Filimon Elena Dr. Eugen Istodor [311072]

UNIVERSITATEA DIN BUCUREȘTI

Facultatea de Litere

Departamentul de Științe ale Comunicării

Secția de Comunicare și Relații Publice

LUCRARE DE DIPLOMĂ

Absolvent: [anonimizat]. științific:

Filimon Elena Dr. Eugen Istodor

Referent științific:

Conf. Dr. Cristina Bogdan

București

iunie 2018

„Cimitirul Maritim”.[anonimizat]

I. Introducere………………………………………………………….6

II. Sulina, „tărâmul de sare” al piraților……………….10

2.1. Comisiunea Europeană a Dunării (1856-1938)………………………………………….11

2.2. Sulina, „serbare câmpenească cu numere de distracție”…………………………….14

2.3. Încremenirea caracterului cosmopolit…………………………………………………………15

2.4. „Învălmășeală etnică” la Sulina……………………………………………………………………15

III. Locașuri de cult……………………………………………..19

3.1. Catedrala Ortodoxă………………………………………………………………………………………19

3.2. Fosta Biserică „Sfântul Nicolae”…………………………………………………………………20

3.3. Biserica Ortodoxă Greacă…………………………………………………………………………….21

3.4. Biserica Ortodoxă de Rit Vechi „Sfinții Apostoli Petru și Pavel”…………..22

3.5. Biserica Armenească…………………………………………………………………………………….22

3.6. Bisericile protestante: [anonimizat]………………….21

3.7. [anonimizat]……………………………………………………………………………23

3.8.Geamia Hamidia……………………………………………………………………………………………23

IV. Cimitirul Maritim……………………………………….25

4.1. Evenimentul fondator…………………………………………………………………………………..26

4.2. Personalitățile înhumate în cimitir……………………………………………………………..27

4.3. [anonimizat]……………………………………………………………………………..31

4.4. [anonimizat], cel grecesc și cel românesc……………………………..31

4.5. Cimitirul eroilor……………………………………………………………………………………………35

4.6. Cimitirul lipovenesc…………………………………………………………………………………….35

4.7. Cimitirul musulman……………………………………………………………………………………..36

4.8. Cimitirul evreiesc…………………………………………………………………………………………36

V. Legendele. Cei înhumați în imaginarul colectiv……………………………………………………37

VI. Interviuri identitare……………………………..41

6.1. Maria Neranzi, „Ochiul aventurierului fatalist”………………………………………….41

6.2. Viorica Gheorghe, „Călăuza”…………………………………………………………………………49

6.3. Valentin Lavric, „Avocatul îndrăzneț”………………………………………………………..51

6.4. Vasile Olaru, „Madiatorul intern”………………………………………………………………..53

6.5. Irina Saraev, „Piratul care navighează doar pe internet”………………………………57

6.6. Elena Filimon, „Înstrăinata recunoscătoare”………………………………………………..58

VII. Evoluția viziunii asupra morții……………….61

7.1. Imagine, imaginație, imaginar………………………………………………………………………61

7.2. Moartea ca imaginar, „Eterna reîntoarcere”…………………………………………………62

7.3. Legături, moarte, destin………………………………………………………………………………..63

7.4. Ritualurile……………………………………………………………………………………………………64

7.5. Identitatea defunctului în online…………………………………………………………………66

VIII. Concluzii…………………………………………….71

IX. Bibliografie…………………………………………….73

IX. Anexe……………………………………………………..77

Introducere

Lucrarea de față, sub titlul „«Cimitirul Maritim». Monografia sa de la pirați, la contemporani”, se prezintă drept monografia comunității istorice din Sulina, eterogenă, chiar exotică, și a destinului său contemporan. Am stabilit drept punct de reper simbolic al acestei comunități „Cimitirul Maritim”, cu o istorie de peste jumătate de secol de la întemeiere. Astfel, am reconstituit istoria acestui topos, am arătat semnificațiile ritualurilor de reînnoire tradiționale, dar, mai ales, am realizat o incursiune în felul în care localnicii Sulinei s-au raportat și se raportează la „Cimitirul Maritim”, rămas în prezent singurul reper comunitar de istorie, unica zonă semnificativă a unui oraș izolat, aflat în accelerată pauperizare și părăsire. În afara acestor considerente de ordin istoric și social, un alt impuls al cercetării l-a constituit căutarea diferențelor de opinie dintre viziunea oficială de valorificare a istoriei locului și felul în care locuitorii se raportează în 2018 la acest topos.

Conform instituției de care aparține, Administrația Serviciilor Publice Locale, „Cimitirului maritim” îi este impusă eticheta „internațional” și este inclus în proiecte de viitor cu susținere din partea bugetului local. Mai mult, Imaginea Cimitirului Maritim este asumată prin invocarea unui citat din Paul Valéry, un poet simbolist francez, parcă din nevoia comunității de a evoca poezia unei localizări geografice și a unei nostalgii de secole ce au trecut:„Altar de Timp, ce-ntr-un suspin încape,/ Împrejmuit de văzul meu de ape.”

Cimitirul poartă, în ochii străinilor, pecetea imaginarului unei comunități trecute. Marmura, calcarul și lemnul, folosite în ridicarea monumentelor funerare, devin mărturiile unei realități alterate, susținute de folclorul local, în care pirați, regine și înamorați care au pierit în apele Mării Negre sau ale Dunării suscită interesul călătorilor.

În fapt, pentru cercetător, Cimitirul desemnează cadrul evoluției statutului multicultural al orașului, al spiritului de toleranță și înțelegere a mentalității Celuilalt, care i-au conferit unicitatea și exotismul.

Spațiul își dovedește caracterul ritualic, „ca în orice parte a lumii”, însă ulterior transpunerii sub forma cadrului public. Cu trimitere la paradoxul demografic, membrii societății îi atribuie funerarului simboluri puerile: „duda” (în percepția personală), „curățenia”, ca act dezagreabil și jenant, „dascălul”, în reflecția sacerdotului, „floarea”, „frica”, emoția de bază impusă de constrângerile părinților, și „cântecul”, un garant al fericirii.

Caracterul de reper cultural și-a pierdut intensitatea. Spațiul funerar rămăne limitat la scopul principal, inițial, de a păstra concret memoria repauzaților. Faptul este dovedit prin analiza discursivă a interviurilor aplicate pe subiecți distincți, membrii ai societății.

Maria Neranzi, cea mai în etate dintre intervievați (86 ani), este moștenitoarea numelui purtat de ultima familie de greci din Sulina. Statutul de soție și mamă interferează cu atitudinea acidă. Discursul, în lumina caldă a unei voci de soprană, poartă pecetea unui fatalism dezvoltat odată cu evoluția orașului.

Fost portar al Fabricii de Conserve, Viorica Gheorghe se află în aceeași poziție de gazdă. La vârsta de 70 de ani, în baza experienței unui contact constant cu Străinul, își construiește răspunsurile folosind formule discursive încărcate de amabilitate și tâlc.

Un intrus adoptat de comunitatea orașului, Valentin Lavric (48 ani) deține Catedra de Limba și Literatura Română în cadrul Liceului Teoretic „Jean Bart”. Recunoscător, și-a dedicat timpul liber aprofundării istoriei Cimitirului.

Preotul paroh al bisericii care a aparținut comunității grecești, Vasile Olaru este cea mai intimă instanță de comunicare între cele două elemente supuse raportului de identitate: comunitatea și cadrul tombal. Astfel, se află în ipostaza de posesor absolut al intrumentului de mediere: ritualurile funerare.

Irina Saraev, cel mai tânăr receptor, conturează discursiv proiecția Sulinei în viitor, printr-o exprimare sumară și indolentă. Lipsită de interes și mânată de o puternică ostilitate, anulează orice speranță latentă în sufletele localnicilor de a regenera însemnătatea Cimitirului.

Criteriul vârstei și cel al statusului profesonal, personalitatea și atitudinea expusă în fața elementului cercetat compun tipologii. În acest sens, rolurile atribuite fiecărui subiect sunt cel de „aventurier fatalist”, „călăuză”, „avocat”, „mediator intern” și „pirat al online-ului”, sub inițiativa subsemnatei de a-i selecționa într-un demers comparativ relevant.

Astfel, „«Cimitirul Maritim». Monografia sa de la pirați, la contemporani” este mai aproape de verdictul lui Baudrillard: „Țelul nu e să scrii sociologia sau psihologia automobilului, ci să conduci. Așa poți să înveți mai mult despre societate decât poate să-ți spună toată academia vreodată”.

Sursele bibliografice, însă, mi-au oferit prilejul de descoperi un conflict între cercetătorii care au abordat subiectul Cimitirului Maritim. De pildă, Petre Covacef primește reproșuri cu privire la corectitudinea lucrării sale, de referință aproape biblică în cercetarea Cimitirului. Constantin Bondar, fost locuitor al orașului, declară că P. Covacef „a comis numai erori in scrierile sale publicate”. La o analiză comparativă realizată în raport cu monografia Sulinei, nu se identifică discrepanțe la nivelul informațiilor, însă disputa pare a avea origini în plan personal. Covacef, străinul, menționează: „domnia sa, C. Bondar, la o intervenție telefonică directă a noastră, a considerat că prezentarea biografiei sale […] produce o tentă peiorativă asupra renumelui dumnealui. Îi dorim să capete nemurirea în alte lucrări.”

Metodologia prezentului demers a făcut apel la conceptele tradiționale privind ritualul ceremonial, viziunea și înțelegerea morții ca ciclu al vieții. Inițial, teoriile dezbătute vizează distincția dintre cele trei elemente fundamentale: imagine, imaginație, imaginar. Spre susținerea introducerii termenului în dimensiunea imaginarului, am avut în vedere expunerea conceptului de destin în raport cu cel al divinului. „Ritualul”, ca fenomen social, a avut drept de continuitate, „desprinderea” corpului oferind concluzia identității defunctului. Spre conturarea unei previziuni generale de viitor, am abordat, sub egida evoluției tehnologice, transpunerea cadrului funerar în online, pe platformele sociale. Fiecare dintre aceste aspecte au fost supuse exemplificării, prin intermediul atitudinii și al elementelor dispuse discursiv de către intervivați.

Autorul este, în traducerea cercetătorilor, „marginalul nativ”, „martorul credibil”, cu atât mai mult cu cât impulsul de a realiza această lucrare se datorează ipostazei de fost locuitor. De aici rezultă, firesc, utilizarea observației participative ca metodă de lucru calitativă. Obligația resimțită, aceea de a reda spațiului originar ceea ce mi-a pus la dispoziție, constituie temeiul acestei expuneri identitare. În memoria personală, izolarea este intimitate, confort și siguranță, țărmul Mării Negre este libertate. Însă oaza unei desăvârșiri antropice e presărată cu sentimentul constrângător al decepției: predispunerea la condamnare; firesc, degradarea duce la uitare.

Sulina, „tărâmul de sare” al piraților

Portul Sulina este atestat documentar la jumătatea secolului al X-lea în lucrarea „De Administratio Imperii” atribuită împăratului bizantin Constantin Porphyrogenetul (913-959) cu forma „Selinas” (gr. Σελινάς) , urmând ca în secolele următoare să apară menționat în jurnale, portulane și hărți de navigație sub diverse nume, precum „Sunne”, „Suhnia”, „Solina”, „Selina”. Εtimologia toponimului este necontestată: „Selina” reprezintă o variație a substantinvul comun „solēs” (σωλής, el însuși cu variațiuni, precum σωλήν, σωλῆνος, σωλῆνας, σωληνάριν, σωλινάριον) care desemneaza ο „țeavă, conductă” în greaca bizantină. Imaginea e limpede: portul și-a primit numele de la canalul Dunării la al cărei extremitate s-a aflat dintotdeauna. În anul 1480 cetatea Chilia este cucerită de către otomani, iar la Sulina este ridicată o redută. Ulterior, Beshir Aga (cca. 1657-1746), membru al curții sultanului Ahmed al III-lea (1691-1695), facilitează construcția unui far și a unor depozite de mărfuri.

Supremația în bazinul inferior al Dunării se dispută în cadrul războaielor ruso-turce, moment definitoriu în procesul de decădere economică a zonei. Ca o consecință, pirateria se dezvoltă fără precedent.

În anul 1829 Rusia anexează Delta Dunării, iar Sulina constituie un spațiu declarat politic drept obiectiv interzis, întrucât insula trebuia să rămână nelocuită din rațiuni de ordinar sanitar. Plasarea geografică o impune drept zonă complet ostilă și nesănătoasă, condițiile de mediu determinând inundații masive primăvara și înghețarea completă a malurilor pe perioada iernii. În pofida tuturor acestora, Sulina înregistrează o înflorire socială și economică deosebită.

În anii ʼ40 ai secolului trecut, datorită construcției de case, depozite și cafenele, consecință a stabilirii unei colonii de comercianți și investitori în port, așezarea prosperă. Astfel, imaginea unui loc de baștină pentru pescarii ruși și turci se preschimbă într-una a unui teritoriu aflat în plin proces de dezvoltare, locuit de o populație alcătuită din navigatori, călăreți și paznici care beneficiau de profiturile uriașe provenite din transportul maritim și, implicit, din operațiuni complementare: transportare, pilotare, remorcarea navelor împământate.

