Filosofia Dreptului
FILOSOFIA DREPTULUI
CUPRINS
ÎN LOC DE PREFAȚĂ
I. OBIECTUL DE STUDIU AL FILOSOFIEI DREPTULUI
Domeniile filosofiei
Cadrul tematic al filosofiei dreptului
Funcțiile filosofiei dreptului
Metodele filosofiei dreptului
II. REPERE ÎN STUDIUL FILOSOFIEI DREPTULUI
Contribuția filosofiei clasice germane la stabilirea statutului științific al domeniului filosofiei dreptului
Filosofia dreptului în viziunea lui I. Kant
Principii ale filosofiei dreptului – Hegel
Probleme actuale ale filosofiei dreptului
Locul filosofiei dreptului în sistemul științei
III. ONTOLOGIA DREPTULUI
Delimitări conceptuale: ontologie/ontologie juridică
Concepte ontologice fundamentale:
Existența și devenirea în drept
Spațiul și timpul în drept
Realitatea juridică
Teoria determinismului și explicarea dreptului
IV. CARACTERUL RAȚIONAL AL DREPTULUI
Contribuții ale logicii juridice la analiza dreptului
Gândirea și limbajul juridic
V. CONTRIBUȚII ALE FILOSOFIEI LA CUNOAȘTEREA DREPTULUI
Teorie și filosofie în cunoașterea dreptului
Gnoseologia dreptului
Cunoașterea științifică a dreptului
VI. AXIOLOGIA DREPTULUI
Dreptul – element al culturii
Axiologia juridică – teorie a valorilor juridice
Statutul valorilor juridice în sistemul general de valori
BIBLIOGRAFIE
LECTURI RECOMANDATE
…de ce mai este nevoie de filosofie?
„….Filosofia, e drept, nu mai are nimic propriu în conținut: născute din ea, științele sau întors, ca tot ce este viu, împotriva ei și au jefuit-o de concepte și probleme. I-au luat până și ce avea propriu: categoriile; despre cauzalitate, unitate, pluralitate, necesitate,despre relație, timp și spațiu vorbesc astăzi mai adâncit și riguros științele. Chiar despre om și conștiință au s-o facă într-o zi. Nimic nu le poate fi străin. – Dar nici filosofiei.”
C. Noica
Dreptatea e cea dintâi virtute a instituțiilor sociale, la fel cum adevărul e cea dintâi virtute a sistemelor de gândire.
John Rawls
PREFAȚĂ
Conținutul acestei lucrări cuprinde direcții esențiale ale deschiderilor filosofiei în cadrul dreptului. În marea majoritate a cazurilor, cadrul tematic al acestui domeniu al filosofiei este unul dintre cele mai puțin studiate atât de filosofi, cât și de juriști. Dacă la începuturi aceste două domenii făceau corp comun, fiind prezente în spiritualitatea greacă (datorită faptului că ceea ce caracteriza știința era determinat de concepțiile individuale despre lume, care veneau cu explicații asupra fenomenelor naturii și a societății), atunci în prezent ele sunt distincte.
Însă, dacă ne gândim bine, înțelegem că o bună parte dintre problemele ce sunt specifice dreptului, au o profundă esență filosofică. Astfel, în momentul în care utilizăm termenul filosofie raportat dreptului, ca și în oricare alt caz, ne referim la o explicație de ansamblu asupra dreptului ca element al culturii spirituale. In esența filosofia dreptului este o perspectivă a cunoașterii umane care pune în centru viața juridică, caută să stabilească fundamentele și finalitățile dreptului.
Pledând pentru filosofia dreptului, M. Villey argumentează că aceasta dispune de o viziune panoramică, ea este o disciplină arhitectonică, aptă să pună fiecare știință la locul său, să regleze dintre ele conflicte de frontieră, să distingă dintre sursele lor de cunoaștere, să le semnaleze limitele lor. Filosofia dreptului poate să determine domeniul dreptului în raport cu morala, politica și economia, să definească dreptul, să identifice finalitățile activității juridice, să stabilească sursele specifice ale dreptului și metodele proprii științei juridice.
Astfel, scopul major al filosofiei dreptului este descoperirea, descifrareaesenéi dreptului, a principiilor justiției, principii izvorâte din valorile umane promovate în societate pe parcursul istoriei.
În concordanță cu această nobilă sarcină a filosofiei dreptului, prin activitatea de predare a acestei discipline se intenționează conștientizarea de către studenți a faptului că dreptul trebuie văzut dintr-o dublă perspectivă: una, care înțelege că dreptul nu se limitează la textul sau conținutul legilor; alta, care oferă o viziune de ansamblu asupra dreptului ca fenomen social. Or, datorită vastului său areal problematic, filosofia dreptului a devenit o manifestare specializată a spiritului uman.
Filosofia dreptului își aduce contribuția la formarea unei concepții de ansamblu despre drept, dezvoltându-i studentului capacități de sinteză, de analiză critică și evaluare a domeniului pe care î-l abordează. Totodată îi va oferi posibilitatea fundamentării solide a acelor teorii, cunoștințe pe care le-a însușit în cadrul altor discipline, făcând apel la concepțiile diverșilor gânditori și va fi capabil de a observa continuitatea în dezvoltarea spirituală a omenirii, va putea aplica cunoștințele însușite la explicarea și soluționarea problemelor actuale ale dreptului.
Astfel, prin predarea acestei discipline ne propunem:
Cunoasterea de către studenți a bazelor filosofice ale dreptului și a primelor principii, fundamente care guvernează activitatea juridică;
Dezvoltarea capacității/abilității de explicare a a fenomenului dreptului;
Menținerea unei gândiri critice, deschise în aprecierea realității juridice;
Capacitatea elaborării unor generalizări asupra fenomenului juridic, prin analizei proceselor prin care trece societatea.
OBIECTUL DE STUDIU AL FILOSOFIEI DREPTULUI
Domeniile filosofiei
Cadrul tematic al filosofiei dreptului
Funcțiile filosofiei dreptului
Metodele filosofiei dreptului
1.DOMENIILE FILOSOFIEI
Dreptul, ca fenomen social, prin complexitatea elementelor sale dintotdeauna a trezit interes din partea nu doar a cercetătorilor juriști,dar și a celor din domenii exterioare dreptului. În întreaga sa complexitate, dreptul, ca obiect al cunoașterii, reprezintă una dintre cele mai esențiale direcții ale gândirii umane ce a evoluat de-a lungul istoriei. Preocupările de studiul dreptului întotdeauna au avut ca scop dezvoltarea sensului unor noțiuni ce sunt esențiale pentru existența socială a individului. Astfel, așa termini cum ar fi: drep, libertate, egalitate, adevăr, justiție, binele comun etc, termini care fiind puși împreună reflectă esența realității juridice, ordinii juridice, a ideii de dreptate socială, justiție, etc.
Sistemul științelor juridice este unul foarte vast, făcând parte din subsistemul științelor socio-umane. Științele juridice cercetează forma juridică a existenței societale și se află în legături de conexiune cu toate celelalte domenii. „Dreptul ar fi de neînțeles necorelat cu întreaga viață socială în care este, cu aspectele specifice ale rolului conștiinței comunitare în realizarea lui, cu fixarea cadrului social de referință a normelor juridice, cu factorii materiali și spirituali de configurare, cu componențele organizaționale ale societății, fapt ce implică raportări permanente.” [1]
În interiorul sistemului științelor juridice întâlnim mai multe subsisteme, fiecare dintre acestea având un statut științific specific, dar toate în egală măsură joacă un important rol în realizarea scopurilor acestui domeniu.
În marea diversitate a sistemului științelor contemporane s-a strecurat și cel al filosofiei dreptului. I. Craiovan încercând să ne aducă explicații asupra obiectului de studiu al filosofiei dreptului pornește de la cadrul general și de la bine cunoscutul fapt că știința și filosofia la începuturi făceau corp comun, dar care treptat s-au separat, însă ele niciodată nu s-au separat total continuând să interacționeze. În acest sens s-a expus și K. Jaspers, care menționa că filosofia se află pretutindeni unde, prin gândire, omul devine conștient de sine. Ea este prezentă peste tot fără a fi numită ca atare, căci de îndată ce gândește, omul filosofează, fie că o face bine sau rău, superficial sau profund […] Acolo unde există o lume a omului, acolo unde sunt acceptate anumite norme de conduită, unde oamenii deliberează, acolo se află și filosofia. [2]
Astfel, pentru a ne clarifica în specificul problematic al filosofiei dreptului trebuie să înțelegem ce este filosofia?
Filosofia și-a făcut apariția în Grecia Antică și cel căruia îi aparține întâietatea în ai atribui utilizarea termenului filozofie, a fost Pythagoras, care se numea singur pe sine iubitor de înțelepciune, deoarece considera că înțelepciunea (sophia) era un atribut divin.
Astfel cuvântul filosofie include pe cel de sophia și logos, adică interesul pentru cunoaștere și pricepere ce depășește practica nemijlocită a vieții. Pentru Platon filosofia este orice cunoaștere teoretică practicată în mod sistematic, este căutarea și posedarea adevărului; pentru Aristotel „știința primelor principii; „filosofia caută în fapte și nu în vorbe”, zice Epictet; „filosofia este chintesența spirituală a unei epoci, menționează Hegel; etc. Din aceste puține explicații vedem că filosofia „se constituie ca o interpretare totalizatoare a lumii cu scopul de a desluși și rostul omului în Univers. Ea este reflecția sistematică asupra totalității activităților și experiențelor umane, răspunzând întrebărilor privind determinațiile generale ale existenței, raporturile omului cu ansamblul Universului și cu civilizația creată de el, deslușind sensul condiției umane.” [3]
Filosofia mai este și cunoașterea de sine a omului și a ceea ce a creat el: știință, artă, religie, morală, politică, drept. Din acest unghi de vedere filosofia este cercetare critică a fundamentelor tuturor activităților umane, intelectuale sau practice. Astfel vedem, că filosofia cuprinde un spectru foarte larg de probleme și „reprezintă o activitate care propune cele mai înalte valori , pe care le poate oferi o societate și pe care le poate încarna o civilizație. Prin filozofie, omul și societatea dobândesc …capacitatea de a înțelege propriile sale rosturi.” [4]
Trăsătura esențială și definitorie a filosofiei, menționează Stroie [5], este aceea că ea reprezintă un ansamblu coerent de enunțuri, formulate prin categorii, teze și principii referitoare la determinările fundamentale ale lumii ca totalitate. Respectiv, filosofia își conturează specificul demersului său prin câteva caracteristici:
1. Prin aria ei, ea vizează explicit sau implicit universul ca întreg, fiind o interpretare totalizatoare, propunând o imagine de ansamblu asupra ei.
2. Prin natura ei, ea reprezintă o meditație a omului asupra-și, despre sine în raport cu universul, dezvăluindu-și destinul înăuntrul acestuia.
3. Prin referențialul ei, ea include acele teme ce au impact permanent cu condiția umană, descoperindu-l pe om ca ființă rațională și valorizatoare.
4. Prin rostul ei, corespunde trebuințelor omului de a construi sau conștientiza repere valorice interogărilor asupra condiției umane.
Sarcinile de bază pe care și le-a asumat filosofia sunt:
Sinteza cunoștințelor și crearea unui tablou unic al lumii, ce ar exprima corespondența între știință, cultură și experiența istorică.
Fundamentarea, justificarea și analiza concepției despre lume.
Formularea metodologiei generale a cunoașterii și activității omului în lumea contemporană.
Constituirea problematicii filosofiei a cunoscut o evoluție continuă, care și-a găsit expresie în domeniile filosofiei, în părțile ei componente și în disciplinele filosofice. Toate domeniile care s-au desprins din cadrul filosofiei treptat au obținut un anumit grad de autonomie în raport cu aceasta, dar care continuă să mențină legătura cu ceea ce se întâmplă în cadrul filosofiei. Astfel, avem mai multe domenii ale filosofiei, unele rămânând a avea un profund caracter filosofic, altele îndepărtându-se de aceasta. Totodată, vom vedea că filosofia are u n caracter dinamic, deoarece este prezentă peste tot, acolo unde este prezent omul. În același timp vom vedea că fiecare dintre aceste domenii își găsesc expresie specifică în aplicațiile filosofiei. Putem să indicăm existența a așa domenii ca:
Cel al ontologiei (ontos = existență; logos = teorie), care este preocupat de studiul eărilor asupra condiției umane.
Sarcinile de bază pe care și le-a asumat filosofia sunt:
Sinteza cunoștințelor și crearea unui tablou unic al lumii, ce ar exprima corespondența între știință, cultură și experiența istorică.
Fundamentarea, justificarea și analiza concepției despre lume.
Formularea metodologiei generale a cunoașterii și activității omului în lumea contemporană.
Constituirea problematicii filosofiei a cunoscut o evoluție continuă, care și-a găsit expresie în domeniile filosofiei, în părțile ei componente și în disciplinele filosofice. Toate domeniile care s-au desprins din cadrul filosofiei treptat au obținut un anumit grad de autonomie în raport cu aceasta, dar care continuă să mențină legătura cu ceea ce se întâmplă în cadrul filosofiei. Astfel, avem mai multe domenii ale filosofiei, unele rămânând a avea un profund caracter filosofic, altele îndepărtându-se de aceasta. Totodată, vom vedea că filosofia are u n caracter dinamic, deoarece este prezentă peste tot, acolo unde este prezent omul. În același timp vom vedea că fiecare dintre aceste domenii își găsesc expresie specifică în aplicațiile filosofiei. Putem să indicăm existența a așa domenii ca:
Cel al ontologiei (ontos = existență; logos = teorie), care este preocupat de studiul existenței, al naturii și al modului ei de a fi. Ca și filosofia, domeniul ontologiei sa dezvoltat de la ontologia naturii la ontologia socială și umană. Evoluția istorică a ontologiei scoate în evidență momente importante ce au contribuit la formarea și a ontologiei juridice. Problemele de bază ale ontologiei juridice se referă la stabilirea fundamentelor fenomenului juridic, determinarea identității dreptului, determinarea esențe acțiunii umane în drept, problema formelor de existență a dreptului, manifestarea determinismului în calitate de fundament metodologic al dreptului etc. Studiul problemelor legate de domeniul ontologiei juridice, în evoluția sa, a cunoscut mai multe forme: jusnaturalismul antic, în mare parte atribuit lui Aristotel și cel modern, caracterizat prin concepția lui H.Grotius, jusraționalismul lui Savigny, Kant, Hegel, Leibnitz, Kelsen; pozitivismul juridic – Compte, Duguit; sociologismul juridic-Marx, Durkheim, Tarde, Gurvitch; psihologismul juridic – Wundt, Ritzlert, O. Lippman, ș.a.
Începând cu criticismul kantian ontologia a fost tot mai mult absorbită de gnoseologie și logică. Gnoseologia elaborează o teorie științifică a cunoașterii, demonstrează posibilitatea cunoașterii lumii, indică metodele cunoașterii
Alt domeniu este cel al cunoașterii (gnoseologia: gnosis = cunoaștere, logos = teorie). Se consideră că problematizarea filosofică a cunoașterii are loc prin cunoscut-a afirmație a lui Socrate: Cunoaște-te pe tine însuți. Gnoseologia se preocupă de studiul posibilității de cunoaștere, căilor, metodelor, formelor și valorii cunoașterii.
Tradițional, gnoseologia include reflecții despre obiectul cunoașterii, geneza cunoașterii umane, formele și procesele de cunoaștere, conceptul de adevăr, verificarea cunoștințelor adevărate, elaborarea construcțiilor teoretice, etc.
În contemporaneitate gnoseologia se caracterizează prin dezvoltarea unor teorii gnoseologice de ramură, care au dat naștere unor științe particulare, cum ar spre exemplu, epistemologia dreptului.
Abordarea problemelor de natură gnoseologică în științele juridice nu este nouă. Aspectele de natură gnoseologică, care apoi evoluează în cele epistemologice, sunt prezente în drept. Aspectul gnoseologic presupune și coraportul între material și ideal, între ceea ce este și ceea ce ar trebui să fie, coraport care se supune cercetărilor de natură filosofică. Cunoașterea juridică, prin specificul său, implică o serie de cerințe cu profil material-faptic și psihologic. Ea este orientată spre o ordine socială.
Metodologia (meta = după; odos = cale; logos = teorie) este teoria despre metodă; se referă la studiul mijloacelor, căilor și procedeelor după care se conduce subiectul cunoscător în activitatea sa de cunoaștere a obiectului, cu scopul creșterii nivelului de eficiență a cunoașterii și acțiunii umane.
În cadrul dreptului metodologia este o formă specifică de manifestare a metodelor de cunoaștere în științele juridice. Se deosebesc două concepții generale ale metodologiei: – ca totalitate de metode și reguli; – ca știință filosofică despre cunoașterea realității obiective. Metodologia științelor juridice a pus întrebarea despre locul metodelor dreptului în sistemul științelor juridice tradiționale. Daca ne referim la prima concepție asupra metodologiei, situația este clară, fiindcă e o referire la atribuirea teoriilor metodologiei la materia juridică. De exemplu, medicina legală este un gen de medicină orientată spre probleme cu interes juridic. Problema devine mai complicată când ne referim la cel de-al doilea concept din cauza că aplicarea nemijlocită a unor categorii filosofice în cercetarea juridică nu semnifică o atitudine filosofică asupra metodologiei. Filosofia și aici rămâne filosofie, dar ceea despre ce tratează în limbajul ei este jurisprudență.
Axiologia (axios = valoare; logos = teorie) este acea componentă a filosofiei ce se ocupă cu studiul valorii (natura valorii, geneza valorii, funcționalitatea valorii, ierarhia valorilor ș.a.). acțiunea umană se realizează prin apel la valoare. „Dacă oricărei norme juridice îi este intricată o valoare, realizarea acesteia din urmă făcându-se doar cu ajutorul celei dintâi, ne dăm seama de impactul deosebit pe care-l are teoria valorilor asupra descifrării fenomenului juridic.” [6] Dreptul, în calitatea sa de fenomen social, este caracterizat de valori specifice, instituite în sfera de prescripții emise de autoritățile statului și ale societății civile. De pe o poziție dreptul impune membrilor societății o serie de obligații, dar în același timp, de pe altă poziție, le acordă o serie de drepturi și libertăți, care au ca scop asigurarea securității, coerenței și armoniei în societate. Astfel, problema valorilor juridice este un domeniu aparte de studiu ce se încadrează în cel al axiologiei juridice.
Antropologia filosofică este locul de întâlnirea al tuturor cercetărilor referitoare la om și la raportul acestuia cu mediul. Ea are ca obiect de studiu omul sub diverse aspecte, prin sintetizarea datelor tuturor științelor particulare. Domeniul antropologiei nu este străin dreptului. Și în acest caz avem o manifestare a acestuia sub forma antropologiei dreptului. Chiar dacă este mai puțin cunoscut, arealul problematic al acestui domeniu, el este unul destul de vechi. Antropologia dreptului a început să se dezvolte încă în perioada renașterii, datorită umanismului. Domeniu multidisciplinar de cercetare al relației individ-drept, antropologia dreptului implică cercetarea unor aspect specific ale acestei relații, cum ar fi: dimensiunea etnoculturală a dreptului, dimensiunea valorică, dimensiunea conceptuală (în sensul de concepție despre lume); studiul individului în calitate de: obiect al acțiunii dreptului; de subiect al constituirii dreptului; cercetarea structurii sistemului de valori a individului și a dreptului în calitate de mijloc de implementare a acestor valori în viața socială; problema drepturilor omului și securitatea juridică a cetățeanului etc.
Antropologia dreptului, în calitate de domeniu de cercetare științifică, este mai puțin interesată de studiul dreptului pozitiv, dar prezintă, în schimb interes, pentru studiul formei dreptului și a condițiilor de viața a individului în societate bazată pe drept. O atenție deosebită se acordă studiului formelor tradiționale de organizare socială, bazate pe „dreptul comun”, în sensul de respectare a unor norme sociale nescrise, care sunt parte componentă a culturii și istoriei societății în cauză, capabile de a menține ordinea socială, fără implicarea forței de constrângere a statului.
În cadrul paradigmei antropologice a dreptului se include paradigma evoluționismului, paradigma funcționalistă, teoria conflictelor, paradigma etnoculturală ș.a.
Logica, care este acea ramură a filosofiei , care studiază legile și regulile gândirii corecte.
Logica este domeniu al filosofiei care la rândul său sa diversificat luând diverse forme prin aplicațiile sale. În prezent avem mai multe tipuri de logică, cum ar fi logica formală, logica matematică, logica dialectică, logica juridică ș.a.
Despre Logica juridică ca domeniu științific și disciplină de studiu a început să se discute, pe larg, începând cu apariția lucrărilor de logică informală, în special sunt importante lucrările lui Perelman. Trebuie de remarcat că, Logica juridică ca preocupare a spiritului uman a existat din momentul în care oamenii au început „să-și prefigureze ideea despre Justiție ca expresie a raționalității co-existenței lor”. Astfel, realitatea logicii juridice a fost, mai întâi, una de facto și mult mai târziu a devenit și una de jure.
Primele explicații și analize ce determină esența domeniului Logicii juridice sunt aduse de către Kalinowski și Perelman, care prin publicarea lucrărilor sale de logică juridică definesc obiectul de studiu al logicii juridice, fac delimitări referitoare la domeniul acesteia, indică spectrul de probleme ce formează obiectul de studiu al logicii juridice. În conformitate cu Modelul Kalinowski, Logica juridică reprezintă „studiul gândirii juridice discursive în toată întinderea acesteia, adică în toate operațiile ei intelectuale pe care le presupune elaborarea, interpretarea și aplicarea dreptului”.
Modelul Perelman apreciază logica juridică ca o „nouă retorică” în conformitate cu care: – logica juridică este direct și prioritar legată de teoria argumentării; – logica juridică nu se folosește de mijloacele și strategiile proprii logicii formale, ci de instrumente neformale mai apropiate sau chiar specifice retoricii. Astfel, logica juridică este logică aplicată în domeniul juridic.
Etica, domeniu ce are ca obiect de studiu teoria despre morală. Acest domeniu, încă de la Aristotel, s-a dezvoltat ca o componentă statornică a reflecției filosofice, având înțelesul de rațiune practică, deoarece ea permite – prin fundamentare teoretică a unui sistem determinat de norme morale – o legătură directă cu viața oamenilor. Încă Aristotel menționa că etica este domeniul ce cuprinde norme morale și norme de drept. Vedem că încă de la începuturi etica făcea corp comun cu dreptul.
În prezent domeniului eticii a luat diverse forme, cum ar fi Etica profesională, deontologia profesională, etica profesională a juristului ș.a. Noțiunea de etică profesională este utilizată de cele mai multe ori pentru desemnarea unui cod moral al unor oameni ce aparțin unei profesii anumite.
Etica profesională este determinată de particularitățile specifice ale unor profesii, de cultura profesională etc. Oamenii ce îndeplinesc funcții profesionale similare sau identice își elaborează tradiții specifice și se asociază în baza unor principii de solidaritate profesională în stare să păstreze reputația grupului profesional dat. Etica profesională este compusă din diverse norme de conduită și de anumite coduri deontologice. Termenul de „normă” are ca sinonime „model”, „standard”, „regulă”, „lege”. În cadrul fiecărei profesii există probleme specifice de morală, dar etica profesională are importanță, în primul rînd, pentru profesiile obiectul cărora este omul. Astfel distingem etica pedagogului, etica medicului, etica judecătorului, etica procurorului etc. Respectiv, în cadrul dreptului este pe larg utilizat acest domeniu. În calitatea de argument sunt codurile de etică pe care le avem în vigoare (Codul de etică al procurorului, Codul de etică al judecătorului ș.a.)
Praxeologia (praxis = acțiune, practică; logos = teorie) este acea disciplină care studiază structura generală a acțiunii umane, condițiile organizării și desfășurării ei pentru a fi cât mai eficientă. Fundamentele praxeologiei au fost puse de filosoful polonez T. Kotarbinski, pentru care praxeologia este o disciplină fundamentală ce are ca obiect de studiu „condițiile de raționalitate” ale acțiunii umane în genere, oferind și fundamentând norme și criterii pentru sporirea eficienței acțiunilor umane. Sub aspect praxiologic acțiunea umană se manifestă ca o structură complexă, cuprinzând elemente materiale și ideale. În general se consideră că termenii de bază ce caracterizează acțiunea sunt: agentul acțiunii și obiectul acțiunii. T.Parsons, preocupat de sociologia acțiunii completează lanțul termenilor acțiunii cu încă doi: cel de situație și cel de realizare. Astfel conceptele de bază a praxiologiei (agent, scop, motivații, situație, realizare, obiect) indică și principalele etape ale acțiunii (determinarea obiectului acțiunii; definirea lui; documentarea și informarea; planificarea și proiectarea acțiunii; avizarea proiectului de acțiune, executarea; evaluarea; extragerea concluziilor apreciative.
Cadrul teoretic al praxiologiei este unul important și pentru domeniul dreptului având, de pe o poziție, ca temă de interes acțiunea umană la nivel teoretic, iar de pe altă poziția, cadrul practic de aplicare și realizare a dreptului. Praxeologia pune accentul pe modul de acțiune al omului în raport cu dreptul. Dezvoltarea domeniului praxeologiei în cadrul dreptului este determinată și de efortul care se depune în direcția ridicării nivelului de eficiență maximă a dreptului în cadrul social actual.
Filosofia socială este domeniul ce se interesează de studiul a așa probleme cum ar fi natura societății; raportul individ-colectivitate; factorii determinanți ai existenței și devenirii vieții sociale; progresul social. Filosofia dreptului (sau filosofia juridică), face parte și se înscrie în vastul domeniu al filosofiei sociale. Denumirea acestui domeniu se statornicește în uz prin apariția lucrării lui Hegel Principiile filosofiei dreptului. Dar ca domeniu de interes dreptul a fost dintotdeauna în atenția marilor gânditori. Filosofia dreptului este acea ramură sau parte a filosofiei care privește dreptul în esența sa universală.
Mai sunt așa domenii ale filosofiei ca cel al filosofiei istoriei, filosofiei religiei, filosofia culturii, estetica ș.a.
2. CADRUL TEMATIC AL FILOSOFIEI DREPTULU
Care este modul în care se manifestă relația între filosofie și drept? I. Craiovan [7] în lucrarea Prin labirintul juridic formulează următoarele momente:
Filosofia este inevitabilă în drept, deoarece normele imperative ale dreptului sunt despre sensul vieții umane, despre cine suntem, de unde venim, încotro ne ducem, despre cum trebuie să fie umanitatea, despre om.
Omniprezența filosofiei în lumea juridică, manifestată prin deja statornicitul domeniu al filosofiei dreptului. Acest domeniu „bine ascuns”, dar foarte eficient.., fiind implicată profund, dar cu discreție în soluționarea juridică a cazurilor….Desigur, ca bun profesionist jurist, nu vei cita lucrarea exemplară de filozofie pe care inspirat ai consultat-o, ci vei spune doar că demersul tău este expresia conceptului juridic „de dreptul la apărare” de care beneficiază clientul tău.
Filosofia nu trebuie căutată în dreptul pozitiv ca un produs subversiv, ca o unealtă ilegitimă, ea este nu numai legitimă, dar constituie chiar o obligație legală. Să ne amintim că, în constituții – surse de drept cu forța juridică cea mai puternică – se proclamă valori, concepte și principii precum libertate, egalitate, dreptate, bine public sau bună credință, sunt consacrate în specificitatea lor juridică, plecând de la fondul lor comun, prin excelență filosofic. De aici filosofia „curge” în întregul sistem juridic cu o anumită imperativitate [….]” [8]
Filosofia aplicată dreptului trebuie să fie adaptată acestui domeniu. Ea trebuie să reflecte asupra așa probleme ca puterea și norma, libertate și constrângere, adevăr și justiție, drepturi și responsabilitate, rațiune și credință, ș.a. Abordarea acestor teme poate fi din două perspective: dinăuntrul juridicității și din exterior, care este, după opinia lui Craiovan „relativă și putem constata pendulări și duble ipostaze”. [9]
Lectura juridică a unui text filosofic poate ajuta un jurist la soluționarea cazului la care lucrează prin depășirea pluralității, armonizării cu alții, a cunoașterii unor concepții filosofice care înving prin forța argumentelor și care uneori vizează locul și rolul dreptului în societate, finalitățile acestuia,concepții de care depind înțelegerea , interpretarea și aplicarea normelor juridice.
Atitudinea filosofică a juristului mai înseamnă un discurs dominat de luciditate, prudență, control al puterii cuvântului, onestitate etc.
În consecință, filosofia nu este o simplă aplicație deductivă pe teren juridic, ci implică relații complexe între filosofie și drept, directe și mediate. Încă I. Kant menționa că cea mai mare problemă pe care natura o impune genului uman spre dezlegare este înfăptuirea unei societăți civile menite să administreze în mod general dreptul. „Filosofia dreptului sau dreptul natural este știința care expune primele principii ale dreptului, concepute de rațiune și întemeiate pe natura omului, considerată în ea însăși și în raporturile sale cu ordinea universală a lucrurilor”. [10]
Domeniul filosofiei dreptului a mai fost definit prin intermediul direcțiilor de cercetare: abordarea dreptului în universalitatea sa logică; abordarea dreptului din perspectivă fenomenologică, după care dreptul este un fenomen comun tuturor popoarelor și în toate timpurile; abordarea dreptului din perspectivă deontologică care încearcă să stabilească relația între ceea ce este și ceea ce ar trebui să fie. Filosofia dreptului este disciplina care definește dreptul în universalitatea sa logică, cercetează originile și caracterele generale ale dezvoltării sale interne și îl prețuiește după ideal,ul de justiție afirmat de rațiunea pură”. [11]
Cu referire la obiectul de studiu al filosofiei dreptului E. Sperantia [12] nota că acest domeniu se interoghează asupra destinației dreptului și justificarea acestuia, asupra fundamentelor acestuia și al justificării morale a principiilor unei bune legislații. Villey M. [13] consideră că filosofia dreptului dispune de o viziune panoramică, ea este o disciplină arhitectonică. Filosofia dreptului poate stabili relația dreptului cu alte domenii, cum ar fi politica, morala, economia. Să definească dreptul, să determine finalitățile activității juridice, să valorifice arsenalul metodologic al științelor juridice, etc. funcția ei teoretică este indisolubil legată de o funcție practică, de condiția practică a juristului.
Astfel, unul dintre domeniile care încearcă să formeze o viziune de ansamblu asupra dreptului ca fenomen social, prin tratarea acestor noțiuni esențiale realității juridice, este domeniul Filosofiei dreptului. Deși, la origini Filosofia dreptului a fost inițiată și dezvoltată de filosofi, lucru explicabil datorită unei caracteristici esențiale pentru dezvoltarea științei în prima sa perioadă: concepții individuale despre lume. Este vorba despre faptul că la un gânditor sunt regăsite concepții ce concomitent se înscriu în domenii foarte diverse. Nu este vorba doar de domenii ale socioumanului, dar și din domenii ca fizică, astronomie, matematică, etc.
Treptat, filosofia dreptului, ca și multe alte domenii, își revendică statutul de disciplină independentă, anunțând „divorțul” de filosofia generală, motivat atât de autorii ce elaborează lucrări ce se includ în problematica filosofiei dreptului, cum ar fi J. Bodin, H. Grotius, Bentham, Hart, etc., dar și prin modul în care sunt tratate temele majore a domeniului. Începuturile obținerii propriului statut epistemic este pus de către Hegel, prin lucrarea Principiile filosofiei dreptului.
Astfel, în fundamentarea statutului științific al Filosofiei dreptului și-au adus contribuția atât filosofi cât și juriști. Implicația juriștilor în studiul dreptului este resimțită încă din perioada renașterii. Abordată, într-un mod special și consecvent, de către juriști, motiv pentru care este considerată, pe bună dreptate, o știință juridică filosofia dreptului a devenit o filosofie practică. Sigur că nu poate fi contestată contribuția filosofilor la tratarea unor aspecte, probleme ce au caracter universal și care se încadrează în domeniul filosofiei dreptului, doar că este deja incontestabilă diferența între perspectiva pur filosofică asupra problemelor și cea tratată din perspectivă juridică.
Ce este o filosofie a dreptului? Pornind de la cele patru întrebări kantiene: Ce pot să știu?; Ce trebuie să fac?; Ce-mi este îngăduit să sper?; Ce este omul?, Giorgio del Vecchio grupează domeniile filosofie în dependent de răspunsurile obținute la aceste întrebări, indicând că la cea de-a doua întrebare ne oferă răspuns filosofia practică, care cuprinde Filosofia morală și Filosofia dreptului. Filosofia dreptului studiază „universal juridic al dreptului” (Giorgio del Vecchio), studiază „conceptual dreptului și realizarea acestuia” (Hegel), cercetează „rostul omenesc al dreptului” (P.M. Cosmovici). Scopul ei este de a contribui într-o manieră specifică la procesul de optimizare a dreptului în raport cu cerințele condiției umane, cu valorile din toate timpurile a civilizației umane, de a determina perfecționarea dreptului ca fenomen social universal, ca instrument de determinare a raportului dintre interese și valori în cadrul societății. Kelsen spunea că: „Filosofia dreptului meditează asupra conceptului de drept, asupra celui de Justiție, de care nu se interesează nici o știință particulară, deși, paradoxal, fundamentele acestora îl au ca unic temei”. [14]
Filosofia dreptului pătrunde în adâncurile existenței și acțiunilor umane, impune necesitatea de a medita pe marginea unor fenomene inaccesibile bunului simț, ea mai degrabă abordând probleme și depistând contradicții decât oferind soluții definitive. Pentru a concepe realitatea cu adevărat, este necesar de a avea curajul și de a păși pe această cale, cu toate că cultura gândirii raționale nu poate fi impusă omului împotriva voinței și dorinței lui.
Filosofia dreptului a fost reprezentată de-a lungul devenirii ei, fie de filosofi ca Aristotel, T. D Aquino; Hobbes, Locke, Leibniz, Kant, Hegel, Marx, Husserl etc., în spațiul românesc: S. Bărnuțiu, V. Conta, D. Gusti, P. Andrei, etc., fie de juriști-filosofi cum ar fi: H. Grotius, Montesquieu, Kelsen, Fechner, Duguit, Giorgio del Vecchio și E. Sperantia, C. Dissescu, M. Djuvara ș.a.
Giorgio del Vecchio evidențiază trei direcții de cercetare proprii filosofiei dreptului, fiecare dintre aceste direcții propunându-și dezvăluirea cât mai exhaustive a unei laturi a dreptului: studiul logic, care trebuie să realizeze fixarea noțiunii de drept ca atare, dar și ca obiect al oricărei cercetări ulterioare; cel fenomenologic, care studiază originea și evoluția dreptului; și cel deontologic, care fixează idealul de justiție, prin compararea, în limbajul juridic, a „ceea ce este” (SEIN) cu „ceea ce trebuie să fie” (SOLLEN).
Dat fiind faptul că omenirea dintotdeauna a apelat la experiența trecutului (mai ales în perioadele de criză) pentru a analiza problemele cu care se ciocnește și pentru a desprinde soluții, testate deja în timp, problemelor actuale vom pune în discuție și gândirea filosofico-juridică. Această caracteristică a umanității, într-un anumit fel, poate fi considerată un indiciu al înțelepciunii, care cât mai mult trebuie să se regăsească în aplicarea practică a dreptului.
Anume datorită acestui aspect, în cadrul disciplinei Filosofia dreptului o atenție specială este acordată studierii celor mai importante idei, concepții, școli, curente, teorii și orientări din doctrina juridică și cea filosofică, adică studierea cunoștințelor acumulate de omenire în cadrul filosofiei dreptului. Legat de importanța acestui compartiment, subliniem că evoluția istorică a oricărui stat reprezintă indicele de bază după care putem judeca despre importanța dreptului și a rolului pe care îl are în dezvoltarea socială. Istoria a înregistrat cazuri de prăbușire a statelor prospere din cauza propriilor manifestări injuste, ceea ce confirmă afirmația că un stat inechitabil își găsește până la urmă, în mod obiectiv, propria pieire. Această idee adeverește existența unor legități obiective ce nu pot fi în nici un caz înlăturate, modificate sau negate.
O mare parte dintre problemele pe care le regăsim în gândirea filosofico-juridică, rămân a fi de importanță și în zilele noastre (ex. fundamentarea sistemului de guvernare în stat, stabilirea mecanismului de funcționare a dreptului, fundamentarea din punct de vedere teoretic și practic a regimului juridic, asigurarea ordinii sociale prin ordinea juridică, implicarea cetățeanului în asigurarea binelui comun, etc.). astfel, majoritatea problemelor ce formează obiectul de studiu al filosofiei dreptului, în esență, au un caracter etern și fiecare generație de oameni încercă să le pună în discuție, să le încadreze în anumite contexte științifice, să le utilizeze pentru a soluționa probleme.
Un alt compartiment al domeniului Filosofia dreptului pune în discuție, pornind de la perspectiva lui Giorgio del Vecchio asupra compartimentelor acesteia, fără a ni le fi asumat, clarificări asupra conceptelor cheie, a existenței dreptului, a posibilității formulării unor deschideri în vederea cunoașterii dreptului, a valorii lui sociale. Corespunzător, au fost formulate probleme de discuție raportate manifestării fenomenului juridic în spațiu și timp, caracteristicile realității juridice, forme de existență a dreptului, esența adevărului juridic din punct de vedere teoretic și practic, ș.a.
Începând cu a doua jumătate a secolului XIX, prin contribuțiile majore aduse de diverși autori la dezvoltarea domeniului Filosofiei dreptului, aceasta a devenit un domeniu important în formarea profesională a juriștilor. Remarcabile sunt rezultatele înregistrate de diverși autori din Germania, Franța, Anglia la dezvoltarea Filosofiei dreptului prin intermediul studiilor pe care le-au elaborat. Dat fiind importanța domeniului, începând cu perioada secolului XX, această disciplină poate fi regăsită în marea majoritate a planurilor de studii de la Facultățile de drept.
În spațiul românesc, de asemenea, avem personalități marcante ce și-au adus și continuă să-și aducă contribuția la dezvoltarea Filosofiei dreptului, cum ar fi: E. Sperantia; M. Djuvara; I. Craiovan; Ioan Huma (Decan al Facultății de Drept a Universității „Danubius”, Galați); Gh. Mihai (Profesor universitar, titular la Facultatea de Drept și Administrație Publică din Universitatea de Vest – Timișoara, Secretar general al Asociației Internaționale de Teoria și Filosofia dreptului, filiala România); A. Bocancea (Decanul facultății de drept de la Universitatea P. Andei, Iași) ș.a.
În RM, în special, de probleme legate de domeniul Filosofiei dreptului sunt preocupați profesorii catedrei Istoria și Teoria Dreptului, Universitatea de Stat din Moldova, în cadrul căreia au fost elaborate articole, monografii, suport de curs ș. a. Datorită rezultatelor înregistrate prin cercetarea problemelor din domeniul filosofiei dreptului în cadrul acestei catedre au fost elaborate curricule la așa discipline ca Axiologia juridică, Hermeneutica juridică ș.a. care au fost implementate ca domenii de studiu în învățământul universitar atât la ciclul I, cât și la ciclul II. Este remarcabil și faptul că sunt formulate și teme de cercetare la studii de doctorat. Este de remarcat contribuția pe care a adus-o și continuă să o aducă la cercetarea problematicii filosofiei dreptului Dna doctor habilitat, profesor universitar Elena Aramă, care în perioada în care a deținut funcția de șef al catedrei Teoria și istoria dreptului a contribuit la promovarea perspectivei filosofice în studiul dreptului și la menținerea în planurile de studiu la ciclul I licență a disciplinei filosofia dreptului și logica juridică. În direcția importanței menținerii perspectivelor deschise de filosofie în cadrul dreptului este și autorul acestei lucrări.
În direcția dezvoltării problematicii filosofiei dreptului sunt orientate și cercetările care se realizează și în cadrul Institutelor de cercetare științifică a AȘM, în cadrul Institutului de cercetări Juridice și politice, în cadrul Institutului de Istorie.
3. FUNCȚII ALE FILOSOFIEI DREPTULUI
Filosofia dreptului la nivel structural este alcătuită din arealul problematic menționat deja, însă structura unei științe se află în legătură directă și cu funcțiile pe care le are aceasta. La fel ca oricare domeniu de cercetare ce are un profil clar al domeniului de cercetare (chiar dacă cel al filosofiei dreptului din ceea ce am văzut este unul destul de vast) filosofia dreptului are anumite funcții specifice, dar care se intercalează cu cele ale teoriei dreptului și cu cele ale filosofiei în general.
Funcțiile filosofiei dreptului sunt determinate de caracterul interdisciplinar al acestui domeniu, acestea având dimensiuni cu caracter metodologic, gnoseologic și axiologic. O parte dintre funcțiile filosofiei dreptului sunt și fucțiile pe care le au marea majoritate a științelor: cum ar fi cea informativă, cognitivă, educativă etc., dar pe lângă acestea, filosofia dreptului mai are și funcții specific, cum ar fi: funcția conceptuală și funcția metodologică.
În general, funcțiile unei științe sunt determinate de obiectul de studiu al domeniului științific dat, dar și de rolul și contribuția pe care o are la nivel social. Funcțiile științei sunt o manifestare exterioară a semnelor esențiale a domeniului științific. Prin funcțiile pe care le are un domeniu putem aprecia rolul pe care îl are știința dată în soluționarea diverselor probleme cu care se confruntă omul și societatea, de a judeca despre oportunitățile pe care ni le oferă viața de zi cu zi. Totodată, o contribuție importantă este cadrul teoretic de aplicare a funcțiilor, în special cel de cercetare științifică. Termenul funcție este utilizat în teoria occidentală a dreptului în studiile ce au ca tematică funcționalitatea dreptului.
Cuvântul funcție este de origine latină functio, care semnifică „muncă, deprindere, îndeplinire, aducere la îndeplinire”. Dacă pentru început termenul funcție pe larg era utilizat în științele exacte, treptat el sa statornicit și în cadrul științelor sociale și umanitare. Utilizarea termenului funcție în limbajul științific a întâlnim mai multe sensuri: – spre exemplu pentru C. Noica funcția este „o judecată logică”; – în cadrul științelor sociale termenul funcție semnifică o consecință a acțiunii unui element asupra sistemului din care face parte; – Parsons, sociolog american, referindu-se la sistemul dreptului ca parte componentă a sistemului social, consideră că funcția primară a sistemului juridic este funcția integrativă, pentru că dreptului, îi revine rolul de a „unge” mecanismul social; – N. Popa, menționează că funcțiile dreptului sunt „[…] acele direcții (orientări) fundamentale ale acțiunii mecanismului juridic, la îndeplinirea cărora participă întregul sistem al dreptului (ramurile, instituțiile, normele dreptului), precum și instanțele social abilitatea cu atribuții în domeniul realizării dreptului.”.[15]; – V.V. Lazarev definește funcțiile dreptului ca fiind direcțiile principale de influență juridică asupra relațiilor sociale, care sunt determinate de esența și menirea socială a dreptului”. [16] În consecință extragem anumite particularități ale funcțiilor dreptului. [17]
Funcțiile dreptului sunt arbitrare față de esența dreptului și sunt determinate de menirea dreptului în societate;
Funcțiile dreptului sunt acele direcții de influență asupra relațiilor sociale, necesitatea înfăptuirii cărora dă naștere necesității existenței dreptului.
Funcțiile dreptului exprimă cele mai esențiale, cele mai importante particularități ale dreptului și sunt îndreptate la înfăptuirea sarcinilor principale ce stau în fața dreptului la o anumită etapă de dezvoltare a societății.
Permanența, semn esențial și necesar funcțiilor, caracterizează continuitatea și acțiunea în timp a acestora.
Reieșind din aceste caracteristici deducem funcțiile pe care le are Filosofia dreptului. Până a menționa fiecare funcție în parte, indicăm că acestea sunt atât funcții cu caracter teoretic, cât și funcții practice, prin care filosofia dreptului propune și pregătește recunoașterea pozitivă a idealului juridic. Astfel deosebim:
Funcția conceptuală prin care se realizează formarea unei concepții generale despre drept și despre principiile realității juridice. G. Mihai [18] indică că filosofia dreptului este o „[…] proiecție conceptualizată și mereu conceptualizantă asupra dreptului, a temeiurilor situării lui în lume”. Această funcție a filosofiei dreptului formează o imagine generală asupra dreptului și realității juridice, ca formă de existența socială a individului, pronunțându-se asupra valorii dreptului și relevanța acestuia pentru viața omului și a societății. Datorită faptului că filosofia dreptului are un obiect de studiu care este raportat la întreaga realitate juridică, ea oferă o concepție de ansamblu asupra lumii juridice în care își „găsește realizarea dialogul permanent dintre om și lume”.
