ajungă, în consecință, decât la soluții care sunt intens prefigurate chiar în ideile propulsive cu care el operează în punerea problemei. Libertatea de mișcare a spiritului apare în soluțiile științei mult mai limitată de linii date decât în soluțiile filosofiei”.

Filosoful român a vorbit despre o terorie a întrebărilor și răspunsurilor în cadrul Logicii problemelor. Orice problemă pleacă de la o întrebare, iar rezolvarea problemei coincide cu răspunsul la întrebare. În cazul lui Blaga interesant este modul în care concepe o problemă filosofică și o problemă științifică. Semnificativă este de asemenea disocierea structurală a unei probleme în aria și zarea interioară a sa. Nu realizează nici o clasificare a întrebărilor, a răspunsurilor; face mai mult o analiză epistemică a întrebărilor, ceea ce aduce noi observații în acest domeniu.

În cazul studiului lui Blaga se observă cum logica întrebărilor se întrepătrunde cu logica problemelor. Filosoful român realizează o analiză foarte complexă a problemelor în mai multe studii ale sale: „Cultură și cunoștință” (capitolul „Problema științifică”), „Cunoașterea luciferică”, „Știință și creație”, „Experimentul și spiritul matematic” ( capitolul „Experimentul și teoria”). În studiul nostru am făcut referire doar la lucrarea „Problema științifică și problema filosofică” pentru că acesta este o sinteză, prezintă mai elocvent o teorie despre întrebări și răspunsuri și nu în ultimul rând nu este locul pentru a explicita logica problemei la Blaga. Ar presupune mulți ani de studiu numai în logica problemei la Blaga. Și nu este scopul nostru acesta, ci doar de a evidenția rolul filosofului român în constituirea unei logici erotetice.

C. CONSTANTIN NOICA (1909-1987)

Constantin Noica este singurul filozof care consideră că logica pleacă de la întrebare. Nu a tratat interogațiile din punct de vedere semiotic, dar le-a conferit caracteristici asemănătoare cum filosofii antici ofereau principiilor descopeite de ei (exemplu: Thales – Apei. Heraclit – Focului, Platon – Ideii, Aristotel – Categoriilor).

Întrebarea este începutul logicii, „prima expresie a întâlnirii cu generalul”. Tot ceea ce există începe cu întrebarea, chiar existența însăși. Ea reprezintă logicul, logicitatea. Noica reproșează faptul că până acum logica a fost doar a răspunsurilor, iar întrebările analizate doar ca o condiție a acestora, nu și din punct de vedere logic.

O contribuție aparte o are în interpretarea „categoriilor” lui Aristotel. În 1968 elaborează un comentariu personal, considerând de fapt categoriile niște interogații. Deși critică tabloul categoriilor lui Aristotel, spunând că „nu este unitar în conținutul său”, fiind greu de interpretat, susține că este complet în ceea ce privește „modalitățile interogative ale logos-ului, care reprezintă poate, tulpina logicului”. Cele 10 categorii sunt cele 10 tipuri principale de interogații. „Nu numai că e vorba de termeni concreți, dar în jumătate din cazuri este vorba de locuțiuni interogative pur și simplu substantivizate: cât de mare?, ce fel?, față de ce?, unde?, când?. Atunci nu e, poate, nelegitim să ne gândim că statutul mai adânc al logos-ului, din care izvorăsc categoriile, este interogativitatea. Toate categoriile pot fi prezentate, nespus mai bine decât în abstract, în contextul acesta deschis al întrebării: cine?, care?, ce?, pentru substanță; cât de mare?, pentru cantitate; ce fel? pentru calitate; față de ce ? pentru relație; unde? pentru spațiu; când? pentru timp; cum stă? pentru poziție; ce are ? pentru posesiune; ce face? pentru acțiune și ce suferă? pentru pasivitate sau înrăurire”. În sprijinul acestei interpretări, Noica pleacă de la afirmația lui Aristotel că cele 10 categorii sunt rostiri fără legătură, spre deosebire de cele din contextul propozițional. „Un singur demers al gândirii conduce, în chip natural, și nu forțat, la un soi de rostiri fără legătură: cel al interogativității. Singură întrebarea poate sta ca o spusă fără legătură”. Interogația nu poate fi nici adevărată, nici falsă, ea pregătește terenul unde începe analiza, se deschide drumul. „Singură întrebarea e dinainte de acțiune și singură ea e dincoace – nu dincolo – de adevăr și falsitate”.

Întrebarea nu este atât de importantă prin răspunsurile pe care le primește, cât prin problemele pe care le deschide, oferind un nou orizont. O întrebare nu înseamnă neapărat numai exprimarea unei nedumeriri sau a neștiinței, ci și o luminare, oferirea unei noi perspective. „Când pui o întrebare..luminezi lucrurile. Este vorba de o luminare a lor la propriu, o punere a lor în lumină, în sensul că deschizi un orizont, unde lucrurile pot apărea lămurit sau nu. Felul cum proiectezi fasciculul de lumină, întrebând, este felul cum înfrunți lucrurile, iar bogăția modalităților de interogație ține, nu mai mult de subtilitatea conștiinței ce întreabă, decât de subtilitatea existentului asupra căruia întreabă”. Diversele forme prin care poți interoga depind de multitudinea de lucruri și fenomene asupra cărora răsfrângi întrebarea, dacă prezintă sau nu interes. „De aceea iscusința întrebărilor pe care le poți pune în vorbirea românească este nu neapărat partea omului de aici, pe care istoria nu l-a răsfățat prea mult, cât partea lucrurilor, al cărora răsfăț el a știut totuși să-l vadă”.

În continuare o să abordăm toate cele șase funcții pe care le atribuie C. Noica întrebării.

1. În primul rând întrebarea aduce o suspendare. Din momentul în care punem o întrebare suntem între ceea ce a fost și între ceea ce va fi; ea ne poate oferi un nou orizont. Suspendare pentru că este momentul culminant, impunător, care ne oferă posibilitatea vederii esenței lucrurilor; când ne dăm seama că orice lucru conferă o notă de nesiguranță. Întrebările specifice sunt: „cine este?”sau „ce este?”. Interogația este momentul în care se reînnoiește totul, când se deschide altă perspectivă către lume. „De aceea, ca fiind vorba de o suspendare, în aproape toate limbile întrebarea orală se face printr-o intonație interogativă, în speță prin ridicarea de ton. Vorbirea însăși înălțându-se,. intră în suspensie, spre a arăta că toate – gândul spre lucru, demersul de existență și de cunoaștere, într-un fel lucrul însuși – stau suspendate, înainte de a reveni, ca o noutate sau reînnoire, în sânul realității. Întrebarea regenerează realitatea” .

2. Întrebarea se comportă față de realitate ca o oglindă: arată totul așa cum este, dar invers. Dacă mai înainte esențial era tonul ridicat, acum este semnificativ faptul că o interogație se realizează cu inversiunea ordinii cuvintelor. „Când gramatica ne spune că inversiunea formelor verbale compuse, în limbi ca a noastră, este arhaică și regională („Plăcutu-ți-a?), ea uită să adaoge că inversiunea este de esența întrebării, care trece în oglinda ei totul”. Menționăm că sunt cazuri în care folosim inversiunea, fără a exprima o interogație. Exemplu: „Constata-vei că..”, „Hotărându-se-va și dânșii..” etc.

3. O caracteristică foarte importantă a interogației este negația. Majoritatea întrebărilor se formează cu ajutorul negației (exemplu: „Nu-i așa că bate vântul?”) sau uneori chiar cu o negare a negației („Nu-i așa că nu bate vântul?”). Mai înainte am observat că interogația este o oglindire a lucrurilor, a realității; dar prin negație apare „un anumit caracter daimonic”, semnalat printr-o respingere a lucrurilor. Această stare poate merge până la maximum, negând orice și privind lucrurile din această perspectivă anihilantă. „Așa se întâmplă cu scepticismul de totdeauna, în care întrebarea este direct aliată cu negația, sau prin ea însăși reprezintă o tentativă de negație”.

4. Întrebarea oferind noi situații, posibilități, definește o stare de încordare, de nehotărâre. Aceasta reprezintă negativitatea de nedeterminare a interogațiilor. Astfel, diversele adverbe: „cândva”, „cumva”, „ceva”, „undeva”, foarte des folosite ca răspunsuri, dar și în întrebări („bate cumva vântul?”), în general sunt asociate lui „nu”. De asemenea starea de nedeterminare este impusă și de întrebările formulate cu ajutorul disjuncțiilor „ori-ori”, „sau-sau”, „au”, (formă învechită – „au bate vântul?”), care oferă noi răspunsuri. „La început nimic nu părea să prindă ființă sub întrebare. În exprimarea ei, ea indica o simplă suspendare ce este, printr-o ridicare de ton; sau dădea o imagine a răsturnării lucrurilor, ca într-o oglindă, prin inversiune; sau, în sfârșit, aducea îndoială pură și simplă de lucruri, până la tăgada lor. Dar cu acest al patrulea fel de a se alcătui, întrebarea vine să arate că ea nu înregistrează lumea așa cum este – cel mult suspendând-o, răsturnând-o sau negând-o -, ci o pune cu adevărat în nehotărâre, ca și cum ar pregăti noi hotărâri în ea. Și într-adevăr, de la formele cu va – ca în : nu cumva, undeva, cândva – se putea presimți lucrarea aceasta nouă și adânc caracterizatoare pentru întrebare, de a deschide către o lume viitoare, cu sorți de a croi căi în nedeterminarea ei”.

5. C. Noica face o clasificare a întrebărilor în: directe și indirecte, acordând atenție doar celor din urmă, căci interogațiile din prima categorie, consideră filosoful, s-ar naște din neștiință, nesiguranță. Interogațiile indirecte pot fi totale sau parțiale. Cele parțiale sunt deja bine structurate, organizate, ele merg spre un răspuns sigur și bine definit, datorită elementelor interogative: „cine”, „cum” (exemplu: „mă întreb cine vine”, „vreau să știu cum este”). Întrebările indirecte totale sunt cele care cuprind în conținutul lor disjunctivul „dacă” ce impune un anumit răspuns. „Dacă nu e doar ipotetic, este și thetic: instituie ceva. Nu e doar condițional și optativ, este și deliberativ. El reia, într-un fel, toate funcțiile întrebării: suspendă, oglindește, răstoarnă, neagă prin trecere în irealitate, afirmă prin deschidere nedeterminată către realitate, dar în cele din urmă organizează nedeterminarea”. Interogativul dacă indică o „interogație matură, reflectată, indirectă, el surprinde mai bine solidaritatea deschiderii disjunctive cu interogația, introduce organizare în nedeterminarea disjuncției, face trecerea de la interogația ipotetică directă și naivă la cea thetică și deliberativă”.

Interogația începe să capete sens, să spună ceva, să aibă o țintă precisă, să-și pregătească terenul către punctul ultim: răspunsul. Cu acest pas „deschide un orizont și regenerează realitatea”.

6. O întrebare deschide o multitudine de posibilități, de alternative; „prin simplul fapt al întrebării, lumea a sporit”. Noica nu admite ideea că ar exista supoziții și nici că răspunsul ar fi inclus în întrebare, pentru că orice problemă rezolvată generează noi probleme, care pot avea diferite rezolvări la care nici să nu ne așteptăm. „Logicienii spun că orice întrebare ar avea presupoziții. Dar tocmai aceasta e problema întrebării: originarul, lipsa de orice presupoziții, ca frica, foamea, erosul. Filosofia trebuie să pună acele întrebări care sunt originare. Uimirea are presupoziții? E ridicol să spui: mă încearcă uimirea, deci exist (ca presupoziție)”.

Interogațiile reprezintă chiar gândul. La nivelul gândirii, conștiinței, întrebările sunt chiar mai evidente decât la nivelul lucrurilor. „Drept, prin demers logic se ivește întrebarea, despre care logicienii moderni își îngăduie să spună că nu este un gând, în timp ce un fizician cu un orizont filozofic ca Weizsacker spune că este echivalentul conceptului fizic al experimentului. Întrebarea poate fi, într-adevăr prima întâlnire cu generalul”.

Noica nu admite că interogațiile ar avea valoare de adevăr, putând fi adevărate sau false. Susținând ideea că întrebarea este gând vine în contradicție cu Frege – care spune că întrebarea are sens, dar nu este gând. Judecățile interogative sunt probleme ridicate la alte probleme, iar „gândul despre gând nu e gând?”. C. Noica susține că singurul adevăr este faptul că întrebarea este gând.

