Filosofia Politica a Lui Niccolo Machiavelli

În loc de introducere

În înțelesul actual de perioadă istorică, noțiunea de „Renaștere” datează de-abia de un secol, afirmă A. Oțetea. Primul care a întrebuințat-o în acest sens a fost istoricul Jules Michelet. Burckhart a adaptat definiția lui Michelet de: „descoperirea lumii, descoperirea omului”, făcând astfel din Renaștere o perioadă istorică distinctă de Evul Mediu, fixându-i limite cronologice. Acesta din urmă a explicat geneza Renașterii prin îmbinarea geniului poporului italian cu spiritul antic și a descoperit în final trăsăturile fundamentale ale epocii în triumful individualismului, ale cărui manifestări le-a urmărit în toate domeniile vieții.

Notiunea de Renastere” apare deci în corelație cu ideea Evului Mediu, considerat a fi o perioadă de „barbarie” și de „întuneric” care, pentru umaniști, desparte antichitatea de vremea lor. Cea mai strălucită și mai amplă afirmare creatoare a filosofiei italiene pe plan italian pe plan european s-a produs în Renaștere. În esență și Renașterea are un caracter universal, dar prin contribuția masivă proprie, geniul italian și-a pus amprenta asupra acestui caracter european.

Cultura și filosofia Renașterii nu erau în esență „divină, perfectă, ci umană, imperfectă, dar perfectibilă”. În cadrul acestei creații general umane, după cum afirmă în continuare S. Ghiță în opera sa, s-a afirmat mai puternic geniul creator italian.

În filosofia istoriei, gândirea italiană a adus prin N. Machiavelli și Guiciardini o contribuție fără egal la dezvoltarea ulterioară a filosofiei europene – acești gânditori fiind considerați precursorii istoricismului modern.

Adevăratul activist al Renașterii se raporta la lumea reală în care trăiește omul: societate și națiune. Potențarea sentimentului de viață în Renaștere a dus la afirmarea tot mai puternică a atitudinii active față de lume, la reabilitarea vieții active și a înțelepciunii practice.

„Omul și lumea lui sunt privite ca realități nemijlocite dincolo de care nu se afla vreun factor ontologic care să-i determine natura”.

Niccolo Machiavelli a făcut în mod explicit critica vieții contemplative. Zeitatea lui – subliniază Fr. de Sanctis – „nu era viața contemplativă, ci viața activă și de aceea virtutea înseamnă pentru el viața activă, viața în acțiune.”

În continuare S. Ghiță se întreabă, dar cum era posibilă acțiunea umană într-o epocă în care credința dominantă era că „soarta lumii și a omului erau cârmuite de Dumnezeu?” Omul neavând puterea de a le schimba.

Răspunsul îl găsește în scrierile lui Machiavelli, acolo unde acesta, respingând convingerile tradiționale, afirmă: „soarta e stăpână pe jumătate din acțiunile noastre”. Așadar, Machiavelli respinge fatalismul destinului, dar nu adoptă o atitudine voluntarist-naivă. „El propune o soluție de bun simț unei mari probleme filosofice: aceea a raportului dintre necesitatea istorică și posibilitățile acțiunii umane”.

Ca italian, Machiavelli e reprezentantul în Italia a ideii că Renașterea nu poate fi Renaștere fără fondarea unui stat național. Prin concepția lui Machiavelli asupra politicii, Italia și-a menținut rolul său intelectual primordial din epoca Renașterii. El e teoreticianul celor care se întâmplau în afara Italiei, nu a evenimentelor italiene. În Italia a fost mai puțin prețuită admirația pentru o viață energică și de pură frumusețe. Cuprinsul operelor cugetătorului italian ascund un sistem bine închegat de filosofie politică. Se poate spune, după cum afirmă A. Gramsci în capitolul Reformă și Renaștere din lucrarea Scrieri alese că „umanismul s-a născut în Italia ca studiu al romanității și nu al lumii clasice în general (Atena și Roma)”, dar atunci trebuia să facem unele distincții, umanismul a fost politico-etic, nu artistic, a fost căutarea bazelor unui „stat italian care ar fi trebuit să se nască odată și paralel cu Franța și Spania; în acest sens, exponentul cel mai expresiv al umanismului și al Renașterii, după cum am mai precizat, este Niccolo Machiavelli”.

Gândirea lui Machiavelli este o reacție față de Renaștere, este recunoașterea necesității politice și naționale de a se apropia de popor așa cum au făcut monarhiile absolute din Franța și Spania, „după cum este un simptom popularitatea lui Cesare Borgia în Romagna pentru că lovește în tiranii locali și în condotieri”.

Dar totuși Machiavelli rămâne acea „conștiință clară și superioară a aceleiași întregi mișcări care se întinde, în spontaneitatea ei, de la Petrarca și Boccaccio până la a doua jumătate a secolului al XVI-lea”.

Întreaga concepție despre viață, stat, societate, libertate, Machiavelli și-a format-o și creionat-o în decursul întregii sale vieți. În momentul când Machiavelli își pierde slujba de la Seneoria Florentină și răgazul silit face din fostul secretar un scriitor, omul era deplin format. Avea 43 de ani, o experiență de 15 ani a treburilor publice, ani pe care, după vorba lui, „nici nu-i dormise, nici nu-i jucase”, și obiceiul de a medita asupra lucrurilor lumii acesteia. Nu-i mai era îngăduit să servească republica; omul activ care se străduise atât pentru patria lui era osândit la inacțiune. Dar experiența lui, meditarea continuau asupra lucrurilor antice ca și asupra vremii în care trăia și roadele acestora se vor regăsi în operele lui.

Ideile politice – rezultatul experienței acumulate – se opun în mod radical spiritului medieval și supremației eticiei. Machiavelli reprezenta prin concepția sa pe acela care neagă gândirea abstractă și omul teoretic pentru că întreaga sa viziune este îndreptată asupra vieții imediate. De aceea caracterul gândirii sale politice este diferit de cel al epocii anterioare.

Faust Braidescu, în lucrarea sa Doctrine Politice, face o analiză a acestor carateristici:

„1. existența unui determinism politico-social și al forțelor în conflict;

2. natura nu este altceva decât această forță în continuă luptă, ceea ce repercutează și în viața societății;

3. omul și numai el contribuie la crearea realității politice și sociale; 4. în fine, «virtutea», considerată a fi «o însușire eminamente dinamică a naturii umane» a cărei manifestare supremă se produce în domeniul politic și militar sub formele de civism, de devotament pentru binele comun, de eroism și, îndeosebi, sub forma creării și păstrării statelor libere prin acțiunea genială a marilor șefi și oameni politici, constiuie însușirea maximă a oamenilor și bazele vieții politice”.

Din analiza acestor caracteristici a fost catalogată gândirea lui Machiavelli drept „individualistă, pesimistă și fatalistă”.

Machiavelli vede natura omului, pe de o parte schimbătoare, pe de alta durabilă, sub aspectul răutății ei. Toate acele lucruri văzute de Machiavelli sunt constatări amare, pesimiste, rezultate din observarea stării timpului său, a corupției pe care acesta o denunță cu vehemență, a neputinței, parcă, de a-i face conștienți pe concetățenii lui de gravitatea momentelor pe care le trăiau, de a le uni forțele în vederea atingerii scopului fundamental urmărit de Machiavelli în acțiunea sa practică și teoretică:- asigurarea unui stat puternic, a libertății și unității Italiei.

În urma acelor constatări și experiențe, Machiavelli trage o concluzie și-i avertizează pe principi că oamenii, prin natura lor, sunt răi: „oamenii sunt răi și gata să-și manifeste răutatea ori de câte ori vor avea ocazia”, pentru că „oamenii nu fac bune decât în mod forțat, dar de îndată ce au libertatea de a comite răul fără a fi pedepsiți, vor ajunge să producă peste tot confuzie și dezordine”.

Cunoașterea istoriei e necesară pentru orientarea hotărârilor și faptelor de ordin public în condițiile lumii prezente. După cum afirma Nina Farcan: „opera cronicarilor avea un scop simplu, de înregistrare a faptelor istoriografice. Umaniștii își propun să cunoască în plus înlănțuirea loc cauzală continuând cercetarea lor cauzală. Continuând cercetarea lor, marii istorici ai Renașteri includ în studiul istoriei studiul omului și al valorii și finalității acțiunii lui, istoria. Aceștia sunt implicit moraliștii și filosofi ai istoriei și prin finalitatea practică a cercetării lor. Gânditori activi preocupați de îndrumarea politică. Opera lui Machiavelli prezintă această pluralitate de conținut”.

Principiul pe care Machiavelli îl pune la temelia politicii ca știință, e principiului interesului public, în mijlocul acestei decadențe politice determinate de numeroasele state mici, de interesele personale ale unor familii care calcă în picioare nevoile poporului, de acel haos total care domină Italia în care „cetățenii se aliau cu dușmanii împotriva propriului lor stat, membrii unei familii sau ai unei corporații se aliau cu străinii împotriva propriei lor națiuni. „Fiecare facțiune politică era gata să facă apel la străini cu prețul îngenuncherii națiunii întregi”. Împotriva acestei stări s-a ridicat Machiavelli și a proclamat principiul interesului public ca principiu suprem, ca principiu absolut, dându-i dreptul să se afirme și să se mențină pe toate căile și cu toate mijlocele posibile, chiar și prin trădare și crimă, dar însă „Machiavelli nu a inventat asasinatul politic, nu a descoperit modurile în care trebuie guvernate statele cucerite, nu a dat lecții de … machiavelism, el a constatat din istorie și din evenimentele contemporane cum se desfășoară lucrurile, care este a lor «verita effecttuale» și s-a străduit să tragă învățăminte pentru orașul său și întreaga Italie”. Misiunile diplomatice realizate de Machiavelli, dar și lectura atentă a manuscriselor din antichitate îl vor ajuta pe acesta să creioneze profilul unui conducător ideal, ce ar putea scoate Italia din starea de incertitudine în care se afla, astfel spus, Machiavelli este acel gânditor care își îndreaptă atenția asupra societății și o abordează cu rigoare logică și distanțare științifică.

Secretarul florentin e considerat a fi părintele fondator al realismului politic în măsura în care el separă politicul de etică și religie. Aceasta înseamnă mai mult decât a spune pur și simplu că era un observator lipsit de pasiune. Diferența dintre Politica lui Aristotel și Principele lui Machiavelli este aceea ce că în viziunea greacă despre lume politicul, etica și religia erau într-o strânsă legătură.

După cum afirma și Dumleavy, „realismul politic a primit cea mai notorie recunoaștere în perioada Renașterii, operele lui Machiavelli atrăgând atenția în mod emfatic asupra rolului forței și a fraudei în câștigarea și guvernarea statelor. Realiștii politici sunt caracterizați de pesimismul lor față de natura umană și disprețuiesc acele teorii politice care pun în valoare autoguvernarea maselor”.

Fără îndoială, ideile lui N. Machiavelli au constituit bazele unui umanism real căci omul, complex și contradictoriu, zbătându-se în cadrul oferit de condițiile istorice concrete, este un om real, care se confruntă permanent cu probleme reale.

Această formă de umanism este fără îndoială tributară filosofiei renascentiste.

Machiavelli este în fond un pesimist. Pesimismul său se naște dintr-o lungă experiență a lucrurilor moderne și dintr-o continuă lecție a celor vechi. Se naște în plus din convingerea „psihologiei de tip nou că oamenii au avut întotdeauna aceleași pasiuni”.

Despre Machiavelli, nu întotdeauna admirat, considerat adesea un vizionar „unilateral” și „meschin” al istoriei și al vieții, Crocce scrisese: „De la Machiavelli primim următoarele lecții: că politica este actualitate și violență, că se desfășoară între fapte concrete pe care trebuie să le avem în vedere, și că întotdeauna o faptă valorează mai mult decât o bună intenție, o faptă, chiar egoistă și nedreaptă, tocmai pentru că este reală, își are rațiunea ei de a fi”.

Se poate spune despre Machiavelli că este primul filosof al istoriei, nu un filosof creator de sisteme, ci investigator. Îndepărtat de metafizică, neinteresat de cauza prima, de primul mobil generator al întregii mișcări, Machiavelli se dovedește a fi un experimentalist în studiul înlănțuirii datelor și faptelor istorice.

Pentru el nu există o lege unică, invariabilă, tipar de aplicat întregii umanități de-a lungul epocilor trecute sau prezente, ci tot atâtea caracteristici variate, religioase, politice, cât sunt și națiunile înscrise în mișcarea perpetuă a timpului istoriei.

Prin concepția sa despre lume filosoful florentin avea să deschidă perspective largi pentru dezvoltarea științei cu privire la om și societate, Machiavelli identificându-se astfel cu întreaga „conștiință și gândire a secolului”, după cum precizează Fr. de Sanctis.

Situația internă a Italiei se caracterizează în această vreme, pe de o parte, printr-o mare sfâșiere politică între diversele alcătuiri care o divizau, iar pe de altă parte, printr-o mare efervescență spirituală.

În secolul al XV-lea inima Italiei era Florența, oraș vesel cu cele mai multe petreceri care aduna împreună atât localnici, cât și străini de pretutindeni. Acest mândru oraș se transformă ulterior aproape într-o „mănăstire”, „Și iată că – zice Funck Brentano, unul din cei mai importanți istorici ai Renașterii – magnificul oraș, mândria Renașterii, orașul de artă, de lux și de plăcere, se transformă cu repeziciune într-un fel de mănăstire”.

Către sfârșitul secolului al XIV-lea lupta pentru emanciparea vieți politice a statelor europene de sub tutela Bisericii Romane, care era destul de veche, a reînceput în Italia. Machiavelli schițează în opera sa modul în care puterea politică a Papalității dereglează într-un fel sau altul „toate busolele Italiei” și chiar ale Europei, datorită ei Ludovic al XII-lea al Franței, regele celui mai puternic și mai organizat regat, comite cele mai iremediabile greșeli, armele de până atunci au fost în bună parte părăsite, și altele, mai moderne le-au luat locul. Argumentele acum nu mai erau de natură abstractă, rațională, ci de natură concretă, empirică, întemeindu-se pe fapte pozitive. Nu în natura teoretică a statului, ci în viața practică a societății omenești trebuiau căutate legile celei mai bune organizații politice și sociale.

O bună organizare politică și socială au menținut cei din familia Medici, dar, intercalată cu o serie de suișuri și coborâșuri. Dragostea de artă, gustul pentru plăceri rafinate fac din Florența principalul focar al Renașterii Italiene. Tirani desigur, dar tirani blânzi, luminați și binefăcători, fac din Florența un locaș de pace interioară. Lorenzo – tiran „mai bun și mai plăcut”, crescut la curtea strălucită a bunicului său Cosimo, în mijlocul învățaților timpului; în tinerețe călătorește pe la toate curțile italiene, cunoaște bine oamenii și câștigă experiență.

El însuși, spirit ales, după cum afirmă și Antoniade „cu vastă cultură și gust artistic sigur, moștenise și simțul politic al celor mai mari dintre Medici”. „La treburile statului pune pe cei mai pricepuți învățați. Acest extraordinar Mecena face din inteligență și cultură un factor integrant al statului”.

Dar Lorenzo, cu drept cuvânt supranumit Magnificul, cheltuia mult pentru artă și învățătură, pentru frumusețea orașului și pentru viața splendidă pe care o ducea, de aceea Florența era numită atunci „inima Italia”. La moartea lui Lorenzo, Florența îi recunoaște lui Piedro de Medici, o autoritate egală în conducerea statului, dar doi ani mai târziu, regele Franței, Carol al VIII-lea, coboară în Peninsulă pentru a revendica Neapole. Multe învățături avea să tragă Machiavelli din expediția franceză.

Văzuse clar ce poate face un străin înarmat împotriva unor state sau stătulețe răsfirate, dezarmate, dezbinate, care își duc viața cu experiențe și abilități mărunte.

Primejdia străină, amânată acum pentru câtva timp, va rămâne și ulterior va câștiga, astfel Piedro pierde puterea și păturile de alătură lui Solderini.

Scăpând de stăpânirea Medicilor, la Florența se redeșteaptă vechiul spirit republican. Într-o vreme când în Italia se instalau pretutindeni monarhii, iar în țările vecine se închegau marile regate naționale, Florența vroia să rămână la vechea și nobila lozincă : „popolo e liberta”.

În aceste condiții, Florența trebuie să se reînnoiască și să întinerească, să-se adapteze la nevoile momentului vechile instituții republicane înăbușite ori falsificate de atâția ani de tiranie. Era nevoie de o constituție puternică, un guvern stabil care să reziste dușmanilor din afară și din interior. Din păcate, politica florentină se încrezuse pururea în eficacitatea formelor și formulelor: „e destul o constituție bună pe hârtie, ca totul să meargă bine”. De aceea Florența se zbătuse atâta vreme, după vorba lui Dante, ca un bolnav în pat, schimbând mereu legile și rânduielile, făcând potriviri nereușite. Dar și așa nu se poate ajunge la o nouă rânduială decât după infinite discuții, calea de mijloc aleasă fusese impusă numai de autoritatea și ascendentul ce căpătase încrederea poporului .

Într-o vreme când și elocvența bisericească era pătrunsă de eleganțele umanismului, noul predicator vine cu un fel aspru, abrupt, cu fraze care sunt strigate cu mânie sau suspine de durere, cu viziuni apocaliptice de foc și urgie, cu tăceri mai elocvente decât vorba, cu vorbe care se îneacă în lacrimi”.

1.1 Portretul lui Girolamo Savoranola

Girolamo Savoranola – Datorită unei vocații alese și irezistibile, părăsește studiile începute la cererea părinților săi si intră în mănăstirea dominicanilor din Bologna. În timpul său liber acesta citea cu un zel neobișnuit operele părinților Bisericii și scrierile contemporanilor lor. După câțiva ani, cunoștințele lui părând destul de întinse, a fost trimis de autoritățile ordinului său ca „lector” al „novicilor”, mănăstirii San’ Marco din Florența și ca predicator pentru „edificarea” populației din oraș și din împrejurimi, dar totuși acesta avea un „defect”: vorbea prea repede, cu unele inhibări în pronunțarea unor cuvinte și uneori nu-și putea stăpâni gesturile.

Constatarea penibilă a insucceselor sale, repetându-se necontenit, cu toate sforțările pe care și le impunea ca să le evite, Savonarola, a simțit nevoia de a se reîntoarce la Mănăstire, unde într-o retragere absolută, cu rugăciuni necontenite, a ajuns la convingerea că lumea, spre a putea fi convinsă, trebuie mai întâi înspăimântată, că aceasta nu este și nu poate fi bună devreme ce apasă asupra ei greaua povară a păcatului originar. În aceste condiții lumea trebuia salvată cu orice preț prin îndreptarea moravurilor ei ticăloase – fie ca Dumnezeu să se îndure sa o cruța, fie ca loviturile lui să n-o găsească cel puțin nepregătită, s-o găsească pură, adică în vederea mântuirii din viața viitoare, pe calea căinței și a pocăinței. Întorcându-se cu această credință la Florența, Savanarola și-a schimbat cu desăvârșire metoda, predicând și prevenind pe toți că nenorocirile mari aveau să se abată asupra Italiei și aveau să se întindă repede asupra lumii întregi.

Încurajat de succesul acestor „predici”, fanaticul călugăr, pentru a-și convinge și mai mult ascultătorii asupra caracterului divin al misiunii sale, a început să le povestească „viziunile” pe care le avea în nopțile sale de pioasă veghe: „îngeri coborându-se din cer, în valuri de lumină veneau să-i dea puteri nouă întru îndeplinirea misiunii pe care i-o încredințase Dumnezeu, de a încerca să pună lumea cât mai era timp, pe calea căinței și a pocăinței. Și ca să arate că, dat fiind caracterul divin al misiunii sale, era dator să spună adevărul ori și cui și fără să se teamă de nimeni, n-a lipsit a-și îndrepta atacurile în contra puternicilor zilei, în contra Papei Inocențiu al VIII-lea și în contra lui Lorenzo de Medici, prevestind că aveau să-și ia în curând pedeapsa cuvenită. Iar când, atât cel dintâi, care era bătrân și infirm, cât și cel de-al doilea care suferea de o boală incurabilă au murit într-adevăr cu puțin timp după prevestirea lui, lumea începu să creadă în «darul» lui profetic”.

Ajuns la putere în Florența, acesta a redat, este drept, republicii Toscane vechea structură cu toate organele ce o alcătuiau, dar acele organe nu mai însemnau nimic, ele nu mai puteau hotărî în realitate nimic numai prin ele însele; altfel spus, Savanarola era cel care hotăra de unul singur tot.

Acesta a interzis petrecerile, nu numai în timpul carnavalului, când luau proporții excesive, ci în tot cursul anului, a oprit și închis toate localurile publice, în care se consumau băuturi alcoolice și birturile de lux în care se serveau mâncăruri alese, pentru jocurile de noroc, care trebuiau stârpite, a prescris ca pedeapsă tortura, a impus femeilor măritate să nu se supună obligațiilor conjugale decât la anumite epoci mari și numai în vederea procreării, a stabilit pedepse grele ce puteau merge până la arderea pe rug, pentru bărbații și femeile ce se dădeau la abateri și excese exotice, a impus impozite grele asupra averilor celor bogați și a organizat bande de copii „inchizitori” pe care i-a însărcinat să facă pe față poliția străzilor și a caselor orașului spre a supraveghea purtarea oamenilor.