Funcția de cunoaștere și de fixare a cunoștințelor. Filosofia dreptului acumulează în interiorul înțelepciunea diferitor gânditor din diverse epoci și o sistematizează, ea stabilește „conexiunea și fondul conexiunii fapt juridic-normă de drept, prin profilarea sensului omenesc al existenței în-drept-ățite”. [19] Ea, filosofia dreptului urmărește scopul de a elucida rolul ideii de justiție, a idealului de justiție, a relației între ceea ce este și ceea ce trebuie să fie „[…] ai dezvălui rațiunile participării lui la universalitatea ființei în devenire”. [20]
Funcția metodologică a filosofiei dreptului își găsește expresie în elaborarea diverselor modele de cunoaștere a dreptului, capabile să contribuie la dezvoltarea cercetărilor cu caracter teoretic a dreptului și de elaborare a unor soluții cu caracter practic a problemelor juridice. În acest caz, filosofia dreptului elaborează metode de cercetare și fundamentează cadrul conceptual cu ajutorul căruia se realizează cercetări ale problemelor din cadrul științelor juridice particulare, de ramură. Metodele generale de activitate, scopurile și idealurile elaborate și promovate de filosofia dreptului în măsură egală se referă și la activitatea științifică. Deaceea, filosofia dreptului se manifestă în calitate de metodologie generală pentru științele juridice speciale ajutându-le să-și organizeze și sistematizeze propriile sisteme de cunoștințe.
Funcția reflexiv-informativă, care indică specificitatea domeniului dreptului în calitate de obiect de cercetare. Prin intermediul acestei funcții se realizează identificarea elementelor esențiale, stabilirea legăturilor structurale și a legităților de funcționare a dreptului. Realizarea acestei funcții determină imagini de sinteză asupra dreptului și a realității juridice.
Funcția axiologică este cea care își găsește expresie în formarea imaginii dreptului și asumarea valorilor juridice, precum: libertate, egalitate, justiție, dar și înțelegerea idei de ideal juridic, sesizarea diferenței dintre ceea ce este și ceea ce trebuie să fie. În conexiune cu această funcție, considerăm, se află încă două;
Funcția critică sau de apreciere, prin care filosofia dreptului determină așa cum am citat mai sus pe Gh. Mihai care indică că „[…] măsura în care el se adeverește ca fiind pentru ființa umană și în care ființa umană își găsește în-drept-ățirea de a avea și de a fi.” Caracterul evaluativ al acestei funcții va determina aprecierea atât a cadrului teoretic al dreptului,cât și a celui practic, permițând formularea unor prognoze de viitor, elaborarea unor propuneri etc.
Funcția educativă. Pentru filosofia dreptului omul este același ca și al moralei, ca și al politicii etc. Ea are ca obiectiv educare, formarea cetățeanului cu un comportament potrivit tuturor normelor, valorilor, principiilor societății în care trăiește. Această funcție se realizează în conformitatea cu ideea idealului de justiția, în conformitate cu drepturile omului etc., presupune formarea, educarea în spiritul posedării unei culturi și conștiințe juridice, și acțiunea individului în spiritului respectului față de lege.
Funcția de fundamentare. Considerăm că aceasta este funcția la care face apel nu doar teoreticianul dreptului, dar și practicianul aceasta fiind cea care prin apel la gândirea filosofico juridică, prin gândire critică ne permite argumentarea opiniilor și a pozițiilor pe care le avem, ne ajută să găsim soluții la diverse probleme cu care se confruntă juristul încadrat în diverse tipuri de activitate profesională.
4. METODELE FILOSOFIEI DREPTULUI
Care ar fi metodele specifice unei filosofii juridice? Progresul tehnico – științific, integrarea și diferențierea științelor aduc după sine cunoștințe teoretice și metode noi de cercetare. Cercetările sociale sunt în conexiune cu aplicarea, folosirea aparatului categorial și metodologic al filosofiei, sociologiei, psihologiei, logicii, matematicii etc. Științele juridice tind să aplice toate acestea în realizarea propriilor scopuri. Pe măsura perfecționării cercetărilor legate de crearea și aplicarea sistemelor informațional-automatizate în domeniul dreptului, obțin o importanță tot mai mare metodele cibernetice, analiza matematica, formalizarea și metodele legate de semiotică. Acestea sunt nevalabile în domeniul dreptului până nu sunt adaptate specificului domeniului. În ultimul timp, atenția juriștilor a fost atrasă de așa metode de cercetare ca cea matematică, logico-matematică, sistemică și semiotico-informațională. Fenomenele ce au loc în alte domenii, se răsfrâng și asupra dreptului, căci între toate științele există un paralelism care se confirmă prin experiență. Discernând metodele de studiu în domeniul filosofiei dreptului, G. Del Vecchio le împarte în metode generale și în metode proprii, specifice filosofiei juridice, un loc important atribuind metodelor generale (inducția și deducția) [21].
Efectuând o analiză a metodelor de cercetare, I. Biriș indică următoarele metode, tradiționale în filosofia dreptului [22]:
– Metoda deductivă, cu forma sa tipică de manifestare silogistică. Într-o lungă tradiție, pornind de la o definiție inițială a lui Aristotel, silogismul a fost identificat cu inferența. În prezent, este acceptată ideea că silogismul reprezintă un gen de inferență clasică. Astfel inferența obține un caracter universal, funcționând în orice domeniu de cunoaștere, de la științele naturii pînă la cele sociale și juridice, istorie și mituri, considera K. Hubner [23].
– Metoda inductivă. P. Botezatu subliniază că, tradițional, logica se împărțea între deducție și inducție. Dar dezvoltarea științei moderne nu mai face atât de sigură această diviziune. A fost atenuată atât certitudinea obținută prin deducție, cât și validitatea inferenței inductive. Dar contextul, în care noi le folosim (în drept), ne duce la efectuarea unei abstracții de la o serie de dificultăți întâlnite, luând în considerație aspectele clasice ale problemei [24]. Stând lucrurile așa, știința dreptului, ca și celelalte științe, a fost nevoită întotdeauna să facă apel la inducție, aceasta fiind aplicată cu folos și în activitatea de legiferare și în activitatea de aplicare a dreptului. Dacă în cazul deducției se parcurge calea regulă – caz – rezultat, atunci pentru inducție este caracteristică o trecere de la caz – rezultat – regulă.
– Metoda combinată. Abordarea combinată, adică și deductivă, și inductivă, se impune în analiza fenomenelor empirice, așa ca în cazul dreptului. În cercetarea juridică, magistratul construiește faptele, interpretând mărturiile, vestigiile, semnele. Acest demers presupune construcția unui fapt necunoscut, plecând de la fapte cunoscute. Aplicarea acestei metode se caracterizează prin trei faze: explorativă, descriptivă și explicativă. Astfel metoda combinată se dovedește a fi mai productivă pentru sfera dreptului, pentru că unește aspectele teoretice cu cele empirice, implicând o legătură structurală.
– Metoda comparativă. Dacă în tradiția hegeliană metodele apar ca o concretizare a regulilor logice, în cercetarea contemporană primatul îi revine mai degrabă metodologiei. În opera lui K.Popper, chiar unele teze și idei filosofice sunt în cele din urmă ipostazieri ale unor reguli metodologice. [25] G. Del Vecchio considera că metoda inductivă, în cele din urmă, se împarte într-o metodă genetică și într-o metodă comparativă.[26] Mai sigur este că dimensiunea genetică poate fi subordonată celei comparative, așa cum a procedat orientarea structuralistă în secolul nostru. Unii autori numesc metoda comparativă drept metoda prin excelență pentru științele sociale. Ea este productivă și pentru drept, căci permite lărgirea variabilelor într-o cercetare, oferă replică la alte studii, realizate în alte contexte, generalizarea unor cunoștințe verificate inițial într-un anumit context și dezvoltarea de enunțuri noi. [27]
– Metoda hermeneutică își are originea într-o tradiție filosofică și într-o tradiție teleologică. Întemeietorul acestei metode este Schleiermacher, metoda fiind desfășurată de Dilthey, care afirmă că ea este specifică și aplicabilă tuturor științelor spiritului. Prin afirmarea hermeneuticii ca metodologie a devenit clară disjuncția dintre specificul metodologic al științelor naturii și acel al științelor socio-umane (axate pe înțelegerea scopurilor și finalităților). Specificul tradiției metodologice hermeneutice poate fi redat prin următoarele momente: 1) acțiunile oamenilor sunt realități sui generis, ireductibile la evenimente; 2) acțiunile sunt determinate de intenții; 3) este posibilă și necesară o explicație teleologică a acțiunilor. [28]
– Metoda comprehensivă. interpretarea, ca demers hermeneutic, vizează și înțelegerea. efortul interpretativ ridică o serie de probleme epistemologice. În practica juridică, de exemplu, demersul interpretativ asupra unei fapte poate avea o latură demonstrativă, de probare a vinovăției unui inculpat în conformitate cu o anumită lege, dar poate avea și o latură persuasivă, de convingere a juraților despre adevărul celor susținute.
Această corelație interpretare – convingere, interpretare – înțelegere îi face pe mulți autori să considere hermeneutica drept o parte a comprehensiunii. Există totuși diferență între ele. diferența constă în aceea că în hermeneutică accentul îl punem pe interpretare, iar în cazul comprehensiunii accentul adesea cade pe subiectivitatea înțelegerii, a trăirii actului, pe o dimensiune psihologizantă. O altă diferență ar fi aceea că hermeneutica se adresează planului epistemologic, iar comprehensiunea ne trimite mai degrabă la planul ontologic. Deci comprehensiunea reprezintă o cale de acces la psihicul celui ce acționează. [29] Toate metodele menționate indică faptul că integrarea între filosofie și drept oferă soluții și rezultate.
NOTE:
Gh. Mihai, R. Motica. Fundamentele dreptului. București: Editura ALL. 1997, p.6.
Apud I. Craiovan. Prin labirintul juridic. Editura Universul Juridic, București, 2009, p. 258.
I.N. Roșca, I. Stepanescu, C. S. Missbach, Gh. Bobâna, E. Saharneanu, N. Culic, V. Juc. Filosofia. Chișinău: Editura Prut Internațional. 2001, p.9.
Ibidem. p.12.
C. Stroie. Compendiu de filosofia dreptului. București: Editura Lumina lex. 1999, p.6.
Ibidem., p.209.
I. Craiovan. Op.cit., pp. 38-42.
Ibidem., p. 262.
Ibidem., p.263.
G. del Vechchio. Lecții de filosofie juridică. București: Editura Europa Nova. 1993. p.30.
Ibidem.
E. Sperantia. Întroducere în filosofia dreptului. Cluj-Napoca. 1946, pp.192-206.
M. Villey. Philosophie du droit. V. I. Paris. 1982. p13 și urm.
C. Stroie. op.cit., p.22.
N. Popa. Teoria generală a dreptului. București: Editura C.H. Beck. 2008.
V.V. Lazarev. Teoria generală a statului și dreptului. Moscova: editura Iurist.1994, p.124.
G. Avornic. Tratat de teoria generală a dreptului. Chișinău, p.113.
G. Mihai, R. Motica. Op.cit., p.15.
Ibidem.
Ibidem.
G. Del Vecchio. Op. cit. p.71-74.
I. Biriș. Valorile dreptului și logica intențională. Cluj: Editura Servo-Sat. 1996, p.11–13.
K. Hubner. Die Wahrheit des Mythos. Munchen: Beck. 1985, p.58.
P. Botezatu. Introducere în logică. Iași: Editura Graphix. 1994, p.159.
Vezi. K. Popper. Logica cercetarii. București: Editura Știintifică și Enciclopedică, 1981.
Vezi. G. Del Vecchio. Op. cit.
A. Mihu. Introducere in sociologie. Cluj-Napoca: Editura Dacia. 1992, p.128-129.
Vezi. G.H. von Wright. Explicații și ințelegere. București: Editura Humanitas, 1995.
I. Biriș. Valorile dreptului si logica intențională. Cluj: Editura Servo-Sat. 1996, p.16.
REPERE ÎN STUDIUL FILOSOFIEI DREPTULUI
Contribuția filosofiei clasice germane la stabilirea statutului științific al domeniului filosofiei dreptului –a)Filosofia dreptului în viziunea lui I. Kant
b)Principii ale filosofiei dreptului – Hegel
Probleme actuale ale filosofiei dreptului
Locul filosofiei dreptului în sistemul științei
CONTRIBUȚIA FILOSOFIEI CLASICE GERMANE LA DEZVOLTAREA PROBLEMATICII FILOSOFIEI DREPTULUI
O importantă contribuție la dezvoltarea ulterioară a filosofiei dreptului, a problematicii acesteia a adus-o filosofia clasică germană. I. Kant și Hegel rămân a fi reprezentanții de bază ce au dezvoltat cadrul de analiză al problemelor filosofice a dreptului. Prin lucrările acestora filosofia dreptului își profilează cadrul tematic al analizelor, totodată sunt deschise perspective convergente, critice și sistemice asupra dreptului.
FILOSOFIA DREPTULUI ÎN VIZIUNEA LUI I. KANT
Născut la Konigsberg în 1724, ca fiu al unui modest meseriaș, Immanuel Kant a murit tot acolo în 1804. Studiind la Universitatea din Konigsberg teologia, apoi științele naturale și filosofia el și-a câștigat existența ca preceptor în diferite familii cu stare, iar din 1755 își începe cariera profesională la aceeași universitate ca privat-docent, și din 1770, deci la 46 ani, ca profesor. În activitatea lui Kant sunt doua perioade: perioada precriticistă și persioada criticistă. Marea majoritate a cercetătorilor dau o apreciere deosebită celei dea doua perioade, care s-a remarcat în special prin cele trei lucrări: Critica rațiunii pure, Critica rațiunii practice, Critica puterii de judecată. Cu toată amploarea pe care au luat-o în gândirea lui problemele gnoseologice, însuși Kant a considerat că cele mai importante probleme pentru epoca sa erau cele sociale și morale. I. Kant a postulat primatul moralității față de teorie, primatul rațiunii practice față de rațiunea teoretică. Rațiunea practică cuprinde în fapt problematica dublă a societății și a omului. Sistemul filosofic kantian, din acest considerent, este o dezlegare a problemei omului. Analizând concepția lui Kant ne asumăm și explicarea unor concepții cheie a operei filosofului din Konigsberg:
Omul este scop și nici într-un caz nu poate fi folosit ca mijloc.
Imperativul categoric este un principiu al moralității.
Analiza coraportului dintre morala datoriei și cea a demnității.
Ilucidarea raportului dintre morală-religie-politică.
Înțelegerea importanței fundamentării morale a sistemului social politic și juridic
Analiza păcii eterne ca scop inițial a convenției încheiate între morală și politică și ca finalitate.
De gândirea politică și cea juridică, Kant începe să fie preocupat atunci când este obligat de cei care insistau ca să se pronunțe asupra schimbărilor provocate de Revoluția franceză. Astfel scrierile cu caracter politico-juridic au fost elaborate în perioada de maturitate a filosofului. Lucrările ce au importanță în acest context sunt Criticii facultății de judecare (1790), Teorie și practică (1792), Pacea eternă (1795), Metafizica moravurilor (1797), Conflictul facultăților (1798). În mare parte, prin aceste lucrări Kant se angajează într-o reflecție asupra legitimității puterii și a căutării fundamentelor păcii sociale.
Pentru a înțelege semnificația fenomenului Kant în istoria filosofiei, se cuvine să menționăm că opera sa a fost comparată, prin consecințele ei, cu marea revoluție franceză, căci după cum revoluția amintită a a schimbat un regim politic absolutist cu un nou concept despre stat și drept, tot așa creația lui Kant respinge vechea concepție întemeind un nou concept despre lume, om, societate, despre cunoaștere, despre bine și frumos.
Concepte cu caracter fundamental întâlnite în opera lui I. Kant, care se înscriu într-o filozofie a dreptului sunt: Libertate, egalitate, demnitate.
Astfel, o problemă esențială în explicarea concepțiilor politico-juridice a lui Kant este problema libertății. Kant s-a putut îndoi de posibilitatea cunoașterii esenței naturii, dar nici o clipă n-a putut accepta îndoiala asupra libertății morale a individului. Stabilind ca fundament al acțiunii umane Imperativul categoric, Kant afirmă că acesta pentru ca să fie valabil are nevoie de libertate. Analiza libertății individului poate fi realizată doar în concordanță cu conștiința. Prin libertate el nu înțelege un liber arbitru lipsit de legi, ci libertatea de autodeterminare, de respectare conștientă a legilor, care derivă din rațiune. O societate liberă trebuie să fie alcătuită din cetățeni capabili de a înțelege democrația și de a gândi liber.
Libertatea este o „prefacere omenească inițiată de conștiința perfectibilității vieții, a datoriei morale față de noi însuși și a posibilităților noastre de a progresa”. Libertatea se naște și moare în gândurile, sentimentele și acțiunile umane ce aspiră la universalitatea speciei. Prin realizarea gândului liber despre libertate, libertatea devine o problemă personală de comportament. Gândul liber promovează actul liber. În lume și între oameni, libertatea nu poate fi decât comportamentală. Înzestrat cu luciditatea cunoașterii firului său intern, în manifestarea lui voluntară, omul se impune omenește lumii, creând o nouă lume. Creația și valoarea sunt pilonii pe care se clădește libertatea comportamentală a individului. Omul este liber față de lume și față de sine. Calea libertății este calea necesității. „Libertatea de alegere este un nonsens”.[1] Nu putem alege decât în domeniul aparențelor. Libertatea omului are „drept coloană vertebrală acceptarea propriei esențe și necesități în intenția și efortul exprimării lor, plenitudinare”. „În om se află o putere de a se determina de la sine”. [2]
Problema libertății este cea care face posibilă descifrarea posibilității condiției umane. Exercitarea libertății este determinată de o legătură cauzală dublă: – cauzalitatea potrivit naturii; – cauzalitatea din libertate, care este „capacitatea de a începe de la sine o stare, a cărei cauzalitate nu se află deci la rândul ei sub o altă cauză, care a determinat-o în timp”. [3] Această distincție kantiană vizează nu posibilitatea unei cauze prime, lipsită de orice premize, ci înaintează ipoteza unei diferențieri posibile și a unei desprinderi din continuitatea lanțului cauzal de unde rezultă ca efect o cauză nouă. Această posibilitatea a unor diferențieri și desprinderi din continuitatea lanțului cauzal, unde nu mai acționează nici o regulă lasă loc ideii de libertate și în acest sens Kant va putea să spună că libertatea este o idee transcendentală pură, care, mai întâi, nu conține nimic împrumutat de la experiență și al cărei obiect, în al doilea rând, nu poate fi dat în mod determinat de nici o experiență. Kant înaintează presupoziția că „rațiunea își creează ideea despre o spontaneitate, care poate începe de la sine a acționa”. Se constituie, astfel o ipoteză asupra construcției de sine a rațiunii, dar se constituie, astfel, și o ipoteză asupra constrângerii de sine a naturii umane ca atare, unde în afara naturii acționează și un alt tip de cauzalitate – opus primului – cauzalitatea liberă. De această idee transcendentală de libertate se întemeiază pe conceptul practic de libertate. Direcția căutărilor lui Kant asupra libertății indică implicația interogației despre om.
În confruntarea rațiunii teoretice cu rațiunea practică și a cauzalității din natură cu cauzalitatea din libertate, Kant descoperă omul. Pentru că orice diferențiere și distanțare spontană de cursul inerent al naturii aparține domeniului practic și exprimă o rațiune practică, dar ca atare îl anunță și îl definește pe om, care prin simpla sa geneză și dezvoltare modifică cursul determinismului natural. Modificarea prin intermediul rațiunii, este examinarea obiectelor prin mijlocirea ideilor și producând, prin chiar acest fapt o nouă dimensiune a acesteia, respectiv natura văzută și investigată de om din perspectiva sa.
I. Kant surprinde constituirea unui alt tip de necesitate, diferită de aceea a naturii, el înaintează o abordare nouă a libertății ca libertate produsă cu necesitate. Rațiunea își face cu deplină spontaneitate o ordine proprie după idei, la care adaptează condițiile empirice. Aici se include conlucrarea neobservată experimental dintre condiția empirică și cea non-empirică, dintre natură și practică (tot ce-i posibil prin libertate), deci dintre necesitate și libertate.
Același raport, privit din perspectiva practicului va dezvălui regula că „tot ce s-a întâmplat după cursul naturii și ceea ce trebuie inevitabil să se întâmple”, potrivit cauzelor empirice „trebuia poate să nu se întâmple” așa, ci altfel. Or, constatată Kant „uneori găsim, sau cel puțin credem că găsim, ideile rațiunii dovedind realmente cauzalitate cu privire la acțiunile omului ca fenomen și că aceste acțiuni s-au întâmplat fiindcă au fost determinate nu de cauze empirice, ci de principii ale rațiunii. Natura a voit ca omul, să producă în întregime de sine însuși tot ce trece dincolo de ordinea mecanică a existenței sale animale și să nu fie apt de nici o altă fericire sau perfecțiune, decât de aceea pe care și-a dobândit-o el însuși, liber de instincte prin propria sa rațiune”.[4]
Pentru Kant reprezintă practică tot ceea ce este posibil prin libertate, iar libertatea ca un produs specific al ființării omului, care își găsește condiția posibilității ei în chiar specificul acestei ființări a omului și în producerea de sine a originalității sale. Punându-și întrebările:
Ce pot ști?
Ce trebuie să fac?
Ce-mi este îngăduit să sper?
Ce este omul?
Kant determină ca răspuns la fiecare dintre aceste întrebări un domeniu. La prima întrebare dă răspuns metafizica, la ceea de-a doua morala, iar de a treia se ocupă religia. Primele trei se raportează la ultima de care se ocupă antropologia. Iar omul în răspunsurile oferite de aceste domenii, după opinia lui Kant, este caracterizat prin: libertate, nemurirea sufletului și credința în Dumnezeu.
Pornind de la aceste caracteristici, pentru a defini libertatea umană nu mai sunt necesare postulatele logice. Libertatea nu mai este un simplu postulat, izvorât dintr-o necesitate logică a rațiunii, ci un produs rațional demonstrabil al practicii sociale. Pentru ca libertatea să poată exista nu numai ca o aspirație subiectivă, dar și ca o realitate efectivă, este necesar ca mersul însuși al lumii (lumea după existența ei) să se îndrepte spre ceea ce rațiunea identifică drept scop (ultim) adăugând la lucrarea libertății pe aceea a necesității și indicând astfel că adevărul fiecăreia se află în convergența lor posibilă, nu în antinomia lor. Demersul rațiunii practice nu se limitează la indicarea scopului ultim, a unui sens al ființării umane raționale „ci și determină acest scop”. [5] Drept „scop ultim” pentru om în natură, de exemplu, pot fi considerate produse ale naturii utile, ba chiar de neînlocuit pentru propria sa finanțare. Kant reproduce această judecată și cu privire la dezvoltarea progresivă a societății. Ca și în natură, în societate nu este posibilă vreo întrebuințare a conceptului de scop ultim, decât atunci și numai în măsura în care rațiunea practică, găsește în produsele acestei naturi ceva care se acordă cu scopul ultim al rațiunii noastre practice, care lucrează după legi morale. Dar deoarece scopul ultim aparține exclusiv moralei, aceasta nu înseamnă că el rămâne a fi doar unul „dorit”, ideal și subiectiv. Căci, prin legea morală, care ne impune realizarea scopului ultim, noi avem în intenție aplicarea practică a acestei legi.
Omul își produce libertatea prin intermediul acțiunilor sale practice, iar libertatea, la rândul său, devine condiția reproducerii și expansiunii inventivității sale. Din modul în care explică conceptul de libertate Kant, rezultă că problema fundamentală a existenței sociale a omului.
I. Kant considera că la baza explicării tuturor fenomenelor este legătura cauzală dintre acestea, ideea de determinism, care sunt utile și în fundamentarea libertății morale a omului. Libertatea nu presupune absența oricărei determinări, ci mai degrabă, include o determinare de ordin superior. Există, în opinia lui Kant două tipuri de cauzalitate: imanentă și transcendentală. Pentru a putea îmbina cauzalitatea imanentă cu cauzalitatea transcendentală, adică cauza necesară cu cauza liberă trebuie de accepta ideea de dualitate a persoanei umane, zice Kant. „Și astfel, într-un subiect al lumii sensibile am avea mai întâi caracterul empiric, prin care acțiunile lui ca fenomene s-ar înlănțui total cu alte fenomene, după legi constante ale naturii și ar putea fi derivate din ele. În al doilea rând, un caracter inteligibil, prin care el este cauza umor acțiuni.”
Legea morală nu este altceva decât expresia rațiunii practice, adică a libertății umane. Kant afirmă că legea morală reprezintă condiția prin care devenim conștienți de libertate, prezicând că libertatea este rațiunea esențială a legii morale, iar legea morală este rațiunea cunoscătoare a libertății. Conștiința libertății pe care o dobândim cu ajutorul legii morale ne autorizează să ne considerăm să aparținem nu numai lumii fenomenale, care este guvernată de principiul cauzalității, ci și unei lumi inteligibile, guvernată de o cauzalitate necondiționată a rațiunii. În consecință, Kant distinge o libertate practică și o libertate transcendentală. Prima aparține lumii fenomenale, cea de-a doua lumii inteligibile. Prin libertatea practică înțelegând capacitatea omului, ca ființă rațională de a-și determina acțiunile independent de înclinațiile sensibile și în opoziții cu ele, ținând cont de totalitatea normelor sociale. Prin libertatea transcendentală se înțelege libertatea care se află dincolo nu numai de orice experiență, dar și de orice experiență posibilă în lumea inteligibilă și care se distinge de cealaltă prin faptul că poate determina o acțiune prin ea însăși, fără a recurge la o cauză anterioară. Libertatea transcendentală acționează spontan, constituind ea însăși începutul unei serii de evenimente. Kant numește acest tip de cauzalitate, cauzalitate prin libertate.
Despre libertate nu se poate afirma însă după Kant decât că este, nu și cum este posibilă. A căuta să arătăm cum este posibilă libertatea înseamnă a-i indica factorii determinanți, ceea ce ar fi totuna cu a-i nega esența, cu a o caracteriza ca determinare.
Domeniul libertății constituie o lume inteligibilă în care legea morală, reprezintă fapte inteligibile ale voinței libere. Acțiunile libere se produc mai presus, dincolo de cauzalitatea necesară a fenomenelor fizice, cauzalitatea acțiunilor libere fiind o cauzalitate ideală. Rațiunea este cea care ne face „să simțim propriile noastre puteri de cunoaștere … ea face numai să găsim plăcere într-o astfel de judecată și să dăm virtuții sau modului de a gândi potrivit legilor morale o formă de frumusețe care este admirată, dar pentru aceasta încă nu o căutăm”.[6]
Odată cu aceasta începe să funcționeze acea parte „care face perceptibilă, prin zugrăvirea simțământului moral cu exemple a ei. Într-o acțiune efectuată din datorie nu intervin mobiluri ale înclinațiilor ca principii determinante, în acest mod, se trage atenția asupra conștiinței libertății…”[7] Legea datoriei morale se află în legătură cu conștiința libertății umane. Astfel, noțiunea de libertate se află în legătură indisolubilă cu conștiința noastră morală. Dacă pentru satisfacerea necesităților noastre vitale am acționa pe bază de instincte și înclinații de pasiuni și dorințe nu am putea dobândi niciodată ideea de libertate. Noi începem să ne simțim liberi abia atunci când, împotriva multiplelor și variatelor tentații empirice, îndeplinim o acțiune sub porunca exclusivă a legii morale. Morala datoriei la Kant se manifestă ca un imperativ practic și categoric, care reunește două categorii de datorii: față de noi însuși și față de ceilalți.
Astfel, certitudinea pe care o dobândim despre libertatea noastră morală are o semnificație cu mult mai vastă: ea ne asigură că dacă libertatea nu este posibilă în lumea sensibilă, fiindcă în această lume totul este determinat cauzal, că dacă pentru rațiunea teoretică libertatea este incognoscibilă, atunci pentru rațiunea practică ea este realitate, pentru că există, în afară de lumea sensibilă, o lume suprasensibilă, o lume a libertății – lumea lucrurilor în sine. Conștiința morală ne revelează pe noi înșine ca aparținând acestor două lumi, ca ființe sensibile lumii fenomenale, fiind supuși ca atare legilor fizice, ca ființe inteligibile oamenii aparțin lumii suprasensibile, fiind ca atare liberi, adică acționând numai sub conducerea ligii morale.
Conținutul noțiunii de libertate este unul moral. Libertatea este o idee care exprimă o realitate practică. Or, libertatea este mai mult decât o idee, este un postulat a rațiunii practice, adică o judecată care nu este evidentă prin ea însăși și prin care nu poate fi demonstrată, dar pe care trebuie s-o admitem, fiindcă altfel nu putem demonstra alte judecăți. Astfel, rațiunea practică, în calitatea ei de legislatoare morală nu poate exista fără ideea de libertate și de aceea trebuie să o postuleze. Libertatea este un postulat necesar al rațiunii practice, dar nu numai ea, ci și nemurirea sufletului și existența lui Dumnezeu.
I. Kant formulează legea fundamentală a moralei după care „Omul este un scop în sine și niciodată nu trebuie folosit ca remediu pentru a căpăta ceva și fiecare trebuie să procedeze în așa fel încât maxima voinței sale să poată servi în același timp ca principiu al legislației generale. Garanția moralei poate fi doar conștiința omului, deoarece conștiința nu poate fi mințită, cu ea nu se pot face afaceri, ea tot timpul va cere socoteală pentru fapte”. [8]
Realizarea Imperativului categoric este posibilă numai prin postularea libertății. I. Kant nici o clipă n-a pus la îndoială posibilitatea libertății morale. Morala nu admite forța, ea izvorăște din libertatea persoanei „…legea morală nu exprimă altceva decât autonomia rațiunii pure practice, adică libertatea ”.[9] Dezbaterea problemei libertății se răsfrânge asupra libertății politice, a autonomiei și demnității umane, care conform opiniei lui Kant trebuie să colaboreze, chiar să încheie o convenție între morală și politică, cu scopul lichidării tuturor divergențelor dintre ele și pentru a atinge acea stare la care aspiră fiecare în parte – Pacea eternă. Morala datoriei nu trebuie izolată de morala demnității; imperativul de ideea autonomiei personale. „Omul nu poate fi un scop final al creațiunii decât ca ființa morală”.[10] Din ideea omului ca scop în sine decurg și ideile despre autonomia, libertatea și demnitatea umană. „Acționează întotdeauna astfel încât să ai în vedere umanitatea în persoana ta ca și în persoana altuia, totdeauna ca un scop și niciodată ca un alt mijloc.” [11]
De fapt, semnificația pe care astăzi o atribuim termenului demnitate provine de la Kant. El este cel care, în Metafizica moralei, interpretează dignitas în cheie universalistă. Pentru Kant, demnitatea reprezintă acea valoare absolută inerentă ființei umane, în virtutea căreia aceasta este îndreptățită să pretindă respect din partea celorlalți și este obligată, la rândul ei, să îl acorde. Oamenii sunt legați, așadar, unii de alții printr-o legătură de respect. „Acționează astfel încât să tratezi umanitatea – în persoana ta sau a celuilalt – întotdeauna ca un scop, și niciodată ca un mijloc”, sau „Să nu fii niciodată lacheul nimănui!” – sunt doar câteva dintre îndemnurile prin care filosoful din Konigsberg a încercat, mai departe, să ilustreze și să dezvolte noțiunea de respect. Și tot Kant este cel care plasează demnitatea, ca valoare intrinsecă a ființei umane, la temelia drepturilor sale civile și politice.
Libertatea se naște și moare în gândurile, sentimentele și acțiunile umane ce aspiră la universalitatea speciei. Prin realizarea gândului liber despre libertate, libertatea devine o problemă personală de comportament. Gândul liber promovează actul liber. În lume și între oameni libertatea nu poate fi decât comportamentală.
Kant afirmă că legea morală reprezintă condiția prin care devenim conștienți de libertate, prezicând că libertatea este rațiunea esențială a legii morale, iar legea morală este rațiunea cunoscătoare a libertății. Conștiința libertății pe care o dobândim cu ajutorul legii morale ne autorizează să ne considerăm să aparținem nu numai lumii fenomenale, care este guvernată de principiul cauzalității, ci și unei lumi inteligibile, guvernată de o cauzalitate necondiționată a rațiunii
Despre libertate nu se poate afirma însă după Kant decât că este, nu și cum este posibilă. A căuta să arătăm cu este posibilă înseamnă a-i indica factorii determinanți, ceea ce ar fi totuna cu a-i nega esența, cu a o caracteriza ca determinare.
Conținutul noțiunii de libertate este la Kant strict moral. Libertatea este o idee care exprimă o realitate practică. Or, libertatea este mai mult decât o idee, este un postulat a rațiunii practice, adică o judecată care nu este evidentă prin ea însăși și prin care nu poate fi demonstrată, dar pe care trebuie s-o admitem, fiindcă altfel nu putem demonstra alte judecăți. Astfel, rațiunea practică, în calitatea ei de legislatoare morală nu poate exista fără ideea de libertate și de aceea trebuie să o postuleze. Libertatea este un postulat necesar al rațiunii practice. I. Kant atribuie libertatea în exclusivitate ființelor raționale.
Libertatea juridică este facultatea interioară – „împuternicită”, validată social, care face ca legile exterioare să acționeze numai prin propriul asentiment. Libertatea și egalitatea sunt niște drepturi „înnăscute, prin inalienabilitate, pe care Kant le gândește ca fiind stabilite conform principiului relațiilor juridice ale omului cu ființe superioare, înzestrate cu rațiunea noumenală, în comparație cu care el se simte cetățean al unei lumi suprasensibile. Altfel, s-ar putea raționa ca relații tipice ale vieții trăite în jurul experienței sensibile și nu ar fi suficient de mobilizatoare ca să-i ofere omului o deschidere și posibilitatea de a se perfecționa. După părerea lui Kant, conform principiului egalității, datoriilor egale oamenilor ar trebui să le corespundă și drepturi egale. Ca și libertatea, egalitatea se aplică doar oamenilor, lucru ce se datorează conceptului de datorie. Kant prin imperativele sale (unul ipotetic și altul categoric) a reunit în chip armonios două categorii de datorii: față de noi înșine și față de ceilalți.
De la naștere toți oamenii, după I. Kant, sunt egali. Educația este un factor ce îl schimbă. „Omul nu poate deveni om decât prin educație. El nu este decât ceea ce face din el educația. Trebuie să luăm bine aminte că omul este bine educat în exclusivitate de oameni care la rândul lor au fost educați. De aceea lipsa de disciplină și de instrucție pe care o observăm la unii oameni face din ei proști educatori pentru elevii lor. Numai dacă o ființă de natură superioară s-ar ocupa de educația noastră, am vedea ce se poate face din om. Dar cum educația pe de o parte nu face să-i învețe pe oameni anumite lucruri și pe de altă parte să dezvolte în ei anumite calități, este cu neputință să știm până unde duc dispozițiile naturale ale omului. Dacă măcar s-ar face o experiență cu sprijinul mai marilor acestei lumi și punând laolaltă forțele mai multor oameni, am beneficia deja de mai multă lumină pentru a ști până unde este posibil ca omul să înainteze”. [12]
Legea fundamentală a moralei este formulată de I. Kant astfel: „Acționează astfel încât maxima voinței tale să poată deveni o lege universală”. [13] Așa cum există legi ale naturii, există după Kant și legi ale moralității
În ultimele sale texte (Elemente metafizice ale dreptății, 1797; Conflictul facultăților, 1798), Kant își completează reflecția asupra societății, subliniind necesitatea de a supune politica exigențelor morale. În acest sens, Kant face o distincție între acțiunile „morale”, caracterizate de bunăvoință și căutarea binelui, și acțiunile „legale”, care respectă legile civile stabilite pentru organizarea societății. Desigur, recunoaste el, existența unei societăți totalmente morale nu se poate realiza pe pământ: este doar un ideal. O societate de oameni drepți ar fi o societate perfectă. Dar existența socială nu se poate baza pe virtuțile indivizilor care o compun. Cel care nu recunoaște în el însuși legea morală trebuie, totuși, să o respecte ca fiind o constrângere exterioară. Vedem, astfel cum morala poate servi drept călăuză pentru legislator. Justiția legală trebuie să se inspire de aici, îndeosebi când îsi propune să promoveze pacea în vederea statului „republican”.
Prin asocierea dreptului și a moralei, justiția legală creează condiții favorabile pentru bunăvoința individului. În fond, tocmai această legătură fundamentală stabilită între idealul moral și viața juridică este cea care va permite evitarea războaielor și protejarea libertății umane. Pentru a apăra locul fundamental al moralei, Kant insistă pe scopurile guvernării politice. El arată că omul trebuie considerat scopul acțiunii politice și nu un mijloc în slujba statului. În acest sens, el distinge două contexte complet diferite: cel al războiului și cel al păcii. În primul, oamenii sunt folosiți ca mijloace, în vederea unor scopuri pe care nu le cunosc: căutarea puterii statului și a hegemoniei externe. Iar cea care conduce atunci politica este ordinea legală, nu morală. În contextul păcii, oamenii trebuie să fie în măsură să condiționeze alegerile statului și atunci politica este călăuzită de scopurile morale. Kant subordonează politica moralei și dreptului.
Așa cum avem legi ale naturii, avem și legi ale libertății. Orice lege a libertății este un „trebuie”, o datorie ce ne obligă să o îndeplinim. Se deosebește existența a două tipuri de legi ale libertății, după cele două moduri de îndeplinire a datoriei; legi juridice sau „datorii juridice” și legi morale sau „datorii de virtute”. Legitatea se referă numai la acțiune, întrucât este conformă legii, moralitatea e conformarea cu legea nu numai în acțiune, dar și în intenție.
Atât morala cât și dreptul au una și aceeași origine – libertatea. Libertatea permisă legal constituie un drept pentru fiecare în parte și o datorie pentru alții: ca și invers, o datorie pentru fiecare în parte și un drept pentru ceilalți. Datoria și dreptul sunt indisolubil solidare. „Dreptul e totalitatea condițiilor prin care libertatea unuia se poate acorda cu libertatea celorlalți după o lege universală”. [14] Dreptul aplicându-se numai la acțiune, presupune o constrângere. Înafara actului de constrângere dreptul rămâne o vorbă goală. Constrângerea este cea care face deosebire dintre drept și virtute prin raportare la conștiință: conștiința scapă constrângerii.
În orice societate, menționează Kant, putem deosebi mai multe tipuri de drept: dreptul privat, dreptul public, dreptul politic, ș. a. La baza statului se află „Dumnezeul politic”. Statul este unirea unui număr de oameni sub autoritatea legii. Originea juridică a statului este „contractul primitiv”, care a impus caracterul de reglementare a legilor publice. Legea trebuie întâi făcută, apoi aplicată prin guvernare. Încercând explicarea mecanismului de funcționare a sistemului de drept, în special referindu-se la dreptul politic, Kant vorbește despre principiul separației puterilor în stat. Dreptul politic se pune în aplicare prin puterea legislativă, puterea executivă, puterea judiciară, dintre care puterea legislativă e suverană.
Atingerea nivelului de stat ideal, ca întruchipare a dreptului, cere separarea celor trei puteri care alcătuiesc împreună autoritatea statului. Statul ideal e statul în care autoritatea aparține legilor, date de voința poporului. În cadrul social dreptul poate să se mențină doar prin respectarea principiului legalității, prin valabilitatea dreptului și acceptarea acestuia de către cetățenii statului dat.
Kant consideră că cele trei tipuri de puteri trebuiesc, totuși, privite ca o ficțiune, care amintește faptul că orice concentrare excesivă a puterii devine un leagăn al despotismului. În schimb, nu trebuie să pună în discuție unitatea dreptului. Cele trei puteri nu sunt „separate” ca atare, ci mai degrabă complementare. Ele sunt mai clar ierarhizate: executivul și puterea judecătorească pornesc din legislativ, care încarnează puterea „suverană”. Dincolo de această distincție, Kant refuză să se pronunțe asupra organizării instituționale a statului. Fiecare dintre cele trei forme ale puterii (monarhie, aristocrație sau democrație) poate fi bună sau rea, în funcție de modul în care este pusă în aplicare și de atitudinea suveranului. Asadar, variabila principală nu este organizarea puterii, ci respectarea dreptului. În acest sens, Kant identifică doua posibilități. Puterea nedreaptă este guvernarea „despotică”. Aceasta neagă dreptul și duce la separarea interesului statului de libertatea indivizilor. Puterea conformă cu dreptatea este guvernarea „republicană”, adică o guvernare în care ideea de drept prevalează și unde, în consecință, se întâlnesc interesul statului si libertatea indivizilor.
Legalitatea reprezintă conformarea externă cu datoria, nefiind preocupată de mobilul acțiunii umane (interes, frică, respect, datorie). Spre deosebire de aceasta moralitatea e conformarea internă cu datoria, întrucât mobilul acțiunii întotdeauna trebuie să fie respectul pentru datorie. În conceptul de voință bună se cuprinde acela de obligație sau datorie. În raport cu datoria acțiunile se împart în acțiuni contrare datoriei și acțiuni conforme datoriei. Datoria este „necesitatea unei acțiuni de respect pentru lege”. [15] „Respectul se referă totdeauna numai la persoane, niciodată la lucruri. Respectul este conștiința unei supuneri libere a voinței față de lege, unită totuși cu o constrângere inevitabilă, care este exercitată asupra tuturor înclinațiilor, dar numai prin rațiunea noastră proprie…” [16]
La Kant conceptul de voință ține de interioritatea ființei umane, este un element subiectiv, motiv pentru care ar putea pune în pericol obiectivitatea dreptului și, deci, caracterul de știință al acestuia. După cum Kant definește dreptul ca un instrument ce are ca scop asigurarea coexistenței libertăților prin limitarea lor, rezultă că dreptul, în concepția kantiană, are ca fundament „principiul posibilității unei constrângeri exterioare, care să poată coexista cu libertatea tuturor, conform unei legi universale”. Rezultă că la Kant voința nu este un element ce stă la baza validității dreptului. Voința este facultatea de a acționa potrivit legilor obiective ale rațiunii. „Voința nu este altceva decât rațiunea practică”. [17] Spre deosebire de voință, legea morală se manifestă ca o poruncă sau un imperativ, fie ipotetic, care poruncește acțiuni în vederea realizarea unei scop străin, de exemplu, utilitatea sau fericirea, fie categoric, când ordonă nu un simplu mijloc în vederea unui alt scop, ci însăși scopul fără nici o condiție, adică legea morală, sau datoria. El e scop în sine. Kant explică imperativului categoric prin ilustrarea a patru exemple: sinuciderea, împrumutul bănesc, dezvoltarea propriilor talente, binefacerea. Imperativul categoric e o valoare absolută și unică, el e scop în sine și niciodată mijloc. Imperativul categoric poate fi formulat fie: „acționează astfel ca să întrebuințeze omenirea atât în persoana ta cât și în persoana oricui altuia, în același timp ca scop, niciodată ca mijloc”; fie „Acționează numai conform acelei maxime prin care să poți vrea ca ea să devină o lege universală (…) or, acționează ca și când maxima acțiunii tale ar trebui să devină prin voința ta legea universală a naturii”. [18]
Autonomia voinței este principiul suprem al moralității. O voință care își găsește legea acțiunii altundeva decât în capacitatea maximei sale de a deveni o legislație universală este eteronomă. Eteronomia voinței este izvor al tuturor principiilor false de moralitate. Moralitatea este cea care și-ar dori să dețină întâietatea în societate.