În 1853 consulul francez Ed. Egelhardt informează că Sulina „număra aproximativ 1.000 de locuitori, cei mai mulți ionieni, greci și maltezi. Câteva barăci de scânduri sau simple colibe de stuf ridicate pe plajă serveau de adăpost unor aventurieri a căror artă consta în a-i prăda în stil mare… pe nefericiții căpitani […]”.

Comisiunea Europeană a Dunării (1856-1938)

Sub egida inițierii liberalizării comerțului și a navigației la Gurile Dunării, se conturează interesul puterilor europene pentru această zonă, dat fiind specificul favorabil pentru desfășurarea operațiunilor militare. Astfel, se poate constata o suprapunere a conceptului (extins) de navigație, reprezentat de identitatea și specificul așezării, și a contextului economico-politico-militar în care se găsește România începând cu secolul al XIX-lea.

Un eveniment marcant în evoluția orașului Sulina, sub aspectul introducerii caracterului cosmopolit, îl reprezintă Războiul Crimeii (1853-1856), purtat între alianțele Imperiul Rus și o alianță a Imperiului Otoman, Regatul Piemontului, Al Doilea Regat Francez și Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei. Consecința acestuia o reprezintă asimilarea profilulului multicultural prin care comunitatea danubiano-pontică se distinge.

Printre prevederile Tratatului de Pace de la Paris (30 martie 1856), care punea capăt războiului, se evidențiază cea referitoare la impunerea unui specific de neutralitate Mării Negre și al unuia de liberalizare a circulației pe Dunăre, sub supravegherea Comisiunii Europene a Dunării (CED), înființată în 4 noiembrie 1856, la Galați. Sediul este mutat doi ani mai târziu la Sulina. Forul internațional, alcătuit din șapte state semnatarea documentului de înființare a Comisiei, a admis România ca membru cu drepturi depline prin încheierea Tratatului de la Berlin (1878). De menționat este faptul că teritoriile deținute de România (Dobrogea și Delta Dunării) i-au conferit suveranitatea, CED exercitându-și independent atribuțiile.

Comisia Europeană a Dunării a reflectat un prototip posibil echivalent cu orice asociere suprastatală actuală, imagine a globalizării, asumându-și în principal un rol modernizator. Deși multe dintre activitățile politico-sociale ale instituției erau demarate în spiritul de „gardian al Dunării” (menținerea ordinii pe Dunăre, recuperarea de taxe și cheltuielile înscrise de statele semnatare Tratatului de la Paris), CED nu s-a implicat militar.

Organismul conducător era reprezentat de Sesiunea Plenară a Adunării Generale, alcătuită din delegați permanenți. Anterior realizării proiectelor de construcție propuse (1915), la sesiuni participau exclusiv delegații permanenți. Până în 1878, Principatele Române dispuneau doar de statusul de consultant, fără a avea drept de vot.

Conducerea îi revenea Comitetul Executiv, Secretariatul General și Serviciul Tehnic. Funcționarii internaționali desemnați de CED beneficiau de imunitate internațională. Un aspect specific mutualității Tratatului semnat in 1878 îl reprezintă acordarea funcțiilor de conducere: funcția executivă a comisiei i se oferă unui cetățean englez (Ch. Hartley), iar cea administrativă unui cetățean francez (Ed. Mohler). Celelalte funcții reprezentative sunt distribuite celorlalte state vest-europene.

Englezul Sir Charles Hartley, supranumit „Părintele Dunării”, ocupant al funcției de inginer al CED, a coordonat, prin proiectele sale, lucrările de amenajare a brațului Sulina care au transformat brațul Sulina în principala arteră fluvială navigabilă. Canalul maritim, construit între anii 1886-1902, a modificat plasarea geografică a brațului Sulina prin scurtarea cu 22 de km a lungimii inițiale de 101 km. Noul statut al brațului aduc Sulinei statutul de „Porto-Franco” conferit de CED în 1870.

În conjucturi favorabile, acest statut constituie un model de valorificare a capacităților economico-sociale la nivel local prin efectele sale: mărfurile care tranzitau portul erau scutite de taxele vamale. Așadar, în timpul regimului „Porto-Franco” (1870-1931), întărit prin implementarea unei legi din februarie 1880, obligațiile vamale exceptau mărfurile, debarcate sau în tranzit, se executau operațiuni de remorcare, închirieri de bărci, asigurându-se, în general, toate serviciile specifice. Facilitățile acordate locuitorilor erau atât vamale, cât și de aprovizionare cu diverse produse. Așa se face că „Portul Sulina opera 54% din totalul exportului de cereale făcut pe Dunăre.”

Astfel, începutul secolului XX înfățișează orașul sub o intensă activitate socio-economică identificabilă cu existența a opt consulate, a unor companii de navigație, a două spitale, la care se adaugă Palatul Comisiunii Europene a Dunării, un cazino, un teatru, două hoteluri, o tipografie și peste 150 de prăvălii. Este înregistrat un număr de 1866 de locuințe. În ceea ce privește instituțiile de învățământ, se disting: două școli românești, două elene și o școală evreiască. Ca așezăminte de cult sunt consemnate: două biserici ortodoxe românești, două ortodoxe grecești, o biserică romano-catolică, una ortodoxă rusă, una armenească, una anglicană, una protestantă, o sinagogă și două geamii.

Nevoia de comunicare a fost satisfăcută în 1857 prin construirea, de către CED, a unei linii telegrafice ce lega Sulina de Tulcea și Galați, urmând ca, în 1903, să fie introdus serviciul telefonic. Rețeaua de alimentare cu apă potabilă s-a asigurat prin construirea Uzinei de apă, lucrare finalizată în anul 1897. În anii 1907-1908 a intrat în funcțiune sterilizarea apei cu ozon, ulterior fiind încheiat un contract pentru executarea lucrărilor de alimentare și canalizare a malului stâng, zona Prospect; locuitorii au putut dispune de apă potabilă începând cu anul 1905. Iluminatul public se realizează din 1910 cu energie electrică. CED a finanțat, în egală măsură, pavarea drumurilor cu pietriș, amenajarea trotuarelor și asanarea zonelor mlăștinoase. Serviciul de salubritate era asigurat prin intermediul unor cotigi.

În contextul istoric și social, în pericolul de îmbolnăvire, în special cu malarie, era permanent, Comisia Europeană a Dunării a demarat proiectarea a două spitale care să asigure consultul și îngrijirea personalului, localnicilor, dar și a marinarilor care tranzitau Sulina: Spitalul Central (1869) și Spitalul de boli infecțioase (1894). Inițial ridicată în scop de dinspensar (1902), Infirmeria Comunală va deveni, de asemenea, spital care oferea servicii chirurgicale.

Palatul Comisiunii Europene a Dunării, construit în anul 1866, se impune arhitectural prin stilul neoclasic și poziționarea dominantă. Cuprindea Casa de navigație și Căpitănia Portului. În apropierea acestuia funcționa Palatul Administrativ, care îngloba Primăria, Vama și Subprefectura.

Sulina, „serbare câmpenească, cu numere de distracție”

Începutul anul 1926 a coincis cu inițiativa „Casei Naționale”, societate cu scop cultural, acela de a conferi orașului statusul de stațiune balneară. În vara anului următor a avut loc inaugurarea plajei și sfințirea cazinoului, eveniment ce încununa un cumul de activități de amenajare și care marcat fiind de o „serbare câmpenească, cu numere de distracție” pe plajă.

De-a lungul timpului suveranii României au onorat inivitațiile delegaților CED, vizitând cel mai estic punct geografic al țării. În anul 1904 Carol I a fost întâmpinat de către localnici cu entuziasmul consemnat în presa vremii: „pe o distanță de mai mulți km sunt înșirate ghirlande și bandiere… splendida pavoazare cu arc de triumf pe deasupra căruia se află frumoase inscripțiuni […] cum și uzina de apă care este împodobită cu foarte multă măiestrie”. Un alt moment care a rămas în istoria orașului drept o dovadă de toleranță și afabilitate îl constituie participarea regelul Carol al II-lea la inaugurarea digului, în mai 1932. Însoțit de Marele Voievod Mihai, de prințul Ghica, Nicolae Iorga și alți înalți demnitari ai guvernului, regele a asistat la serbările organizate la împlinirea a 76 de ani de existență a Comisiei Europene a Dunării.

Încremenirea” caracterului cosmopolit al Sulinei

Stagnarea economică survine în urma acțiunilor militare din timpul Primului Război Mondial, care au distrus mare parte din construcțiile zonei. O ușoară ameliorare atât pe plan economic, cât și urbanistic se înregistrează după anul 1920, însă este limitată de criza economică dintre anii 1929-1933. Ca o repercusiune imediată, un document prin care activitatea instituției internaționale este afectată și, ulterior, suspendată, este semnat la București pe 1 martie 1939. Acordul presupunea preluarea atribuțiilor CED de către România, fapt ce duce la încremenirea caracterul cosmopolit al Sulinei.

Susținerea Comisiei Europene a Dunării de către România este îndrituită, luând în considerare conjunctura internațională și puterea economică slabă a statului-gazdă. Până în anul 1916, din cauza incapacității tehnice naționale, lucrările publice pe Dunăre erau irealizabile. Astfel, începând cu momentul proclamării Independenței (1877), realipirea Dobrogei (1878) și finalizând cu izbucnirea Primului Război Mondial, investițiile și excedentele financiare disponibile din exportul de cereale pe Dunăre, asigurate prin activitatea CED, au constituit uzufructul ce garanta satisfacerea necesarului și intereselor României.

„Învălmășeala etnică” la Sulina

Bogăția resurselor de hrană, de care a beneficiat datorită așezării la gurile de vărsare ale Dunării, au făcut din Sulina un punct de atracție. Acest avantaj este dublat de siguranța practicării navigației, pescuitului și comerțului, la care se adaugă agricultura și viticultura. Nu în ultimul rând, Sulina a devenit de multe ori loc de refugiu din calea abuzului de putere din alte zone ale Lumii vechi.

Între secolele VII-V î. Hr. grecii au ridicat cetăți cu scopul de a servi drept porturi pe coasta vestică a Pontului Euxin, influențând așezările din Delta Dunării. Grecilor le-au urmat bastarnii (popor de neam germanic), unul dintre triburi preluând numele zonei. Între anii 29-28 î. Hr. romanii au preluat monopolul asupra zonei, construindu-și fortificații pe litoralul Mării Negre. Urmează o intensificare a activității navale și comerciale. Conform informațiilor pe care i le datorăm călătorului Ibn Batutah, în secolul al IX-lea nordul Dobrogei era un autentic un creuzet demografic, locuit fiind de de români, greci și tătari.

Timp de patru veacuri, începând cu anul 1484, Dobrogea se află sub stăpânire otomană. Populația este preponderent românească: „românii locuiesc și insulele Dunării, între care Insula Peuce, vestită la cei vechi”. Procesul de migrație, dar și cel de transhumanță a condus la alipirea unor populații musulmane, dar și nemusulmane (rușii lipoveni, ucraineni).

Pacea de la Adrianopol (1829) stabilește ocuparea Deltei Dunării de către Rusia țaristă și, implicit, o creștere a populației slave în zonă. Se semnalează un raport de proporționalitate între transformarea componenței populației (diversitatea și gradul de modificare) și situația demografică. Sulina reprezintă un exemplu solid în acest sens.

Dr. Wilhelm Hamm, în urma unei călătorii pe pământul Dobrogei întreprinsă în anul 1858, nota: „Învălmășeala etnică la Sulina: turci, bulgari, albanezi, ionieni, maltezi, egipteni, armeni, negri, sârbi, români, matrozi englezi, italieni, francezi”.

În anul 1896, Grigore Dănescu conturează ideea conform căreia: „Populația, ca a oricărui port fluvio-maritim, este dintre cele mai amestecate; dar elementul predominant este cel grec”. În această perioadă diversitatea etnică se suprapune unui număr de 4500 de locuitori, la care se adaugă peste 2000, populație flotantă.

Recensământul din 1912 stabilește că un procent de 40% din populația Deltei Dunării (18.618 de capete) o reprezentau sulinenii. Ponderea populației urbane oscilează remarcabil de-a lungul timpului, sub influența contextului istoric . Astfel, anul 1930 indică un procent de 33,23%, 1941 – 27,41%, 1956 – 19,7%, 1977 – 29,21%, 1992 – 37,25%, anul 2002 concentrând 32,2% din populația deltaică în Sulina.

Aceste fluctuații numerice survin în baza elementului socio-economic pregnant. Extrema superioară în dezvoltarea caracterului cosmopolit o reprezintă perioada interbelică, când mozaicul etnic îngloba 21 de nații și 15.000 de locuitori, inclusă fiind populația flotantă.

De altfel, se poate observa o scădere drastică în ceea ce privește numărul de locuitori, din anul 1912, până în anul 1956 (-50%), motivată prin prisma evenimentelor cu o puternică influență negativă asupra parcursului economico-social: desființarea Comisiei Europene a Dunării (1939), participarea României la cel de-Al Doilea Război Mondial, introducerea economiei socialiste și impunerea regimului comunist.