Îmbrăcați în alb, purtând într-o mână o ramură de măslin iar într-alta o mică cruce de lemn, copiii, străbătând străzile, opreau pe cei ce umblau îmbrăcați prea luxos … Intrau apoi în case și, intimidând pe stăpâni prin îndrăzneala lor naivă și chiar folosindu-se la nevoie de puterea pe care le-o dădea numărul lor, ridicau toate „zădărniciile” – tablourile, cărțile, instrumentele muzicale, hainele de lux, bijuteriile – pe care le predau autorităților instituite anume ca să distrugă asemenea „deșertăciuni”, toate acestea fiind arse pe un rug ridicate în piața Signoriei.

În aceste condiții, un întreg șir de clerici fanatici luptau pentru reforma moravurilor din care trebuia să iasă o nouă viață politică, în acest timp când predicatorul distra auditoriul cu vorbe groase, cu aluzii înțelese de oricare, cu fabule și povești, mulți începând să nu mai creadă în predicile lui Savanarola.

Cum bine observa și Machiavelli, în sistemul politic al dominicanului exista o profundă ignoranță a adevăratei naturi umane, acea naivitate care consta în a-ți imagina că poți face un popor întreg să ducă o viață „virtuoasă” pentru că ai reușit să-l emoționezi, să trezești în el teama de moarte, teama de infern, de ciume și de francezi”.

În ziua când poporul florentin n-o să se mai teamă, când se vor plictisi să tot asculte predici, regimul „monarhic” pe care acesta a vrut să-l impună (monarhia reprezenta pentru fanaticul călugăr regimul ideal, însă circumstanțele istorice au făcut ca Republica să fie regimul natural al Florenței. Astfel, circumstanțele sau soarta au făcut ca Florența să devină Republică subordonată monarhiei lui Christos) va pieri.

„Christos, rege al Florenței, … primește pe Christos, care binevoiește să fie regele tău, vei fi astfel bogat în bunuri temporale și spirituale”, iar Savanarola reprezenta „profetul”.

Faptul că Savanarola se prezintă drept profet este rezultatul unui demers intelectual sistematic care nu a reușit să răspundă sfidării evenimentului. Savanarola aparține deci categoriei glorioase a fondatorilor „de ordini noi” a celor care s-au dedicat celei mai importante încercări permise omenirii.

Savanarola a vrut să fie drept, echilibrat, generos într-un cuvânt moral. El nu a înțeles însă că morala cu politica în mod obișnuit „nu se pot combina”, iar din această cauză politica a fost aceea care a avut de suferit. Acesta a proclamat dreptul poporului de a se conduce singur; poporul va profita de această zi când se va sătura de el și-l va răzbuna, dar totuși el ar mai avea doar un singur mijloc de a-și consolida puterea; să nu conteze prea mult pe prestigiul moral, pe finalitatea partizanilor săi, pe bunătatea poporului.

„Profetul” va fi victima propriei sale reforme; Savanarola nu este puternic; puterea lui este doar morală, iar acest lucru nu este de ajuns. Practic el este „dezarmat”. „Și ce este un om fără arme, se întreabă M. Brian, chiar dacă acesta este profet? Reforma sa deci, într-un timp mai mult sau mai puțin îndelungat, este condamnată la eșec. În primul rând că nu poate să supraviețuiască pentru că el nu are succesori; mai mult, este imposibil ca nestatornicia poporului să-i permită s-o ducă până la capăt”.

Călugărul care învinuia pe alții de cele mai grele păcate căzu el însuși în păcat, astfel fu ars pe rug, astfel sfârșindu-se regimul teocratic pe care Savanarola încercase să îl impună Republicii Toscane.

La toate aceste evenimente, Machiavelli asista ca un simplu spectator, dar totuși frământat de numeroase întrebări în ceea ce privește modul cum trebuie guvernat un stat, în vederea unei mai bune stări a lor în viața reală pe care o duceau, cu atâta greutate, pe pământ, și în numele fericirii presupuse din viața închipuită pe care aveau s-o ducă, după moarte, în cer; precum și dacă Biserica (religia), dar și morala ar trebuie să se întrepătrundă cu politica. La aceste întrebări va încerca Machiavelli să le găsească răspuns, luând aminte de învățăturile și evenimentele la care a luat parte.

Acesta ajunge la concluzia că politica trebuia să înceteze de a se mai juca cu simple închipuiri, sau în cazul cel mai puțin rău, cu idei abstracte, de origine pur speculativă. Ea trebuia să caute a se întemeia numai pe date pozitive, pe fapte concrete, scoase din studiul vieții reale a popoarelor, a cărei desfășurare era determinată în primul rând de jocul intereselor lor pământești. Preocupările de altă natură, cum erau cele religioase, care erau legitime și ele în cuprinsul vieții sufletești a oamenilor, trebuiau lăsate în grija reprezentanților Bisericii.

După o serie de evenimente nefaste încrederea oamenilor în marile minuni a dispărut. Dumnezeu nu mai vorbește cu nimeni. Fiecare socoate, se chibzuiește cu grijă la interesul său personal, carieră, faimă, avere. O normalitate leneșă, umila a cuprins viața politică din care răsar individualități având toate însușirile.

În tot acest context Italia apare ca uitată de Dumnezeu, Italia s-a făcut păgână. Biserica nu mai e biserica lui Dumnezeu, preoții nu mai sunt păstorii turmei, Roma este Babilonul, principii sunt fiare sălbatice trimise spre pedeapsa noroadelor, oamenii se gândesc numai la câștig și plăceri, femeile au pierdut rușinea. Vremurile s-au împlinit, urgia Domnului este aproape, nu mai este timp de pierdut”.

Machiavelli asista la toată drama savanaroliană ca un spectator rece. Nu-l mișca nici figura patetică a predicatorului, nici străduințele lui, nici tragicul sfârșit. Pe el îl interesează numai acțiunea politică coerentă, consecventă, bine condusă. Dar Savaranola făcea greșeli, și una din greșeli era fundamentală:- cea a amestecului politicii cu teologia. Machiavelli nu are nici un entuziasm religios, firea lui era opusă celui „piagmanilor”, iar pe preoți, călugări, inclusiv papi îi învăluie cu dispreț. Poporul italian nu pare a fi nici ignorant, nici necioplit, totuși Savanarola l-a convins că vorbea cu Dumnezeu „nu vreau să judec dacă era adevărat sau nu, pentru că despre un om atât de mare se cuvine a vorbi cu reverență, dar spun că mulți l-au crezut fără să fiu avut ceva extraordinar care să-i facă să creadă pentru că viața lui, învățătura lui, sarcinile ce își luase erau suficiente ca să nască încredere”.

1.2 Modelul Principelui – Cesare Borgia

Viața frământată din veacurile Renașterii, a scos pe omul simplu din paradigma sfârșitului de Ev Mediu, obligându-l să ia decizii pentru sine însuși, să lupte și să-și promoveze ideile. Astfel, se poate vorbi de apariția în Italia a omului modern ce poate gândi și acționa în mod liber în conformitate cu ceilalți. Machiavelli spunea că temelia vieții, faptul de a fi „om” și deschidea prin aceasta epoca virilă a forței inteligente, succesul, gloria este pentru omul Renașterii o consacrare exterioară a originalității personale. Dezvoltarea individualismului renascentin ca un Cezare Borgia, printre altele este exacerbată prin „emanciparea”, „descătușarea” de orice opreliști. „Homo per se reprezenta condiția individului ce nu cunoaște interdicții”.

De-a lungul întregii sale activități diplomatice, Machiavelli, întrând în contact cu diferiți oameni politici și analizând comportamentul acestora, precum și situația Italiei din acea vreme în care (poporul era unul din cel mai puțin serios din lume și cel mai puțin disciplinat, unde toți vroiau să-i alunge pe străini, tuturor le era nesuferită stăpânirea barbară, dar nu se lua nici o măsură), Machiavelli ajunge la concluzia că dacă trebuie să se refacă energia caracterelor, trebuie „răul tăiat de la rădăcină”. Dar cum energia caracterului lipsește, moralitatea, religia, libertatea și virtutea sunt simple fraze. Dimpotrivă, când energia caracterului se reface, atunci se reface tot restul.

De aceea pentru el Cesare Borgia „minte clară și inimă hotărâtă, dar lipsit de orice simț moral, este un om de mai mare valoare decât bunul Piedro Soderini, culme a omului cumsecade, dar «suflet prost», pentru că a pierdut republica din incapacitate și slăbiciune”.

Printre alte figuri politice importante pe care Machiavelli a reușit să le cunoască și care i-au servit acestuia ca model, pentru conturarea profilului unui principe ideal, în afară de Cesare Borgia, putem enumera „.portretele vestite” ale lui Luigi al XII-lea, principele Maximilian, Papa Giulio al II-lea, pe lângă aceste „figuri politice”, Machiavelli mai intra în contact și cu Caterina Sforza în urma unei misiuni la Ferli, apoi cu regele Franței Ludovic al XII-lea.

După moartea Papei Alexandru al VI-lea, Machiavelli este trimis la Roma pe lângă condotierul Baglioni. Acolo el asistă la ruina acestuia care cu un an înainte formase pentru Machiavelli un obiect de adâncă admirație.

Misiunile lui Machiavelli în Franța, Mantua, Siena, pe lângă îndemânaticul Senior Pandafo Petrucci, contribuia la desăvârșirea educației sale diplomatice.

Caracteristici ale acestor personalități au fost analizate atent și înglobate în viziunea unui conducător ideal. Inspirat în același timp și din doctrinele anticilor, Machiavelli aduce o imagine nouă a conducătorului de stat: „grija de căpetenie a legiuitorului trebuie să fie de a face să domnească înțelepciunea în statul pe care îl organizează și de a alunga din el neștiința”.

Machiavelli, ale cărui convingeri politice se formează pe baza studiului lumii antice și a observațiilor moderne, nu poate găsi ceva care să-l satisfacă, indiferent de orizontul către care privește Italia era un haos, dar și Dumnezeu tot din haos a făcut Universul, prin urmare ar fi posibil să se înlocuiască această dezordine profundă, această mare confuzie de popoare și de indivizi cu o ordine?

În Machiavelli există doi oameni. Unul dintre ei este pasionat după evenimente și se instruiește fie din istoria popoarelor vechi, fie din observarea politicii contemporane. El este exact motorul vietii sale, criticul oamenilor și al faptelor pe care le-a studiat. Reflectând asupra mersului lucrurilor și faptelor omenești, el ajunge la convingerea că lumea se menține în aceeași stare în care se găsește de mult, că cuprinde întotdeauna aceeași cantitate de bine și aceeași cantitate de rău, dar că acest bine și rău străbat diferite locuri, diferite ținuturi.

Un intelectual, un contemplativ, dar alături de el, un alt om își revendică insistent dreptul de a acționa: „curiosul”. Acest om politic nu-și caută o ocupație, tocmai pentru a rămâne îndepărtat și pentru a-și păstra toată libertatea de judecată. Pentru ca nimic să nu-i deformeze luciditatea, să nu-i orbească, să nu-i întunece vederea asupra lucrurilor. Un om liber. Dar el este în același timp și un cetățean, un patriot. Un cetățean legat de gloria și prosperitatea Florenței. Un patriot, după tradiția lui Dante, al lui Petrarca care gândește în funcție de Italia.

Astfel, după cum acesta susține, studiul trecutului ne ajută să ne cunoaștem mai bine prezentul, să ne prevedem cu probabilitate, ceea ce implică faptul că politica trebuie să fie o știință întemeiată pe experiență; iar omul politic trebuie să fie mai întâi de toate un bun istoric, ca să poată urmări până în cele mai mici amănunte în trecut, jocul pasiunilor și efectele acțiunilor produse de ele, raporturile dinte instituții, legi și moravurile popoarelor, raporturile dinte viața economică și cea politică. În vremea lui, tirania este un fapt, o formă politică destul de răspândită, existența unui „stat liber” fondat pe justiție, pe libertate, constituia idealul la care Machiavelli aspira. În Italia lui coruptă, cu acei italieni, „vituperio del mondo” nu se putea gândi la un asemenea stat către care mergeau preferințele lui: nici una din condițiile republicilor după modelul celei Romane nu se verifică în universala slăbiciune și dezagregarea italiană. „Sunt boli care nu se vindecă decât prin fier sau otravă. Iar ierarhia absolută tiraniei este un rău, dar care poate fi uneori un rău necesar”.

Unificarea Italiei și izgonirea barbarilor nu se pot face prin metode pașnice, civile. Trebuie voința unui singur om plin de „virtuți” care să adune cea mai rămas bun din Italia și care să reclădească, prin propria lui forță, cu spada în mână, statul; mai întâi unificarea statului sub o singură stăpânire, apoi statul odată reclădit, dacă va avea vitalitatea necesară, își va găsi singur forma cea mai bună de a merita libertatea.

Machiavelli era un om însuflețit de cel mai înalt patriotism, un adevărat slujitor devotat cetății lui; pe parcursul misiunilor sale, acesta intră în contact cu francezii pe care-i caracterizează astfel: „un francez căruia îi ceri o favoare se gândește mai întâi la ce i-ar putea fi asta de folos. Primele angajamente luate cu ei sunt întotdeauna cele mai sigure. Dacă sunt în imposibilitatea să-ți fie de folos, atunci te copleșesc cu promisiuni. Dacă sunt în stare s-o facă, o fac, însă cu mare greutate și în măsura în care pot. La necaz sunt foarte umili și foarte insolenți când le merge bine, sunt ușuratici, schimbători și își țin cuvântul cum și-l ține orice învingător”, spune Machiavelli după experiența avută în Franța.

Dacă Machiavelli nu i-a înțeles bine pe francezi, dacă uneori s-a lăsat orbit de neîncredere, de ranchiuni sau de resentimente, nici francezii nu și-au format o imagine mai puțin ostilă despre marele teoretician al politicii italiene. Fiind un adevărat patriot, el suferea când vedea armatele străine instalându-se pe pământul său natal, suferea la gândul că statele vecine întrețin discordia ca să aibă pretext de a interveni, că priveau Italia ca pe o pradă pe care și-o disputau cu lăcomie. Machiavelli nu-i urăște pe francezi, le știe și metehnele și talentele, îi judecă fără părtinire, dar și fără simpatie (ceea ce înseamnă că dă dovadă de un oarecare simț al echității).

Acesta le-a studiat obiceiurile și găsește la ei multe lucruri ce-i par demne de laudă – dragostea lor pe care o manifestă față de rege, simplitatea lor și această încurajare a micii proprietăți, lucru pe care îl analizează cu perspectiva unui economist modern. Și totuși, cel a cărui imagine i-a rămas impregnată lui Machiavelli ca având trăsăturile și caracteristicile unui „adevărat și ideal Principe” a fost Cesare Borgia, „cel născut dintr-o execrabilă sămânță, plină de venin”.

Portretul lui Cesare Brgia este confruntadesea cu acela al victimiei sale (victimă trimfătoare în cele din urmă prin forța împrejurărilor decât prin virtuțile personale).

Cesare Borgia era fiul unei celebre curtezane romane, Vanozza și al papei Alexandru al VII-lea. Tânărul Borgia este ambițios, sigur pe el, mare maestru în arta prefăcătoriei. Fiul favorit al tatălui său și preferatul mamei sale era educat conform idealului epocii sale : „un om pe deplin el însuși care își dezvoltă în întregime calitățile, fără să se întrebe dacă morala obișnuită numește defecte unele calități ale sale, un om pentru care personalitatea este tot atât de importantă ca și o operă de artă și trebuie realizată cu tot atâta grijă ,- aplicație geniu. Un om care nu lăsa în umbră nimic din ceea ce poate să-l facă mare. Mare este acela care și-a împins până la maximum eficacitatea acțiunilor și dorințelor, care nu se pot judeca pe sine cu măsura cu care sunt judecați alții, ci se dimensionează numai după aspirațiile, calitățile și dorințele proprii”.

În anul 1502, pe date de 22 iunie, diplomatul se va deplasa la Imola împreună cu cardinalul Francesco Soderini pentru a-l întâlni pe Cesare Borgia. Machiavelli și-a dat atunci seama că acest tiran nu era prietenul țării sale, acesta coordonându-și acțiunile politice și militare cu o deosebită luciditate, fiind întotdeauna gata să facă orice pentru a obține rezultate pozitive si dorite,

Firea sa se dezvolta exact așa cum îl duceau talentele și instinctele. Nu încercase nimeni să facă din el un animal domestic, un subiect potrivit , un personaj banal și obișnuit, acesta nefiind un „produs” al eredității, nici al educației, nici al epocii, deși acești trei factori au exercitat o puternică influență în formarea și dezvoltarea personalității sale; el – Cesare Borgia – este pur și simplu un ins a cărui individualitate nu a fost supusă nici unei presiuni, unei deformări, nici unei opreliști. Nu toată lumea ajunge un Cezare Borgia”. Pentru cercetătorul superficial, Cesare Borgia apare – așa cum l-a transmis legenda și l-au creionat romancierii – ca un simplu aventurier. Ambițios, fără scrupule, urmărind satisfacerea politică de moment și satisfacții senzuale libidinoase, care au mers până și la incest. Cruzimea lui reiese și din: „să-ți gâtui fratele în timpul unei plimbări noaptea, să-ți înjunghii cumnatul și cu toate lacrimile surorii tale, să-l fugărești rănit până la pat, ca apoi să-l ucizi, să sugrumi un biet tânăr principe pașnic, aproape un copil, după ce i-a făgăduit că-l va lăsa în viață, răzbunarea să-ți fie singura țintă când te împaci cu cineva, să nu faci legământ cu cineva decât pentru a-l trăda – toate acestea par a fi fost socotite de cei din veacul al XVI-lea niște treburi foarte firești”.

Pentru istoricul obiectiv însă , Cesare Borgia se clasează într-o altă perspectivă; – în domeniul eticii: actele sale nu ies din cadrul atmosferei Renașterii, libertină până la amoralitate,; în domeniul politic, acțiunile sale s-au desfășurat totuși în lumina unui ideal de proporții uriașe, raportat la epoca sa. El a urmărit unitatea Italiei, prin desființarea fragmentelor de state foarte dispersate, rivale și slabe, care fărâmițau viața spirituală a poporului din Peninsula Italiei, ținându-l astfel sub permanenta amenințare a statelor nordice.

Acesta poseda calitatea de reuși s se facă crezut de fiecare dată, dar și aceea de a se preface, posedând un fluid fascinant, un amestec de elocvență, de voioșie plăcută și surâzândă și de farmec, răpindu-i adversarului său cu care vorbea o parte din mijloacele sale de control și de simț critic. Pe lângă sugestia hipnotică, puterea de dominare a lui Cesare Borgia asupra dușmanilor se mai întemeia și pe un trainic sistem politic. Printre cei mulți „păcăliți” de Cesare Borgia se pot număra și francezii la început. Dacă ei l-au sprijinit un timp pe Cesare, aceasta s-a datorat faptului că nu-l cunoșteau. Fascinați de limbuția și purtările sale dezmierdătoare, dar în același timp trufașe, îndoctrinați de el chiar la curtea Franței, înaintea sosirii lor în Italia, francezii rămăseseră multă vreme victimele lui. Când l-au cunoscut mai bine, l-au osândit; Ludovic al XII-lea vorbește undeva despre marea ingratitudine și nerecunoștință a „vărului său Cesare Borgia și de „urâtele feste” ce i le-a jucat”.

Puterea lui Cesare Borgia se sprijinea doar pe faptul că părintele său stătea pe tronul Sfântului Petru, că dispunea de imensa forță materială și morală a Bisericii, că are la dispoziție tezaurul pontificatul. În ziua când vor lipsi aceste resurse, prestigiul și autoritatea sa vor fi la pământ, doar dacă nu se va lua din timp măsura să le susțină prin cuceriri care să-l facă independent de toți și de toate, chiar și de papa.

Moartea neprevăzută a părintelui său, Papa Alexandru al VI-lea, dar și faptul că otrava a reușit „să macine acea energie neîmblânzită pe care nici o forță omenească nu părea în stare s-o încovoaie”, acestea duc spre o nefinalizarea a scopului propus de Cesare Borgia, după cum se spune în tradiția italiană: „omul împotriva căruia s-a întors norocul, e un om pierdut”.

Machiavelli va păstra totuși imaginea acestui bărbat cu ochi frumoși și triști și pe bună dreptate va face din el modelul supraomului politic. „Strângând la un loc toate faptele ducelui, n-aș putea să-mi reproșez că am uitat ceva, și se pare că merită să îl propun, așa cum am făcut , ca model al tuturor acelora care, cu sprijinul norocului sau al armelor au ajuns să fie niște suverani cu vederi largi și proiecte mari”.

1.3 Contextul apariției și imaginea principelui

Sinceritatea pasionată care l-a caracterizat în gândire, tentativa reușitei de a nota imediat de a trece impresia în expresie exactă și precisă, urmată de viziunea clară , niciodată confuză a plăcerii unui lucru, au făcut din Machiavelli un adevărat maestru. Filosof al omului, Machiavelli s-a prezentat umanității cu cauza de idealitate generată îndeosebi de profunzimea patriotismului său, pentru demnitatea vieții sale, pentru sobrietatea sa de critic al realității.

El era absorbit în travaliul minții. Extraordinara sa originalitate intelectuală, care îl diferenția de contemporanii săi, constă în laborioasa, temerara, stăruitoarea activitate de a descoperi adevăratele dimensiuni ale unei transformări istorice, ale unei personalități care putea influența mersul evenimentelor.

Cu felul lui sincer, tăios și sarcastic, n-a știut să se „de-a bine niciodată pe lângă cei mari”, a fost totuși acuzat de josnicie pentru că a solicitat cu prea multă insistență pe lângă Medici, după revocarea lui, să fie întrebuințat la orice „măcar să rostogolească o piatră”.