Acțiunea umană realizată în conformitate cu legea morală este obiectiv practică și se numește datorie, care implică ideea de constrângere practică, adică determinarea la acțiune, chiar dacă aceasta „s-ar petrece fără de plăcere”. [19]
Valabilitatea imperativului categoric se realizează prin libertate. Libertatea e voința ce stă sub legea dată de sine. Libertatea și necesitatea naturală pot fi gândite în mod solidar în același subiect. Ca inteligență pură, omul se transpune într-o ordine inteligibilă sau de scopuri, ca fenomen sensibil, el e supus legilor naturale și influențelor senzuale. I. Kant indică „lumea inteligibilă conține principiul lumii sensibile, deci și al legilor ei, prin urmare e nemijlocit legislatoare cu privire la voința mea”. [20]
În Ideea unei istorii universale în intenția cosmopolită, I. Kant notează că națiunile umane, nu sunt semnificative în ele însele, ci doar ca trepte ale unui plan pe care natura sau providența și le-a propus pe termen lung, nelăsând agenților conștiința actelor lor. Această idee este întărită prin următoarele argumente: 1) natura nu ar fi înzestrat omul cu aptitudini, dacă nu iar fi oferit și posibilitatea să le dezvolte. 2) multe aptitudini umane intelectuale nu se pot manifesta pe deplin în decursul vieții unui singur om, fiind necesară ridicarea limitei de principiu a individului prin gândirea omului în universalitatea speciei. Desfășurarea acestor aptitudini este sarcina istoriei omenești. Astfel, comunitatea inițială în vederea satisfacerii unor scopuri naturale devine o comunitate morală, în care dezvoltarea unui membru e condiționată de procesul similar al semenului. În această viziune istoria apare ca sferă a umanului în devenirea sa naturală și ca intenție supraordonată intenției umane individuale. Deși se pare că ea limitează libertatea umană prin supunerea față de cauze exterioare, în realitate istoria trebuie văzută ca „prima dezvoltare a libertății” și ca „progresie a libertății”. [21]
Dar, întrucât I. Kant atribuie libertatea în exclusivitate ființelor raționale, începutul istoriei umane se identifică cu autodezvoltarea rațiunii. Ca individ, omul rămâne alienat față de conceptul de om: neputincios în raport cu forțele naturii exterioare, ca și în fața impulsului către rău din interiorul său. Prin rațiune și credință el ajunge să-și deblocheze intențiile morale de propriile-i neputințe. Dar, în calitate de membru al rasei umane și ca participant la progresul nelimitat al istoriei, omul poate spera la perfecțiune. În istorie acțiunea divină lasă locul acțiunii umane, iar, „de la simbolurile transcendenței se face trecere la simbolurile imanenței”. [22]
Trebuie să menționăm faptul că I. Kant nu respinge civilizația în sine, întrucât este o formă de organizare care pune în valoare aptitudinile și înclinațiile morale ale omului (și pentru care are sens însăși legea morală) ci numai în măsura în care dă naștere „celui mai important rău care oprimă națiunile civilizate” – războiul. [23] Pe lângă calamitățile pe care le aduce, războiul dispune de resursele naturale, de cultura și libertatea cetățenilor. Criteriul cu care trebuie judecată orice societate este moralitatea, care își dobândește valoarea din libertatea indivizilor.
Ideea de progres și dezvoltare a societății la Kant este legată de ideea de pace generală. Cu mult înainte de Kant ideea unei păci generale, eterne, între oameni a preocupat pe toți aceia care au crezut într-un necontenit progres al omenirii spre mai bine. După Kant nu există istorie fără progres. Progresul istoriei nu e singurul progres posibil: oriunde există viață se întâlnește și progres, deoarece sunt prezente dispoziții pentru aceasta. Kant descoperă un progres filosofic al speciei umane premergător celui istoric și chiar deschide perspectivele unei evoluții a tuturor speciilor. Kant afirmă unitatea specifică și rațională a omului, explicând rasele ca varietăți ereditare ce descind dintr-o tulpină, chiar dintr-o singură pereche. Omenirea alcătuiește nu numai o specie, dar și o familie. Rasele i-au naștere din dispozițiile spontane de a se adapta pentru a domina planeta.
În istoria omenirii Kant intervine cu o dualitate între natură (necesitate) și cultură (libertate). Iar tranziția de la starea naturală la starea culturală este discontinuă, e un adevărat salt, asemănător celui descris în Biblie, o cădere morală. În starea naturală omul e inocent și bun, fiindcă dă ascultare instinctelor sădite de Dumnezeu. Cea dintâi afirmare a rațiunii sau a libertății a fost mai slabă decât puterea naturii și de aceea prima tresărire a voinței este rea, iar cultura începe prin a întreține vicii și a pricinui suferințe. „Istoria naturală începe cu binele, căci ea e opera lui Dumnezeu; istoria libertății – cu râul, căci e opera omului”. [24]
Începutul istoriei umane se identifică cu autodezvoltarea rațiunii. Natura a educat omul până la punctul în care el devine capabil să se emancipeze de ea și să ia conducerea în propriile sale mâini. Sensul istoriei este progresul omului de la starea naturală, sau de la necesitate la libertate, la conducerea prin rațiune. Progresul implică și o pierdere pentru individ, care suferă prin propriile lui rele, câștigul e pentru specie, care își urmează, în ciuda nefericirii individuale, calea spre desăvârșirea morală. Individul suferă pentru ca specia umană să se dezvolte. Așadar, substratul istoriei e colectivitatea/societatea, nu individul, care se dezice de multe lucruri în favoarea organizării sociale și a civilizației. Toate dispozițiile naturale sunt menite să ca să se dezvolte. Omul poate să se dezvolte ca ființă rațională doar prin conviețuirea în comun cu ceilalți în cadrul social. I. Kant, afirmă că istoria lumii e dezvoltarea, progresul în conștiința libertății. Idealul spre care trebuie să tindă umanitatea, finalitatea existenței în comun e o federație de popoare, între care este o stare de pace perpetuă.
În cadrul social respectul, voința, conștiința determină relația dintre morală, politică (implică și dreptul) și religie. Fiind chemate de a reglementa relațiile dintre membrii societății, legile sunt parte a politicii, iar relațiile interumane sunt determinate de legile nescrise ale moralei. De la început, afirmă Kant între morală și politică apare o neînțelegere în sensul atingerii scopului final spre care tinde omenirea. În ce constă această neînțelegere?
a) Una se referă la prescripțiile acțiunii umane, după care comportamentul uman este subordonat unor reguli absolut diferite. Dacă „morala este o practică după care noi trebuie să ne conducem” [25], ea ne indică și necesitatea unor acțiuni sociale morale. Spre deosebire de prima, politica zice: „Fiți înțelepți ca șerpii”, morala adaugă: „acționează fără falsitate ca porumbeii”. În consecință dacă ar fi posibilă unirea politicii cu morala vom obține: „cea mai bună politică care este legalitatea”. [26]
b) Chiar de la începuturi aceste două domenii au fost divizate, fiind certificate ca domenii deosebite. Dintotdeauna a existat voința tuturor oamenilor singuratici de a trăi într-o constituție legală. Conform principiului libertății e imposibil de atins această stare, deoarece înafara dorințelor particulare a fiecăruia, mai trebuie să existe și o cauză unificatoare pentru ca să reiasă o voință comună. Pentru a realiza această dorință a oamenilor nu există nici un alt remediu decât puterea, care aparține unei persoane care a reușit să unească o mulțime de oameni într-un popor. Astfel își face apariția statul. „Existența libertății și a legilor morale în viața statului devine o înțelepciune practică, care delimitează rolul politicii”. [27] În aceste condiții, dacă este necesar ca morala să fie împreunată cu politica, ba chiar să fie ridicată până la o condiție restrângătoare a acesteia din urmă, atunci trebuie să se admită compatibilitatea ambelor.
c) Or, dacă s-a reușit formarea unui stat, atunci în el vom avea politicieni. Un politician moral trebuie să fie model al acțiunii raționale, iar în soluționarea diverselor probleme atât pe plan intern cât și extern să acționeze în conformitate cu dreptul natural. „Orice schimbare efectuată trebuie să ducă la o stare mai bună”.[28]
d) Fiecare om pe lângă buna sa opinie despre sine însuși, mai are, totuși, și o rea voința față de toți ceilalți. Majoritatea oamenilor gândesc că ei cu toții în cadrul social valorează prea puțin. Ca membri a unui stat, oamenii foarte mult sunt legați de noțiunea de drept, dar ca atare este un atașament față de putere.
f) Morala are în sine particularitatea că cu cât mai puțin suntem atașați de scopul propus, cu atât mai mult este în acord cu acesta în genere pentru că voința generală, dată apriori, este cea care decide asupra a ceea ce se numește împreunarea voinței tuturor. Ceea ce unește un popor este ideea libertate și egalitate, percepute în calitate de principii ce sunt determinate pe simțul, ideea de datorie (morală).
„Obiectiv nu există nici o dispută între morală și politică. Dar subiectiv, disputa va fi întotdeauna deoarece servește drept piatră de ascuțiș pentru virtute, … căci trebuie să ai curajul să privești în față și să învingi în tine însuți principiul râu și viclenia lui”. [29] „Politica adevărată nu poate să facă nici un pas înainte, fără ca mai înainte să dai omagiu moralei. Orice politică trebuie să plece genunchii în fața moralei, iar în schimb poate spera să ajungă, cu încetul la treapta de pe care va străluci statornic”. [30] După cum între putere și rațiune nu ar trebui să existe un conflict real, ambele concurând la organizarea umanului social, tot astfel nici între politică și morală, deoarece politica în calitate de disciplină executivă a dreptului duce la îndeplinirea principiilor acestuia, iar morala o completează. Morala are o valoare de teorie în raport cu totalitatea practicilor reale, și în primul rând, cu praxisul politic.
Intr-un stat în care nu există libertate, spune Kant, și nici legi morale întemeiate pe ea, evenimentele petrecându-se după mecanismul naturii, politica se reduce la o sumă de demersuri practice în avantajul conducatorilor. Numai în cazul în care politica este întărită pe morală, ajungând să fie chiar condiția ei restrictivă, conceptul juridic dobândește o semnificație pozitivă și o acțiune socială eficientă. Un astfel de conducător, ce ar guverna după un astfel de principiu (politicianul moral), se va orienta întotdeauna după maxima: deficiențele sesizate în constituția statului sau în relațiile dintre state, trebuie remediate în conformitate cu prescripțiile dreptului natural, păstrat în memorie ca idee a rațiunii.
Un principiu de baza al politicii morale, este acela ca popoarele să se constituie în state, doar după conceptele juridice de libertate și egalitate, întemeiate pe datorie, nu pe perspicacitatea în decizii. O politică adevarată, spune Kant, trebuie să omagieze morala, să-i respecte principiile, iar dreptul oamenilor „trebuie considerat sfânt”, cu orice sacrificii din partea poporului și a guvernului.
În opinia filosofului din Konigsberg, rațiunea se folosește de mecanismul naturii ca mijloc al propriului său scop, care coincide cu reglementarea juridică, care trebuie să asigure pacea internă și externă. Aceasta dovedește că natura este astfel organizată, încât în cele din urmă, dreptul trebuie să ajungă puterea supremă. Rațiunea condamnă războiul în numele legii morale făcând din starea de pace o datorie nemijlocită, întemeiată pe un contract între popoare. Conflictul dintre drept (tendința de-a justifica în anumite condiții războiul) și morală (tendința constantă către pace) se conciliază într-o „uniune a păcii”, constituită spre a distruge cauza războaielor pentru totdeauna. Această uniune urmărește numai păstrarea și garantarea libertății și independenței unui stat, atât pentru sine cât și pentru celelalte state.
Din punct de vedere moral, pentru statele care întrețin relații reciproce, singura modalitate de a ieși din situația nelegiferată a războiului este cea asemănătoare celei prin care oamenii din starea naturală renunță la libertatea lor nelegiferată spre a trece la societatea civilă cu legile sale specifice. Scopul statelor trebuie să fie ca treptat toate popoarele să ajungă la starea de pace eternă. Punctul central îl va constitui o republică, care urmează să fie opera unui „popor puternic și luminat”, care să-și dorească realizarea acestui scop și să-l poată înfăptui.
Din analiza textelor vedem că problema majoră pe care și-o pune Kant este de a ști în ce fel este posibil un stat republican, de vreme ce omul este un animal care are nevoie de un stăpân? O altă întrebare era: în ce trebuie să constea autoritatea pentru ca un stat republican (în formele sale legale, ca monarhie, aristocrație sau republică) să fie posibil?
Proiectul pentru pacea eternă schițează o soluție pe care Kant nu a considerat-o realizabilă, în măsura în care setea de onoruri și de avuții, guvernată exclusiv de orgoliu, nu ar putea ocroti marile miscări prin intermediul cărora, însuflețit de un spirit patriotic, poporul ar ajunge la consens.
Acțiunea politică si raționalitatea Constituției Statului trebuie testate potrivit criteriului formal și universal oferit de legea morală. Legalitatea constituie, așadar, punctul comun politicului și moralității. Diferența dintre teoria politică și cea morală (în ciuda sursei lor comune), așa după cum rezultă din Întemeierea metafizicii moravurilor este că legea politică reglementează doar aspectele exterioare ale acțiunii indivizilor, indiferent de motivația interioară a legii, adică respectarea ei ca lege morală. Îndatoririle politice și etice care derivă din reglementările legale nu se suprapun. O persoană legală poate satisface o datorie specificată printr-o lege politică (o obligație în absența oricărei motivații morale). Astfel, obligațiile care ne revin prin prezența în societatea civilă a statului pot fi îndeplinite „chiar și de o națiune de diavoli atâta vreme cât posedă intelect”.
În eseul Zum ewigen Frieden. Ein philosophischer Entwurf publicat în 1795 Immanuel Kant a susținut constituția republicană înțeleasă ca formă de organizare statală: „Constituția republicană este singura care satisface pe deplin drepturile oamenilor, însă este cel mai greu de instaurat, ba chiar și mai dificil de menținut, întrucât mulți presupun că ea ar trebui să fie un stat de îngeri, pentru că oamenii cu înclinațiile lor egoiste nu ar fi capabili de o constituție cu o formă atât de sublimă.” Pacea, care are originea în supremația dreptului și a unei ordini constituționale adecvate, reprezintă pacea eternă: „constituția republicană, în afara originii purității sale, care provine din puritatea sursei conceptului de drept, deschide perspectiva către efectul dorit, anume pacea eternă.” Forma de guvernare republicană se întemeiază pe principiile libertății și egalității juridice între cetățeni și pe independența lor în calitate de colegislatori. Simplu formulat, Kant a considerat că forma de guvernare republicană, înțeleasă în calitate de stat de drept, separația puterilor și respectarea libertăților individuale constituie fundamentul păcii internaționale.
Filosoful german și-a exprimat speranța ca „un popor puternic și luminat să poată constitui o republică (care, conform naturii sale, trebuie să tindă către pacea eternă)” care ar putea constitui „un punct central al uniunii federative pentru celelalte state spre a se ralia la ea, ca să asigure starea de pace a statelor, conform ideii de drept internațional, și prin alianțe repetate de acest fel, pentru ca să se extindă tot mai mult.” Prin extinderea graduală a uniunii pașnice a statelor republicane/liberale pacea internațională ar putea fi realizată.
„Pacea eternă” reprezintă speranța omului obișnuit, de a ajunge cândva prin lipsa conflictelor sociale, la starea de prosperitate maximă. Kant vede în „pacea eternă” o problemă a relațiilor dintre state, care trebuie conduse cu multă abilitate, altfel această idee se va ruina. Soluția practică a acestei probleme trebuie să se întemeieze nu doar pe principii provenite din experiență, deoarece există și o soluție teoretică, pe care Kant o dă în tratatul Spre pacea eternă. Starea de pace nu este o stare a începuturilor, ci una obținută pe care și-au asumat-o statele, realizată pe cale juridică și garantată de toate statele învecinate. În acest sens este nevoie de un set de legi și o constituție pe potrivă pentru ca să se instaureze starea dată.
Motivul pentru care cea mai bună constituție este cea republicană, se datorează faptului că se întemeiază pe principiul libertății membrilor, este o legislație unică, care îi subordonează pe toți cetățenii egali între ei, și provine din ideea de contract originar. La originile constituției republicane se află contractul originar, care are în calitate de sursă pură conceptul de drept, în care se inferează scopul păcii eterne. Fiind întemeiată pe principiul libertății și egalității, constituția republicană solicită asentimentul cetățenilor, pentru că ei sunt cei care duc greutățile vieții în comun. Numai constituția republicană poate satisface întru totul drepturile oamenilor, dar totodată este cea mai dificilă de a fi instaurată, căci omul este constrâns să respecte principiile care ar face din el un cetățean bun, atunci când nu s-ar vedea capabil să le respecte pe cele care l-ar transforma într-un om bun din punct de vedere moral.
Al doilea articol definitiv în vederea păcii eterne înaintează teoria federalismului statelor libere, care ar fi fundament al dreptului internațional. Kant preconizează o comunitate a popoarelor, o federație universală alcătuită din state reprezentativ republicane, în care să fie eliminate conflictele de interese ce duc la război. Fiecărui popor trebuie să i se garanteze prin constituție dreptul său. Trecerea popoarelor la o astfel de constituție formează o ligă a națiunilor, unite printr-un scop moral-politic comun. În calitate de premise ale unei astfel de ordini pașnice ar trebui să fie:
Constituția republicană a statelor;
O uniune pacifică de state libere;
Libera circulație a cetățenilor, bazată pe dreptul de ospitalitate.
În aceste condiții ar fi posibil un tratat de pace universală, al cărui miez ar fi lege morală.
În tendința spre pacea eternă nu este suficientă tendința fiecăruia în parte, ci este nevoie de voința tuturora ca a unuia singur, care ar face din societate un întreg ce și-a asumat un singur scop major.
Articolele preliminare, cu privire la realizarea acestui scop, stipulează:
Tratatele de pace să nu fie temporare, ci eterne, definitive, să nu suspende ostilitatea, ci să îi pună capăt pentru totdeauna.
Independența statelor este probată prin dreptul acestora de a-și hotărî politica internă și externă ele însele, neputând fi lăsate moștenire, donate sau vândute. Încălcarea dreptului, ar însemna desconsiderarea lor ca persoane/organisme morale, condiție prevăzută în contractul originar, care întemeiază drepturile popoarelor.
O situație de pace definitivă ar însemna, desființarea oricărui mijloc de întreținere a razboiului.
Afacerile externe ale statului nu trebuie condiționate de datorii externe, acest fapt atrăgând consecințe nefavorabile pentru stat, dar și pentru statele care le creditează, care prin ascendentul lor financiar devin un pericol social.
Ajutorarea unui stat aflat într-un impas economic sau politic nu trebuie să depășească actul simplei sale asistențe, căci trecerea la intervenția forțată în constituția și conducerea acelui stat ar încălca drepturile poporului; ideea e că, nici un stat nu ar trebui să abuzeze de ascendentul său politic sau economic.
Pe timpul razboiului, statele ar trebui să se comporte principial, să nu se dedea la ostilități reciproce, care să întârzie sau să facă imposibilă încrederea într-o pace viitoare.
Așadar, starea de pace nu este una a începuturilor, ci una dobândită pe cale juridică, garantată în mod reciproc de către statele învecinate.
Pentru Kant, Constituția republicană, este cea mai binefacatoare pentru orice stat, pentru că se întemeiază pe principiul libertatii membrilor, este o legislatie unică, care îi subordonează pe toți cetățenii egali între ei, și provine din ideea de contract originar, care ar trebui să se afle la baza oricarei legislații.
Statul republican separă puterea executivă de cea legislativă, dovedindu-se benefic pentru popor și în acord cu principiul de bază al guvernării. Modul de guvernare este pentru popor, mai important decât forma de stat, pentru că fiind consecvent conceptului juridic, el duce necondiționat la constituirea unui sistem reprezentativ, care este esențial republicanismui. Numai constituția republicană, „singura constituție pe deplin juridică”, poate satisface în total drepturile oamenilor, dar totodată este cea mai dificil de instaurat și de menținut, datorită purității principiilor sale, oamenii trebuind să își înfrâneze tot timpul inclinațiile lor egoiste.
Cel de-al doilea articol definitiv în vederea păcii eterne, este reprezentat de idea „federalismulu statelor libere”, ca fundament al dreptului internațional. În conformitate cu dreptul international, fiecărui popor trebuie să i se garanteze prin constituție dreptul său.Trecerea popoarelor la o astfel de constituție, ,,formează o ligă a națiunilor, unite printr-un scop moral-politic comun. Ideea de federație însă, include aici o contradicție: deoarece pacea eterna este constituită ca un scop al relațiilor dintre popoare ca națiuni, un stat federativ, în care diferitele națiuni formează un popor, nu ar avea temeiul juridic să o urmărească. În calitate de exemplu, Kant invocă decizia asupra războiului și a păcii, care, spune el, se obișnuiește să nu să se ia pe temeiuri juridice, conform conceptelor de drept și justiție, ci pe temeiuri politice, de conjunctură. Alta problemă abordată în această parte a tratatului, este cea a rațiunii, care condamnă razboiul în numele legii morale, fîcând din starea de pace o datorie nemijlocită, întemeiată pe un contract între popoare.
Conflictul dintre drept și morală, se conciliază într-o uniune a păcii, constituită spre a distruge cauza razboiaelor pentru totdeauna. „După terminarea unui război, la încheierea păcii n-ar fi poate nepotrivit pentru un popor, ca după sărbătorirea de mulțumire să se orânduiască o zi de pocăință ca să invoce, în numele Statului, îndurarea cerului pentru marele păcat de care genul omenesc tot se mai face vinovat, că nu vrea să se supună nici unei constituții legale în raporturile cu alte popoare, ci mândru de neatârnarea lui, se folosește mai degrabă de mijlocul barbar al războiului (prin ceea ce totuși nu se realizează, ceea ce se caută, adică dreptul fiecărui stat în parte). Sărbătoarea de mulțumire în cursul războiului pentru o biruință repurtată, imnurile care se cântă stăpânului Oștilor, nu stau în mai puțin puternic contrast cu ideea morală a Părintelui oamenilor; căci lângă nepăsarea față de chipul în care poporul își caută dreptul lor reciproc (ceea ce este destul de trist) ele mai adaugă și o bucurie de a se fi nimicit cât mai mulți oameni sau fericirea lor”. [31]
Cel de-al treilea articol definitiv, în vederea păcii eterne, spune că dreptul cosmopolit trebuie să asigure ospitatlitatea, în genere a tuturor celor care o solicită la sosirea pe un teritoriu strain. Ospitalitatea este o condiție a comportării sociale, civilizate, după care tuturor locuitorilor li se recunoaște dreptul egal asupra pământului; propriu-zis, un drept de ospitalitate, nu există, căci, atunci, spune Kant, ar fi necesar un contract special de filantropie, care să dea dreptul de a avea calitatea de concetățean pe un timp determinat. Dreptul cosmopolit se prezintă ca o consecință necesară a dreptului național și internațional, tinzând către un drept public al umanității.
Eseul Spre pacea eternă a exercitat o influență hotărâtoare în dezbaterile despre relația dintre regimurile democratice și pacea internațională și constituie principala referință filosofică în literatura păcii democratice.
PRINCIPII ALE FILOSOFIEI DREPTULUI – HEGEL
O importantă contribuție la dezvoltarea filosofiei dreptului și la cristalizarea obiectului de studiu a adus-o Georg Wilhem Hegel (1770-1831) care este considerat un reprezentant al școlii istorice a dreptului. Ioan Rădulean în Filosofia dreptului afirmă că în gândirea lui Georg Wilhelm Friedrich Hegel, se află cheia tuturor marilor ideologii apărute începând cu secolul al XIX-lea: liberalismul, marxismul, fascismul. Principalele opere scrise de Hegel, sunt: „Fenomenologia spiritului”, „Știința logicii”, „Filosofia dreptului”, „Prelegeri de estetică”.
Prin lucrarea Principiile filosofiei dreptului acest autor deschide drumul pentru reflecția filosofică asupra dreptului, care, la începuturi, având rădăcinile în filosofie a reușit să se desprindă de aceasta și să devină un domeniu independent, dar cu un spectru de probleme inter, multi și transdisciplinar.
Tratarea dreptului la Hegel este însoțită de ideea de bază a sistemului său filosofic prin care se afirmă că tot ceea ce este rațional este real și ce este real este rațional. „Știința dreptului este o parte a filosofiei. Ea trebuie să dezvolte de aici ideea ca fiind rațiune a unui obiect sau, ceea ce este același lucru, să urmărească propria dezvoltare imanentă a lucrului. Ca parte, are un anumit punct de plecare, care este rezultatul și adevărul a ceea ce se întâmplă și care duce la așa-numita dovadă a acestuia. Conceptul dreptului cade deci, în ceea ce privește devenirea sa, în afara științei dreptului, deducția sa este presupusă, el este admis ca dat.” [32]
Filosofia dreptului lui Hegel este apreciată de urmași ca una ce are o dimensiune general-umană și cu un profund caracter etic și rațional. „Știința filosofică a dreptului are ca piatră de temelie ideea de drept, conceptul de drept și realizarea acestuia. Filosofia are de-a face cu idei, și tocmai de aceea nu cu ceea ce se obișnuiește a se numi simple concepte; ea prezintă, mai mult, parțialitatea și inexactitatea acestora, așa cum conceptul (nu ceea ce auzim adesea numit astfel și este de fapt numai o determinare abstractă a înțelesului) este singurul care are realitate și chiar își atribuie această realitate el însuși. Tot ce nu este realitate desemnată de concept este existență efemeră, hazard aparent, impresie, apariție lipsită de viață, neadevăr, iluzie etc. Reprezentarea pe care conceptul o oferă în realizarea sa este pentru cunoașterea conceptului însuși, celălalt moment esențial al ideii, cu totul alta față de forma care există numai la nivel de concept.”
Hegel afirmă că spiritul obiectiv, se prezintă în trei forme: drept, morală și obicei, iar spiritual subiectiv se împarte în: suflet, conștiință și rațiune. Cele mai înalte culmi le atinge spiritul absolut în alte trei forme: arta, religia și filosofia. Așadar, dreptul apare ca primă formă a spiritului obiectiv. Primul aspect al dreptului, obiectiv și exterior persoanei: este dreptul abstract. Al doilea este antiteza primului, moralitatea subiectivă. Sinteza este al treilea moment: realitatea morală și socială, moralitatea obiectivă.
În acest context, sarcina filosofiei dreptului, după Hegel, constă in aceea de a pătrunde ințelesul ideilor, care constituie temelia dreptului. Dar acest lucru este posibil doar cu ajutorul gandirii corecte, adică a cunoașterii filosofice a dreptului.
Din cadrul teoretic dat, Hegel deduce că ar fi rațional ca în organizarea socială să pornim de la modelul cetății ateniene al Greciei antice. Cunoașterea modului în care a fost realizată organizarea socială la antici este importantă pentru înțelegerea modului în care trebuie să acționăm și să organizăm societatea actuală. Hegel indică următoarele forme de organizare socială: familia, societatea civilă și statul. Familia este rădăcina etică a statului, societatea civilă este o realitate economică fondată pe interese egoiste și antagoniste ale indivizilor, iar statul este imaginea rațiunii eterne, garanție a binelui comun. Deasupra statului nu este decât absolutul, de unde, consecința importantă că nici o jurisdicție umană nu poate să existe deasupra lor. Astfel, se ajunge la justificarea sistematică a războaielor, deoarece conflictele între state, neputând să fie aplanate printr-o jurisdicție superioară, vor trebui să se rezolve în cele din urmă prin război, care este un fel de judecată divină.
Astfel, Hegel gândește, ca și mulți alții, că organizarea socială trebuie să fie sub forma statală, care poate fi realizată doar prin intermediul dreptului. Apariția statului, în concepția lui Hegel, poate fi justificată prin intermediul procesului dialectic, proces care cuprinde trei etape: teza, care corespunde Dreptului abstract (etapa în care omul se găsește singur, raportat numai la sine însuși), antiteza, care corespunde Moralei (omul se află tot în ipostaza raportării la sine însuși, în sensul că nu apare încă în prim plan grupul) și sinteza, care corespunde Eticului (sinteza dintre Drept abstract și Morală, care marchează trecerea de la ființa singură la grup). La rândul său, Eticul presupune un al doilea proces dialectic, cu cele trei etape: familia (teza), societatea civilă (antiteza) și statul (sinteza).
Pentru Hegel societatea civilă este o etapă premergătoare organizării sociale statale. Statul este „întruchiparea ideii divine pe pământ”. Statul este organizat, în opinia lui Hegel, sub formă piramidală, organizarea internă a statului fiind o chestiune profund rațională și ține de o ordine logică apriori stabilită. Relația individului cu statul este mediată de societatea civilă, în sensul că realizarea idealurilor individuale este în strânsă legătură cu satisfacerea intereselor comune ale cetățenilor.
Statul este întruchiparea absolută a ideilor universale de libertate, dreptate, moralitate. Ideea statului la Hegel este expresia etică a libertății umane. Totodată, statul exprimă ideea de întreg, de unitate civilă deplină și reprezintă un factor unic de stabilitate socială și politică. Pentru Hegel „statul este condiția exclusivă a atingerii scopului și binelui particular.” [33] În opera lui Hegel mai regăsim și ideea statului națiune. Fiecare popor are propria sa istorie ghidată de un spirit național specific, care atinge cea mai înaltă formă de exprimare în cadrul statului-națiune. Națiunile au o evoluție proprie și se dezvoltă gradual, trecând prin etapele de creștere, maturitate și declin.
Dreptul, la Hegel ține de domeniul spiritului, iar locul și punctul său cel mai apropiat îl reprezintă voința liberă, care se dezvoltă în drept, moralităte, etică. Concepția voinței libere în problema dreptului formează esența dreptului. Prin utilizarea conceptului de voință liberă autorul Principiilor filosofiei dreptului pune în valoare ideea de libertate în calitate de substanță și determinație a dreptului. Dreptul, conform concepției lui Hegel, este într-un anume fel, materializarea ideii de libertate.
Hegel plasează omul, definit ca subiect al filosofiei morale, în centrul preocupărilor sale juridice și îl transformă în cetățean, ca membru deplin al societății civile. În prelegerile de filosofie a dreptului gânditorul german indică faptul că la baza constituirii societății civile se află trei momente esențiale:
deplina coerență între trebuințele individuale și sistemul trebuințelor sociale;
asigurarea libertății individuale;
impunerea unei puteri administrative care să aibă grijă de interese particulare și comune ale societății. [34]
Individul prin calitatea sa de membru deplin al societății, transformat în cetățean se află în relație cu statul. Relația individ – stat în concepția hegeliană se conturează în jurul a trei concepte: conceptual de voință, conceptual de drept ca a doua natură a omului și conceptual de libertate. Aceste trei concepte sunt importante pentru înțelegerea concepției lui Hegel despre drept și stat.
Voința se află la baza întemeierii sistemului juridic și este o component importantă a acestuia. Canceptul de voință este cel care face distinctă concepția lui Hegel de filosofia lui Kant în ceea ce privește validitatea sistemului juridic. La Kant nu există conceptul de voință în întemeierea dreptului, pentru că voința ține de interioritatea ființei umane, este un element subiectiv, care ar intra în contradicție cu știința dreptului. La Hegel, voința care stă la baza dreptului, nu mai este a indivizilor, ci a sistemului însuși, care se realizează prin intermediul acestora din urmă.[35] „Voința conține elementul nedeterminării pure sau al reflexiei pure a Eului în sine, în care fiecare limitare, fiecare conținut dat și determinat prin natura, nevoile, dorințele și impulsurile nemijlocit existente, sau prin orice altceva, este dizolvat; infinitul nelimitat al abstracției absolute sau al universalității, pura gândire de sine. „Ceea ce numim noi de fapt voință conține în sine universalitate, libertate. […]Voința nu e însă legată de ceva limitat, ci trebuie să meargă mai departe, căci natura voinței nu este această unilateralitate și dependență, ci libertatea este să vrei ceva determinat, dar în această determinare să fii la sine și să te întorci la universalitate.”
„Voința liberă numai în sine este voință nemijlocită sau naturală. […] Dacă vorbim aici despre drept, atunci nu ne referim doar la dreptul civil care se înțelege prin acesta, ci la moralitate, etic și istoria lumii, care intră tot aici, deoarece conceptul aduce gândurile împreună conform adevărului. Voința liberă trebuie să-și dea mai întâi o existență, pentru a nu rămâne abstractă, și primul material senzorial al acestei existențe sunt lucrurile, adică lucrurile exterioare. Acest prim mod al libertății este cel pe care noi trebuie să-l cunoaștem ca proprietate. […]Libertatea pe care o avem aici este ceea ce numim persoană, adică subiectul care este liber și de fapt liber pentru sine și își dă în lucruri o existență. Această simplă nemijlocire a existenței însă nu este corespunzătoare libertății și negația acestei determinări este sfera moralității. Moralitatea, ca și momentul mai tânăr al dreptului formal sunt ambele abstracte și adevărul lor este eticul. Eticul este astfel unitatea voinței în conceptul său și a voinței luată aparte, adică a subiectului. Statul este abia al treilea, după moralitate și spirit, în care are loc uniunea imensă a independenței individualității și substanțialității generale. Dreptul statului este de aceea mai înalt decât alte etape: este libertatea în configurația ei cea mai concretă, care se face auzită doar sub cel mai înalt adevăr absolut al spiritului universal.”
În concepția lui Hegel adevărul, dreptul și justiția au un caracter istoric. Ele evoluează și rezultă din caracterul conflictual al istoriei, din toate antagonismele. Pentru a înțelege ce este dreptul și care sunt fundamentele acestuia trebuie să inițiem demersul explicativ prin intermediul conceptelor. Astfel, Hegel indică că „Conceptul și existența conceptului sunt două laturi diferite și unite, precum sufletul și timpul. Corpul este aceeași viață ca și sufletul și totuși pot fi considerate ca și cum ar coexista în paralel. Un suflet fără trup nu ar fi ceva înzestrat cu viață și la fel invers. În felul acesta, existența conceptului este corpul acestuia, așa cum și corpul se supune sufletului care îl scoate la iveală. Dacă corpul nu corespunde sufletului, este ceva jalnic. Ideea este unitatea existenței și a conceptului, a corpului și a sufletului. Ea nu este numai armonie, ci și întrepătrundere împlinită, nu trăiește nimic din ceea ce, într-un fel sau în altul, nu este idee. Ideea dreptului este libertatea și pentru a fi luată în considerare cu adevărat trebuie să fie recunoscută în conceptul și în existența acestuia.” Teoreticul este cuprins esențial în practic: este împotriva reprezentării ca cele două să fie separate, căci nu poți avea nicio voință fără inteligență.
Analizând, raportul dintre dreptul pozitiv și dreptul natural, Hegel pe de o parte, afirmă dependența primului de cel de-al doilea: „Prin faptul că dreptul natural sau dreptul filosofic este diferit de dreptul pozitiv, a face de aici afirmația că ele sunt opuse și că se contrazic ar fi o mare greșeală.” [36] Pe de altă parte, el nu împărtășește ideile promovate de Școala dreptului natural care pretinde că numai dreptul natural este rațional. Pentru Hegel, și dreptul pozitiv este cu necesitate rațional: „Natura este rațională in sine … cunoașterea trebuie să cerceteze și să prindă in concept această rațiune reală prezentă in ea, in formele și contingențele ce se arată la suprafață, in armonia ei eternă, ca fiind legea ei imanentă și esența ei”. [37]
În Principiile filosofiei dreptului Hegel afirmă că „Terenul dreptului este mai ales spiritualul și locul său mai apropiat și punctul de plecare este voința, care este liberă, așa încât libertatea constituie substanța și determinarea sa și sistemul juridic este domeniul libertății realizate, lumea spiritului ia naștere din el ca o a doua natură”. Această afirmație a determinat două moduri de interpretare: una dintre acestea considerând că scopul statului în filosofia lui Hegel este individul și libertatea sa. [38] Cea dea doua interpretare este cea care consideră că scopul statului, așa cum a fost el gândit de Hegel, nu este individul uman, ci statul este scop în sine.
Structura statală, pentru că este rațională, va domina omul. În tendința de a elimina subiectivitatea din drept s-a pus accentul pe ceea ce este rațional, uitându-se, însă, de individul uman, de subiectul care gândește, care este, de fapt, cel care poate fi capabil de rațiune, deci cel care creează știința. Astfel, omul se va regăsi numai pe jumătate în realitatea obiectivă, lipsindu-i ceea ce era mai important: substanța sa, esența divină. Aceasta, împreună cu cealaltă jumătate, materia, formează ființa în absolutul său. Ori, dacă din cele două părți ale ființei lipsește una din ele, unitatea acesteia nu mai poate fi realizată. [39]
Omul se găsește integrat într-o structură acaparatoare, el este înstrăinat în stat, pentru că nu mai privește, de acum, înspre propria ființă, în interiorul său.
În loc să se regăsească, el se va pierde tot mai mult pe sine în multitudinea de lucruri din jurul său, pe care, din nefericire, le va percepe ca făcând parte din natura ființei sale. Este lumea dreptului, care se impune din ce în ce mai mult în viața individului, îi acaparează într-o asemenea măsură existența și ființa, încât acesta o percepe ca naturală, ca pe o a doua natură, însă o natură falsă din toate punctele de vedere.
Ceea ce se întâmplă, de fapt, în concepția lui Hegel este un transfer din planul individului în cel al statului. Voința care era a indivizilor este acum a statului. Subiectul acestei voințe nu mai este, deci, individul, ci subiectul voinței devine sistemul. Chiar și atunci când vorbim de spirit, nu mai este vorba de spiritul omului ca atare, ci de „spiritul lumii”. [40]
Cât despre scopul întregii desfășurări a lucrurilor, acesta nu mai este de mult al omului, ci al dreptului însuși. Sistemul nu ar putea să aibă ca scop indivizii, nici chiar în calitatea lor de cetățeni, ci relațiile dintre ei, pentru că asta este, de fapt, ceea ce interesează dreptul. Dacă sistemul ar avea ca punct de reper individul, structura ar fi pusă în pericol. Însă concentrându-se pe relație, pe ceva creat de el însuși, adică ceva care poate fi controlat, structura își asigură, astfel, existența.
„Scopul societății este menținerea coerenței logice a bazei sale ideatice, ce reprezintă corpul său, adică desăvârșirea unei ordini sociale.”[41] Astfel se caracterizează această a doua natură a omului. Terenul dreptului este, mai ales, spiritualul și locul său mai apropiat și punctul de plecare este voința, care este liberă, așa încât libertatea constituie substanța și determinarea sa și sistemul juridic este domeniul libertății realizate, lumea spiritului ia naștere din el ca o a doua natură.
Hegel utilizează noțiunea de libertate fără a specifica concret despre ce libertate este vorba. Analizând istoria omenirii, Hegel face deosebire între trei mari momente ale progresului ideii de libertate și, corespunzător, ale istoriei reale, practice. Inițial la ideea de libertate au ajuns orientalii, dar ei au știut că doar un singur om este liber și acesta ar fi motivul pentru care au trăit în cadrul unor regimuri de tip despotic, al opoziției dintre despot și toți ceilalți. Un alt moment important, care se plasează pe cea dea doua treaptă sunt grecii și romanii. Aceștea conștientizau faptul că nu toți oamenii pot să se bucure de libertate, pentru că numai unii oameni sunt liberi și de aceea în cadrul acestor societăți erau stăpâni și sclavi, adică oameni liberi și neliberi. În fine, creștinismului și, apoi mai târziu, ideologieile moderne, au promovat ideea egalității tuturor oamenilor. Națiunile germanice sunt cele care, indică Hegel, au ajuns la conștiința că omul ca atare e liber.
Punerea în discuție a problemei libertății la Hegel are ca scop atingerea adevărului absolut prin descoperirea divinului din ființa umană și identificarea cu acesta. Libertatea absolută nu are nimic cu lumea obiectivă și atunci se are în vedere un subiect teoretic ce nu are nimic cu realul, practicul. Transformarea subiectului teoretic în subiect al practicii sociale apare odată cu cea de-a doua etapă a dialecticii lui Hegel, odată cu eticul și cu societatea civilă. Odată cu plasarea individului în cadrul relațiilor sociale acesta devine un subiect al practicii sociale, respectiv și un subiect de drept, fiindcă el nu are o existență reală în afara dreptului și a statului. Subiectul de drept, caracterizat prin sociabilitate, este unul social, care poate exista doar în cadrul statului și pentru că el nu se poate afirma în mod singular, ci numai prin intermediul relației cu ceilalți.
Subiectul de drept nu poate fi un subiect liber, în primul rând pentru că el este o simplă componentă a unui sistem fără de care ea, această componentă nu are nici o valoare. Ar fi ca și cum ne-am gândi că o mănă sau o altă parte a corpului nostru ar putea exista sau ar avea vreo valoare privită în mod singular, fără restul corpului. „Hegel a sesizat această realitate și a gândit că individul se poate salva prin înțelegerea necesității statului și prin supunerea față de acesta. Dar această supunere nu poate fi făcută decât prin sacrificarea omului și promovarea unei ființe fictive (un artefact) care nu este altceva decât subiectul de drept.”[42]
Cum ar putea fi liber cetățeanul a cărui condiție se deosebește total de cea a ființei libere, așa cum este ea definită în filosofie? Libertatea despre care vorbește Hegel nu poate fi, în nici un caz, libertatea omului ca atare, pentru că el depinde esențial de altceva pentru a exista. Libertatea absolută este a statului, căci el este singurul care nu depinde de nimic altceva pentru a fi.[43] Libertatea individului poate fi cel mult o libertate – relație, adică o libertate relativă, care există numai în măsura în care individul relaționează în cadrul societății și se conformează acesteia. Deci nici măcar această libertate nu este necondiționată. Prin urmare, libertatea omului în societate, în stat este o libertate relativă. Cu alte cuvinte, libertatea individuală se obține printr-un exercițiu intuitiv în urma căruia voința individuală se supune de bună voie interesului general, adică puterii statale. Armonia în societate și constituirea unei organizări sociale profund etice, crede Hegel, este rezultatul punerii în acord a intereselor individuale și subiective cu interesul general și obiectiv al statului. Hegel consideră că monarhia constituțională este formă ideală de organizare a statului, dar pentru ca aceasta să nu degenereze în tiranie trebuie să existe și puterea societății civile.
Pentru ca omul să obțină libertăți individuale el trebuie să aparțină unei anumite stări sociale apartenența individului la o anume stare socială devine condiția supremă a obținerii libertății individuale. „Când se spune că omul trebuie să fie ceva, prin aceasta se înțelege că el trebuie să aparțină unei stări sociale anume […] Un om lipsit de condiție socială este o simplă persoană privată și nu se află în universalitatea reală.” [44]
PROBLEME ACTUALE ALE FILOSOFIEI DREPTULUI
La începuturi, știința și filosofia făceau corp comun, ulterior s-au separat, însă ele n-au pierdut niciodată contactul, ci au interacționat întotdeauna. A fost o tradiție efortul de a delimita disciplinele, precum mai nou încercarea de a surprinde unificarea de teritorii și metode, adică integrarea științelor.
Științele juridice ocupă un loc aparte între cele sociale și umaniste. Situat în cîmpul științelor socio-umane, dreptul cuprinde întreaga realitate juridică, normele, comportamentele și instituțiile, realitate care se supune determinărilor de tip intențional și explicațiilor teleologice. Așadar, dreptul reprezintă un element al sistemului social-global, un factor ce contribuie la formarea structurii realității sociale. În prezent există cîteva tendințe mai importante cu privire la plasarea dreptului în contextul societății globale: a) tendința de a considera dreptul ca un element al structurii sociale de control, alături de sistemul de guvernămînt, politică, morală și religie; b) considerarea dreptului în aceeași structură cu democrația politică și cu societatea democratică, el avînd menirea de a contribui la formarea unei astfel de societăți.
În opinia sociologului Achim Mihu [45], locul și rolul dreptului în societate poate fi reprezentat în formă schematică. În schema este evident faptul că există structuri ale sistemului de drept, dar ele pot fi detectate cu ușurință și în alte domenii, cum ar fi: etică, filosofie, sociologie, psihologie etc. Dar pentru a înțelege dreptul în mod complex și aprofundat este nevoie și de filozofie [46].