Logica interogațiilor aduce noutăți, o lume nouă, reală; oferă alt orizont , un orizont deschis, pentru că însăși întrebarea este un concept deschis. Interogația ne arată „cum e cu putință ceva nou”, o lume necunoscută, dar posibilă. Orice întrebare creează un câmp logic care este reprezentat de totalitatea răspunsurilor ce i se pot oferi, în toate condițiile. Omul în însăși devenirea sa trebuie considerat ca o întrebare și nu ca un răspuns la viață. Interogația nu este numai esența lucrurilor, ci și a ființei umane. „Totul pleacă, în om, de la întrebare, la drept vorbind”.

D. PETRE BOTEZATU (1911-1981)

Studiul „Erotetica – logica întrebărilor (principii și aplicații)”, aparținând logicianului român Petre Botezatu aduce noi idei în interpretarea logicii erotetice, care „vor dinamiza și fertiliza cercetarea autohtonă în domeniul logicii interogative”. Acest articol a apărut în „Revista de filosofie”, Nr. 41980, a fost tipărit în lucrarea „Interpretări logico-filosofice”(1982) și reeditat în cartea lui C. Grecu „Logica interogativă și aplicațiile ei”(1982) – la acest studiu vom face și noi trimiterile care urmează.

Orice problemă cuprinde trei etape în evoluția ei: întrebările, care formează logica erotetică, răspunsurile – logica aserțiunilor și aplicațiile – logica imperativelor.

Exemplu: Întrebarea: „Ce este dialogul?”;

Răspunsul: „Convorbirea ca modalitate literară sau filozofică de exprimare.”;

Aplicație: „Pentru dialog, folosește procedeul conversației!”.

Logica aserțiunilor se integrează în logica formală clasică, ce se ocupă cu studiul propozițiilor. Atât logica imperativelor, cât și logica erotetică sunt domenii ale logicii formale neclasice. P. Botezatu preluând „harta logică” de la logicianul N. Rescher, consideră că logica erotetică este o subdiviziune a „dezvoltărilor filosofice”, mai precis a „Aplicațiilor epistemologice”.Deosebirea clară dintre aserțiuni pe de-o parte și întrebări și imperative pe de alta, o constituie atribuirea de forme de valabilitate. Aserțiunile (propozițiile, judecățile) pot lua valoarea adevărat sau fals; în timp ce interogațiile și imperativele sunt valide sau nevalide. O întrebare poate presupune o aserțiune falsă sau adevărată, în funcție de ea determinându-i-se și ei valoarea de adevăr.

Exemplu: Interogația „Ce fel de ființe sunt pe Lună?” este nevalidă deoarece presupune aserțiunea falsă „Sunt ființe pe Lună:”. Întrebarea pentru a fi validă ar trebui formulată astfel „Sunt ființe pe Lună?”.

Limbajul interogativ ține de însăși structura limbii ca unealtă de comunicare. Limba este constituită dintr-un sistem de semne. Semnul are trei dimensiuni. „El este: semn pentru alt semn cu care se asociază, semn pentru obiectul pe care-l semnifică, respectiv semn pentru persoana care-l folosește”. În cazul logicii erotetice, sintaxa include structura și clasificarea întrebărilor, semantica se referă la supozițiile și răspunsurile întrebărilor, iar pragmatica analizează atitudinile interogantului și interogatului față de întrebări și răspunsuri.

Petre Botezatu introduce un limbaj nou, simbolizând și formalizând, pornind de la ideea că propozițiile interogative sunt aserțiuni cărora li s-a adăugat semnul întrebării. Elementele constitutive ale unei întrebări sunt: datum quaestionis – datul întrebării, aserțiunea aflată la bazele întrebării, necunoscuta întrebării – variabilă necunoscută asupra căreia se răsfrânge întrebarea și domeniul de variație al necunoscutei – multitudinea răspunsurilor posibile, indiferent de valoarea de adevăr.

Exemplu: Întrebarea: „Cine a descoperit America?”;

Datum quaestionis: „x a descoperit America.”;

Necunoscuta întrebării: „x”;

Domeniul de variație al necunoscutei: nume de persoane: Columb, Magellan,etc.

Dar numai un singur răspuns este cel adevărat și adecvat. La fel ca și E. Sperantia, P. Botezatu admite diverse situații ale răspunsurilor: adecvate sau inadecvate, adevărate sau false.

Întrebările sunt de mai multe tipuri. O primă catogorie ar constitui-o „întrebările da-nu”, adică întrebări decizionale care necesită un singur răspuns: fie da, fie nu. Acestea sunt cele mai simple interogații. Limbajul logic adecvat în cazul acesta ar fi: „p-variabila propozițională, ?-operatorul interogației care se așează ca prefix și V-variabilă pentru valorile de adevăr”.

Exemplu: O interogație o putem scrie: „?p” ce ne va simboliza că întreaga propoziție este pusă sub semnul întrebării. Pentru răspuns avem: „Vp” ceea ce ne arată că propoziția p are valoare de adevăr V. În cazul „interogațiilor-dacă” sau „da-nu” întrebarea se referă la valoarea logică a propoziției, deci interogația va fi formalizată astfel: ?Vp.

Alt tip de întrebări sunt „întrebările-care” sau completive, notate „W-întrebări” pentru că în limba engleză toate încep cu litera W: who, what, where, when, which,etc. În română pentru că toate interogațiile încep cu litera C: care, cine, când, cât, cum, etc., P. Botezatu propune să le numim „C-întrebări”. În cazul acestor interogații limbajul logic va fi constituit din: ?-operatorul interogației, variabile de indivizi: x, y, z,…și variabile de predicate: F, G, H…. În logica clasică pentru simbolizarea structurii unei propoziții predicative (S este P) se folosește matematica. Logicianul român adoptă această formalizare și pentru propozițiile interogative, obținând: F(x) sau Fx.

Exemplu: În cadrul aserțiunii „Gazelul este o poezie cu formă fixă”, vom nota: gazelul=x, poezie cu formă fixă=F și o vom formaliza Fx. Când avem propoziții „interogative-care” întrebarea se referă la una din componentele sale: a) Întrebarea se adresează predicatului: „Ce este gazelul?”, simbolizată: ?FFx; b) Întrebarea se adresează subiectului: „Care sunt poeziile cu formă fixă?”, simbolizată: ?xFx.

Dacă propoziția cuprinde mai multe elemente atunci se mărește și numărul întrebărilor posibile.

Exemplu: Considerăm aserțiunea: „Enescu a dat concerte pentru răniți la Iași în timpul primului război mondial.”, unde vom face notațiile: x=Enescu, s=scopul (pentru răniți), l=locul (Iași),t=timpul (primul război mondial), F=a dat concerte și o vom simboliza astfel: Fxslt. Întrebările posibile vor fi:

a) Cine a dat concerte pentru răniți la Iași în timpul primului război mondial?, simbolizată: ?xFxslt, vizează subiectul;

b) Pentru cine a dat Enescu concerte la Iași în timpul primului război mondial?, simbolizată: ?sFxslt, vizează scopul;

c) Când a dat Enescu concerte la Iași pentru răniți?, simbolizată: ?tFxslt, vizează timpul;

d) Unde a dat Enescu concerte pentru răniți în timpul primului război mondial?, simbolizată: ?lFxslt, vizează locul;

e) Ce a făcut Enescu la Iași pentru răniți în timpul primului război mondial?, simbolizată: ?FFxslt, vizează predicatul.

O primă clasificare a întrebărilor este deci în „întrebări-dacă”, decizionale, și „întrebări-care”, completive. O altă deosebire, semnalată de Nuel D. Belnap, este între interogative absolute și interogative relativizate. Întrebările relativizate sunt de fapt condiționate, în sensul că răspunsul lor este funcție de faptele petrecute. Ele oferă sens interogațiilor.

Exemplu: La întrebarea absolută: „A fost sinucidere sau omor?” nu s-ar putea răspunde dacă ar fi vorba despre accident de mașină. Dacă relativizăm atunci putem obține un răspuns adecvat: „Dacă a fost fie sinucidere, fie omor, care din acestea a fost?”.

Întrebările se mai clasifică și în funcție de alternativele oferite de operatorii disjunctivi: p sau q sau r (pVqVr):

Întrebări de alternativă unică, atunci când răspunsul adecvat și adevărat nu poate fi decât unul singur. Exemplu: „Care este cel mai înalt munte din lume?”

Întrebări de listă completă care au ca răspuns toate variantele posibile. Exemplu: „Care sunt genurile literare?”

Întrebări neexclusive când se cer anumite răspunsuri care fac parte dintr-un domeniu mai larg. Exemplu: „Care sunt figurile reprezentative ale istoriografiei românești?”

Interogațiile mai pot fi directe, semidirecte și indirecte. Întrebările directe, adică cu răspunsul inclus în ele sunt de fapt „întrebările da-nu”. Exemplu: „Eminescu a scris Geniu pustiu?” Interogațiile semidirecte ne cer să alegem un răspuns corect din mai multe alternative oferite. Exemplu: „Cine a scris Geniu pustiu, Eminescu, Alecsandri sau Vlahuță?” Întrebările indirecte, cele care ne obligă să facem apel la memorie, la cunoștințele pe care le avem sunt „W-întrebările”. Exemplu: „Cine a scris Geniu pustiu?” Dintre toate interogațiile cele indirecte necesită pentru aflarea răspunsului un efort mental mai amplu.

De asemenea în funcție de modul în care adresăm întrebările acestea se pot împărți în:

Întrebări generale, în care nu se precizează domeniul exact și permit o adaptare mai ușoară a intervievatului.

Întrebări stricte care se referă la un domeniu bine delimitat și au o țintă precisă.

P. Botezatu preia de la O. Weinberger un alt tip de clasificare:

Întrebări decizionale care sunt „W-întrebările”.

Întrebări disjunctive în care folosim operatorul disjunctiv (sau-V) pentru a cere o soluție din mai multe alternative.

Întrebări de ce, au mai multe sensuri și urmăresc fie scopul, fie cauza, fie motivul, fie principiul.

Întrebări semantice prin care se caută numele unui obiect sau înțelesul unui nume

P. Botezatu definește și trei tipuri speciale de întrebări:

Întrebări sugestive care includ fie o parte din răspuns, fie în totalitate. Cele mai sugestive sunt „interogațiile da-nu”. Întrebările de acest tip au rolul de a sugera răspunsul, de a ajuta în mod indirect interogatul să răspundă.

Întrebări retorice; nu sunt întrebări propriu-zise, ci au rolul de a emoționa sau de a influența; nu se așteaptă un răspuns de la ele. În general răspunde tot interlocutorul. „Ele pot fi însă supuse analizei și pot releva nuanțe interesante”.

Întrebări aparente care sunt de fapt imperative sau aserțiuni.

Exemplu: „N-ar fi cazul să mergi pe teren?” – este o poruncă; „Nu-i așa că este un peisaj minunat?” – este o aserțiune sau o exclamație.

Logicianul român consideră faptul că un răspuns corect depinde de corectitudinea întrebării – ideea este preluată de la Eugeniu Sperantia. Ceea ce aduce nou P. Botezatu sunt criteriile pe care trebuie să le îndeplinească interogațiile pentru a fi elocvente:

Precizia. O întrebare este imprecisă atunci când îi lipsesc anumiți termeni definitorii sau când dă naștere unei confuzii sintactice. Exemplu: Întrebarea „Câți locuitori are Franța?” este vagă pentru că nu precizează timpul statistic.

Univocitatea. O interogație este ambiguă atunci când are mai multe înțelesuri, fără să explice la care dintre ele se referă. Exemplu: „Pedologia este o știință avansată?” este o întrebare ambiguă pentru că pedologia are două înțelesuri: știința solului și știința copilului.

Unicitatea. Este preferabil ca un enunț interogativ să fie format dintr-o singură întrebare. Altfel se produce sofismul întrebărilor multiple (al întrebării complexe) sau al cumulării de enunțuri interogative într-o singură întrebare. Exemplu: Primul caz: Întrebarea „Te-ai lăsat de fumat?” presupune și întrebarea prealabilă „Ai fost fumător?” Al doilea caz: „Care sunt elementele și factorii culturii și cum se leagă între ei?” este o întrebare cumulativă, formată din interogațiile: care sunt elementele culturii, care sunt factorii culturii, care sunt raporturile dintre elementele culturii, care sunt raporturile dintre factorii culturii și care sunt raporturile dintre elementele și factorii culturii. Aceste tipuri de întrebări induc interlocutorul în eroare și acesta poate da răspunsuri incomplete sau inadecvate.