În anii de recensământ, densitatea medie a populației a variat de la un maxim de 28,49 loc./km² în 1912, la un minim de 13,96 loc./ km² în 2002. Diminuarea semnificativă este cauzată în principal de sporul migratoriu al populației.

Conglomeratul de naționaliăți ce caracterizează orașul de la începutul dezvoltării acestuia, indicat fiind de condițiile istorice, au imprimat așezării un caracterul multietnic pregnant. Devenit o emblemă la sfârșitul secolului al XIX-lea datorită statutului de „porto-franco” al orașului, la Sulina s-au stabilit unui număr mare de lucrători și funcționari, navigatori și comercianți de pretutindeni; faptul este evidențiat în literatura vremii.

Statisticile grafice prezintă informații relevante privind evoluția populației Sulinei, anume ponderea majoritară modificată în decursul timpului, disputată de grupul etnic elen și cel al românilor. În anul 1904 grecii se regăseau în proporție de 47,4%, proporție care se înjumătățește în 1930, prăbușindu-se, la începutul secolului următor, la 1,3%. Situația românilor e inversă: de la 47,2%, la 82,6%, apoi la 86%.

Diminuarea drastică a numărului de greci, până la câțiva zeci, s-a produs pe fondul celei de a doua conflagrații mondiale, în urma căreia majoritatea populației elene se întoarce în țara de origine.

Populația rușilor a devenit reprezentativă în urma migrației acesteia din Imperiul Țarist, în anul 1772, procesul fiind întreținut de persecuțiile religioase. Denumirea dată acesteia, în special celei de rit vechi, de „lipoveni”, s-a extins începând cu acest secol, căpătând specificul recognoscibil de pescari pricepuți și îndeletniciți în prelucrarea lemnului.

Ucrainenii se aflau sub auspiciile din timpul domniilor lui Petru I (1682-1725) și Ecaterina a II-a (1762-1796). De notat este faptul că, în statisticile de până în anul 1930, majoritatea a fost înregistrată împreună cu populația de etnie rusă; de asemenea ei înșiși se declarau români.

Ca spațiu multicultural, Sulinei îi pot fi atribuite două caracteristici distincte, ce îi conferă unicitate, sub aspectul interdependenței dintre etnic și confesional: spiritul de toleranță și cel de înțelegere a mentalității Celuilalt. Existența diferitelor culte religioase și a locașurilor de cult clădite de membrii fiecăreia, care traduc specificul și diferențele, se conformează cu structura pestriță a populației.

Lăcașuri de cult

Conform unei monografii dedicată Sulinei, momentul ridicării primul bloc de locuințe din Sulina a coincis cu descoperirea resturilor unui altar ar fi aparținut primului locaș de închinare de pe teritoriul actualului oraș. Deși nesusținută de niciun fel de referință bibliografică, urmele archeologice vor fi datând din perioada precreștină, iar altarul va fi fost închinat zeului protector al localității.

Procesele care au marcat fluxul demografic al orașului tind să cuprindă diferite confesiuni.

De-a lungul timpului, bisericile creștine din Sulina (cinci la număr) au fost închinate numele Sfântului Nicolae, episcopul Myrei (270-343). Decizia pare justificată , de vreme ce majoritatea enoriașilor aparțin breslelor de pescari și marinari, iar Sfântul Nicolae este considerat protectorul, printre altor categorii sociale, al marinarilor.

Comisia Europeană a Dunării a contribuit decisiv, încă din 1864, la construirea cimitirului, acordând totodată subvenții bisericilor care aparțin cultelor majoritare: biserica romano-catolică (1865), o biserică ortodoxă rusă (1866), o biserică ortodoxă greacă și o biserică protestantă, cărora li se adaugă o moschee (1869); fondurile necesare locașurilor de cult au continuat să fie asigurate anual.

De remarcat este faptul că în anul 1893 instituția internațională a sprijinit înființarea a două școli, una catolică și una musulmană, a căror frecventare nefiind constrânsă de naționalitate sau religie. Doi ani mai târziu este ridicat și un liceu care capătă ulterior caracterul românesc.

Cooperarea dintre CED și statul român a dus la apariția primei școli mixte. Astfel, în anul 1879, la Sulina frecventau ciclul primar (cu predare în limba română) 25 de elevi și eleve.

Catedrala Ortodoxă

Pentru a marca realipirea Dobrogei la România, ulterior declarării Independenței, Carol I a inițiat lucrările de construire a catedralei, cu ocazia vizitei din anul 1910. Lucrările s-au sistat doi ani mai târziu din lipsă de fonduri, chiar dacă, în prima etapă, CED a garantat, prin Serviciul Tehnic, fundația clădirii, materialele, manopera și utilajele necesare ridicării bisericii.

Planul bisericii, alături de arhitectura cu specific moldovenesc, este semnat de C. Mihăescu și completat de alți arhitecți români. Executarea zidăriei este marcată de uzitarea pietrelor cioplite și a cărămizii arse, iar lucrările arată atenția deosebită acordată zidăriei la nivelul turlelor, arcadelor și coloanelor.

Războaiele balcanice și Primul Război Mondial au impus sistarea lucrărilor, acestea reluându-se cu prilejul vizitei Regelui Carol al II-lea și la insistențele CED. Inițiativa de strângere de fonduri, însă, nu s-a concretizat, catedrala ajungând funcțională (finisată, decorată cu fresce și mobilată) abia după cel de-Al Doilea Război Mondial.

Fosta Biserică „Sfântul Nicolae”

Pe locul unei mai vechi biserici de lemn, anterior singura creștină, s-a construit în anul 1866 o biserică declarată catedrală de către Episcopia Dunării de Jos, , episcopie sub a cărei jurisdicție canonică s-au aflat parohiile ortodoxe din localitate până la înființarea episcopiei Tulcii în anul 2004. În anul 1910, Nifon episcopul Dunării de Jos a oficiat o slujbă de pomenire cu ocazia vizitei suveranului Carol I.

În anul 1942, pe locul altarului fostei biserici de lemn, a fost ridicată o troiță, expresie-simbol al unui far. Inscripția lăsată de către ostașii Batalionului 16 Infanterie de marină elogiază eroii ostași căzuți la front pentru apărarea orașului.

Arhitectura dificiului prezintă influență rusească. De consemnat este faptul că turlele și acoperișul au fost realizate din lemn acoperit cu tablă, caracteristic bisericilor lipovenești, dar și din considerente de ordin practic, economice,.

Biserica a trecut prin mai multe etape de restaurare de-a lungul timpului, în 1923, apoi în 1956, urmând să intre treptat în degradare.

Biserica ortodoxă greacă

Conform unui proces-verbal întocmit, construcția datează din octombrie 1866. Pisanie sculptată într-o placă de marmură, astăzi plasată deasupra ușii în pronaosul bisericii menționează anul 1867, când biserica a fost ridicată de comunitatea greacă a Sulinei și închinată Sfântului Nicolae. Totuși, o porte din fondurile necesare au venit și din partea Comisiei Europene a Dunării. Asemenările arhitecturii bisercii cu a altora, din Mangalia, respectiv din Constanța, e fie vazută ca o coincidență, fie ca o consecință a faptului că pentru ridicarea acestei biserici din Sulina au fost folosite același plan, aceleași aprobări primite din partea sultanului Abdul Aziz (1861-1876) și, mai mult, același personal.

Biserica este zidită din cărămidă și piatră. În ciuda necesităților, lucrările de restaurare a bisericii s-au redus la intervenția preotului Papaiani în anul 1933.

Istoria acestei construcții coincide cu evoluția comunității elene, formată îndeosebi din negustori și armatori, oameni înstăriți și caractere impozante. În memoria colectivă este înrădăcinat obiceiul tuturor călătorilor greci, chiar și aflați în tranzit, de a oferi bunuri materiale și bănești, o parte dintre aceste obiecte valoroase aflându-se și astăzi în patrimoniul bisericii.

În anul 2001, în urma unei cercetări privind cultele județului, prof. dr. Doina Leila Postolache descoperă un tablou cu slujitorii locașurilor bisericilor ortodoxe române de pe curpinsul județului de după 1900. Prin urmare, un an mai târziu este realizat un vernisaj de documente și fotografii, al cărei exponat central l-au consituit figurile bisericești imortalizate de tabloul menționat, între care se numără și trei slujitori ai bisericii ortodoxe din Sulina: Arhimandritul Dosoftei Crihana, preotul Ion Gheorghiu și diaconul G. Guță; printre cei ai Bisericii comunității greceștiaflându-se Gherasim Travlos, Gheorghe Evghenides și Ioan Kyriakos.

Biserica ortodoxă de rit vechi Sf. Apostoli Petru și Pavel

Zidită între anii 1991-1995 din inițiativa enoriașilorcomunității creștinilor de rit vechi. Biserica adăpostește numeroșii credincioși stabiliți în număr din ce în ce mai mare în Sulina, veniți din satele vecine, pentru care vechea biserică, construită la 1866 cu sprijinul CED, devenise neîncăpătoare. Există o legendă a primului locaș de cult de rit vechi ridicat la 1793, potrivit căreia ctitorii erau locuitorii pescari care s-au folosit de cheresteaua și materialele recuperate de la bordul uneicorăbii eșuate pentru construirea unei biserici.

Biserica armenească

Imaginea Bisericii Armene se păstrează numai sub forma imaginii fațadei acesteia, consecință a evacuării armenilor din Sulina în anul 1917 și a abandonării locașului în anii ʼ60. În lucrarea sa, M.D. Ionescu numește biserica armenească o casă de rugăciuni. De asemenea, în urma unei solicitări din 1909, numele slujitorului bisericii apare ca fiind G. Tulbegian.

Biserica protestante: biserica anglicană, luterană și calvină

Aparținătoare cultului protestant, locașurile au fost suferit în urma bombardamentelor din timpul celui de Al Doilea Război Mondial, poziționarea acestora putând fi stabilită exclusiv cu ajutorul cărților poștale de la începutul secolului XX.

Având un destin similar bisericii armenești, cea anglicană a fost construită din fondurile Comisiei Europene a Dunării și ale Consulatului englez. Ion Simionescu, în 1900, descria locașul ca fiind „învăluit în iederă și verdeață, un colț oxfordian”.

Biserica romano-catolică

Ridicată ca urmare a stabilirii funcționarilor CED la Sulina în anul 1856, biserica romano-catolică a fost sfințită și dată în folosință enoriașilor acestei confesiuni în 1863. Comunitatea italienilor și Comisia Europeană a Dunării au suportat costurile folosirii ca materiale de construcție a piatrei de Malta, cărămizii și marmurei de Carrara (în zona altarului). Locașul de cult fost renovat între anii 1930-1933, cu sprijin din partea instituției internaționale, și foarte recent, în 2013.

Școala catolică, construită în anul 1883 în curtea bisericii, a fost frecventată indiferent de naționalitatea elevilor.

Lăcașul de cult aparținea parohiei de la Malcoci, constituită în special din enoriași germani. Cel de-Al Doilea Război Mondial a precedat o dimunuare a numărului de practicanți ai acestui cult religios.

Geamia Hamidia

Comisia Europeană a Dunării (CED) subvenționează în anul 1870 înălțarea unei geamii, ale carei ruini abia se mai puteau zări în urma conflagrației armate care a lăsat urme adânci în istoria Sulinei. Sursele documentare sunt infime, iar informațiile despre existența geamiei se limitează la numele câtorva imami: Rasid Hassan (1880), Lotif Mehmet (1902) și Sefer Izet Mehmet (1933-1937).

Cimitirul Maritim

Cimitirul se identifică drept mărturia concretă a elementelor imanente imaginii istorice a orașului Sulina, multietnicitatea și multiculturalitatea, în special datorită sistematizării confesianale a ansamblului de monumente funerare care îl alcătuiesc.

Prima atestare sub denumirea de „Cimitir Maritim” se înregistrează într-o culegere de schițe ale lui Jean Bart, pseudonim literar asumat de scriitorul Eugeniu P. Botez (1874-1933) din revista „Pagini literare”, apărută în 11 februarie 1899, la București.

În contextul cadrul diversității etnice adoptate treptat de către așezare, dat fiind contextul socio-politico-economic european susținut de evenimente marcante – Războiul Crimeii și instituirea Comisiei Europene a Dunării –, impunerea acestei denominații se învederează drept necesară. Mai mult, denumirea corespunde unei situații prevăzute de către organul internațional care își exercită activitatea la Gurile Dunării: în anul 1864, CED organizează un cimitir comun pe terenul acordat cu acest scop de către autoritățile locale. Inițial incluzând numai confesiunile creștine, în 1871 se ia decizia amenajării unui cimitir islamic.