Perspectiva filosofică conturează următoarele tendințe în definirea problematicii și esenței dreptului:
teTendința justificativă, conform căreia sistemul dreptului trebuie să fie înțeles și cunoscut prin izvoarele sale, izvoare care trebuiesc justificate;
tendința antropologică, acea perspectivă care pune accentul pe înțelegerea și definirea dreptului în corelație cu condiția umană. G. Del Vecchio precizează că „în măsura în care filosofia are ca obiect dreptul, în aceeași măsură dreptul este studiat în esența sa universală”[47];
tendința finalistă, care este preocupată de fundamentele finalității legislației. În acest sens, E. Sperantia [48] apreciază că filosofia dreptului trebuie să supună reflecției sistematice idealurile, finalitățile și valorile, pe care și le-a stabilit și în funcție de care ea formează sistemul de drept. Aceeași viziune este expusă de M.Villey [49], care consideră că este absolut necesară această disciplină și practicianului jurist, pentru că o bună cunoaștere a finalităților dreptului ajută la distingerea corectă a dreptului de morală, de sociologie și de celelalte științe sociale. Tendința finalistă a fost cercetată, îndeosebi în perioada contemporană, de Norzick [50] și Rawls [51].
Prin cele expuse, încercăm să explicăm că dreptul se aplică direct și exclusiv faptelor sociale și acțiunilor umane. Căci există drept numai acolo unde sunt relații sociale.
Nimic din ceea ce poate fi pus în cadrul social, manifestîndu-se în relații sociale, nu scapă aprecierilor dreptului și nu este indiferent dreptului. La momentul în care spunem că dreptul se aplică imediat realității sociale, înțelegem că el ia în considerație realitățile: matematice, fizice, biologice, psihologice etc., numai în măsura în care intră în constituirea acestora din urmă, pentru a le putea transpune în realități juridice.
Fiecare fapt social comportă o apreciere juridică specifică. Este imposibil a aplica aceleași norme de drept la activități deosebite. Fiecare contract, de exemplu, are alte efecte după împrejurările în care a fost încheiat și după voința specială pe care părțile s-au înțeles să o prevadă în el. M.Djuvara, în acord cu R. Saleilles, de altfel a arătat că ceea ce nu se schimbă este faptul că există o justiție de realizat. Dar ce va fi această justiție și cum va fi, nimeni nu poate spune apriori. Totul depinde de faptele sociale concrete, care se schimbă, evoluează, se transformă. [52]
Evoluția dreptului merge în paralel cu evoluția socială și trebuie să fie de aceeași natură cu aceasta. Instituțiile juridice devin prin evoluție tot mai complexe, pentru ca la bătrînețea societății respective să înceapă a se pierde prin disoluție și să tindă spre simplitatea inițială, nediferențiată, după cum remarcă H. Spencer. Între condițiile esențiale care influențează sistemul de drept al unei societăți se include elementul biologic și factorii mediului geografic, și realitățile psihologice. Acestea și sunt elementele care fac să existe mai multe sisteme de drept.
Aplicarea dreptului asupra realității sociale se face nu în mod direct, ci numai prin intermediul moralei. În studiile juridice întîlnim explicații care ne fac să înțelegem că dreptul se întemeiază pe morală. Din aceasta rezultă că dreptul are ca funcție esențială ocrotirea posibilităților de desfășurare a activităților morale.
Pe lîngă caracterul social al problemelor de drept, deosebim o a doua latură la fel de importantă, și anume caracterul rațional al realității juridice. Realitatea lucrurilor se află în conștiința acțiunilor noastre, care, evident, țin de rațional. În acțiunea simplă pe care o cunoaștem avem două tipuri de cunoștințe paralele: 1) constatarea unor serii de realități; 2) constatarea drepturilor și obligațiilor noastre. [53]
Realitatea juridică apare în clipa în care se face prima distincție între obiect și subiect, între drepturi și obligații. Dacă este așa, atunci experiența juridică se reduce la o creație a gîndirii și constă în cuprinderea unei serii sistematice de relații raționale, pe care le înțelegem și suntem siliți să le recunoaștem. Situată asupra tuturor tipurilor de realități este activitatea rațională, care explică totul, inclusiv și justiția.
Pentru domeniul dreptului avem prezente două teze care își dispută întîietatea în legătură cu conținutul și forma lui: raționalismul și nominalismul. Teoriile de natură raționalistă în drept atribuie relațiilor juridice caracter pur rațional și reduc astfel conținutul dreptului la logică sau la aprecieri din punctul de vedere a unei idei abstracte despre dreptate. Reducerea conținutului dreptului la pură raționalitate nu permite un înțeles suficient de clar al raporturilor juridice dintre oameni. Aceste raporturi sunt , în general, conduse de utilități, egoisme, și întotdeauna validează rațiunea ca punct de reper. Însă, teoriile de factură nominalistă par a fi cele mai solicitate pentru rezolvarea problemelor privind conținutul și forma dreptului, deoarece aceste teorii accentuează o realitate bine determinată și de mare interes, unde se includ normele juridice care exprimă voința cuiva.
În analiza oricărui fenomen se pornește de la definirea termenilor. Noi putem evidenția un șir de definiții ale dreptului, dar există cîteva dintre ele, acceptate de marea majoritate. Acestea sunt definițiile ce aparțin filosofiei dreptului, conform cărora există două modalități fundamentale de a concepe dreptul:
conceperea dreptului sub incidența politicului și
subordonarea dreptului moralei.
Prima categorie presupune că dreptul este un sistem deductiv de norme sociale, destinate ca, printr-un minim de justiție realizabilă, să asigure un maximum de socialitate într-un grup social determinat. În cel de-al doilea caz, dreptul se află sub incidența moralei.
Știința, scria R. Saleilles, poate fi divizată într-o serie de compartimente deosebite, dar nu există știință particulară care să nu coreleze cu știința universală și, cu toată specificitatea metodelor, nu există tehnică particulară care să nu coreleze cu procedeele generale de investigare, necesare pentru a parveni la cunoașterea adevărului în toate ordinele de idei. Această corelare este aplicabilă dreptului mai mult decît altor științe, căci știința dreptului le presupune cunoscute pe toate celelalte. [54]
Ca o disciplină integratoare, filosofia dreptului include în sine o serie de probleme cu un înalt grad de diversitate, dar și de specificitate, care, nemijlocit, pun în evidență într-o manieră specifică unitatea dintre științe. De pe o poziție, în istoria sa, filosofia dreptului s-a fragmentat (de exemplu statutul filosofiei dreptului în instituțiile de învățămînt) în filosofia dreptului juriștilor și filosofia dreptului filosofilor. Această deosebire nu poate fi ignorată, relevînd chiar că, în anumite momente, există o completare reciprocă. De pe altă poziție, la etapa contemporană, reflecțiile asupra dreptului ne furnizează un exemplu frapant al clivajului tradiției filosofice, ce caracterizează contemporaneitatea. Tradiția anglo-saxonă, discuțiile din spațiul european asupra filosofiei moderne a dreptului și lucrările nord-americane lasă sub tăcere această dispută, considerînd că scopul unei filosofii a dreptului este interogația asupra propriei identități. De asemenea, luăm în considerație faptul că expresia de filosofie a dreptului nu se impune pentru a desemna un mod deosebit de cercetare și reflecție, ci un mod de reflecție întîrziată. Cu Descartes, dar îndeosebi cu Kant și Hegel, filosofia este reconstrucție în concept a lumii și a omului. Istoria științei „este istoria unui șir de probleme rezolvate, din care au apărut alte probleme. Istoria filosofiei pare mai degrabă istoria răspunsurilor argumentate neconstrîngător la aceleași probleme.” [55].
Așadar, ce este o filosofie a dreptului? Termenul și-a început circuitul în Germania, la începutul secolului XIX, în lucrările idealiștilor germani. Principiile filosofiei dreptului de Hegel, publicată în 1821, a contribuit foarte mult la răspândirea termenului. Contrar dreptului natural, care s-a impus la începutul secolului al XIX-lea, termenul de filosofie juridică denotă un gen de reflecție care nu mai speculează cu idealuri abstracte de dreptate, ci abordează principii de drept din perspectiva realității istorice. În anii 1796-1797, Fichte [56], publicînd lucrarea Bazele dreptului natural utilizează termenul respectiv, avînd ca echivalent pe cel de știință a dreptului sau teoria dreptului. Kant prefera termenul de doctrină juridică (sau metafizica dreptului). Începînd cu Fichte și Kant, contribuțiile reflecției filosofice asupra dreptului conduc la definitivarea și formarea statutului disciplinei filosofia dreptului. Termenul poate fi atestat fără greutate la G. del Vechio, F.J.Chopins etc.
Hegel scria „trebuie să facem deosebire între dreptul pozitiv ca un sistem de legi juridice și filosofia dreptului care are ca obiect al său ideea de drept”. De pe pozițiile filosofiei dreptului, putem delimita două direcții în cercetare: a) analiza filosofică a problemelor de drept și a categoriilor juridice (concepțiile lui D.A.Kerimov, P.E.Nedbailo, M.D.Chargorodski etc., care aplică filosofia în analiza esenței, conținutului, formei și funcțiilor sistemelor de drept) [57]; b) abordarea filosofică a diferitor probleme de natură juridică. (concepțiile lui G.S.Ostroumov, E.I.Farber, D.A.Kerimov) [58] ș.a.
Domeniul științelor juridice este foarte diferențiat. Pe lîngă teoria și istoria statului și dreptului, există un șir de discipline juridice de ramură (dreptul administrativ, dreptul muncii, drept constituțional etc.). Teoria generală a statului și dreptului este o metodologie a tuturor celorlalte tipuri de drept, dar ea însăși utilizează metodele elaborate de filosofie.
Teoria generală a statului și dreptului este abordată din trei perspective: filosofică, juridică și ca fenomen social. Ea este considerată o știință integratoare. „Reieșind din diversele abordări, ea poate fi considerată știință politică”[59], consideră unii autori, și niciodată o știință juridică, afirmă ei. O poziție total opusă este împărtășită de P.E.Nedbailo, care consideră că teoria generală a statului și dreptului este o știință pur juridică. De aceeași părere sunt și M.S.Strogovici, D.A.Kerimov etc. D. Kerimov nu este atît de radical, deoarece el consideră că această disciplină „abordează probleme ce țin de ambele domenii și ea poate fi considerată o disciplină general-sociologică ” [60]. Deci ea este sau poate fi atribuită și/sau sociologiei, și/sau științelor juridice, și/sau științelor politice.
Reieșind din considerentul că dreptul este un atribut al puterii politice, nu poate fi vorba de un domeniu absolut separat. Raporturile juridice sunt ca orice alte raporturi sociale, dar care au specificul său. Schimbările în sfera juridică au loc din cauza instabilităților economice și politice și sunt determinate de prezența contradicțiilor interioare în elementul juridic. Ideile juridice caracterizează aspectele gnoseologice ale conștiinței sociale și trebuie să fie atribuite la o anumită categorie a cunoștințelor. Specificul lor constă în faptul că ele corespund normelor juridice. Oricum, apariția dreptului, inevitabil, este legată de reglarea forțată a raporturilor interpersonale în societate (Rousseau, Hobbes).
Însăși dezvoltarea societății, cu prezența diverselor relații: de muncă, creditare, contractuale etc., a determinat necesitatea stabilirii expresiei juridice și de reglementare a acestor relații. În orice activitate și în orice sferă a realității, se manifestă codul normativ (drepturi și obligații). Teoria statului și dreptului reflectă un fragment al realității și este un element al filosofiei, care generalizează realul. O filosofie a dreptului este determinată de necesitatea deschiderii și cunoașterii fenomenelor social-juridice, de necesitatea de a explicita care este baza și esența puterii normativ – reglatoare.
Analiza naturii și funcționări dreptului presupune lărgirea sferei de cercetare la următoarele construcții: activitatea umană, normele și valorile sociale, statutul dreptului, relațiile sociale. Evident, poate fi vorba doar de o analiză complexă, integratoare a acestui sistem prin intermediul filosofiei. Într-un astfel de gen de cercetare se înscriu lucrările lui L.I.Spiridonov, D.A.Kerimov, I.Z.Haikin [61] ș.a. Interesul față de o astfel de abordare a fost stimulat de încercările reușite de a uni metodologia filosofică cu domeniul dreptului.
Pe lîngă teoria generală a statului și dreptului, există un sistem întreg de științe juridice auxiliare – științe din exteriorul sistemului științelor juridice, ce participă la cunoașterea metodică a științelor juridice. Între sistemul științelor juridice și celelalte științe socio-umane există interdependențe și interacțiuni cognitive firești, corespunzător domeniilor lor de referință și cercetare. Demersul cognitiv al științelor juridice se află în conexiune cu demersurile cognitive ale celorlalte științe ale socialului și umanului. M. Rehbinder (Sociology of Law – 1975) expune o concepție tridimensională asupra teoriei dreptului, care ar cuprinde filosofia dreptului, dreptul dogmatic și sociologia dreptului. Între acestea, permanent are loc un schimb de concepte, și rezultatul acestui schimb este apariția științelor integratoare.
Filosofia dreptului a fost considerată și parte a filosofiei moralei. Reflectînd asupra asemănării între regulile de drept și cele morale, P. Cosmovici notează că „ambele au la bază ideia de justiție” [62]. Regulile de drept aparțin dreptului obiectiv, iar regulile de morală țin de morală, dar împreună au ca temei justiția. Kelsen în lucrarea Teoria pură a dreptului scria că filosofia dreptului meditează asupra conceptului de drept și justiție, aspect de care nu se interesează teoria generală a dreptului, deși categoriile acestora îl au ca unic temei. W.Friedman are altă opinie. El consideră că întrebarea fundamentală la care trebuie să răspundă teoria dreptului, ca și filosofia, teoria politică, etica sau religia, este: „care e scopul vieții?”. Presupozițiile întrebării – există viață? există scop? viața are scop? – nu revin teoriei generale a dreptului în această calitate, deoarece ea are spre examinare categoriile, principiile și legile proprii fundamentului dreptului, eventual interdisciplinaritatea filosofiei dreptului reproblematizează sensul justiției, finalitatea culturală a dreptului.
Teoria generală a statului și dreptului cercetează structurile, funcțiile, mecanismele sistemului de drept, în care se întîlnesc aplicațiile conceptelor filosofice. Fără să se situeze în orizontul filosofiei, teoria generală a dreptului valorifică din plin o concepție filosofică sau alta – ontologie, gnoseologie, antropologie, axiologie, praxiologie. Teoria generală a dreptului are un limbaj propriu, care exprimă în termeni definiți, fundamentali pentru celelalte științe juridice, ceea ce este general și necesar întregului normativ juridic.
Filosofia dreptului este o proiecție integratoare conceptualizată și mereu conceptualizantă asupra dreptului, cu scopul de a dezvălui rațiunile participării lui la universalitatea ființei în devenire, temeiul situării lui în lume, măsura în care el se adeverește ca fiind? pentru ființa umană. Pentru științele dreptului, pentru fiecare teorie, pentru sistemele de drept în vigoare, omul este subiect de drepturi și obligații.
Pentru filosofia dreptului, subiectul de drepturi și obligații este omul, același ca și al moralei, ca și al politicii și al tuturor celorlalte domenii. Interdisciplinaritatea filosofiei dreptului are o problemă de primă însemnătate, și anume conexiunea și fondul conexiunii – fapt juridic și normă de drept, în care se profilează sensul omenesc al existenței. Filosofia dreptului cercetează, din unghiul său de vedere, condițiile de validitate a categoriilor juridice, condițiile de justificare a fenomenului juridic, măsura în care și sub care dreptul adeverește omul în genul și singularitatea sa.
Teoria generala a dreptului este o știință juridica care cercetează coordonatele teleologico-normative, constructive ale dreptului, izvoarele lui, norma juridica și instituțiile juridice, formulează și definește categoriile fundamentale pentru toate științele juridice particulare, enunță și analizează principiile generale ale sistemului dreptului. Aceasta ne ajută să facem distincția între teoria generala a dreptului și filosofia dreptului, care este concepția globală asupra dreptului, metajuridică, dezvăluind rațiunea de a fi a dreptului în ordinea lui universală, temeiul categoriilor și principiilor juridice. Teoria generală a dreptului e opera teoretică a gîndirii juridice, filosofia dreptului este opera teoretică a gîndirii filosofice. Teoria generală a dreptului și filosofia dreptului colaborează în elaborarea fundamentelor dreptului.
Formă normativă socială, dreptul este un sistem integrativ prin unitatea uniformală a componentelor sale, prin unitatea metodica de realizare. Ca orice alt sistem integrativ, dreptul are subsisteme, numite ramuri de drept. Filosofia contemporană a dreptului este reprezentată și confirmată ca teoria cunoașterii juridice și a cunoștințelor juridice. Această concepție înaintată nu semnifică o concepție unic posibilă [63].
Abordarea problemelor de natură gnoseologică în științele juridice nu este nouă. În esență, aceasta este o abordare a problemei metodologice și a metodelor de cunoaștere în științele juridice. Din această problematizare, devine posibil de a deosebi două concepții generale ale metodologiei: – ca totalitate de metode și reguli; – ca știință filosofică despre cunoașterea realității obiective. Metodologia științelor juridice a pus întrebarea despre locul metodelor dreptului în sistemul științelor juridice tradiționale. Daca ne referim la prima concepție asupra metodologiei, situația este clară, fiindcă e o referire la atribuirea teoriilor metodologiei la materia juridică. De exemplu medicina juridică este un gen de medicină orientată spre probleme cu interes juridic. Problema devine mai complicată cînd ne referim la cel de-al doilea concept din cauza că aplicarea nemijlocită a unor categorii filosofice în cercetarea juridică nu semnifică o atitudine filosofică asupra metodologiei. Filosofia și aici rămîne filosofie, dar ceea despre ce tratează în limbajul ei este jurisprudență.
Aspectul gnoseologic presupune și coraportul între material și ideal, coraport care se supune cercetărilor de natură filosofică. Din unele considerente, aceasta nu este filosofie, deoarece nu cercetează coraportul materie – conștiință în genere, dar specificul raportului filosofie – drept. Prin aceasta și se îndreptățește denumirea de filosofie a dreptului.
Care este locul pe care îl ocupă filosofia dreptului în sistemul științelor juridice? Această disciplină este rezultatul demarcării de pe pozițiile metodologiei filosofice (în acest caz, obiectul ei de studiu de acum nu mai este general ) în drept, deci ea nu mai este o parte a filosofiei. Dar semnifică oare aceasta că ea este o parte a teoriei generale a dreptului? D.A.Kerimov scrie: „…Teoria generală a dreptului cuprinde în sine două parți componente: sociologia statului și dreptului și filosofia științei și dreptului, deosebirea dintre ele fiind oferită de aspectele lor ontologice și gnoseologice de cercetare”. Pentru Kerimov, de altfel ca și pentru A.M.Vasiliev, filosofia dreptului este deschiderea sferei de aplicare în domeniul dreptului a categoriilor filosofice: esență, conținut, formă, parte, întreg, cauză, efect etc. D.A.Kerimov cercetează confruntarea între filosofie și științele juridice, iar A.M.Vasiliev [64] creează modelul ontologic, conceptual al dreptului, și ca exemplu ne prezintă învățăturile despre drept ale lui I.Kant și Hegel.
Filosofia dreptului cercetează lumea obiectivă, cu toate că, pentru juriști, lumea obiectivă este creată de activitatea legislatorului, care emite legi, iar teoria generală a dreptului reflectă această lume sub formă de teorii. Filosofia dreptului își începe activitatea de la cercetarea formei teoretice și încearcă pentru început, daca să nu explice, măcar să o descrie satisfăcător și să indice coraportul între ea și lumea reflectată. Filosofia dreptului conține cunoștințe despre cunoștințe, adică despre formele și tipurile acestor cunoștințe, pentru ea contează ceea ce o reprezintă ca teorie, și anume ca teorie a dreptului, și nu contează conținutul concret. Obiectul filosofiei dreptului devine procesul ce conduce spre apariția, întemeierea, dezvoltarea și formularea formulelor juridice.
În fond elucidăm trei probleme majore la rezolvarea cărora ar contribui filosofia dreptului pentru teoria din cadrul teoriei generale a dreptului și, prin aceasta, pentru teoriile celorlalte științe și practici juridice: a) care sunt condițiile de justificare a dreptului? b) care sunt condițiile de valabilitate a categoriilor juridice? c) care sunt condițiile de adeverire a omului prin drept? răspunsul la fiecare din aceste întrebări ar deschide următoarele orientări: răspunsul la prima întrebare ar deschide calea axiologiei juridice, răspunsul la a doua întrebare elucidează perspectivele epistemologiei juridice, iar răspunsul la a treia întrebare ne conduce spre o antropologie juridică. toate aceste deschideri indică gradul de integrare între filosofie și drept.
Aspectele de natură gnoseologică, care apoi evoluează în cele epistemologice, sunt prezente în drept. Cunoașterea juridică, prin specificul său, implică o serie de cerințe cu profil material-faptic și psihologic. Ea este orientată spre o ordine socială. Pentru a da expresie cognitivă imperativului juridic, sunt prezente elementele procesului de cunoaștere: subiectul și obiectul cunoașterii, unite prin relații de interdependență, și prin care subiectul se integrează în social (sau discernem anumite propoziții de ordin normativ).
Astfel, alături de universul teoretic există și un altul cel practic. în locul determinismului fenomenelor naturale, cunoștințele pe care le avem despre această lume presupun „libertatea”. ideea care conduce morala și dreptul se realizează în viață sub forma de cunoaștere particulară a unor îndatoriri și drepturi, dar o face prin acte ale rațiunii, care nu se mai manifestă ca determinate în spațiu și timp, ci ca libere. Cunoașterea juridică constituie astfel o realitate care, în toată complexitatea ei, este paralelă cu realitățile sociale și suprapusă lor, dar ea nu se poate, niciodată, produce separat, ci se aplică întotdeauna acestor realități. Ea folosește cunoștințele morale în mod imediat, iar pe cele sociale în mod mediat. Dreptul, printr-o apropiere a moralului și a socialului, preface aceste cunoștințe în ceva pur juridic.
Specific pentru orice domeniu al cunoașterii juridice este că construcțiile sunt abordate de pe pozițiile a cel puțin două persoane, plasate într-un raport juridic determinat. Fenomenul supus cunoașterii juridice este deci reprezentat de legătura între aceste două sau mai multe persoane, care își corelează interesele și conviețuiesc în grupuri organizate, respectând un anume echilibru al relațiilor sociale. Cunoașterea juridică se caracterizează prin socialitate, care este o particularitate inclusă caracterului cultural al tuturor realităților dreptului. Iar subiectul și obiectul cunoașterii juridice se unesc într-o singură realitate, acea a omului ca personalitate culturală, care acționează și săvârșește anumite fapte.
În timp, gnoseologia s-a constituit într-o epistemologie juridică [65] care relevă faptul că știința dreptului își propune să expună tematic și să analizeze logic dreptul, obiectul său constituindu-se din ansamblul regulilor juridice (legi, reglementări, stipulări, norme) ale comportării oamenilor într-o comunitate socială. Abordările logice și epistemologice ale științei dreptului remarcă necesitatea deosebirii dintre ideile juridice normative și cele factuale. Îdeile normative se exprimă în propoziții imperative, ca idei de prescripție, interdicție, permisiune etc. Obiectul științei dreptului constă într-un anumit sistem, pe care juristul caută, în primul rînd, să-l definească. În încercările de a defini, savanții (J.Austin, H.Kelsen, A.Ross ș.a. ) au ajuns la conflictul între aspirațiile la exactitate extremă și nevoile practice, cărora știința dreptului le este subordonată. s-a constatat că este foarte greu de a formula concepte general-valabile în această disciplina.
Cercetările epistemologice ale lui A.Wedberg demonstrează că în domeniul dreptului există două categorii de specialiști: juristul practician și teoreticianul dreptului, care se adresează diferitor clase de propoziții specifice dreptului. Pentru practician, sistemul juridic poate fi o autoritate morală sau o putere de care trebuie să se țină seama. savantul se ocupă de relația dintre propozițiile externe și cele interne, el face interpretări ale acestora.
Există păreri care susțin posibilitatea reconstrucției logico-epistemologice a dreptului din interiorul său. Fiecare disciplină științifică utilizează în baza specificului său procedee de raționalizare și cercetare, corespunzătoare obiectivelor pe care le are de realizat. Procedeele de lucru care se utilizează în drept poartă specificul domeniilor la care se adresează, deși obiectul oricărei cercetări juridice constă în stabilirea dreptății într-un caz dat. În așa mod se relevă ideea unui obiect care se cere cunoscut nu atît ca obiect în sine, ci printr-un subiect dat. Cunoașterea juridică parcurge nu numai drumul spre obiect, ci și de la obiect la o persoană sau grup de persoane, „ceea ce corespunde cu un mesaj adresat subiectului cunoscător ”. Din punct de vedere juridic, a cunoaște corect înseamnă a identifica semnificația faptelor și caracterele persoanelor care au participat la ele, inclusiv circumstanțele în care s-au aflat și s-au manifestat ele.
Specialiștii ce au analizat cunoașterea juridică au evidențiat aspectul axiologic al cunoașterii. De exemplu, V. N. Kudreavțev, referindu-se la dimensiunea axiologică a cunoașterii științifice în domeniul dreptului, afirmă că aceasta influențează elementele cele mai profunde ale genezei conduitei licite și ilicite [66]. Valorile juridice pot să influențeze totul, inclusiv cele mai îndepărtate verigi ale lanțului cauzal, unde își află originea activitatea, trebuințele, interesele, alegerea mijloacelor și realizarea acțiunii. Cunoașterea, ca obiectiv, are aflarea adevărului în acțiunile proprii și ale altor indivizi.
Aceste observații permit constatarea că dreptul nu poate fi conceput fără penetrarea în gândirea altei persoane, stabilindu-se o relație de comunicare între indivizi. Geneza dreptului a indus în existența omului procese complexe de intercomunicare. „Comunicarea este fundamentală și revelatoare pentru ființa umană, fiind singura și simpla ei modalitate de a ființa. Numai prin ea se realizează acel echilibru interior ce integrează pe individ în grup și-n existență” [67]. Dreptul se constituie pe edificiul creat de intercomunicare și se desăvârșește atunci când intercomunicarea devine argumentativă și limbajul destul de evoluat.
Studiul comunicării și limbii devine un furnizor de metode valabile pentru cele mai variate domenii de cercetare. Dupreel, comentându-l pe Gorgias, scrie: „știința este inseparabilă de expresia comunicării gândirii, știința va fi știința discursului”. Analizele epistemologice vorbesc despre o reabilitare și redescoperire a retoricii în sensul ei de știință filosofică cu atribuții în cele mai diverse domenii, inclusiv în cel al dreptului.
Vechea retorică era în primul rând o artă a vorbirii elegante și convingătoare, care se adresa unui public larg. Ceea ce preocupa pe specialist era formarea de practicieni ai artei cuvântului în genere, indiferent de activitatea politică, juridică sau discurs ca scop în sine.
Retorica contemporană, atât prin obiectul ei de cercetare, cât și prin metodele folosite, duce la restabilirea relațiilor de interdisciplinaritate. comunicările au fost grupate în așa fel ca să se ajungă întâi la o imagine cât mai exactă a stării actuale a problemei, avându-se în vedere istoricul ei, apoi la o definire a noțiunilor încă vagi de justificare și decizie în drept, pentru a se putea stabili raporturile raționamentului juridic cu alte tipuri de raționamente teoretice și practice.
În orientarea spre științele dreptului retorica este preocupată de analize ale problemelor de argumentare și demonstrare. Dacă teoria demonstrării cunoaște doar probe corecte, adică conforme cu regulile unanim acceptate, teoria implementării se atribuie lucrurilor mai complexe. Cercetarea eficacității unei structuri argumentative trebuie să fie precedată de o largă acțiune de descriere și clasificare.
La momentul când a fost făcută distincția între genurile retoricii, între cel academic și deliberativ, ca un gen aparte a fost evidențiat genul judiciar, care are ca obiect dreptul. Discursul judiciar se pronunță în legătură cu o situație concretă. în fine, se relevă rolul pe care l-a avut și-l are retorica pentru drept și necesitatea reabilitării retoricii în filosofia dreptului din perspectivă integrativă.
Prin scoaterea în evidență a modurilor în care filosofia dreptului în perioada contemporană își demonstrează utilitatea, asistăm la o renaștere a filosofiei dreptului. Astăzi s-a ajuns la înțelegerea, că pentru elaborarea unei concepții generale despre drept sunt indispensabile luării de poziții filosofice.
Astfel, delimitând trei direcții esențiale, care se deschid în cercetarea filosofiei dreptului ca domeniu integrat (epistemologie juridică, ontologie juridică, axiologie juridică), evidențiem că în toate aceste deschideri un rol important îl are omul ca subiect al acțiunii. Fiecare acțiune poate fi valorificată, analizată la nivel teoretic și practic. Primul aspect include în sine nivelul muncii intelectuale, cercetările științifice, iar cel de–al doilea se referă la aplicarea rezultatelor primului nivel în practica socială și activitatea omului în contextul social, relațiile interpersonale etc.
Din aceste considerente, socotim că este binevenită o punere în discuție a activității subiectului la aceste două nivele, în contextul societății contemporane, corelarea acestei activități cu un element foarte important al ei, cum ar fi morala, integritatea subiectului și necesitatea existenței anumitor aspecte dirijate, reglementate de lege, pentru bunul mers a lucrurilor.
4. LOCUL FILOSOFIEI DREPTULUI ÎN SISTEMUL ȘTIINȚEI
Filosofia dreptului se include în cadrul sistemului general de științe, dar în mod special în sistemul științelor juridice, alcătuit din subsisteme. Eficiența dreptului fiind determinate atât de științe din interiorul sistemului științelor juridicice, cît și din afara acestui sistem. „Între sistemul științelor juridice și celelalte științe socio-umane există interdependențe și interacțiuni cognitive firești, pe suportul unității domeniilor lor de referință și cercetare. Fiind a raporturilor sociale, forma normative juridică de ordonare nu are cum să existe decât în și să se manifeste prin societate; fiind a raporturilor sociale între subiecte umane, care adoptă în aceste raporturi conduit premeditate într-un fel sau altul, interesate într-un fel sau altul, forma normative juridical de ordonare a lor nu are cum să se manifeste decât în și prin oameni, care își exteriorizează prin acțiuni; fiind a raporturilor sociale care au loc într-o varietate de configurare socio-naturală și istorică, forma normative juridical se manifestă funcție de aceste configurări. De aceea demersul cognitive al științelor juridice se află în conexiune cu demersurile cognitive ale celorlalte științe ale socialului și a omului, dar și cu ale altor științe”. [68]
În stabilirea locului pe care-l ocupă filosofia dreptului în cadrul sistemului științelor juridice este important de luat în calcul istoria științelor. Recursul în istoria gândirii filosofice, social-politice și juridice scoate în evidență două moduri în care este abordat statutul științific al filosofiei dreptului. Între aceste două viziuni asupra statutului filosofiei dreptului periodic a fost sesizat fie un anumit spirit al rivalității, fie contestarea existenței acestui domenii și neacceptarea lui, fie disputa în direcția revendicării drepturilor asupra acestui domeniu. Aceste două moduri de abordare a problemei privind determinarea statutului științific al filosofiei dreptului în calitate de știință juridică sau filosofică, ascendente corespunzător din invățătura lui Hugo și Hegel, au căpătat o dezvoltare ulterioară in cercetările filosofico-juridice din secolele XIX și XX. De pe o poziție, filosofii sunt cei care își revendică dreptul asupra acestui domeniu, de pe altă poziție juriștii sunt cei care, în ultima perioadă, aduc din ce în ce mai multe argumente în direcția raportării filosofiei dreptului sistemului științelor juridice.
Filosofia dreptului ocupă un loc aparte în sistemul științelor umaniste. Prin statutul său de domeniu interdisciplinar, incontestabil, filosofia dreptului are strânse legături cu domeniile filosofiei, cu gândirea filosofică în general, dar și cu ștințele juridice și cu alte domenii ale socioumanului. Inițial, filosofia dreptului a fost confundată cu teoria dreptului natural, iar ceva mai tarziu cu Teoria generală a dreptului. În rezultatul acestei identificări au rezultat neințelegeri și discuții.
Filosofia dreptului fiind meditație asupra ideii de drept, unește într-un tot integru datele științelor umaniste speciale. Chiar de la apariția noțiunii „filosofia dreptului”, a fost pusă în discuție oportunitatea utilizării acestui termen, odată ce aceasta este o concepție generală despre drept, lucru present și pe terenul teoriei dreptului, sau odată ce aceasta pretinde a fi o metodologie generală a dreptului, atunci poate ar fi cazul să ne limităm la o filosofie generală? Disputele asupra acestor probleme, într-un final au oficializat, legitimat și statornicit utilizarea termenului filosofia dreptului.
Astfel, raportul filosofiei dreptului cu științele juridice speciale este unul de natură reciproc avantajoasă în sensul unei completări reciproce. Științele juridice au nevoie de filosofia dreptului pentru a-și extrage din ea metode și principii, dar și pentru a-și fundamenta din punct de vedere rațional calitatea sa de sisitem și, în consecință, să formeze un tablou general al sistemului științelor dreptului. În acest caz, filosofia dreptului are posibilitatea de a-și testa importanța și utilitatea sa, dar și de a-și pune în aplicare funcția practică. Științele juridice sunt orientate spre analiza formelor de redare a conținuturilor relațiilor sociale, iar filosofia dreptului încearcă să identifice principiile fundamentale ale dreptului prin raportare la aceste realități.
Teoria Generală a Dreptului ca știință juridică despre fenomenul dreptului cercetează structurile, funcțiile, mecanismele sistemelor de drept, în care se întalnesc aplicațiile conceptelor filosofico-juridice. Între Filosofia dreptului și Teoria generală a dreptului există atât elemente de asemănare, cât și de deosebire, ceea ce face ca între aceste domenii să existe legături și interferențe ce nu trebuie nici neglijate, dar nici exagerate.
Filosofia dreptului se deosebește de Teoria dreptului prin câteva momente.
1. In cadrul Filosofiei dreptului teoretizarea este realizată de filosofi și juriști dintr-o perspectivă preponderent filosofică, iar Teoria generală a dreptului este opera juriștilor, teoreticienilor dreptului.
2. Filosofia dreptului și Teoria dreptului au grad diferit de generalitate și de abstractizare a obiectului de studiu. Filosofia dreptului operează cu concepte și principii de maximă generalitate, iar Teoria dreptului prezintă o perspectivă generală doar pentru sfera de existență a domeniului juridic, iar noțiunile, principiile cu care operează au o sferă de acțiune mai restrânsă decât cele ale filosofiei dreptului.
3. Generalizările filosofiei dreptului au valoare preponderant metodologică, iar cele ale Teoriei dreptului au valoare cognitivă, oferind dreptului aparatul noțional de bază.
Analizând relația filosofiei dreptului cu alte domenii A. Siga scoate în evidență domenii cu caracter normativ și valoric (cum ar fi: Etica, Estetica, Religia) indicân că dreptul, împreună cu alte tipuri de norme sociale (etice, estetice, religioase etc.) reprezintă forme și mijloace necesare, cu ajutorul cărora are loc reglementarea comportamentului și a relațiilor sociale dintre oameni.
NOTE:
I.Kant. Critica rațiunii pure. p. 441
Ibidem., p. 442.
Ibidem., p. 441.
I. Kant. Ideea unei istorii universale. București: Casa școlilor. 1943, p. 65.
I. Kant. Critica puterii de judecată. p. 341
I. Kant. Critica rațiunii pure. p. 183
Ibidem., p. 184.
I. Kant. Critica rațiunii practice. București.1972, p.35-56.
Ibidem., p. 32-33.
Ibidem., p. 69.
Ibidem., p. 69
I. Kant. Religia în limitele rațiunii. p. 151.
I. Kant. Critica rațiunii practice. p. 30
I. Kant Scrieri moral politice. București. 1991, p. 63.
Ibidem., p. 46.
I. Kant. Critica rațiunii practice. București. 1995, p. 165.
Ibidem., p. 30.
Ibidem., p. 39.
Ibidem., p. 169
I. Kant. Întemeierea metafizicii moravurilor. București. 1994, p. 53
I. Kant. Începutul prezumtiv al istoriei omenești. București. 1912, p. 15.
Ibidem., p. 224-225.
Ibidem.
I. Kant. Metafizica moravurilor. București. 1994, p. 64.
I. Kant. Spre pacea eternă. București. 1914, p. 53.
Ibidem., p. 54.
Ibidem., p. 55.
Ibidem., p. 56.
Ibidem., p. 64.
Ibidem., p. 66.
I. Kant. Articolul al doilea definitiv pentru pacea eternă.București. 1914, p. 32.
Гегель Г.В.Ф. Философия права. М., 1990, с. 60.
G.W.F.Hegel. Prelegeri de filosofie a istoriei. București: Editura Humanitas. 1997.
G.W.F.Hegel. Principiile filosofiei dreptului sau Elemente de drept natural și de știință a statului. București: Editura IRI. 1996.
Gh. Dănișor. Filosofia dreptului la Hegel. Craiova: Editura Ramuri. 2001, p. 142.
G.W.F. Hegel. Principiile filosofiei dreptului. București: Editura IRI. 1996, p.24.
Ibidem., p.10.
Bernard Bourgeois, Joseph Juszezak. Archives de filosophie du droit. tome 34. Paris: Ed. Sirey. 1989, p. 77. Joseph Juszezak. Hegel et la liberté. Paris: Ed. CDU et SEDES REUNIS. 1980, p. 211.
Gh. Dănișor.op.cit., p. 152.
Ibidem., p. 162.
D. C.Dănișor. Drept constituțional și instituții politice. volumul I, Teoria generală. București: Editura C.H. Beck. 2007, p. 528.
Gh. Dănișor. Op.cit., p. 100.
Ibidem.
V. Boari. Filosofia și condiția morală a cetății. Cluj: Editura Dacia. 1991, p. 396.
Vezi. A.Mihu. Sociologia dreptului. Cluj-Napoca: Universitatea Creștină „Dimitrie Cantemir”, 1994.
Vezi. M.Villey. Opere cit.
G. Del Vecchio. Lecțiuni de filosofie juridică. București: Editura Societatea romînă de filosofie. 1943, p.1.
Vezi. E.Sperantia. Introducere în filosofia dreptului. Cluj-Napoca, 1946.
Vezi. M. Villey. Opere cit.
Vezi. R. Norzick. Valoare și sens. // Valorile și adevărul moral. București: Editura Alternative, 1995.
Vezi. J. Rawls. Theorie de la justice. Paris: Seuil, 1987.
M. Djuvara. Eseuri de filosofie a dreptului. Iași: Editura Trei, 1997, p.224.
M. Djuvara. Opere cit. – p.144.
R. Saleilles. Les methodes d’enseignement du droit et d’education intellectuelle de la jeunesse // Revue Internationale de l’enseignement, Nr.2, 1902, p.317.
Gh. Mihai, R.I.Motica. Teoria și filosofia dreptului. București: Editura ALL, 1997, p.11.
Vezi. J.G. Fichte. Bazele dreptului natural. București: Editura Politică, 1964.
Vezi. Д. А. Кeримов. Философские проблемы права. Москва: Изд.-во Мысль, 1972; П. Е. Недбайло. Введение в общую теорию государство и право. Киев: Изд. – во Высшая школа, 1971.
Vezi. Г.С. Остроумов. Правовое осознание действительности. Москва: Наука, 1969; И.Е. Фарбер Правосознание как форма обшественого сознания. Москва: Юридическая литература, 1963.
Ж. С. Османов. Теория государство и право как политическая наука //Советское государство и право. – Москва: Политическое Изд. – во, 1971, c. 24.
Д.A. Kеримов. Opere cit.-p. 13.
Vezi. Л.И. Спиридонов. Социология уголовного право. Москва. Изд.-во Юридическая лит-ра, 1986; Л.И. Спиридонов. Социальное развитие и право. – Ленинград: Изд.-во Ленинградского Университета, 1973; Я. З. Хайкин. Структура и взаимодействие моральной и правовой систем. Москва: Изд.-во Высшая школа, 1972; Д.А. Керимов. Философские проблемы право. Москва: Изд. Мысль, 1972.
P. Cosmovici. Introducere în drept civil. București: Editura Politică, 1993, p.12.
I.Ceterchi, I. Craiovan. Introducere în Teoria Generală a Dreptului. București: Editura ALL, 1996, p.31.
Vezi. А.М. Васильев. Правовые категории. Методологические аспекты разработки системы категории в теории права. Москва: Изд. Юридическая лит – ра, 1976.
Termenul de „epistemologie juridica” îl găsim analizat la următorii autori: L.Ziembinski. Condiții preliminare ale aplicării logicii deontice în raționamentul juridic; A. Wedberg. Probleme ale analizei logice a științei dreptului; A.Botez. Științele sociale si mutațiile contemporane in epistemologie, toate în lucrarea Epistemologia științelor sociale. București: Editura Politica, 1981.
В.Н. Kудрявцев. Право и поведение. Moсквa: Юридическая литература, 1978, с.97.
Corneliu Mircea. Intercomunicarea. București: Editura Științifică si Enciclopedică. 1979, p.1-15 și 25-27.
Gh. Mihai R. Motica. Fundamentele dreptului. București: Editura ALL. 1997, p.6.
ONTOLOGIA DREPTULUI
1. Delimitări conceptuale: ontologie/ontologie juridică
2. Concepte ontologice fundamentale:
Existența și devenirea în drept
Spațiul și timpul în drept
Realitatea juridică
3. Teoria determinismului și explicarea dreptului
DELIMITĂRI CONCEPTUALE:
ONTOLOGIE/ONTOLOGIE JURIDICĂ
Incursiunea în istoria spiritualității umane ne indică faptul că semnificația termenului ontologie este în mod diferit exprimat la diferiți gânditori. Pornind de la înțelesul pe care îl dă Aristotel termenului ontologie atunci acesta el acoperă studiul structurilor și categoriilor de bază ale existenței și cunoașterii, având în special ca obiect principiile fundamentale ale existenței și cunoașterii. Ontologia încercă să răspundă la întrebarea: Ce este ceea ce este?
Problema existenței și ființei sa impus prin ontologie ca problemă a unicului și multiplului. Cei doi termeni: de existență și ființă nu sunt identici. Termenul existență se referă la ceea ce există, manifestându-se printr-o mare diversitate. Termenul ființă desemnează substratul permanent al ființării, substanța, esența, ceea ce sunt ființările, felul în care ele există.
Ontologia este domeniul care studiază fundamentele existenței, nivelurile, modurile și formele esențiale de manifestare ale acesteia. Dacă menirea filosofiei dreptului este să pună în lumină, să expliciteze și să evalueze principiile pe care se instituie dreptul, atunci anume principiile care definesc și indică caracteristicile dreptului constituie conținutul esențial al ontologiei juridice.
Evoluția istorică a ontologiei scoate în evidență momente importante ce au contribuit la formarea ontologiei juridice.
în cadrul primelor concepții filosofice problemele de natură ontologică erau în legătură cu cele de filosofia naturii;
ontologia tradițională se referea în mare parte la probleme ale naturii. Spre deosebire de aceasta ontologiile de mai târziu, în special cea modernă și cea contemporană, este orientată spre societate, considerând că important este să definească omul în încadrat în universul său cultural.
odată cu dezvoltarea științelor ontologia a început să se fundamenteze pe cunoașterea științifică, folosind rezultatele acesteia pentru fundamentarea tezelor sale.
sa dat importanță problemelor de natură ontologică mai mare în perioadele de criză, de schimbare socială, datorită necesității reformulării concepțiilor despre lume, om, societate și refundamentării acestora.
În prezent ontologia și-a pus ca sarcină soluționarea următoarelor probleme: esența existenței luată în totalitatea sa; stabilirea locului omului și al lumii sociale în această existență; natura, locul, rolul existențelor create de om, raportul dintre existența obiectivă și cea subiectivă; ierarhia și structura existențelor; determinările universale ale existenței.
Clasificarea ontologiilor [1]
Pe parcurs s-au profilat mai multe tipuri de ontologii în dependență de următoarele criterii:
După numărul și natura elementelor (principiilor) puse la baza lumii, deosebim: – concepții ontologice moniste, care pun la baza lumii un singur factor, care poate fi de natură materialist sau idealist; – concepții dualiste, care pun la baza lumii două principii, considerate ca fiind prin natura lor, unul material, iar celălalt spiritual; – și pluraliste, care pun la baza lumii mai mulți factori, care pot fi însă ori materiali ori spirituali.
După gradul de generalitate și domeniul de realitate luat în considerare deosebim: – ontologii globale, care se referă la existență în ansamblu, la esențialitatea, complexiatea și unitatea ei; – ontologii regionale (ontologia naturii, ontologia umană, ontologia socială, ontologia valorilor, ontologie juridică, etc.