„Furtuna” care l-a înlăturat pe Gonfalonierul Soderini de la conducerea Florenței și a dus la reîntoarcerea Medicilor nu l-a iertat nici pe Machiavelli care fusese prea mult de acord cu politica lui Soderini, fiind ulterior închis.

Pe Soderini Machiavelli îl considera un om liniștit, destul de independent, parțial înclinat către binele public; acesta nu-și favoriza niciodată neamurile sau prietenii când era vorba de interese. „Acest șef atât de devotat, de cinstit și de conștiincios căruia îi lipseau energia și hotărârea era un bărbat cu virtuți romane, dar din nefericire, îi lipseau acele vicii fără de care în politică virtuțile devin cauze de slăbiciune și de inferioritate.

La el, îndrăzneala era întotdeauna conformă cu morala, dar care întotdeauna asigura succesul bărbaților de stat mai puțin timorați.

Odată cu înlăturarea lui Soderini, Machiavelli „pierde” și ulterior este obligat să „servească” încrederea celor din familia Medici, dedicându-le „o dovadă că sunt supusul lor credincios”.

La începutul anului 1513, familia Medici a înregistrat cel mai mare triumf al ei. Cardinalul Giovanni de Medici fusese numit papă după moartea lui Iulius al II-lea; sub numele de Leon al X-lea, fiind primul florentin ajuns papă. În urma euforiei și sărbătorii ce s-a desfășurat în Florența, Machiavelli a fost eliberat.

În urma experienței acumulate de-a lungul activității sale politice, Machiavelli ajunge la concluzia că: „ceea ce proștii spun că este ambiție și egoism, pentru că nu știu să vadă altfel – este acea dorință arzătoare de a realiza, de a ridica, până la cel mai înalt grad de eficacitate, de măreție, de frumusețe, virtutea ce trăiește în inimă și în suflet… Să fie totul și pe deplin el însuși să dăruiască, fără nici o rezervă, fără nici o jumătate de măsură… Să lupți fără odihnă, pentru că „a fi om înseamnă a fi un luptător. Să fie un individ perfect, complet, egal marilor bărbați pe care i-a cunoscut, egal cu Cesare Borgia, egal al Caterinei Sforza, egal lui Iulius II: Și nici mai prejos de marii bărbați ai trecutului, ca de exemplu Scipo din antichitate; decât acești „mari cetățeni” care ardeau de dorința să le semene. Acesta este idealul care l-a însuflețit pe Machiavelli, un ideal în același timp civic și personal, idealul deplinului devotament față de cetate și al deplinei desăvârșiri a personalității sale”.

Astfel spus Machiavelli rămâne credincios unor convingeri, unor idei, a-ți nu rămâne credincios ție însuți și demnității tale, ar însemna să te trădezi singur, să te renegi.

Nu este de mirare că atenția oamenilor care și-au întipărit pecetea asupra timpurilor dar să se fi recunoscut dotați față de gândirea lui Machiavelli, dar totuși uneori individul în viața sa privată, în relațiile sale personale este condus uneori de pornire de sentiment, de aceea i se pare frumos, bun sau drept; în viața publică, însă, singurul mobil conducător e util. Numai la lumina acestui adevăr putem înțelege manifestările multiple și complicate ale vieții politice: activitatea oamenilor de stat care creează instituții, a generațiilor care cuceresc teritorii, a cetățenilor care luptă pentru drepturi; toți urmăresc ceea ce li se pare că e de folos pentru ei și pentru țara lor.

Cu toată închipuirea lui aprinsă, cu toate avânturile lui patriotice, când este vorba de realitățile politice, de faptele concrete, Machiavelli e tipul observatorului rece, înregistratar al evenimentelor, căutând pururea „lucrurile“, iar nu „închipuirile“ despre lucruri.

Pasiunea lui de om și de cetățean nu-i întunecă vederea clară a realităților istorice. Metodei odată adaptată, îi rămâne credincios până la capăt, și toate problemele pe care le abordează, și le abordează în ele însele cu elementele și datele cu care se prezintă, fără să încerce ca alți politicieni, să creeze el datele problemelor de rezolvat.

„Metoda lui a fost numită inductivă sau științifică, în sensul că trage concluzii din experiența practică sau istorică a firii umane; care este neschimbată dea lungul regimurilor politice ce parcurg un ciclul natural de creștere sau descreștere”. Aceasta având la bază o abordare problematică și utilitaristă a politicii încercând să fie de folos („utilé“) prin aflarea adevărului real (verita efectualle) în loc să se ocupe doar de situațiile imaginare.

Reputația sa de gânditor politic se datorează înainte de toate noii sale „metode științifice“ sursă de maximă de felul celei caracterizate de David Hume, în eseul său unde afirmă că „politica poate fi redusă la știință drept unul dintre acele adevăruri politice pe care timpul și întâmplările nu le pot clinti“.

Revenind la contextul istoric are l-au influențat pe gânditorul florentin putem reaminti că: marea bogăție și înaltul grad de cultură al statelor italiene au atras de timpriu asupra lor privirile altor popoare, iar slăbiciunea lor militară a trezit pofta de cucerire a marilor puteri europene așa că Italia, a fost atacată de spanioli, francezi, germani, elvețieni. Brutalitatea acestor străini „barbari“ care ucideau uneori doar din plăcerea de a ucide și distrugeau adesea din plăcerea de a distruge starneau în sufletul italienilor ură. Cu conștiința superiorităților culturale și a slăbiciunilor militare, italienii se simțeau în mod firesc îndemnați să întrebuințeze contra străinilor armele ce le punea la îndemână rafinarea lor sufletească: viclenia, înșelăciunea și trădarea. De aici venea trăsăturile contradictorii ale caracterului bărbaților politicieni italieni din timpul Renașterii.

Astfel „omul politic“ – șeful de stat italian era un om ale cărei idei și ale cărei cuvinte nu au nici o legătură între ele care nu știa niciodată să jure, când voia să se ducă și care găsea întotdeauna un pretext pentru a-l trăda. Ura și răzbunarea îi rod inima și totuși fiecare din privirile sale cuprindea un surâs cardinal și o mângâiere prietenească. El nu deștepta niciodată bănuielile dușmanului său prin mici părovocări: intenția sa nu se vede decât atunci când se realizează . Cât despre curajul militar – nu-l are și nu-l prețuiește. El ocolește primejdia nu fiindcă se teme de rușine, dar fiindcă, în lumea în care trăiește, sfiala nu mai e rușinoasă. În ochii săi, a face răul pe față nu e mai puțin vinovat, dar e mai puțin folositor decât a-l face pe ascuns … I s-ar părea o prostie de neiertat să declare război pe față rivalilor pe care îi poate străpunge cu pumnul într-o îmbrățișare prietenoasă sau cărora le poate da otravă și anafora sfinților … Primejdiile pe care le evita cu prudența de fricos nu-i tulbura niciodată judecata, nu-i paralizează niciodată spiritul inventiv, nu smulgeam niciodată un secret limbii sale totdeauna mute … toate aceste trăsături pe care Macaulay le surprinde foarte bine în Eseurile politice ale sale indică oameni în același timp îndrăzneți și timizi deopotrivă de dibaci în ghicirea intențiilor altora și în ascunderea gândurilor proprii, vrăjmași de temut, prieteni puțin singuri, dar în același timp bolnavi și drepți, cu o minte destul de largă și destul de fină ca să-i facă tot așa de eminenți în viața activă ca în cea contemplativă, tot așa de proprii să guverneze omenirea și s-o instruiască“.

Acest cadru l-a inspirat pe Machiavelli în elaborarea operelor sale: Il Principe, unde se încearcă a se demonstra cum trebuie să fie creat un stat; Discorsi sopra le Dehe di Tito Livio, unde este abordată ideea de cum ar trebui să fie guvernat un stat și L’arta dela guera, unde se vorbește despre cum trebuie să fie apărat un stat.

2.1 Il principe – lucrare de căpătâi a operei filosofico – politică a lui Machiavelli nu trebuie citită și interpretată, separată de restul operei lui Machiavelli, despărțit de împrejurările în care s-a născut, făcând abstracție de metoda machiavelistică și de scopul ce-și ce-și propusese autorul, riscăm să nu pricepem nimic.

Lucrarea având de-a lungul secoleleor o ciudată soartă, extraordinară și aproape de neînțeles, ea stârnind numeroase controverse râmânând în continuare a fi cartea „blestemată” iar el părintele „machiavelismului”. Omul care a pus în formule perfidia politica și depravarea moralei.

Dacă lucrarea a fost percepută greșit, vina nu este a autorului, trebuia ținut seama de tot ce a spus și mai ales să nu se ignore împrejurările care-i impuneau să spună anumite lucruri. Astfel trebuie să urmărim mai întâi a vedea spune Machiavelli în „Principele”; pe urmă să încercăm a pricepe ce l-a silit să spună atunci acele lucruri și cum se leagă cele spuse ce restul operei.

„Principele” a fost o carte de ocazie, scrisă special pentru a răspunde dacă nu unei comenzi sociale, unei comenzoi al comandamentului stărilor de lucru pentru cauza Italiei. Tratatul intemeiază o știință a politicii, și el constă în punerea în actualitate a tentativelor de a distruge definitiv intențiile fără de viață ale trecutului, de a crea forme noi.

Inițial după cum rezultă din corespondența avută cu Fr. Vetarri, Il Principe ar fi trebuit să-i fie dedicată lui Giuliano dei Medici, fratele Papei Leon X, dar din cauza morții acestuia, unui Medici, Lorenzo, descendent fără valoare din Lorenzo il Magnifico, dar acesta nu ar fi putut să fi elementul motor, figură care să inspire o asemenea carteîn care omul este exaltat ca demnitar al vremurilor, onul ideal al Renașterii, în care fuzionează armonios gândirea și acțiunea, în care se echilibrează simetric toate înaltele sale facultăți de creator, omul exemplar în fine al epocii.

În cadrul lucrării care este împărțită în 3 părți:

Capitolele I – XI, trece în revistă și comentează cu claritate tipurile de principate care există : ereditare, cucerite (cu arme, prin favoruri, prin crime, prin proprie virtute). Următoarele 3 capitole; capitolele (XII – XIV) tratează despre acțiunile de cucerire și de consolidare a Principatelor, adică ale Statelor, tratează despre așa-numitele offense e difense.

În cadrul acestor capitole Machiavelli se ridică cu violența împotriva trupelor de mercenari, de salariați ai unor străini, care nu pot avea nimic comun cu interesele naționale ale unui stat.

Următoarea fază (cap. XI – XXV) – adavăratul manula al principelui și în special al principelui nou: regulile de aur ale purtăriilui, acel nucleuprincipal, în care se tratează așa cum scrie autorul despre care trebuie să fie modul d a se manifesta ș icomporta un principecu supușii și cu prietenii; În aceste capitole se va judeca și comenta, urmând totodată adevărul efectiv; despre motivele și faptele pentru care oamenii, principii pot fi lăudați sau blamați; despre libertatea sau parcimania guvernanților, principilar; despre cruzimea sau bunătatea acestora. După ce se arată cum principele trebuie să mențină credința, cum trebuie să se comporte pentru a nu fi disprețuit sau urât, după numeroase discuții despre utilitatea fortărețelor, se ajunge la cap. XXI unde se discută despre cum să se poarte un principe pentru a fi stigmat.

Capitolul XXIV analizează „de ce Principii Italiei și-au pierdut statele”; în ce mod se poate rezista „Fortunei” adverse. Ca în final ultimul capitol „Îndemnați spre a uni și elibera Italia din mâinile barbarilor” să constituie magnifica exhartațiune a patriotismului.

Pentru ca valoarea „Principelui”, importanța lui istorică constă în această interpretare critică, polemică a contemporaneității italiene, în acest capitol final e unul de o înaltă semnificație națională. Fr. de Sanctis afirmând că în acestă carte Machiavelli: „cu o mână distruge, cu cealaltă construiește…în acesta constând esența analiză și a creației problemei statului de către Machiavelli, în însumarea de adevăruri, în indicarede perspective”.

2.1.1 Diferite tipuri de principate (ereditare/dobândite):

a) Dobândite prin forța armelor

Principele este un manifest politic, nu un tratat. Definiția acestuia și clasificare diferitelor tipuri de principate se bazează pe cunoașterea statelor italiene și a principatelor țării vecine precum Franța și Germania.

Prin definiție Principele devine opera oratorică, un manifest politic adresat celor care trebuie să salveze și să apere interdependența statelor italiene, adresându-se în special familiei dominatoare celei mai puternice din Italia, care, prin aceasta ar fi putut unificasub aceeași conduceremajoritatea stelor Peninsulei.

Principele rămâne opera cea mai controversată, reprezentând așa cum preciza Antonio Gramsci „un adevărat manifest” o lucrare vie despre modul în care trebuie să se constituie statul.

Machiavelli a dorit să scrie un manual de utilitate practică, pentru monarh absolutcare ar fi putut salva Florentina de la pieire. Este greșit să se spună că in „Principele” Machiavelli susține monarhia, iar în „Discurs asupra primei Decate a lui Titus – Livius” susține republica, pentru că mai exact și într-o scriere și abia, tezele sale decurg din observarea, faptelor și a adevărului lor efectiv astfel existând o strînsă legătură între cele două opere.

În cadrul primelor două capitole Machiavelli vorbește despre „toate statele, toate ținuturile care au avut și au putere asupra oamenilor, au fost și sunt fie republici, fie principate”, iar principatele sunt fie ereditare, fie noi, iar cele noi sunt ți ele de două feluri: unele cu totul noi, când un principe ca de exemplu Francesco Sforzza la Milano, care fondează un principat; altele mixte: adică atunci când principele adăuga la statul lui ereditar, provincii noi, cucerite de el, acestea dobândindu-se fie prin arme proprii sau ale altuia; fie prin noroc, curaj și talent.

Principatele creditare, după cum notează Machiavelli. Sunt acelea care-s foarte lesne de guvernat și de condus.

Existând mai puține greutăți în a le menține stăpânirea să-i conservi integritatea, cu alte cuvinte este de fapt deajuns ca principele creditor să nu întreacă prea mult ordinea și măsurile stabilite de predecesorii săi și să cedeze la timp pasul în desfășurarea evenimentelor; pentru că este foarte ușor pentru el să păstreze orânduiala strămoșilor cu care poporul său este obișnuit; astfel cu puțină abilitate și dacă forța dușmană nu este prea mare, el poate face față pericolului inamic astfel păstrându-și statul. Un astfel de principe natural are mai puține ocazii și mai puțină nevoie să ofenseze.

Principatele noi după cum am mai precizatsunt de mai multe feluri, unele care își câștigă puterea prin propriile lor forțe: cu armele proprii și virtu, adică calitățile personale ale principelui; alte principate sunt câștigate prin noroc (fortuna) și armele altora.

Aceste principate noi își croriesc, prin propria lor virtu, ori noroc, stăpâniri asupra statelor slabe ori republici în descompunere; pentru ca orice astfel tip de principat este silit să se aibă pe bune cu noii săi supuși, „nu vei putea să păstrezi prietenia acelora care te-au ajutat să-l cucerești, întrucât nu poți să-i răsplatești în măsura în care au sperat și nici nu poți folosi împotriva lor mijloace violente, deoarece le ești îndatorat…oricât de puternic ar fi cineva prin forța armelor lui pentru a ocupa o țară el are totuși întotdeauna nevoie de ajutorul locuitorilor ei”

Machiavelli prezenta cazul regilor Franței care adăugând ținuturi noi a reușit să facă din țara lui Statul cel nou unitar și mai bine cârmuit, precum și cel a lui Aragonului; De asemenea el mai face precizarea că atunci când cucerești o țară pentru a doua oară îți este mai greu să o păstrezi. Ținând cont că prima dată s-a revoltat împotrivirea ta, deoarece principele care a avut de confruntat o astfel de situație, va ști să-și asigure puterea, pedepsindu-i pe cei vinovați ți luând măsuri de întărire acolo unde este nevoie.

Greutățile pot apărea și atunci când statele care cuceresc și care se anexează unui stat mai slab decât cel cucerit, fie că fac parte din același teritoriu și cu aceeași limbă, fie că nu sunt astfel. Dacă acest lucru se întâmplă și provincia nouă este de același neam și limba și țara cuceritoare, teritoriul e ușăr de ținut pentru că în aceste condiții locuitorii se pot adapta, pentru că este destul de ușor să stingi neamul vechilor stăpâniri și să nu le schimbi nici legile, nici birurile.

Însă mult mai dificil este în cazul provincia cucerită diferă prin limbă, obiceiuri și orînduire în asemenea condiții se poate proceda în felul următor: a) cuceritorul poate să meargă să locuiască în provincia cucerită, aflându-se la fața locului el își dă seama de primejdiile și greutățile ce pot apărea, putând evita iar supuții putând apela oricând la el, ei pot ajunge să-l iubească ori să-l teamă.

Cuceritorul poate întemeia colonii în punctele care sunt cheie ținutului, ele scutesc principele de armele de ocupație, ele costând puțin.

Cuceritorul de asemenea provincii va ști să atragă de partea lui și să-i apere pe vecinii mai slabi, iar pe cei mai puternici va încerca să-i slăbească și sa-i țină departe de provincie. Machiavelli dându-i ca exemplu pe romanii care au cunoscut bineregulile, ei au trimis colonii și au știut să-i susțină pe cei slabi și au împiedicat creșterea celor puternici, dar și pe Ludovic al XII care a lucrat împotriva tuturor acestor reguli, facând chiar invers; el doborându-i pe cei slabi și ridicându-i pe cei puternici: pe papa Alexandru și pe Cesare; dar și pe regele Spaniei l-a lăsat să intre-n Italia, aceste greșeli fiindu-i fatale el ducând la ruină Veneția și pierzând Lombardia, Franța a lăsat pe papa ți pe Spania să crească în Italia.

Este foarte greu în a păstra, odată cucerită o provincie obișnuită să trăiască cu legile ei în libertate. Pentru ca să stăpânești un stat sau un oraș liber, spune Machiavelli, trebuie mai întâi să-l ruinezi sau să te duci ca locuitor înăuntrul lui sau să-l lași cu legile lui, dându-i un „guvern de puțini” și să te mulțumești cu un tribut. Dacă nu, singurul mijloc pentru a-l putea păstra este să-l distrugi. Pentru că „cine ajunge stăpân peste un oraș învață să trăiască liber și nu-l distruge, să se aștepte să fie el distrus, căci va fi veșnic impins spre răzvrătire de dorul libertății și vechilor rânduieli… locuitorii nu vor uita libertatea și se vor întoarce spre ea la primul prilej, cum a făcut Pisa după ce fusese ținută în robie o sută de ani de florentini”.

Toate principatele de care pomenește istorica se guvernează în două feluri:

– fie prin existența unui monarh absolut, în fața căruia toți ceilaltți se supun ți care acordă, unora dintre ei, grația de a-i fi ajutori în conducere. Exemplu tipic ni-l oferă Imperiul Turcesc.

– sau un monarh feudal ajutat de seniori, aceștia din urmă neguvernând prin indulgența principelui, cazul Franței.

b) Dobândite prin alte mijloace

După cum am mai precizat aceste alte mijloace sunt cele bazate pe armele altuia sau prin noroc, pentru că „acei care numai printr-o soartă nenorocoasă din simple particulări, devin principi reușesc să obțină acesta cu puțină osteneală, dar le trebuie mult mai mult ca să păstreze ceea ce au dobândit”.

Experiența îl învață pe Machiavelli să gândească în mod realist și se vede nevoit să afirme că dacă principele nu dispune de noroc și nici nu ia nici o măsură împotriva noilor supuși, el va cade victimă a propriei „cuceriri”.

Gânditorul florentin discută cu poziția unui principe într-un stat nou ca un singur particular să ajungă principe, îi tebuie n unumai noroc, dar mai ales acel grup de calități rezumat într-un cuvânt „virtu”. În opinia filosofului, cei mai vestiți principi care au ajuns la putere prin propriile lor însușiri și nu printr-o împrejurare norocoasă pot fi socotiți Moise, Cirus, Romulus și Teseu. Principi asemenea celor enumerați „obțin principatul cu greutate, dar îl stăpânesc apoi cu ușurință, iar greutățile pe care le întâmpină în cucerirea lui decurg în parte, din legiuirile și orânduielile noi pe care sunt nevoiți să le introducă pentru a-și întări statul și a-și asigura stăpânirea”.

Machiavelli consideră că noii principi pot să aibă succes în acțiunile lor numai dcă domnesc prin propria lor putere și se impun adversarilor prin constrîngere. Acesta este motivul pentru care „toți profeții în armate învig pe când cei lipsiți de arme se prăbușesc”. Datorită faptului că firea omenească este schimbătoare, principele trebuie să țtie să se folosească de discursuri dar și de arme, așa cum au procedat și Moise, Cirus sau Romulus. Cazul lui Giovano Savunarola este emblematic pentru conducătorul ce se prăbușește în sânul propriei orânduiri. În continuare Machiavelli, ne prezintă două exemple grăitoare de noi principi, ajunși unul prin virtu, altul prin noroc: Francesco Sforzza și Cesare Bargia. Primul fiind tipul de conducătorul care folosindu-se de propriile lui însușiri și de mijloace „machiavelice”, reușește să ajungă din simplu particular, un duce al Milanului. Iar ceea ce a dobândit prin propria forță a putut să păstreze cu abilitate. Dimpotrivă, celălat principe C.B., ducele Valentino, și-a ocupat funcția datorită tatălui său, ajungând principe datorită norocului și a împrejurărilor favorabile. C.B. ajunsese principe ajutat de noroc și armele altuia, dar a reusșit să se mențină prin propriul său virtu.