În ceea ce privește semantica întrebărilor, P. Botezatu a urmat două direcții: supozițiile, adică aserțiunile presupuse de întrebare, și răspunsurile. Scopul întrebării este de a afla informații; „propoziția interogativă este o expresie verbală care determină ce anume informație este căutată”.

Orice interogație presupune anumite aserțiuni de adevărul cărora depinde validitatea întrebării – idee pe care o întâlnim și în sistemul de gândire al filosofului E. Sperantia. În conformitate cu relația ce se stabilește între supoziția presupusă și întrebarea acesteia, unii logicieni au stabilit anumite criterii. T. Kubinski spune că „o întrebare este validă dacă și numai dacă cel puțin una din supozițiile sale este adevărată”. Alți logicieni au dat principii și mai stricte; astfel H. S. Leonard susține: „toate supozițiile întrebării să fie adevărate pentru ca interogația să fie validă”.

P. Botezatu realizează și o clasificare a supozițiilor. În primul rând le clasifică în factuale, când se referă la o stare de fapt și formale, când valoarea lor depinde de înțelesul întrebării.

Exemplu: Întrebarea „X a fost prezent în localitatea Y în ziua T?”, ar presupune diverse aserțiuni în funcție de starea de fapt. Dacă X locuiește în altă localitate, unde lucrează la o întreprindere, putem avea supozițiile factuale „X a fost absent de la domiciliu în ziua T” și „X a fost absent de la întreprindere în ziua T”. În cazul întrebării „Care este cel mai mare număr prim?” se presupune supoziția formală falsă: „Seria numerelor prime este finită”.

De asemenea supozițiile se împart în prime și secundare.

Exemplu: Întrebarea „Ce a căutat Enescu la Iași în timpul primului război mondial?” are mai multe supoziții: a) Enescu a fost la Iași în timpul primului război mondial, b) A existat o persoană cu numele Enescu, c)Există o localitate cu numele Iași, d) A existat momentul istoric primul război mondial. Pentru ca întrebarea să fie validă este necesar ca toate supozițiile să fie adevărate. dar se observă că supozițiile b),c),d), decurg din a); deci este de ajuns să fie a) adevărată ca să fie toate adevărate. Vom spune că aserțiunea a) este primară, iar celelate secundare.

Între supozițiile primare și cele secundare se stabilesc două legi: 1) dacă supoziția primară este adevărată, atunci toate supozițiile ei secundare sunt adevărate; 2) dacă una din supozițiile secundare este falsă, atunci și supoziția primară respectivă este falsă. Trebuie să facem distincție între supozițiile întrebării și contextul problemei: supozițiile sunt cele care decid asupra validității, în timp ce contextul decide asupra importanței.

„Răspunsul la o întrebare se obține formând o propoziție din datum quaestionis prin substituirea în locul necunoscutei întrebării a unei valori a acesteia”.

P. Botezatu realizează o nouă clasificare a răspunsurilor, în afară de adecvate sau inadecvate și adevărate sau false, întâlnite până atunci.

Exemplu: Presupunem întrebarea: „Ce poet român s-a născut la Ipotești?” Răspunsurile pot fi: a) „Eminescu s-a născut la Ipotești.” – adecvat, adevărat

b) „Alecsandri s-a născut la Ipotești.” – adecvat, fals

c) „Caragiale s-a născut la Ipotești.” – inadecvat, fals

Ceea ce aduce nou logicianul român este împărțirea răspunsurilor în directe și indirecte.Răspunsul direct este compus din da sau nu plus conținutul întrebării. Un răspuns adevărat, dar ineadecvat este indirect.

Exemplu: Avem întrebarea: „Eminescu s-a născut la Mircești?” Răspunsul direct: „Nu, Eminescu nu s-a născut la Mircești.” Răspuns indirect: „Eminescu s-a născut la Ipotești.”

De asemenea P. Botezatu clasifică răspunsurile în complete și parțiale. Răspunsurile directe și indirecte sunt complete. Răspunsul parțial este cel care elimină dintre toate răspunsurile posibile pe cele adecvate false.

Exemplu: La întrebarea „Cine a creat dadaismul?” avem răspunsul parțial: „Un poet român.”

Există o categorie mai specială de răspunsuri, care nu sunt aserțiuni. În cazul acestor răspunsuri nu se mai poate aplica clasificarea de până acum și nici nu se poate decide asupra validității sau falsității lor.

Exemplu: Dacă avem întrebarea „Cine pleacă pe teren?”, putem obține oricare din răspunsurile: a) Interogativ: „Să plec eu?”

b) Imperativ: „Să plece el!”

c) Optativ: „Aș pleca eu.”

d) Solicitativ: „Vă rog, aprobați să plec eu.”, etc.

Multitudinea de posibilități ne demonstrează amploarea pe care o ia logica erotetică și faptul că ea începe să se îmbine și cu alte tipuri de logică: a imperativelor, a preferințelor, a obligațiilor, etc, nu numai cu logica clasică.

P. Botezatu s-a ocupat și de implicațiile pragmatice ale întrebărilor, de raporturile care se stabilesc între interogant și interogat. Interogantul este cel care dorește să obțină o informație, să umple un gol, o lacună, are credința că interogatul știe răspunsul și-i poate satisface cerințele.

Făcând o paralelă între pragmatica propozițiilor și cea erotetică, logicianul român clasifică întrebările în efective și propuse, la fel cum clasifică propozițiile în asertată și concepută. O propoziție este asertată atunci când suntem convinși că este ori adevărată ori falsă; este concepută atunci când este exprimată fără adeziunea subiectului și când se impune ca având o anumită valoare de adevăr. Asemănător, o întrebare este efectivă când interlocutorul dorește cu certitudine să obțină un răspuns; și este propusă „atunci când scopul ei nu apare în cuprinsul întrebării”. Întrebările didactice prin care profesorul evaluează cunoștințele elevilor sunt propuse pentru că nu-și doresc să afle informații noi.

Atunci când întrebătorul dorește să afle răspunsul el se află într-o stare interogativă specială, fiind însetat de cunoaștere. Dorește să obțină informații noi ce i-au stârnit curiozitatea. Însă pentru a afla un răspuns trebuie să știi să pui întrebarea; pentru fiecare interogație în parte există un stil. Contextul este cel care impune un anumit stil al întrebării, precum și un anumit tip de relații interpersonale. „În limbajul informațional, acela în care dorim să aflăm date științifice ori tehnice sau informații din viața cotidiană, predomină întrebările efective care atacă direct tema. Dacă însă trecem la limbajul didactic ori medical, diplomatic ori politic, judiciar ori retoric etc., se impun întrebările propuse și diverse forme de întrebări strategice care abordează tema pe căi ocolite. Scopurile pe care le urmărim în desfășurarea dialogului sunt în realitate foarte variate, iar stilul chestionării trebuie să se adapteze acestor țeluri. În limbajul științific se adoptă stilul stimulator, în limbajul etic stilul socratic, în limbajul oratoric stilul retoric ș.a.m.d.”. Fiecare domeniu necesită întrebări într-un mod aparte, adecvate lui.

Petre Botezatu preia multe idei de la Eugeniu Sperantia, dar spre deosebire de acesta structurează un corp amplu pentru logica erotetică, propunând și unele formalizări. Nu putem spune că suntem în posesia unui limbaj bine structurat al logii erotetice, însă în România este unul dintre cele mai bine definite. P. Botezatu abordează fiecare element al semioticii erotetice. El reduce interogațiile la propoziții cu semnul întrebării. Aduce nou criteriile după care determină elocvența întrebărilor.

E. GHEORGHE ENESCU (1919-1998)

Gheorghe Enescu reduce logica întrebărilor la imperative, urmând traseul lui L. Aqvist, „orice întrebare are un conținut imperativ”, deși recunoaște că „noțiunile de întrebare și răspuns sunt corelative (pot fi definite numai una relativ de alta)”. Nu poate exista o întrebare dacă nu există un răspuns, și invers: orice propoziție este răspunsul la o întrebare.

„Propoziția interogativă este un fel special de propoziție pragmatică destinată să obțină un răspuns (o informație)”. Logica interogativă este o logică a problemei, particulară, din punct de vedere formal reprezintă „o substructură a structurii logicii standard (logica bivalentă totală)”.

Gh. Enescu face distincție între judecata interogativă și forma gramaticală a judecății interogative. Judecățile interogative pot fi exprimate prin diverse tipuri de propoziții: interogative, optative, normative, imperative.

Exemplu: a) Propoziție interogativă: „Este 2X3=6?”

b) Propoziție optativă: „Aș dori să știu dacă 2X3=6.”

c) Propoziție normativă: „Trebuie să răspunzi dacă 2X3=6.”

d) Propoziție imperativă: „Spune dacă 2X3=6!”

Forma logică a judecăților interogative este prima problemă asupra căreia se oprește logicianul român. Orice judecată interogativă presupune o parte descriptivă – reprezentată printr-o aserțiune sau prin supoziția presupusă de întrebare și o parte interogativă – redată prin operatorul interogației „?” sau prin orice propoziție (cum au fost cele din exemplu) care presupun o interogație. O interogație va fi simbolizată astfel: „A?” unde „A” poate fi simplu sau compus.

Gheorghe Enescu susține, referitor la valoarea interogațiilor, că ele nu pot fi nici adevărate, nici false, ci sunt corecte sau incorecte. Enescu se delimitează de ceilalți logicieni din domeniu prin ce consideră a fi o întrebare corectă sau incorectă. „O propoziție interogativă este corectă dacă satisface anumite supoziții: a) faptul supus interogării nu este absurd și b) cel interogat poate (măcar) în principiu răspunde”. O judecată interogativă este incorectă dacă nu putem obține un răspuns direct. El nu consideră că o supoziție falsă determină neapărat o interogație incorectă, pentru că el admite și răspunsul inclus în mulțimea vidă.

Exemplu: Întrebarea „Care dintre bătăliile lui Napoleon s-a dat în China?” presupune supoziția falsă: „Cel puțin una dintre bătăliile lui Napoleon s-a dat în China”. Cu toate că aserțiunea presupusă este falsă, judecata interogativă capătă validitate dacă răspunsul este „Nici una”.

În studiul din 1985 „Dicționarul de logică” prezintă două tipuri de întrebări la care nu se poate răspunde: formal incorecte și incorecte factual. Din prima categorie face parte următorul gen de propoziții: „Din ce cauză triunghiul are trei laturi?”, „Cu ce scop plouă?”, „Ce poziție are fiecare atom în univers?”, „Cum se află volumul cercului?” – nu sunt formulate corect. În cea de-a doua grupă se încadrează întrebările pe care interogatul fie nu le-a înțeles, fie nu le poate răspunde nefiind apt (nu are capacitățile necesare), fie în condițiile date nu poate găsi o rezolvare (exemplu: „Este xn+yn=zn demonstrabilă pentru o mulțime definită de numere?”). Enescu notează ansamblul tuturor supozițiilor imposibile cu S, iar a celor posibile cu S. Dacă întrebarea este incorectă, atunci și supozițiile sunt imposibile: Incorect (p)S. Dacă întrebarea este corectă, atunci supozițiile sunt posibile: Corect (p)S.

O întrebare este în strânsă legătură atât cu presupozițiile pe care le implică, cât și cu răspunsurile oferite. Supozițiile false nu implică neapărat o întrebare incorectă. Dacă răspundem prin „Nu” sau „Nu știu”, eventual oferim și explicații (deoarece…), răspunsul este adecvat și adevărat, iar întrebarea corectă.

Exemplu: Întrebarea „A învins Napoleon la Waterloo în 1900?” presupune supozițiile false: „Napoleon a trăit în 1900” și „Napoleon s-a luptat la Waterloo în 1900”. Dacă răspundem prin „Nu” și justificăm răspunsul atunci întrebarea este corectă, în condițiile în care aserțiunile presupuse nu sunt adevărate (exemplu: „Nu, deoarece Napoleon nu a trăit în anul 1900”).

În ceea ce privește semantica, logicianul român realizează mai mult o clasificare a supozițiilor și întrebărilor. Gh. Enescu definește supozițiile ca „orice propoziție descriptivă implicată de proprietățile (p) cerute întrebării: p(„A?”)S”, unde A? – întrebare, S – ansambul tuturor supozițiilor. Orice întrebare are presupoziții care reprezintă corpul fix, cunoscut al acesteia. Enescu clasifică supozițiile în: adevărate sau false, empirice sau formale, primare sau secundare, semantice, sintactice sau pragmatice.

Exemplu: Presupunem întrebarea: „Ce suprafață are masa?”. Supozițiile vor fi:

Supoziție empirică, primară: „Se poate măsura masa.”