Ontologia juridică în evoluția sa a cunoscut mai multe forme: jusnaturalismul antic, în mare parte atribuit lui Aristotel și cel modern, caracterizat prin concepția lui H.Grotius, jusraționalismul lui Savigny, Kant, Hegel, Leibnitz, Kelsen; pozitivismul juridic – Compte, Duguit; sociologismul juridic-Marx, Durkheim, Tarde, Gurvitch; psihologismul juridic – Wundt, Ritzlert, O. Lippman, ș.a.
CONCEPTE ONTOLOGICE FUNDAMENTALE
Domeniul ontologiei are câteva concepte esențiale. Printre acestea este și cel de existență, considerat un concept de bază. Pentru a explica acest concept vom aplica perspectiva logică de definire a sensului prin utilizarea regulilor de definire. Acest concept având sfera cea mai mare, are conținutul cel mai puțin determinat.
„Conceptul de existență ne introduce într-o sferă de maximă complexitate, în interiorul căreia gravitează noțiuni precum cele de existență și nonexistență, existență și esență, existență și devenire etc.” [2] Astfel categoriile existenței sunt tratate de regulă ca perechi polare. Polaritatea fiind, la fel, o categorie a existenței și exprimă o trăsătură a complexității acesteia. Pe parcursul istoriei, autorii preocupați de studiul existenței o tratează fie ca având natură materială (concepție susținută de școlile materialiste), fie de natură spirituală (concepțiile idealist-obiective) sau în dependență de conștiința umană (concepția idealist-subiectivă).
În contemporaneitate se susține că existența este atât materială, cât și spirituală. Dacă analizăm concepțiile polare atunci vedem că perechea existență – nonexistență a fost foarte mult studiată. Termenul existență are o conotație pozitivă numind faptul de a exista.
Conceptul de nonexistență. Conceptul de nonexistență, deși pare a fi unul neatractiv, totuși a fost unul integrat filosofiei și abordat. Platon spunea în dialogul Sofistul „fiecare lucru este ceea ce este și nu este ceea ce nu este”. La fel și Hegel menționa că „existența pură și nonexistența pură este totuna”, adică nonexistența nu este altceva decât existența însăși lipsită de determinări. Conceptul de nonexistență este un concept fundamental în filosofia lui M. Heidegger și J.-P. Sartre. Spre exemplu Heidegger gândește existența ca una specific umană, pornind de la neant, iar J. P. Sartre, inversează lucrurile, gândind neantul pornind de la om – „ființa prin care neantul se manifestă în lume”.
EXISTENȚA ȘI DEVENIREA
Înțelesul fiecăruia dintre aceste două concepte în parte implică înțelesul celuilalt. Dacă categoria de existență desemnează stabilitatea și chiar imuabilitatea, categoria de devenire exprimă schimbare, variabilitatea lucrurilor, discontinuitatea și continuitatea transformărilor, adică procesualitatea existenței.
Existență implică mișcare, schimbare, devenire. Aflându-se în conexiune, și devenire, lucrurile pot fi mai ușor cunoscute. Într-un mod destul de profund relația existență-devenire este tratată de către Aristotel prin teoria actului și potenței. Devenirea, arată Aristotel, este actualizarea potenței, adică implicarea a ceea ce există doar virtual: ceea ce bobul de grâu cuprinde – în potență spicul de grâul se actualizează, adică devine spic. La fel, destul de important este conceptul de devenire la Heraclit, după care existența este o perpetuă devenire „Panta rhei” (totul curge).
Existența se manifestă sub diverse moduri, precum și sub forma diverselor structuri, a diverselor domenii de existență, care se caracterizează prin proprietăți, interacțiuni și legi specifice. Existența se manifestă fie ca natură, fie ca societate. Existența naturală este ansamblul organizat de sisteme și subsisteme aflate în continuă mișcare și dezvoltare, fiind conduse de legi proprii.
Existența socioumană se dezvăluie ca un sistem complex, organic integrat, de relații între oameni, determinate de condiții istorice și de rezultatul activității acestora. Conceptul de existență cuprinde totalitatea proceselor materiale și ideale naturale și sociale, ce există (ființează) și devin într-o necontenită structurare și restructurare. [3]
SPAȚIUL ȘI TIMPUL
Spațiul și timpul sunt coordonatele în cadrul cărora se desfășoară evenimente, procese, obiecte etc. M. Vulcănescu nota că „noțiunile spațiu și timp sunt cele dintâi prin care trece mintea omului ca printr-o sită, ideea de existență”.
Spațiul reprezintă totalitatea raporturilor de coexistență dintre lucruri, iar timpul – totalitatea raporturilor de succesiune și simultaneitate. Prin natura sa, spațiul are trei dimensiuni (lungime, lățime, înălțime) și este reversibil (poate fi parcurs în direcții opuse și este posibilă întoarcerea la punctul de pornire), pe când timpul are o singură dimensiune (durata) și este ireversibil (trecut – prezent – viitor). Dea lungul istoriei noțiunile de spațiu și timp au dat naștere unor probleme complexe și dificile: problema naturii, spațiului și timpului, a raportului lor cu realitatea în mișcare, caracterul absolut sau relativ, a infinității în spațiu și timp etc. Dacă pentru unii autori spațiul și timpul au caracter absolut (spre ex. Kant spun e că „toate lucrurile ca fenomene, obiecte ale intuiției sensibile sunt în spațiu și timp”), alții pun accentul pe caracterul relativ (ex. După părerea lui Leibnitz spațiul și timpul nu sunt substanțe, entități de sine stătătoare, ci expresia relațiilor dintre lucrurile existente: „Socotesc spațiul drept ceva pur relativ, ca și timpul: drept o ordine a coexistenței, așa cum timpul este o ordine a succesiunilor”.
Cel de-al doilea mod de înțelegere a caracterului spațiului și timpului a determinat înțelegerea caracterului contradictoriu al acestora: ambele sunt continue (deoarece existența nu admite lacune spațio-temporale) și discontinue (pentru că proprietățile concrete ale spațiului și timpului sunt diferite în funcție de natura obiectelor), sunt finite și infinite, sunt atât absolute (ca moduri de a fi ale existenței, în sensul că toate lucrurile se află în spațiu și timp), cât și relative (deoarece proprietățile lor depind de diferitele domenii și niveluri de organizare a existenței).
În cadrul social spațiul și timpul se caracterizează prin anumite particularități. Spațiul și timpul pot fi considerate dimensiuni, coordonate ale acțiunii umane conștiente.
Spațiul social desemnează ansamblul condițiilor de loc, întindere și desfășurare a acțiunii umane, a structurilor și proceselor sociale. În cadrul acestui tip de spațiu se desfășoară viața socială, politică, juridică, morală, cultural-spirituală etc. Caracteristica definitorie a spațiului social este faptul că el este spațiul istoricizat prin cultură, din acest motiv el condiționează în mare măsură viața și activitatea oamenilor.
Timpul social desemnează devenirea vieții sociale, durata și succesiunea fenomenelor sale specifice, ritmul evoluției și densitatea evenimentelor sociale pe unitatea de timp fizic. Timpul social este condiționat de factori externi, dar socializarea lui este un efect al propriei noastre conștiințe.
În cadrul dreptului conceptul de spațiu și timp au importanță majoră. Conceptul de spațiu și timp în drept au alte sensuri decât cele din cadrul filosofiei. Fenomenul juridic, legile juridice se raportează categoriilor ontologice de spațiu și timpi.
Ca orice fenomen social, legile juridice se raportează spațiului și timpului, coordinate care impun în mod firesc și inevitabil anumite limite puterii lor de acțiune și le circumscriu unui câmp de aplicare. Mai exact spus, limitele înăuntrul cărora se întinde acțiunea legii în raport cu un anumit teritoriu. Fiind expresia suveranității statului care a emis-o, legea penală de exemplu, își mărginește efectele la teritoriul aparținând acelui stat. Pe de altă parte, faptele juridice penale situându-se totdeauna într-un anumit loc, se raportează la ideea de spațiu. Timpul semnalează apariția și dispariția legilor, prezidează procesul de perfecționare a legislației, istoricul acesteia. Teoreticienii dreptului folosesc formula „acțiunea în spațiu și timp a normelor juridice”. Conceptul de spațiu este identificat cu specificitatea spațială, iar cel de timp cu specificitatea duratei normativ-juridice. Așa cum menționează și Gh. Mihai și R. Motica spațiul are coordonate sociale, la fel și timpul normei juridice este social, iar C. Stroie indică, timpul guvernează actul juridic, în sensul duratei stabilite de legiuitor, delimitată de termene de la care intră în vigoare și până la care este în vigoare norma juridică. Spre exemplu, legile penale în raport cu spațiul, își întind acțiunea pe un anumit teritoriu, iar din punct de vedere al timpului, ele își produc efectele într-o sau pentru o anumită perioadă, pentru ca în momentul în care nu mai corespund realității să fie înlocuite cu altele, indică C. Barbu [4] în Aplicare legii penale în spațiu și timp. Spațiul determină limitele acțiunii legii în raport cu un anumit teritoriu. Timpul semnalează apariția și dispariția legilor, prezidează procesul de perfecționare a legislației, istoricul acesteia. Privite în raport cu spațiul legile coexistă, iar în raport cu timpul se succed.
Pentru aplicarea unitară a prevederilor legale privind acțiunea legii penale în spațiu și timp s-au adoptat în Codul penal norme care ne arată legea aplicabilă în situațiile menționate.
În direcția dezvăluirii importanții categoriilor de spațiu și timp pentru domeniul dreptului vom exemplifica în baza Codului penal în conținutul căruia sunt cuprinse norme pentru aplicarea unitară a prevederilor legale privind acțiunea legii penale în spațiu și timp. Aceste norme sunt cuprinse în Capitolul I. Codul penal [5] și principiile aplicării lui, care conține dispoziții de principiu cu privire la problema în discuție. Avem articole care se referă la coordonatele temporale, altele la cele spațiale.
Astfel, art.8. Acțiunea legii penale în timp indică că caracterul infracțional al faptei și pedeapsa pentru aceasta se stabilesc de legea penală în vigoare la momentul săvârșirii faptei. Dar pentru stabilirea legii care trebuie aplicată în cazul săvârșirii unei infracțiuni concrete este necesar a clarifica două împrejurări: timpul acțiunii legii penale și timpul săvârșirii infracțiunii;
Art. 9. Timpul săvârșirii faptei indică că Timpul săvârșirii faptei se consideră timpul când a fost săvârșită acțiunea (inacțiunea) prejudiciabilă, indiferent de timpul survenirii urmărilor. Comentariul la codul penal explică:
1. Aplicarea legii penale depinde de stabilirea corectă a timpului săvârșirii infracțiunii. CP a rezolvat problema despre timpul săvârșirii infracțiunii, înlăturând, prin aceasta, discuțiile
exprimate în doctrina penală.
2. Timpul săvârșirii faptei, indiferent de structura componenței de infracțiune în legea
penală (materială sau formală), se consideră timpul când a fost săvârșită acțiunea (inacțiunea)
prejudiciabilă, indiferent de timpul survenirii urmărilor. De aceea se aplică legea penală care acționează la momentul săvârșirii acțiunii (inacțiunii) prejudiciabile.
3. Timp al săvârșirii infracțiunii prelungite se consideră timpul săvârșirii ultimei acțiuni din seria de acțiuni identice, îndreptate spre un scop comun, care, împreună, formează o infracțiune unică. La infracțiunea continuă se aplică legea penală în vigoare la momentul încetării de către vinovat a infracțiunii sau la momentul depistării faptei de către organele de drept. La săvârșirea infracțiunii prin participație, fapta se consideră consumată din momentul îndeplinirii de către autor a laturii obiective a infracțiunii. Astfel, asupra activității infracționale se aplică legea penală în vigoare la momentul săvârșirii faptei concrete;
În aceeași direcție este orientat și conținutul Art.10. Efectul retroactiv al legii penale. Comentariul Codului penal explicitează că:
1. Prin efect retroactiv al legii penale se înțelege calitatea de extindere a acțiunii legii penale asupra persoanelor care au săvârșit diverse fapte înainte de intrarea în vigoare a acestei
legi.
2. Retroactivitatea este strict limitată de lege. În corespundere cu prevederile alin.1 art.10 CP, legea obține calitatea de retroactivitate în trei situații:
a) în cazul înlăturării caracterului infracțional al faptei;
b) în caz de ușurare a pedepsei;
c) în alte moduri care ameliorează situația persoanei ce a comis infracțiunea.;
Referitor la cea dea doua categorie, cea de spațiu avem:
Art.11. Aplicarea legii penale în spațiu.
1. Prin acțiunea legii penale în spațiu se înțelege aplicarea acestei legi pe un teritoriu determinat și în raport cu anumite persoane care au săvârșit o infracțiune. Art.11 CP fixează două principii de aplicare a legii penale în spațiu: principiul teritorialității și principiul cetățeniei.
2. Principiul teritorialității de aplicare a legii penale în spațiu, indicat în alin.1 art.11, stabilește că toate persoanele, indiferent de cetățenie, care săvârșesc infracțiuni pe teritoriul RM sunt pasibile de răspundere, conform CP. Teritoriul RM se stabilește prin frontieră de stat. În conformitate cu Legea din 17.05.1994 privind frontiera de stat a RM, frontieră de stat este linia ce desparte pe uscat și pe apă teritoriul RM de teritoriile statelor vecine, iar în plan vertical delimitează spațiul aerian și subsolul RM de spațiul aerian și subsolul statelor vecine (a se vedea MO nr.12/107 din 03.11.1994). Prin urmare, noțiunea de teritoriu al RM reflectă spațiul acvatic, aerian, solul și subsolul delimitate prin granițe și supuse suveranității statului.
3. Principiul teritorial de aplicare a legii penale în spațiu este completat de principiul cetățeniei, prin care se înțelege extinderea jurisdicției RM asupra cetățenilor RM, apatrizilor și a cetățenilor străini care au săvârșit infracțiuni în afara RM.;
Art.12. Locul săvârșirii faptei. [Art.12 în redacția Legii nr.211-XV din 29.05.03, în vigoare 12.06.03]
1. Prin loc al săvârșirii infracțiunii se înțelege un spațiu determinat în care s-a săvârșit fapta infracțională. Art.12 prevede că locul săvârșirii faptei se consideră spațiul în care persoana a acționat, iar în cazul inacțiunii – locul în care persoana trebuia sau putea să acționeze, dacă această componență de infracțiune este formală. Locul săvârșirii infracțiunii coincide, de obicei, cu timpul săvârșirii faptei, deoarece locul și timpul sunt noțiuni ce se află în interdependență logică și nu pot exista decât într-o atare ambianță.
Toate referințele făcute la articole cuprinse în CP sunt exemple clare a importanței conceptelor de spațiu și timp pentru realizarea și aplicarea dreptului.
În această ordine de idei, de scoatere în evidență a importanței acestor două concepte ontologice putem aduce și unele exemple cu referire la aplicare legii penale, cuprinse în CPP [6]:
– cercetarea la fața locului (art.118 (1). În scopul descoperirii și ridicării urmelor infracțiunii, a mijloacelor materiale de probă pentru a stabili circumstanțele infracțiunii ori alte circumstanțe care au importanță pentru cauză, organul de urmărire penală efectuează cercetarea la fața locului a terenurilor, încăperilor, obiectelor, documentelor, animalelor, cadavrelor umane sau de animale.);
– reconstituirea (art. 122 (1) Organul de urmărire penală, din oficiu sau la cererea participanților la proces, precum și instanța de judecată, la cererea părților, considerînd că este necesar pentru verificarea și precizarea unor date, pot proceda la reconstituirea, integrală sau parțială, a faptei la fața locului, cu participarea făptuitorului, prin reproducerea acțiunilor, situației sau a altor circumstanțe în care s-a produs fapta. Cu acest prilej, în cazurile necesare se pot face măsurări, filmări, fotografieri, întocmi desene și schițe);
– percheziția (art.125 (1) Organul de urmărire penală este în drept să efectueze percheziție dacă din probele acumulate sau din materialele activității speciale de investigații rezultă o presupunere rezonabilă că într-o anumită încăpere ori într-un alt loc sau la o anumită persoană se pot afla instrumente ce au fost destinate pentru a fi folosite sau au servit ca mijloace la săvîrșirea infracțiunii, obiecte și valori dobîndite de pe urma infracțiunii, precum și alte obiecte sau documente care ar putea avea importanță pentru cauza penală și care prin alte procedee probatorii nu pot fi obținute.) ș.a.
În ceea ce privește cel de-al doilea concept cel de timp, în acest caz luăm în calcul principiul legii active, eficiente și obligatorii pentru toți, principiul ce domină aplicarea legii penale în timp.
REALITATE JURIDICĂ
Conceptul de realitate desemnează, „tot ceea ce există în sine, independent de faptul dacă acest existent îl gândește cineva. Realitatea se află acolo, indiferent dacă cineva percepe sau o înțelege.” [7] Realitatea are două moduri de ființare: realitatea obiectivă care cuprinde acele domenii și nivele ale existenței care sunt independente de conștiința și voința omului; și realitatea subiectivă – este formată din procese (cognitive, afective, volitive, atitudinale)și conținutul conștiinței umane (reprezentări, stări de spirit, concepții, teorii etc.).
Alături de alte tipuri de realitate (morală, politică, etc.) realitatea juridică este una inalienabilă realității sociale. Realitatea juridică, vizează raporturile juridice dintre oameni ce alcătuiesc fundamentul ontologic al dreptului. Domeniul realității juridice aparține realității subiective, deoarece dreptul se referă în mod esențial la voință.
Ceterchi I. și Craiovan I. consideră că realitatea juridică este unitatea indisolubilă între:
planul spiritual – idei practice, teorii juridice, sentimente juridice, reprezentări juridice, opinii juridice, etc.
planul normativ – ansamblul normelor juridice formând dreptul obiectiv;
planul drepturilor subiective și al obligațiunilor juridice;
planul faptelor juridice.
Pentru ca să fie posibilă apariția unui raport juridic trebuie să existe trei premise: norma juridică, subiectele de drept și faptele juridice. Premisa esențială a apariției sau stingerii unui raport juridic o formează faptul juridic. Prin consecință, putem să considerăm faptul juridic ca element definitoriu, constitutiv, fundamental al realității juridice. Astfel, realitatea juridică nu apare din orice fenomene naturale și sociale, ci doar numai din acelea care suferă impactul și se află sub incidența normelor juridice organizate în sistemul de drept al societății juridice.
Astfel realitatea juridică este un subsistem al realității sociale, al cărui conținut este structurat pe următoarele componente:
1. Faptele juridice;
2. Conștiința juridică;
3. fenomenul dreptului;
4. Ordinea de drept.
Faptul juridic, menționează Gh. Avornic [8], este „împrejurarea prevăzută de norma juridică, în ipoteza ei, care realizată, are consecințe juridice, adică atrage după sine nașterea, modificarea sau stingerea unui raport juridic”. Un alt autori, N. Popa menționează că, faptul juridic reprezintă o premisă concretă, absolut necesară pentru nașterea raportului juridic […] este adevărat că unele împrejurări preced normei de drept, altele apar ca urmare a existenței acesteia; ceea ce este în afara discuției este faptul că în orice caz raportul juridic nu poate să apară în afara faptului juridic.[9] G. Vrabie și S. Popescu în Teoria generală a dreptului, cu referire la faptul juridic indică că „există raporturi ce iau naștere din norma juridică, fără a fi nevoie de un fapt juridic”
Unul dintre elementele esențiale ce caracterizează realitatea juridică este conștiința juridică.
Conștiința juridică este un element important al realității juridice datorită faptului că înainte de a fi o realitate normativă, dreptul este o stare de conștiință, în sensul că necesitățile societății în schimbare, mai întâi trebuie să treacă prin conștiința legiuitorului, urmând un proces de evaluare, valorizare și valorificare finală prin normele de drept. Gh. Mihai și R. Motică [10] susțin că „avem de-a face cu o realitate ideală a normelor de drept în vigoare, constituind sistemul de drept pozitiv, apoi o realitate a conduitelor concrete de conformitate cu idealitatea aceasta; trecerea de la realitatea ideală la aceea efectivă are loc prin intermediul conștiinței juridice.”
Conștiința juridică se definește ca totalitatea ideilor, concepțiilor, teoriilor, sentimentelor, reprezentărilor, atitudinilor existente la un moment dat în societate, cu privire la ceea ce este drept sau nedrept, legal sau ilegal, obligatoriu sau neobligatoriu în raporturile dintre indivizi, dintre aceștia și stat, dintre state. Astfel, putem evidenția următoarele caracteristici ale conștiinței juridice:
conștiința juridică, este formă a conștiinței sociale care apare și se dezvoltă odată cu apariția statului și dreptului;
conștiința juridică precede dezvoltarea dreptului, prin faptul că ea servește drept călăuză în dezvoltarea și perfecționarea dreptului;
conștiința juridică este o reflectare a scopurilor, sarcinilor majore ale societății;
nivelul de dezvoltare al societății este direct proporțional nivelului de dezvoltare al conștiinței juridice;
conștiința juridică a unei societăți cuprinde totalitatea valorilor sociale promovate de întreaga comunitate umană.
Locul important al conștiinței juridice, în viața socială și cea personală este determinat de funcțiile de bază pe care le are conștiința. În literatură putem găsi menționate trei funcții de bază: funcția gnoseologică (de cunoaștere); de apreciere (evaluare) și funcția normativă. În unele surse acestea trei mai sunt completate cu funcția de informare și cea de pronosticare.
TEORIA DETERMINISMULUI ȘI EXPLICAREA DREPTULUI
În cadrul ontologiei conceptul de determinism ocupă un loc foarte important. Esența acestui concept se referă la recunoașterea existenței unor relații de dependență și condiționare obiectivă, în virtutea cărora producerea (apariția, evoluția dispariția) și existența tuturor fenomenelor se realizează pe un temei propriu, menționează C. Stroie în Compendiu de filosofia dreptului. [11]
Părerea că obiectele, fenomenele și procesele au un caracter determinat a apărut în procesul practicii, ca reflectare firească asupra unor relații de determinare existente între acestea și realitatea obiectivă. Constatările aspectelor de ordine din diferite domenii ale existenței au condus la formularea teoriei determinismului. Conținutul acestei teorii rezultă din:
ideea caracterului ordonat, structurat al lumii;
ideea că nimic nu se poate produce în univers fără o cauză determinată;
ideea că fenomenele, procesele, sunt legate între ele prin interacțiuni complexe;
ideea posibilității cunoașterii mecanismului de determinare.
Ca teorie, determinismul se referă la două planuri: constatarea unei anumite ordini; și explicarea mecanismelor acestei ordini. Conform teoriei deterministe lumea are un caracter ordonat, și structurat; că tot ceea ce se întâmplă este determinat de anumite cauze; între obiecte și fenomene, procese există interacțiuni complexe; și că acest mecanism care determină legăturile complexe din lume este posibilă cunoașterea esenței lui. Conceptele de bază a determinismului sunt: cauzalitate (legătura cauzală între fenomene); necesitate și întâmplare; posibilitate și realitate; legea.
Astfel considerăm că foarte simplu este posibil a ne clarifica în esența teoriei determinismului prin intermediul categoriilor de maximă generalitate ce îl caracterizează.
Determinismul este un model de descriere a Universului, potrivit căruia unitatea și diversitatea lumii se manifestă și sub forma conexiunilor (legăturilor, raporturilor) între procese, evenimente, și între componentele acestora. Totodată, termenul determinism exprimă ideea că geneza fenomenelor și proceselor este produsul necesității, a căror manifestare dovedește că lumea este ordonată de legi obiective. Esența determinismului este constituit de principiul cauzalității (principiu în conformitate cu care orice fenomen este explicat prin relația cauză-efect produsă în anumite condiții).
Preocupările de studiul problemei determinismului nu sunt exclusiv de natură filosofică, deoarece ideea de cauzalitate este prezentă în cadrul practic al tuturor domeniilor de activitate umană. Ca teorie determinismul se referă la:
constatarea unei anumite ordini, și;
la explicarea mecanismelor acestei ordini.
Astfel determinismul reprezintă domeniul interesat de temeiul obiectiv al ordinii.
Ideea de determinism a apărut cu mult timp înainte de a fi studiată. Este vorba despre constatarea ordinii succederii lucrurilor și fenomenelor, ceea ce a existat dintotdeauna. Determinismul este caracterizat de câteva idei fundamentale: ideea caracterului ordonat, structurat al lumii; ideea că nimic nu se poate produce fără o cauză determinată; ideea că fenomenele sunt legate între ele prin interacțiuni complexe; ideea posibilității cunoașterii mecanismului de determinare. [12]
Astfel, nici domeniul dreptului nu face excepție. Ca parte integrantă a ontologiei, determinismul recunoaște existența unor relații de dependență și condiționare obiectivă, în virtutea cărora producerea (apariția, evoluția, dispariția) și existența tuturor fenomenelor se realizează pe un temei propriu, menționează C. Stroie în Reflecții filosofice asupra dreptului. Chiar există instituții juridice în care aplicarea și determinarea directă a prezenței cauzalității face ca să se aplice sau nu, să producă efecte juridice sau nu respectiva instituție juridică. În acest sens, în calitate de exemplu poate fi adusă instituția răspunderii. Atunci când există o faptă săvârșită, dacă ea este considerată a fi ilicită, subiectul va fi tras la răspundere sau poate fi tras la răspundere (în funcție de norma de drept încălcată) dacă se stabilește legătura de cauzalitate dintre faptă și consecințele social periculoase.
Problema determinismului în general, dar și cea a cauzalității în cadrul dreptului are importanță nu doar din punct de vedere teoretic, dar și practic. Determinismul este prezent în drept atât în izvoarele formale sub forma unor condiții, care indică că litera legii este cea care ne prescrie un comportament, care ne interzice un comportament sau care, pur și simplu, ne oferă alternative de comportament legal. În ceea ce privește izvoarele materiale, atunci acestea servesc ca sursă pentru cele formale. Schimbările sociale fac ca legiuitorul să reconsidere unele atitudini legale, să revizuiască baza normativă și să modifice sau să adopte acte normative noi. Cel din urmă moment fiind în dependență directă de ceea ce numim cauzalitate.
Ca argument pentru prezența determinismului în drept pot fi invocate mai multe cauze, cum ar fi: determinarea juridicului de social; determinarea multitudinii de ramuri de drept de multitudinea de relații sociale care necesită reglementare; determinarea apariției unor ramuri de drept noi în dependență de realități sociale noi; necesitatea respectării normelor de drept în societate determină existența instituției răspunderii juridice; gravitatea consecințelor faptei ilicite și ramura de drept a cărei normă juridică se încalcă sunt, la rândul lor, determinante ale existenței mai multor forme de răspundere juridică; existența unor circumstanțe speciale în care subiectul încalcă norma juridică este determinantă a liberării de răspundere juridică, atenuării sancțiunilor sau agravării lor. În ceea ce privește cauzalitatea juridică, aceasta se încadrează în cadrul social. Rolul de cauză revine unui fapt juridic, sau unui fapt social care cade sub incidența normei juridice concrete, iar raportul de cauzalitate se înfățișează ca un raport dintre acest fapt juridic și rezultatul provocat de el.
Cauzalitatea este categoria filosofică ce desemnează fenomenul care precede și provoacă (produce, determină, generează) în mod necesar apariția, schimbarea, dezvoltarea, dispariția unui alt fenomen. Efectul este și el la rîndul său o categorie filosofică ce desemnează fenomenul care succeed cauzei și este generat (produs, determinat) de acesta.
Dicționarul explicativ al limbii române definește cauzalitatea ca fiind „raportul obiectiv necesar între cauză și effect”, iar principiul cauzalității reprezintă principiul „potrivit căruia orice fenomen are o cauză”. Începînd cu perioada modernă cauzalitatea este considerate ca legitate universală.
Legea cauzalității se formulează astfel: o anumită cauză produce cu necessitate, întotdeauna și pretutindeni, același effect, dacă sunt prezente aceleași condiții.Variația condițiilor determină variația efectelor acelorași cauze.
Raportul de cauzalitat, mențioanează C. Stroie, [13] cuprinde două tipuri de relații: relații de succesiune, care presupune că întotdeauna o cauză precede efectul, că întotdeauna există o succesiune în timp a efectului față de cauză, dar trebuie de știut că simpla succesiune a fenomenelor nu este cauzalitate; și relația generic ce semnifică faptul că acțiunea cauzei implică cu necessitate producerea efectului este cea specifică, definitorie pentru raportul de causalitate. Între două fenomene ce se succed există raport de cauzalitatenumai dacă unul îl generează pe celălalt. Cauzalitatea exprimă raportul de continuitate genetică și se manifestă ca legătură temporală obiectivă între două sisteme care se succed , unul precedându-l pe celălalt.
Rolul cauzalității este acela de a surprinde originea, schimbarea, dispariția diverselor fenomene, procese din natură, societate și gîndire. Raportul de cauzalitate indică faptul că:
a. în producerea unui efect, de cele mai multe ori acționează concomitant mai multe cauze. Spre ex. Infracționalitatea are mai multe cauze (factori de ordin economic, juridic, educație, conștiință și cultură;
b. în cadrul înlănțuirii cauzale a fenomenelor, orice fenomen se dovedește a fi simultan cauză și effect, atât în raport cu diverse lanțuri cauzale, cât și în raport cu același lanț cauzal.
c. determinismul reciproc al cauzei și efectului. În același lanț cauzal, cauza precede și provoacă efectul, iar efectul influențează cauza care-l determină. În acest caz, efectul exercită o funcție de condiționare asupra cauzei sale.
Cauzalitatea în drept se constată atunci când are loc transpunerea faptei sau a materiei factologice în drept. Mecanismul trecerii de la faptă la drept este aparent destul de simplu: legea se referă la un șir de circumstanțe în cadrul cărora acționează factorul uman, acțiune care naște efecte juridice. Astfel, între fapta umană și efectele juridice survenite există legătura cauzală sau ar trebui să existe strict în anumite condiții. Cauza are caracter hotărâtor în determinarea efectului, deoarece ea conferă ansamblului de condiții caracterul necesar și suficient în producerea acestuia.
Despre cauzalitate în drept se poate vorbi și până la momentul încălcării normei de drept. Este vorba de factorii de orice natură care stau la baza deciziei subiectului de a acționa contrar prevederilor normei juridice. Chiar și atunci când nu există o decizie, deci acțiunea/inacțiunea subiectului este de natură involuntară oricum cauzalitatea își găsește loc în conexiunea dintre fenomenele ce au contribuit la încălcarea normei juridice și efectele acestei încălcări sau potențialele efecte. În plan juridic cauzalitatea prezintă caractere specifice. În acest caz iese în evidență diferența dintre legitatea științifică și regula consfințită juridic. În realitatea juridică, menționează Berjel, efectul juridic ce trebuie suportat de către autorul faptei nu întotdeauna survine ca urmare a faptei ilicite. Spre exemplu, în cazul în care autorul faptei nu poate fi găsit, se poate constata componența de faptă ilicită . inclusiv raportul de cauzalitatea dintre faptă și efectul factologic al faptei (prejudiciul), dar legătura de cauzalitate dintre faptă și efectele juridice asupra autorului faptei determină răspunderea juridică, însă ele nu pot fi transpuse în practică. Astfel, fapta în sine nu produce efecte juridice complete. Pentru ca să survină efectele juridice este necesară existența normei juridice care consfințește legătura cauzală dintre o faptă anume și efectele juridice asupra autorului acesteia și care apare în ipostaza unui mare silogism în cazul dat, în plus, este necesară determinarea regulilor de aplicare a normelor sau procedura concretă pe care se va întemeia aplicarea normei, și anume: a efectului prevăzut de normă asupra făptașului, reguli ce sunt determinate de un organ concret al puterii. [14]
Caracteristicile cauzalității:
Importanța relației de cauzalitate pentru domeniul dreptului a determinat studierea aprofundată a acesteia și în consecință au fost scoase în evidență caracteristicile cauzalității.
După C. Stroie avem următoarele caracteristici: caracterul obiectiv . a afirma caracterul obiectiv al relației cauzale înseamnă a recunoaște acesteia o existență independentă de voința umană. Ideea rămâne a fi valabilă și pentru cauzalitatea ce se manifestă în planul relațiilor sociale, deși componentele reprezintă acțiunile conștiente ale omului, îndreptate spre realizarea unor scopuri conștiente. Pentru a argumenta obiectivitatea cauzalității C. Stroie constată că „piatra de încercare a cauzalității este activitatea practică a omului. Omul poate produce anumite efecte făcând să acționeze o anumită cauză în condiții determinate. Transformarea naturii și societății de către om este o dovadă a obiectivității legăturilor cauzale și totodată a rolului cognitiv al conceptului de cauzalitate”. [15]
Caracterul obiectiv mai rezultă și din aceea că , odată comisă fapta umană, rezultatul , fără intervenția omului sau a altei forțe , este asigurat chiar și în cazul în care autorul se răzgândește și n u mai dorește survenirea rezultatului care în condiții obiective va surveni. Acest lucru nu se echivalează nicidecum cu aceea că omul, chiar și intervenind , nu va putea influența rezultatul, dimpotrivă, există în numeroase situații șanse reale ca intervenția ulterioară să schimbe evoluția relației cauzale, să confere o altă orientare lanțului cauzal.
Obiectivitatea relației cauzale se manifestă și în toate cazurile de comitere a faptelor ilicite, și în celelalte situații de manifestare a cauzalității în drept. Subiectul care săvârșește o faptă ilicită cu intenție directă, deși el însuși dorește rezultatul urmărit, acesta din urmă se produce în virtutea caracterului obiectiv de succesiune a fenomenelor în natură și societate. Când se comite o faptă ilicită cu intenție indirectă, se întâmplă același lucru: dacă sunt prezente toate condițiile obiective pentru survenirea rezultatului social/periculos, indiferent de faptul dacă subiectul prevede rezultatul, dar speră să fie evitat sau nici nu admite chiar că va surveni atare rezultat, totuși, în virtutea caracterului obiectiv al cauzalității, rezultatul va surveni.
Alt caracter al cauzalității este caracterul universal. Cauzalitatea este o legitate universală, ceea ce înseamnă că ea este valabilă în toate sferele sociale, în toate categoriile de fenomene și activități.
Caracterul direct al cauzalității se regăsește în doctrina franceză. Această caracteristică se distinge în mod individual pentru fiece caz în parte. Acest caracter pune în legătură directa cauza cu efectul, prin examinarea diverselor posibilități de manifestare a acestor elemente ale cauzalității. Cum ar fi situația când o cauză provoacă mai multe efecte/prejudicii aceluiași subiect, mai multe efecte care acționează asupra mai multor subiecți, adică mai multe prejudicii care sunt provocate mai multor subiecți de aceeași cauză, sau mai multe cauze, mai mulți subiecți ce au determinat un efect/prejudiciu unei persoane, care poate solicita repararea prejudiciului de la oricare dintre autorii.
Caracterul sigur al cauzalității în drept, nominalizat de asemenea de doctrina franceză. În acest caz se pune accentul și sunt scoase în evidență două aspecte, dintre care unul ține de formă altul de probațiune. În cazurile elementare de fapt cauzalitatea se prezumă, totuși există domenii în care este mai dificilă dovedirea raportului de cauzalitate și, în consecință, acesta nu se prezumă. Caracterul sigur al cauzalității obligă la acumularea informației sigure ce ar înlătura orice dubii referitoare la existența/inexistența raportului de cauzalitate între două fenomene relevante pentru învinovățirea unei persoane.
Relația cauzală, ca una dintre cele mai generale relații de condiționare, constituie sursa și forța generării ce duce, în cele din urmă, la schimbarea unei stări. Schema clasică a cauzalității, care își are punctul de plecare la Aristotel, se exprimă ca relație simplă, binară, asimetrică și univocă de la cauză spre efect.
NOTE:
C. Stroie. Compendiu de filosofia dreptului. București: Editura Lumina Lex. 1999.
I.N. Roșca, I. Stepanescu, C. S. Missbach, Gh. Bobâna, E. Saharneanu, N. Culic, V. Juc. Filosofia. Chișinău: Editura Prut Internațional. 2001, p. 90
C. Stroie. Op.citată, p. 34.
C. Barbu. Aplicare legii penale în spațiu și timp. București: Editura Științifică, 1979.
Codul penal al RM.
Codul de procedură penală a Republicii Moldova.
C. Stroie. Op.citată, p.35.
Gh. Avornic. Tratat de teoria generală a statului și dreptului. Chișinău: Tipografia centrală. 2010, p. 151.
N. Popa. Teoria generală a dreptului. București: Editura C.H.Beck. 2008, p.302.
Gh. Mihai, R. Motică. Fundamentele dreptului. București: Editură ALL. 1997, p 76.
C. Stroie. Op.cit., p.127.
C. Stroie. Reflecții filosofice asupra dreptului. București: Editura Lumina Lex. 1998, p.151-152.
C. Stroie. Compendiu de filosofia dreptului. București: Editura Lumina Lex. 1999. p.130-136.
J. L. Bejeli. Teoria generală a dreptului. Moscova: Nota bene. 2000.
C. Stroie. Reflecții filosofice asupra dreptului. București: Lumina Lex. 1998, p.166.
CARACTERUL RAȚIONAL AL DREPTULUI
Contribuții ale logicii juridice la analiza dreptului
Gândirea și limbajul juridic
Într-o lume a comunicării generalizate, într-o societate a mijloacelor de comunicare în masă, substanța de limbaj a instituțiilor și procedurilor juridice, calitatea de discurs a dreptului și de jocuri discursive a proceselor apare cu deplină claritate. Sub o atare perspectivă dreptul aparține limbajului și discursului la fel cum psihanaliza sau învățămîntul.
A. Codoban
CONTRIBUȚII ALE LOGICII LA ANALIZA DREPTULUI
Care este cadrul problematic al logicii juridice?
Așa cum s-a indicat în alte rânduri, dreptul nu poate fi înțeles altfel decât printr-o abordare complexă. Pornind de la ideea de complexitate, fundamentarea din punct de vedere rațional a sistemului dreptului nu este posibilă, ceea ce ar însemna că demersul nostru trebuie să ia în calcul un lucru pe cât de simplu, nu s-ar părea la o primă privire, tot atât de importantă și pe alocuri dificilă – abordarea dreptului în calitate de sistem logic.
Dreptul înainte de toate este un sistem de norme, care ca oricare alt sistem poate fi abordat dintr-o perspectivă logică. Atât logicienii (J. Kalinowski. J. Wroblenski, A. Joja etc.) cât și juriștii (M. Djuvara, E. Sperantia, etc.) au observat caracterul de sistem axiomatic al dreptului. Organizarea logică a sistemului dreptului impălică o totalitate de elemente ce formează o structură integră a acestuia, care pe de o parte este alcătuită din norme organizate în ramuri și instituții juridice, iar pe de altă parte dintr-o structură paralelă de principii, noțiuni și reguli juridice desprinse prin analiza sistemului legislativ sau impuse ideologic de către sistemul politic.
Așa cum au afirmat cei care au făcut din abordarea sistemică a dreptului nucleul concepțiilor sale (Kelse, Hart), dreptul este un sistem logic ierarhizat, căruia îi poate fi atribuită în calitate de caracteristică dominantă integritatea. Caracterul integru al sistemului logic al dreptului este determinat de interdependența normelor, cât și datorită faptului că se subordonează unor principii comune, fie pentru întreg sistemul de drept (principiul democrației, principiul egalității în fața legii, principiul separației puterilor în stat ș.a.) sau principii de ramură (principiul proprietății, principiul legalității încriminării și a pedepse, principiul individualizării pedepsei penale, etc. , sau principii a unor instituții de drept.
Principiuile pentru drept au rolul de axiome ce pot fi un fundament al oricărui proces de fiundamentare și argumentare. Totodată prin intermediul principiilor sistemul dreptului este unul flexibil în timp, fapt ce permite adaptarea lui la cerințele timpului.
O altă caracteristică a sistemul dreptului este deschiderea și dinamica sistemului dreptului. Prin această caracteristică sistemul dreptului se îmbogățește în permanență pornind de la acele realități sociale, politice, economice, culturale etc. concrete în care sistemul dat de drept există.
Odată ce am menționat că sistemul dreptului este unul ce se caracterizează prin integritate, atunci acesta este și omogen, concept în care J. Wroblenski include completitudinea și consistența. Prima dintre ele, completitudina sistemului juridic este asigurată de capacitatea acestuia de a da o soluție oricărei probleme juridice, adică de a determina consecințele juridice ale oricărui fapt. Chiar dacă sistemul juridic nu poate să asigure existența reală a completitudinii, deoarece realitatea socială este în continuă evoluție, iar legiuitorul nu poate ține pasul cu ea, această caracteristică are calitatea de deziderat. Cea dea doua, consistența sistemului juridic este asigurată de compatibilitatea normelor sale de lipsa contradicțiilor din interiorul său, caracteristică ce în totalitate ține de domeniul logicii.
În direcția înțelegerii profunde a caracterului logic al sistemului dreptului sunt orientate eforturile unor logici de natură informală, cum sunt numite ele în literatură, printre care se înscrie și domeniul logicii juridice. Aprecierea unor domenii ale logicii ca informale, neformale are ca scop eficientizarea aplicării practice a logicii, depășirea unei formalizări înalte a acestui domeniu. „Lansată în spațiul american, ideea logicii informale a trezit discuții și pe continent.” [1] Sunt multe discuții asupra conceptului de logică informală, ce sunt dominate de controverse. Controversele sunt alimentate de direcțiile diverse de cercetare ce s-au profilat având la origine logica.
Într-un studiu întitulat Logique formelle et logique informelle, Gh. Perelman, autor care a determinat în mare măsură revenirea în actualitate a retoricii și teoriei argumentării prin clasicul tratat La nouvelle rhetorique: Traite de l argumentation (1958) pune față în față cele două poziții aparent ireconciliabile (logica formală și logica informală) pentru o mai bună evaluare a virtuților și limitelor fiecărei discipline în parte. În opinia lui Perelman deosebirea dintre cele două perspective este una care ține, în primul rând de natura limbajului: logica formală modernă se fondează pe un limbaj artificial (care are ca scop eliminarea pe cât este posibil a echivocului, ambiguității și controverselor – sarcini foarte importante pentru teoria și practica dreptului). Dacă logica este o teorie a cunoasterii, așa cum afirmă Kant, atunci aplicată dreptului ea devine o cunăștere a ideii de drept și a esenței dreptului. „Ideile sunt cunoștințe, rezultate ale cunoașterii noastre și elemente care, ordonate într-un anumit fel, ne permit să obținem noi cunoștințe. Cum orice conținut are formă, cum ordinea conținuturilor are o formă, forma conținutului de gândire logică, fie ca formă noțională, fie ca formă propozițională, fie ca formă de raționament.” [2]
Logica informală își asumă ca sarcină modelarea limbajului natural (expus ambiguității, interpretării multiple și receptării deformate – sarcini, care la fel ca și în cazul precedent sunt esențiale pentru aplicarea dreptului). Prin intermediul acestei delimitări realizate între logica formală și informală vedem că dreptul este spațiul de întâlnire pentru logica formală și cea informală.
Tehnica fundamentală a logicii formale este demonstrația, iar tehnica de bază a logicii informale este argumentarea. În demonstrare se operează cu axiome, în drept calitatea de axiomă îl au principiile. Așa cum remarcă și Perelman, demonstrația pură este inutilă atunci când suntem pe terenul unor domenii ce operează cu limbajul natural. Spre deosebire de demonstrare, tehnica dominantă logicii informale realizează „un transfer de adeziune”, [3] în acest caz premisele au calitatea de probe. Cea mai bună argumentare este aceea care ar putea convinge auditorul cel mai exigent, cel mai critic, cel mai informat.
Din acestă succintă punere în discuție a esenței unei abordări informale, vom vedea că sistemul dreptului este unul în care putem regăsi compartimente care se vor înscrie perfect după problematică în cadrul logicii formale, dar și o bună parte din ele care se vor subordona domeniului de abordare informal. Prin intermediul acestor concretizări purcedem la înțelegerea esenței perspectivei logicii juridice asupra sistemului dreptului, a importanței din punct de vedere teoretic și practic a acestui domeniu, a modului în care perspectiva logică va contribui la găsirea soluțiilor la diverse probleme de natură juridică.