În continuare Machiavelli ia în discuție și cazul statelor dobândite prin fapte nelegiute, cum ar fi crima. În acest sens două cazuri, unul din antichitate pe Agatocle Sicilianul și unul modern : Oliverotto da Ferma.

Primul dintre ei : Agatoche era pe pretor la Syracusa. În urma unui acord cu Hamiliar din Cartagina care se afla cu trupele sale în Sicilia, a adunat într-o zi la sfat Senatul și oamenii bogați ai cetății. Soldații lui au măcelărit pe cei veniți, la sfat și a ajuns astfel stăpânul Syracusei. Mai târziu, după lupte îndelungate împotriva soldaților cartaginezi, a ajuns stăpân pe toată Sicilia. Machiavelli îl consideră lipsit de virtu „nu putem drept un act de merit faptul de a-și ucide cetățenii, de a-și trăda prietenii; de a nu avea nici o credință, de a fi lipsit milei și religie, deoarece toate acestea îți pot îngădui să cucerești puterea, dar nu să obții gloria”.

Alături de principatul câțtigat prin vilență poate fi așezat, într-un tablou politic, ceea ce Machiavelli a numit principato civile. În fruntea acestui tip de principat, poate ajunge un cetățean care să nu aibă însușiri remarcabile sau un noroc deosebit. Pentru a ajunge în fruntea unui astfel de principat un este nevoie de excepționale însușiri. Dacă aceștia nu pot rezista poporului, ei încep să acorde faima și stima unuia dintre ei și îl fac principe, pentru că la adăpostul lui să-și poată satisface poftele.

Poporul de asemenea, văzând că nu poate să se împotrivească celor mari „la rândul lui acordă faima și stima unuia dintre ei și îl fac principe, pentru acesta cu puterea lui să-l apere”. Diferența dintre cei doi principi, este că cel propus cu ajutorul poporului se menține mai ușor în funcție. Cel propus de mai marii statului n upoate să le poruncească acestora, deoarece ei au fost cei care l-au pus în funcție.

Principele ideal ar trebui să împace într-un fel dorințele celor mulți cu cerințele oamenilor sheie ai statului. Cei mari vor să asuprească, ia poporul nu vrea să fie asuprit. Principele înțelept ar trebui să găsească o cale prin care : „cetățenii lui, oricând și în orice împrejurare, să aibă nevoie de stat și de el” pentru a-i rămâne credincioși.

În continuaregânditorul florentin discută florentin discută și despre un ultim fel de principat, cel ecleziastric, unde el critică orânduielile întemeiate pe puterea religiei. Statele ecleziastrice, oricât de rău ar fi cârmuite dar susținându-se pe orânduielile foarte vechi, încât principii î-și păstrează puterea politicăindiferent de acțiunile lor sau stilul de viață pe care il duc. Statele ecleziastrice, „cu toate că nu sunt apărate, nu sunt ocupate, iar supușii cu toate că nu sunt guvernanți, nu se preocupă de aceasta și nici nu se gândesc să se sustragă autorității lor, ceea ce de altfel n-ar putea face. Deci numai aceste principate sunt sigure și fericite”.

Autorul hotârâște să nu dicute despre aceste principate, întrucât „sunt guvernate printr-o rațiune supremă, la care mintea omului nu poate ajunge (…) căci fiind create de Dumnezeu, ar însemna să fiu încrezut și cutezător, dacă aș trata despre ele”.

Deși este ficult să extragem o concluzie din modul în care autorul tratează republicile ți monarhiile, putem afirma că în concepția lui Machiavelli: „principii sunt mai potriviți pentru a intemeia statele iar guvernămintele populare sunt mai bune pentru a le conserva”.

Dacă am văzut de câte feluri pot monarhiile, putem face și a scurta prezentarea a republiilor. Diferența dintre cele două tipuri de guvernare e ca o republică apare ca o domnie a tuturor, pe când monarhia se prezintă ca domnia unui singur individ. Organizarea republicană ideală propusă de filosof este cea a republicii române. Cei doi poli ai republicii : aristocrația și plebea (poporul) își pot manifesta voința separat în Senat, respectiv în Comitate. Influențat de ideea lui Aristotel, Machiavelli revina la idealurile sale republicane, considerând că republica poate fi singura formă de stat care poate asigura libertatea politică, el susținând punctul de vedere că libertatea nu poate exista acolo unde există inegalități ca în cazul monarhiei, iar cea mai bună republică și-ar fi aceea în care conducerea statului este exercitat de un conducătorul ales.

Machiavelli susținea că dacă cineva ar vrea să reîntemeieze o republică, el ar trebui să vadă aceasta dorește să-și mărească „cuceririle și puterea sau să se închidă în interiorul unor granițe precise”. În primul caz se cuvine ca Roma să fie luată drept model, în al doilea mod nu estecel mai dorit, pentru că „după cum toate lucrurile pământului se găsesc într-o continuă mișcare și nu pot rămâne fixe, această instabilitate le face fie să urce, fie să coboare. Necesitatea trimite adesea către un scop pe care rațiunea era departe de a-l ținti. Ați organiza o republică destinată să se mențină, fără a se extinde, însă necesitatea o forțează să se extindă împotriva scopului instituirii sale”, astfel încât în orice moment republica trebuie să fie aptă pentru război și cucerire.

2.1.2 Mijloace de păstrare a cetății – apărarea statului.

Pentru păstrarea și consolidarea unui stat, principii se pot baza fie pe existența unuor legi bune, fie pe trupe armate.

Acele trupe care servesc la apărarea unui stat sunt de 3 feluri: naționale, străine (mercenare) sau mixte.

Cele străine, utilizate fie ca auxiliare, fie ca mercenare, sunt foarte periculoase și primejdioase când nu sunt inutile. Iar principele care se spijină pe acestea nu va fi niciodată în siguranță, pentru că întotdeauna apar ambiții și necredințe. Spijinindu-se pe ele, principele se sprijină „pe nisip” iar acesta nu trebuie să uite niciodată că armatele auxiliare și cele ale mercenarilor pot constitui în permanență o sursă de nesiguranță. Conducătorii soldaților mercenari nu doresc decât propriul beneficiu și propria mărire și glorie. Ei nu au un stăpân și luptă doar pentru sume mari de bani, cine oferă mai mult, devenind angajatorul lor. Din această cauză, principii nu trebuie să aibă încrederii în ei.

În Italia, Papii au menținut divizarea acesteia într-o serie de provincii ce nu aveau forța necesară să poată decidă asupra destinului său. Conducerea acestor provincii era permanent amenințată de aceste trupe care nu aveau decât scopul de a îmbogăți de pe urmele unor războaie comandate. Pe lângă banii primiți, mercenarii jefuiau tot ceea ce le stârnea interesul. Dacă aceste trupe erau învinse, principele angajator îndura toate pierderile și consecințele dezastrului iar dacă ieșeau victorioase el stătea la discreția și dispoziția acestora.

Machiavelli notează că cea dințâi pricină a decăderii Imperiului Roman, a fost utilizarea Goților în solda sa, a mercenarilor, creându-le acestor „barbari” un nelimitat credit în dauna soldaților romani. Principele care nu poate să-și apere statul decât prin mijloacele trupelor străine, atârnat de capriciile norocului pentru că „nimic nu-i mai slab, și mai efemer ca puterea, care se spijină pe ea însăși, adică pe proprii cetățeni, ci pe străini care îi sunt fie aliați-plătiți”.

Principele ar trebui – dacă vrea să-și consolideze puterea în stat să-și formeze o „armată națională”, iar acesta nu ar trebui să uite niciodată că „armata este prima instituție în stat, și oricine disprețiuește această instituție cum e armata, e indiferent față de autoritatea sa, dacă este monarh și pentru patria sa, dacă este simplu cetățean”. Singura cale certă pentru a păstra bine statul este asigurată de armata proprie, iar acestea au nu numai rolul de apărătoare a statului ci și de „școala de educație populară”. Machiavelli propune un întreg mecanism al formării acestei armate naționale – recrutarea cetățenilor pentru serviciul obligatoriu care să se facă pe baza aptitudinii fizice și intelectiuale ale acestora, cei înrolați tebuiesc înarmați și antrenați, iar exercițiul militar să fie continuu pentru că nu este necesar doar administrarea unei armate ci și crearea ei. Pentru a impulsiona cetățenii, conducătorul statului tebuie se să ducă el însuși la război sp participe și să devină căpitanul armatelor.

Cine stăpânește această artă, în viziune alu Machiavelli, poate cuceri puterea, dar în același timp poate să lupte pentru a o păstra. La nivelul faptelor, suveranul trebui să impune ordine și disciplină supușilor săi. De asemenea el trebue să știe bine geografia ținutului său pentru a putea realiza diferite acțiuni militare, pentru a descoperi în caz de nevoie tabăra dușmanilor.

Din punct de vedere al educației, pentru a-și puteapregăti și psihicul în vederea războilui, principele trebuie să citească din manuscrisele antice, modul în care au reacționat și au condus lupta oamenii de seamă ai istoriei. Pregătirea temeinică a suveranului prin tacticile militare este o cerință de bază, sarcina centrală a principiului fiind „problema formării și consolidării statului, a statului unitar, singura salvare și pavază a independenței și libertății”.

2.2 Principipele și supușii și aliații săi

Constantin Antoniade considera că pentru secretarul florentin, statul reprezenta scopul suprem al sistemului său politic. Pentru salvarea acestuia, principele trebuia să asculte de rațiunea de stat. Pentru binele statului, principele trebua să recurgă la orice, mijloace, nepăsându-i de, faimace și-ar putea să o câștige.

Prima datorie a acestuia ar trebui să fie aceea de a pregăti războiale de apărare a statului. La nivelul faptelor, suveranul trebuie să impună ordine și disciplină supușilor săi. Machiavelli pune problema dacă e mai bine ca un principe să fie milos sau crud, mai iubit sau ma temut. De dorit ar fi, ca acesta să știe să apară ca milos, ca dornic și nu ca un om crud sau zgârcit. El nu ar trebui să cadă însă în capcana de a folosi mila sau dărnicia într-un mod nepotrivit. Dintre iubire și frică, Machiavelli alege frica ca fiind legătura dintre principe și supușii săi: „oamenii șovăie mai puțin atunci când e vorba să facă un rău unui care a câștigat iubirea celorlalți, decât altuia care se face temut”.

Ca să nu fie urât, principele trebuie să țină cond de câteva restricții: să nu se atingă de averile cetățenilor și a supușilor lui. Nu este necesar ca el să aibă toate calitățile pe care oamenii le prețuiesc ca fiind bune și nobile, dar e necesar să pară că le are: „dimpotrivă, voi îndrăzni să spun că dacă leare și le folosește întotdeauna, ele îi sunt dăunătoare, dar dacă pare numai că le are, ele-i sunt folositoare”. Totdeauna e bine ca principele să pară bun, milos, sincer, plin de omenire, de credință, când de cele mai multe ori prinipele nu poate respecta regulile moralei obișnuite, deoarece pentru a-și proteja statul el este nevoit să acționeze contra cuvăntului dat dar și împotriva religiei. De aceea ttrebui ca spiritul lui să fie gata oricum, să se îndrepte cum îi poruncesc vânturile sorții și schimbările ei. Datorită faptului că oamenii judecă numai după ceea ce judecă și aud, neînțelegând mare lucru din evenimentele care-i înconjoară, principele trebuie să aibă grijă să nu vorbească niciodată despre ceva contra virtuților care i se cer. Un principe bun, lasă impresia virtuții chiar dacă nu le are, când e vorba însă, de a da eficient impresia viciului lui, nu trebuie să stea în cumpănă pentru a face ceva „să nu te temi, să te expui la infamia implicită a anumitor vicii dacă fără ele statul nu paote fi păstrat cu ușurință, căci dacă stai să socotțo bine totul, există un anumit lucru care va apărea drept virtute, de exemplu bunătatea și clemența, dar care dacă le respecți te duce la ruină, în timp ce un alt lucru care va părea drept viciu va contribui la siguranța și la bunăstarea ta, dacă-l respecți”.

Acesta trebuie să aibă grijă de reputația sa, să știe să se ferească de cele ticăloșii care l-ar face să-și piardă statul. O altă datorie a suveranului este de a se feri de orice faptă de orice meteahnă ce ar putea duce la dispreț sau la ură. Asfel el ar trebui să nu se arate ca fiind schimbător, ușuratic, el trebuie să se ferească în a fi nehotărât, meschin. El trebuie să fie însă un om blând și bun, statornic în sentimentele lui și cinstit cu supușii. Golită de substanța sa etică, virtu se dizolvă deci într-o pură multiplicitate de atitudini posibile. De aici rezidă fără nici o îndoială aspectul cel mai revoluționar al gândirii lui Machiavelli – portretul unui principe perfect și ideal. Descrierea acestui princiu ideal, exemplu de virute pentru supușii săi, garant al dreptății și al păcii – ar fi arhietipul unui rex justus. „În timp ce rex justus prezent în tradiția creștină trebuie să disprețuiască onorurile, gloria, renumele și să aspire exclusiv la răsplata cerească, ambiția bărbatului plin de virtute e tocmai dobândirea acestor bunuri pământești”. Un nou principe trebuie să se ocupe de toate onorurile și toate detaliile guvernării, trebuie să întreprindă acțiuni mărețe care să-l facă glorios în timp de pace și război, după exemplul lui Alexandru al romanilor și a lui Hannibal.

Alte îndatoriri ale principelul sunt: apărarea și prevenirea statului împotriva atacurilor dușmanilor, eliminarea conjurațiilor proiectate de cei nemulțumiți. De dușmanii exteriori statului, principele se paote ajuta cu armele proprii, iar de conjurații, se poate păzi prin propria sa atitudine care să nu-l facă în ochii celorlalți disprețuit. Nu este suficient ca un principe să nu fie urât, el trebuie să fie și respectat de supuși și vecini. Datoria lui este de a izbuti să întrețină „așteptarea și admirația în sufletele supușilor”.

Pentru a fi stimat, un conducător nu trebuie să fie niciodată neutru, el trebuie să întotdeauna un adevărat prieten și dușman al acestora. În relațiile ceilalți, cruzimile pot fi folositoare dacă se fac toate deodată, evitându-se astfel priveliștea celui care ține zilnic sabia în mână. De obicei principele ar trebui să știe să fie bun, să știe să „îmbrace și piele de vulpe și de leu”, trebuie deci ca un principe care vrea să se mențină să învețe să nu fie întotdeauna bun și să întrebuințeze binele ori răul după necesități. Se poate spune în genere despre oameni că sunt îngnoranți, nestatornici, ascunși, fricoși înaintea primejdiei și lacom de câștig de acceea principele trebuie să fie foarte atent, acest lucru determinându-l pe Machiavelli să afirme în „Principele”, cap. 20: „cea mai bună fortăreața pe care un principe o poate avea este iubirea popoarelor sale iar calea cea mai sigură să cauți să caștigi afecțiunea poporului”.

2.3 Principele și soarta

Machiavelli, constată că mulți oameni au părerea că întâmplările lumii sunt astfel orânduite de soartă și de Dumnezeu, încât acțiunii omenești îi rămâne prea puțin loc de manifestare, că, „soarta omului este până pe jumătate din acțiunile noastre, dar tot ea ne îngăduie să cârmuim noi singuri cealaltă jumătate”.

Principele nu ttrebuie să uite că se poate bizui doar pe propria sa virtute, adică pe talentul, tăria de caracter și hotărârea acestuia care pot avea un cuvânt greu de spus în mersul lucrurilor lumii pământești. Principele rămâne stăpânul propriei sale soarte, doar atâta vreme cât are destui bani și oameni pentru a-și orgab’niza armate gata să le trimită la ordinul săi să înfrunte adversarul. Omul nu poate fi înțeles doar ca „instrument orb și pasiv” în mâinile soartei pentru că el nu se poate împotrivi acesteia, prin urmare trebuie salvată libertatea voinței umane. Trebuie identificată partea din fatalitate implacabilă care lasă toruși loc de acțiunile libertății de alege a individului. A acționa împotriva situației, a-ți coordona totdeauna acțiunea cu realitatea, a nu fi anacronic, înseamnă a fi virtuos. De accea principele trebuie să fie „consecvent și coerent în acțiunile sale, să nu se lase furat de evenimente, ci să se ridice deasupra lor, să fie stăpânul lor, sfidând primejdiile și momentele de ezitare și nehotărâre”

În Italia lui Machiavelli nu a fost nici o virtute care să se opună vitregiei soarte: nimeni n-a știut să „tragă zăgarurile și să împiedice puhoiul, soarta fiind comparată cu o apă distrugătoare, care când se înfurie distruge totul”. Machiavelli subliniază că atunci când vremea era liniștită omul putea să ia măsuri să construiască zăgaruri, la fel și cu „soarta – unde nu există nimic care să i se împotrivească, iar domeniul absolut”. Machiavelli subliniază că atunci când vremea este liniștită, omul poate să-și ia măsuri, să contriască zagazuri, pentru că la fel procedează și soarta care acolo unde nu există nimic care să i se împotrivească, ea domină absolut.

Unii principi s-au lăsat purtați de soartă, dar când aceasta s-a schimbat ei s-au prăbușit fără nici o rezistență. În acest raport existentîntre soartă și om secundarea de către om trebuie să fie activă constituind a fi o privire încrezătoare în viitor. Nu cred – accentuează Machiavelli, referindu-se la relația stabilită mai înainte în lucrarea „Discurs asupra primei Decadei a lui Titus – Livius” – că din acestă cauză „oamenii trebuie să se lase pradă ei înșiși abandonării, ei ignoră care este scopul soarte și întrucât ea nu acționează decât prin căi obscure și indirecte, le rămâne totdeauna oamenilor și implicit principilor speranța. Această speranță trebuie să-i susțină penrtu orice încercare pentru orice obstacole pe care le-ar avea de depășit”.

2.4 Necesitatea de a elibera și de a aduce pacea în Italia

Patria constituie a fi pentru Machiavelli ceva care trebuie să fie apărat cu josnicie și glorie. Ideea de patrie e superioarp pentru Machiavelli, oricărei ordine juridice și oricărei organizări statale. Pentru că patria este înainte de toate o realitate spirituală, o realitate transcedentală reprezentând opera comunității indestructibilă de generații. Ea merită orice sacrificiu individual și în slujba ei trebuie pusă existența și orientarea statului.

În continuare, Machiavelli subliniază faptul că întregul crez italian și-a găsit originea aici în cel care-și iubește patria mai mult decât sufletul. Patria, devenind o nouă divinitate coborâtă din cerurile Renașterii, ea determinând și viața individuală și moralitatea. Pentru patrie și pentru eliberarea ei, totul este permis, voința ei este întotdeauna suprema lex. Aceasta este înalta moralitate, orice altă acțiune, orice altă atitudine etică, în afara dimensiunii de patrie este relativă. Aceasta nouă divinitate care este patria și care poate absorbi în existența sa colectivă, existențele individuale, poate absorbi și orice credință. Voința ei, interesul acesteia fundamental este legea supremă și salvarea publică „vox popoli”. Binel suprem pentru universalitatea oamenilor din Italia va scrie Machiavelli că acesta constă în eliberarea țării de barbari și în edificarea unui stat unitar. Acela care cu sufletul și prin acțiunile inteprinse devine dușmanul patriei sale, întra-adevăr acela poate fi numit paricid. Capitolul final al principiului în care parcă sună trâmbițele îngerilor care chiamă la judecata de apoi, în dorunța atât de puternică de a însuma toate forțel existente a Italiei pentru a o elibera de „puturoasa dominație barbară”, este o culminație a întregii opere a lui Machiavelli. Acest imn înflăcărat e iubire pentru patrie arată până la ce treaptă înaltă se poate ridica gândirea machiaveliană interferată de filonul atât de arzător al patriotismului. După cum precizează Alexandru Balaci „patria liberă, patria mântuită de lumină” – tema ultimului capitol este scopul permanent urmărit de Machiavelli în întreaga sa viață activă, care și-a putut afla în felul acesta dimensiunile propriei sale măreții.

2.5 Discurs asupra primei Decade a lui Titus – Livius

2.5.1 Filosoful libertății sau suprema măreție

În discursuri Machiavelli atrage învățăminte din istoria devenirii romane, învățăminte le fel de serioasp precum acelea pe care nu le transmite interpretul textelor sacre: reguli ce conduc guvernarea sunt de aceeași natura cu legile care guvernează natura și n-au nimic în comun cu obligațiile mediocrice ale existenței morale.

Analizând cărțile lui Titus – Livius, Machiavelli trasează – prin comentariul său, căile de dezvoltare ale societății contemporane și chiar viitoare. Discursurile sunt inchinate prietenilor săi Zanobi, Buondelmonti și Cosimo Rucellai. Prima carte își propune să aducă în discuție o expunere asupra instituțiilor statale militare, civile ale Romei Antice, atât în perioada primitivă a urbei cât și regilor, precum și o discuție despre instituțiile republicane, despre Tribuni și Decemuri.

Cea dea doua carte tratează despre acțiunea prin care poporul roman și-a mărit statul. În primul rând Machiavelli va insista asupra modului romanilor de a purta războaie, el va face în continuare o serie de considerațiuni asupra clauzelor reale ale mărimii Imperiului Roman, va prezenta oma evenimentele istorice romane și a popoarelor cu care Roma a trebuit să poarte războaie pentru a-și putea afirma preponderența în lume.