Supoziție formală, secundară: „Masa are suprafață.”

„Supoziția că se poate răspunde la întrebare este pragmatică, supoziția că răspunsul este adevărat este semantică, iar supoziția că răspunsul este întemeiat este sintactică (formală)”.

Enescu găsește o multitudine de clasificări ale răspunsurilor, printre care în „răspunsuri da-nu” și „răspunsuri care”.

Exemplu: – Răspunsuri da-nu: Întrebarea „2X3=6?”; Răspuns: „Da.”

– Răspunsuri care: Întrebarea „Care este soluția ecuației x=4?”; Răspuns: „2”.

De asemenea, clasifică răspunsurile în directe sau indirecte; precise sau vagi; integrale sau parțiale; dependente sau independente; în număr finit sau infinit.

Exemple : a) Întrebarea : „Care este rădăcina ecuației x+0=1?”

Răspuns direct: „1”; Răspuns indirect: „Rădăcina ecuației este un număr natural n astfel încât n+m=n”.

b) Întrebarea: „Ce greutate are această mașină?”

Răspuns precis: „1000kg.”; Răspuns vag: „Destul de mare”.

c) Întrebarea: „Unde ai fost azi la ora 12?”

Răspuns integral: „Am fost să cumpăr zahăr”; Răspuns parțial: „Am fost la magazin”.

d) Întrebarea: „Există viață pe Marte?”

Răspuns dependent: „Dacă există condițiile a,b,c,…,n atunci da, dacă nu există cel puțin una din condițiile a,b,c,..,n atunci nu”; Răspuns independent: „Nu”.

e) Întrebarea: „Este fierul bun conducător de căldură?”

Răspuns finit: „Da”.

Întrebarea: „Ce proprietăți are fierul?”

Răspuns infinit: Enumerăm toate propritățile care sunt în număr potențial infinit.

De asemenea logicianul român realizează și o clasificare a judecăților interogative. Face distincția între întrebări propriu-zise și întrebări retorice, care în general nu sunt folosite pentru a obține răspunsuri, noi informații, ci sunt aplicate în diverse discursuri prin care interlocutorul dorește să impresioneze. În raport cu forma logică a întrebării, judecățile interogative se împart, în primul rând, în simple și compuse. Propozițiile compuse sunt alcătuite fie din mai multe întrebări simple, fie din mai multe propoziții.

Exemplu: – Interogație simplă: a) „Este 3+1=5?”

Interogație compusă: b) „Este 2+2=5? și este 3+2=5?” – compunere de
întrebări simple

c)„Este 2+2=4? și3+2=5?” – descompunerea
descripției

Atât b) cât și c) sunt interogații formate prin compunere de conjuncții, dar la b) răspunsul trebuie dat pe rând, pentru fiecare întrebare în parte, pe când la c) răspunsul este unul singur. Sunt cazuri când deși ni se cere să răspundem ca și cum ar fi o singură interogație, nu putem; iar în cazul acesta desfacem întrebarea principală în mai multe întrebări secundare și răspundem la fiecare în parte.

Exemplu: La întrebarea „Este 2+3=5 și 4+3=8 ?” vom răspunde descompunând-o în două interogații: „Este 2+3=5?” și “Este 4+3=8?”, oferind soluții pentru fiecare în parte.

Aceasta este un tip de întrebare conjunctivă. Tot conjunctive sunt și interogațiile iterate sau care au în componență operatori conjunctivi.

Exemplu: – Interogație iterată: „Cine știe cine a inventat tiparul?”

– Interogație cu operatori conjunctivi: „Când și cine a inventat becul electric?”

Există și alte tipuri de interogații compuse: negativă, disjunctivă, ipotetică, etc.

Exemplu: – Negativă: „Nu este omul ființă bipedă?”

– Disjunctivă: „Este peretele alb sau galben?”

– Ipotetică: „Dacă 2+2=4 este 4-2=1?”

Întrebările disjunctive pot fi complete, când enumeră toate posibilitățile sau incomplete când cuprind doar o parte din soluții.

Exemplu: – Disjunctivă completă: „Este trandafir sau lalea sau crizantemă….?” (se enumeră toate tipurile de flori).

– Disjunctivă incompletă: „Este trandafir sau lalea?”

Judecățile interogative se mai clasifică după formă în categorice (majoritatea) și condiționate (se folosesc expresii specifice de genul: „dacă…atunci”, „presupunând că…”, „dat fiind…”).

Din punctul de vedere al supozițiilor o întrebare poate fi corectă sau incorectă. Dacă clasificăm interogațiile în raport cu răspunsurile, ele sunt în corespondență cu clasificarea întrebărilor. În studiul din 1980 prezintă două tipuri de interogații în funcție de răspuns: Propoziții cu răspuns da sau nu și propoziții cu răspuns indicativ.

Din pragmatica erotetică Enescu s-a ocupat de conexiunile ce se pot stabili între interogații și alte tipuri de judecăți. Relațiile dintre întrebări și propozițiile descriptive „se stabilesc la nivel metateoretic, nu în cadrul unei teorii”. Avem simbolurile: „A?” – întrebarea, p – propoziție descriptivă, R – relație, S – supoziții. Relația dintre întrebare și propoziție o vom nota: „A?Rp? și vom citi „întrebarea A? este în relație cu p”. Dar putem nota și altfel relația: A?p, A?p sau p(A?)S, A?S. „S” poate fi atât o propoziție descriptivă, cât și supoziția întrebării.

Relația dintre întrebări și propozițiile deontice și imperative o notează astfel, în ordine: A?, A?A unde A este dictumu-ul propoziției imperative sau deontice.

Cel mai important și interesant raport este cel care se stabilește între întrebări. Acesta are la bază răspunsurile. Relațiile logice pe care le pune Enescu în discuție sunt: negația unei întrebări, compatibilitatea întrebărilor, implicația întrebărilor și echivalența întrebărilor.

Negația se exprimă tot printr-o întrebare care are ca supoziție negația supoziției întrebării de la care a plecat.

Exemplu: Interogația „De ce ai fost ieri la teatru?” are supoziția „Ieri ai fost la teatru.”. Negația întrebării „De ce n-ai fost ieri la teatru?” presupune supoziția „Ieri n-ai fost la teatru”.

Un caz mai special sunt întrebările a căror răspuns este fie da, fie nu. Supozițiile pleacă de la formularea „este posibil..”.

Exemplu: Întrebarea „Este 34?” pornește de la supoziția „Este posibil ca 34”. Negația întrebării va fi „De ce este necesar ca 43?” și pleacă de la aserțiunea „Este posibil 43”.

„Două întrebări se află în relație de compatibilitate dacă ele nu au supoziții care să se nege reciproc”. Formalizată arată astfel: comp (Qi, Qj)S(QiSQjS), unde Qi, Qj sunt întrebări, S-supoziție, -există, -și,-implică.

„Două întrebări se află în relație de implicație dacă răspunsul uneia implică răspunsul celeilalte”. Dacă formalizăm obținem: QiQjRQiRQj, unde Qi, Qj- întrebări, RQi, RQj-răspunsurile la întrebări, -implică.

Exemplu: Qi „Este 34?”, RQi”34”; Qj „este 43?”, RQj= „43”; (RQiRQj)QiQj.

Două întrebări sunt echivalente dacă răspunsurile lor se implică reciproc, Exemplul de mai sus este elocvent. Întrebările Qi și Qj se află în relație de echivalență pentru că „34””43”. Două întrebări sunt identice dacă răspunsurile sunt identice: QiQj RQi=RQj. Prin această relație se poate observa că „răspunsul prin da este un mod prescurtat de a aserta o propoziție; iar răspunsul prin nu este un mod prescurtat de a respinge o propoziție ( p; p)”.

Gheorghe Enescu tratează în „Dicționarul de logică” un aspect al logicii erotetice care printre gânditorii logicieni români nu și-a făcut loc: calculul întrebărilor. Acesta se realizează prin analogie cu calculul din logica propozițiilor. „Imitând logica pură, calculul întrebărilor poate fi un algoritm destinat să stabilească anumite proprietăți ale întrebărilor (de exemplu: corectitudinea, incorectitudinea, faptul dacă o anumită relație are loc între întrebări) sau un calcul axiomatic”.

Logicianul român oferă și șase metateoreme de la care pot porni diversele calcule:

1) Dacă T este o tautologie, atunci „Este T?” are întodeauna răspunsul da.

2) Dacă C este o contradicție, atunci „Este C?” are întotdeauna răspunsul nu.

3) Dacă P este realizabilă, atunci „Este P?” poate avea fie răspunsul da, fie nu.

4) Orice întrebare este echivalentă cu sine: A?A?

5) Orice întrebare este identică cu sine: A?A?

6) A?=B? A?B? – reciproca nu este valabilă.

Enescu este primul filosof român care oferă o axiomatizare și o formalizare a logicii erotetice mai completă. Realizează cea mai complexă clasificare a întrebărilor, răspunsurilor și supozițiilor. Enescu este singurul logician român care reduce logica erotetică la imperative.

F. VASILE TONOIU

Vasile Tonoiu acordă o importanță deosebită întrebărilor și răspunsurilor, analizân-
du-le în contextul problemelor științifice.

Întrebarea și răspunsul se află într-o strânsă legătură. Orice problemă pornește de la ceva cunoscut anterior și vrea să afle ceva nou care se va formaliza într-un răspuns ce va da naștere la un alt semn de întrebare. Vasile Tonoiu consideră că o problemă științifică este compusă din: „1) varietatea contextelor acțional-discursive, situaționale în care termenul se impune ca de la sine, firesc și indienabil, cu modulații, specificări și conotații funcționale induse de multitudinea intențional strategică a contextelor; 2) varietatea funcțiilor și aspectelor efective (ontice) pe care ceea ce numim astfel (problemă științifică) le desfășoară și le comportă în interiorul diferitelor practici științifice: 3) varietatea perspectivelor, teoriilor modelelor și metodelor la care se recurge pentru a trece întrebuințările de primă poziție ale expresiei la o elaborare conceptuală secundă, explicit reglată, inevitabil reductoare și schematizantă, în care accentele pot fi precumpănitor reconstrucțional-normalizante (eventual optimizante) în raport cu uzajele spontane sau descriptiv-clasificatoare”.

Când punem o problemă trebuie să știm de la ce presupoziții plecăm; întrebarea se va referi explicit la o anumită temă. Subiectul pus în discuție trebuie să reprezinte punctul de cercetare, și nu răspunsul, el este doar un scop ultim. De asemenea cercetătorul trebuie să disocieze între problemele adevărate și cele aparente; să știe în ce domeniu, în ce direcție să opereze, astfel încât răspunsul să fie adevărat și adecvat. „Vigoarea și luciditatea spiritului teoretico-filosofic și științific sunt bine exprimate de simțul și conștiința problemei, de simțul și conștiința solidarității existente între problemă-soluție și orizontul în care sunt produse, de simțul și conștiința care ne împiedică să confundăm problemele, să erijăm soluțiile în adevăruri necondiționat valabile, să tratăm indistinct o problemă pusă și o dificultate întâlnită”.

Orice problemă reprezintă un răspuns anterior la altă problemă; pentru că răspunsurile devin probleme noi, care dau naștere la alte răspunsuri care aduc alte probleme…”Orice cunoștiință științifică, înainte de a fi asertată de-sine-stătător, după regula detașării, trebuie primită în calitatea ei de răspuns la…o chestiune”. O știință reprezintă totalitatea răspunsurilor și problemelor; aceste două elemente nu pot fi despărțite, ele sunt într-un raport și se susțin reciproc. „Ruperea artificială a răspunsurilor de probleme comportă pericolul dogmatismului, achiziționării unei cunoașteri nechestionate, asocierii răspunsurilor cu contexte străine de cadrul lor teoretic, metodologic și problematic. Cu ștergerea chestiunilor aberante și constituirea unui corp de probleme asistăm la formarea unei comunități științifice, unei uniuni de inteligențe”.

A ști cum să pui o problemă, în consecință cum să formulezi o întrebare, ce subiect să iei în discuție, înseamnă a avea spirit științific. Dar trebuie să urmezi cursul unei probleme, nu să te abați din drum, nu să oferi răspunsuri inadecvate sau să ocolești problema, fiindcă astfel „se potrivește ironia cu care un scriitor îl înfrunta pe filozoful vagabond: când răspunde la o chestiune nu se mai știe despre ce a fost întrebat”. Esențialul este să fii rațional, să te centrezi asupra unui singur subiect și să oferi un răspuns adecvat care poate fi verificat. Dar mult mai important este cum formulezi întrebarea, căci ea reprezintă punctul de plecare în cercetare. Când se aduce o problemă în discuție nu trebuie să formulezi o multitudine de interogații în jurul ei, ci doar una care să surprindă esența. „Probleme prost puse, interogații infinite cu paralizante conotații și piezișuri emoționale pot masca probleme nepuse și pot fi chiar un obstacol în calea punerii lor”.