Categoriile constituite social (vârstă, sex, rasă, naționalitate, proveniență, apartenența la mediul profesioanal) nu constituie un criteriu pentru selectarea și dispunerea defuncților. Astfel, fie că aceștia erau locuitori ai orașului sau foști angajați CED, fie aflați în tranzit, ori cadavre neidentificate ale victimelor înecului, Oficiul de stare civilă al Primăriei legaliza formalitățile pentru îngropare. În acest ultim caz, în care marinii cădeau victimă accidentelor pe Dunăre, fără a avea posibilitatea salvării, instituția publică garanta scoaterea acestora din apele fluviului și înhumarea creștinească.

Secolul al XIX-lea se caracterizează printr-o teamă colectivă generată de riscul de contractarea unor boli atunci (potențial) mortale. Până la construirea primului spital din Sulina, trupurile decedaților suspecți că ar fi purtători de germeni epidemici erau colectate într-o groapă cu var stins, în cadrul cimitirului. Cheiul de Carantină funcționa din același principiu sanitar de prevenție, toate navele fiind minuțios verificate pentru constatarea eventualei prezențe a focarului. În cazul confirmării, pe perioada incubării, boala era depistată, iar navele nu aveau permisiunea accesului în port.

Una dintre bolile cu efect devastator asupra populației orașului, înregistrată statistic de către administrația spitalului, a fost malaria. În 1877 sunt menționate cazuri la interval de 15 zile. S-a urmărit implementarea unor măsuri destinate reducerii frecvenței îmbolnăvirii. Folclorul local amintește ca având aceleași proporții epidemia de holeră, care însă nu e atestată documentar, decât în cazuri izolate identificate pe puntea unor nave cu punct de plecare din Orientul Mijlociu.

Datorită amplasării spațiale, așezarea conferă siguranță, solul având calitatea de nou, cu potențial de regenerare. De asemenea, debitul fluviului și vânturile puternice desemnează capacitatea de diminuare a riscului de contaminare prin răspândire.

Evenimentul fondator

Evenimentul marcant hotărâtor în organizarea cimitirului a avut loc în timpul Războiului Crimeii când un bric englez la cârma căruia se afla fiul amiralului englez Parker, șeful Amiralității britanice, a ocupat Sulina. La mijlocul secolului al XIX-lea, Delta se afla sub auspiciul rusesc. Localnicii, în număr de aproximativ 250, erau în mare parte greci care desfășurau activități de piraterie, atacând cu agresivitate corăbiile ce intrau sau ieșeau de pe brațul Dunării. Tunurile corabiei engleze au distrus în totalitate locuințele din stuf de pe malurile așezării, prin bombardamente succesive. La coborârea de pe navă, comandantul a fost împușcat. Ch. Hartley, cel care ulterior va deveni inginer șef al Comisiei Europene a Dunării, îndeplinea o funcție auxiliară la bordul navei militare: ca urmare a pregătirii sale de inginer hidrograf (dobândite prin absolvirea academiei tehnice „Kingʼs College” din capitala britanică), era responsabil de măsurătorile hidrografice ale fluviului. Acesta a primit sarcina de a se îngriji de înhumarea adecvată a lui Parker, ale cărui rămășițe le-a și repatriat ulterior în Marea Britanie.

Cercetările de teren efectuate de Hartley, împreună cu William Simpson, s-au concretizat în hărți cu utilitate deosebită în funcția ulterioară pe care o va avea în cadrul CED, dar și în postura de specialist în Comisia de Pace ce a precedat încheierea Tratatului de la Paris (1856).

Remarcabil, inginerul a descoperit pe malurile Sulinei și alte morminte ale unor marinari britanici, datând din anul 1848, an care coincide cu remarcarea existenței unei piețe de cereale și produse agricole de interes pentru Europa Occidentală în zona Galați.

Prin urmare, un aport decisiv în contruirea cimitirului l-a avut instalarea organului internațional (1858-1859) care a ridicat necesitatea amenajării unui cimitir, dată fiind iminența deceselor în rândul angajaților săi. În perioada 1864-1871, Serviciul Tehnic CED, condus de Hartley, a executat lucrări de drenaj și ridicare a teritoriului, dată fiind starea zonei cu suprafață mlăștinoasă, acoperită cu stuf. Cu toate acestea, înhumarea se făcea protejat, din cauza riscului de poluare a pânzei freatice. Terenul rămănea impropriu pentru utilizare până la aportul de materii vegetale.

Începând cu anul 1878, când Dobrogea a fost reintegrată Statului Român, cimitirul a fost extins în mai multe etape. De asemenea, la intrarea în incintă a fost ridicată o capelă creștină. Anterior, cimitirul britanic era amplasat pe malul Mării Negre, depunerile avansate ale fluviului mutându-i granițele la 2 km de centrul orașului în situarea actuală.

Divizat confesional, cimitirul cuprinde: cimitirul creștin (Cimitirul CED, cel ortodox, lipovenesc și cel protestant), cimitirul mulsulman și cel evreiesc.

Personalitățile înhumate în cimitir

În urma sistematizării, se face remarcată o atenție sporită în ceea ce privește așezarea pe criteriul cronologic a plăcilor funerare, în speță Cimitirul Comisiei Europene a Dunării. Mormintele defuncților britanici îngropați înainte de 1864 reprezintă prima linie a spațiului destinat, plăcile funerare constituind reproduceri fidele ale celor inițiale. Opt la număr, monumentele păstrează inscripții lizibile. Realizate din același material, conturate de aceeași sculptură și proporționate, stabilesc coincidența atelierului. Sub acestea se află decedate 11 persoane: simpli marinari, valieri, mecanici, căpitani, majoritatea pe fondul înecului, cauzat de lipsa experienței și de riscurile profesionale la care erau expuși călătorii.

Rândul secund integrează personalități marcante ale instituției sau marinari de rang superior. Următoarele șapte linii de plăci tombale prezintă inscripții ale unor date curpinse între 1880 și 1919. Un aspect cu notă explicativă incertă indică numărul deceselor temporal distanțate ale angajaților britanici, în cei 80 de ani de activitate a comisiei. Explicația poate lua forma a trei ipoteze: repatrierea în țara de origine a osemintelor, fapt ce a condus la degradarea până la dispariție a plăcilor, producerea în mod natural a răposărilor sau înapoierea acestora în țara de origine odată cu încheierea atribuțiilor la CED.

William Simpson, inginer hidrograf în marina britanică a condus, alături de Charles A. Hartley, lucrările de construcție ce au vizat canalul, debarcaderele, farurile și digurile. Timp de 13 ani (detaliu consemnat în epitaf) s-a poziționat drept contramaistru și șeful șantierului. Moartea sa- 28 iulie 1870- a marcat atât activitatea efectuată în etapele procesului de amenajare a brațului Sulina, cât și, decizional, retragerea lui Hartley la Londra în 1872. În vârstă de 46 de ani, Simpson a murit în urma contactării unei boli contagioase, probabil malarie; inaugurarea lucrărilor s-a soldat fără prezența personalității centrale.

În raportul prezentat în fața consiliului european de avizare a lucrărilor, Hartley și-a menționat colegul într-un paragraf elogios destinat exclusiv activității întreprinse de către acesta. Monumentul funerar, ridicat din marmură de calitate superioară, are inscripționat numele Comisiei Europene a Dunării, alături de o descriere succintă a statusului posedat, în completarea căruia este gravată o cruce.

Charles Hartley a devenit, în 1872, consultant al CED în probleme de construcții de canale navigabile, stabilindu-se la Londra. Retragerea sa ar putea fi pusă pe seama evenimentului care a marcat misiunea de regularizare și consolidare a lucrărilor la gura de vărsare a Dunării, moartea lui Simpson.

Eugenius Magnussen, al cărui monument este desemnat de un bloc din calcar alb, prelucrat parțial. Inscripția indică numele și datele biografice (1849-1919).

Danez de profesie marinar, a intrat în Sulina pe postul de comandant al unei pilotine. În urma debarcării, a preluat funcții specifice, cât și tehnice, avansând ulterior până la gradul de inginer șef adjunct al Comisiei Europene a Dunării.

Paradoxal identității orașului, se vehiculează divergențe pe motivul naționalității între membrii instituiției, în special la nivel ierarhic înalt. Până în anul 1907 Hartley a deținut funcția de inginer șef al al Serviciului Tehnic, vizitând Sulina de două ori pe an la sesiunile bianuale ale CED și ale Comitetului Executiv. Această măsură executivă, de a cumula cele două funcții, inginer șef și consultant, a fost ultima dintre aprobările tehnice importante. Supervizarea lui Carl Kühl, inginer șef rezident (1872-1906), nu i-a permis acestuia să avanseze până în anul morții sale. Ulterior, Eug. Magnussen a devenit inginer rezident, numit de Kühl, de asemenea danez. De precizat este că la acel moment puterile decidente care dețineau majoritatea în cadrul Comisiei, Anglia și Franța, nu ar fi putut accepta un stat neutru ca având cele mai importante funcții de conducere. Drept urmare, decesul lui Magnussen a dus la numirea lui E. T. Wardt care, 3 ani mai târziu, ieșea din perioada rezidențiatului, devenind inginer șef al CED.

Placa funerară a lui Carl Kühl nu se găsește în Cimitirul Maritim, chiar dacă decesul a avut loc în Sulina.

În cinstea activității întreprinse întru interesele CED de către cei doi conaționali, Carl Kühl și Eugenius Magnussen, numele lor coincid cu ale unor nave tehnice, o dragă maritimă și o pilotină (cea de pe care s-a debarcat Magnussen la Sulina).

Cel mai vechi monument funerar din Cimitirul CED, care de altfel subzistă într-o formă deosebită, contrar riscului crescut de oxidare impus de atmosfera zonei, datează de la 1858. John Tillmail, membru în echipa lui Hartley, a participat la pregătirea lucrărilor de regularizare, făcând sondaje pe Dunăre.

Thomas Rutherford, al cărui mormânt desemnează un registru mozaicat și elemente florale, a fost șeful mecanic al unei nave comerciale, Kepler, aflată în tranzit pe canal. Înhumarea s-a realizat de către comandantul (Meggison) și de agentul navei (Midral Azzapardi).

Fiica directorului Casei de Navigație al CED, Emilie Louise Jackson, s-a născut la Galați. În urma unui accident, și-a pierdut viața la 20 de ani.

În ceea ce îl privește pe William Smith, un caz similar, se prezintă decesul inopinat la 37 de ani. Placa funerară desemnează doar statusurile sociale, cel de soț și tată. Construind cripta pentru soacra, soția și fiica sa, urma unei vicisitudini pătimite într-un timp scurt, acesta a fost înhumat alături de ele.

În sudul incintei cimitirului CED, la graniță, se află două plăci tombale cu arhitectură sinonimică: concepția și execuția prevăd un beton ajustat cu ulei vegetal și un pigment ușor arămiu, forma fiind analoagă unor capace de sicriu în matrița cărora sunt turnate reliefat cruci. Inscripția este aceeași, doar numele defuncților diferind. Aceștia, o transpunere a personajelor shakesperiene Romeo și Julietta, au cunoscut un destin stereotipic, pierind înecați.

William Webster și Margaret Ann Princle, 25, respectiv 23 de ani, se aflau în voiaj pe nava „Adalia”. Ofițerilor li se oferea permisiunea de a fi însoțiți de membrii familiei, astfel că William le avea alături pe logodnica, soacra și cumnata lui. Veniți în vizită la tatăl tânărului, șef mecanic la CED John Webster, călătorii au naufragiat în apele Dunării. Astfel, în vara anului 1868 evenimentul, consemnat și în presa timpului, a pus bazele legendei îndrăgostiților care primează printre curiozitățile turiștilor.

Cimitirul Comisiei Europene a Dunării a fost organizat pe șapte rânduri, cu o capacitate de aproximativ 60-70 de morminte. Numărul actual de plăci funerare e redus la mai puțin de jumătate, fapt survenit în urma stabilirii statutului CED în 1865, angajații fiind trimiși în țara de origine după retragerea din funcție. O altă ipoteză ar desemna posibilitatea ca osemintele unor defuncți să fie repatriate, la cererea rudelor. De asemenea, un factor relevant se poate considera acțiunea de conservare întreprinsă de către Primărie care a suprimat sepulturile degradate.

Cimitirul romano-catolic

Arhiva CED nu deține documente privind activitatea unor membrii ai confesiunii catolice, fapt susținut de o conjectură ce vizează profesiile ierarhic inferioare ocupate de către aceștia: marinari, mecanici și funcționari.

Astfel, sectorul romano-catolic prezintă un număr redus de morminte, demarcația realizându-se printr-o cruce de metal, de dimensiuni considerabile, care întruchipează episodul răstignirii. Spre sfârșitul secolului al XIX-lea apar primele sucombări, ultimele ale descendenților confesiunii romano-catolice înregistrându-se la sfârșitul secolului XX. Italieni, francezi, croați, cu o pondere ridicată la nivelul populației, impun verosimilă premisa ca numele reprezentative ale acestora să se fi amestecat până la dispariție prin căsătoriile mixte.

Cimitirul creștin ortodox, cel grecesc și cel românesc

Cimitirul Ortodox deține cea mai extinsă secțiune din Cimitirul Maritim, cumulând naționalități ca: armeni, sârbi, bulgari, sloveni, unguri, greci și români. Lipsa spațiului a condus comasarea apartenenților confesiunii, fără o sistematizare a mormintelor. Unicitatea acestui aspect coincide cu o uniformizare a monumenelor funerare, pe fondul utilizării aceluiași material și a reprezentărilor standard.