A treia carte își propune să demonstreze cât de mult acțiunile indivizilor particulari au contribuit la formarea Romei, Machiavelli prezentându-i pe mai marii Romei Brutus, Fabius, Maximux, ca și Principele, finalitatea discursului e constituirea statului. Lunga serie de evocări de personalități ale istoriei romane vrea să demostreze, necesitatea unui conducător înzestrat cu virtuți, dar și cu forța autorității, pentru a putea mânui destinele poporului.

Și în „Principele” dar și în „Discurs asupra primei Decade a lui Titus – Livius”, interesul statului transcende oricărui alt interes concepția lui Machiavelli despre stat fiind superioară oricărei alteia, el afirmând că „mulțimea este mai înțeleaptă și mai statornică decât un principe – dacă principii pot fi superiori poporului prin făurirea legilor și noi ordini, popoarele sunt superioare principilor, conducătorilor, prin stăruința cu care mențin acestă orânduire. Cruzimea mulțimii este solitară pentru că ea se îndreaptă împotriva amențărilor bunului comun, cruzimea principilor este mult inferioară, ea îndreptându-se împotriva cuiva care l-ar putea priva de un bun propriu, de un bun individual, fie el chiar puterea”.

În cadrul operei „Discurs asupra primei Decade a lui Titus – Livius” Machiavelli, se întoarce către tecutul glorios al Antichității, pentru a putea găsi acolo rezervele necesare, stimulatoare pentru smulgerea Italiei din involuția care o îndepărta de la locul ei primordial din scena istoriei. Astfel rezulta ca și această operă constituie a fi o altă pledoarie pentru Italia, la care gânditorul florentin a avut drept colaboratori pe cele mai mărețe, supreme și de seamă spirite ale antichității.

2.5.2 Cuplul Fortuna–Virtu – temeiul măreției

Dualitatea Fortuna – Virtu a fost realizat după o lege a moralei.

Omul înzestrat cu virtute, cu forță, cu valoare, încercat de energie potențială esteactiv în fața naturii, este intreprinzător și îndrăzneț în fașa Fortunei, în fața destinului. În realitate Virtu nu este altceva decât liberatea de a fi activ, exercițiul continuu al voinței umane. Cel înzestrat cu Virtu are întotdeauna adevărul, de a nu azvârli niciodată un val asupra realității, oricât de tulburătoare ar fi aceasta. Acel om virtuos, în sensul lui Machiavelli, nu mai e religiosul contemplator, observatorul unor reguli normale de puritate și bunătate, ci ele este înțeleptul, prevăzătorul, analistul care-și iubește patria mai mult decât sufletul. Virtu nesemnificând altceva decât „energie, însușire morală și intelectuală neobișnuită, personalitate superioară prin capacitatea ei de a cunoaște realitatea și de a reacționa în raport cu ea”.

În „Principele” Virtu era capacitatea de a acționa neobișnuit, îndemânarea, putea individuală, sensibilitatea de a nu pierde ocazia și de aprofita de ea, priceperea în a ști să dai întotdeauna dovadă de toate însușirile pe care le deții. A fi virtuos însemnând „a voi și a acționa în raport cu limitele pe care ți le impune realitatea obiectivă, iar virtutea nu reprezenta altceva decât acea aptitudine de a înțelege o situație de fapt, așa cum este ea și de a acționa în concordanță cu ea, pentru a ajunge prin aceasta la o altă situație de fapt”.

Fortuna își desfășoară și își demostrază puterea acolo unde virtutea nu este organizată și nu-i poate rezista. Ea reprezintă forța exterioară a lucrurilor și a evenimentelor – în sens medieval. Acesteia i se opune virtutea în sensul de capacitate umană de intensă acțiune pentru atingerea țintelor pământene, ale edificării, ale unui stat nou. Pentru Machiavelli, Fortuna poate fi echivalentă cu situația contemplativă, situație istorică a Italiei – pe care virtutea unui conducător trebuie să o rezolve în toate contradicțiile sale. Dialectica Fortuna-Virtus, în jurul căreia se organizaeză întreaga gândire a lui Machiavelli, constă în faptul că deși ca urmare a distincției între persoană și funcție, principele deși avea îndatoriri specifice, rămâne un om egal ca toți ceilalți. În consecință virtuțile de care trebuie să dea dovadă principele erau acela ale fiecărui om. În aceste condiții, acesta „trebuie să le posede în cel mai înalt grad – pur și simplu pentru a ocupa funcția cea mai înaltă în societate”. Subordonându-și dorința unui calcul rațional, omul poate alege calea de mijloc care, în mersul nestatornic al evenimentelor, asigură succes durabil. În asemenea condiții, virtus permite ca Fortuna să fie îmblânzită. De aici derivă la Machiavelli o triplă transformare a raporturilor cuplului virtu- Fortuna.

În primul rând nu mai este vorba despre un raport static, ci despre dinamica unei lupte atletice, nu mai este suficient să fie un om de bine, ci trebuie să fie prudent și virtuos pentru că fortuna „își arată tăria acolo unde nu se află o forță (virtu) bine pregătita și e în stare să i se împotrivească”. Totuși aici Machiavelli nu face altceva decât să accentueze cu energica hotărâre care-l caracterizează, o tendință înscrisă în sensibilitatea vremii sale. Mai important este cea de-a doua transformare, care decurge din precedenta, marcând însă o reală distanțare față de discursul umanist: deplasarea conceptului etico-polotic de virtus spre cel de virtu, încercat de conotații războinice care atestă faptul că realitatea nu mai este percepută ca spațiul armonios în care se desfășoară niște perfecțiuni singulare, ci ca teatrul unei permanente bătălii. Și mai important este faptul că rupe orice continuitate între principe și supușii săi. Așadar virtu nu mai desemnează o formă superioară de calificare etică, ci atitudinea creativă specifică omului de stat și opusă pasivității supușilor prin forțele pe carele pune în acțiunea luptei cu soarta. Cea de-a treia transformare: finalitatea acestui virtu fiind păstrarea unui stato, în mod paradoxal nu mai implică niște calități constante, ci extremă modalitate a gândirii și de aceea trebuie ca sufletul lui (al principelui) să fie gata oricând să se îndrepte într-acolo unde îi poruncește soarta și încotro i se învârte roata norocului.

2.6 Arta războiului

Această lucrare, constitue a fi o ultimă parte a tripticului politic machiavellian. Dacă după cum am mai precizat, „Principele” demostrează cum trebuie să fie creat un stat, „Discurs asupra primei Decade a lui Titus – Livius” demostrază cum trebuie să fie guvernat un stat, în „Arta războiului” se tratează despre cum ar trebui să fie apărat statul. Arta războiului și crearea unei armate florentine și italiene constituie a fi marile pasiuni ale lui Machiavelli. El combate rafinamentul vieții cotidiene și proclamă revenirea la spirtul războinic și la forța primitivă, singurele capabile să regenereze capacitatea statală a poporului său și să asigure adaptarea la condițiile revoluționare ale unui eventual război.

În cadrul acestei lucrări, Machiavelli își schițează formațiunile de luptă. Inteligența și luciditatea specifică îi permite scriitorului cum să creeze teoretic formule apte, transformatoare care pot edifica viața noului stat modern. Lucrarea luând naștere într-o atmosferă de discuții în cadrul Grădinilor Oricellare, iar protagoniștii acestora fiind conducătorul de oști Fabrizio Calonna, în realitate purtătorul de cuvânt a lui Machiavelli însuși care deplânge starea Italiei contemporane, dar care își exprimă și încrederea în viitorul acesteia, reprezentat de tinerii intelectiali ai Grădinii, ascultători atenți ai noțiunii sale despre meseria armelor. Alături de Fabrizio la discuții mai iau parte și Cosimo Rucellai, Zanobi, Buondelmonti, Battista della Palla și Luigi Alamanni. Scrierea fiind închinată lui Lorenzo di Filippo Strozzi.

Cartea „Arta Razboiului”poate fi considerată și un fel de tratat militar, prima carte de artă militară care a apărut în Italia. Considerând armata ca instrumentul cel mai sigur pentru apărarea oamenilor și a civilizației umane – determină ca scopul lucrării să fie acela de a redeștepta sentimentul patriotismului în sufletul italienilor. Fiecare carte își dezvoltă firul logic și clar al organizprii în jurul unui nucleu central care poate fi: necesitatea ca armata să fie obligatorie pentru cetățeni, necesitatea ca ei să fie aleși potrivit aptitudinilor fizice și intelectuale. Cea dea doua carte tratează despre înarmarea și antrebnarea celor înrolați în armata națională. În continuare lucrării Machiavelli aduce în discuție importanța militară pe care au avut-o legiunile romane, precum și modul cum ar trebui să se desfășoare acțiunile militare de apropiere a adversarului inamic pentru a putea surprinde și învinge în vremea sa. Discutându-se în continuare despre fortificații, despre modul cum trebuie conduse treburile militare, Machiavelli conchide în cartea a opta, că nu este de ajuns în Italia în a se ști doar să conduci o armată după regulile artei militare, ci trebuie mai întâi de toate să știi să o creezi, iar italienii au rămas din cauza principilor slabi pe care i-au avut, „rușinea lumii”.

În final acesta își exprimă încrederea deplină în reînvierea și a acestor lucruri moarte ale artei războiului, în Italia, pentru salvarea Peninsulei, „fiindcă această țară pare născută să reînvie lucruri moarte cum s-a văzut cu poezia, pictura și sculptura” .

Militarii au admirat arta militară a lui Machiavelli începând cu artileria și armele de forță. Ei au pareciat tactica lui în ceea ce privește marșul de apropiere, elasticitatea și mobilitatea frontului de luptă, utilizarea fortificațiilor și pledoaria lui pentru utilizarea aceleia care avea în curând să fie chemată regina bătăliilor – infanteria.

Și în acestă lucrare se combate existența trupelor de mercenari, accentul căzând din nou pe formarea unei armate proprii, unei armate naționale „milizio nazionale”. Aceste armate fiind remediul total împotriva primejdiilor mercenarilor, „însuflețite de patriotism fiind compuse din tot ce era mai sănătos și mai cinstit, din tinerețea pură a întregului popor”. În aceste condiții, „Arta războiului” poate constitui a fi un manual de tactică și strategie militară, un îndreptar de întemeiere și organizare a armatelor naționale, în care spiritul național care ar însufleți asemenea trupe puse în slujba colectivității, s-ar putea ridica înalt, deasupra oricăror stimuli materiali. Ideea fundamentală a lucrării este că adevărata armată, adevărata milizio nazionale – este întregul popor, capabil să apere și propria libertate și independența statului. Războiul nu mai este prestat de lefegii, de mercenari, ci el este purtat de către stat, de către cetățenii statului. Pentru că „aurul nu este nervul războiului, patriotismul și disciplina caracterizează armata națoinală, disciplina antică este cu neputință…ideea de căpitan: Cesare, Alexandru, căpitan modern, virtutea căpitanului constă în viteza atacului infanterist”.

Experiența îi arată filosofului florentin, că statele nu pot dăinui decât sprijunindu-se pe arme proprii, că armatele naționale pot căpăta experiență dacă rânduielile armării, exercitării și disciplinării sunt bune și că armele date în mâna cetățenilor de legi și o bună cârmuire n-au adus niciodată pagubă statului.

„Arta războiului” a fost considerată drept cea mai bine scrisă lucrare din întreaga operă a florentinului. Finețea observațiilor asupra marilor portrete sociale, conduce la o meditație puternică asupra acelor stări de lucru contemporane ale Florenței și Italiei. „Arta războiului” fiind considerată a fi un model al prozei de artă din Cinquecento.

3.1 Politicul

În epoca Renașterii se practică transformări decisive în sfera politicului. Pe de o parte, în timp ce la grea „politica se înscrie în ordinea naturală a cosmosului, iar în creștinism ea se află la sub autoritatea lui D-zeu, fiind subordonată teologiei, ea devine, îndeosebi ca Machiavelli, „opera artei umane“. Pe de altă parte: apare statul modern, înrădăcinat în instituții: ca reacție împotriva puterii individualizate și tinde spre centralizarea și concentrarea puterii în mâinile suveranului.

Politica după Machiavelli este dominantă și nu se ține seama de intenții, ea judecă valoarea unei acțiuni după rezultatul obținut. Politica nu este o problemă de inimă, ci de cap după cum afirma Brian „inima, bunele intenții, sentimentele generoase și idealurile cavalerești nu sunt în mod necesar excluse, dar e nevoie totuși să fie ținute în frâu, conduse și controlate de o inteligență practică, de un simț al oportunității, de o perfectă cunoaștere a obținerii efectului dorit“.

Pentru Machiavelli o politică bună poate fi asemănată cu o partidă de șah bine condusă, jucată de o persoană bine pregătită, experimentată în capcane și dificultăți care prevede la timp surprizele și este gata să le doboare. De la primele mutări, ea ghicește ce vrea adversarul său cum va muta și ce curse vrea să-i întindă evitându-le. Un bun jucător de șah are și mintea și inima rece. Iar cel mai bun jucător este cel care câștigă partida. În acest joc nu te lași păcălit nici de subtilități, nici de aparențe înșelătoare. Singurul criteriu al valorii este mutarea și dacă în alte împrejurări din viața particulară constă în insuccese sublime, mai nobile decât un triumf, în politica singură pe care o are când întreprinde ceva este să învingă.

Politica este pentru Machiavelli pasiunea sa, rațiunea de a fi: „nu știu o țară ce merită să mă număr printre aceia care se înșeală, atunci când ridică atât în slavă, în discursurile lor, vremurile vechilor romani și le critică pe cele în care trăim azi. Și cu adevărat, dacă virtutea care era pe atunci stăpână și viciul care ne domină azi nu ar fi nici nu ar fi mai evidente decât lumina zilei, aș fi mai reținut la vorbă … E de datoria unui cinstit, care din vina vremurilor și a destinului său, nu poate face el singur binele, să le dea altora învățăminte. Poate că prin ceea pe care îi va fi instruit s-o găsi și unul mai favorizat de D-zeu, care să izbutească dă și practice acest bine“.

Machiavelli delimitează politia de religie și etică, statuând primatul și autonomia politicului. Statul nu mai este pentru Machiavelli o instituție politică având drept scop binele. Pentru Machiavelli activitatea politică e domeniul conflictelor de interese materiale. Etica și politica sunt două sfere distincte, iar subordonarea primei de către a doua este realității iminente a lumii moderne, rezultatul surprins Machiavelli în opera „Principele“.

Idealul moral, pentru autor nu mai este sfântul din calendarul Catolic, ci se aseamănă mai mult cu unul dintre eroii Romei antice. Romanii rămân maieștrii artei delicate ți primejdioase a politicii. Ei nu se încurcau în proiecte ?? și nici în intenții generoase, aceștia mergeau direct la țintă și ajungeau la ea. Ei posedau acel „ideal civici“ profund, care și pentru Machiavelli, ține locul de ideal moral și de ideal religios. Sau mai bine-zis „morala și religia lor au fost civismul; știința politică, arta guvernantei elimină ce putea să apară transcendent, studiind desfășurarea proceselor sociale și politic în evoluția lor reală, în determinismul lor istoric.

La Machiavelli pasiunea pentru politică este lucidă și se silește să fie calmă, liniștită, chiar obiectivă. S-ar crede că își ajustează morala după evenimentele istorice ale Romei vechi, pentru a-și justifica Paginile în care îl acuză pe Romulus pentru uciderea fratelui său, îl justifică și îl glorifică; sunt semnificative pentru acea admirație fără rezerve, unde însăși păcatele care pătează modelul apar ca niște calități și ca niște merite: „un spirit înțelept nu va condamna niciodată, pe un om superior că s-a folosit de mijloace în afara legilor obișnuite ca să realizeze obiectivul important al stabilirii unei monarhii sau al întemeierii unei republici. Ceea ce este de dorit este că, în clipa când faptele îl acuză, rezultatele să-l scuze, dacă rezultatul este bun, omul este absolvit. Așa a crezut și Romulus. Nu trebuie condamnată violența care construiește, ci aceea care distruge. Legiuitorul va avea atâta înțelepciune și tărie încât să nu lase altora autoritatea pe care o ține în mână … ceea ce dovedește că Romulus a fost unul dintre cei ce merită să fie absolviți, pentru că s-a debarasat de fratele său, pentru că ceea ce a făcut: „a făcut numai spre binele comun și nu spre satisfacția unei ambiții“.

Etica lui Machiavelli este riguroasă, severă, iar legile ei, deși nu sunt conforme cu cele ale moralei obișnuite, păstrează în ele ceva auster și grav care impune respect.

Etica nu se aliază cu politica, ci rămâne o aspirație ireală, către o lume de construit într-un viitor utopic: „principele va trebui să țină seama și de morala umană, ca și de religie, ele reprezentând forțe reale. Dar un conducător dialectician prin excelență va înțelege întotdeauna că și morala se naște și se dezvoltă în întreaga viață a societății, cu istoria. Politica își are propria morală caracteristică proprie acestei științe autonome și artei de a guverna“.

3.2 Raportul existent între Politică și Morală

P. P. Neg. ne prezentă în Filosofia Renast. modul în care Machiavelli privește morala ne arată cum ar trebui să fie oamenii, iar politica trebuie să-i ia așa cum sunt și să lucreze în consecință. Urmărirea idealului moral trebuie să rămână o preocupare individuală, în viața privată. Ca știință politicianul trebuie să aibă în vedere realitatea, urâtă și rea. așa cum este. Dacă nu ar lucra astfel, politica ar sacrifica interesele adevărate ale popoarelor pentru perspective ideale ce nu se vor realiza poate niciodată“.

Machiavelli nu vrea să înlăture total morala omenească. Etica are un rol important în viața privată întrucât ea contribuie la o perfecționare sufletească a persoanei. Viața politică profită la rândul ei de această perfecționare: „când toți oamenii vor putea fi considerați buni, politica nu va mai fi silită să-i înlăture din calea ei principiile morale ca să poată lucra cu folos. Până atunci însă, oamenii politici nu trebuie să lase să fie amăgiți de aceste principii, de care ar putea să profite dușmanii lor sau ai statului pe care-l reprezintă. Un suveran care ar vrea cu orice preț să-și țină cuvântul față de adversarii care și-l țin, ar lucra desigur împotriva intereselor sale. Prin urmare, principele trebuie să uzeze de toate armele pe care le poate descoperi pentru a salva libertatea și statul pe care îl reprezintă. Cel care nu poate îndeplini această condiție capitală, de a nu ține seama de prejudiciile morale, nu este îndeajuns de bun pentru a conduce un stat.

Faptul că morala statului trebuie să fie deasupra moralei indivizilor, pentru a-i putea ajuta să nu decadă, este comentat și de Fr. de Sanctis „moralitatea îi place și ea lui Machiavelli, se laudă generozitatea, elementară, respectarea cuvântului dat, sinceritatea și celelalte virtuți, cu condiția ca ele să aducă un bine patriei, dacă le întâlnește în drumul său sau ca instrumente, ci ca abstracție, le datorează. Întâlnim adeseori la el laude minunate aduse religiozității și celorlalte virtuți ale principilor buni, dar suntem în paginile acestea o oarecare retorică, ce iese cu atât mai mult în evidență, cu cât fondul frazei lui este neimbatabil. Un sentiment religios moral, curat și simplu nu apare la el și nici la vreunul dintre contemporanii săi.

Când o acțiune este salutară pentru interesul colectiv, când ea ajută la bunăstarea și înflorirea statului, atunci ea își poate creat propria morală, propriul său univers etc. Moralitatea la gânditorul florentin constă în acțiune, în a fi activ. Gânditorul, chiar dacă deranjează dezaprobă libertatea mult prea mare a moravurilor vremii sale, nu este de acord cu viața unei ascet. Viața pentru filosoful Machiavelli. nu este una contemplativă, ci activă. Virtutea capătă la Machiavelli semnificația de viață dinamică, viața acțiunii în slujba patriei. Scopul acțiunii politice întemeiată pe știința politicului este „patria“, iar menirea omului politic: patriotismul.

Mulți cititori ai lui Machiavelli apreciați de imoralitatea preceptelor din „Principele“ au aruncat toată vina una asupra caracterului autorului. Au considerat ca o politică infernală poate fi creată doar de un an corupt, cu o fire diabolică când adevărata înfățișare a lui Machiavelli a fost prezentată auditorului, s-a creat o foarte mare discrepanță între ceea ce a scris și modul în care a trăit în realitate. Rândurile sale constituind a fi un „sau de manual politic“, o cale de salvare a Italiei.

Politica devine o artă la Machiavelli, iar omlu politic un artist. Din lumea principilor nu poate face parte oricine, ci numai cei pentru care curajul avea un sens dat în slujirea patriei. Bărbatul ideal, virtuosul, este caracterizat prin măreția sufletului și fantezza del corpo, ceea ce dispune liber de soarta sa pentru că împrejurările se schimbă, mereu, ca principele, sau trebuie să înțeleagă, fulgerător orice schimbare a condițiilor, adaptându-se pe loc nefiind prizonierul unei metode.

Este lesne de înțeles că o știință a politicii, ca să fie pasibilă, ca să aibă putința să studieze interesele popoarelor, trebuie să fie independentă de morală .Morala ne arată cum ar trebui să fie oamenii, iar politica ar trebui să-i ia așa cum sunt și să lucreze în consecință cu aceștia „căci e o așa mare deosebire între felul cum trăiesc oamenii și felul cum ar trebui să trăiască, încât acela care uită ceea ce face și se gândește numai la ceea ce ar trebui să facă lucrează la ruină, nu la conservarea sa; omul vrea cu orice preț să fie bun în mijlocul atâtor altora care nu sunt decât răi, este condamnat să piară mai curând sau mai târziu.