V. Tonoiu oferă o clasificare a problemelor, implicit a interogațiilor din domeniul științific, pornind de la distincțiile făcute de J.R.Myhill. Astfel, deosebește întrebări formale când știm ce formă trebuie să ia răspunsul și informale, când nu știm nimic despre răspuns. Cele informale pot fi subiective sau obiective în funcție de implicația celui care oferă rezolvarea.

Rolul esențial în problemă îl reprezintă subiectul, tema de cercetare. Ea este rodul unor noi probleme. „Spunem în acest sens, precum Blaga despre categorii, că temele sunt centre de precipitare problematică”.

CONSTANTIN GRECU

Una dintre cele mai importante contribuții în domeniul logicii erotetice în România o are Constantin Grecu, nu prin teoriile pe această temă, cât prin faptul că a editat o carte „Logica interogativă și aplicațiile ei” în care a reunit cele mai importante articole din această sferă de preocupări. În cartea sa a inclus și doi filosofi români: E. Sperantia și P. Botezatu. De asemenea C. Grecu este primul român care a realizat unele comentarii despre întrebări, atât în lucrarea menționată mai sus, cât și în articolul „Eugeniu Sperantia. Un nou început în logica interogativă”, publicat în lucrarea „Cunoaștere și acțiune. Profiluri de gânditori români.”

Logicianul român nu a dezvoltat un sistem de logică al întrebărilor, ci le-a abordat în cadrul logicii problemelor, mai precis a problemelor științifice: „propozițiile interogative care intră în formularea întrebărilor constituie elemente importante ale structurii limbajului oricărei teorii științifice, alături de elementele declarative și cele imperative”.

Întrebarea este modul prin care (în cadrul unei probleme) se cere o informație nouă, se încearcă eliminarea erorii sau incertitudinii. „Trebuie făcută o distincție clară între aspectul lingvistic și cel logic al întrebării”, pentru că nu orice propoziție interogativă este o întrebare propriu-zisă, așa cum o întrebare poate fi exprimată și prin alte tipuri de propoziții (în afara celei interogative).

Toate întrebările au anumite presupoziții, care sunt adevărate; dacă ar fi false întrebarea nu ar avea sens și de fapt nu ar reprezenta un pas către cunoaștere. O interogație poate avea mai multe presupoziții; dar toate sunt relative. Căci dacă într-un context ele sunt adevărate, în alt context pot fi false sau îndoielnice. O întrebare mai cuprinde două elemente: dezideratul întrebării care „constă în situația epistemică pe care vrea s-o realizeze cel care formulează…întrebarea” și baza întrebării reprezentată prin semnul interogativ. „În limbajul natural distincția dintre presupoziție, deziderat și bază nu este întotdeauna ușor de realizat; acest lucru devine posibil într-un limbaj formalizat”.

Răspunsul la întrebare este acea propoziție prin care se încearcă lămurirea problemei ridicate. „Răspunsul la întrebare reprezintă adesea și soluția problemei”; asta în cazul în care întrebarea a fost pusă bine și a primit un răspuns adevărat și adecvat.

C. Grecu face o scurtă clasificare a întrebărilor, pentru că fiecare gen de întrebare generează un tip anume de problemă. În raport cu răspunsurile, întrebările pot fi deschise sau închise. Întrebările închise sunt cele care au un răspuns bine definit sau conturat și cuprind un număr fix de posibilități. Întrebările deschise cuprind o mulțime nedeterminată de răspunsuri; acestea fiind o problemă mereu deschisă.

Majoritatea problemelor științifice au la bază întrebări deschise; căci dacă la un moment dat se cunoaște răspunsul la o problemă, la anumite intervale de timp se mai adaugă altele, continuând până la infinit. „Pe de altă parte însă, dezvoltarea istorică a cunoașterii, tocmai pentru că adaugă noi și noi răspunsuri la întrebările existente, tinde să completeze, să încheie mulțimea răspunsurilor posibile și astfel să transforme întrebările deschise în întrebări închise”.

O altă clasificare ar fi în întrebări-dacă, decizionale; întrebări-care, de clasificare și întrebări-de ce, de explicare.

Întrebarea-dacă îți cere să alegi un răspuns sau mai multe, adevărate, dintr-o mulțime de alternative. În cazul în care nu există decât două posibilități, din care trebuie să alegi un răspuns, întrebarea se mai numește întrebare-da-nu sau întrebare-dacă cu alternativă unică. Când se cere să alegi mai multe răspunsuri adevărate dintr-o mulțime determinată de posibilități interogația se numește întrebare dacă cu listă completă; iar dacă se cere să selectezi un răspuns adevărat dintr-o mulțime care conține mai multe asemenea alternative, se numește întrebare dacă neexclusivă.

Când răspunsul indică un individ sau mai mulți indivizi care se regăsesc în întrebare, interogația se numește întrebare-care individuală. Dacă răspunsul conține o proprietate sau mai multe atunci avem întrebare-care predicativă. Prin analogie cu modelul întrebărilor-dacă, întrebările-care se clasifică în: întrebări-care cu alternativă unică, întrebări-care cu listă completă, întrebări-care nonexclusive.

Întrebările-de ce, care sunt cele mai importante, au rolul de a cere explicații asupra unor fapte, lucruri, fenomene necunoscute. Acest tip de interogații au la bază o aserțiune, adică o propoziție care este adevărată în orice condiții și nu poate da naștere la incertitudini. Acestea sunt numite și întrebări explicative care trebuie deosebite de cele epistemice ce încearcă să găsească judecăți valide care să poată demonstra anumite propoziții. „În timp ce primele au un angajament ontologic și răspunsul lor presupune găsirea unor legi și raporturi cauzale obiective, cele secunde au un angajament epistemologic și psihologic și urmăresc întemeierea unor convingeri sau credințe”.

Răspunsul reprezintă o propoziție în care variabila din interogație este schimbată într-o constantă. O problemă trebuie să conțină atâtea întrebări câte necunoscute sunt, precum și tot atâtea răspunsuri. „O întrebare care se caracterizează prin faptul că la baza sa este o funcție propozițională cu unul sau mai multe argumente, mulțimea alternativelor sale se obține prin substituția unor constante în locul variabilei acelei funcții”. C. Grecu pune în corelație întrebările cu răspunsurile. Dacă o întrebare este bine pusă atunci răspunsul este deja pe jumătate aflat și implicit „cu cât o problemă a fost mai bine clarificată și mai precis formulată, cu atât crește posibilitatea soluționării ei”.

Interesant este raportul care se stabilește între problemele filosofice și cele științifice. Astfel pentru soluționarea unei probleme științifice, în unele cazuri se presupun ca adevărate unele propoziții care în cadrul filosofiei ridică adevărate semne de întrebare.

C. Grecu consideră întrebările ca moment de trecere de la necunoscut la cunoscut; proces prin care se elimină erorile; incertitudinile. „Întrebările constituie primul moment al oricărui proces de cunoaștere; punctul de plecare în orice asemenea proces; al cărui rezultat constă în formularea unor propoziții asertorice care fixează noile cunoștințe și reprezintă răspunsuri sau soluții la întrebări”. Întrebarea nu apare însã ca o necunoaștere totalã, ea se clãdește pe ipoteze anterior cunoscute. „Ca urmare, în însãși structura întrebãrii intrã și o anumitã cunoaștere și o anumitã lipsã de cunoaștere”.

C. Grecu este primul gânditor român care a propus o lucrare în care sunt reunite cele mai importante studii din logica erotetică. El a dorit să facă cunoscută această logică specială, semnalându-i importanța deosebită care o are pentru logică, filosofie, cunoaștere în general.

H. CORNEL POPA

Cornel Popa a realizat o incursiune în lumea întrebărilor, considerându-le componente ale teoriei argumentării. C. Popa definește un sistem logic propriu, pornind de la logica predicatelor, reliefând raportul dintre interogații în cadrul argumentării.

„Întrebarea este o formă de discurs în care un subiect cunoscător sau agent epistemic cere interlocutorului său să se pronunțe asupra valorii de adevăr a unei propoziții”. O interogație este pusă de un întrebător sau interogant unui adresant, care este un posibil respondent. C. Popa consideră că întrebarea este o solicitare de informații cu scopul de a afla anumite cunoștințe, de a elimina incertitudinea; este încadrată într-un subiect anume. „Punând o întrebare interogantul are un scop sau un deziderat epistemic”. Întotdeauna interogațiile presupun anumite supoziții care trebuie să fie adevărate.

Relația interogativă poate fi redată prin formula q(X,Y,C,P) care se citește „Întreabă X pe Y în situația C despre tema P”, unde X – interogantul, Y – interogatul, C – contextul, P – subiectul. În general se presupune că cel care pune întrebarea nu cunoaște răspunsul – prin această idee sunt scoase din calcul interogațiile didactice, puse de profesor elevilor cu scop de a le evalua cunoștințele. „Sfera de cunoștințe a adresantului este presupusă a fi mai largă decât sfera de cunoștințe a interogantului”. Logicianul român vede întrebarea doar ca sursă de cunoaștere, de obținere de informații noi. Menționăm totuși că acest aspect al întrebării nu este singurul, mai putând preciza de exemplu rolul întrebării în evaluarea didactică.
Din punct de vedere temporal, întrebarea precede răspunsul: timp(răspunde(X,Y,C2,P))timp(întreabă(X,Y,C1,P)) unde C2 – contextul răspunsului, C1 – contextul întrebării.

Subiectul interogației poate fi închis – când răspunsul va viza valoarea de adevăr a subiectului pus în discuție sau deschis – când interogatul trebuie să găsească toate soluțiile posibile care ar putea satisface întrebarea.

C. Popa formalizează un limbaj al logicii erotetice, utilizând logica predicatelor. Pleacă de la presupoziția că P(tema) este o formulă bine formată în logica predicatelor.

Un sistem interogativ va fi formalizat astfel: Interog. Ag, L, V, Q, A, D, K unde:

Ag – mulțimi de agenți sau subiecți epistemici

L – limbajul logic al predicatelor de ordinul întâi

V – submulțimi de formule din L asociate indivizilor sau grupurilor din Ag

q Ag x Ag x L x L – relație interogativă de genul q(s1, s2, c, p) care se citește „s1 întreabă pe s2 în condițiile c chestiunea p”, unde c și p sunt formule bine formate în logica predicatelor

A – mulțimi de atomi predicativi desemnând concepte primitive sau admise ca înțelese de către agenți de referință

D – mulțime de simboluri predicative derivate sau moleculare

K – operator epistemic diadic astfel încât K(x,p) se citește „x cunoaște p”

Pentru a opera cu acești termeni, trebuie satisfăcute anumite condiții:

K(s1,p) și K(s2,p)

p DL(V1, V2)

AV1V2

Logicianul român dă următoarea semnificație teoremelor de mai sus: „Respectiv, atomii predicativi sunt incluși în intersecția limbajelor personale ale interogantului s1 și adresantului s2. Vom spune că s2 răspunde inteligibil la chestiunea p pusă de s1 în condițiile c, dacă și numai dacă, s2 poate reduce predicatul p din D la o compunere de elemente din A inclusă în idiolectul lui s1 și corespunzător vom spune că s2 înțelege corect conceptul sau propoziția p, dacă și numai dacă, p este reductibil prin operații logice la atomi din A cunoscuți de s1”.

C. Popa realizează și o clasificare a întrebărilor, dar pornind de la ideea că ele sunt un mijloc de dialogare, de comunicare între oameni. Astfel deosebește: întrebări-cum, întrebări-care și întrebări-de ce. Întrebările-cum vizează modalitatea prin care se poate rezolva o problemă; ele sunt un tip de întrebări operaționale. Întrebările-care, descendente au rolul de a cere anumite clasificări; ele fac trecerea de la un subiect la altul; prin ele poți urma traseul de la abstract la concret. Întrebările-de ce, ascendente sunt interogații ce trimit la principii, la cauze, la scopuri. Există de asemenea interogații la care se poate răspunde fie prin „Da”, fie prin „Nu”.