Marmura și calcarul, cel mai frecvent utilizate, erau disponibile în depozitele atelierelor de sculptură. Tipul monumentelor, expuse în cataloage, prezentau figuri florale, chenare și simboluri sepulcrale, cum ar fi frunza și ghinda stejarului. Cele din urmă erau aplicate în cadrul matriței crucii.

Atelierele se aflau în amonte, cele cu renume fiind atelierul lui Ferdinand Ruta (Tulcea) și G.S. Lipitis (Brăila). Comisia Europeană a Dunării deținea o turnătorie de fontă care, ulterior celui de Al Doilea Război Mondial, a intrat în posesia Administrației Fluviale a Dunării de Jos (A.F.D.J.).

Mormintele prezintă note distincte în funcței de religia defunctului, dar și a capacității materiale a familiei. O trăsătură notabilă a acestui fapt o prezintă și lipsa de semnificație sugerată de localnici a inscripționării statusului deținut de către defunct. Motivația constă în memoria colectivă, în valoarea oferită și păstrată de către comunitate. Un exemplu concret îl oferă familia Bondar, al cărei cavou presupune personalități ca: Petre Bondar, dragor pe draga „Tomis”, Iulian Bondar, un cunoscător al folclorului local, C-tin Bondar (în viață), dr. ing., cercetător hidrolog al zonei; nicio placă funerară nu prevede circumstanțe de amănunt al activității acestora.

Ponderea cetățenilor români a crescut în contextul finalizării Primului Război Mondial. Perioada interbelică a coincis cu anagajarea în serviciul CED și mai apoi în Societățile cu spceific de navigație. O tombă remarcabilă este cea a lui Ion Țânțaru, fost pilot CED, născut în Galați. Drapelul și însemnele instituției pe care a reprezentat-o în cadrul funcției sale profesionale sunt gravate între liniile de demarcare a inscripției.

Cea de a doua conflagrație a atras după sine o valorizare a monumentelor, proces susținut prin ridicarea unor plăci din marmură și calcar de o calitate superioară. Întrucât regimul comunist impunea un șablon în ceea ce privește însemnele, demarcarea se realiza la nivelul materialului utilizat, pe fondul titlului deținut de către defunct sau de către urmașii acestuia. Astfel se diminuează numărul de plăci mari, înlocuindu-se cu o piesă din beton în care se implantează o cruce din fier, înițial forjat, actualmente beton sudat.

Cimitirul grecesc, aflat în extinderea celor românesc, alături de cel al CED este cel mai îndepărtat temporal.

La începutul secolului trecut, comunitatea elenă din Sulina era cea mai numeroasă, ajungând la un procent de 50% din totalul populației. Drept dovadă, limba preponderent utilizată era cea greacă, de aceea mormintele erau inscripționate cu caractere eline. Contextul socio-politico-economic viza incapacitatea până într-un moment de a cumula, dezbate și rezolva problemele ivite la nivelul societății, găsindu-se necesară o perioadă de 20 de ani (la nivel inistituțional) și 50 de ani (la nivelul populației) până la stabilizare, aici fiind implicată și declararea unei limbi oficiale ce s-a desemnat prin demersul legii unitare în format de Constituție a statului.

Profesional, membrii acestei comunități s-au remarcat în meserii ce țin de domeniu maritim, dar și în activități economice. Interesele comune și predominanța au vizat locuri înalte în ierarhia socială, dar și transmiterea aptitudinilor pe cale paternă. Îndeosebi meseria tatălui devenea meseria fiului, mărturie stând pietrele funerare.

În ceea ce privește răposații greci, de altfel originari, se are în vedere, în virtutea consuetudinii, o păstrare a practicilor etice și de morală- în special comportamental- abordate atât la nivel familial, cât și individual, sporind o tendință de rigurozitate. În particular, se observă o modalitate generale de a evita înrolarea în cadrul armatei: declararea unei vârste neautentice, cu o diferență de până la 10 ani. Astfel, etatea gravată în cadrul matriței pietrelor tombale se află sub semnul incertitudinii.

Lui Apostolos Kalligas i se confirmă validitatea în termenii depărtării temporare, grecul fiind unul dintre primii locuitori ai Sulinei. A trăit 73 de ani, ceea ce îl plasează printre grecii ioaniți de la începuturile așezării. A decedat în anul 1881. Mormântul placat cu marmură dovedește statutul posedat, acela de comerciant care a agonisit o avere considerabilă, la care se adaugă simbolul piloților de la bară (elemente utilizate: cruce, ancoră, parâme). Inscripția îl introduce ca pe un soț și părinte iubitor, un bun și drept cetățean.

Zafiro Raizis (1809-1892) aparține aceleași perioade, însă fără a fi precizate informații cu privire la viață, la activitatea sa personală și profesională.

Memoria colectivă a orășenilor îl recomandă pe Emmanoil V. Mitakis (1857-1929) ca pe cel mai bun pilot de la bara Sulina, prin urmare motivația unui monument din marmură neagră de o calitate deosebită, lipsită de conturul unui epitaf. Familia, alături de ucenicii acestuia, confirmă astfel stima și gratitudinea concetățenilor față de răposat.

Sub latura unității familiale este prezentă cripta familiei Liosatos, care încorporează șase frați și cavouri ale descendenților defuncților cu statutul de comerciant, în general lespezi funerare somptuoase.

Folclorul local păstrează o semnificație a fiecăruia dintre elementele componente epitafurilor, consemnând personalitatea și rolului defunctului în societate. Un caz remarcabil este cel al lui Gheorghios Kontoguris. Raportarea la simbolul atașat inscripției de pe mormântul din marmura albă, îl desemnează ca fiind pirat: în partea de jos, un craniu proptit în întretăierea unor oase; un indiciu suficient pentru gradul de superlativ, suprapus însușirii. Paradoxal, literele eline gravate la solicitarea fratelui acestuia sugerează că a fost un bun cetățean, inducând doar caracterul de răzvrătit împotriva sistemului, a autorității, de altfel întemeiat. Decesul grecului a avut drept cauză împușcarea de către organele de justiție otomane.

Întrucât autoritățile turcești s-au menținut până în anul 1879, iar instalarea CED nu a afectat măsurile de intervenție, mulți așa-ziși pirați fiind uciși cu promptitudine, fără a li se oferi ocazia înfățișării la judecată. Predispoziția arestării și, ulterior a condamnării de la doi, la cinci ani de închisoare a fost reglementată de către Comisia Europeană, documentele acelei perioade consemnând numele mai multor greci ioaniți.

Sectorul grecesc este absorbit de ansamblul cimitirului ortodox, constrâns de ponderea românilor, poate ca o compensare a discriminărilor la care erau supuși aceștia în perioada începutului de secol XX, când puterea economico-socială era deținută pe deplin de către comunitatea greacă. Numele defuncților au fost supuse aproprierii unitare, prin românizare, astfel că specificul elin a fost eliminat treptat.

Cimitirul eroilor

Numele militarilor care au participat la conflagrațiile consumate maritim, pe mare și Dunăre, s-au prăbușit sub pretextul inconsistenței și sub ignoranța regimului comunist, perioadă în care omagiul adus eroilor stătea sub semnul neglijabilului. Înmormântați în taină fără a fi identificabili sau repatriați de către rude, soldații au primit titlul de eroi după anului 1990, prin gestul simbolic de ridicare a unui monument care să le înrădăcineze în atemporalitate prestanța și atitudinea patriotică. Asociația Veteranilor de Război și Asociația Cultul Eroilor au realizat demersurile necesare în acest sens, preluând și inițiativa, în colaborare cu Liga Navală Română, a plasării în centrul orașului, spre evocarea faptelor de armă ale Flotei Marine Militare, o cruce. Ulterior, complinirea monumentului s-a săvârșit prin adăugarea unor obiecte convenționale: colaci de salvare, elice, ancoră.

La sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial a fost organizat un cimitir pentru înhumarea militarilor sovietici decedați în timpul evenimentelor, însă în anii ʼ80 osemintele au fost repatriate în Odessa.

Cimitirul lipovenesc

Rușii care au părăsit meleagurile natale în secolul al XVIII-lea pe fondul afirmării lor împotriva autorităților, au primit numele de „lipoveni”. Stabiliți în Bucovina, Moldova, dar mai ales în zona Dobrogei (implicit la gurile de vărsare ale Dunării), și-au conservat toate caracteristicile comunității din care provin, distingându-se de cealaltă parte a populației. De asemenea, un factor decisiv în acest sens îl reprezintă păstrarea religiei ortodoxe de rit vechi. Consecința se manifestă prin separarea la nivelul instituției Bisericii, dar și privind ritualurile funerare, respectiv sectorul aferent.

Cimitirul musulman

Cimitirul musulman, într-un continuu proces de degradare, cuprinde un număr restrâns de plăci tombale, cele mai multe realizate din calcar alb, prevăzute în extremitatea superioară cu un element specific, un turban.

Comisia Europeană a Dunării, în documentele deținute, semnalează prezența în istoria Comitetului Executiv a unui reprezentant otoman care a decedat în anul 1876, Azarian Efendi. Acesta, organul responsabil vreme îndeungată cu menținerea ordinii publice, coincide cu unul dintre monumentele de factură islamică.

Cimitirul evreiesc

Începutul secolului XX dispune de amprenta creșterii procentului de locuitori de proveniență mozaică. Mormintele acestora demonstrează un interes deosebit pentru calitatea și conformitatea estetică, prin elementele arhitecturale, la care se adaugă inscripțiile bilingve.

La momentul actual sectorul evreiesc înglobează aproximativ 30 de tombe, distruse și risipite, comunitatea fiind integrată prin suprimare celei românești, în cadrul căsătoriilor mixte. O împrejurare externă care a presupus aceeași consecință este emigrarea puternică.

Legendele. Imaginarul colectiv privind cei înhumați

O particularitate a necropolei, generată de contextul socio-politico-economic oscilant, raportat permanent la cel european, dată fiind prezența activă a Comisiei Europene a Dunării, se remarcă sub expresia legendelor.

„Îndrăgostiții”, „Prințesa negroidă” și „Surorile” au devenit, de-a lungul anilor, cele mai apreciate povestiri relatate amănunțit de către marinari călătorilor ajunși în zonă. Apele Dunării, de un debit impresionant spre vărsare, poartă metafora împărtășirii imuabile și anacronice a valorilor umane învăluite în tragism și în fatalismul specific laturii multietnice.

Fost comisar maritim al portului Sulina, Eugeniu P. Botez, sub pseudonimul Jean Bart, a semnat în perioada interbelică romanul „Europolis”. Fundalul social în care se desfășoară acțiunea scrierii, reprezentat prin portretizarea comunității elene, atrage caracterul eterogen. Deopotrivă, contextul politico-economic, stăpânit de activitatea Comisiei Europene a Dunării, impune o notă de universal paradoxal, grație tendinței de globalizare diminuată prin exercitarea mecanismului funcțional variabil și variat.

Romanul tratează parcursul evolutiv al câtorva personaje care, stimulate de un element de noutate, reacționează divergent. Printre acestea, o dansatoare de cabaret (Evantia) și un ofițer de marină (Neagu). Tânăra indigenă ajunge pe meleagurile sulinene împreună cu tatăl său care, supus oprobriului, devine contrabandist. Conjunctura face ca, rămasă orfană, Evantia să profeseze în “lumea senzualității și a mătăsii”, decizie ce îl introduce pe Neagu drept o cunoștință de care se va îndrăgosti. Apariția lui Deliu îl pune pe ofițer, decepționat, în postura de a părăsi orașul. Evenimentul precede suferința Evantiei, care recurge la suicid.

Povestea de dragoste a celor doi este similară tipizării create prin „Romeo și Julietta”, tragismul romantic care marchează o soartă potrivnică. Conturarea sentimentului mistuitor, în paralel cu presiunea decizională a unor împrejurări vitrege, conduce către finalul tulburător al personajelor.

Legenda „Prințesa dansatoare” planează asupra așezării și suscită interesul voiajorilor, fiind constituită dintr-o bază pe fond istoric întregită cu elemente fantastice: aflat în misiune, un ofițer de marină se îndrăgostește de una dintre dansatoarele cabaretului de la Sulina, deținătoare a rangului de prințesă. La o scurtă perioadă de timp, tânărului i se dezvăluie conduita morală lamentabilă a iubitei sale, fapt catalizator în succesiunea repercusiunilor: ofițerul piere incidental înecat în valurile Dunării, iar prințesa cu aer exotic își pune capăt zilelor.

Neagu din „Europolis”, în postura sa profesională și caracterială, este personaj identificat de istoricii literari cu Lt. Colonel Mihail Drăghicescu. Șef de Stat Major al Flotei Dunărene, nu a primit statutul de Căpitan Comandor, fundamentat ulterior de către Marina Militară Română. Profesor de istorie și geografie, pasionat de astronomie și matematică, a conceput o lucrare de mare întindere care vizează starea Dunării în secolul al XIX-lea. Pentru această cercetare, tipărită post-mortem, a utilizat documentele cartografice deținute de Comisia Europeană a Dunării. Director al Școlii de Marină Galați, l-a avut elev pe Eugeniu Botez.