Machiavelli este de părere că, morala trebuie păstrată în continuare în viața privată, întrucât contribuie la perfecționarea sufletească a individului și de această perfecționare profită viața publică, dar în aceste condiții oamenii politici nu trebuie să se lase să fie amăgiți de aceste principii, de care ar putea să profite dușmanii lor. Un suveran care ar vrea să arate cu orice preț să-și țină cuvântul față de adversarii care nu și-l țin, ar lucra desigur împărțirea intereselor țării sale „oriunde e vorba să se ia o hotărâre de care atârnă binele statului, omul politic nu trebuie să se lase să fie împiedicat de motive de justiție sau injustiție, de umanitate sau de cruzime, de anoase sau de rușine… ci trebuie să aleagă ceea ce poate salva statul și libertatea“. Iar cine nu se poate emancipa de prejudecățile morale, să rămână un simplu particular și să nu aspire la sarcina de a conduce destinele popoarelor – notează Machiavelli în „Discurs asupra primei Decade a lui Titus – Livius”.

La întrebarea „Care ar fi distincția între Bine și Rău?“ Machiavelli răspunde indirect prin distincția dintre binele individual – binele starului. Aceasta destinație constituie un criteriu al moralității la Machiavelli. Dacă individul urmărește doar propriul profit, el nu se poate ridica la activitatea morală. Răul poate izvorî doar din egoismul presupus de averea personală, pe când separarea sau îmbogățirea statului nu pot fi niciodată socotite ca fiind ceva rău, indiferent de mijloacele folosite.

P. Mannent în „Istoria intelectuală a liberalismului“ se întreabă dacă Machiavelli este cel care-i învață pe alții să facă rău, se întreabă dacă el este cel care îi învață cum să păstreze puterea prin viclenie și forță, cum se duce la bun sfârșit o conspirație sau oamenii chiar știu acest lucru prin însăși natura lor căci dacă există multe rele, multe acțiuni violente, perfide și crude în viața politică, în special la întemeierea cetăților sau la schimbarea de regimuri nu Machiavelli i-a învățat pe oameni. Ei au știut-o dintotdeauna, Machiavelli fiind primul care a plasat suspiciunea în punctul strategic al vieții oamenilor: – coexistenței lor.

În aceste condiții cetatea este prezentată ca o insulă artificial construită prin mijloace violente. După cum afirma în continuare P. Manent „ar fi neinspirat și e chiar absurd să vrei să amelioreze sau să perfecționeze binele cetății printr-un bine superior, ținând cont că binele este fundat de rău. Un asemenea aport ar face decât să deregleze funcționarea naturală a cetății. Binele public nu ia naștere decât sub analiza autoritară a violenței și fricii“.

În momentul în care Renașterea trecea printr-o profundă criză a valorilor marele Machiavelli încearcă să rezolve criza considerând o politică drept criteriu de judecată a faptelor omenești. Rațiunea de stat, ca și criteriu de evaluare, înlocuiește pentru el criteriul filosofico-moral al generației precedente din Evul Mediu, a cărei concepții erau una puternic pătrunse în reminescențele religioase.

Machiavelli admite că pentru a menține stabil, principele se vede uneori pus în situația de a acționa împotriva religiei și a omeniei sau chiar să săvârșească un rău cu bună știre. Astfel, el exprima o idee revoluționară, cea a rațiunii de stat, adică „a intra în raiul, comite răul profilor ca atare sub aspect moral, pentru a salva stabil. A presupune autonomia politicii față de etică, fără a pierde însă conștiința acestei autonomii nici ideea esențială a răului moral”. În acest sens sunt grăitoare cuvintele lui Machiavelli din cap. XV al lucrării Principele: „De asemenea, să nu-i pese dacă va merita faima rea a acelor proiecte fără de care i-ar fi greu să păstreze statul, căci dacă cercetăm lucrurile cu atenție, vom observa că unele scopuri care ni se arată a fi următoare, ne-ar duce la pieire dacă le-am urmări, în timp ce altele care ni se apr a fi reale ne fac să dobândim prin atingerea lor siguranță“.

Rațiunea de stat prezintă organisme guvernamentale ca singurul depozitar la moralei superioare, creat de justiție și al adevăratei moralități. Etica superioară a statutului este datorită de autor în pofida eticii individuale, deoarece aceasta din urmă poate fi tranformată într-o armă a unei singure persoane ce nu mai poate lupta și pentru ceilalți ci doar pentru sine.

3.3 Viziunea asupra Religiei și a Politicii

Cotitura importantă din viața culturală și ideologică a Europei Apusene pe care o reprezintă Renașterea, s-a manifestat puternic și în gândirea politică. Pentru Machiavelli lumea nu este guvernată de forțe supraomenești sau întâmplătoare, ci chiar de spiritul omenesc care progresează conform propriilor sale legi. Destinul istoric nu e determinat de providență sau de soartă, ci de forța acțiunilor determinate la rândul lor de legile spiritului și ale naturii. Pentru a înțelege mai bine concepția despre religie și raportul ei cu politica în gândirea distinsului florentin, trebuie să reamintim de regimul impus Florenței de către Savunarola și de trecerea pe care a facut-o Italia din Evul Mediu spre Renaștere. Omul Renașterii, atras în vâltoarea vieții politice „va acorda din ce în ce mai puțin interes preocupărilor pentru viața de dincolo, interesând-se de viața reală, pământească”.

Machiavelli constituie a fi un oponent al Bisericii dar nu și un dușman al religiei. Dimpotrivă, era convins că religia este unul din elementele necesare vieții sociale ale omului. Dar, în sistemul său, acest element nu poate avea pretenția de a se impune un adevăr absolut, independent și dogmatic. Valoarea și validitatea lui depind de influența pe care o are asupra vieții politice, astfel religia nu-l interesează pe Machiavelli decât ca un accesoriu al politicii. Religia salvează suflete. Trebuie s-o respectîm pentru că are de jucat un rol în guvernare. În rest nu vom ști niciodată ce gândește Machiavelli „e taina ascunsă a sufletului său”.

„Religia noastră spune Machiavelli sancifică doar pe cei blajini și umili, în loc să-i sanctifice pe eroi, pe când păgânii nu-i canonizau decât pe barbarii plini de glorie, precum marii conducători și șefii de stat.”

Trecând în revistă evenimentele din trecut Machiavelli ajunge la concluzia că religia a reușit să ducă Roma pe culmile gloriei „ Romanii s-au folosit întotdeauna de religie pentru a face reformare în stat, pentru a-și purta războaiele sau a aplana conflictele” (Discurs cartea I, cap XII). Dacă au făcut toate acestea dintr-un calcul sau cu bunăcredință, are prea puțină importanță. Machiavelli amintește de Numa Pompilius care a dat dovadă de multă înțelepciune politică atunci când a susținut că legile instituite de el vin de la o putere supranaturală și când i-a convins pe cetățenii Romei că acestea i-au fost inspirate de discuțiile purtate cu nimfa Egeria.

În Evul Mediu, însă, preocupările indivizilor erau orientate către un viitor neclar, o viață viitoare. Cadrul în care se desfășura viața lor pământească le era indiferent iar Biserica făcea tot ce putea pentru ca acest cadru să nu-i atragă și să nu-i absoarbă prea mult. La schimbarea acestei mentalități a contribuit și Niccolo Machiavelli, așadar religia trebuie să devină „o simplă unealtă în mâinile liderilor politici” (destinul nu mai este unul tras de zeitate, soarta este desprinsă din faptele și acțiunile omului. Cu alte cuvinte, omul devine stăpân pe viața sa).

Politica trebuie să se oprească din jocul cu închipuiri și cu idei abstarcte. Ea trebuie să se bazeze pe fapte concrete scoase din studiul vieții reale a popoarelor, a cărei desfășurare era determinată, în primul rând, de puterea intereselor materiale. După cum notează Ernest Cassirer, în Mitul Statului „religia nu stă la baza vieții sociale a omului, dar este arma de temut în luptele politice. Și ea trebuie să-și dovedească puterea puterea în acțiune. Religia pasivă care în loc să organizeze lumea, se ascunde în ea, a dus la pieirea multor state și regate. Religia este bună numai atunci când instituie o bună rânduială, iar buna rânduială presupune, de regulă, bunăstare și succes în orice întreprinde” pentru că, nimic nu e mai ușor decât să păstrezi un stat format dintr-un popor religios, în consecință plin de bunătate și închinat spre unire, dar totuși amestecul Bisericii în politică trebuie să aibă o anumită limită, doar în aceste condiții putându-se asigura o mai bună soartă Italiei. Machiavelli reamintește de Savonarola și de Cesare Borgea, pe care îi judecă în mod diferit, care, amândoi au eșuat, dar unul din propria sa vină, pentru că nu a știut să se adapteze, pentru că nu a acționat după toate regulile jocului, pe când celălalt a fost zdrobit de evenimentele: moartea papei, otrăvirea sa, în momentul când avea nevoie de toată energia și de tot geniul, l-a adus pe pragul morții.

Punctul comun al teoriei lui Savonarola și al machiavelismului este o reformă a conștiințelor. Savonarola urmărea o restaurare a religiei și a moralei, așezând în mijlocul doctrinei sale chipul Sfântului, iar Machiavelli dorea o Italie unificată, un stat laic în care să prospere Rațiunea de Stat dorind ca ipoteza ideală a întruchipării ideologice sale – chipul patriotului.

Filosoful florentin dorește să creeze un stat, o cetate, pentru oameni și nu o cetate a lui Dumnezeu ca reprezentanții creștinismului. Pentru Machiavelli credința cea mai profundă este cea pe care o ai în patria ta și nu în niște forțe misterioase necunoscute, astfel acesta conchide cu un civinism suveran: „așa că tot ce tinde să favorizeze religia trebuie acceptat chiar dacă recunoaște că ea este falsă, dar trebuie, cu cât suntem mai înțelepți să cunoaștem mai bine inima omului. Iată rezolvată problema omului cu divinitatea, spre marea ușurare a omului de stat”.

Cesare Borgea posedă însușirile necesare pentru a reuși întotdeauna ceea ce întreprindea și niciodată nu a întreprins nimic mai mult decât putea să facă. Sau, dimpotrivă, intrase orbește într-o aventură irezistibilă, aproape nebunească. Moartea lui Savonarola a fost de departe mult mai reușită decât i-a fost viața, și se poate spune și pentru el „sfârșitul meu este începutul meu” deoarece gloria sa postumă trăiește prin moartea sa frumoasă și nu prin efectele sale.

Francisco de Sanctis comentează versiunea lui Machiavelli asupra religiei considerând că părerea acestuia reprezintă de fapt părerea epocii sale. Odată cu prăbușirea temeliilor Evului Mediu „baza religioasă s-a schimbat și ea. Machiavelli vrea ca religia să fie depășită de orice element al puterii temporale: el combate, ca și Dante, amestecul celor două feluri de guvernare și face o descriere a principiilor ecleziastice care a fost cunoscută pentru ironia ei adâncă. Religia mărginită în sfera sa pur spirituală este considerată de elasemenea educației și instrucției drept un instrument care să contribuie la mărirea rațiunii. Este în fond, ideea unei Biserici național-dependente de stat și potrivită și intereselor națiunii”.

În cadrul capitolului XI din lucrarea „Principele”, capitolul intitulat „Despre principatele ecleziastice”, Machiavelli ironizează starea de lucru a acestor principate și mai mult, ironizează pe conducătorii care încearcă să păstreze raporturile sociale întemeiate pe religie. Ironia față de principii statelor ecleziastice provine chiar din modul în care Machiavelli consideră că au luat naștere credințele religioase. Acestea în viziunea gânditorului au fost găsite datorită nevoii omului de a împăca anumite necesități sufletești ale oamenilor ce nu se puteau satisface decât pe calea himerelor. În explicarea sensului religie pornește de la etimologia cuvântului latin „religio” – constituie legătura dintre om și forțe care nu aparțin naturii. Fenomenele naturii care erau prezente în viața oamenilor nu puteau fi schimbate de aceștia. Prin urmare ei au presupus că există puteri mai mari.

Persoanele au căutat tot timpul diferite căi pentru a comunica cu aceste forțe. Închpuirile și fantasmele au permis oamenilor să creadă că-și pot face favorabile unele forțe supranaturale. Rugăciunile și sacrificiile au fost considerate căi de comunicare prin care oamenii puteau chema în ajutor puterile superioare.

De credința oamenilor s-au folosit în schimb cei care îi guvernau. Machiavelli va încerca să le arate că guvernanții clerici ai acestor state nu s-au ocupat niciodată de supușii lor. În Discurs va arăta că din cauza unor înalți prelați a căror viață este foarte puțin de stimat, italienii au putut deveni necredincioși și răi în același timp. Acești clerici au stabilit coduri de morală a căror încercare încălcare atrăgea grave pedepse „divine”, teama pe care o aveau oamenii față de legea instituită a împiedicat actele antisociale devenind un puternic pilon în susținerea guvernărilor „De unde rezultă pentru Machiavelli – credințele religioase trebuiau considerate ca indispensabile atât vieții sufletești și individuale a oamenilor cât și bunei stări a colectivităților pe care le formau ei și trebuie să fie respectate ca atare, în modul cel mai riguros. Cu condiția însă ca ele să se mărginească a juca numai acest rol de instrument psihologic și politic pus în serviciul bunei stări individuale și colective a oamenilor când voiau să joace un rol mai mare, credințele religioase puteau deveni dăunătoare. Astfel încât Machiavelli nu vorbește despre „credință” în interesul creștin ci numai despre religione, el insistând asupra acelor părți ale religiei, adică asupra culturii ritului, ceremoniilor și rânduielilor religioase, el nepreocupându-se în mod special de adevărul intrinsec al religiilor, de dogmele lor, ci de putința acesteia de a ține strânși pe membrii unui grup social, de a asigura sănătatea și vitalitatea acestuia și mai ales aptitudinea de a educa bunele obiceiuri.

Criticile lui Machiavelli, îndeosebi personalități ale Bisericii au văzut în opera sa un atac direct împotriva religiei și nu au încetat să formuleze împotriva-i acuzații detractor al credinței, înfățișându-l ca primejdios disciplinei spirituale a statelor, dar însă analizând în ce măsură creștinismul unui popor poate sluji interesului statului Machiavelli ajunge la concluzia că religia e prielnică acestor interese, întrucât îndulcește aspirațiile între indivizi, educându-i într-un spirit de docilitate și făcându-i, deci mai apți să asculte de interesul general și să accepte guvernarea conducătorilor politici: „un popor religios se conduce cu mai multă ușurință, religia fiind un instrument admirabil care înlocuiește de multe ori lipsa de înțelegere a popoarelor”.

3.4 Religia – instrument de guvernare a statului

Pentru diplomatul florentin, religia poate fi un instrument deosebit de valoros în guvernarea statului întrucât dă mao multă autoritate legilor civile. Așadar ea trebuie să fie privită cu respect iar reprezentanții ei protejați și stimați, cu condiția de a se subordona conducătorilor statului. Religia trebuie să fie la mâna statului, ca la romanii din antichitate care o foloseau pentru scopurile lor politice : „după cum precizează și Skinner în lucrarea sa, religia poate fi folosită pentru a inspira și dacă e necesar pentru a înfricoșa populația obișnuită într-un astfel de mod încât să-i determine pe oameni să prefere binele comunității lor oricărui alt bine”.

Pentru Machiavelli religia nu numai că reprezintă un instrument de guvernare dar aceasta este și subordonată statului; astfel încât fenomenul religios subordonat celui politic, iar Biserica intră în stat ca un element necesar pentru că statul nu se poate despărți de religie, având nevoie de ea pentru păstrarea proprii sănătăți. Concluzia pe care Machiavelli o treage fiind aceea că statul trebuie să fie religios dar Biserica nu se poate ridica deasupra statului. Religia ca și morala nu pot și nu o să cadă în contrazicere cu Statul, nu trebuie să se opună scopurilor acestuia și amândouă trebuie să fie în stat. Astfel după cum precizează opera sa, religia devine pentru Machiavelli un admirabil, un strumento all ozione della stato, un mijloc subordonat în funcția mare a statului.

Statul trebuie să fie suveran atât peste domeniul faptelor, al conducerii cât și pe domeniul spiritului, al credinței. În versiunea lui Machiavelli creștinismul apare ca principalul vinovat de stabilirea legăturilor dintre interesele politice și credințele religioase. Acest lucru se explică prin atitudinea creștinismului față de valorile vieții pământești. Aceasta este considerată ca o pregătire pentru viața de apoi ce are atributul eternității. Ascetismul creștin promova indiferența, nepăsarea și chiar disprețul față de acțiunile și evenimentele lumești ce influențau și sfera politică. Statul, singurul ce putea să coordoneze viața socială și economică a comunității este privat cu nepăsare de reprezentanții bisericii.

În cadrul lucrării „Discurs asupra primei decade” a lui Titus-Livius, distinsul filosof florentin explică decăderea Italiei prin intermediul decăderii religiei: „dacă religia s-ar fi păstrat ca principii republicii creștine, așa cum fusese ea orânduită de cel care a dat-o, statul și republicile ar fi mult mai unite și mai fericite. Și nu avem o dovadă mai justă a decăderii ei decât constatarea că acele popoare care sunt mai apropiate de Biserica Romană au mai puțină religie”

Politica nefastă a Bisericii a fost dusă de Sfântul Scaun mai ales în Italia, unde papii au menținut divizarea ei înr-o serie de provincii ce nu aveau forța necesară să poată decide conducerea acestor provincii era amenințată prin intermediul unei armate de mercenari. Această stare de război, de permanent asediu, a fost întreținută de biserică, ce nu dorea un stat unitar, puternic centralizat în Italia.

Machiavelli nu a visat guverne și state utopice. El credea în constituirea unui stat al reabilității în Italia. Pentru aceasta indivizii trebuiau să se lepede de perceptele religiei și printr-o gândire laica, politica să-și afirme pe deplin autonomia.

Gânditorul italian explica cum religia a contribuit la surparea voinței poporului său: „vechea religie sfințea numai pe oamenii plinii de strălucire lumească, precum erau unii generali și marii conducători ai statelor. Religia noastră sfințește numai pe oamenii obscuri și contemplativi, condamnând pe cei mândri și activi. Cea veche punea supremul bine în superioritatea intelectuală și în tăria corporală, cu un cuvânt, un țel ce făcea pe oameni mai puternici, religia noastră cere tărie numai în suferință, nu și înfăptuirea vitejească.

Un alt deserviviu pe care Biserica creștină l-a adus Italiei a fost tolerarea guvernanților catolici corupți. Aventurile papilor, cardinalilor și ale episcopilor au fost „modele” pentru italienii care au devenit egoiști, răi și necredincioși, astfel Machiavelli îi combate pe toți cei care susțineau că „bunăstarea orașelor Italiene s-ar datora bisericii romane”, și pentru a-și susține și dovedi că aceasta a pricinuit dimpotrivă decăderea lor, aduce două argumente. Primul argument este de ordin moral, Machiavelli subliniind faptul că datorită exemplelor rele ale curții Papale, oamenii și-au pierdut credința iar al doilea argument este de ordin politic și anume că biserica a ținut și ține această țară împărțită.

Susținând unificarea Italiei, formarea unui „stat liber” Machiavelli aduce la cunoștință principilor că nu de la Dumnezeu coboară puterea lor, ci din propria lor virtute, că nu se pot amesteca instrumentele spirituale cu cele temporale, că nu poate fi amestecat „undelemnul Sfânt” cu spada și cei care încearcă un asemenea amestec nefast nu numai că face o politică proastă și nereușită dar mai și deservește și idealul religios. Pe aceeași linie Machiavelli continuă tragând concluzia că cerurile superioare trebuiesc exculse din aria terestră a politicului.

Afirmând voința rațională, întreaga responsabilitate umană în fața construcției de stat, Machiavelli a substituit în fond religiei, patriei celeste, universale, religia patriei pământești. Patria fiind în cadrul doctrinei lui Machiavelli „divinitate superioară chiar moralității și legii. După cum Dumnezeu-ul asceților absorbea în sine pe individ iar inchizionarii îi ardeau pe eretici în numele lui Dumnezeu, tot astfel este îngăduit să faci pentru patrie, iar faptele care în viața particulară sunt delicte devin mărețe în viața publică… Dumnezeirea coborâse din cer pe pământ; ea se numește patrie”, căci pentru Machiavelli nu trebuie să fii sclavul nici unei credințe, în afară de aceea a patriei.

Patria lui Machiavelli oferă un alt statut religiei. Un stat nu poate să existe fără Biserică. Autorul vrea o religie de stat care să fie un instrument de guvernare la dispoziția principelui, înțelesul religie devenind în acest context cel de artă pentru literali și instrument politic pentru oamenii de stat.

Dincolo de nulitatea și ticăloșia unor reprezentanți ai clerului, Machiavelli nu a putut trece de respectul acordat relgiei, „căci religia este un fapt și în virtutea acelei verita effectuale iar omul cinstit trebuie să o recunoască și să o admire, iar dacă ți se întâmplă să nu ai sentimentul religios, asta nu te îndreptățește să nu-i respecți pe ceilalți. Machiavelli admițând că religia este un fapt îi dă un for important politica lui un rol fundamental, căci operând separația poiticii de morală, implicit separă politica și de religie – statul fiind supraordonat și moralei și religiei – ci rolul unui instrument politic, unui instrument de guvernare.”

4.1 Statul – organism complet

Pesonalitate controversată, Machiavelli a reușit în operele sale să surprindă trăsăturile specifice ale politicii ce se exprimă în afirmarea statului laic lipsit de problematica eticii și teoriile religioase. Odată cu gânditorul italian, omenirea vede în politică o știință ce are ca obiect de studiu arta guvernării statelor, ce sunt văzute ca niște entități cu viață proprie. Crearea statului italian ca principalul țel al lui Machiavelli care „trăia într-o epocă în care ideea medievală de Republică Christiană devenise lipsită de sens, o epocă în care cuvântul stat dobândise semnificația sa modernă și în care crearea statului apărea drept problemă controversată de o importanță covârșitoare”.