C. Popa vorbește despre întrebare ca o componentă a teoriei argumentării. Cu ajutorul întrebărilor aflăm cunoștințe noi pe care le vom studia pentru a afla valoarea lor de adevăr. Logicianul român reduce cunoștințele la informații, așa cum reduce rolul întrebărilor doar la acela de căutare a unor informații noi, necunoscute întrebătorului.

I. PETRE BIELTZ

Un studiu recent în domeniul logicii erotetice aparține lui Petre Bieltz. El a acordat o atenție deosebită logicii întrebărilor ca aplicație în domeniu juridic, ocupându-se din sintaxă cu clasificarea întrebărilor, din semantică cu clasarea răspunsurilor, iar pragmatica a dedicat-o exclusiv dreptului, adică raporturilor ce se pot stabili între anchetator și inculpat sau martor.

P. Botezatu face distincție între întrebările propriu-zise și întrebările aparente (acestea pot fi exprimate prin propoziții care ne arată că a fost pusă o întrebare sau urmează să se pună sau prin întrebări retorice folosite ca mijloace de persuasiune). Interogațiile autentice se finalizează cu semnul întrebării și nu redau proprietăți ale lucrurilor, fenomenelor sau explicații; ci ele solicită aflarea de informații. Judecățile interogative nu au funcție informativă, ci direcționar-sugerătoare. Întrebările aparente au valoare de adevăr, comparativ cu cele propriu-zise, ele putând fi: adevărate, false sau problematice.

Răspunsurile au rolul de a oferi informația cerută și este preferabil să fie adecvate și adevărate pentru a răspunde cerințelor. Există situații când răspunsul la o întrebare este o propoziție cognitivă problematică (exemplu: Răspunsul „Da, mâine va ploua!” în cazul întrebării „După părerea ta, cum va fi vremea mâine, oare va ploua?”).

La o întrebare se poate răspunde fie printr-o propoziție completă când se reiau și datele din întrebare (exemplu; „este adevărat că…”, „este fals că…”), fie printr-o propoziție abreviată când răspunsul este „Da” sau „Nu”.

O interogație este alcătuită în general din datul întrebării (partea cunoscută) și o particulă interogativă („cine”, „ce”, „când”, „cum”,etc). Răspunsul de obicei este o propoziție cognitivă, dar există posibilitatea să fie și o propoziție imperativă, normativă, etc.

P. Bieltz adaugă încă o componentă a întrebărilor: presupoziția existențială, care reprezintă supoziția întrebării, presupusă adevărată. O presupoziție poate fi în acord cu realitatea sau în dezacord și atunci întrebarea nu are sens. Distingem două tipuri de presupoziții: primare – există doar una singură într-o întrebare și secundare – sunt numeroase, chiar infinite.

Exemplu:
Întrebarea: „Cu ce viteză a condus ieri Dan autoturismul fratelui său pe Calea Victoriei?”

Presupoziție existențială primară: „Ieri, Dan a condus autoturismul fratelui său pe Calea Victoriei.”

Presupoziții existențiale a) Există persoana numită Dan

secundare: b) Persoana numită Dan are un frate

c) Fratele persoanei numită Dan posedă un autoturism

d) Există o stradă numită Calea Victoriei

Cele două tipuri de supoziții se află într-un raport bine definit: dacă presupoziția existențială primară este adevărată atunci toate presupozițiile existențiale secundare sunt adevărate; dacă presupoziția primară este falsă, atunci presupozițiile secundare pot fi ori adevărate ori false; dacă presupozițiile secundare sunt false, atunci presupoziția primară este falsă cu necesitate; dacă presupozițiile secundare sunt adevărate, presupoziția primară poate fi adevărată ori falsă. Ca o concluzie putem spune că „presupozițiile existențiale secundare sunt logic-deductibile din supoziția existențială primară, dar reciproca nu este valabilă”.

De asemenea presupozițiile pot fi de două feluri: factuale – majoritatea, sunt verificate empiric, și formale – este o definiție care are valabilitate în orice condiții. Dacă întrebarea este pusă corect atunci o supoziție formală este o tautologie.

P. Bieltz clasifică întrebările în primul rând după cerința caracteristică unei întrebări (tipul de solicitare introdusă de o întrebare). Astfel distingem între întrebări decizionale (trebuie să alegem una sau mai multe variante corecte dintr-o multitudine de răspunsuri) și întrebări completive (prin care aducem o informație nouă, umplem o lacună, un gol). Întrebările decizionale pot fi simple – când trebuie să alegem un răspuns din două variante oferite, și plurale – trebuie să alegem un răspuns corect dintr-o gamă mare de variante pusă la dispoziție. Interogațiile decizionale simple sunt întrebările de genul „Da-nu”. De asemenea întrebările decizionale plurale pot fi exclusive – când ni se oferă toate variantele posibile, sau neexclusive – când sunt enumerate doar o parte din răspunsuri.

Exemplu: Întrebare decizională plurală exclusivă: „Ce zi a săptămânii este astăzi: luni, marți, miercuri, joi, vineri, sâmbătă sau duminică?”

Întrebare decizională plurală neexclusivă: „Care din următoarele sporturi nu este exclusiv sport de echipă: volei, tenis, fotbal, handbal, rugby, oină sau atletism?”

Întrebările completive prin care acumulăm cunoștințe noi pot fi de două tipuri: deschise – nu au un scop precis și nu li se poate oferi o listă exactă a răspunsurilor posibile, și închise – au un scop clar și bine determinat și o listă exactă de răspunsuri posibile.

Exemplu: Întrebare completivă deschisă: „Cum a apărut fenomenul „copiii străzii” în București? – întrebare de specialitate adresată unei persoane oarecare

Întrebare completivă închisă: „Ce vârstă aveți?”

„Între întrebările decizionale și cele completive există o legătură specială, în sensul că orice întrebare completivă poate fi transformată într-o mulțime de întrebări decizionale simple cu un număr mare de variante din care mai multe sunt adevărate sau este adevărată doar una singură”.

După particula interogativă distingem întrebări referitoare la persoane („cine”), la timp(„când”), la locuri („unde”), la fapte („ce”), la moduri („cum”), la motivații („de ce”), etc.

După datul întrebării avem întrebări factuale, care cer informații concrete, și normative, care cer unele instrucțiuni.

După domeniu, întrebările se clasifică în întrebări cu domeniu nevid (majoritatea) și întrebări cu domeniu vid (au supoziții ireale, absurde și nu-și pot găsi aplicabilitate în condițiile date).

După context pot fi întrebări proprii contextului științific, didactic, filozofic, etc.

În ceea ce privește clasificarea răspunsurilor, la fel ca majoritatea logicienilor (P. Botezatu, C. Noica, E. Sperantia) distinge între: răspunsuri adecvate sau inadecvate, adevărate sau false, directe sau indirecte.

O clasificare interesantă este cea a întrebărilor în raport cu tipurile de răspunsuri oferite. Deosebim, prin analogie cu logica propozițiilor, întrebări contigente, valide și inconsistente.

O întrebare este contigentă dacă cel puțin unul dintre răspunsurile posibile este adevărat și se formalizează: p Vp=1) & (p R(Q)) unde p=răspuns, V=valoare de adevăr, R(Q)=mulțimea răspunsurilor posibile, Q=întrebarea.

O întrebare validă presupune toate răspunsurile adevărate și adecvate:

p p R(Q))( Vp=1).

O întrebare este inconsistentă dacă toate răspunsurile sale sunt false:

p p R(Q))(Vp=0).

Această clasificare este un pas bun pentru logica erotetică, deși P. Bieltz nu merge mai departe oferind un mecanism, o posibilitate de calcul în luarea deciziilor. Aceste tipuri de întrebări, în formalizarea oferită, urmând exemplul logicii clasice, ar putea conduce la interpretarea unor texte în care se folosesc întrebările. Trebuie totuși menționat că acest traseu ar fi bine dacă l-ar continua un logician. Poate că de aici logica erotetică ar putea începe să-și constituie un limbaj adecvat, cu formule și teoreme proprii.

Tot din perspectiva răspunsurilor posibile, întrebările se mai clasifică în întrebări cu răspunsuri similare și întrebări cu răspunsuri parțial diferite.

Întrebările și răspunsurile se află într-un raport permanent; ele nu pot exista unele fără altele. Însă răspunsurile oferite nu sunt întotdeauna adecvate, denaturând faptele. Cele mai dese greșeli întâlnite în cadrul răspunsurilor sunt. „Răspunsurile supraîncărcate, cu elemente nereale; Răspunsurile incomplete; Răspunsurile incorecte”.

J. O PERSPECTIVĂ DE ANSAMBLU ASUPRA DOMENIULUI LOGICII EROTETICE DIN ROMÂNIA

Articolul „Remarques sur les propositions interrogatives”, aparținând lui Eugeniu Sperantia a fost prima lucrare românească care a avut ca subiect de cercetare întrebările și răspunsurile. Acest articol, prezentat în 1935 se situează printre primele documente în domeniu din lume – primul articol a aparținut lui F.S. Cohen și datează 1929, iar prima carte se tipărește abia în 1960. Este remarcabil felul în care abordează Sperantia acest subiect. Cu toate că n-a avut un punct de plecare, realizează un corp complex al logicii întrebărilor: a introdus denumiri specifice, câteva formalizări succinte, o clasificare a întrebărilor și răspunsurilor etc. Putem spune că este una dintre cele mai complete lucrări care și astăzi reprezintă punctul de plecare al multor scrieri din logica întrebărilor (nu numai românești). Trebuie să remarcăm că este un domeniu nou, contestat încă de mulți cercetători, logicieni, filosofi.

Eugeniu Sperantia nu vorbește despre o logică a întrebărilor, ci despre o logică a problemei. Reduce logica problemei la logica interogativă, spunând că orice problemă este exprimabilă printr-o întrebare. De asemenea, L. Blaga, C. Grecu și V. Tonoiu au tratat teoria despre întrebări și răspunsuri în cadrul unei logici a problemelor. Grecu și Tonoiu se limitează doar la problemele științifice, în timp ce Blaga compară problemele științifice cu cele filosofice.

O perspectivă interesantă asupra tratării interogațiilor ca elemente ale logicii problemelor întâlnim atât la L. Blaga, cât și la C. Grecu. Amândoi reliefează rolul întrebării evidențiat în relația dintre problema filosofică și cea științifică. De exemplu, Blaga consideră că întrebările din domeniul filozofiei au perspective mai largi, au o arie mai cuprinzătoare, comparativ cu cele din știință care se referă la fenomene bine determinate. În timp ce
C. Grecu consideră că multe din întrebările nerezolvate din filosofie sunt preluate de știință ca presupoziții.

Pentru E. Sperantia întrebările sunt forme a priori, aflate în strânsă legătură cu răspunsurile. El reduce interogațiile la judecăți din care lipsește unul din termeni, spunând că sunt „judecăți dinamice, opuse prin aceasta judecăților statice ale logicii tradiționale”.

C. Noica consideră întrebarea ca fiind gând, de aceea nici nu are valoare de adevăr. În schimb atribuie întrebării șase funcții, care-i atestă statutul de întrebare. Noica realizează o interpretare deosebită la categoriile lui Aristotel, susținând că acesta ar fi cele 10 interogații fundamentale de la care începe orizontul cunoașterii. Blaga spune că interogațiile sunt categoriile, aceste „adevărate centre de precipitare problematică în desfășurarea culturii umane”.

Logicienii români au studiat logica erotetică pornind fie de la logica propozițiilor (P. Botezatu, Gh. Enescu, P. Bieltz), fie de la logica predicatelor (C. Popa). Gh. Enescu este singurul logician român care reduce logica întrebărilor la imperative, ceilalți încercând să realizeze un limbaj specific logicii erotetice.

P. Botezatu oferă o analiză amplă a întrebărilor, din perspectiva semioticii. Acesta consideră logica erotetică drept o aplicație epistemologică. Pentru C. Popa întrebările reprezintă o componentă a teoriei argumentării, folosite mai ales în drept. El spune că o întrebare înseamnă numai a afla informații noi, necunoscute întrebătorului.

Întrebarea poate fi exprimată fie printr-o propoziție interogativă, fie printr-un alt tip de propoziție: optativă, normativă, imperativă etc. P. Botezatu este singurul logician care reduce interogațiile la propoziții cu semnul întrebării.