A. Mihăilă menționează, că pot fi identificate numeroase argumente, [4] orientate spre fundamentarea necesității unui demers logic asupra dreptului, printre care indică:
– caracterul rațional al legii;
– orientarea activității legislative în conformitate cu un model rațional;
– caracterul logic al activității de elaborare a legilor;
– caracterul logic al acțiunii umane îndreptate spre aplicarea dreptului.
Dat fiind faptul că acest domeniu este unul ce cuprinde un spectru larg de probleme, dar foarte specifice, vom pune în discuție unele direcții de cercetare a sistemului dreptului oferite de abordarea logică.
Necătând la lunga sa istorie Logica juridică este încă o disciplină cu caracter de noutate pentru cercetare, dar și pentru sistemul de învățământ juridic. Nu toți autorii sunt convinși despre posibilitatea realizării unei logici juridice viabile din punct de vedere științific. Criticile aduse logicii juridice sunt dintre cele mai diverse. O bună parte dintre acestea exprimându-și doar îndoiala, dar fără a o argumenta. Vom trece în revistă câteva opinii exprimate în direcția imposibilității viabilității logicii juridice.
a) Una dintre opiniile de acest gen îi aparține lui M. Villey, care consideră că marea majoritate a teoreticienilor dreptului din spatiul European nu sunt de accord cu tendința Școlii dreptului natural de a construi un sistem concludent de reguli și principii cu aplicație universală, dat fiind că „dreptul și logica nu se înțeleg în căsătorie”. Pentru că, „ în drept, există întotdeauna o parte fluentă și imprevizibilă, pentru care este iluzoriu de a încerca edificarea unei științe axiomatice a dreptului. Dacă un profesor ar construe un sistem coierent de reguli și ar schița astfel tabloul unei ordini juridice ideale, noi am putea să-l admirăm pentru că a făcut o capodoperă de logică formală, dar riscul este ca el să se fi înstrăinat de realitatea dreptului”. [5]
Analizând această critică adusă logicii juridice, vom fi de accord cu ceea ce spune I. Dobrinescu, [6] precum că fenomenul juridic de a nu fi în măsură să respecte exigențele universal valabile preconizate de logică are ca temei o realitate necontestată: relațiile juridice între oameni nu au caracter tranzitiv. În orice caz, nu se poate trăi civilizat dacă nu se respectă o ordine juridică logic construită, dacă ideia de răspundere juridică nu este universal acceptată, iar imperativele despre dreptate nu sunt conștientizate de marea majoritate a indivizilor din comunitate.
b) Altă critică, atribuită lui Robert Blanche, (L evolution de la logique mathematique contemporaine), prin paralela între logica matematică și cea juridică, arată că logica juridică nu se inspiră din exemplele logicii matematice, pentru că logica, în general, este preocupată de adevăr și fals, corect sau incorrct, dar nu de normative, imperative, optative etc. În domeniul juridic trebuie să facem distincție între cazul legislatorului care creează dreptul și al juristului care preia acest drept ca un dat din care își propune să facă știință. Astfel, se impune diferența dintre dreptul aplicat sub forma de uzanțe sau practice și activitatea judecătorului care se servește de drept pentru a justifica sentința. Dreptul este creat pentru a fi aplicat, și nu pentru a intervene deliberat în aplicarea lui. Așadar juristul are numai libertatea de a se acomoda dreptului pozitiv.
Realitatea juridică nu poate fi una de natură matematică. În cadrul dreptului nu ne îndepărtăm prea mult de polaritatea adevăr falsitate, doar că modalitatea în care este fundamentat adevărul este diferit, relevanță având reținerea acelor proprietăți sau conduite care provoacă interes juridic datorită raportării lor la ideile de legalitate și dreptate.
c) Următoarea critică a logicii juridice, la care ne vom referi, se referă la una dintre trăsăturile metodologice a logicii – formalizarea limbajului, care este specifică inferențelor logice. Cei care împărtășesc această critică, susțin că, în drept, un asemenea limbaj nu poate fi asociat propozițiilor argumentative și nu provoacă interes. L. Husson (Les apories de la logique juridique) arată că diversitatea principiilor juridice, elasticitatea conceptelor și diversitatea personală a faptelor provoacă dificultăți în axiomatizarea și formalizarea dreptului.
Ar putea fi aduse în acest cadru și alte critici, dar considerăm că odată ce s-a realizat constituirea arealului problematic și avem mulți autori care recunosc valabilitatea acestui domeniu din punct de vedre științific, atunci este mult mai important să indicăm direcțiile în care acest demers ar deveni unul al eficienței și dovadă a raționalității teoretice și practice.
Uneori contestată, alteori blamată, în alt caz asumată și revendicată logicii juridical, în ultimul timp, din ce în ce mai mult își croiește drum printre multitudinea de discipline de studiu pe care le avem, dar și în cadrul cercetării științifice a dreptului. Necunoscătorii considerând că acest domeniu este o filosofie teoretică dificilă, nefiind înclinați să depună mare efort pentru a încerca să o cunoască, descopere și utilizeze în activități teoretice și practice.
În cele ce urmează vom încerca să scoatem în evidență caracterul aplicativ al acestui domenii, prin probleme ce contribuie la constituirea obiectului său de studiu. Ideea de a unifica domeniile clasice ale unor științe pentru a constitui teorii inter-domenii sau discipline de graniță cu profil integrativ, în scopul impulsionării cunoașterii în general, este de dată recentă și este specifică „stilului de cunoaștere științific contemporan. Prin problematică, dar și prin posibilității de aplicare pe care ni le oferă logica juridică este un domeniu complex și cu caracter inerdisciplinar unind într-un tot integru domeniul dreptului cu cel al logicii formale, al retoricii și teoriei argumentării.
În calitate de reper vom avea afirmația lui Aristotel după care logica este „gândirea ce se gândește singură”, cea a lui Descartes, după care logica este „arta de a conduce bine intelectul în cautarea adevărului” și cea după care logica este o metodologie a științelor, care a apărut odată cu accentuarea reflecțiilor despre mecanicismul științelor, în perioada modernă și chiar contemporană a istoriei (Bacon, Newton, Herschel,Reid, J. Stuart-Mill, Lalande, Wundt etc.).
Prima afirmație se dovedește importantă în definirea, cunoașterea și înțelegerea obiectului logicii juridice, iar cea de-a doua pentru stabilirea finalităților cu caracter practic a acestui domeniu, cea de-a treia încearcă să ne ajute în găsirea celor mai eficiente modalități de a fi realizate primele două.
Definind domeniul logicii juridice ca unul care studiază regulile specifice gândirii juridice corecte, care guvernează procesul elaborării, interpretării și aplicării normelor de drept, cu ușurință putem deduce utilitatea sa deosebită în formarea profesională a viitorului jurist, indiferent de domeniul în care acesta își va desfășura activitatea.
Caracterizată, de obicei, ca disciplină ce are un înnalt grad de teoretizare adesea neglijată, logica juridică mult timp a rămas a fi în umbră. Dar oare gândirea analitică nu poate avea și deschideri practice?
Calitatea de demers cu tentă filosofică asupra gândirii, calitate pusă în valoare de cei care se află la originile logicii (Aristotel) ne permit să încadrăm domeniul Logicii juridice, cu problematica sa în conținutul acestei lucrări. Un alt motiv, care ne-a fundamentat încrederea asupra necesității punerii în disuție a arealului problematic în acest cadru teoretic este caracterul interdisciplinar al obiectului de studiu, așa cum îl apreciază și Brândușa Gorea în Logica Juridică „această fascinantă știință interdisciplinară care este logica juridică contemporană.”
Studiul logicii s-a lovit mereu de o prejudecată greu de învins: marea majoritate a oamenilor își expun opinia, cu încercări de argumentare a acesteia, că oamenii s-au născut cu o logică naturală, ce apoi este completată cu logica unei experiențe proprii de viață, și respectiv ar fi auto-suficientă.
În scopul demonstrării contrariului și combaterii acestei prejudecăți, intenționăm să oferim răspunsurile cele mai simple prin argumente de utilitate teoretică și practică a studiului acestui domeniu. Pornind de la consensul la care au ajuns logicienii de astăzi precum că, alături de logica formală și formalizată, mai există și una „neformală”, „in-formală”, „non-formală”, vom stabili fundamentele raționale ale dreptului prin intermediul clarificării asupra statutului epistemic al logicii juridice, vom defini caracterul interdisciplinar al obiectului de studiu, vom identifica cadrul pragmatic în care este utilizată disciplina, ș. a.
Chiar din capul locului, pentru a exclude unele confuzii, trebuie să indicăm legătura dintre logica juridică și logica diontică, disciplină intrată în circuitul științific odată cu publicare în 1951 a sistemului de logică deontică a lui G. H. von Wright, [7] după care logica deontică este o logică a lui trebuie, în care propozițiile (nu actele) despre stări determinate sunt corelate cu variațiile expresiilor normative. Pornind de la acestă explicație asupra termenului, care ar posibilitatea ca să facem distincție între logica deontică și cea juridică? În general, „așa trebuie să fie” corespunde cu instrucțiunea, comanda sau dorința ca un anume lucru sau o relație să se producă într-un anume fel, în condițiile și sensul atribuit de cel ce dispune. Este, cu alte cuvinte, o aplicație generală în domeniul normativ, din care face parte și dreptul. Faptul că această logică tinde să devină un model folosit prin excelență în etică și drept determină pe autorul suedez Erik Steinius să propună ca denumirea să fie schimbată în „ logica sistemelor normative”, expresie considerată mai adecvată pentru a exprima pe „așa trebuie să fie” prin referire la ceea ce este posibil din punct de vedere logic. În acest moment putem să vorbim despre o logică juridică”. [8] Dreptul folosește norme care conțin permisiuni, interdicții, obligații și facultăți care sunt astfel reglementate încât alcătuiesc sisteme de drept diferite de la o reglementare la alta. Despre norme nu se poate afirma că sunt adevărate sau false, dar ele există ca realități ale vieții sociale, cu un anume conținut…
Același autor indică faptul că dacă ne vom limita la aplicarea în drept doar a logicii clasice și a logicii deontioce, atunci va fi neglijat atât caracterul unitar, dar și universal valabil al gândirii juridice. Ion Dobrinescu din analiza modului în care se cristalizează logica juridică, I. formulează următoarea definiție a logicii juridice: „o disciplină de graniță, al cărei obiect este stabilirea și ordonarea condițiilor raționamentului juridic corect, perfecționarea sistemului juridic din comunitate, precum și tipurile și regulile prin care se distinge adevărul de fals în activitatea de elaborare și aplicare a dreptului și, în general, în orice situație în care se urmărește convingerea despre lucrul drept.
Despre Logica juridică ca domeniu științific și disciplină de studiu a început să se discute, pe larg, începând cu apariția lucrărilor de logică informală, în special în această direcție sunt importante lucrările lui Perelman. Trebuie de remarcat că, Logica juridică ca preocupare a spiritului uman a existat din momentul în care oamenii au început „să-și prefigureze ideea despre Justiție ca expresie a raționalității co-existenței lor”. Astfel, realitatea logicii juridice a fost, mai întâi, una de facto și mult mai târziu a devenit și una de jure.
Ca atare, nu putem vorbi despre un istoric efectiv al logicii juridice, dar cea mai succintă analiză retrospectivă indică prezența preocupărilor și a interesului față de problematica dată, care au existat încă începând cu antichitatea. Primele reglementări juridice ale relațiilor dintre oameni au însemnat și primele încercări de a le întemeia rațional, de a le interpreta și aplica în funcție de marea diversitate de interese umane. În rezultat, și necesitatea respectării unei anumite ordini în viața în comun a oamenilor, indică un mod specific de manifestare a rațiunii umane raportate dreptului. Legat de acest aspect și apar primele întrebări la care trebuie să ofere răspuns logica:
De ce este nevoie de o reglementare juridică rațională a raporturilor dintre oameni?
Ce înseamnă normativitate în general, normativitate logică în special?
Răspunsul la aceste întrebări poate fi, printr-un exercițiu al gândirii, dedus foarte ușor din lucrările autorilor preocupați de studiul logicii juridice. În acest sens, P. Bieltz și D. Gheorghiu fac o succintă sistematizare a acestei evoluții, menționând că dacă analizăm contribuția diverșilor gânditori din perspectiva definirii obiectului de studiu al logicii juridice, atunci ca fundament pentru dezvoltarea acestei discipline au fost:
descoperirea și înlăturarea sau respingerea erorilor de argumentare (Aristotel);
studiul logic al întrebărilor (Aristotel);
studiul logic al unor activități juridice fundamentale, începând cu secolul XVI, care s-a manifestat prin cercetarea regulilor implicate în interpretarea normelor de drept în instanță și analiza argumentelor legale;
Contribuțiile aduse de secolul XVIII, atunci când: – au fost inventate și descrise criteriile și exigențele logice în evaluarea probelor sau dovezilor aduse în instanță; – s-au pus bazele analizei metodelor și strategiilor logice utilizate de instanțele judecătorești; – s-a stabilit importanța fundamentării logice a hotărârilor și sancțiunilor date de instanțele de judecată, în sensul justificării lor raționale; – a fost inițiată critica dreptului și a instituțiilor juridice, etc.
Aceste momente au constituit fundamentul pe care sa construi logica juridic.
Așa cum am indicat, domeniul Logicii juridice inițial a întâlnit atitudini controversate, pentru ca ulterior greutate să aibă argumentele celor care și-au exprimat o atitudine pozitivă față de importanța, utilitate, independența și necesitatea acestei discipline. În lucrarea Logica și dreptul, întâlnim expuse mai multe opinii ale autorilor ce se expun în favoarea domeniului Logicii juridice. Astfel, este citat Trendelenburg care spunea că: „logica nu devine atât de practică și de o importanță, atât de crucială ca în drept, nici într-un alt domeniu”, sau afirmațiile făcute de către Julius Stone în opinia acestuia „analiza logică este un ingredient indispensabil atât al educației juridice, cât și al practicii juridice”, precum și din lucrările lui George W. Paton care susține ideea că acceptarea faptului că „s-ar putea ajunge la cea mai bună lege fără o utilizare adecvată a logicii este pur și simplu un nonsens”. În direcția importanței logicii juridice în formarea profesională a juristului se exprimă și G. Avornic în Tratat de teoria generală a dreptului, unde se menționează că în formarea profesională a juristului un loc important îl are acest domeniu.
În general, așa cum ideea de „juridic” desemnează legi, norme, reguli, instrucțiuni ș.a.m.d. tot așa este indicat și de conținutul noțiunii de „logică”, fapt ce indică existența a două nivele în care ambele sunt prezente:
unul teoretico-descriptiv;
și altul, cel prescriptiv-normativ.
În direcția importanței studiului logicii juridice s-a expus și cunoscutul teoretician al dreptului M. Djuvara, care menționa că dreptul rațional, constituit cu ajutorul logicii și al rațiunii, stă la temelia dreptului pozitiv, impus de societate și exprimat prin norme și reguli ce se impun, la rândul lor, prin lege. Numai așa se poate justifica autoritatea legislativă și respectul liber consimțit în fața acestei autorități. Or, așa cum menționează un alt autor: „orice eroare logică în elaborarea sau în aplicarea dreptului este sursa unei erori judiciare”, iată de ce juriștii mediază între practica socială și cea rațional/logică.
Caracterul indispensabil al educației logice pentru formarea juriștilor s-a conturat clar începând cu prima jumătate a secolului XX, datorită formulării de către logicieni a unui set de probleme specifice pentru domeniului dreptului, dar cărora nu le puteau fi date explicații exhaustive prin intermediul logicii clasice, din motivul necunoașterii specificului domeniului dreptului. Printre problemele formulate se indică:
fundamentarea logică a sistemului juridic;
explicare mecanismului prin care are loc cunoașterea, înțelegerea și aplicarea dreptului;
analiza limbajului juriștilor;
analiza tipurilor și structurilor normelor, cât și a raporturilor dintre ele;
analiza și descoperirea structurii imperativelor cât și a raporturilor între imperativ și normă juridică;
investigarea aprofundată a unei argumentări juridice;
studiul logic al lacunelor și antinomiilor, al ambiguității în discursul juridic;
descoperirea principalelor cauze ale erorilor neformale în argumentarea juridică;
cercetarea raportului juridic și a răspunderii juridice;
raționalitatea acțiunilor umane, ș. m. a.
Toate aceste aspecte, puse împreună și formularea explicațiilor de rigoare au cristalizat obiectul de studiu al Logicii juridice.
Primele explicații și analize ce pun în discuție esența Logicii juridice sunt aduse de către Kalinowski și Perelman, care prin publicarea lucrărilor sale de logică juridică definesc obiectul de studiu al logicii juridice, fac delimitări referitoare la cadrul științific al acesteia, indică spectrul de probleme ce se încadrează în obiectul de studiu al logicii juridice. În conformitate cu Modelul Kalinowski, Logica juridică reprezintă „studiul gândirii juridice discursive în toată întinderea acesteia, adică în toate operațiile ei intelectuale pe care le presupune elaborarea, interpretarea și aplicarea dreptului”. Modelul Perelman apreciază logica juridică ca o „nouă retorică” în conformitate cu care: – logica juridică este direct și prioritar legată de teoria argumentării; – logica juridică nu se folosește de mijloacele și strategiile proprii logicii formale, ci de instrumente neformale mai apropiate sau chiar specifice retoricii. Astfel, logica juridică este o logică aplicată domeniului juridic.
În zilele noastre domeniul logicii juridice a devenit unul foarte vast, dar și unul indispensabil în studiul problematicii dreptului și în activitatea juridică în general, incluzând în același timp elaborarea, interpretarea și aplicarea dreptului: compartimente ce nu pot fi dispensate de fundamentele și procedurile raționale din universul juridic.
Astfel, Logică Juridică are menirea de a asigura temeiurile introductive în teoria și practica juridică rațională. Logica juridică include manifestări ale celor mai generale forme ale gândirii logice din cadrul dreptului, legități ale gândirii în teoria și practica juridică, precum și fundamentele raționalității acțiunii umane. Datorită acestor probleme logica juridică devene un instrument util în analiza raționamentelor juridice și structurilor normative, în studiul științific și în aplicarea practică a dreptului.
Asumându-și ca prioritate gândirea, domeniul logicii juridice o tratează într-o manieră care menține active elementele esențiale atât ale teoriei cât și ale practicii juridice, așa cum există ele în cadrul social. În consecință Logica juridică este o știință ce cuprinde reguli și metode valabile pentru toate disciplinele juridice.
Ion Dobrinescu [9] anunță, chiar la începutul lucrării sale că aceasta „urmărește reconstrucția unei noi discipline care este logica juridică și care este chemată să asigure demersuri mai convingătoare într-un domeniu atât de avid de contribuții cum este cel privitor la ordinea juridică dintr-o comunitate. Se poate vorbi despre concentrarea de teze de interes comun și de sistematizarea și integrarea lor în baza unui limbaj mai fecund, logic și juridic deopotrivă, dar și chemat să dezvăluie relații nu lipsite de interes științific.”
Într-un mod convergent, prin luarea în calcul a câtorva domenii clasice, prin intermediul unei viziuni integratoare Gh. Mihai în lucrarea Retorica tradițională și retorici moderne, sintetizează aplicațiile logicii în analiza sistemului dreptului, dar și indică deschideri și noi direcții oferite de perspectiva logică. Autorul lucrării menționate afirmă că „pare ceva obișnuit să vorbim despre gândirea sociologică, despre gândirea matematică sau artistică, sau politică sau juridică etc. Atributele acesteia se referă la conținutul gândirii, nu la subiecții care gândesc. Dar dintr-un alt unghi de vedere gândirea înnafara subiectului nu poate fi. Totodată logica, adevărul și justețea ideilor nu coincide întotdeauna, confirmat de Gh. Mihai prin afirmația des întâlnită „E logic ce spui, dar nu-i adevărat (just)”. Justețea se referă la ideile gândirii juridice, sistematice sau nesistematice, adevărul și logicitatea se referă la orice idee.
Știința Logicii cercetează formele, conexiunile dintre forme, operațiile cu forme în care sunt cunoștințele noastre, indiferent care ar fi acestea, indiferent în ce limbă ar fi adresate și gândite. Gh. Mihai [10] delimitează între „logica cu subiect” și „logica fără subiect”. „Logica fără subiect” descrie formele gândirii descriptive a stărilor de lucruri și evenimentelor, tratează propozițiile ca funcții de adevăr, judecățile ca fiind totdeauna adevărate sau false. „Logica cu subiect” este alcătuită din teorii ale logicii schimbărilor, scopurilor, voinței, intențiilor, datoriei, obligației, valorii, înțelese ca manifestări ale discursului rational practic, cu care subiectul și comunitatea investesc în fapt ceea ce stă în proiect gândit și ca obiect al dorinței. Aceste două tipuri de logică nu se contrazic, ci se completează reciproc. Logica cu subiect arată logicii fără subiect aplicațiile.
Astfel, dacă un discurs este logic acest fapt nu în mod obligatoriu înseamnă că este și unul suficient pentru a obține un accord. Logica obligației juridice presupune îndeplinirea ei de către obligat prin autoritatea celui care obligă, indiferent dacă obligatul este sau nu de acord cu autoritatea. Norma de drept, chiar dacă este situată dincolo de domeniul adevărului și falsității, este supusă legilor logicii (identitate, noncontradicție, nterțiul exclus..), indică von Wringht.
Ca logică aplicată, indică I. Craiovan, [11] logica juridică profită de achizițiile moderne ale logicii, de multitudinea demersurilor sale, de domenii și niveluri distincte, context în care validitatea poate fi analizată având în vedere următoarea structură.
a) Semiotica juridică manifestă în: – sintaxa logică a limbajului juridic, care se referă la aspectele legate de descrierea semnelor și a expresiilor sale, de cercetarea regulilor de formare a acestor expresii din semne mai simple și de analiză a relațiilor dintre ele, precum și de regulile de transformare a expresiilor; – pragmatica juridică, care cercetează limbajul juridic sub aspectul creatorilor lui și se preocupă de influența limbajului juridic asupra comportamentului uman; – semantica juridică, care studiază relațiile semnelor cu obiectul juridic desemnat de ele:
b) O logică juridică deontică referitoare la limbajul normelor manifestate într-o axiomatică și o logică exprimând calculul deontic al predicatelor, al claselor etc.
c) O logică juridică nenormativă, manifestată în teoriile definiției, ale argumentării, ale sistematizării și metodologiei. [12]
Logica juridică se constituie ca o importantă direcție de cercetare asupra fenomenului juridic, sub diverse relații sub care el se prezintă; ea tinde să dezvăluie construcția interioară a raționamentelor juridice prin care se realizează argumentarea și convingerea despre adevărul juridic și se verifică, totodată, corectitudinea concluziilor obținute. I. Dobrinescu, [13] încercând o delimitare a domeniului logicii juridice menționează că „este o disciplină de graniță, al cărei obiect este stabilirea și ordonarea condițiilor raționamentului juridic corect, perfecționarea sistemului juridic din comunitate, precum și tipurile și regulile prin care se distinge adevărul de fals în activitatea de elaborare și aplicare a dreptului și, în general, în orice situație în care se urmărește convingerea despre lucrul drept”. Ulterior, autorul precizează această explicație asupra domeniului logicii, indicând că:
– raționamentul juridic trebuie privit ca specific, dar nu diferit, în conținutul său, de raționament, în general;
– există sisteme de drept diferite de la o comunitate la alta, dar pe toate le privim ca modele de exprimare logică, universal acceptate;
– adevărul și falsul sunt forme polare ale gândirii noastre și rămân astfel și în drept, în măsura în care formulăm propoziții de constatare despre norme sau principia de drept în vigoare;
– adevărul în drept se complinește cu un concept nou, acela de dreptate și numai astfel devine model de cunoaștere juridică, apt să formeze convingeri derite de îndoială. De asemeni, logica juridică mai poate fi concepută și ca metodă de cercetare utilizată în cadrul dreptului pentru verificarea raționamentului juridic corect sau ca instrument util în analiza logică a raționamentelor și structurilor normative din sfera dreptului.
În concluzie, menționăm că punerea în discuție a specificului logicii juridice din perspectivă unei abordări interdisciplinare va contribui la fundamentarea din punct de vedere rational formal a domeniului dreptului, va contribui la clarificarea asupra statutului său epistemic, aducând lumină asupra îndoielilor expuse de unii autori în privința posibilității realizării unei logici juridice din punct de vedere științific. Aplicarea logicii în drept trebuie să fie din ce în ce mai mult adaptată nevoilor practicii juridice și vieții sociale, ca prim criteriu pentru aprecierea valorii ei operaționale.
Înclinați fiind a considera că perspectiva logică asupra dreptului este una ce fundamentează din punct de vedere rațional teoria și practica dreptului, fiind în concordanță cu filosofia dreptului, opinie formată în baza celor expuse de G. Kalinowski și F. Puy. Pornind de la premisa că logica este o teorie asupra formelor, P. Botezatu afirmă că aceste forme se ivesc în gândire, în limbaj, în acțiune și în realitate. În concordoanță cu acestea considerăm că trebuie să explorăm domeniul logicii juridice, în calitate de fundament rațional al dreptului.
Domeniul dreptului se caracterizează printr-o formă specifică de raționalitate discursivă. Conceptul raționalitate din ce în ce mai des este utilizat în ultimul timp, în diverse formule: raționalitatea teoretică, raționalitate practică, raționalizare, rațiune politică, rațiune juridică, etc. toate fiind consecințe ale cunoașterii, care se manifestă sub diverse forme în domenii specific, dar care pot fi cunoscute doar cu mecanisme puse la dispoziție de cadrul teoretic al logicii.
GÂNDIREA ȘI LIMBAJUL JURIDIC
Odată ce am fundamentat importanța unei abordări raționale a dreptului, considerăm că următorul pas în direcția aprofundării studiului este punerea în discuție a unor probleme în care domeniul logicii este unul ce își dovedește întâietatea. Anume este vorba despre acele forme în care logica se manifestă (gândire, limbaj, acțiune și în realitate). Asumându-ne această sarcină, vom purcede la analize prin apel la una dintre cele mai recunoscute teorii explicative asupra apariției statului și dreptului – teoria contractului social. De ce anume aceasta? Fiindcă ea formulează explicații cu caracter rațional, fundamentate prin diverse modalități, preluate de autorii din domeniu. Invocând în calitate de argument conținutul Teoriei contractului social, în vederea explicitării modului în care gândirea se ivește în limbaj, intenționăm să dezvoltăm existența unor forme specifice de manifestare a gândirii și limbajului în cadrul dreptului.
Întâlnite în diferite formule teoriile contractualiste pot fi deosebite prin includerea acestara în două mari tipuri de teorii: teorii contractualiste ale avantajului reciproc și teorii contractualiste ale imparțialității. Prima astefel de teorie are rădăcini foarte vechi în gândirea filosofică. Formularea acestuia se găsește în Republica lui Platon. Susținătorii și promotorii de mai târziu a teoriei contractului social sunt Hobbes, Locke, Rousseau cu susținători ca D. Gauthier, J. Buchanan, J. Harsanyi. Cea dea doua teorie, teoria imparțialității, este reprezentată de I. Kant, iar dintre autorii contemporani de J. Rawls.
Teoria contractului social a cunoscut o largă răspândire începând cu secolele XVII-XVIII prin intermediul operelor lui Hobbes, Locke și Rousseau. Actualmente, contractualismul s-a revigorat sub influența lucrării lui J. Rawls, A Theory of Justice. În conformitate cu concepțiile expuse de autorii menționați, părțile contractuale sunt socotite raționale și egale.
Pentru Rousseau, omul la origine nu a fost o ființă socială, considerând că dependența de social a fost dobândită în evoluția sa. Pentru Hobbes natura umană este fundamental egoistă și rea, iar asocierea oamenilor nu se realizează decât datorită interesului. Locke însă consideră natura umană ca fiind fundamental socială, iar societatea continuarea și întărirea legăturilor preexistente din starea naturală. Indiferent de formula în care se realizează contractual, important rămâne a fi caracterul rațional al deciziei luate de oameni.
Teoria contractului social are ca reper stabilirea modului în care cetățenii statului urmează să-și organizeze viața în comun. Din teoria contractului social deducem câteva idei importante contextului dat:
contractul social este un act și o expresie a voinței;
contractul are ca scop normarea comportamentului social al cetățenilor, astfel încât aceștea să-și poată satisface necesitățile;
posibilitatea existenței statului, investit cu putere este asumarea de obligații și cedarea unor drepturi naturale în numele cooperării și ordinii sociale.
Contractul social scoate în evidență faptul că fie fiind, fie devenind din necesitate o ființă socială, omul se încadrează în diverse tipuri de raporturi reglementate prin intermediul normelor morale și de drept. Implicit dreptul este domeniu, prin excelență uman, și care nu poate exista altfel decât prin manifestări ale acțiunii rațional-umane, ce reprezintă expresia relației dintre gândirea acestuia și exteriorizarea ei prin diverse forme ale gândirii logice. Din acest context putem deduce relația între gândire juridică și limbajul juridic, în calitate de expresie materială a gândirii. Încă grecii antici apreciau importanța gândirii, extertiorizate prin limbaj, pentru practica socială. Obligația cetățeanului atenian de a cunoaște legile statului și oratoria au contribuit la dezvoltarea din punct de vedere teoretic, dar și practic a legăturii între logică, retorică și drept.
În consecință, posibilitatea de cooperare e dictată de posibilitatea de comunicare, asigurată de recunoașterea și la nivel formal al existenței unui limbi, în calitate de mijloc general utilizat în cadrul relațiilor sociale între membrii societății în cauză. Deci, în cadrul legislații oricărui stat trebuie să fie prezentă mențiunea referitoare la statutul unei limbi de stat, în calitate de prezență obligatorie pentru existența, cooperare și buna funcționare a acestuia.
Particularizând, indicăm că pentru elaborarea, dar și pentru punerea în aplicare a dreptului devine importantă capacitatea omului de a-și formula și fundamenta opiniile, deciziile și pozițiile. Fundamentarea/argumentarea fiind instrumentul general admis pentru a convinge pe altul despre un lucru just, adică pentru a realiza, prin intermediul limbajului trecerea unor convingeri de la subiect la auditoriu, în scopul formării unor opinii „cenzurabile juridic”, zice I. Dobrinescu. [14]
În consecință, așa cum conform tradiției Logicii de la Port-Royal, logica este „arta de a gândi”, exact în aceeași măsură pentru domeniul dreptului gândirea este prioritară. Însă odată ce în procesul constituirii logicii ca știință, prima delimitare de importnță majoră, în constituirea acestui domeniu, a fost făcută între forma logică și forma lingvistică, rezultă că datorită acestei delimitări se profilează problema relației între logică și limbaj.
Unitatea limbajului și gândirii trebuie înțeleasă ca unitate dialectică ce nu exclude deosebirile între acestea. Interpretarea dialectică a unității dintre limbaj și gândire exclude ruptura între acestea, cât și identificarea lor. Astfel, gândirea ca proces de reflectare a realității este inseparabilă de limbaj. Logica este legată de limbaj prin însăși obiectul ei. Limbajul este forma de exprimare a gândirii. Limbajul e mediul, condiția necesară de formare și manifestare a gândirii.
Perspectiva logicii asupra „gândirii ca gândire” are consecințe inevitabile și asupra gândirii juridice; exprimarea adresativă, în limbajul natural, a ideilor juridice, face posibilă greșeala gramaticală, adică încălcarea regulilor de gramatică a limbii române sau chineze sau spaniole etc. Contactul nostru cu prevederile legale are loc prin intermediul cuvântului scris sau vorbit, înaintea căruia ne întrebăm „Ce a vrut să spună?” dincolo de analiza gramaticală a unui text juridic, se profilează analiza logică a ideilor consemnate. [15] Același autor continuând, într-un alt context, cu afirmația că „În cugetul nostru sau, adresativ, iar fără această întrupare (în formă de limbaj), gândirea nu are cum să fie în ordinea umanului…limbajul întrupează gândirea. Gândirea juridică este inseparabilă de limbaj. Dreptul este de fapt o profesie a cuvintelor, limbajul fiind vehiculul prin intermediul căruia sunt transmise normele. Încă de la Montesquieu legăturile dintre drept și limbaj au reținut în mod constant atenția juriștilor și această preocupare a continuat până în ziua de azi când lingvistica, semiotica și hermeneutica limbajului au dat naștere unor opere notabile în domeniu. [16]
A face dreptate, a impune justiția, a despărți printr-o linie de demarcație, acceptabilă și acceptată social, părțile aflate într-un conflict de interese, a acorda unei părți vătămate în interesele sau prerogativele sale, dreptul ce i-a fost încălcat sau neglijat – sânt toate aspecte ale dreptului, ce stau în directă legătură cu gândirea și limbajul. Nu-ți poți formula plângerile sau revendecările altfel decât în limbă, în cel mai rău dintre cazuri, într-un limbaj oarecare. Aspectul oral și de oratorie al ritualului juridic, nu trebuie să ascundă partea, poate cea mai importantă: discursul juridic. Tot ceea ce este colectat în arhivele judiciare, în dosare constituie substanța procesului și procedurilor, și este discursul scris, menționează A. Codoban. Dar chiar din acestă perspectivă, care pune într-o lumină favorabilă aspectul de discurs al procesului de drept, este insuficientă. Într-o lume a comunicării generalizate, într-o societate a mijloacelor de comunicare în masă, substanța de limbaj a instituțiilor și procedurilor juridice, calitatea de discurs a dreptului și de „jocuri discursive” a proceselor apare cu deplină claritate. Sub o atare perspectivă dreptul aparține limbajului și discursului. În consecință, afirmă Gh. Mihai, „prin limbaj gândirea umană se dezvăluie a fi comunicativă și că deci aparține condiției omului de ființă socială.” [17] Pornind de la aceste afirmații considerăm că o discuție asupra relației dintre gândire și limbaj pe teren juridic este una extrem de fructuoasă.
Limbajul este instrumentul prin care se materializează gândirea. Tema relației logică – limbaj este abordată de P. Ioan, pornind de la afirmația lui Voltaire din Scrisoare către Beauzee trimisă la 14 ianuarie 1768 după care „în toate limbile pământului există o logică ascunsă, care călăuzește pașii oamenilor fără știința lor”. Pornind de la această afirmație precizăm că limbajul specializat, cum este cel juridic, „constituie primul element care permite gândirii juridice să-și facă intrare în ansamblul factorilor culturali” apreciați de oameni. Ca limbaj specializat, limbajul juridic, în structura sa are două categorii de termeni: a) termeni care aparțin exclusiv limbajului specializat (cum ar fi rechizitoriu, contumă, judiciar, grefier etc.); b) termeni care aparțin în același timp limbii comune și limbajului specializat. Pentru a înțelege esența termenului limbaj juridic, vom aduce mai întâi unele explicații asupra noțounii de limbaj.
Ce este limbajul?
Într-o formulare generală, limbajul este un sistem de semne și de reguli de operare cu semne în baza cărora se realizează cunoașterea, comunicarea, în general, întreaga activitate conștientă a omului.
Limbajul mai este definit ca activitate psihică a oamenilor de stabilire a anumitor relații prin intermediul limbii, așa cum reiese și din definiția dată de Rubinstein: ,,Limbajul este limba în acțiune’’. Limbajul reprezintă axul sistemului psihic uman, făcând posibil fenomenul de conștiință; activitatea limbajului nu se oprește odată cu întreruperea comunicării cu alții, ci se păstrează și pe parcursul stării de veghe și chiar în timpul somnului.
Categoria de baza a limbajului este semnul. În sens larg, prin semn înțelegem tot ceea ce poate semnifica ceva care ajută la fixarea unei astfel de semnificații. Spre exemplu, culoarea galbenă a vegetației este semn că ne găsim într-un anumit anotimp al anului, iar fumul de la orizont este semn că undeva s-a produs un incendiu. La fel, aflarea într-un loc anume a soarelui pe cer ne indică un anumit timp. Exemple de acest gen pot fi aduse la nesfârșit. Cert este că în asemenea situații noi deducem ceva despre anumite lucruri pornind de la alte lucruri pe care le luăm drept semne ale lor (aceste deducții au primit din partea semioticienilor denumirea de „raționamente naturale”). Sau, un indicator plasat pe un drum ne informează fie despre anumite restricții de viteză, fie interdicția de a ne deplasa în acea direcție ș.a. În acest caz, se operează cu semne ce au aceleași semnificații pentru participanții la trafic și reprezintă un limbaj prin care are loc transmiterea de informații.
Semnul este o problemă de limbă, în timp ce utilizarea semnului este o problemă de limbaj. Dupa Austin și Searle, aceste utilizări se numesc „acte de limbaj”. Unele acte de limbaj – asertarea, întrebarea, negarea s.a. – îndeplinesc funcții logice foarte importante. În consecință, incontestabil, rolul limbajului pentru realizarea procesului de gândire este unul fundamental. Limbajul face posibilă definirea omului, cu toate atributele sale și contribuie la crearea unui anumit statut în cadrul societății, prezentându-i particularitățile individuale. Prin limbaj, oamenii au posibilitatea de a coopera în diverse tipuri de activitate profesională, de a-și comunica experiența de viață, de a-și fixa experiența social-istorică, de a-și organiza ideile și activitatea, de a se forma ca personalități și de a-și dezvolta conștiința individuală și socială, limbajul fiind forma cea mai înaltă de exprimare și manifestare individuală a omului. Limbajul conservă experiența generațiilor anterioare, devenind un bun al omenirii și, în același timp, modalitate de cunoaștere și de relevare a existenței înconjurătoare. Limbajul, ca fenomen social, se îmbogățește și se dezvoltă în permanență, atât din punctul de vedere al exprimării, cât și al multiplelor influențe ce acționează asupra sa.
Limbajul este mijlocul uman de comunicare, orală sau scrisă, prin care ne relevăm sau ne ascundem nu numai opiniile, ci și intențiile (ostile, neutre, amicale), anxietățile, temerile, frustrările, aspirațiile, satisfacțiile, sentimentele și stările emoționale, pe care le transmitem intenționat și neintenționat, prin cuvinte, modularea cuvintelor în expresia verbală, astfel încât să putem comunica, să putem fi receptați de o altă persoană.
Limbajul este un fenomen deosebit de complex, iar prin natura sa este un proces prin excelență psihologic, constituind una din manifestările esențiale ale vieții psihice ale omului. Limbajul este, totodată, una din trăsăturile caracteristice ale omului, distinctive, în raport cu celelalte viețuitoare. Omul este singura ființă vorbitoare. Prin urmare, fără limbaj nu poate fi concepută nici existența omului ca ființă socială, nici existența societății însăși. Ion Coteanu consideră „orice limbaj nu este decât limba căreia i se atribuie o destinație specială”. [18]
În cadrul unei limbi naturale există un enorm fond de noțiuni care sunt comune tuturor disciplinelor și alte grupuri de noțiuni specifice limbajelor specializate. Limbajele specializate sau terminologiile sunt diversificate, individuale, relativ independente. Studiul lor presupune deci, o abordare specială, proprie fiecărei terminologii care își identifică, în primul rând, trăsăturile definitorii. El are o sferă de întrebuințare limitată și, în consecință, este înțeles doar de un grup social strict determinat.
În cazul limbajului juridic, o legătură foarte strânsă între acesta și limba comună se stabilește la nivelul cuvintelor, care au unul sau mai multe sensuri comune și un sens specializat. Primele contribuții importante în analiza limbajului juridic aparțin reprezentanților Școlii istorice de drept din Germania, în special lui J. Grimm și F. C. de Savigny, care au scos în evidență valoarea paradigmatică a limbajului pentru drept și au analizat esența limbajului juridic.
Pentru J. Grimm limbajul juridic și dreptul au apărut în același timp, fiindcă nici o idee juridică nu poate fi exprimată corect decât într-un limbaj specific. În „Poezia în drept” Grimm susține că expresivitatea termenilor juridici poate fi comparată doar cu cea a poeziei.
Savigny consideră că sistemul de drept german ar fi unul dintre cele mai evoluate din lume și acest lucru se datorează limbajului juridic german. Acesta scoate în evidență specificul limbajului juridic, și argumentează necesitatea construirii lui dintr-o perspectivă științifică.
Este important de menționat că acești doi autori atenționează asupra pericolelor excesive a jargonului juridic și a inventării unor termeni artificiali care pot duce la pierderea clarității textelor juridice și la complicarea inutilă a acestora. La fel, indică și implicațiile politice ale limbajului juridic subliniind faptul că dreptul ia naștere într-un context ideologic bine precizat și că limbajul folosit la elaborarea unor norme reflectă tendințele reformiste sau conservatoare a legiuitorului. În domeniul dreptului nu se operează cu toate elementele limbajului natural ci doar cu o submulțime a acestora.
În spațiul francofon studiul limbajului juridic a fost inițiat de François Gény și dezvoltată de Gérard Cornu (Franța) ori Jean-Claude Gémar (Canada). Aceștea își atribuie ca obiect de studiu limbajul juridic, din perspectiva a două aspecte ce îl definesc și anume: terminologia juridică și discursul juridic.
În spatial românesc preocupările de limbajul juridic sunt atestate într-un studiu din 1981, realizat de Barbu Berceanu. B. Berceanu, era de părere că trebuie să distingem „între activitatea dreptului în domeniul lingvistic, drept care atribuie cuvintelor o valoare juridică independentă de domeniul în care se aplică și activitatea lingvistică în domeniul dreptului, care are în vedere cuvintele cu semnificație juridică, specifice vieții juridice, independent dacă legiuitorul le-a determinat sau nu. O altă sarcină a lingvisticii juridice este studiul măsurii în care intervenția legiuitorului influențează limba reală (vorbită, scrisă), atât în intervalul în care actul normativ stabilizator de terminologie este în vigoare (și sigur că, cel puțin într-o oarecare măsură, influențează), cât și înainte de intrarea lui în vigoare (de la apariția propunerii de lege ferenda, uneori rămasă în acest stadiu), ca și după încetarea lui legală”. [19]
Cercetările asupra limbajului juridic trebuie să fie realizate din duă puncte de vedere: – unul, din punct de vedere istoric; – altul, din punct de vedere functional. Din punct de vedere istoric evoluția limbajului juridic interesează atât istoria limbii literare cât și istoria dreptului românesc, drept pentru care se impune o analiză sincronică necesară pentru a prezenta sintetic evoluția limbajului juridic în cadrul limbii literare, cu începere din secolul al XVI-lea. O asemenea analiză ar avea rolul de a releva dinamica proprie diverselor nivele ale acestui stil funcțional prin prezentarea elementelor de continuitate și a inovațiilor desprinse din compararea unor ediții succesive ale acelorași texte legislative.
Limbajul juridic este determinat de contextul politic și socio-cultural în care este utilizat și reflectă prin sistemul dreptului, în lingvistică, schimbările intervenite în societate. O dominantă caracteristică a limbajului juridic este permanenta confruntare dintre tradiție și inovație, care a avut loc în direcția asigurării proprietății, clarității și conciziei printr-un proces de unificare, specializare și modernizare la toate nivelele.
Studiul limbajului juridic din punct de vedere funcțional sunt alimentate de importanța pe care o are limbajul pentru drept, în calitate de mechanism de redare a relității juridice și a calității acestuia de mijloc pentru realizarea finalităților dreptului. Analiza limbajului juridic din punct de vedere functional este determinate de eficiența acestui limbaj angajat în diverse tipuri de activitate profesională.
Din punct de vedere teoretic, limbajul juridic are trei abordări: abordare lingvistică, abordare juridică, abordare interdisciplinară.
Abordarea lingvistică descrie limbajul juridic sub aspect diacronic și sub aspect sincronic. Cele de tip diacronic prezintă istoricul limbajului juridic începând cu primele pravile românești traduse și tipărite în Moldova și Muntenia la mijlocul secolului al XVII, continuând cu perioada 1780-1864/1865 (Pravilniceasca condică a lui Ipsilanti – promulgarea codurilor moderne ale României sub domnia lui A.I.Cuza) și până în prezent. Cele de tip sincronic prezintă limbajul juridic din perspectiva lingvisticii tradiționale, structurale, precum stilistica funcțională, sociolingvistica, psiholingvistica, analiza discursului, gramatica textului, teoria actelor de vorbire.
Abordarea juridică cercetează limbajul juridic din punct de vedere practice. Aspectele cu interes prioritar pentru acest tip de abordare sunt: perfecționarea tehnicii legislative; redactarea diverselor tipuri de texte juridice; interpretarea textului legislativ de către specialist; receptarea textului juridic de către nespecialiști; limbajul publicității juridice ș.a.