Deși limitat de credința sa umanistă în caracterul ciclic al istoriei, Machiavelli a dezvoltat o analiză economică și socială mai sofisticată a problemei conflictului care apare în formarea statului. Dacă până la Machiavelli termenul va descrie pentru prima oară o entitate politică; publiciștii moderni considerându-l pe Machiavelli ca primul scriitor care a fixat conceptul de stat în înțelesul cel mai apreciat de sensul actual al termenului.

Este prezentă desigur în opera lui politica, o concepție destul de clară a acelei „organizări politice suverane a unei colectivități sociale asupra unui teritoriu dat” pe care noi o numim stat. În scrierile lui Machiavelli, cuvântul stato revine de nenumărate ori, însă nu întotdeauna cu același înțeles. Publiciștii medievali și după ei cei ai Renașterii redau ideea de Stat prin termeni: republica, imperium, regnum. Alături de acești termeni apare la Machiavelli și cuvântul status.

Acest participiu al verbului latin stare exprimă la început starea, adică modul de a fi, condițiile de existență ale unui lucru sau unei persoane; aplicat în sens juridico-politic acesta arată fie o clasă de persoane care se găsesc în egală condițiune de drepturi, însă pentru gânditorul florentin statul după am mai precizat sensurile cuvântului variază, având semnificația de formă de guvernament; sau într-un sens mai restrâns însemnând doar influența, autoritatea sau puterea exercitată de un om sau de un grup de oameni într-o colectivitate.

Machiavelli afirmă că „toate stăpânirile care au avut să au putere asupra oamenilor au fost și sunt fie republici, fie principate”. Situația republicilor este tratată pe larg în Discursuri asupra primei decade a lui Titus-Livius, pe când cea a principatelor, a monarhiilor este analizată de gânditor după cum am putut vedea și în capitolul II „Scrieri Politice” , în Il Principe.

Revenind asupra sensurilor și accepțiunilor diferite ale cuvântului stat mai putem face încă odată precizarea că dacă pentru Aristotel nu era decât palis, singuru care „se creează în vederea vieții însă dăinuie în vederea vieții cât mai bune”, iar dacă latinii întrebuințau civitas ari republica, iar medievalii civitas si regna, Machiavelli vorbește despre citta si regni repubbliche si principati.

În definiția lui Machiavelli dată statului, acesta este echivalent cu trăirea umană, cu trăirea publică „vivere comune”, fiind un organism compus sau colectiv care ca orice organism are un proces proprii de viață, o naștere proprie, o proprie dezvoltare și un propriu sfârșit al vieții.

Pentru gânditorul Machiavelli, statul este un corp mixt dotat cu o unitate proprie și cu personalitate, iar forma pe care o îmbracă acesta este determinată de o sumă de condiții și împrejurări atât la nașterea statului cât și în cursul istoriei lui. Cele mai multe din corpurile mixte ajung după cum precizează Machiavelli la dezvoltare altele nu, unele au noroc să-și găsească de la început forma cea mai fericită, Machiavelli încercând să aplice statului categoriile aristotelice de „materie și formă” și legătura cu care este pus conceptul de virtu. Din punct de vedere al materiei, adică al unei colectivități care trăiește pe un anumit teritoriu Machiavelli face distincția după cum am mai precizat și în alt cotext, între statul cetate (citta) și statul supracetățenesc (regat) sau principat, în continuare Machiavelli precizează că nu există o formă perfectă care să fie adaptabilă oricărui organism politic, formă absolut bună pentru orice materie. Toate formele precizează acesta, sunt relative, căci ele sunt condimentate de nenumărate împrejurări, astfel încât nu se poate impune indiferent „forma republicană ori cea monarhică oricărui stat.”

Revenind asupra definirii republicii, mai putem adăuga faptul că această formă presupune o materie sănătoasă, necoruptă – plină de acea virtu care pune interesul obștesc înaintea celui individual, existând o mare egalitate între cetățeni, un simț viu al libertății și o îndelungată experiență politică prin participarea a câtor mai mulți la conducerea statului, unde în cazul formei monarhice, aceste condiții nu se verifică datorită faptului că virtu, oamenii având interese egoistice și un simț șters al libertății.

La Verita effectualle îi dictează și în această materie, oricare ar fi preferințele pentru a forma sau alta pentru că „în orașe unde e mare egalitate între cetățeni nu se poate institui un principat decât foarte greu și în acele cetăți (citta) unde e mare neegalitate între cetățeni nu se poate rândui republica decât cu cea mai mare greutate… căci un principe singur, fără nobilisme, nu poate susține povara principalului este necesar ca între el și norod să fie ceva de mijloc care să-l ajute să se poarte”.

În concepția lui Machiavelli ordonarea Statului este totdeauna o operă individuală. La începutul fiecărui Stat, Machiavelli vede un întemeietor ori un orânduitor, astfel spus materia așteaptă o formă pentru a ajungee la existența deplină: forma impune materiei o personalitate unică; acesta este creatorul adevărat al Statului, cel la care se manifestă mai intens virtutea latentă. De aceea în fruntea oamenilor care merită lauda eternă, Machiavelli pune alături de întemeietorii de religii pe întemeietorii de state și alături de reformatorii de religii pe îndreptătorii de state.

Cu alte cuvinte: materia își așteaptă forma dar nu orice fel de formă. Afirmând că ordonarea statului e totdeauna o operă individuală Machiavelli mai face precizarea că structura politică a acestuia este rezultatul topirii naturale a „virtuților individuale” într-o „virtute colectivă”.

Vitalitatea și caracterul organic al statului se manifestă în capacitatea permanentă a acestuia de a crea rânduieli sănătoase și de a le putea reînoi permanent. Iar această capacitate nu este o funcție mecanică, ci este strâns legată de virtuțile organice ale oricărei comunități.

Solidaritatea indivizilor care compun un stat este acordată și de înștiințare politică și de ideea că fiecare individ colaborând poate asigura stabilitatea statului și a propriei sale dezvoltări, pentru că statul centralizează și voința interioară a individului și nu „există nici o altă activitate umană care să fie stabilită în cadrul suprastructurii independentă, în afara statului”.

Orice stat pierde dacă nu trăiește în concordanță cu vremea sa, iar conducătorul statului care știe că nu există fatalitate în istorie, că evenimentele pot fi prevăzute și preîntâmpinate, el este acela care în momentele grele trebuie să trebuie să stie ce fel de hotărâri să ia în ceea ce privește destinul statului. Astfel politica poate deveni la un moment dat cristalizată într-o singura individualitate, în cea a principelui, aflat uneori singur, ca o însumare individualăa unui imens organism colectiv. Acesta „trebuie să fie oricând gata sp se orienteze după cum îi dictează vânturile sorții și schimbările ei, ceea ce de multe ori îl obligă să acționeze împotriva cuvântului dat, împotriva milei și a omeniei”. El este întotdeauna un reprezentant al colectivității ale cărui cuvinte și acțiuni au toate valori. Omul politic „principele”, nu este aproape niciodată un individ, un particular. Activitatea lui este totdeauna un înalt sens etic și el este un servitor al statului, pătruns de voința de a-i servi acesteia scopurile, pentru că în toate actele sale de guvernământ, el trebuie să depășească propria sa conștiință și printr-un efort continuu, stimulat de idealul statului – să se integreze în întregime conștiinței intereselor colective.

Fără această integrare, omul politic nu poate realiza în viața statului, acte durabile, ci doar să se mențină efemer propria sa situație de conducător. În limitele conștiinței individuale orice proces se resimte în dezvoltarea sa de tot ceea ce tradiția, moravurile ridică ca obstacole invincibile pentru oamenii comunicare nu au însă o deplină conștiință politică.

Atunci când statul nou, spune Machiavelli, sub autoritatea luminată a principelui s-ar fi consolidat, când conștiința cetățeneacă ar fi fost la înălțimea virtuților conducătorilor, orânduirea și-ar fi adâncit democratismul. Democratism care după cum notează Antonio Gramsci în lucrarea „Note su Machiavelli sullo politica e sullo stato moderno” este aceea a vremurilor sale – „adică consimțământul activ al maselor populare pentru monarhia absoltistă, ca limitatoare și distrugătoare a anarhiei și seniorială a puterii Papilor, ca fondatoare a marilor state teritoriale naționale”.

4.2 Fenomenul corupției în statele italiene

Organismul complet al statului, ca tot ce este viu se află într-un echilibru instabil, veșnic amnenințat amenințat de disoluție astfel incât apare corupția statului care nu constă atțt în porasta lui organizare politică, cât în proasta lui organizare politică, cât în slăbiciune lui intima, în scăzuta lui capacitater de a asigura viața liberă. Oricât s-ar combate acest fenomen, el ar apărea pentru că originea coprupției se află în materie. Omul nu este după cum precizează Machiavelli nici bun nici sociabil din fire pentru ca lui trebuie o constăngere exteriaoră ca instinvetele lui egoiste să fie îndreptate spre sociabilitate și moralitate. Astfel rezultă că o bună orânduire jurifdică dusă de stat canalizează spre binel comun. Dacă oamenii ar fi buni din firea lor și ar avea toți simțul binelui comun, sănătatea și liberatea statului ar fi perceput, dar însă acest lucru nu-l dețin decât o infimă minoritatea, iar majorității, acest lucru îi trebuie mai întâi impus și apoi menținut prin costrăngeri.

Despre oameni se poate spune, după cum am mai precizat anterior că în general ei sunt ingrați, versați, ascunși, dacă le faci bine și nu ai nevoie de ei, sunt în întregime cu tine, după cum afirmă și Machiavelli în capitolul XIV din „Principele” , „ei îți oferă sângele, averea, copii lor cândle cer sprijinul, însă se razvrătesc apoi. Iar principele carea pus temeiul numai pe temeiul lor fără să-și ia alte măsuri, se prăbușește”. Căci oamenii se tem mai puțin să ofenseze pe acela pe care îl iubesc, decât pe cel care se face temut datorită faptului că dragostea se fondează și întemeiază adesea pe o legătură de recunpștință de care adesea josnicia oamenilor o rupe ori de câte ori au vreun folos din aceasta. Pe câtă vreme, teama se întemeiază pe frica de pedeapsă care nu-i părăsesc niciodată.

Corupția statului începe cu slăbirea simțului de legalitate, atunci când apar primele semne ale corupției, sănătatea și libertatea vieții statului este amențată. Unul din semnele sigure ale corupției este contrastul dintre legile bune și relele obiceiuri. Pentru că legile pot fi oricând bune dar dacă sunt observate sau nu, ele sunt pe placul unora de geaba pentru că îndată ce scopurile egoiste prevelează asupra celor colective – legătura socială se rupe.

Un alt semn al corupției apare atunci când legile și rânduielile se fac nu pentru bine public ci pentru cel propriu, iar păcile, amicițiile dintre statele războinice se hotărăsc nu pentru gloria comună, ci pentru mulțumirea minorităților.atunci când interesul partiular primează inaintea celui general în cadrul statului apare disoluția,interesele particulare,fie ale individului,sunt numite de Machiavelli secte, adică partide, care asemenea statului sunt și ele corpuri mixte care pretizând să ducă o viață separată înăuntrul corpului statului, intra in conflict cu acesta.

Caracteristică pentru statul corupt este failitatea cu care se nasc și se instalează guvernele tiranice. După cum afirmă Machiavelli, tiranul este semnul sigur al corupției, căci un popor sănătos l’și liber nu suportă curmuiri nedrepte și coruptoare, iar în Italia au mișunat tirani, pentru că viața publică era adânc coruptă în cetățile italiene. Tot ca urmarea tiraniei și semn tot la fel de sigur al corupției, sunt frecventele conjurații și revolte prezente în Italia. Machiavelli face distincție clară între revolte și conjurații care se formează împotriva principelui sau cele contra patriei. În statul rămas sănătos, în adâncurile lui, revolta sau conjurațiile pot fi binefăcătoare dacă servesc la izgonirea unei cârmuiri nedrepte ori corupte. Dar când acestea ajung endemice și cârmuirea nedreaptă este înlocuită cu o alta la fel de abuzivă, atunci se poate trage concluzia că, corupția este adânc generalizată.

Un alt semn al dezordinii care se produce în interiorul unui stat datprită unui fenomen de corupție și care duce la ruină este continua și deasa schimbare a reformelor. Statul sănător, odată ce și-a găsit adevarata lui rânduială caută să se mențină într-însa și nu încearcă schimbări decât pentru adaptara la noi nevoi ori pentru lecuirea relelelor anterioare. Pe când statele nesănătoase nu ajung niciodată să-și găsească adevărata formă. Exemplu pe care ni-l prezintă Machiavelli atucni când acesta își susține punctul de vedere este acela al statului flrorentin, care de-a lungul vremii a încercat tot felul de rânduieli și guverne, neizbutind să fie nici republică adevărată, nici principat adevărat.

În statele corupte nu se poate face trecerea de la o stare rea la o alta mai bună, ci de la una rea la una și mai rea, iar acest lucru se datora celor care în încercarea lor de a impune o reformă nu se gândeau la folosul comun ci numai la al facțiunilor lor. Atucni când interesul privat trece înaintea celui public, corupția se instalează, facțiunile și sectele își fac jocul în aceste condiții sfârșiturile endemice și dezordinea crește. Poporul se dezobinuiește de orice virtuoso esercizio, și vitejia militară se pierde. Armatele naționale în care „fiecare cetățean e și soldat, sunt înlocuite cu armate de mercenari…religie se șterge. Organismul social și-a pierdut sănătatea. Care ca orice organism social bolnav merge la moarte. Moartea statului e pierderea libertății”. Statul bolnav cade pradă oricărei vecin virtuoso, statul slab nu poate trăi decât tolerat de celelalte și numai cât timp e tolerat.

Fidel concepției sale „organice” despre viața statului, Machiavelli numește de mai multe ori tendințele de disoluție ori germenii de boală ai organismului de stat în termen medical de umori maligni. Aceste umori maligni ca și în corpul animal, pot aduce tulburări corpului social, cele mai rele și răufăcătoare umore sunt tendințele și pasiunile indivizilor, sectelor care lucrază contra binelui comun și duc la lupte. Un stat sănătos poate ține în frâu toate aceste tendințe de disoluție.

În statele republicane ca și în cele monarhice bine organizate, sunt prezente organe de echilibru sau de control care neutralizază aceste umori maligni, după cum precizează Machiavelli: „Tribunalul în Republica Romană, Parlamentele în Monarhia Franceză sunt asemenea instituții paznice ale libertăților”. Oricât de corupt ar fi totuși un stat, atât timp cât îi ramâne o materie adică un popor și un teritoriu – atunci este posibil în orice moment o renaștere, o nouă formă, iar pntru acest lucru ar trebui să existe printre cei mulți și oameni liberi – liberi de a se întruni,de a discuta între ei, de a se opune corupției și care aspiră la libertatea statului.

4.3 Libertatea statului

Libertatea statului înseamnă pentru gânditorul florentin,vitalitatea,virtutea activă a minorităților conducătoare, care sunt în același timp expresia virtuții fundamentale a comunității.În acest sens libertatea nu depinde de formele politice,ci de identitatea mai mult sau mai puțin perfectă,a acestora cu vitalitatea conducătorilor și a supușilor.

Libertatea nefiind altceva decât „exercitarea judecății și facultății de a alege ceeace crezi că în toate împrejurările estemai bine- atât pentru tine cât și pentru alții, după cum inclinăm spre egois sau spre altruism. Există dreptul de a reguza disciplina de partid sau cămașa de forță a colectivității”.

Libertatea fiind cel mai înalt privilegiu al individului ca atare și singura garanție a adevăratei sale individualități, respectând dreptul acesteia de a-și întoarce fața de la democrație; dacă democrația își dovedește neputința și competența de a rezolva problemele existente în stat.

Machiavelli susține că nu forma exterioară e guvernământului este esențială pentru stat ci sănătatea și vitalitatea lui interioară dar deși această formă este necesară, ea nu este nicidecum sufucientă pentru asigurarea păstrării libertății. Motivul invocat de Machiavelli este că – așa cum majoritatea oamenilor își urmăresc propriile lor ambiții mai mult decât interesul public atunci rezultatul este o „tendință continuă a cetățenilor celor mai puternici și puternicilor grupuri de interese de a perturba echilibrul formei de guvernământ în favoarea propriilor lor interese egoiste, introducând astfel sămânța corupției în organismul politic și punându-i în primejdie libertatea”.

Pentru a face față acestei amenințări de neînlăturat Machiavelli susține că prețul libertății statului este – vigilența permanentă. Este esențial în primul rând să se observe semnele pericolului, să se recunoască mijloacele prin care un cetățean individual sau un partid politic poate obține mai multe criterii decât este normal și sigur. De aceea libertatea așa cum o înțelege Machiavelli este autoguvernarea pentru că mai marii inamici ai autoguvernării statului sunt cetățenii nepăsători și interesați de propria lor existență. Asemenea cetățeni sunt interesați mai mult de bani și de lux decât de bunăstarea statului, de aceea statul are nevoie de acei cetățeni virtuoși. Pentru că „o republică cu adevărat liberă trebuie să pretindă tuturor bărbaților apți fizic să fie membrii ai miliției cetățenești, pregătiți să ridice armele împotriva oricărei amenințări externe la adresa libertății lor”.

În afară de dorința individului de a fi liber într-un stat pentru realizarea acestui lucru mai este nevoie de justiție și armată. Pentru că justișia constitue a fi rânduiala care garantează tuturor un grad egal de securitate în toate domeniile, așa că fiecare „să se poată bucura liber și fără nici o banuială de averea sa, să nu se teamă de cinstea femeilor și a copiilor, să nu-i fie frică de atingere în persoana sa…”.

Fără justiție nu poate exista bină rânduală într-un stat, în statul tirani spre exemplu unde unul sau mai mulți pot dispune după bunul lor plac de persoană, cinstea sau averea supușilor; căci în statul în care indivizii nu mai respectă legile ori pun propriul lor initeres înaintea binelui comun, germenul de soluții a intrat: – vitalitatea statului este în scădere iar statul nu mai poate trăi liber. Căci pentru el justiția este fundamentală, este egală cu libertatea, căci „staul bine rânduit, statul justiției, statul viabil este statul liber”.

Pentru Machiavelli liberatea statului se identifică ci vialitatea acesteia, distingându-se diverse grade ale libertății pentru că orice stat prin faptul existenței sale este liber; libertatea lui este dată în independență sau suveranitatea acestuia. Machiavelli distinge între libertatea civila, liberatate fondată pe justiție singura care asigură dreptul fiecăruia în care chiar și conducătorii se supun egal legilor. În acest sens poate fi liber orice stat fie republică sau monarhie – pentru că este destul ca legea să domnească. Principatul nu esclude libertatea o exclud însă tirania sau democrația licențioasă și monarhia o poate asigura. Pentru a fi mai concludent în susținerea ideilor sale, Machiavelii prezintă cazul Romei sub primii regi ai acesteia, unde statul era în siguranță numai pentru că ei erau legați de infinite legi care implicau securitatea tuturor cetățenilor.

În afara acestui tip de libertate, Machiavelli mai vorbește și de libertatea politică, adică dreptul tuturor cetățenilor de a participa direct la cârmuirea statului. Aces tip de libertate vivere politico se regăsește doar în cadrul republicilor pentru că numai ele sunt numai cetățeni, în timp ce în monarhii sau în principate în vremea aceea nu existau decât supuși. Superioritatea formei republicane menționează Machiavelli în „Discurs asupra primei Decade a lui Titus – Livius” capitolul V, constă în aceea că „garantează numai libertatea civilă dar și pe cea politică, oamnenii când sunt guvernați bine, nu caută nici nu vor altă libertate”. Pentru păstrarea libertății unui stat este necesar o delimitare exactă a rolului oamenilor providențiali, legiuitori și reformatori. Machiavelli concepe pe reformatorul unui stat ca și pe rânduitorul lui ca pe o persoană individuală, aceștia fiin întotdeauna în concepția lui Machiavelli puțini la număr pentru că Machiavelli nu concepe reforma ca o revoluționare a întregului așezământ al statului, ci ca o schimbare de legi. Chiar dacă este vorba de modificări mai profunde, politicul cere să se păstreze formele aparente căci „cei mulți se hrănesc cu ceea ce pare, nu nu ceea ce este și sunt mișcați mai mult de ceea ce par, decât de cele ce sunt”.

4.4 Teoriile statului nou

Machiavelli este primul care concepe în linii generale, statul modern definitiv eliberat de abstracțiunile medievale. Astfel statul devine și el obiect de cunoaștere naturală. Mergând pe acceași linie, acesta încorporează și mai adânc statul în natură atunci când acesta devine corp mixt cu vitalitate și legi specifice. Machiavelli a fost primul filozof care a înțeles pe deplic ce reprezintă cu adevărat noua structură politică. Prin gândirea sa el a anticipat evoluția politică a întregii Europe.

Gânditorul florentin vorbește cu un oarecare dipreț sau chiar cu o ironie nemascată, despre statele bazate pe tradiție și pe principiul legitimității, era nevoie de cu totul altceva decât de acele forme statale liniștite și pașnice – era nevoie de un stat instituit și menținut prin forță. Statul nou creat de către Machiavelli, era total independent, dar totdeauna complet izolat. Prin gândirea sa, Machiavelli tăiase toate firele prin care statul fusese legat în generațiileanterioare de acel întreg organic al existenței umane pentru că „lumea politică pierduse orice legătură nu numai cu religia sau metafizica, dar și cu toate celelalte forme ale vieții etice sau culturale ale omului”.