Mormântul lui Mihail Drăghicescu (1848-1896), decedat într-o perioadă în care sistematizarea cimitirului era realizată parțial, a fost ridicat, cu o ușoară stângăcie arhitecturală, în apropiere de cel al prințesei Ecaterina Moruzi, nepoata lui Ioan Sturza Voievod al Moldovei.

Osemintele Ecaterinei Moruzi (1836-1893) sunt adăpostite în cavoul familiei din Constantinopol, însă cimitirul din Sulina evocă prezența prințesei pe aceste meleaguri prin mijlocirea perceptibilă a unei plăci tombale din marmură albă, gravată în două registre- o inscripție și un epitaf. Inscripția propune spre amintire datele sale biografice, în timp ce epitaful tratează sugestiv un destin suficient, resemnat: „Și buzele ce am gustat/ Și răul ce am îndurat/ Trecuta ca o ceață/ Atâta numai a rămas/ E binele ce l-am făcut în viață”.

Astfel, destrămarea iluziei shakesperiene a unei presupuse prințese negroide, are ca temei simpla coincidență. Creația lui Jean Bart, la care se adaugă o alăturare spațială a sepulturilor, induce imaginarul grav al speranțelor, deșarte prin prisma destinului implacabil și necruțător. „Îndrăgostiții” vizează același concept tragic, o povestire a evenimentelor nefaste care au cumulat prin moartea tinerilor. Este vorba despre mormintele gemene aflate în sectorul cimitirului protestant.

Generalizarea celor două legende, cel al dansatoarei și cel al înamoraților, a dus la o îmbinare intrigantă care domină folclorul local.

În aceleași circumstanțe, „Surorile” au stimulat fantezia călătorilor, prin atribuirea credinței mistice a predestinării. Un grup statuar aflat în apropierea tombei lui Mihail Drăghicescu, înfățișează copilele grecoaice îmbrățișate, al căror deznodământ fatal a rămas în memoria colectivă. În urmă cu un secol, cea mai mică dintre acestea a scăpat mingea cu care se jucau pe ponton și, în încercarea de a o recupera, apele Dunării ar fi înghițit-o împreună cu sora sa. La scurt timp, câțiva pescari au ridicat năvodul în care se aflau capturate trupurile strâns îmbrățișate ale celor două. Decizia de a le înmormânta în aceeași criptă a contribuit la atenuarea suferinței resimțite de către apropiați și, totodată, la răspândirea orală a noțiunii de afect originar, pur, sincer, dovedit prin compromis, sprijin și salvgardare.

Însă veridicitatea povestirii este supusă suspiciunii, dată fiind inscripția cu litere eline. Conform spuselor profesorului Lavric Valentin, un pasionat cercetător al istoriei cimitirului, repauzații ar fi fost îngropați în ani diferiți, o soră și un frate care au pierit, probabil, în urma infestării cu o boală letală. Starea materială modestă a familiei constituie un argument în favoarea achiziționării unui grup statuar anonim, realizat tipizat de către atelierele din amonte. Sculptura, prin reprezentarea sugestivă, a permis difuzarea unei realități alterate, detaliile intervenind datorită interpretării creative de expresie alegorică a localnicilor și a călătorilor.

Avid de cunoaștere, același subiect introduce în folclorul local o altă legendă, o dată cu descoperirea mormântului lui Otto Angelescu, un navigator aflat pe puntea torpilorului „Smeul”. În amintirea acestei ambarcațiuni, o stradă a orașului poartă denumirea de Căpitan Barbin. Evenimentul care a pricinuit sfârșitul soldaților a fost inițiat de intrarea pe Brațul Chilia a unui submarin german. Pornind în căutarea navei inamice, „Smeul” este surprins de o furtună puternică. Echipajul încearcă să se salveze urcând pe copcă, însă șansele de supraviețuire păreau reduse. Căpitan Barbin a considerat drept ultim act memorabil aruncarea bunurilor și a banilor peste bord, strigând: „Ia, mare! Nu pot să te cumpăr! Ce crudă ești!”

De asemenea, misticul se adâncește prin vehicularea existenței fenomenului de masonerie, în cimtir regăsindu-se o placă tombală cu însemnele specifice: „Un mormânt care are compasul, cumpăna cu fir, cu ață cu plumb și echerul. Dar lipsește triunghiul cu ochișorul.”.

Interviuri identitare

Pentru a valorifica ipotezele de lucru ale cercetării prezente, instrumentul principal de abordare a subiectului îl reprezintă interviul în profunzime. Cu un nivel scăzut de structurare, scopul acestuia se identifică în oportunitatea surprinderii unor posibile variabile explicative, nuanțe și detalii ale fenomenul investigat, evoluția Cimitirului Maritim.

Metoda este de valență permisivă, intervievatul dispunând de alegerea manierei de a răspunde, fără constrângerea unei orientări precise din partea cercetătorului (subteme, elemente sau puncte specifice). Având o intervenție minimă, în formularea și modificarea întrebărilor, intervievatorul se bazează pe răspunsurile anterioare ale subiectului. Acest fapt a condus către expunerea mai multor aspecte, dar și a atitudinilor, așteptărilor, motivațiilor cu privire la fenomenul analizat, în baza conturării unui discurs amplu.

Libertatea de exprimare de care au dispus intervievații, alături de sentimentul de confort și încredere, datorat proximității- apartenența subsemnatei la comunitatea din care au fost selectați, au constituit factori relevanți în obținerea unor informații veridice.

Selectarea grupului de subiecți supuși interviului s-a întemeiat pe relevanța acestora în cadrul societății. Astfel avem în vedere criterii de bază: vârsta și statusul profesional, la care se adaugă, în particular, apartenența etnică și cea religioasă. De asemenea, toți cei cinci intervievați sunt membrii activi ai comunității.

Maria Neranzi, „ Ochiul aventurierului fatalist”

Neranzi Maria, în vârstă de 86 de ani, reprezintă o personalitate respectată în comunitatea Sulinei, datorită vârstei, a experienței profesionale, a familiei din care provine, dar și a statutului dobândit, cel de soție a unuia dintre puținii greci rămași pe aceste meleaguri.

Sursă deținătoare de povestiri și tablouri ale contextelor socio-politico-economice în care s-a aflat orașul de-a lungul timpului, se raportează discursiv la sine printr-o separare, cu notă de depersonalizare: „S-a născut în 1932, Neranzi Maria.”.

Când este îndemnată să contureze cadrul familial, se remarcă aceeași depersonalizare, aparența unui punct de vedere exterior, poate considerat obiectiv, detașarea prin includerea atribut dat de societate („oameni de treabă, gospodari”). Din aceeași perspctivă, intervine o alăturare a rudelor, descendenților, a rădăcinilor, în raport cu recunoașterea cetățeniei și susținerea apartenenței la mediul urban în cauză: „Și eu, și părinții mei, și bunicii mei, și străbunicii mei. Suntem sulineni get-beget.” De asemenea, este subliniată nevoia de demarcare a unui străin care, însă, s-a adaptat și pliat conform standardelor ridicare de ceilalți membri ai familiei „bunicul meu era de fapt din Tulcea”.

Perioada copilăriei a fost împărțită în două secvențe pe care le-a desemnat la început, respectiv spre finalul discursului. Prima, cea petrecută la Sulina este considerată sucint și cuprinzător ca fiind „foarte bună”, iar cea de a doua, petrecută în zona Călărași, se evidențiază printr-o proiecție a confortului spațiului natal: „am dus-o ca acasă, am dus-o foarte bine.”. De asemenea, necesarul apropierii de un curs de apă similar Dunării, creează imaginea unei legături originare, mistice („stăteam pe jos, pe malul Borcei, acolo”), care de altfel se și concretizează prin alegerea revenirii în oraș alături de părinți, motivată prin incapacitatea adaptării, astăzi un sentiment îndepărtat. În privința acestui subiect se întrevede, de asemenea, exercitarea rolului de mamă („Ne jucam, ca toți copiii”).

În ceea ce privește statutul profesional posedat, declară a fi cel de pensionară. Boala apare ca un stimul catalizator de intervenire în cursul firesc al lucrurilor, înfățișând iminența sfârșitului („sufeream de dureri de cap”). Identificarea cu Sulina este schițată prin utilizarea timpului prezent, a unei existențe continue: „Am lucrat dincolo, peste Dunăre. Acolo sunt atelierele.”. Devine conturat sentimentul de resemnare, ulterior ducând la compromis, ca element de reacție la voința vârfului ierarhic („asta e acum, asta e legea.”, „-Nu, mai bine plec eu”). Injustețea regimului se remarcă printr-un sentiment de nedreptate transformat, datorită caracterului puternic, într-o renunțare voită, vindicativă: „și fiind acolo o tipă tânără și dură care era și președinte de sindicat, mi-a luat postul.” ; „Și am renunțat, am zis ducă-se naibii!” Această răzvrătire este încadrată de un sentiment de apartenență crescut, printr-o nuanță de empatie arătată către semenii ei („nu numai la noi, a fost la toți salariații”). Drept dovadă își desemnează statutul de partizan, de bun compatriot („Sunt bine cu toată lumea”).

Sulina se prezintă ca un loc propice de întâlnire, de unire a destinelor, un loc boem, soțul, care se distinge prin calitatea sa nativă, întâlnindu-l în cadrul comunității elene. („El grec, eu…cântam.”)

Înțelepciunea bolnavului, a celui care a experimentat cel mai apropiat contact cu sfârșitul, atrage cu sine faptul că, discursiv, Maria organizează ierarhic elementele ce vizează fericirea, starea ideală de care a dispus în tinerețe; situează în plan principal starea de sănătate, de (re)vitalizare, urmându-i satisfacerea nevoii sentimentale și profesionale: „ Dar când eram tânără, eram fericită pentru că eram bine, am avut bărbat bun, am avut un serviciu decent, se trăia bine. Da, era bine.”

În prezent, fericirea apare în dimensiunea calității excepționale a interesului, respectiv pasiunii descoperite în adolescență, „să cânt”, exprimare urmată de un necesar de întărire, care desemnează o însemnătate puternică a faptului expus- „da, eu cânt.”. În aceeași instanță, sunt implicate diversitatea, maleabilitatea și răsplătirea, dovadă pentru sine și ceilalți: „Am cântat și în cor, și solo, și am luat și premiu.”. Însă, cu un vădit caracter de decepție, consemnează că „pe vremea comunismului nu se dădea diplomă”, iar în unele situații, calitatea, respectiv experiența pe care o deține, nu este apreciată la adevărata valoare. Atitudinea se dovedește a fi în baza răbdării. („De aia m-am supărat și pe doamna asta…întoarce capul…păi dacă nu știe, cel puțin la „Amin”, când se face de două ori „Amin”, nu știa deloc. E bine că a învățat acuma.”).

Ca remarcă a durabilității locuirii, totodată a veridicității faptelor relatate, aceasta declară: „de atunci locuim aici. De 60 și ceva de ani.” Cadrul Sulinei ar genera, astfel, ipoteza unui teritoriu stabil, de o fermitate autentică, pură, lipsită de neliniști sau necazuri: „Nu, nu se întâmplă la noi așa ceva”.

În ceea ce privește cimitirul, acesta intră în umbra banalității, atât ca aspect general („Un cimitr ca toate cimitirele.”), cât și în ceea ce privește considerentul ritualic: „În rest, lumea merge la cimitir. Când le moare cineva, se duc, aprind câte o lumânare, tămâiază, ca în orice parte a lumii, cred. Sau în alte orașe sau în alte sate. Același lucru, nu e nimic special. Nu cred că e altfel, că am fost doar”. Cadrul este distins însă prin ancorarea noțiunii de demarcație („Și toate minoritățile aveau fiecare cimitirul lor și biserica lor.”), tratată ca pe o ofensă personală. Consecința separării fiecărei confesiuni reprezintă întocmai acordul, calmul și liniștea specifice: „Dar sunt separate! Mi se pare în regulă, pentru că fiecare are cimitirul lui.”

Locul capătă identitate într-o nuanță de tragism în momentul în care este evidențiată transpunerea relației tată-fiu, în contextul suferinței, deznădejdii, a disperării. De asemenea, cadrul familial se transferă în cimitir: „Am acolo înmormântați părinții, bunicii, și soră-mea, și fratele meu au murit și sunt vizavi de părinți. După aceea îl am pe socrul meu, pe soacra mea, și un frate de-al soțului meu a murit la vârsta de 21 de ani. Au suferit. Socrul meu mergea la cimitir și dormea pe mormânt. Se ducea soțul meu și îl lua acasă seara. Era disperat. I-a tras și lui moartea, așa necăjit a fost.” Se poate extrage aparența unei evoluții cu specific fatalist, care înregistrează sfârșitul, pieirea, drept rezultat prevăzut.