Abordarea interdisciplinară a limbajului juridic are caracter complex, încercând o analiză cât mai exhaustivă și multiaspectuală atât a aspectelor theoretic, cât și a celor practice. Pe lingă faptul că perspectiva interdisciplinară a dat rezultate foarte bune în studiul limbajului juridic, aceasta a mai condus la conturarea a noi domenii de cercetare, cum ar fi lingvistica juridică și semiotica juridică. În acest context, menționăm că studiul lui Barbu Berceanu despre lingvistica juridică investighează modul în care dreptul folosește limba pentru a construi, pornind de la resursele acesteia, un limbaj specializat cum este limbajul juridic. În sfera de preocupări a lingvisticii juridice ar intra, așadar, studierea terminologiei juridice – „atât cea folosită de public, cât și cea de utilitate mai restrânsă, a specialiștilor și practicienilor dreptului […] în vederea alegerii termenilor cei mai economici și mai adecvați (ca apartenență semantică și ca posibilități flexionare) și a găsirii celei mai științifice definiții”, lingvisticii juridice revenindu-i și sarcina elaborării dicționarelor juridice.
O cercetare recentă în acest domeniu este cea a Teodorei Irinescu, [20] care examinează în ce măsură normele juridice și actele de justiție respectă normele limbii literare moderne, precum și abaterile săvârșite de la ele, care îi știrbesc din claritate, precizie și accesibilate. Limbajul juridic, ca modalitate specifică de exprimare, este format din elemente de limbă comună și elemente care îi sunt specifice. Jean-Louis Sourioux și Pierre Lerat numesc acest aspect caracterul compozit al limbajului juridic, precizând că tocmai această caracteristică explică în mare parte un așa-numit „paradox” al dreptului: dreptul este un fenomen social, precum limba însăși, însă el provoacă majorității oamenilor sentimentul că se află în fața unui limbaj inaccesibil; deși pare a fi foarte îngrijit, este în același timp foarte ermetic și aparent ambiguu. Așa cum remarcă Jean-Claude Gémar, „juriștii practică un discurs adesea obscur și parcă deliberat încâlcit”. Gérard Cornu observă existența unui „ecran lingvistic” în cazul limbajului juridic, arătând că nu poate fi înțeles decât de specialiști în domeniu și că însăși existența lui se datorează faptului că nu este accesibil majorității membrilor comunități lingvistice. David Mellinkoff, analizează pentru limba engleză 22 de caracteristici ale limbajului juridic, pe care îl percepe ca fiind imprecis, dificil de abordat, nu numai pentru un profan, ci și pentru persoanele inițiate în domeniu. El califică acest limbaj ca fiind: greoi, neclar, pompos și vag. Stéphane Chatillon vorbește de „opacitatea vocabularului juridic”, precizând în același timp că orice domeniu de activitate are terminologia sa specifică, care nu este întotdeauna accesibilă profanilor. Pe de altă parte, claritatea se numără printre cerințele fundamentale și ale limbajului de drept. Într-un Îndreptar juridic din secolul al XIX-lea, se afirma în legătură cu claritatea mesajului: „Orice legiuire, ca să fie dreaptă, trebuiește să fie hotărâtoare. Căci dacă signalul dat de trâmbiță ar fi îndoios, cine s-ar pregăti de război? Dacă porunca dată de lege ar fi echivocă, cine s-ar dispoza să se supuie?”
Gh. Mihai [21] indică posibilitatea studierii oricărui limbaj sub trei aspecte: – al relațiilor dintre semnele și sistemele lui de semne, făcând abstracție de conținutul lor; – al relațiilor dintre semne cu obiectele pe care le desemnează acestea; – al relațiilor semnelor cu subiectul uman care utilizează aceste semne. Studiul acestor trei aspecte se constituie în domenii ca sintaxa logică; semantica logică, pragmatica logică,care sunt interesate de studiul limbajelor partciculare și nu al gândirii. Astfel, putem vorbi despre sintaxa logică juridică a limbajului juridic, care cercetează condițiile formale proprii sistemului lingvistic numit juridic; despre semantica logică juridică a limbajului juridic, sub aspectul relațiilor lor informaționale cu obiectele la care se referă, sensul și semnificația termenilor juridici din conținutul normelor, actelor normative, propozițiilor juridice, valoare ș.a.; pragmatica logică juridică, care s-ar angaja în studiul termenilor și propozițiilor în raport cu subiecții care le utilizează în diverse situații. Acestea ar putea fi direcții de cercetare încadrate relației dintre gândire și limbajul juridic.
În același timp este important rolul limbajului și în actele de comunicare. De studiul modalității concrete de realizare a actului comunicării este interersat Michael Tomasello (Origins of Human Communication), care pune în evidență natura practic-aplicativă a limbajului. Pentru Tomasello raportul dintre sens și semnificația unui cuvât sau gest are la bază cultura comună, educația și experiența comună a interlocutorilor. În această privință cercetările sale vin să confirme expunerile de natură analitic-filosofică ale lui Ludwig Wittgenstein. [22] Întrebarea pe care și-o pune Tomasello este cum poate fi comunicat ceva, la fel de simplu ca un gest al degetului arătător, în moduri atât de complexe, și cum se poate face acest gest în moduri, pe căi atât de diferite, în diferite ocazii? Autorul menționat, afirmă că comunicarea umană este fundamental legată de cooperare, aceasta operează natural în contextul asumării unui fundament conceptual comun, și în asumarea reciprocă a unei rațiuni comunicative de cooperare. Atât structural, cât și motivațional, caracterul cooperativ al ființei umane este unic în regnul animal și obligatoriu face trimitere la caracterul rațional al acțiunilor umane și al legăturii între gândire și limbaj.
Limbajul, ca sistem și activitate de comunicare cu ajutorul limbii, îndeplinește o serie de funcții care sunt, în egală măsură, importante pentru om, pentru viața sa profesională și socială. Autorii ce sunt interesați de problema pusă în discuție, menționează mai multe funcții ale limbajului. În lucrarea Introduction to Logic, I. M. Copi menționează trei funcții, și anume: funcția informativă, funcția expresivă și funcția directivă a limbajului.
Funcția informativă vizează limbajul în calitatea lui de mijloc de cunoaștere și comunicare. Spunând, de exemplu, că lumina are greutate și că acest fapt poate fi pus în evidență prin cutare și cutare experimente, noi folosim limbajul într-un mod informativ. Scopul în astfel de situații este obținerea de cunoștințe, comunicarea de informații, formularea, eventual, testarea unor ipoteze etc. Într-o poezie, prioritară este funcția expresivă a limbajului și nu cea informativă, aici nu se urmărește comunicarea de informații, sau nu în primul rând asta, ci exprimarea unor stări sufletești, a unor atitudini, dispoziții etc.
La rândul ei, funcția directivă se referă la raporturile limbajului cu acțiunile subiectului. Ordinele, întrebările, rugamințile sunt în general propoziții care determină acțiuni. Ceea ce se urmărește prin această funcție este realizarea unor acțiuni.
Pe lângă aceste trei funcții mai întâlnim menționate și altele. Printre cele mai importante, se numără:
funcția de comunicare – aceasta se consideră ca fiind o funcție fundamentală, originară și propulsivă a limbajului, căci prin ea omul își exteriorizează conținutul reflectoriu al proceselor psihice, și tot prin limbaj își dezvăluie particularitățile profilului de ansamblu al personalității sale, opinii, judecăți de valoare, atitudini, convingeri, trăsături temperamental-caracteriale.
funcția cognitivă – derivă din cea comunicativă, limbajul participând la realizarea procesului de cunoaștere a realității obiective. Specificul acestei funcții constă în medierea operațiilor de generalizare și abstractizare ale gândirii, făcând posibilă formularea esențialului, a relațiilor logice dintre fenomenele și obiectele lumii obiective. Limbajul face posibil fenomenul de conștiință, el este purtătorul întregului sistem psihic și al motivelor activității umane, al voinței, ce apare ca un proces de autoreglaj verbal.
funcția simbolic-reprezentativă – constă în substituirea unor obiecte, fenomene, relații etc. prin formele verbale (oral, scris). Cuvântul este purtătorul informației despre un obiect/fenomen, numai în măsura în care se află într-o relație de denumire cu obiectul respectiv, în calitate de semn. Operând cu semnele lingvistice, nu avem în vedere semnele ca atare (ca fenomene fizice, ca imagini sonore sau grafice), ci conținutul lor informațional, adică obiectele și fenomenele care le desemnează, înlocuindu-le.
funcția reglatoare – constă în determinarea conduitei proprii sau a celor din jur, cuvântul acționând ca un stimul real, provocând anumite reacții de răspuns, anumite manifestări comportamentale, declanșarea sau oprirea unora din ele și modificarea direcției de desfășurare a comportamentului. În această funcție se concretizează prevenirea și avertizarea, într-o anumită împrejurare, a modului de a proceda; se poate institui aprobarea, întărirea, stimularea sau respingerea, blamarea unor acte.
funcția expresiv-afectivă – constă în manifestarea unor idei prin fenomene extralingvistice: semn, mimică, intonație, gestică, pantomimică, producând un efect conștientasupra persoanei receptoare.
funcție persuasivă și/sau argumentativă – de convingere, de inducere a unor idei sau stări afective de la o persoană la alta, asupra voinței acesteia.
Toate funcțiile menționate coexistă în actele aceluiași individ, însă ponderea lor poate fi diferită. Limbajul juridic preia funcțiile limbajului menționate, adaptându-le specificului domeniului său și sarcinilor asumate.
În analiza logică, limbajul este privit ca un sistem de semne ce este caracterizat prin trei aspecte: semantic, sintactic și pragmatic. În calitate de sistem de semne, ce au semnificații, limbajul este utilizat pentru fixarea, prelucrarea și transmiterea unor informații. Folosirea limbajului are drept scop comunicarea. Prin analogie, limbajul juridic, are ca scop fixarea, prelucrarea și transmiterea de informații, iar ca finalitate are realizarea comunicării juridice. În concordanță cu aceste specificări considerăm că una dintre direcțiile cu caracter complex, interdisciplinar, dar și aplicativ pe care le deschide studiul limbajului juridic în relație cu gândirea este anume comunicarea juridică, care ca studiu teoretic a fost neglijată total.
Considerăm că perspectiva logică asupra limbajului juridic va contribuie la înlăturarea erorilor logice ale limbajului și va determina reconstituirea discursului juridic conform unor succesiuni logice corecte. De asemenea, analiza logică a limbajului juridic poate fi făcută și dintr-o perspectivă semiotică. În acest caz vom obține ridicarea gradului de corectitudine a interpretării în funcție de particularitățile textului legal. Perspectiva logică raportată interpretării, va face posibilă eliminarea ambiguităților create de greșeli de redactare a textului sau de polisemia termenilor prin plasarea acestora în context.
Chiar dacă, în raport cu celelalte variante stilistice ale limbii literare, stilul juridic pare cel mai omogen, totuși intervin anumite diferențieri determinate fie de specificul domeniului sociocultural, pe care îl oglindește din punct de vedere lingvistic, fie de sensul derulării relației între cetățean și instituția publică. Se disting cel puțin două variante lingvistice interne, dintre care primele două interesează limbajul juridic propriu-zis:
variantă conservatoare, specifică limbii textelor juridice, are caracter impersonal și se datorează faptului că raportul cetățean – instituție publică are un sens unic, îndreptat spre individ ;
variantă oratorică: de această dată, relația cetățean – instituție public are un sens dublu. Este varianta cea mai deschisă pentru manifestările stilistice individuale, pentru că organizarea discursului e îndreptată în mod esențial spre destinatar. În acest proces intervine o componentă persuasivă care ține de personalitatea emițătorului ce iese sau tinde să iasă din anonimat;
Aceste două modalități de manifestare lingvistică a limbajului juridic, determină posibilitatea punerii în valoare a două tipuri de limbaj: limbajul normativ și a limbajul judiciar. Analiza și studiul limbajului normativ formează nucleul tehnicii legislative, care după Geny se reduce în bună parte la terminologie, deoarece limbajul este cel care dă eficiență elementelor substanțiale ale dreptului. Orice normă de drept conține un mesaj pe care trebuie să-l comunice. Conținutul normei va fi cunoscut și înțeles dacă este redat printr-un limbaj juridic simplu și precis. Norma trebuie să dezvăluie rațiunea legiuitorului.
Unii specialiști au făcut diferența între limbajul dreptului și limbajul juridic (Z. Ziembinski – Le langage du droit et le langage juridique), alții au considerat sintagma „limbajul dreptului” drept un termen generic (Gérard Cornu) pentru patru tipuri de limbaje: limbajul legislativ, limbajul jurisdicțional, limbajul doctrinal și limbajul cutumiar, tipologie preluată de un alt autor. Jerzy Wroblewski (Les langages juridiques: une typologie) împarte limbajul dreptului în patru limbaje juridice: limbaj legal (cel în care se formulează legile), limbaj juridic jurisprudențial, limbaj juridic științific (cel al științei juridice) și limbaj juridic comun (folosit în celelalte discursuri din domeniul dreptului, de către specialist pentru nevoile lor profesionale: avocați, notari sau limbajul folosit în societate pentru a vorbi despre drept, despre legi și despre aplicarea lor).și chiar amplificată de altul15. Gérard Cornu (Linguistique juridique) adaugă un al cincilea tip: limbajul administrativ, prin care se realizează pledoarii, rapoarte, notificări.
Este evident că vocabularul juridic nu se limitează doar la termenii cu apartenență juridică exclusivă. El se extinde asupra tuturor cuvintelor pe care-i folosește dreptul într-o accepție care-i este proprie și înglobează toți termenii care, având cel puțin un sens în folosirea obișnuită și cel puțin un sens diferit odată ce sunt raportați dreptului.
Limbajul judiciar, care se regăsește în clasificările relatate mai sus, este acea formă a limbajului juridic care este utilizat în activitatea practică realizată zi de zi de către practicienii dreptului. Așa cum limbajul normativ trebuie să respecte anumite cerințe și rigori, exact așa și în cadrul activităților practice din domeniul dreptului, limbajul judiciar trebuie să fie formulat corect, în baza cunoașterii termenilor juridici, de specialitate prin respectarea procedurilor, rigorilor și cerințelor. În manualul de Logică juridică se menționează că limbajul judiciar cuprinde trei componente: descripții scrise și orale, care sunt supuse justificărilor verificate prin intermediul principiilor din care se deduc precum și prin argumente probatorii; prescripții; evaluări (aprecieri). Claritatea și precizia limbajului juridic folosit în domeniul juridic se obține din analizarea și utilizarea cât mai adecvată a termenilor și expresiilor ținând seama de semnificația lor în mod curent, precum și de respectarea cerințelor gramaticale și de ortografie, realizându-se asigurarea unității terminologice a stilului juridic.
Limbajul legislativ reprezintă un compromis între exigența preciziei și principiul primordial al înțelegerii depline a textelor juridice. Legiuitorul poate să precizeze unele expresii din limba naturală, să le schimbe semnificațiile, în anumite cazuri să introducă expresii noi pe care le creează el însuși sau le împrumută din limbajele specializate. Cu toate acestea, legiuitorul trebuie să formuleze textele actelor normative într-o manieră care să asigure înțelegerea de către destinatarii săi, adică în limba naturală care reprezintă limba înțelegerii generale în grupul lingvistic avut în vedere. Acest factor pragmatic influențează mai degrabă semantica decât sintaxa limbii. De aceea, se acordă o așa de mare importanță vocabularului actelor normative.
Toate componentele limbajului judiciar se concretizează în discurs juridic, care redă o ordine juridică exterioară, înfăptuită în gândire. În cadrul dreptului, în marae majoritate a cazurilor, discursul este de natură explicativ-justificativă, deoarece se întemeiază pe faptul că adevărul nu poate fi separat de principii, norme și valori, din aceste considerente pentru discursul juridic are importanță atât stilul de gândire și exprimare, cât și mijlocul de comunicare. Mulțimea termenilor juridici și a celor din limbajul natural folosiți în sens juridic se constituie în universul discursului juridic.
NOTE:
C. Sălăvăstru. Teoria și practica argumentării. Iași: Polirom. 2003, p.372.
Gh. Mihai. Retorica tradițională și retorici moderne. București: Editura ALL.1998, p.21.
C. Sălăvăstru. Op.cit., p. 373.
A. Mihăilă. Logica juridică. Cluj-Napoca. 2003
M. Villey. Seize essais de philosophie du droit, don’t un sur crise universitaire. Paris. Dalloz. 1969, p.280.
I. Dobrinescu. Întroducere în logica juridică. p. 23
G. H. von Wright. Logica discursului practic. În Norme, valori, acțiune. București: Editura Politică. 1979.
I.Dobrinescu.Op.cit., p.16.
Ibidem.
Gh. Mihai. Op.cit., p.22.
I. Craiovan.Un posibil ghid pentru cercetarea științifică a domeniului dreptului. București: Pro Universitaria. 2013, p.126.
Gh. Mihai. Întroducere pentru o logică juridică. Piatra Neamț. 1991.
I. Dobrinescu. Op.cit. p.19-20.
Ibidem., p. 53.
Gh. Mihai. Întroducere pentru o logică juridical. Piatra Neamț. 1991, p.23.
Gh. Mateuț, Ar. Mihăilă. Logica juridică. Lumina Lex. 1998.
Gh. Mihai. Op.cit., p.31
I. Coteanu. Stilistica funcțională a limbii române. Stil, stilistică, limbaj. București: Editura Academiei. 1973.
B. Berceanu. Dreptul și limba. Știința dreptului și lingvistica. Succinte considerații teoretice și aplicative. în Studii și cercetări juridice. XXVI. 1981, p.262.
T. Irinescu. Normă și abatere de la normă în terminologia juridică penală și civilă românească. Iași: Casa Editorială Demiurg. 2004; T. Irinescu. Lingvistică juridică. Iași: Casa Editorială Demiurg. 2003.
Gh. Mihai. Op.cit., p. 37.
Nota: Ludwig Josef Johann Wittgenstein (n. 26 aprilie 1889 – d. 29 aprilie 1951) a fost un filosof austriac, autorul unor contribuții fundamentale în dezvoltarea logicii moderne și a filosofiei limbajului, deși în cursul vieții a publicat o singură carte: Tractatus Logico-Philosophicus (1921). Postum a mai fost publicată Culegerea de prelegeri și notițe. Pornind de la critica logicii clasice, Wittgenstein a dezvoltat analiza posibilităților și esenței limbajului și gândirii în descrierea științifică a lumii. El înțelege lumea ca totalitate a faptelor și obiectelor prezente, în timp ce suma infinită a afirmațiilor elementare, independente logic unele de altele, nu ar fi decât copia lumii existente (Abbildtheorie), iar sentințele rezultate, consecințele logice ale faptelor. Logica ar avea un caracter pur tautologic și nu ar putea da nici o informație asupra realității, care s-ar exprima doar prin simboluri. Teoria sa, în cadrul filosofiei analitice, se îndreaptă în special împotriva absolutizării vorbirii și consideră valoarea cuvintelor numai în măsura în care devin folositoare ca mijloace de comunicare, exprimate prin analiza jocului de limbaj.
CONTRIBUȚIA FILOSOFIEI LA CUNOAȘTEREA DREPTULUI
Teorie și filosofie în cunoașterea dreptului
Gnoseologia dreptului
Cunoașterea științifică a dreptului
TEORIE ȘI FILOSOFIE ÎN CUNOAȘTEREA DREPTULUI
În contemporaneitate gnoseologia se caracterizează prin dezvoltarea unor teorii gnoseologice de ramură, care au dat naștere unor științe particulare, cum ar spre exemplu, epistemologia dreptului.
Cât privește epistemologia – ca teorie a cunoașterii științifice – este caracterizată ca o fază de cercetare extraordinară, zice I. Pârvu, ce urmează unei perioade de criză, cu procese, tendințe și evenimente de tip extraordinar: punerea în discuție a fundamentelor și garanțiilor ei de validitate; deblocarea unor orizonturi tematice și formularea unor noi concepte și probleme epistemologice; un acut dialog al orientărilor și școlilor de gândire; interesul deosebit pentru istoria disciplinei; problematizarea instrumentelor de investigație, nevoia unei analize critice a aplicabilității și valorii lor. [1] În acest context, cercetătorul fenomenului juridic care explorează „câmpul epistemologic contemporan” cu intenția de a valorifica tezele fundamentale ale cunoașterii științifice într-un domeniu particular, întâlnește un peisaj extrem de divers, zice I. Craiovan. La o extremitate se situează concepțiile după care epistemologia trebuie să rămână o încercare de explicare și justificare a pretențiilor de cunoaștere ale științei prin reconstrucția rațională a formelor ei de expresie și organizare. La extrema opusă pot fi identificate diferitele propuneri de „naturalizare” sau chiar de eliminare a epistemologiei și înlocuire a acesteia cu alte „discipline succesoare.” [2]
După cum menționează Ioan Humă este necesară o repunere în discuție a statutului cunoașterii juridice sistemice. Cunoașterea fenomenului juridic antrenează atât direcția filosofică, cât și aceea științifică propriu-zisă. Încă de la Aristotel care definea filosofia ca știință a primelor principii, referindu-se la existență ca existență. Pentru filosofia modernă, în special pentru Hegel, filosofia este chintesența spirituală a unei epoci. Nemaifăcând anumite concretizări în ceea ce privește esența filosofiei, ca formă a conștiinței sociale, în cele dintâi, pentru diferiți filosofi și pentru diferite perioade istorice, doar menționăm că modernitatea în totalitate, practic se axează pe problema cunoașterii.
O altă formă a conștiinței sociale este știința. „Știința reprezintă forma riguroasă a cunoașterii și construiește un ansamblu sistematic și unitar de cunoștințe veridice despre realitatea obiectivă (naturală și socială) și realitatea subiectuală.” [3]
Știința, scria R. Saleilles, poate fi divizată într-o serie de compartimente deosebite, dar nu există știință particulară care să nu coreleze cu știința universală și, cu toată specificitatea metodelor, nu există tehnică particulară care să nu coreleze cu procedeele generale de investigare, necesare pentru a parveni la cunoașterea adevărului în toate ordinele de idei. Această corelare este aplicabilă dreptului mai mult decât altor științe, căci știința dreptului le presupune cunoscute pe toate celelalte. [4]
Prin comparație ajungem la ideea că rezultatul cunoașterii este aflarea adevărului, iar al cunoașterii științifice – adevărul științific. Aceste două tipuri de adevăr sunt deosebite, dar în cadrul gnoseologiei sunt operante. Știința studiază aspecte diferite și secvențiale ale realității, filosofia studiază integralitatea existenței și caută principiul ei întemeietor, oferindu-i un sens umanizator. Așadar, adevărul filosofic are ca obiect impactul cunoașterii asupra sensibilității și spiritului nostru, adică este valorizator.
Știința la fel tinde să cuprindă gnoseologic existența ca totalitate, exprimându-se în ceea ce a primit denumirea de tabloul științific al lumii. Dacă acceptăm că știința realizează o imagine extensivă a realității, atunci adevărul filosofic propune o imagine intensivă, „centrată pe principiile ei ultime și pe reacția în conștiință la datul exterior” definitoriu, zice Ioan Humă. [5]
Diferență dintre adevărul juridic științific și cel filosofic nu constituie un factor de excluziune reciprocă, ci demonstrează complementaritatea lor, fără de care nu este posibilă integralitatea cunoașterii. Relația filosofie –știință juridică are o formă specifică de manifestare în cadrul raportului filosofiei dreptului cu teoria generală a dreptului.
Teoria generală a statului și dreptului cercetează structurile, funcțiile, mecanismele sistemului de drept, în care se întâlnesc aplicațiile conceptelor filosofice. Fără să se situeze în orizontul filosofiei, teoria generală a dreptului valorifică din plin o concepție filosofică sau alta – ontologie, gnoseologie, antropologie, axiologie, praxiologie. Teoria generală a dreptului are un limbaj propriu, care exprimă în termeni definiți, fundamentali pentru celelalte științe juridice, ceea ce este general și necesar întregului normativ juridic.
Filosofia dreptului este o proiecție integratoare conceptualizată și mereu conceptualizantă asupra dreptului, cu scopul de a dezvălui rațiunile participării lui la universalitatea ființei în devenire, temeiul situării lui în lume, măsura în care el se adeverește ca fiind pentru ființa umană. Pentru științele dreptului, pentru fiecare teorie, pentru sistemele de drept în vigoare, omul este subiect de drepturi și obligații.
Pentru filosofia dreptului, subiectul de drepturi și obligații este omul, același ca și al moralei, ca și al politicii și al tuturor celorlalte domenii. Filosofia dreptului are o problemă de primă însemnătate, și anume conexiunea și fondul conexiunii – fapt juridic și normă de drept, în care se profilează sensul omenesc al existenței. Filosofia dreptului cercetează, din unghiul său de vedere, condițiile de validitate a categoriilor juridice, condițiile de justificare a fenomenului juridic, măsura în care și sub care dreptul adeverește omul în genul și singularitatea sa. [6]
Teoria generala a dreptului este o știință juridica care cercetează coordonatele teleologico-normative, constructive ale dreptului, izvoarele lui, norma juridica și instituțiile juridice, formulează și definește categoriile fundamentale pentru toate științele juridice particulare, enunță și analizează principiile generale ale sistemului dreptului. Aceasta ne ajută să facem distincție între teoria generala a dreptului și filosofia dreptului, care este concepția globală asupra dreptului, metajuridică, dezvăluind rațiunea de a fi a dreptului în ordinea lui universală, temeiul categoriilor și principiilor juridice. Teoria generală a dreptului e opera teoretică a gândirii juridice, filosofia dreptului este opera teoretică a gândirii filosofice. Teoria generală a dreptului și filosofia dreptului colaborează în elaborarea fundamentelor dreptului. Filosofia contemporană a dreptului este reprezentată și confirmată ca teoria cunoașterii juridice și a cunoștințelor juridice. [7]
GNOSEOLOGIA DREPTULUI
Abordarea problemelor de natură gnoseologică în științele juridice nu este nouă. În esență, aceasta este o abordare a problemei metodologice și a metodelor de cunoaștere în științele juridice. Din această problematizare, devine posibil de a deosebi două concepții generale ale metodologiei: – ca totalitate de metode și reguli; – ca știință filosofică despre cunoașterea realității obiective. Metodologia științelor juridice a pus întrebarea despre locul metodelor dreptului în sistemul științelor juridice tradiționale. Daca ne referim la prima concepție asupra metodologiei, situația este clară, fiindcă e o referire la atribuirea teoriilor metodologiei la materia juridică. De exemplu medicina legală este un gen de medicină orientată spre probleme cu interes juridic. Problema devine mai complicată când ne referim la cel de-al doilea concept din cauza că aplicarea nemijlocită a unor categorii filosofice în cercetarea juridică nu semnifică o atitudine filosofică asupra metodologiei. Filosofia și aici rămâne filosofie, dar ceea despre ce tratează în limbajul ei este jurisprudență.
Aspectul gnoseologic presupune și coraportul între material și ideal, între ceea ce este și ceea ce ar trebui să fie, coraport care se supune cercetărilor de natură filosofică. Din unele considerente, aceasta nu este filosofie, deoarece nu cercetează coraportul materie – conștiință în genere, dar specificul raportului filosofie – drept. Prin aceasta și se îndreptățește denumirea de filosofie a dreptului.
Dreptul, ca știință despre societate, cercetează acea parte a realității sociale care se află sub semnul juridicității. „Ansamblul teoriilor și ipotezelor despre întregul organic, dar și despre elementele componente ale dreptului, privit ca sistem, vizează lumea dreptului …. formată din componente ideologice, relaționale și instituționale, condiționate social-istoric.” [8] Științele juridice analizează legile apariției și evoluției statului și dreptului, instituțiile politice și juridice în manifestarea lor concret-istorică și în relația activă cu celelalte elemente ale ansamblului societal, prin care influențează și totodată suportă influența modelatoare a acestora. [9]
La fel ca și alte științe, științele juridice produc adevărul științific propriu. Adevărul științific juridic, ca adevăr ce apare din cunoașterea socială se deosebește de adevărul din cadrul științelor naturii, de exemplu, prin faptul că el este nu doar o explicație cognitivă, dar este însoțit de evaluări, de luări de poziții, etc. Adică reprezintă o construcție argumentativă a ideii de dreptate. Nașterea științei dreptului, ca de altfel a științei în genere, în sensul ei actual, este rodul eforturilor conjugate în plan epistemico – metodologic și în plan teoretic (deci științific). Chir pentru antichitate nu era străin faptul că gândirea filosofică a fost cea care a dat naștere științelor. Fapt ce este ușor observabil și în faptul că până spre mijlocul secolului XIX-lea, teoria dreptului și filosofia dreptului nu erau două domenii distincte, ci făceau corp comun.
Teoria generală a dreptului vizează fenomenul juridic la un nivel de maximă generalitate, deosebindu-se de abordările cu caracter aplicat, proprii celorlalte științe juridice. Ca toate celelalte științe fundamentale teoria generală a dreptului fixează noțiunile fundamentale ale domeniului propriu; ele reprezintă repere epistemice [10] ale sistemului științelor juridice particulare. Știința generală a dreptului, știință fundamentală, își deduce reperele logic-metodologice și axiologice din câmpul metaștiințific al adevărului filosofic.
Statutul epistemic al științelor juridice este exprimat prin dimensiunea evaluativă și descriptivă a cunoașterii juridice sistematice. În acest caz una dintre constatările făcute pentru științele sociale în genere, rămâne a fi valabilă și pentru domeniul dreptului. Anume este vorba despre faptul că sub aspectul regimului ontologic proprii, nu există prin ele însele, ci reprezintă activitatea ca atare a oamenilor care studiază societatea. Din acest unghi de vedere, teoria generală a dreptului realizează prin statutul său o dublă deschidere: una spre științele juridice particulare și cea dea doua spre filosofie. Din cadrul științelor juridice primește informația empirică și o redă în categorii și principii operaționale pentru cunoașterea factural pozitivă, iar de la filosofie preia concepte și reguli metodologice cu rol evaluativ și general-empiric.
Caracterul evaluat al cunoașterii din cadrul dreptului ține de esența științelor juridice. În încercarea de a descoperi esența științelor juridice majoritatea autorilor consideră că primul pas în realizarea acestui lucru este dezvăluirea, cunoașterea esenței și identității dreptului. Astfel, J.L. Bergel [11] încercând sistematizarea definițiilor dreptului, distinge două categorii de definiții:
– definiții de tip formal-normativist, în categoria cărora include propria sa definiție în analiza conceptului dreptului – ansamblu de reguli de conduită care, într-o societate mai mult sau mai puțin organizată, reglementează raporturile sociale și al căror respect este asigurat de constrângerea publică”;
– definiții de tip substanțial, care vizează rațiunea de a fi, originea, justificarea și finalitatea dreptului;
Același autor menționează, că trebuie în cadrul oricărei abordări în cadrul dreptului de ținut cont de faptul că dreptul este un sistem organizat de valori, de principii, de instrumente tehnice care exprimă reguli precise și căruia nu i se pot neglija nici fundamentele, nici manifestările concrete sau formale. Ceea ce putem deduce din aceste formulări este faptul că dreptul este un sistem complex cu multiple semnificații de care trebuie să se țină cont. Cele mai importante și principale sensuri ale termenului „drept”, menționează I. Craiovan [12] sunt:
totalitate a normelor juridice destinate să reglementeze conduita subiectelor umane, a căror respectare poate fi asigurată la nevoie de o forță de constrângere socialmente recunoscută, în acest sens se spune că dreptul este obiectiv;
ansamblu al normelor în vigoare într-un stat, a căror respectare poate fi asigurată le nevoie de forța de constrângere a statului – dreptul pozitiv;
ansamblu al prerogativelor unui subiect de drept de a pretinde o conduită, reglementată de dreptul obiectiv, în scopul valorificării sau apărării unui anumit interes legal protejat , în cadrul unui raport juridic concret – dreptul subiectiv;
totalitatea normelor juridice dintr-un drept pozitiv care reglementează conduite umane într-un anumit domeniu de relații sociale – drept material;
ansamblu al normelor juridice prin care este reglementată procedura de aplicare a dreptului material dintr-un drept pozitiv, astfel încât să valorifice drepturile și obligațiile participanților la raporturile juridice prevăzute în normele dreptului material-drept procedural;
ansamblu al regulilor menite de a păstra echilibrul în mediul social concret de conviețuire – arta dreptului. [13]
M. Foulcaut în Arheologia cunoașterii apărută în 1969 pune în discuție specificul cunoașterii în cadrul dreptului. Despre această lucrare, Gilles Deleuze scrie că, în „ Arheologia Cunoașterii” Foucault face mai puțin un discurs a metodei sale decât „poemul operei precedente”. Făcând afirmația: „toate cărțile mele sunt mici cutii cu unelte”, Foulcaut încearcă formularea trăsăturilor caracteristice cunoașterii juridice, prin intermediul utilizării metodelor de cunoaștere, exemplificate prin aplicare pe terenul dreptului penal. Ideea de bază, una apropiată stilului lui Descartes, este cea potrivit căreia pentru a realiza cunoașterea este nevoie de anumite metode potrivite. Autorul Arheologiei cunoașterii indică faptul că atât regula de drept, cât și ipoteza științifică, o operă literară, mărturiile făcute de cineva, o lucrare de drept penal ș.a. sunt în același timp parte componentă a unei culturi, cât și purtători ai culturii în cauză. Toate (dreptul, știința, literatura, poezia, etc.), în egală măsură, sunt rezultatul unui proces de cunoaștere.
Cunoașterea, zice M. Foucault, e o totalitate de instrumente, enunțuri și obiecte vizibile (Închisoarea, judecătorii. Curtea constituțională etc). Cunoaștere la acest autor presupune două componente de bază: un fundament teoretic justificativ și o raționalitate practică complementară a enunțului și obiectului vizibil.
În calitate de entități în studiul cunoașteri juridice, autorul indică cărțile, operele, autorii. Aparent, acestea, la o primă vedere, ar putea părea că sunt sursa cea mai sigură a cunoașterii. Însă trebuie să punem și în cazul acestora unele semne de întrebare.
Cartea nu este o unitate informațională izolată; ea se găsește într-o rețea, făcând trimetere la alte texte. În același timp, lucrarea face trimitere și la autor, care zice M. Foucault eludează realitatea discursului. Subiectul e înțeles drept creator de sens, de la care vin să se alimenteze alte domenii cognitive, subiectul însuși vine să se inspire din conținutul cărților.
Cunoașterea juridică este:
ceea ce poate fi inclus într-o practică discursivă, raportată unei situații specifice;
un spațiu de manifestare a subiectului în calitate de creator, vorbitor și purtător de semnificații asupra obiectelor incluse în discursul său;
contextul în care apar conceptele, se definesc, se aplică și se transformă;
o totalitate de relații cu alte contexte discursive ori practici non discursive.
De ce arheologia cunoașteri? Deoarece arheologia, la M. Foucault este o metodă, o manieră de analiză a ceea ce este spus și „concluzia Arheologiei – indică faptul că ea este un apel la o teorie generală a producerii/produselor”, scrie Gilles Deleuze, „care trebuie să se contopească cu o practică revoluționară în care discursul care acționează se creeze/formează indiferent de viața mea și de moartea mea”
CUNOAȘTEREA ȘTIINȚIFICĂ A DREPTULUI
Analiza mecanismului de realizare a procesului de cunoaștere conduce la evidențierea deosebirii între cunoașterea empirică și cunoașterea teoretică. „Cunoașterea empirică este însușirea de către agentul cunoscător a unei informații legate nemijlocit de situațiile praxiologice în care acționează, și de utilizarea semnelor limbii naturale prin desemnarea și transmiterea acestora”.[14] „Cunoașterea teoretică (sistematică) se deosebește de cea empirică prin introducerea alături de limba naturală a unui sistem special de semne și definirea riguroasă a conceptelor și propozițiilor utilizate, prin instituirea unor ample demersuri logice, constructive, cu accentuată valoare operațională”.
Astfel, spre deosebire de gnoseologie, care studiază cunoașterea general-umană, epistemologia cercetează cunoașterea științifică, pe care o profesează oamenii de știință. Epistemologia ca prioritate este interesată de studiul a așa probleme:
distincția experiență și experiment;
unitatea dintre analiză și sinteză;
transformarea inducției în deducție;
rolul ipotezei în cunoașterea teoretică și cea practică;
conceptul de lege științifică;
posibilitatea previziunii, etc.
Atât gnoseologia cât și epistemologia trebuie să cerceteze valoarea tuturor operațiunilor cognitive ale subiectului, să stabilească principiile, metodele și sursele activității de cunoaștere în genere pentru a înțelege trecerea de la cunoașterea obișnuită la cunoașterea științifică.
Specificitatea, complexitatea și identitatea fenomenului juridic se relevă în cadrul a două planuri de cunoaștere:
ca expresii particulare ale normativității sociale;
ca interacțiune cu celelalte zone ale cunoașterii sociale. Este vorba despre apariția unor domenii specializate ale cunoașterii științifice, și în acest caz este vorba despre epistemologia dreptului.
Aspectele de natură gnoseologică, care apoi evoluează în cele epistemologice, sunt prezente în drept. Cunoașterea juridică, prin specificul său, implică o serie de cerințe cu profil material-faptic și psihologic. Ea este orientată spre o ordine socială. Pentru a da expresie cognitivă imperativului juridic, sunt prezente elementele procesului de cunoaștere: subiectul și obiectul cunoașterii, unite prin relații de interdependență, și prin care subiectul se integrează în social (sau discernem anumite propoziții de ordin normativ).
Astfel, alături de universul teoretic există și un altul, cel practic. În locul determinismului fenomenelor naturale, cunoștințele pe care le avem despre această lume presupun „libertatea”. Ideea care conduce morala și dreptul se realizează în viață sub forma de cunoaștere particulară a unor îndatoriri și drepturi, dar o face prin acte ale rațiunii, care nu se mai manifestă ca determinate în spațiu și timp, ci ca libere. Cunoașterea juridică constituie astfel o realitate care, în toată complexitatea ei, este paralelă cu realitățile sociale și suprapusă lor, dar ea nu se poate, niciodată, produce separat, ci se aplică întotdeauna acestor realități. Ea folosește cunoștințele morale în mod imediat, iar pe cele sociale în mod mediat. Dreptul, printr-o apropiere a moralului și a socialului, preface aceste cunoștințe în ceva pur juridic.
Specific pentru orice domeniu al cunoașterii juridice este că construcțiile juridice sunt abordate de pe pozițiile a cel puțin două persoane, plasate într-un raport juridic determinat. Fenomenul supus cunoașterii juridice este deci reprezentat de legătura între aceste două sau mai multe persoane, care își corelează interesele și conviețuiesc în grupuri organizate, respectând un anume echilibru al relațiilor sociale. Cunoașterea juridică se caracterizează prin socialitate, care este o particularitate inclusă caracterului cultural al tuturor realităților dreptului. Iar subiectul și obiectul cunoașterii juridice se unesc într-o singură realitate, acea a omului ca personalitate culturală, care acționează și săvârșește anumite fapte.
În timp, gnoseologia s-a constituit într-o epistemologie juridică [15] care relevă faptul că știința dreptului își propune să expună tematic și să analizeze logic dreptul, obiectul său constituindu-se din ansamblul regulilor juridice (legi, reglementări, stipulări, norme) ale comportării oamenilor într-o comunitate socială. [16] Abordările logice și epistemologice ale științei dreptului remarcă necesitatea deosebirii dintre ideile juridice normative și cele factuale. Ideile normative se exprimă în propoziții imperative, ca idei de prescripție, interdicție, permisiune etc. Obiectul științei dreptului constă într-un anumit sistem, pe care juristul caută, în primul rând, să-l definească. În încercările de a defini, savanții (J.Austin, H.Kelsen, A.Ross ș.a. ) au ajuns la conflictul între aspirațiile la exactitate extremă și nevoile practice, cărora știința dreptului le este subordonată. S-a constatat că este foarte greu de a formula concepte general-valabile în această disciplina.
Cercetările epistemologice ale lui A.Wedberg demonstrează că în domeniul dreptului există două categorii de specialiști: juristul practician și teoreticianul dreptului, care se adresează diferitor clase de propoziții specifice dreptului. Pentru practician, sistemul juridic poate fi o autoritate morală sau o putere de care trebuie să se țină seama. Savantul se ocupă de relația dintre propozițiile externe și cele interne, el face interpretări ale acestora.
Există păreri care susțin posibilitatea reconstrucției logico-epistemologice a dreptului din interiorul său. Fiecare disciplină științifică utilizează în baza specificului său procedee de raționalizare și cercetare, corespunzătoare obiectivelor pe care le are de realizat. Procedeele de lucru care se utilizează în drept poartă specificul domeniilor la care se adresează, deși obiectul oricărei cercetări juridice constă în stabilirea dreptății într-un caz dat. În așa mod se relevă ideea unui obiect care se cere cunoscut nu atât ca obiect în sine, ci printr-un subiect dat. Cunoașterea juridică parcurge nu numai drumul spre obiect, ci și de la obiect la o persoană sau grup de persoane, „ceea ce corespunde cu un mesaj adresat subiectului cunoscător.” [17] Din punct de vedere juridic, a cunoaște corect înseamnă a identifica semnificația faptelor și caracterele persoanelor care au participat la ele, inclusiv circumstanțele în care s-au aflat și s-au manifestat ele.
Specialiștii ce au analizat cunoașterea juridică au evidențiat aspectul axiologic al cunoașterii. De exemplu, V.N.Kudreavțev,[18] referindu-se la dimensiunea axiologică a cunoașterii științifice în domeniul dreptului, afirmă că aceasta influențează elementele cele mai profunde ale genezei conduitei licite și ilicite. Valorile juridice pot să influențeze totul, inclusiv cele mai îndepărtate verigi ale lanțului cauzal, unde își află originea activitatea, trebuințele, interesele, alegerea mijloacelor și realizarea acțiunii. Cunoașterea, ca obiectiv, are aflarea adevărului în acțiunile proprii și ale altor indivizi.
Aceste observații permit constatarea că dreptul nu poate fi conceput fără penetrarea în gândirea altei persoane, stabilindu-se o relație de comunicare între indivizi. Geneza dreptului a indus în existența omului procese complexe de intercomunicare. „Comunicarea este fundamentală și revelatoare pentru ființa umană, fiind singura și simpla ei modalitate de a ființa. Numai prin ea se realizează acel echilibru interior ce integrează pe individ în grup si-n existență”.[19] Dreptul se constituie pe edificiul creat de intercomunicare și se desăvârșește atunci când intercomunicarea devine argumentativă și limbajul destul de evoluat. [20]
„Ideea de a examina prin ea însăși activitatea de cunoaștere a dreptului poate mai întâi să dea mijloacele de progres ale științei dreptului, să amelioreze cunoașterea acestui fenomen”. [21] Problematica epistemologiei juridice se inspiră și abordează pe teren juridic o serie de teme de epistemologie generală precum: formele și metodele cunoașterii științifice, problema științifică, adevărul, convergența metodelor și a perspectivelor disciplinare în metaștiința actuală, raționalitatea științei, logica și metodologia descoperirii științifice, corelații epistemologice dintre știința fundamentală – știința aplicată, istoricitatea științei, contextul social și știința, valorile sociale în relație cu criteriile interne de evaluare în dezvoltarea științei, ș.a. [22]
În același timp, epistemologia dreptului include un șir de probleme particulare, cum ar fi:
relația socialitate-juridicitate;
relația cunoaștere comună-cunoaștere științifică, cunoscut fiind faptul că cunoașterea juridică comună este prezumată ca fiind științifică;
standardele pentru aprecierea gradului de științificitate în cadrul cunoașterii juridice în care se operează cu opinii, puncte de vedere, teorii juridice, concepții doctrinare, etc.;
configurațiile cunoașterii juridice, relațiile dintre regim juridic, instituție juridică, ordine juridică, ramură de drept, subramură de drept;
specificitatea cunoașterii juridice în cazul diferiților agenți sociali;
relațiile dintre cunoașterea juridică științifică și puterea socială în condițiile în care dreptul este și o expresie normativă a puterii de stat;
statutul epistemologic al unor entități precum lacuna, prezumția,ficțiunea, etc.
Din perspectivă epistemologică se pot oferi multiple sugestii metodologice pentru evitarea unor „capcane” sau abordări sterile în cercetarea fenomenului juridic și cunoașterea aprofundată a acestuia.