În general întrebarea realizează trecerea de la necunoscut la cunoscut, elimină eroarea și incertitudinea, aduce noi informații și cunoștințe. E. Sperantia spunea că „orice achiziție a cunoașterii, orice progres al științei și orice eliminare a erorii pleacă întotdeauna de la o problemă și orice problemă se reduce la o judecată interogativă”, iar C. Grecu susține că „cererea de informație pe care o conține orice problemă pentru a diminua sau înlătura dificultatea sau incertitudinea din ideea cunoașterii se exprimă printr-o întrebare”. Noica merge și mai departe, spunând că de fapt interogația este baza filosofiei și însuși gândul este întrebare. Susține că importanța întrebării nu depinde de felul cum o formulăm, sau de ce răspuns primim; ci este exprimată de subiecții întrebării. Astfel totul se reduce la întrebare.

Orice interogație presupune o supoziție, un dat al întrebării, o necunoscută și un domeniu de variație. E. Sperantia a introdus denumirile de terminus quaesitus și terminus quaerens pentru termenii necunoscuți, respectiv cunoscuți ai întrebării. L. Blaga are o contribuție aparte, considerând că o problemă este alcătuită din aria problemei și zarea interioară a problemei.

Toți gânditorii români au realizat, mai mult sau mai puțin, o clasificare a întrebărilor. Întâi trebuie să distingem între întrebările autentice și întrebările aparente – cele retorice și cele de evaluare. Fiecare gânditor și-a formulat propriile criterii; dar toți au admis un lucru: întrebările nu pot avea valoare de adevăr, ele sunt valide sau nevalide, depinzând de supozițiile lor. Cu o singură excepție: Gheorghe Enescu consideră judecățile interogative corecte sau incorecte. Dar prin incorect nu înțelege supoziții false, ci faptul că nu putem obține un răspuns direct. Dacă avem supoziții false putem răspunde la întrebare prin „Nu” sau „Nu știu”, răspuns pe care-l considerăm inclus în mulțimea vidă.

P. Botezatu și Gh. Enescu realizează o clasificare complexă a răspunsurilor și supozițiilor. P. Bieltz face o împărțire a întrebărilor aplicate în domeniul juridic. Mai interesant pentru logica erotetică românească este clasificarea pe care o dă P. Bieltz întrebărilor în: valide, contigente sau inconsistente. Considerăm că ar fi trebuit studiat mai mult acest aspect și dezvoltat.

Există diverse studii aparținând gânditorilor români care pleacă de la o teorie a întrebărilor și răspunsurilor. Nu le puteam aborda în lucrarea aceasta pe toate, am încercat să le surprindem pe cele esențiale și care au avut o contribuție aparte în acest domeniu. Remarcăm că nu există exegeză românească pe logica erotetică, singurul care a realizat diferite comentarii în domeniu fiind C. Grecu.

Necesitatea instituirii acestei discipline a rezultat din multitudinea de aplicații pe care le au întrebările în diversele științe, în cercetare, în drept, în învățământ, sociologie, etc. În demersul ei a trecut de la logica problemei la logica erotetică, de la formalizarea cu ajutorul logicii propozițiilor la formalizare cu ajutorul logicii predicatelor, de la întrebări filosofice la interogații științifice.

Întrebarea a putut fi studiată sub diverse aspecte: filosofic, logic, psihologic, lingvistic. „Ea poate fi deci privită cel puțin ca entitate lingvistică, entitate logică, proces psihologic de punere, primire și înțelegere a întrebărilor, ca instrument de cunoaștere și sporire a informației, ca trăsătură esențială, definitorie, a ființei umane”.

Întrebarea joacă un rol important în cunoaștere, ridicând probleme noi. Dar ea este în strânsă legătură cu răspunsul. Totuși oricât de multe răspunsuri am oferi tot se ridică probleme noi, care generează la rândul lor alte probleme. Un răspuns adecvat și adevărat dat unei întrebări nu depinde doar de capacitatea de cunoaștere a individului, ci și de o formulare cât mai corectă a întrebării.

CAPITOLUL ll

APLICAȚII ALE LOGICII EROTETICE

De-a lungul timpului multe descoperiri s-au întrezărit. Dar ele nu ar fi fost fecunde dacă nu și-ar fi găsit aplicabilitate. Esențial este rolul lor, eficacitatea, scopul invențiilor. Același lucru putem spune și despre logica erotetică: care este rostul ei, obiectivul ei ultim?

Vom observa cã întrebarea își face loc în orice domeniu, pentru cã ea reprezintã sursa problemelor, iar probleme întâlnim peste tot. Am putea spune că în privința acestui tărâm al logicii erotetice, lucrurile s-au petrecut pe dos. Cãci dacă întrebarea a existat de la începuturi, apărând o dată cu vorbirea, logica interogativă s-a constituit mult mai târziu, ca o necesitate de explicare a interogațiilor și răspunsurilor. Poate și de aceea acest domeniu nu este încă bine format din punct de vedere contextual, în timp ce aplicațiile le putem observa într-o gamă variată de activități. Propozițiile interogative ocupă un loc important atât în activitatea științifică, cât și în activitățile practice: chestionare, sondaje, anchete, interviuri, etc. Vom încerca în continuare să analizăm câteva din aplicațiile întrebărilor (cele mai importante pentru că ar fi fost absolut imposibil să investigăm toată gama de domenii), limitându-ne de asemenea doar la scrierile gânditorilor români.

Dacă substituim logica erotetică, logicii problemei vom observa că cea mai mare importanță a ei este semnalată în metodologia științei. Pentru că știința înseamnă un progres continuu care are la bază noi și noi probleme

Problema întotdeauna este formulată printr-o întrebare, iar rezolvarea ei printr-un răspuns sau prin altă problemă. Nu orice întrebare este o problemă, însă orice problemă reprezintă un semn de interogație. Așa cum spunea E. Sperantia: „Toată știința, și istoria sa, este o serie de propoziții interogative și de soluții care se implică și se sprijină reciproc”.

Un alt domeniu în care logica erotetică joacă un rol determinant este sociologia, mai ales prin cercetările sociologice unde se folosesc chestionare și interviuri.

În general chestionarele sociologice urmăresc o singură temă, un singur subiect, dar acesta cuprinde mai multe probleme și, în consecință mai multe întrebări. Important este cum formulăm întrebările astfel încât să obținem răspunsuri clare, concise și reale. „În cadrul chestinarului întrebările au funcție de indicatori, succesiune logică și psihologică”.

Când realizăm un chestionar trebuie să plecăm de la ipoteze general valabile și în baza lor să formulăm întrebări, pe care le aranjăm într-o ordine logică, astfel încât să producă anumite reacții subiectului.

În funcție de forma întrebării chestionarele se clasifică în: închise, deschise sau mixte. Chestionarele cu întrebări închise sau precodificate impun interogatului să aleagă unul din răspunsurile oferite: „Da”, „Nu”, „Nu știu”, neavând libertate prea mare de alegere. Aceste întrebări se recomandă să fie folosite atunci când nivelul de inteligență al subiecților este scăzut, când se studiază fenomene simple sau când timpul acordat evaluării întrebărilor este relativ mic. Ele prezintă câteva avantaje: „facilitează analiza statistică a întrebărilor”, „sprijină memoria celui anchetat”, „permit aplicara unor chestinare cu multe itemuri”, „sporesc anonimatul și securitatea celui anchetat” și „înlesnesc angajarea în chestionar a subiecților”. Neajunsul principal a acestor interogații este faptul că pot influența subiectul.

Chestionarele cu întrebări deschise sau libere, postcodificate sunt folosite în cazul problemelor complexe, delicate. Îi lasă respondentului posibilitatea de a da orice răspuns dorește. Și acestea prezintă incoveniente: fac apel la memorie și sunt greu de codificat, datorită diversității răspunsurilor. Chestionarele cu întrebări mixte sunt cele mai des folosite, având randament maxim.

Septimiu Chelcea realizează și o clasificare a întrebărilor în raport cu funcția lor:

Întrebările introductive, de obicei închise sunt de acomodare

Întrebările de trecere au rolul de a anunța un alt set de întrebări pe altă temă adiacentă

Întrebările filtru opresc trecerea unor categorii de subiecți la întrebările succesive

Întrebările bifurcate separă sensurile pro și contra din răspunsurile subiecților

Întrebările „De ce?” au rol de clarificare, dar au un conținut informativ foarte scăzut

Întrebările de control sunt întrebări prin care se testează fidelitatea răspunsurilor; sunt întrebări anterioare în altă formă

Întrebările de identificare servesc la analiza răspunsurilor din chestionar.

Începând cu a doua jumătate a secolului XX, chestionarele sociologice au început să fie folosite și în cercetarea credințelor religioase.

Anchetele sociologice (și cele care vizează fenomenul religios) trebuie să urmeze anumite reguli: „să fie verificabile, adică să utilizeze concepte științifice și să se bazeze pe observarea faptelor, să fie specifice, să aibă deci un înalt conținut informațional, și, în fine, să fie în concordanță cu nivelul actual al cunoașterii științifice în respectivul domeniu”.

Cel mai important lucru într-o întrebare, și deci într-un chestionar îl reprezintă presupozițiile. Dacă acestea sunt adevărate, atunci întrebarea are sens; dacă sunt incerte sau false induc în eroare subiectul care va da astfel răspunsuri inadecvate.

Pentru a elimina erorile întâlnite în formularea întrebărilor din chestionarele sociologice trebuie depistate paralogismele erotetice. Acestea sunt: imprecizia – genul de întrebări vagi, introduse prin ce, unde, când; ambiguitatea unor cuvinte folosite în întrebări; sofismul întrebărilor multiple – o întrebare include de fapt mai multe probleme. În afara acestor trei reguli: precizie, univocitate și unicitate, trebuie respectată și regula consecutivității.

Nu numai cercetările psiho-sociale apelează la sondaje de opinie, chestionare, anchete sociale și interviuri, ci și juriștii folosesc în activitatea lor interogatoriul, ancheta, biodetecția judiciară care sunt tot niște sisteme de întrebări cu particularități și organizare specială.

Specificitatea întrebărilor folosite în domeniul juridic o constituie faptul că un set de întrebări, ordonate logic sunt adresate unui singur subiect, care răspunde la fiecare, pe rând. Întrebările sunt adresate de persoane specializate, unor învinuiți, martori, suspecți care ar putea oferi răspunsuri care să ducă la rezolvarea problemei pusă în discuție. „De exemplu, printre cele mai importante situații (etape din activitatea juridică) în care apar astfel de întrebări avem audierile, anchetele, interogatoriile și biodetecția judiciară, iar printre cei care au competența de a formula astfel de întrebări distingem, în primul rând, anchetatorul, avocatul, judecătorul, procurorul și psihologul specialist în biodetecția judiciară”.

Petre Bieltz realizează o clasificare a întrebărilor folosite în justiție. O clasificare generală a întrebărilor este în: întrebări prealabile – cele care pregătesc terenul și-l ajută pe subiect să se acomodeze, și întrebări privind faptele și circumstanțele. Dar pentru fiecare subiect în parte sunt formulate întrebări specifice, în funcție de motivul pentru care este anchetat.

În cazul în care este interogat un martor al cărui nivel cultural este îndoielnic se pun întrebări de sprijin care au rolul de a-l ajuta pe interogat să își învingă teama, emotivitatea, să nu ofere răspunsuri eronate, inadecvate. După aceea urmează întrebările de completare care au ca scop obținerea unor informații suplimentare. Pe lângă acestea se mai folosesc și întrebările de precizie, în cazul în care răspunsurile anterioare nu sunt concludente, și întrebări ajutătoare care stimulează memoria martorului. De asemenea anchetatorul adresează și întrebări de control prin care sunt verificate răspunsurile din punctul de vedere al validității.

Dacă subiectul supus interogatoriului este învinuitul sau inculpatul i se pun întrebări cu caracter general care se referă la fapte și cauzele acestora. În al doilea rând se formulează întrebări problemă care ar trebui să ofere răspunsuri precise despre cele petrecute. Unui inculpat i se mai adresează și întrebări de detaliu, care sunt: întrebări complementare, de precizie și de control – asemănătoare cu cele adresate martorului.

În cazul biodetecției judiciare se folosește dialogul test alcătuit din pretest și testul efectiv. În prima fază se folosesc întrebări decizionale simple și se cer și explicații ale răspunsurilor primite. În faza a doua se folosesc tot întrebări decizionale simple, dar din cele cu răspuns da-nu. Mai întîlnim și altfel de întrebări: neutre, critice și cu conținut emoțional.

Prin întrebările neutre se încearcă liniștirea respondentului. „Asemenea întrebări se referă la aspecte cum ar fi profesia respondentului, cercul său de prieteni, preferințe culinare, preferințe pentru timpul liber, relații cu persoane de sex opus, relații cu persoane apropiate ca vârstă și preocupări extraprofesionale ale respondentului, etc.”.