Concomitent, în oglindă, aceeași legătură originară, este întrevăzută și în memoria personală a intervievatei, tatăl reprezentând și de această dată instanță a securității, responsabilității și a atașamentului desăvârșit: „Seara trecea tatăl meu de la servici, mă lua și mergeam acasă. A fost frumos așa, pentru mine ca copil, a fost frumos”.

Personajele remarcate discursiv nu depășesc linia vieții, astfel că groparul, ca simbol al apărării și al protecției incintei, a pietrelor tombale, respectiv a memoriei concrete a defuncților, apare în ipostaza viciatului scuzabil. Supus oprobriului („a fost scandal uriaș”), consecință a încălcării demersului firesc al obiceiurilor evreiești, cade în căință. Răzvrătitul, aflat într-o stare alterată, declară „Intrați, este loc pentru toți!” , dar este tratat de către Maria cu umor, considerând că societatea l-a pedepsit suficient: „Și într-adevăr, nu s-a mai întâmplat.” Un alt exemplu, Mateescu, este conturat în imaginea antreprenorului-farsor, care a profitat de instinctul de securitate amplasat sub imaginea fricii în fața morții, a sfârșitului iminent, răzbunând nerespectarea obligației profesionale a orchestrei de țigani pe care o avea în subordine. Crucea din sectorul Cimitirului Catolic devine intrument de batjocură. Blasfematorul este, paradoxal, apreciat ca fiind ingenios de către Maria: „L-a dus capul.” Ipoteza imaginarului susținut de comunitate spre dezvăluirea către străini este tratată cu dezinteres: „ Poate era un pirat, unul singur. Lua de la bogați și dădea la săraci. Un fel de Robin Hood. Nu era cine știe ce, se vorbea. Și se vorbește mult, dar atât.”- Personajul este marcat de singularitate, care îl face să decadă în neglijabil. Dispune de o prezență mistică, clișeică, preponderentă în folclorul local.

Este desemnată importanța selecției, chiar și privind latura funerară. Sistemul de ordonare, sub raportul interesului personal, se reflectă în alegerea participării la slujbe sau ritualuri: „Nu m-am dus la orice înmormântare.”

Remarcabil pentru identitatea locului devine modificarea convențiilor de direcție, de orientare spațială: „stânga” și „dreapta” devin „baltă” și „Dunăre”, ca o echivalare intrinsecă, specifică („când vii din oraș, prima dată spre baltă să zic, apoi spre Dunăre.”). La aceasta se adaugă separarea unor simboluri, a unor elemente deosebit de însemnate, sub egida societății; „cimitirul” și „carantina” constituie substituente pentru „moarte” și „boală”, „neșansă” și „posibilitate”, „trecut” și „prezent”. În semnificațiile tainicului, cele două perimetre poartă pecetea valorilor existenței. Mai mult decât atât, sunt indicatori către mare, a apei fără orizont, a întinderii către neantul absolut („drumurile se bifurcă și pe o parte e cimitirul, pe o parte carantina.”).

Carantina se prezintă discursiv în termeni ideali, cu un caracter al unei aparențe perfecte a funcționării instituției, dar și a construcției: „Și era foarte frumoasă, interesantă, cu saloane frumoase, curate, cu angajați de la comisiune, buni, specialiști, o curățenie desăvârșită.” Drept urmare, încrederea sub aspectul în cauză se exprimă în îmbinarea cu o notă fatalistă, poate chiar de resemnare („Nu ne feream, îi duceau la carantine.”), dată fiind apropierea de moarte, iminența resimțită în perioadele de epidemie: „Câteva prietene de-ale mele au fost atinse de tifos, dar au scăpat.”. Imaginea descriptivă se încheie cu un îndemn ironic, care dezvoltă impresia unui destin tragic :„ Au dărămat-o și pe aia, stați liniștită, n-au lăsat nimic.”.

Contextele socio-politico-economice delimitate în istoria Sulinei consemnează perioada de funcționare a Comisiei Europene a Dunării, ca autoritate internațională cu drepturi depline, și ultimele două decenii de guvernare a regimului comunist, acestea fiind prezentate în opoziție cu prezentul, cu starea actuală a orașului.

În ceea ce privește feeria vremurilor apuse („era frumos, foarte frumos”), intervievatorul este supus unei subtile judecări („Dacă ați fi fost pe timpul Comisiunii, nu ați fi vrut să plecați niciodată din Sulina.”), reliefând totodată echilibrul demografic și necesarul păstrării lui. Mediul citadin se desemnează ca fiind un loc exotic, aventuros în sine, cu precădere sub dinamica socială și economică: „era concurență”, „venea circul”, „băcănii nenumărate”, „clădiri cu păsări împăiate”, „atelierele”, „Acetilena”, „Judecătoria era unde este Casa de Cultură acum”, „Poliție, tot așa, clădirea lor aveau”, „Mateescu avea grădină de vară”, „bunicul meu avea și brutărie, și cofetărie, și cafenea”, „cel mai mult aduceau citrice. Înainte erau și roșcove, portocale, lămâi și luau de la noi grăunțe.”

Regimul comunist este considerat un presupus „rău mai mic”. Maria contracarează noul și direcția de raportare (dezmințirea) a generațiilor succesoare la acea perioadă, în discurs apărând simbolul tehnologiei, televizorul, ca marcă a depărtării spațiale: „Aud la televizor că a fost așa, că a fost pe dincolo, dar era liniște.”. Subaprecierea calității deciziei la nivel local se identifică cu punerea capetelor de acuzare pentru distrugerea unor „monumente istorice”, cu precădere locașuri de cult și clădirile cu rol industrial: „Ăștia de jos sunt grozavii, cu două clase primare.”: „Da, și îmi pare tare rău. Dar numai din vina primarilor”. Ulterior revine în ipostază autocritică prin mărturisirea nivelului personal, reflectând remușcarea judecării unor semeni: „Poate nu fac bine că spun, că eu am șapte clase.”. Concomitent, își subliniază desprinderea de responsabilitate, asumându-și al punct de vedere decât cel al majorității, care se dovedește a fi just („Bine că nu l-am votat. Nu l-am votat”). Privind către extrema opusă idililor, se întrevede statutul profesional inferior care, de asemenea, este considerat nesatisfăcător: „Și nu vedeți, și oamenii ăștia care curăță străzile, nimic. Sticle, hârtii, fel de fel de gunoaie pe stradă.”

Ca o instanță de judecată pe deplin în slujba comunității, se integrează în grupul decadenților contemporani, a învinuiților: „Totul era frumos, civilizat, acum, în loc să progesăm, am mai spus o dată, noi am regresat.”.

Maria conturează impresia unui cadru citadin constrâns de comparația cu mediul rural, în care se găsește, paradoxal, în inferioritate: „ Acuma, adevărat, mai rău ca la țară. Și să spun că la țară e mai frumos decât la noi”. De asemenea, impune un considerent personal, în lipsa unei confirmări venite de la organele instituționale: „nu e declarat ca fiind oraș turistic, dar este.” Judecarea ia o tentă de aciditate, prin utilizarea sarcasmului: „Pe starda a III-a au făcut acolo azil de bătrâni, cică asta e. Dar n-a venit niciun bătrân, poate nu sunt bătrâni.”.

Ca o etichetare generală, comunitatea își asumă obedient destinul: „Mai ales în Sulina, lumea e pașnică. Tace, tace și înghite.”; „Așa suntem noi năpăstuiți, ce să facem. Și așa ne e scris, să tragem, cred. Păcat”. Aceeași docilitate ia direcția resemnării: „Nu-i frumos, nu-i plăcut, dar ce să facem, nu? N-avem ce face.”. Critica intră în generalul societății românești: „Dar nu numai la Sulina, eu după cum văd, e în toată țara e la fel.”. Cu promptitudine, apare motivația dobândirii acestui parcurs căruia intervievata îi acordă calificativul degradării: „Nu știu de ce oamenii sunt foarte puturoși, nu le mai place să facă treabă.”; „Dar e de plâns”.

Acuzele se îndreaptă, în mod previzibil, către instituția Bisericii, în formula unei transpuneri laice a prezenței trimisului din partea divinității pe Pământ, ultima instanță salvatoare. Astfel, se remarcă conștientizarea lipsei de opțiuni, o decepție generală, condamnarea nației: „Veneau preoții, plecau. Veneau, plecau, nu știu care era treaba, nu voiau să stea aici. Dar își făceau întâi plinul, după aceea plecau. Venea altul.”. În opoziție, se reliefează integritatea Mariei, în contextul în care se ridică necesarul impunerii dreptății, a descoperirii adevărului în privința obiectelor de cult: „Și corăbioarele astea, am făcut eu reclamație. Am făcut și la Ministerul Cultelor, am făcut la Procuratură, am făcut la județ, la prefect, peste tot am făcut.”. Privită cu scepticism, la rândul ei supusă îndoielii conform aparențelor, intervievata atribuie, din aceeași perspectivă a judecății de valoare, un calificativ general: „Și asta înseamnă perversitate.”

Ca o concluzie la aspectele trasate drept contur al mediului citadin de proveniență, se deslușește un sentiment de posesie cenzurat, în care identificarea cu spațiul, este înlocuită cu aprecierea personală: „un oraș…nu că e orașul meu, dar mie îmi place acest oraș.”. Într-o permanență a sentimentului, Sulina devine element de adorare: „am rămas cu aceeași iubire pentru acest oraș.”.

Relația cu divinitatea se declară a fi una apropiată, datorându-i asigurarea necesarului, sub cauzalitatea: mi-a ajutat, particip la slujbe. Atotputernica prezență este desemnată prin „i-a pedepsit Dumnezeu”, ca autoritate supremă de judecată. De asemenea, intervievata venereză providența prin conștientizarea consecințelor la care poate fi supusă în cazul insubordonării: „Doamne ferește. E păcat, îl supăr pe Dumnezeu.”.

Străinul apare în cinci ipostaze distincte, constituind secvențe discursive variate în atitudinea expunerii. Astfel, străinul-absorbit dispune de valența exteriorului, a depărtării, însî i se oferă justificare: „Domnul Zamfir organiza, el era italian, de origine italiană, dar vobea bine românește. Că a stat pe aici prin Sulina, a locuit.”. Străinul-răzvrătit este cel care își asumă consecințele faptelor și ale alegerilor săvârșite. Intervievata îl tratează cu amuzament compătimitor. („A stat o săptămână și a zis: ˂˂Poate să mă împuște, eu nu mă mai duc.˃˃” Lui i-a plăcut să fie liber profesionist”). Străinul-tolerat este localnic, însă apartenența la altă confesiune îl exlude din miezul comunității. Practicile religioase sunt consemnate în lumina înțelegerii și a aprecierii arhitecturale a locașului de cult: „Se descălțau și intru în biserică în ciorapi. Așa era obiceiul la ei. Și era frumoasă și geamia, foarte frumoasă.”. Personalitatea Mariei este considerată de străinul-confuz drept o instanță de justiție, mediator, un partizan al aprecierii obiective care deține capacitatea conturării unei explicații necesare: „Chiar mi-au spus niște turiși: ˂˂doamnă, înainte când veneam era frumos, curat..˃˃”. Lipsa sentimentului îndreptățit, cel al jenei din partea societății actuale, în fața exteriorului, a străinului-evaluator, este subliniat în formula unui reproș „nu le este rușine”.

Sub egida înțelepciunii remarcabile, intervievata schițează o viziune de viitor, sub acuza adresată mentalității tinere („Și i-am spus: ˂˂o să te trezești o dată și o să îmi dai dreptate.˃˃”). În același timp, conștientizează zădărnicia dezbaterii și transmiterii de sfaturi, ori argumente: „De acum încolo nici nu-i mai spun. Să mă cert aiurea, nu.”. Ulterior se constituie o remarcă aflată în opoziție, cu referire la aceeași perioadă, însă personală, reliefând ca elemente specifice puterea și sârguința: „catedrala nu era încă terminată, […] că am ajutat și acolo că eram tânără, când s-a reconstruit.”.

Ipostaza vulnerabilă i se distinge din refuzul de a accepta sfârșitul, printr-o negare a iminenței morții, a firescului („Nu vreau să mor”). Cu aparență paradoxală, ca partizană a ideilor fataliste, utilizează expresia care generează un adevăr gnomic: „Dar așa e lumea. Cine se naște, trebuie să și moară.”. Conform experiențelor intense ale trecutului, a bolii și a apropierii de momentul pășirii spre cealaltă Lume, este îndrituiește neputința înțelegerii și lipsa sentimentului de toleranță în cazul sinucigașilor, vădind chiar impulsivitate: „ Dar când aud că unii se sinucid, îmi vine să mă duc să îi bat, dar sunt deja morți. Adică tu iei medicamente, te duci la doctor, nu știi cum să te îngrijești ca să trăiești, și voi aveți viața înainte și vă sinucideți.”. Apare ulerior redarea ipostazei de fatalistă, reîntorcându-se însă la asprimea judecății: „Fiecare cu soarta lui, nu? Cu concepția lui, cu ideile lui…cu ideile lor tâmpite. Nu sunt idei bune.”.