Machiavelli n-a vrut să fundamenteze o știință nouă ci o artă a statului. Dacă Platon și discipolii lui au încerca să pună la punct o teorie cu privire la statul legii, Machiavelli a fost primul care a lansat o terorie care a ignorat această trăsătură – că pentru el arta politicului era desenată în egală măsură și statul legal și cel ilegat.

Pentru a ne putea lămuri dacă Machiavelli era conștient de toate implicațiile sale politice, trebuie făcut o distincție clară între Machiavelli și machiavellism. Pentru că Machiavelii vorbea și judeca din prorpie experiență, acea a unui secretar de stat florentin. Acesta studiase cu mare atenție nașterea și căderea „noilor principate”, el având o mare admirație pentru metodele folosite de Cesare Borgea pentru a-și lichida adversarii. Dar în comparație cu tehnica mult mai avansată a crimelor politice, care aveau să apară mai târziu, aceste metode nu mai semnificau nimic.

Între secolele XVII – XVIII, când toți filosofii politici erau adepți ai „teoriei statului bazat pe dreptul natural”, Groțius, Rousseau, Locke priveau statul ca pe un mijloc și nu ca pe un scop în sine. Conceptul de stat „totalitar” le era străin, pentru ei trebuia să existe o anumită zonă a vieții și a libertății care trebuia să fie inaccesibilă statului; astfel ei nu erau supuși nici unei constrângeri legale.

Odată cu prăbușirea teoriei drepturilor naturale și cu susținerea vehementă a folosofilor „idealiști” în secolul XIX : Fichte și Hegel, a lui Machiavelli, machiavelismul a atins apogeul. Neexistând nici o forță intelectuală sau morală suficient de puternică pentru a contraacara machiavelismul. Este știut faptul că nu se mai poate susține astăzi introdusă de Machiavelli, a conceptului de stat modern „înțeles ca instituție independentă de conținutul ei uman, ca structură de putere care transcende atât condiției deținătorrului ei, cât și cominității aupra căruia se exercită. Evoluția termenului de la sensul de stare, sensul abstract modern nu începe și nu termină cu Machiavelli”.

„Mulțumim lui Machiavelli și scriitorilor din speșa șui, pentru a fi semnalat deschis, fără disimulare, ceea ce oamenii fac de obicei nu ceea ce ar trebui să facă”, afirma Francis Bacon.

Un alt publicits Baccolini – un antimachiavellic în vorbeși un machiavellic în fapt, îl considera pe folisoful florentin un ins condamnat a fi ars pe rug și care uimit ar spune „eu nu știu pentru ce vor să mă ardă, pentru a fi scris despre acțiunile obișnuite ale suveranilor după povestirile tuturor istoricilor. Dacă ei nu sunt pedepsiți pentru ceea ce fac, trebuie să fiu pedepsit eu pentru că am scris-o, iar când era pe punctul de a fi disculpat, i s-a adus o nouă învinuire – aceea de a fi pus dinți de câine în gura oilor după care turma nu va mai putea fi păzită de un singur om cu o nuia și cu un fluier”.

Toate aceste se întâmpla pentru că sunt atătea lucruri pe careoamenii le simt și le constată, dar sunt foate puțini printre ei care au curaj să le spună ori măcar să le recunoască. Sunt lucruri care se practică, dar nu se spun, mai ales în politică. Machiavelli este cel care strică regula jocului de până atunci – fiind omul cel mai lipsit de ipocrizie îndrăznind să spună cu glas tare ceea ce alții făceau și spuneau în liniște, fără să se mire, fără să se indigneze ori să-și aere de cinic, acesta le spune așa cum sunt și cum se petrec, pentru că așa sunt și așa se petrec.

Sensul peiorativ pe care cuvântul machiavellism l-a cunoscut de-a lungul istorie, echivalent cu legea – scopul scuză mijloacele, nu corespunde vieții și operei Secreatarului florentin. Toate opiniile negative, exprimate în legătură cu „Principele” au fost analizate. Ele, demonstrând deformarea contuinuă a meditației scriitorului; machiavellismul nefiind altceva, decât omul, ființa în sine stătătoare, creatura ca-și găsește în propriile dimensiuni scopurile existenței sale; ca individualitate sau ca „celulă din ființa colectivă a societății”.

Machiavelismul ar putea fi așadar, în sensul său originar acea netă determinare a politicii, acel realism al meditației care aparține nu numai lui Machiavelli, ci și acelora care nu au citit nici un rând din opera lui. Machiavelismul poate astfel caracteriza atât conduita omului politic, destinat unei cariere autoritare, care își mobilizează calitățile pentru a-i domina pe ceilalți, cât și mijlocul pe care opoziția își face auzită vocea în cadrul regimului.

Machiavelismul se naște atunci când Machiavelii moare distingțndu-se trei categorii ale acestuia:

– cel al lui Machiavelli însuși;

– cel al machiavellicilor;

– cel al antimachiavellicilor;

Ar mai putea fi și o a patra categorie: cea a tuturor acelora care n-au citit niciodată un rând dim opra lui Machiavelli dar care „se slujesc din belșug în mod greșit de verbele, subiectele și adjectivele atribuite lui”.

Însuși Machiavelli este tipul observatorului rece, care înregistrează obiectiv faptele. El nu-și alege după bunul său plac fenomenele politice, ci le ia pe acelea care i se prezintă sub diversele lor forme. Am putea spune, deci că machiavellismul veritabil nu semnifică altceva decât o metodă realistă ce caută să surprindă realitățile politice în ele însele, fără ca cercetarea să fie afestată de idei preconcepute, de idealuri improbabile.

Machiavellic și machevellism sunt termeni destinați să înfioreze, în relațiile dintre oameni fie că este vorba de politică ori de conducerea vieții. Tot ceea ce este șiretenie, prefăcătorie continuă, căi piezișe, urmărire de scopuri prin tot felul de mijloace și mai ale a celor nepermise; într-un cuvînd „tot ceea ce este purtare nedreaptă și necinstită, ipocrizie și răutate sistematică” – înseamnă machiavelism.

Dar nu trebuia să apară Machiavelli pentru a exista toate acestea. El existau de când lumea. Există deci un machiavellism ce se leagă de scrierile lui Machiavelli și care se referă, prin urmare la orice abordare realistă a faptelor, dar și la deformări, contraafaceri a acestora care deformează doctrina originală. Al citi pe Machiavelli fără prejudecăți cu anumită ingenuitate este, calea legală care duce spre acel „așa cum a fost” – fondul gândirii sale. Machiavelli a făcut înțeleasă istoria contemporană prin paradigma antică. Maeștii lui au fost Antichitatea și Dante, cunoscuțu prin lecturi și apoi prin experiență diplomatică de peste un deceniu, astfel despre Machiavelli nu se poate spune că a fost un politician ci mai mult un teoritician strălucitor prin inteligență și cultură nedezmințit în disciplica ideilor și devotamentului pentru adevăr. Acest pasionat iubitor al Italiei sala, pe care o voia unită și puternică a fost, cum opera ne-o spune, cel mai puțin machiavellic dintre oameni. El n-a făcut deât să spună adevărul despre atributele durerii durabile, menținută prin mijloacel de el reactualizate și pe care posteritatea le-a numit machiavelice; după numele celui care le-a formulat fără să le practice el însuși. El nu a fost machiavellic, nu pentru că n-ar fi știut să fie, ci pentru că n-a fost pus în situația de a fi astfel.

Cititorul inteligent de astăzi, capabil să-și distingă nuanțele, nu mai poate confunda numele autorului cu o concepție dedusă de el din opera istoriei. Oricât de limitat, cititorul și oricât de răuvoitoare lectura, Machiavelli nu poate fi asimilat el însuși cu absolutismul. El n-a făcut decât sp scrie despre absolutism ca realitate a puterii.

Dacă machiavellismul înseamnă înșetătorie sai ipocrizie, acesta nu a fost deloc machiavelic. Dacă-i citim scrierile personale vom observa și vom descoperi un machiavellic diferit de cel reprezentat de concepțiile și prejudecățile noastre convenționale, vom descoperi un om carevorbește deschi fără prejudecăți și cu o anumită ingenuitate. Despre acesta Hegel afirma: „când citești Principele, trebuie să ții cond de ceea ce s-a întâmpalt în secolele de dinaintea lui Machiavelli șhi de istoaria contemporană a Italiei, atunci cartea nu numai că ți se va părea justă, dar și cu adevărst magnifică – concepția geniului politic autentic al celei mai grandioase și nobile minți”.

Preocuparea politică domină toată viața lui Machiavelli, când nu îi este dat să ia parte la conducerea treburilor statului, mintea lui nu rămâne inactivă: ele se gândește să aștearnă pe hârtie, spre folosul tuturor ceea ce adunase din propria lui experianță în slujba republicii și din lunga meditație a anticilor.

Spirit practic și îndreptat mai ales pe acțiune, niciuna din cărțile lui Machiavelli nu este pură teorie, opră dogmatică, sau cum s-ar spune „speculație pentru speculație”, ci fiecare din ele tind spre un scop practic după cum s-a observat; din care fiecare om poate învața câte ceva; căci el – încearcă să dea câte un învățământ în vederea unei eventuale practici. El fiind preocupa mai ales de Italia șhi de însănătoșirea acesteia; și dacă a ajuns la formulări valabile pentru toate timpurile, acest lucru se datorează și e din pricină că adevărul este unul și același, că viața oamenilor trăind în societate este condusă de legi neschimbătoare.

Cele trei opere politice: „Il Principe, Discorsi sopra le deche di Tito – Livio, L’Arte della Guerra” înglonează împreună întreaga conceție a filosifiei politice a lui Machiavelli pentru că privind una din scrieri izolată – sunt mari sorți de greșeală în priceperea și judecarea ei. Acesta conchide asupra faptului că este greu și periculos să voiești a face liber un neam care vrea să trăiască războiul pe cât e să voiești a face război cu un popor care dorește să trăiască liber.

Deși după cum s-a putut observa, Machiavelli nu este un luptător al idealului său, omul rațiunii poate fi față de durerile timpului său și ale țării sale – astfel acesta poate fi considerat chiar și un sentimental care deplânge în lucrările sale starea nenorocită a Italiei și a italienilor. Despre Italia timpului lui Machiavelli, Nicolae Iorga afirma că „se poate spune că este ma islabă decât evreii, mai slugă decât la perși, mai risipită decât atenienii – fără cap, fără rândulă, bătută, despoiată, sfâșiată, călcată în picioarele cailor și suferind orice distrugere”.

La fel ca și timpul său, părăsind acceași cauză unică – „voința lui Dumnezeu”, Machiavelli vrea să aibă imediat în locul acesteia o altă cauză unică, de o acțiune tot așa de generală și infailibilă: această virtute umană.

Considerând tot ceea ce esterațional ca simplă prefăcătorie, el fixează principiul că oamenii se nasc și mor după aceleași legi, iar în drama vieții cotidiene, a modului de manifestare, a intereselor acestora față de tot ceea ce îi înconjoară (a statului, a raportului lor cu moralitatea, dar și cu religia) – nu-l va împiedica pe Machiavelli să spună ca oamenii sunt supuși aplecării lor și să releveze că „tradiția trăiește dintr-o generație în alta făcându-i solidari pe oameni”

Bibliografie :

Antoniade C. – Machiavelli, Ed. Helicon, Timișoara, 1993;

Antoniade C. – Machiavelli – Omul, Timpurile și Opera, Vol. I, Ed. Cultura Națională, f.a.;

Antoniade C. – Machiavelli – Omul, Timpurile și Opera, Vol. II, Ed. Cultura Națională, f.a.;

Aristotel – Politica, Ed. Antet, București, 1995;

Balaci Al. – Niccolo Machiavelli, Ed. Tineretului, București, 1969;

Ball T., Dagger R. – Ideologii politice și idealul democratic, Ediția a-II-a, Ed. Polirom, Iași, 2000;

Boanță V. – Niccolo Machiavelli și machiavellismul, Ed. Cartea Românească, București, 1998;

Brion M. – Machiavelli geniu și destin, Ed. Artemis, București, 1998;

Brădescu F. – Doctrine Politice, Vol II – Filosofia politică și socială, Ediția a-II-a, Ed. Majadahonda, București, 1999;

Cassirer E. – Mitul statului, Ed. Institutului European, Iași, 2001;

Călinescu G. – Scriitori străini, Ed. Pentru Literatură Universală, București, 1967;

Dumitreacu Z. – Umanismul și destinul artelor, Ed. Univers, București, 1975;

Dunleavy P. – Teoriile statului-Politica democrației liberale, Ed. Epigraf, Chișinău, 2002;

Enciclopedia Blackwell a gândirii politice, Ed. Humanitas, București, 1991;

Façon N. – Istoria literaturii italiene, Ed. Științifică, București, 1969;

Façon N. – Măștile puterii:Machiavelli, Frederic II, Mussolini B, Ed. Institutului European, Iași, 1996;

Gramsci A. – Scrieri alese, Ed. Univers, București, 1973;

Gramsci A. – Intelectuali, Literatură și Viață națională, Ed. Univers, București, 1983;

Garin E. – Omul Renașterii, Ed. Polirom, Iași, 2000;

Ghiță S. – Evoluția filosofiei italiene și a relațiilor ei cu gândirea filosofică românească, Ed. Europa Nova, București, 1996;

Ghiță S. – Filosofia Renașterii și condiția umană în Revista de Filozofie, nr. 5-6, Ed. Academiei Române, București, 1995;

Ghiațe P. – Politica lui Machiavelli, Ed. Cugetarea, București, f.a.;

Iorga N. – Istoria Literaturilor Romanice, în dezvoltarea și legăturile lor, Vol II – Epoca modernă până la 1600, Ed. Pentru Literatura Universală, București, 1968;

Machiavelli N. – Arta Războiului, Ed. Antet, București, 1999;

Machiavelli N. – Istoriile florentine, Ed. Științifică, Cluj, 1967;

Machiavelli N.- Principele, Eseu, Ed. Minerva, București, 1995;

Machiavelli N. – Principele, Ed. Mondero, București, 2002;

MacIntyre A. – Tratat de Morală – după virtute, Ed. Humanitas, București, 1998;

Mannent P. – Istoria intelectuală a liberalismului, Ed. Humanitas, București, 1992;

Mannent P. – Originile politicii moderne – Machiavelli/Hobbes/Rousseau, Ed. Nemira, București, 2000;

Mamali C. – Interpretare psiho-socială a textelor de filozofie socială, Revista de Filozofie nr. 5-6, Ed. Academiei Române, București, 1990;

Otețea A. – Renașterea, Ed. Științifică, București, 1964;

Pantazi R. – Istoria filosofiei moderne și contemporane, Vol. I „De la Renaștere la epoca luminilor”, Ed. Academiei Române, București, 1984;

Pisièr E. – Istoria ideilor politice, Ed. Amarcod, Timișoara, 2000;

Raveica T. – Curs de Istorie a Filosofiei Moderne, Vol I, Ed. Univ. Al. I. Cuza, Iași, 1975;

Raveica T. – Istoria Filosofiei Moderne – Renașterea, Ed. Institutului European, Iași, 2002;

Roșca I. – Filosofia Antică, Medievală, Renascentistă, Ed. Universității, București, 1995;

Russ J. . Panorama ideilor filosofoce de la Platon la contemporani, Ed. Amarcord, Timișoara, 2002;

Revista Română de Științe Politice „Studia Politica”, Vol I, nr. 1, Ed. Meridiane, București, 2000;

Sartori G. – Teoria Democrației Reintepretată, Ed. Polirom, Iași, 1999;

Sizeranne R. – Măști și figuri din Renașterea Italiană, Ed. Minerva, București, 1979;

Skinner Q. – Machiavelli, Ed. Arc, Chișinău, 2001;

Sanctis Fr. – Istoria literaturii italiene, Ed. Pentru Literatură Universală, București, 1965;

Senellart M. – Armele Guvernării de la conceptul deregiment medieval la cel de guvernare, Ed. Meridiane, București, 1998;

Stere E. – Istoria filosofiei antice și medievale, Ed, Didactică și Pedagogică, București 1976;

Voiculescu M. – Istoria Doctrinelor Politice;***

Uscățescu G. – Procesul Umanismului, Ed. Politică, București, 1987;

Wight M. – Politica de putere, Ed.Arc, Chișinău, 1998;

Bibliografie :

Antoniade C. – Machiavelli, Ed. Helicon, Timișoara, 1993;

Antoniade C. – Machiavelli – Omul, Timpurile și Opera, Vol. I, Ed. Cultura Națională, f.a.;

Antoniade C. – Machiavelli – Omul, Timpurile și Opera, Vol. II, Ed. Cultura Națională, f.a.;

Aristotel – Politica, Ed. Antet, București, 1995;

Balaci Al. – Niccolo Machiavelli, Ed. Tineretului, București, 1969;

Ball T., Dagger R. – Ideologii politice și idealul democratic, Ediția a-II-a, Ed. Polirom, Iași, 2000;

Boanță V. – Niccolo Machiavelli și machiavellismul, Ed. Cartea Românească, București, 1998;

Brion M. – Machiavelli geniu și destin, Ed. Artemis, București, 1998;

Brădescu F. – Doctrine Politice, Vol II – Filosofia politică și socială, Ediția a-II-a, Ed. Majadahonda, București, 1999;

Cassirer E. – Mitul statului, Ed. Institutului European, Iași, 2001;

Călinescu G. – Scriitori străini, Ed. Pentru Literatură Universală, București, 1967;

Dumitreacu Z. – Umanismul și destinul artelor, Ed. Univers, București, 1975;

Dunleavy P. – Teoriile statului-Politica democrației liberale, Ed. Epigraf, Chișinău, 2002;

Enciclopedia Blackwell a gândirii politice, Ed. Humanitas, București, 1991;

Façon N. – Istoria literaturii italiene, Ed. Științifică, București, 1969;

Façon N. – Măștile puterii:Machiavelli, Frederic II, Mussolini B, Ed. Institutului European, Iași, 1996;

Gramsci A. – Scrieri alese, Ed. Univers, București, 1973;

Gramsci A. – Intelectuali, Literatură și Viață națională, Ed. Univers, București, 1983;

Garin E. – Omul Renașterii, Ed. Polirom, Iași, 2000;

Ghiță S. – Evoluția filosofiei italiene și a relațiilor ei cu gândirea filosofică românească, Ed. Europa Nova, București, 1996;

Ghiță S. – Filosofia Renașterii și condiția umană în Revista de Filozofie, nr. 5-6, Ed. Academiei Române, București, 1995;

Ghiațe P. – Politica lui Machiavelli, Ed. Cugetarea, București, f.a.;

Iorga N. – Istoria Literaturilor Romanice, în dezvoltarea și legăturile lor, Vol II – Epoca modernă până la 1600, Ed. Pentru Literatura Universală, București, 1968;

Machiavelli N. – Arta Războiului, Ed. Antet, București, 1999;

Machiavelli N. – Istoriile florentine, Ed. Științifică, Cluj, 1967;

Machiavelli N.- Principele, Eseu, Ed. Minerva, București, 1995;

Machiavelli N. – Principele, Ed. Mondero, București, 2002;

MacIntyre A. – Tratat de Morală – după virtute, Ed. Humanitas, București, 1998;

Mannent P. – Istoria intelectuală a liberalismului, Ed. Humanitas, București, 1992;

Mannent P. – Originile politicii moderne – Machiavelli/Hobbes/Rousseau, Ed. Nemira, București, 2000;

Mamali C. – Interpretare psiho-socială a textelor de filozofie socială, Revista de Filozofie nr. 5-6, Ed. Academiei Române, București, 1990;

Otețea A. – Renașterea, Ed. Științifică, București, 1964;

Pantazi R. – Istoria filosofiei moderne și contemporane, Vol. I „De la Renaștere la epoca luminilor”, Ed. Academiei Române, București, 1984;

Pisièr E. – Istoria ideilor politice, Ed. Amarcod, Timișoara, 2000;

Raveica T. – Curs de Istorie a Filosofiei Moderne, Vol I, Ed. Univ. Al. I. Cuza, Iași, 1975;

Raveica T. – Istoria Filosofiei Moderne – Renașterea, Ed. Institutului European, Iași, 2002;

Roșca I. – Filosofia Antică, Medievală, Renascentistă, Ed. Universității, București, 1995;

Russ J. . Panorama ideilor filosofoce de la Platon la contemporani, Ed. Amarcord, Timișoara, 2002;

Revista Română de Științe Politice „Studia Politica”, Vol I, nr. 1, Ed. Meridiane, București, 2000;

Sartori G. – Teoria Democrației Reintepretată, Ed. Polirom, Iași, 1999;

Sizeranne R. – Măști și figuri din Renașterea Italiană, Ed. Minerva, București, 1979;

Skinner Q. – Machiavelli, Ed. Arc, Chișinău, 2001;

Sanctis Fr. – Istoria literaturii italiene, Ed. Pentru Literatură Universală, București, 1965;

Senellart M. – Armele Guvernării de la conceptul deregiment medieval la cel de guvernare, Ed. Meridiane, București, 1998;

Stere E. – Istoria filosofiei antice și medievale, Ed, Didactică și Pedagogică, București 1976;

Voiculescu M. – Istoria Doctrinelor Politice;***

Uscățescu G. – Procesul Umanismului, Ed. Politică, București, 1987;

Wight M. – Politica de putere, Ed.Arc, Chișinău, 1998;