După cum menționa M. Virally, în cadrul dreptului nu poate exista un adevăr definitiv. Din acest motiv, teoriile juridice, ca orice teorie științifică, pot să se refere doar la aspecte ale sistemului real, pe care îl schematizează, realizând o reconstrucție sumară a fenomenului juridic.
Sub acest aspect în cadrul științei dreptului, prima necesitate epistemologică este de a releva pluralismul punctelor de vedere, și a le accepta. Din punct de vedere științific tranșarea controversei în favoarea sau defavoarea unei teorii este relativă. Cel mai frumos aport al epistemologiei contemporane este că a demonstrat că nu se poate pretinde să se decerneze sau să se rețină un brevet de științificitate.
În acest context este de subliniat importanța menținerii deschise a tuturor șanselor de combatere argumentată a teoriilor juridice, care desigur, nu se pot sustrage influențelor ideologice și aprecierilor valorice, dar știința dreptului trebuie să își însușească în mod creator și specific una din marile lecții ale epistemologiei recente ce demonstrează că dacă există o garanție de științificitate, ea nu poate veni decât de la existența unei comunități științifice care să funcționeze ca o colectivitate critică, ca unul din motoarele cunoașterii domeniului cercetat.
NOTE:
I. Pârvu. Întroducere în epistemologie. Iași: Editura Polirom.1998, p.13 și urm.
I. Craiovan. Metodologia juridică. București: Univers Juridic. 2005, p.54.
I. Humă. Cunoaștere și interpretare în drept. București: Editura Academiei Române. 2005, p.10.
R. Saleilles. Les methodes d’enseignement du droit et d’education intellectuelle de la jeunesse //Revue Internationale de l’enseignement, Nr.2, 1902, p.317.
I. Humă. Op.cit., p.11.
C. Stroe. Compendiu de filosofia dreptului. București: Editura Lumina Lex. 1999, p.52.
I. Ceterchi, I.Craiovan. Introducere în Teoria Generală a Dreptului. București: Editura ALL, 1996, p.31.
Gh. C. Mihai, Radu I. Motica. Filosofie a dreptului. Timișoara: Editura Almanahul Banatului. 1995, p.23.
N.Popa. Teoria generală a dreptului. București: Editura Actami. 1998, p.7
Gh. C. Mihai, Radu I. Motica. Fundamentele dreptului. Teoria și filosofia dreptului. București: Editura ALL. 1997, p.1-2.
L. Bergel. Theorie generale du droit. Paris: Dalloz. 1985, p.13.
I. Craiovan. Op.cit., p.109.
Gh. Mihai. Inevitabilul drept. București: Lumina Lex. 2002, p.26-26.
I. Craiovan. Metodologie juridică. București: Universul Juridic. 2005, p.52.
Nota: Termenul de „epistemologie juridica” îl găsim analizat la următorii autori: L.Ziembinski. Condiții preliminare ale aplicării logicii deontice în raționamentul juridic; A. Wedberg. Probleme ale analizei logice a științei dreptului.
A. Botez. Științele sociale și mutațiile contemporane în epistemologie. în Epistemologia științelor sociale. București: Editura Politica. 1981, p.94.
I. Dobrinescu. Întroducere în logica juridical. p.115.
В.Н. Kудрявцев. Право и поведение. Moсквa: Юридическая литература. 1978, с.97.
C. Mircea. Intercomunicarea. București: Editura Științifică si Enciclopedică. 1979, p.1-15 și 25-27.
J. Habermans. Cunoaștere și comunicare. București: Editura Politică. 1983, p. 496.
C. Atias. Epistemologie Juridique. Paris: PUF. 1985, p.79.
A. Dobre. Introducere în epistemologie. București: Editura Fundația România de Mâine. 2002, pp.72-289.
AXIOLOGIA DREPTULUI
Dreptul – element al culturii
Axiologia dreptului: teorie a valorilor juridice
Statutul valorilor juridice în sistemul general de valori
DREPTUL – ELEMENT AL CULTURII
Omul nu este ci devine o ființă culturală.
Al.Tănase
Printre valorile fundamentale ale culturii umane se înscrie și domeniul dreptului. Caracterul valoric al dreptului este fundamentat de natura acestui fenomen social, de importanța socială, ca expresie a relațiilor umane, de locul și rolul pe care îl are acesta în cadrul sistemului general de valori a societății. Aprecierea dreptului ca o valoare socio-culturală specifică se fundamentează pe sistemul general de valori a societății.
Utilizarea conceptului de „valoare” într-un sens specific ne conduce la Kant, după care poate fi apreciat în calitatea de valoare ceea ce are semnificație, importanță în lumea morală a obligației și a libertății. Pentru Kant este important caracterul normativ și de reglementare/regulativ al valorii, care reprezintă imperative apriori a gândirii – scop, cerințe, expresii a necesarului.
Urmașii lui Kant au dezvoltat concepția caracterului normativ și de reglementare a valorilor nu doar în domenii cu caracter normativ, dar și în știință și artă. Astfel valoarea este apreciată ca normă a culturii, ca element al culturii. Pentru Windelband valoarea este element al culturii, menționând așa valori ca: adevărul, bunătate, frumusețea, dar și arta, religia, știința și dreptul.
Originile termenului cultură se regăsesc în latina veche unde are înțelesul de cultivare a pământului (cultura agri), iar prin extensie și cultivare a spiritului (cultura animi). „Limbile de origine romanică au preluat și reținut această din urmă accepțiune a culturii de cultivare a spiritului, de educație, sensul cel mai larg”. [1]
În prezent termenul cultură are mai multe sensuri. Dar în general, cea mai acceptată formulare este cea după care cultura reprezintă totalitatea valorilor materiale și spirituale create de omenire în procesul practicii social-istorice, precum și a instituțiilor necesare pentru crearea și comunicarea acestor valori. Al. Tănase [2] consideră că cultura este determinată de două categorii de factori: subiectivi și obiectivi. Conform opiniei acestui autor, conținuturile pe care le includ factorii culturii sunt: acțiunea și efectul de cultivare a corpului și spiritului – subiectiv; lumea proprie omului și totalitatea complexului de obiective pe care omul le creează, le transformă și umanizează – creații de limbaj, de literatură, de artă, de știință și morală, de politică și de drept etc. – datorită cărora se ridică deasupra stării natural – obiectiv.
Cultura este un ansamblu structurat din produse cumulative ale practicii umane. Elementele constituitive ale culturii au și calitatea de caracteristici ale culturii, printre care C. Stroie [3] menționează:
– Dimensiunea cognitive, care indică faptul că înainte de a fi expresie valorică ce implică judecata de valoare, apreciere critică, cultura este un act de cunoaștere mai mult sau mai puțin adecvată a unor legi, fapte sau procese natural sau sociale, obiective sau subiective. În acest sens, înafara actului de cunoaștere a structurilor, proprietăților, cauzelor și legilor fenomenelor și proceselor din natură și societate, nu poate fi create nici o valoare culturală.
– Dimensiunea creatoare, care relevă că în procesul cunoașterii realității omul nu o reproduce cu exactitate, dar intervine prin creație, imaginative, etc. Astfel, putem vorbi despre cultură doar acolo unde intervine omul cu facultățile și foorța sa creatoare.
– Dimensiunea axiologică (valorizatoare) implică raportarea rezultatelor cunoașterii, creației și acțiunii la necesitățile, aspirațiile sau idealurile omului, aprecierea lor critică în funcție de interesele lui;
– Dimensiunea praxiologică (acțional) se referă la generralizarea socială și asimilarea critică a valorilor culturale. De asemenea, această componentă se referă la integrarea culturii în cadrul practicii sociale, la realizarea funcției sale sociale, și a rosturilor ei umane.
Înțelegerea esenței culturii presupune raportarea acesteia fie la natură, fie la societate. Pentru fiecare caz în parte asistăm la un mod specific de înțelegere a esenței umane raportate culturii. Culturologul R. Linton [4] arată că orice societate are o cultură, oricât de simplă ar fi ea, și fiecare ființă umană este culturală în sensul că participă la o anumită cultură”.
În paralel cu termenul de cultură este utilizat și cel de cultură juridică. În dezvoltarea sa societatea umană se ciocnește cu diverse probleme care nu pot fi soluționate prin intermediul normelor morale, obiceiurilor, tradiției. Acest lucru a determinat ca în istoria umanității să fie necesară existența dreptului ca formă de reglementare a relațiilor între membrii societății umane. Astfel, dreptul devine element al culturii, iar valorile lui devin valori ale culturii juridice.
Chiar dacă această noțiune întâlnește mai multe explicații conceptuale, oricum marea majoritate a definițiilor scot în evidență aceleași semne specifice termenului dat, considerând că cultura juridică este o cunoaștere și înțelegere profundă a dreptului (a fenomenului juridic), o executare conștientă a dispozițiilor dreptului. Toate marile legiuiri, zice [5] C. Stroie, începând cu cele din orientul antic (Codul lui Hamurabi – Babilon, Legile lui manu – India, codul lui MU – China) continuând cu cele din vechea Eladă (Legile lui Lycurg – Sparta, legile lui Dracon și Solon – Atena) și Roma Antică (Legea celor XII – Table) și, mai apoi, cu marile idei și doctrine juridice din Renaștere și Epoca medievală – teoria dreptului natural, teoria contractului social, teoria separației puterilor etc. sunt adevărate monumente juridice ce se înscriu în cultura popoarelor care le-au creat cât și cultura umanității”.
Încercând o clarificare conceptuală din punct de vedere logic asupra noțiunii cultură juridică vom vedea că extensiunea noțiunii în cauză cuprinde totalitatea concepțiilor juridice, creația științifică în domeniul dreptului, reglementările juridice, starea legalității, iar intensiunea indică semne distincte ale noțiunii relevate prin cunoașterea elementelor componente a acesteia , ca o condiție indispensabilă respectării prescripțiilor normelor juridice. Privirea cea mai fugitivă asupra acestei explicații scoate în evidență legătura culturii juridice cu conștiința juridică ( lucru scos în evidență de Locke, J. J. Rousseau, Hegel, Kant, Montesquieu, Ioan Ceterchi, M. Djuvara P.M. Rabinovici, S.S. Alekseev etc. Hegel în acest sens menționa. „Obligația supunerii față de lege implică în virtutea dreptului conștiinței de sine necesitatea ca legile să fie aduse la cunoștința generală”. [6]
S. Popescu, referindu-se la legătura dintre cultură și drept, definește cultura juridică ca un „sistem de elemente materiale și spirituale, care se raportează la sfera de acțiune a dreptului și se exprimă în conștiința și condiția oamenilor. În sfera culturii juridice intră sistemul de norme, raporturile juridice, conștiința juridică, conduita juridică licită sau ilicită, iar separat de acestea, în sfera de civilizație, concepută ca o cultură în acțiune, pot fi incluse opinia publică și lupta împotriva încălcărilor de lege”. [7] Cultura juridică, ca formă specializată a culturii, include în sine nu toate ideile și valorile societății, ci doar cele spirituale ce au tangență cu juridicul. În cadrul acesteia se include legalitatea, ordinea de drept, conduita legală, conștiința juridică, relațiile juridice, normele juridice.
Unii autori (V.I. Kaminski, A.R. Ratinov, ș.a.) consideră că cultura juridică include așa componente ca: activitate de elaborare a dreptului, știința juridică, raportul juridic, criteriile de apreciere a comportamentului individului, conștiința juridică, instituțiile juridice, etc. Alții, consideră că valoarea de bază ce face posibilă organizarea societății, inclusiv în cadrul culturii este norma. „În jurul acesteia se formează cultura socio-normativă, ca parte a culturii generale a omenirii. Este important ca această formă a culturii să pună la dispoziția societății acele mijloace de reglare și coordonare a acțiunilor oamenilor, de control și organizare, care ar conserva personalitatea în anumite limite sociale de dezvoltare.” [8]
În cadrul social dreptul este orientat asupra acțiunii practice, încercând elaborarea unor standarde comportamentale ale cetățenilor în domeniul realizării dreptului. Realizarea dreptului, cunoscând două forme, pe de o parte presupune respectarea și executarea dispozițiilor legale de către cetățeni și, pe de altă parte aplicarea normelor juridice de către organele de stat cu competențe în acest scop. În consecință, cultura juridică este cea care determină comportamentul atât a subiectelor de drept cât și al organelor statului în aplicarea dreptului.
Autorul Tratatului de teoria generală a statului și dreptului afirmă că, cu cât nivelul de cunoștințe posedate de individ este mai mare cu atât cultura juridică a acestuia este mai înaltă. Însă, menționează în alt context același autor, că pentru atingerea unui înalt nivel de cultură juridică nu este suficient doar de a acumula cunoștințe în domeniul dreptului. Înalta cultură juridică este rezultatul unui proces de educare sub diverse aspecte a dreptului, ceea ce „înseamnă că educația juridică este rezultatul unei munci educative permanente, care este o parte componentă a culturii juridice și reprezintă un proces bine determinat de acțiuni și influențe continui asupra conștiinței și culturii membrilor societății, care prin convingere să-și creeze deprinderea de a respecta legile, drepturile și interesele legitime ale altor cetățeni.” [9] În același context se menționează faptul că putem face distincție între două forme de manifestare a culturii juridice: individuală și colectivă, a societății.
Cultura juridică individuală presupune instruirea juridică a individului, care presupune formarea unei înalte conștiințe juridice, posibilitatea și deprinderea de a folosi dreptul, de a-și supune comportamentul normelor juridice a societății.
Cultura juridică colectivă reprezintă reflectarea nivelului general de cultură juridică pe care îl are o societate și care își găsește expresie în nivelul de ordine juridică din cadrul social. Totodată, se indică faptul că „o societate are cultură juridică dacă în ea raporturile juridice sunt reglementate și garantate de stat, totodată respectate de toți subiecții de drept, dacă comportamentul social este subordonat normelor de drept, dacă actele normative în vigoare își realizează scopurile și sarcinile pentru care au fost elaborate și dacă în societate este recunoscută supremația legii.” [10]
Analizele asupra esenței culturii juridice scot în evidență mai multe funcții ale acesteia:
funcția de cunoaștere și transformare – legată de activitatea teoretică de fundamentare a organizării statale a societății;
funcția de reglementare – orientată spre asigurarea unei funcționări stabile, complexe, dinamice și efective a tuturor elementelor sistemului juridic ca parte componentă a sistemului social;
funcția normativ-valorică, care se manifestă în fapte, acțiuni, aprecieri care au caracter normativ și pot fi apreciate ca valori;
funcția formativă – orientată spre formarea unui comportament conștient, normat din punct de juridic a subiectului / personalității;
funcția comunicativă – datorită căreia are loc informarea dar și formare persoanei, individului asupra specificului arealului juridic;
funcția prognostică – presupune capacitatea de anticipare a unor realități sociale și în concordanță cu aceasta crearea și perfectarea dreptului în direcția asigurării unui comportament juridic a cetățenilor
Cultura juridică oferă oamenilor modele culturale, care „includ sub formă de standarde, experiența generațiilor anterioare în modul de a gândi, a trăi, și a se comporta. Modelul cultural juridic sistematizează anumite forme și cerințe caracteristice vieții juridice, dorite și impuse de societate membrilor săi. Modelul cultural evidențiază linia generală după care se orientează membrii societății în cadrul sistemului lor instituțional juridic.” [11] Cultura juridică presupune posedare cunoștințelor cu caracter juridic.
Cultura juridică se află în relații de dependență cu alte sfere, domenii ale culturii, fapt ce determină prezența unor asemănări, caracteristici, particularități comune culturii generale a societății.
Încă din cele mai vechi timpuri în cadrul diferitor culturi (egipteană, persană, chineză, indiană, ș.a.) întâlnim aprecieri despre drept și dreptate (Cartea morților, Codul lui Hammurapi, Legile lui Manu) și care au tangențe cu problema pusă în discuție. Ideile pe care le regăsim în cadrul acestor surse istorice sunt destul de semnificative. Spre exemplu, în Cartea morților se menționează că individul trebuie să trăiască conform regulilor morale, având o viață dreaptă și fără pată. Codul lui Hammurapi în introducere indică faptul că norma și cutuma au menirea de a aduce binele poporului și de a înlătura posibilitatea celui puternic de a face rău celui slab și că fără drept în societate domină forța brută, iar din Legile lui Manu desprindem ideea potrivit căreia oamenii s-ar înghiți ca peștii unii pe alții, dacă cel care conduce nu ar avea un ghid valoric în care dreptatea să guverneze, iar pedeapsa să elimine răul.
AXIOLOGIA DREPTULUI:
TEORIE A VALORILOR JURIDICE
Ca rezultat al activității raționale, așa cum s-a indicat, dreptul este parte componentă a culturii spirituale. Dar, așa cum toate valorile culturii fac parte dintr-un patrimoniu cultural de bază credem că, este bine venit un studiu de axiologie juridică ca parte componentă a filosofiei dreptului și care deschide ușile pentru studii a unei diversități de probleme raportate relației cultură-om-valoare-societate. Într-un astfel de studiu accentul trebuie pus pe „alter” și echilibrul vieții relaționale. Tradițional axiologia include valori spirituale – idei, modele, scopuri, norme, idealuri – care sunt atribuite la sfera necesarului.
M. Bunge consideră că axiologia sau teoria valorii, „a fost prin tradiție un subiect nebulos și prilej de retorică. Această situație se datorează doctrinelor idealiste, care consideră că valorile sunt entități autonome, care constituie un domeniu aparte, distinct de lumea faptelor și chiar opus ei. În realitate, valorile sunt proprietăți, nu entități”.
Urmărirea istoriei concepțiilor despre valoare în genere, despre valoare în drept în speță, contribuie la accentuarea importanței perspectivei axiologice asupra dreptului, perspectivă chemată să contribuie la menținerea statutului de valoare a acestui domeniu.
Axiologia pune în centrul preocupărilor sale problema raportului dintre momentul obiectiv și subiectiv al valorii, modul de funcționare a sistemului de valori în ansamblu sistemului social, încercând să clarifice esența valorii ca atare. Din această perspectivă, conceptul de valoare generică fixează într-o denumire și desemnează exclusiv notele esențiale și generale ale diferitelor specii de valori: etice, juridice, politice, economice, ideologice etc.
Bazele axiologiei au fost puse începând cu a doua jumătate a secolului XIX, proces care s-a amplificat în secolul următor și continuă și astăzi cu contribuții străine și autohtone remarcabile. Dintre acestea evocăm numai câteva nume emblematice pentru acest domeniu: H. Lotze, Nietzsche, Rickert, Windelband, Scheler, N. Hartmann, P. Andrei, L. Blaga, M. Florian, M. Ralea, E. Lovinescu, T. Vianu etc.
Apariția acestei discipline a marcat de pe o poziție descoperirea unui nou continent teoretic – domeniul valorilor, de pe altă poziție proiectarea unui concept nou, de valoare generică, care-și validează permanent importanța operațională.
Ca domeniu, axiologia își propune să studieze: a) geneza, natura, structura, evoluția și justificarea valorilor; b) ierarhizarea, realizarea și funcțiile valorilor în viața socială; c) unitatea și diversitatea, continuitatea și discontinuitatea valorilor; d) corelația, legitățile și dinamica valorilor; e) relația dintre procesul istoric de constituire a valorilor și încorporare a acestora în sfera motivației individului, sensul vieții și atitudinea omului față de valori.
Aria de uzanță a termenului axiologie, așa cum se întâmplă de regulă în domeniile care angajează un număr foarte mare de oameni sau chiar întreaga omenire, s-a extins în sfere mai concrete de activitate umană, și astăzi prin axiologie se mai înțelege, frecvent, noțiunea de valori clasificate sau clasificarea valorilor și sistem de valori, inclusiv ale unei persoane, precum și educație pe valori (și pentru valori).
Axiologia face distincție între două categorii de științe:
Științe despre ceea ce este – științe care studiază fenomene naturale și sociale, prin intermediul unei metodologii explicative, prin intermediul legăturilor cauzale între fenomene.
Științe despre ceea ce trebuie să fie – care studiază ordinea normativă a relațiilor umane, prin raportarea la valori.
Dreptul este domeniul ce face parte din cea de-a doua categorie de științe. Rostul axiologiei este de a suprapune dreptul pozitiv existent cu idealul juridic. Perspectiva axiologică asupra dreptului a fost dezvoltată de curentul normativist, care s-a fundamentat pe învățătura neokantiană. Kelsen este reprezentatul acestui curent. Ierarhia normelor, teoria dreptului pur
În acest context, indicăm faptul că Filosofia dreptului, este domeniul care deschide orizonturi teoretice în cadrul studiului unor domenii specifice spiritului uman și aria preocupărilor ei se extinde și asupra studiului creației umane – lumea valorilor juridice, devenind prin acest cadru problematic și o teorie generală a valorilor juridice. Domeniul și tematica principală a axiologiei juridice este nu doar punerea în discuție a problemei ințelegerii și tratării dreptului ca valoare (ca scop, obligativitate, cerință imperativă etc.), dar și raționamentele cu caracter valoric, totalitatea valorilor juridice cu care se operează în cadrul social, cooperarea între valor și principia, etc, adică problematizarea filosofică a teoriei valorilor scoate în evidență caracterul complex al valorilor în cadrul dreptului
Axiologia juridică, este un compartiment al filosofiei dreptului care încearcă să descopere valorile fundamentale unei ordini juridice pozitive, și stabilirea unui model care ar putea inspira o teorie a Justiției.
În calitatea sa de fundament al axiologiei, filosofia dreptului urmărește un dublu scop: – căutarea originii dreptului și a legii; – precum și formularea unei concepții generale despre drept și valorile acestuia (scopul valorilor, esența și clasificatrea valorilor, etc.)
Obiectul de studiu principal al axiologiei dreptului este problema valorii dreptului, importanța valorică a legii (dreptului pozitiuv) și a statului, pentru că axiologia juridică, ca și știința dreptului în general, include examinarea nu numai a dreptului, dar și statul în calitate de fenomen juridic, si anume ca entitate juridică – formă de organizare juridică a tuturor membrilor societății. Așa cum sa indicat în drept se operează cu așa valori ca: justiție, bine comun, securitate.
Axiologia juridică este învățătura despre valoarea dreptului, valoarea juridică a legii și statului. Axiologia juridică, prin urmare, implică distincția și corelația între drept și lege.
Unii autori, încercând explicarea obiectului de studiu al axiologiei dreptului consideră că acesta trebuie să fie studiul unor concepte fundamentale pentru drept, printre care: Justiția, binele comun ca finalități ale legii, la fel și noțiunile importante pentru realizarea evaluărilor asupra dreptului pozitiv, dar și posibilitatea formării unori valori juridice la cetățeni, fiind vorba despre o educație axiologică. Actual, educația axiologică presupune nu numai o educație în interiorul valorilor etice, religioase și estetice, ci în universul tuturor valorilor, ceea ce, în mod implicit, ar însemna și educarea valorilor juridice.
În cadrul social-uman valoarea dreptului este determinată de măsura în care acesta permite și încurajează: dreptatea, binele comun și securitate juridică. În acadrul axiologiei se operează cu ideea de ideal al dreptului, care pentru unii este justiția, pentru alții este conștiința.
Cossío, consideră că axiologia juridică este responsabilă de studierea valorilor existente în drept și realizarea valorilor juridice care nu au caracter ideal, ci unul de natură normativă. Axiologia juridică are un caracter estimativ, ea trebuie să inspire în realizarea scopurilor dreptului. Tot odată prin studiul valorilor axiologia ne transferă în zona unei axiologii pure, deoarece valorile trebuie percepute ca ghiduri, standarde de urmat pentru conținutul normelor juridice care sunt în curs de dezvoltare.
Literatura de specialitate, în special cea din spațiul post-sovietic scoate în evidență trei perspective teoretice de abordarea a problematicii axiologice a dreptului: perspectiva legistă, perspectiva dreptului natural, și cea libertaro-juridică.
1. Legismul este orientarea axiologică care înstrăinează dreptul de lege, neagă realitatea obiectivă a dreptului, implicit a distincției între drept și anarhie. Reieșind din această poziție devine imposibil de a face aprecieri asupra dreptului, în general, și a valorii legii, în particular.
În fond, legismul ca mod de abordare a valorilor dreptului este cel care neagă substanța valorică a dreptului, recunoscând doar valoarea legii (a dreptului pozitiv). Valoarea recunoscută de legiști (pozitiviști și neopozitiviști) a legii este într-un final lipsită de semnificație juridică. Valoarea legii din punct de vedere a legismului e reprezentată de puterea imperativă a acesteia. În acest context este important să revenim la punctul de vedere intern asupra dreptului și la opinia lui Kelsen (Teoria dreptului pur), după care dreptul are valoare doar în calitatea sa de normă.
Legismul este curentul care pune accentul și dă prioritate legii, de aici vine și denumirea acestei orientări, legism. Rădăcinile legismului pot fi regăsite încă în antichitate. Primul curent, de la care credem se trag rădăcinile acestei orientări pot fi regăsite încă în China Antică, în care a existat curentul legist. Legismul este o învățătură etico-politică în care sunt abordate problem ale omului, statului și societății. Legismul a apărut în sec. 6 î.e.n. și a activat până în sec. 3 î. e. n. Această școală s-a întemeiat și s-a dezvoltat în condițiile unei confruntări permanente de ideii cu confucianismul timpuriu. Ambele școli promovând ideea întemeierii unui stat puternic și ușor de cârmuit, dar s-au situat pe pozitii diferite în ceea ce privește argumentarea filosofică și metodele de întemeiere a unui asemenea stat. Legismul accentuiază primordialitatea legilor, demonstrând că politica este incompatibilă cu morala. Școala legiștilor a creat concepția statului despotic, bazat pe egalitatea tuturor în fața legii, cu excepția cârmuitorului, considerat unicul creator de legi. În concepția legistilor, cârmuitorul trebuie să cunoască bine psihologia oamenilor. În orientarea conceptuală legistă în contemporanietate se înscrie pozitivismul și neopozitivismul.
Legismul în linii mari neagă împortanța socială a valorilor juridice în cadrul social, considerând că unica valoarea care trebuie recunoscută este și trebuie să fie legea (dreptul pozitiv în vigoare). „Valoarea” legii, recunoscută de legiști (pozitiviști și neopozitiviști), este determinată de caracterul autoritar, obligatorii, imperativ, formal și general al legii. În acest sens H.Kelsen, afirma că valoarea dreptului este detrminată de norma de drept și de caracterul imperativ al acesteia. „Nu putem spune că dreptul este reprezentat doar de o normă, el mai este și/sau exprimă o valoare… dreptul constituie o valoare anume datorită faptului că el este o normă. Într-un anumit sens opinia acestui autor este una reprezentativă pentru acest curent care reduce valoarea dreptului la cea a legii, iar legea la rândul său este reprezerntată de o normă, o formă pură a obligativității.
2. Cea de-a doua orientare vine din cadrul dreptului natural. Opinia autorilor ce se înscriu în această orientare este ce după care dreptului natural în este oferită calitatea de valoare și expresie a valorilor. Respectiv dreptul natural trebuie utilizat în calitatea de model, standard și criteriu de apreciere a valorilor dreptului pozitiv, a celor trei puteri din stat și a instituțiilor statului.
Din această perspectivă, dreptul natural întruchipează caracteristicile obiective ale dreptului și valoarea dreptului „adevărat”. Aceste considerente, pot fi temei pentru a considera dreptul natural drept model și criteriu de apreciere valorică a dreptului pozitiv. În acest context, dreptul natural este înțeles ca un fenomen moral și cu o valoare absolută. Dreptul natural înafară de elementele specifice dreptului include și caracteristici morale. În rezultat, dreptul natural este o simbioză a diverselor norme sociale, fapt pentru care acesta este capabil de a face aprecieri dreptului pozitiv și puterii de stat. Acest punct de vedere asupra dreptului stabilește în calitate de fundament al dreptului morala. Chiar dacă a fost supus multor critici, aceast mod de abordare a dreptului, totuși trebuie să menționăm faptul că punerea în discuție și scoaterea în evidență a așa probleme ca valoarea dreptului, ideia de libertate și egalitate a oamenilor, ideia de dreptate și echitate, stabilirea limitelor puterii de stat prin ideia de cooperare între cele trei puteri (principiul separației puterilor în stat), promovarea ideii statului de drept este una importantă pentru o abordare integratoare a valorilor dreptului.
Dreptul natural pe lângă faptul că exprimă valori, cum ar fi egalitate, dreptate, libertate, include și prescripții morale ce îi oferă un surplus valoric. În consecință, dreptul pozitiv este evaluat, apreciat din perspectivă morală. Important este să indicăm faptul că în cadrul acestei orientări este apreciabilă punerea în discuție, nu doar, a valorii dreptului în general, dar și scoaterea în evidență a ideii de libertate, egaliate și echitate, problema drepturilor omului, problema separației puterilor în stat, promovarea idei de stat de drept.
Dreptul natural afirmă existența unei ordini a relațiilor umane, superioare, juste și valide în mod absolut, care izvorăște din ordinea divină sau cea „naturală”. Dreptul natural nu se suprapune – ba, dimpotrivă, de multe ori se opune – dreptului pozitiv văzut ca produs uman, menit adesea să servească unor interese partinice. Cel din urmă variază de la o comunitate la alta, cel dintâi este același peste tot, imuabil, pentru că își are sursa în justiția divină, în firescul și raționalitatea ei profundă. Dreptul pozitiv divide și clasifică ființele umane și manifestă o irepresibilă predilecție pentru ierarhizare și asimetrie în raporturile dintre acestea; dreptul natural, în schimb, afirmă că, în esența lor, oamenii sunt egali și independenți, iar în fața lui Dumnezeu, sclavul și principele au de dat seamă după aceleași reguli. În fine, dreptul natural susține drepturile naturale, ca patrimoniu inalienabil al oricărui om. Este vorba de dreptul la „libertate, proprietate, securitate și rezistență la opresiune”, de „dreptul la viață și dreptul de a urmări și obține fericirea”.
3. După opinia celora care se înscriu în concepția libertaro-juridică valoarea dreptului este determinată de forma generală, necesară și obligatorie de redare a așa valori fundamentale ca echitate, libertate și dreptate. Dreptul este un mijloc de redare a diferitor tipuri de relații sociale, dar se încadrează și sunt specifice dreptului. Prin această raportare a dreptului la relațiile sociale apare confuzia între valorile dreptului cu alte categorii de valori sociale.
Axiologia juridică se fundamentează în perimetrul a a două dimensiuni a dreptului: a ceea ce trebuie să fie și a ceea ce este. Unii autori consideră că ceea ce trebuie să fie este un drept ideal, care cuprinde idealul juridic, valorile, principiile de care trebuie să se conducă individul atât în activitatea de elaborarea a legilor cât și în cea de aplicare. Dimensiunea a ceea ce trebuie este a priori a ceea ce este. Dimensiunea a ceea ce este coincide cu normele juridice real existente. În consecință, dezvoltatea culturii juridice este procesul prin care are loc realizarea idealului juridic. Idealul juridic și normele dreptului pozitiv sunt în același timp unitare, dar și contrare.
Dreptul utilizează diverse instrumente prin intermediul cărora este pus în aplicare, printre care este și formalismul juridic, și care prin concepte ca egalitatea, echitatea, dreptatea crează fundamentul valoric al dreptului.
In axiologia libertaro-juridică așadar, se pune accentual pe evaluarea (raționalizarea valorică și aprecierea) din punctul de vedere al dreptului a sensului și importanței statului, a
comportamentului subiecților de drept, a imperativelor dreptului ca obligativitate valorică.
STATUTUL VALORILOR JURIDICE ÎN SISTEMUL GENERAL DE VALORI
În domeniul filosofiei dreptului, ca în oricare altul, nu putem stabili un număr exact de valori. O problemă care se pune în legătură cu valorile în drept este ierarhia lor. În general, teoreticienii și practicienii juriști sunt de acord că există interese (și valori) mai apropiate, mai imediate pentru diferite comunități umane, și există finalități și (respectiv valori) și interese mai îndepărtate și mai generale. Astfel de valori cum ar fi: cele de libertate, de securitate, de demnitate umană, de democrație .ș.a. pot fi chiar principii pentru unele sisteme de drept. P. Andrei [12] indică că valorile juridice care au rol de principii, chiar dacă nu se confundă cu cele culturale, ele tind către cele culturale și își extrag seva din acestea.
În funcție de preferințele și alegerile realizate față de valorile – principii, în plan juridic se pot constitui și anumite tradiții ale legislațiilor, implicit valorile juridice au un rol primordial în orientarea sistemelor de drept.
Domeniul dreptului este unul în care ar trebui să optăm pentru o abordare cât mai aplicativă a valorilor. Având această intenție, revenim la clasificarea valorilor realizată de Aristotel în conformitate cu care există valori-scop și valori-mijloc, care considerăm că este una funcțională pentru domeniul dreptului. Astfel, putem să spunem că avem valori juridice fundamentale, autonome care sunt specifice într-un cadru concret și valori cu funcție instrumentală, care trebuie să asigure funcționalitatea și respectarea celor dintâi. Între valorile scop și cele mijloc există relație de dependență. R. Nozick, [13] afirmă că „un anumit lucru are valoare intrinsecă în măsura în care el este unificat organic. Unitatea sa organică este valoarea sa. În orice caz, structura valorii e constituită din chiar structura unității organice. În aceeași direcție este orientă opinia lui R. Frondizi, care făcând paralela între aceste două categorii de valori ,menționează că valorile scop, în calitatea de valori fundamentale, au ceva suplimentar în raport cu cele instrumentale (mijloc), anume dimensiunea integrativității care îi oferă unitate funcțională.
Astfel valorile au rolul de organizare socială. Valoarea este un focar din care rezidă o structură. Valorile, care domină, la un moment dat, cultura și civilizația, denotă o anume organicitate și cu cât această organicitatea este mai completă cu atât valorile sunt mai vaste. [14] În consecință importanța socială a unei valori este determinată de capacitatea de organizare a realității a acesteia.
Domeniul dreptului este alcătuit din câteva valori fundamentale și dintr-o pluralitatea de valori instrumentale, puse în slujba celor dintâi. Valorile fundamentale pot fi regăsite în Constituții, formulate într-un mod foarte explicit, iar valorile instrumentale le regăsim în normele și legile care alcătuiesc sistemul juridic dintr-o țară.
În stilul în care ogranizează sistemul de drept Kelsen, I.Biriș organizează valorile. Structura pe care o propune acesta este sub formă piramidală. Această structură este comună oricărui domeniu. În conformitatea cu această structură putem spune că în sfera dreptului avem câteva valori fundamentale, care promovează valoare de bine și adevăr și care au tangent cu domeniul morale. În cazul valorilor de la baza piramidei, sunt valor ice sunt specific diferitori domenii ale dreptului și sunt prin excelență juridice.
Rolul esențial al valorilor este reglementarea acțiunilor umane prin diverse norme. Prin raportarea conceptului de valoare la acțiunea umană reușim să formulăm unele caracteristici specific ale valorilor dreptului în raport cu alte valori:
valorile juridice au un grad de obiectivitate mai înalt de obiectivitatea și sunt bilaterale, accentual căzând pe relațiile între indivizi;
în cadrul dreptului valorile fiind fundamentate pe norme au caracter coercitiv;
valorile au caracter imperative;
generaliatatea valorilor juridice.
Încercând o sistematizare a valorilor în drept, I. Biriș [15] sugerează existența unei porțiuni, în care filosofia dreptului și științele juridice se suprapun, ceea ce înseamnă că cele două demersuri trebuie privite ca specificări într-un continuum logic și axiologic. Platon considera binele ca valoare ultimă, Aristotel punea pe acest loc justiția, Cicero așeza ordinea, T.d’Aquino postula binele comun, F.Becon – certitudinea, Th.Hobbes – securitatea, I. Kant – libertatea, Hegel – statul etc. În gândirea contemporană se evidențiază, de regulă, trei valori indispensabile construcției juridice: justiția, securitatea juridică și binele comun.
În sistemul general al valorilor, valorile juridice ocupă un loc distinct. T. Vianu arată că valorile juridice sunt caracteristicile unor raporturi reale și spirituale, deoarece suportul valorilor juridice este real, dar nu material, ele formându-se din materialul spiritual al unor reprezentări și cunoștințe despre norme „Valorile juridice – afirmă Vianu – sunt simple mijloace și au un sens pur perseverativ. Nimeni nu urmărește valorile juridice pentru ele însele, ci numai pentru a-și asigura acel cadru legal de viață care să-i permită atingerea finalităților substanțiale ale existenței.” [16]
Valorile juridice (dreptatea, justiția, legalitatea, constituționalitatea, independența, egalitatea în drepturi, conștiința civică, drepturile, libertățile și îndatoririle cetățenești etc.) reglementează relația individului cu ordinea de drept, cu instituțiile juridice. Ele reflectă respectarea drepturilor și libertăților cetățenești, drepturile și libertățile omului, precum și obligațiile individului într-un stat de drept
Așadar, valorile juridice nu sunt de natură strict și exclusiv juridică. Ele au o dimensiune mai largă de natură morală, politică, socială, filosofică. S-au făcut încercări de a clasifica valorile, dar acestea s-au soldat cu apariția diferitor păreri, care accentuează anumite valori ca dominante. P.Roubier [17] enumeră ca valori justiția, securitatea juridică a persoanei și progresul social. Alți autori completează aceste valori cu libertatea, egalitatea și fraternitatea. M.Villey enumera patru finalități ale dreptului: justiția, buna conduită, servirea oamenilor și servirea societății. F.Rigaux vorbește de două categorii primordiale – spirituale: ordinea, pacea și securitatea juridică, și cele materiale: egalitatea și justiția.
În cadrul sistemului de valori ale dreptului, se consideră că justiția ocupă locul central și fundamental. În acest sens I. Craiovan citându-l pe G. del Vecchio consideră că termenul de justiție desemnează o valoare originară a dreptului, care în afara oricărui context de referință rămâne un cuvânt ambiguu, ce poate provoca îndoieli și neînțelegeri, similară fiind situația și în privința termenului drept. „Este justiția un echivalent al dreptului sau un element distinct și superior față de drept? Justiția, sub un anumit aspect, constă în conformarea la o lege, deși se afirmă uneori că legea trebuie să fie conformă cu justiția”. [18]
Într-o direcție similară se pronunță și P. Andrei, după care „dreptul este un concept de relație pentru realizarea valorii și pentru aplicarea ei unei realități juridice”. [19] E. Sperantia, în direcția caracterizării reprezentanților instituțiilor statului, a celor ce activează în domenii legate de aplicare și realizarea dreptului, spunea în că aceștia trebuie să aibă o bună pregătire profesională, dar și o inteligență ascuțită, probitate și imparțialitate, precum și o mare iubire de oameni, muncind cu entuziasm pentru justiție, căci numai astfel „…judecătorul nu va lovi cu prea mare asprime acolo unde e posibilă îndreptarea și vindecarea, niciodată nu va lăsa să triumfe răutatea sau perfidia îmbrăcate în forme legale.” [20]
Din cele menționate deducem că la fel, ca și în cazurile precedente se face trimitere la un minim de valori ce trebuie să fie fundament, temei al acțiunii umane, fiindcă valorile juridice sunt unități de măsură pentru: persoana umană în calitatea sa de subiect de drepturi și membru a societății umane; pentru instituțiile statului, și lucrurile umane, ca produse ale culturii.
NOTE:
C. Stroie. Prolegomene la filosofia dreptului. București: Lumina lex. 2001, p. 194.
Al. Tănase. Introducere în filosofia culturii. Bucureșt. Editura Științifică, 1968, p.27.
Stroie. Op.cit. p.197-198.
R. Linton. Fundamentul cultural al personalității. București: Editura Științifică. 1968, p.71.
C. Stroie. Op.cit. p.210.
Hegel. Principiile filosofiei dreptului. București: Editura Academiei. 1969, p.245.
S. Popescu. Cîteva reflecții asupra raportului între viața juridică și culturală a societății // Revista Romînă de științe sociale. Științe juridice. Vol.27, N.1, 1983, p.54.
Gh. Avornic. Tratat de teoria generală a statului și dreptului. Chișinău,2009, p.253.
Ibidem., p.258
Ibidem.
C. Stroie. Op.cit., p.211.
P. Andrei. Opere sociologice. Vol I., București: Editura Academiei. 1973, p.276.
R. Nozick. Valoare și sens. în Valorile și adevărul moral. București: Editura Alternative. 1995, p 177.
Dumitriu. Culturi eleate și culturi heracleitice. București: Editura Cartea românească. 1987, p.14-15.
Biriș. Valorile dreptului și logica intențională. Arad: Servo Sat. 1996.
T.Vianu. Studii de filosofia culturii. București: Editura Eminescu. 1982, p.86.
Roubier. Theorie generale du Droit. Paris: LGDJ. 1946, p. 139.
I.Craiovan. Finalitățile dreptului. București: Editura Continent XXI. 1995, p.112.
P. Andrei. Opere sociologice. Vol. I. București: Editura Academiei. 1973, p.273.
E. Sperantia. Întroducere în filosofia dreptului. Cluj: 1946, p.467.
LECTURI RECOMANDATE
PENTRU ELABORAREA LUCRULUI INDIVIDUAL
G. Bataille. Suveranitatea.
G.E. Moore. Principia ethica.
G.W.F.Hegel. Principiile filosofiei dreptului.
H. Putnam. Rațiune și istorie.
Imm. Kant. Metafizica moravurilor.
Imm. Kant. Religia în limitele rațiunii.
Imm. Kant. Scrieri moral politice.
Imm. Kant. Spre pacea eternă.
J. M. Bochenski. Ce este autoritatea?
J. S. Mill. Utilitarismul.
J.C. Isaac. Democrația în vremuri întunecate.
J.J. Rousseau. Contractul social.
J.M.Buchanan. Limitele libertății. Între anarhie și Leviathan.
J.-W.Lapierre. Viața fără stat?
R. Nozick. Anarhie, stat și utopie.
NOTE:
C. Stroie. Prolegomene la filosofia dreptului. București: Lumina lex. 2001, p. 194.
Al. Tănase. Introducere în filosofia culturii. Bucureșt. Editura Științifică, 1968, p.27.
Stroie. Op.cit. p.197-198.
R. Linton. Fundamentul cultural al personalității. București: Editura Științifică. 1968, p.71.
C. Stroie. Op.cit. p.210.
Hegel. Principiile filosofiei dreptului. București: Editura Academiei. 1969, p.245.
S. Popescu. Cîteva reflecții asupra raportului între viața juridică și culturală a societății // Revista Romînă de științe sociale. Științe juridice. Vol.27, N.1, 1983, p.54.
Gh. Avornic. Tratat de teoria generală a statului și dreptului. Chișinău,2009, p.253.
Ibidem., p.258
Ibidem.
C. Stroie. Op.cit., p.211.
P. Andrei. Opere sociologice. Vol I., București: Editura Academiei. 1973, p.276.
R. Nozick. Valoare și sens. în Valorile și adevărul moral. București: Editura Alternative. 1995, p 177.
Dumitriu. Culturi eleate și culturi heracleitice. București: Editura Cartea românească. 1987, p.14-15.
Biriș. Valorile dreptului și logica intențională. Arad: Servo Sat. 1996.
T.Vianu. Studii de filosofia culturii. București: Editura Eminescu. 1982, p.86.
Roubier. Theorie generale du Droit. Paris: LGDJ. 1946, p. 139.
I.Craiovan. Finalitățile dreptului. București: Editura Continent XXI. 1995, p.112.
P. Andrei. Opere sociologice. Vol. I. București: Editura Academiei. 1973, p.273.
E. Sperantia. Întroducere în filosofia dreptului. Cluj: 1946, p.467.
LECTURI RECOMANDATE
PENTRU ELABORAREA LUCRULUI INDIVIDUAL
G. Bataille. Suveranitatea.
G.E. Moore. Principia ethica.
G.W.F.Hegel. Principiile filosofiei dreptului.
H. Putnam. Rațiune și istorie.
Imm. Kant. Metafizica moravurilor.
Imm. Kant. Religia în limitele rațiunii.
Imm. Kant. Scrieri moral politice.
Imm. Kant. Spre pacea eternă.
J. M. Bochenski. Ce este autoritatea?
J. S. Mill. Utilitarismul.
J.C. Isaac. Democrația în vremuri întunecate.
J.J. Rousseau. Contractul social.
J.M.Buchanan. Limitele libertății. Între anarhie și Leviathan.
J.-W.Lapierre. Viața fără stat?
R. Nozick. Anarhie, stat și utopie.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Filosofia Dreptului (ID: 127909)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.