Întrebările critice fac referire directă la faptă și cauzele sale. Se folosesc și întrebările de control pentru a vedea dacă răspunsurile sunt adevărate sau nu.

Întrebările cu conținut emoțional sunt un fel în întrebări surpriză: ele încearcă să facă subiectul să-ți recunoască fapta.

În formularea întrebărilor anchetatorul urmărește mai multe obiective: „stabilirea laturii obiective a infracțiunii”, „descoperirea subiectului activ al infracțiunii”, „descoperirea componentei subiective a infracțiunii”.

Răspunsurile primite pot fi adevărate sau false. Dacă anchetatorul știe să formuleze bine întrebările, dacă își creează un sistem propriu eficient, atunci poate ajunge la aflarea adevărului. Întrebările trebuie să fie clare, corect formulate, să nu cuprindă mai multe întrebări în contextul lor. Trebuie adaptate nivelului de cultură al fiecărui interogat. În principal se preferă întrebările care cer un răspuns simplu, fără prea multe explicații. Mai bine se pun mai multe întrebări într-o ordine logică, decât una care necesită un răspuns lung și vast. Interogațiile au o țintă precisă și se referă la o anumită temă. De asemenea ele nu trebuie să influențeze respondentul, să nu-l agreseze sau să-i creeze stări de nemulțumire. În general, întrebările folosite trebuie să fie neutre.

Dar munca juristului nu se încheie în momentul în care a pus întrebările; el trebuie să știe să și primească răspunsurile care pot căpăta forme diverse, pot fi neclare, false, jignitoare, etc. Anchetatorul va asculta cu atenție toate răspunsurile, după care le va evalua și va trage o concluzie pe baza acestora.

„Un alt domeniu în care logica interogativă își află importante aplicații îl constituie științele instrucționale și activitatea de predare-învățare. După cum arată experiența de mai multe secole a învățământului instituționalizat, precum și numeroasele cercetări recente privind învățământul activ, activitatea de predare-învățare nu-și poate atinge cu adevărat scopul decât atunci când se formează motivația pentru învățare, interesul cognitiv al participanților la procesul de instruire, atunci când aceștia devin ei înșiși participanți activi la procesul instruirii”.

În multe școli se folosește expunerea cu oponent, adică profesorul nu doar predă, ci intră în dialog cu elevii. Cursantul intervine în timpul expunerii pentru a cere lămuriri sau pentru a formula observații. Prin această metodă de comunicare orală atenția este mai bine concentrată asupra lecției, se oferă explicații și se anticipează dificultățile.

Dar dacă în cazul acesta întrebările n-au decât scopul de a cere lămuriri suplimentare, în cazul discuțiilor joacă un rol esențial prin ridicarea de probleme. „Trecerea de la expunere la dezbatere îi permite profesorului o oarecare detașare de materialul prezentat, îi dă posibilitatea să intre în dialog cu ascultătorii, să stabilească relații de cooperare”.

Ioan Cerghit recomandă ca metodă de predare metoda interogativă, adică folosirea conversației. Prin această modalitate elevul este stimulat să gândească, să ajungă chiar el la soluții, căpătând încredere în sine. Conversația desfășurată între profesor și elev are mai multe funcții: euristică, de clarificare, de consolidare și sistematizare a cunoștințelor și de verificare.

Prin metoda euristică profesorul incită elevii la cunoaștere, îi determină să depună un efort de investigare, de căutare pornind de la informațiile pe care le au. Elevii au satisfacții mai mari în acest caz pentru că ei descoperă noul, adevărul. Dar tot acest demers se bazează pe o formulare corectă și logică a întrebărilor de către profesor. Acesta trebuie să aibă o anumită abilitate, să fie capabil să formuleze întrebarea adecvată situației didactice, să știe să urmeze un traseu la finalul căruia să realizeze scopul propus. Dar aceste întrebări bazate pe cunoștințele anterioare ale elevilor nu pot aduce date absolut noi, pentru că elevii nu au informațiile necesare. Ele sunt mai mult un joc de compartimentare a cunoștințelor și a aplicării lor corecte. „Or, această practică a predării bazată pe întrebări închise, care de fiecare dată cer un singur răspuns acceptat, fără nici o altă posibilitate de alegere decât între eroare și răspuns, răpește elevilor posibilitatea de a ajunge la descoperirea structurii de ansamblu a materiei date, atunci când de fapt tocmai aceasta ar trebui să constituie esențialul descoperirii”.

Esențial este modul cum formulezi întrebările. Ele au virtuți nelimitate: fac trecerea de la necunoaștere la cunoaștere, de la ambiguu la certitudine, de la cunoaștere incompletă la cunoaștere completă, direcționează gândirea spre noi soluții și probleme.

În general în metodica predării și învățării se folosesc întrebările convergente (îndeamnă la analiză, comparație), întrebările divergente (cer soluții) și întrebările de evaluare (fac apel la memorie). Este preferabil ca profesorul să micșoreze numărul întrebărilor care solicită memoria în favoarea celor care sunt generatoare de diverse căutări, frământări, interogații, „să inverseze procedeul încurajând elevii să formuleze ei înșiși întrebări, să-și pună probleme”. Există de asemenea și o strânsă legătură între întrebări și răspunsuri. Astfel în cazul întrebărilor evaluative trebuie să se respecte unele cerințe: „să nu existe greutăți de înțelegere a limbajului”, „să nu depășească elocvența celui evaluat” și „să nu fie obositoare”.

Ioan Cerghit realizează o clasificare a întrebărilor după modul de adresare, deosebind întrebări: frontale, directe, inversate, de releu și comunicare, de revenire, imperative și de controversă.

Dar pentru ca profesorul să poată formula adecvat întrebările, pentru a se stabili cu succes dialogul trebuie să cunoască logica nașterii întrebărilor, adică logica erotetică. „Manualele școlare, culegerile de teste tip-grilă sunt mărturii în acest sens ale unor astfel de erori ce pot fi înlăturate printr-o temeinică aprofundare a principiilor logicii formale, a limbajului predicatelor și validității enunțurilor de cei care, indiferent de specialitatea dobândită prin studii, sunt evaluatori”.

Limbajul logicii erotetice folosit în activitatea didactică este asemănător cu limbajul interviurilor. Dar pentru a-și atinge scopul și pentru ca un interviu să fie realizat bine reporterul trebuie să respecte anumite instrucțiuni.

În primul rând trebuie să-și organizeze dialogul, cel puțin o schemă, pentru că în cazul improvizației se poate sări de la subiectul principal la alte subiecte de importanță minoră, fără a se clarifica elocvent problemele puse la început. Întrebările trebuie să fie formulate pe înțelesul interlocutorului și adaptate nivelului lui de cultură. Interviul reprezintă o succesiune de întrebări și răspunsuri, deci trebuie să creăm un sistem propriu în urma căruia să ajungem la scopul propus, la lămurirea problemei puse în discuție. Interlocutorul trebuie să se simtă în siguranță; trebuie căutat un spațiu adecvat care să ofere confort. Nu trebuie să se creeze relație de superioritate-inferioritate între reporter și intervievat. Interviul realizat cu iscusință este o adevărată operă de artă, care ar trebui să scoată în evidență frumosul, binele, dreptatea, adevărul, etc.

Domeniile de aplicație ale logicii interogative sunt numeroase și variate. Noi am încercat să prezentăm câteva dintre ele, considerăm noi cele mai importante. Bineînțeles un domeniu important, în care întrebarea reprezintă baza, este filozofia. Filozofia este de fapt generatoare de noi și noi interogații iar dialogul a fost întotdeauna folosit cu succes în acestă arie. „În plus datorită sferei restrânse de aplicare aici a metodelor practic-experimentale și observaționale de confirmare sau infirmare a ideilor și datorită caracterului foarte abstract și general al acestor idei, pericolul speculației sterile și al pseudoproblemelor este mai mare decât în alte domenii. De aceea, aplicarea logicii interogative constituie o modalitate utilă de a distinge, în fiecare caz concret în parte și în funcție de contexte determinate, între probleme autentice și pseudoprobleme, între întrebări concrete și întrebări incorecte, etc.”.

Multitudinea de domenii în care își poate găsi aplicabilitate logica erotetică este încă un motiv în plus pentru care acest tărâm trebuie cercetat.

ÎNCHEIERE

Acest studiu a urmărit să atragă atenția asupra unui domeniu nou de cercetare: logica interogațiilor sau logica erotetică și să releve principalele contribuții ale filosofilor și logicienilor români în această sferă. Întrebarea, ca obiect de studiu, deși prezentă în diverse lucrări, ni se înfățișează încă mascată, ascunsă în contextul altor subiecte.

Dacă în străinătate logica erotetică are un statut bine determinat, în România nu mai putem spune același lucru. Nici nu cred că putem afirma că suntem în posesia unei logici erotetice. Studiile românești vorbesc despre o teorie a întrebărilor și răspunsurilor, esențială în multe cercetări și zone de preocupări. Logica erotetică românească a fost înțeleasă de cele mai multe ori ca o logică a problemei.

Gânditorii români nu au realizat un limbaj specific acestei logici, ei au preluat din logica clasică diverse formalizări. Nu au propus calcule, interpretări ale propozițiilor interogative.

Într-adevăr, cercetările sunt la început de drum. Dar nici unul dintre filosofii sau logicienii români nu au preluat sau continuat cercetările celui de dinaitea lui. Nu fac trimiteri nici la studiile străine, care sunt deja bine conturate. Fiecare gânditor român a încercat să dea formă unei logici erotetice, pornind de la propriile idei, ca și cum ar fi fost singurul cercetător al acestui domeniu.

Studiul lui Eugeniu Sperantia considerăm că a fost un început bun, dar nimeni nu a încercat să continue acest drum.

Cercetările românești despre întrebare sunt importante și cuprinzătoare, dar trebuie reunite și formalizate într-un sistem bine definit.

Logica erotetică este relevantă pentru logica problemelor, care are ca elemente constitutive întrebările și răspunsurile. Întrebările ne ajută să aflăm adevăruri; ele reprezintă primul pas către cunoaștere.

Întrebări și răspunsuri întâlnim în aproape orice domeniu de activitate, mai persistent în diferite situații de comunicare. Logica interogativă are și va avea numeroase aplicații în: filosofie, cercetarea științifică, sociologie, lingvistică, științele politice și juridice, medicină, pedagogie, economie etc. Spectrul de aplicabilitate este larg și variat; de aceea considerăm că acest domeniu merită toată atenția.

BIBLIOGRAFIE GENERALĂ

Bieltz, Petre; Gheorghiu, Dumitru, Logică juridică, Editura Pro Transilvania, București, 1998

Blaga, Lucian, Despre conștiința filosofică, Editura Facla, București, 1974

Botezatu, Petre, Constituirea logicității, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1983

Botezatu, Petre, Semiotică și negație, Editura Junimea, Iași, 1973

Cerghit, Ioan, Metode de învățământ, Editura Didactică și Pedagogică P.A., București, 1997

Chelcea, Septimiu, Chestionarul în investigația sociologică, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1975

Cunoaștere și acțiune. Profiluri de gânditori români, Coordonator Andrei Marga, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1986

Encyclopedia Universalis, Editeur a Paris, corpus 13

Enescu, Gheorghe, Dicționar de logică, f.e., 1985

Enescu, Gheorghe, Fundamentele logice ale gândirii, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1980

Epistemologia științelor sociale, Editura Politică, București, 1981

Grecu, Constantin, Logica interogativă și aplicațiile ei, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1982

„Logos”, Revista Asociației de Logică „Organon”, filiala Mehedinți, Nr. 1, 1999 Editura Școala Mehedințiului, Drobeta-Turnu-Severin

Noica, Constantin, Jurnal de idei, Editura Humanitas, București, 1996

Noica, Constantin, Scrisori despre logica lui Hermes, Editura Cartea Românească, 1986

Noica, Constantin, Sentimentul românesc al ființei, Editura Eminescu, București, 1978

Popa, Cornel, Logica simbolică și bazele de cunoștințe, volumul ll, Universitatea „Politehnica” București, 1998

Probleme de logică, volumul lX, Editura Academiei RSR, București, 1986

Sperantia, Eugeniu, Contribuțiuni la psiho-biologia gândirii, Tipografia Românească S.A.; Oradea-Mare, 1922

Sperantia, Eugeniu, Systeme de Metaphisique, Editura Cartea Românească din Cluj, Sibiu, 1943

Surdu, Alexandru, Contribuții românești în domeniul logicii în secolul XX, Editura Fundației „România de Mâine”, București, 1999

Teoria cunoașterii științifice, Editura Academiei RSR, București, 1982