Neranzi Maria se identifică drept parte integrantă a istoriei locale, sub temeiul experienței și prezenței active în evoluția Sulinei. Intrând în zona misticului, emiterea unor judecăți de valoare în privința tuturor aspectelor vieții, fie că este vorba de considerente economice, politice, ori de conceptul de străin, imaginea noilor generații, ori de moralitate, legătura cu divinitatea, moarte, intervievata se poziționează drept „Ochiul aventurierului fatalist”. Sulina se identifică cu un spectacol în cadrul căruia fiecare element component este parte a trecutului, acaparat de „cortina” vulgarului prezent. „Ochiul” se va inchide sub degradarea continuă, însă resemnarea tacită ameliorează din tragismul deznodământului

Viorica Gheorghe, „Călăuza”

Personalitatea Vioricăi Gheorghe se conturează sub permanența contactului cu Străinul. Statusul de intrus în comunitate a fost anulat printr-un raport de cauzalitate asumat: devenind soția unui căpitan de vas și, profesional, portar al Fabricii de Conserve- de marcă pentru ramura industrială-. În prezent, găzduiește turiști cărora le induce perspectiva comunității cu privire la valorile morale încurajate de membrii acesteia.

Discursiv, intervievata crează impresia unei apropieri, a sentimentului de încredere și confort, utilizând o formulă de adresare personală („drăguța mea”), marcă a reflectării atitudinii în fața călătorilor.

Din perspectiva identificării puerile, cadrul funerar reprezenta un pericol iminent, un loc propice existenței Răului, nefastului, care servea la amplificarea unei emoții de bază, anume frica. Constrângerea venită din partea părinților, aceea de a nu depăși limitele spațiale, lua forma unor amenințări cu nuanță mitică: sufletele năpăstuite ale celor trecuți în neființă își impuneau posesia teritorială: „Erau, erau povești care te înfiorau, dar nu mergeau noaptea. Dar ziua mergeam. Seara nu mergeam că ne era frică. Ziceam că iese morții și ne fugărește prin cimitir.”. Aceeași amplificare a fricii, de această dată particularizată pe prezența entității Răului principal, piratul: „când eram copii, ne era frică să nu vină piratul să ne ia.”. Perioada copilăriei introduce un element ce desemnează cimitirul ca pe un spațiu public, ocrotit de natură; Se conturează paradoxul imaginii înfloririi, a dezvoltării, evoluției vieții, echivalată cu imaginea dezolării, a morții: „Mi-aduc aminte când eram copii, ne duceam și culegeam floricele din cimitir.”.

Din ipostaza de enoriaș, Viorica desemnează continuitatea unui obicei originar, acela de a îngriji mormintele celor apropiați, cu indicarea distanței dintre cele două lumi, a viilor și a morților: „Mergem și aprindem lumânări, dăm cu tămâie pe la morminte, păstrăm obiceiurile. Dacă așa ne-am trezit de copii, așa mergem mai departe.”. Concomitent, se are în vedere modificarea ritualurilor, sub raportului Unitate-Dispersie („Acuma nu se mi ține chiar așa.”). Astfel, este subliniată drept temei ipoteza demografică a mortalității ridicate: „Adevărat că s-a și aglomerat în cimitir, sunt crucile dese.”.

Contextul mortuar se identifică și în prezent sub aceeași imagine a spațiului public, cotidianul regăsindu-se sub egida cimitirului: „Duminica, să vezi tu, înainte lumea mergea în oraș, acuma merge la cimtir.”. În aceiași termeni, se reliefează închegarea unor legături între vii, prin pomenirea ritualică a celor morți, sub valoarea morală a dăruire și a empatiei: „se face slujbă, o colivă mare-mare și se împarte. Oamenii din cimitir au de toate.” .

Legătura cu defuncții se introduce printr-o expresie cu rezonanță mitică, o transpunere în rolul unui orator biblic, al unui propovăduitor care ridică necesitatea unei societăți docile („Dumnezeu să-i ierte pe cei care ne-au murit, și noi cei care trăim, să-i pomenim.”), cu repercusiunea atitudinii de supunere: „Așa că mergem mereu.”. De asemenea, se accentuează permanența ritualică, prin prisma evenimentelor aferente calendarului creștin: „Ce să facem, asta este viața. Ținem legătura cu ei așa, nu zic că în fiecare zi, dar c-o sărbătoare, duminică, uite, vine mâine-poimâine Înălțarea.”.

Ca ipoteze în iminența dispariției obiceiurilor susținute în cadrul cimitirului sunt vehiculate: lipsa educației și a susținerii din partea tutorilor, migrarea populației tinere și starea materială precară a localnicilor: „Acum doar cei pe care i-au educat părinții. Ceilalți nu. Dacă părinții nu i-au învățat, nu i-au educat, nu, cred că pe parcurs o să dispară obiceiurile astea. Tineretul pleacă din Sulina, cei care rămân, dacă nu au o situație familială calumea, o duc rău și nu mai au chef să se ducă la cimitir, nici la frați, nici la surori, că n-au de unde. Așa că eu cred că o să se piardă obiceiurile și tradițiile astea cu cimitirul.”.

Ipostaza străinului este precizată discursiv prin intermdiul determinării intervievatorului de a iniția un contact cu emoție de bază a trecutului, a folclorului local, a memoriei comunitare, prin introducerea în cadrul funerar: „Avem și un pirat, dacă ai nevoie de un pirat, vino să-l vezi la Sulina. L-ai văzut?”. Exteriorul precede o legătură cu cimitirul, turiștii deschizându-i poarta în cunoștință de cauză, informați: „Da, nu-i turist să nu intre în cimitir să caute piratul, unde e regina, că sunt fel de fel de nații aicea, începând de la turci, tătari, evrei, lipoveni, toate.”.

În ceea ce privește memoria locală, aceasta păstrează numele celor care au întreprins acte de vandalism, chiar și la peste un deceniu de atunci. Pedepsirea a reprezentat oprobriul susținut prin atitudinea societății și un act comun, banal, cu specific rustic, introdus discursiv printr-o expresie populară, „frica păzește bostanul”.

Viorica Gheorghe dispune de rolul de „Călăuză” în cadrul contextului în care se expune, cel izolat, în care pătrunderea elementului exterior primește calificativul beneficului, necesarului, ca un element compensator. Dedus din desfășurarea discursivă, faptul este determinat prin perspectiva, atât a societății, cât și a viitorului, păstrat fiind contactul cu turiștii.

Valentin Lavric, „Avocatul îndrăzneț”

În vârstă de 48 de ani, sub statutul de profesor de Limba și Literatura Română al liceului local- „Jean Bart”, Lavric Valentin apare sub imaginea străinului adoptat de comunitate. Spre dovedirea recunoștinței, intervievatul își asumă responsabilitatea de a cerceta cadrul funerar, atât observațional, cât și din surse informaționale bibliografice, ori bazându-se pe folclorul local.

Astfel, discursul se inițiază prin ipoteza existenței anterioare a unor cimitire, fiind desemnate prin explicații de natură geografică și istorică: unul ar fi fost la Gura Dunării, litografiile mijlocului de secol al XIX-lea susținând descoperirea unor cruci, cel de-al doilea, păstrat doar în memoria colectivă („un cimitir despre care vorbesc cei bătrâni”), la mila III.

Ca identitate a cadrului, profesorul consemnează comparativ Cimitirul Maritim, distincția de care beneficiază realizându-se la nivel de alăturare spațială. Lipsa îngrădirilor permite conturarea ipotezei de comuniune între naționalități, de toleranță etnică și culturală: „Cimitirul din Sulina poate fi pus în aceeași categorie cu Cimitirul Vesel din Săpânța, Cimitirul Belu, care devin obiective culturale, muzeale, prin arhitectura tombală. Este interesant faptul că există și în alte localități diferite religii înmormântate, dar sunt despărțite de o stradă, pe când acestea sunt una lângă cealaltă.”.

Cu toate acestea, se ivesc cazuri în care Lavric se vede nevoit să intervină ca instanță de mediere; Comunitatea evreiască ridică cerința unui gard de limită între mozaici și musulmani, ulterior înfrânată: „eu le-am spus că morții evrei nu se ceartă cu alți morți.”. Sub același aspect, își menține luarea de poziție în estetica tombală, bazându-se pe opinia unui profesionist: „Eu acum patru ani le-am schimbat culorile, după recomandarea unei muzeografe de la Tulcea.”. Incinta este considerată „un spațiu semideschis”, în care gardurile au avut dimensiuni aproape negliabile, fapt ce reliefează incapacitatea minorităților de a-și delimita sectorul, pusă în baza numărului restrâns de membri. De asemenea, intervievatul mărturisește amplificarea procedeului de „armonizare etnică”, participând la sistematizare prin mutarea monumentelor răsfirate ale eroilor laolaltă. Printr-o critică blândă, desemnează vag motivul situației care a solicitat această acțiune: „posibil înlăturate de actualii contemporani mai puțin prețuitori”.

Analiza ficărei parcele de specific etnic se realizează prin identificarea personalităților aparținând națiilor care au dat Sulinei caracterul cosmopolit, elementul discursiv identificabil ținând de expunerea detaliilor într-o manieră de permanentă încântare. Sub egida prezentării variate ale contextelor socio-politico-economice ale istoriei Sulinei, este semnalată orientarea preponderentă către Comisia Europeană a Dunării, organul internațional favorizând uniformizarea socială, totodată încurajând particularitatea zonei: „Interesante sunt mormintele care au inscripții din perioada veche, o familie din care soțul moare mai devreme are inscripții într-o limbă, iar soția, pentru că renunțase la cetățenia străină să fie proprietar în România, în altă limbă. Pentru că pe timpul Comisiunii, mai erau și proprietăți private.”

Un punct esențial în discursul susținut de către profesor se dovedește a fi dezmințirea teoriei conform căreia pirateria s-a clasat ca act recurent specific zonei, cu precădere indicând o eroare din partea străinilor, a turiștilor, de a considera cimitirul ca aparținând piraților: „Deci nu putem să spunem că a fost un cimitir al piraților, ci al marinarilor, al soldaților, al ofițerilor. Oricum, în principal, este al localnicilor.”. Practicile utilizate de către răzvrătiții societății se rezumau la crearea de iluzii: străinul apelor era ademenit fie cu lumini de la țărm, fie cu mimarea ipostazei de călăuză. Ambele metode se conturau în jurul instituirii unei situații în care victimele deveneau vulnerabile („țineau un taur de coarne, îi puneau o talangă și îl plimbau pe plajă. Corăbiile din larg vedeau niște lumini plimbându-se și spuneau ˂˂e altă corabie la mal, cu încredere înainte!˃˃ și eșuau în bancurile de nisip. Și apoi ăștia cu bărcile ajung ușor la ei. Atunci îi jefuiau.”; Altă metodă de piraterie ar fi fost să mă ofer drept călăuză. Îi conduceam pe niște canale înguste și noaptea chemam echipajul – îi scufundam intenționat.”). Numele vehiculate în această dimensiune discursivă sunt banditul Terente și cel al vestitului pirat al zonei. Reacționând la numele lui Ghiorghios Kontoguris, propune eticheta de simplu tâlhar și că acesta ar fi aparținut mișcării masonice, însemnul craniului introducând specificul acestei tipologii. De asemenea, sub impasibilitatea arătată anterior, tipicul iconografic ar mai putea fi pus în baza „unui obicei”, a unui act voluntar din partea membrilor familiilor celor decedați, sub temeiul esteticii.

„Avocatul”, care cunoaște integral drepturile cu precădere morale ale clientului său, cimitirul, îl apără pro bono publico. Crează imaginea veridicității surselor deținute, având îndrăzneala de a dizolva forma actuală a imaginarului, componentă remarcabilă în schițarea perspectivei exterioare, și de a induce alte concepte posibil de interes. Totuși, încurajează identificarea cimitirului cu precădere prin accepția localnicilor, ilustrându-i relevanța deosebită.

Vasile Olaru, „Mediatorul intern”

Vasile Olaru posedă unul dintre cele mai de vază statusuri profesionale din societate, cel de preot al bisericii grecești. Reputația i se datorează de o parte tocmai cadrului în care își desfășoară activitatea, de cealaltă parte intervenind importanța contactului, încă din copilărie, cu acesta. Memoria comunității îl susține, în pofida perioadei de înstrăinare datorate procesului de formare a educației. Întorcându-se în miezul urbanului originar, a fost integrat în colectivitate.

Elementul pueril de identificare personală cu cimitirul este poziția de dascăl, cea pe care intervivatul o ocupă într-un moment relevant în istoria Cimitirului Maritim („Îmi aduc aminte de o întâmplare de când eram cântăreț, dascăl.”): Preotul Istrat Ion, paroh al bisericii grecești la acea vreme, a delimitat Cimitirul Eroilor, murând osemintele în același loc. Ulterior a ridicat și monumentul destinat defuncților în cauză. Consecința acestui eveniment considerat de apreciat se reflectă nu numai în dimensiunea așezării, a demersului sistmatizării, ci și în evoluția martorului principal: Vasile a revenit în poziția de înlocuitor al înfăptuitorului: „La Paștele Morților facem acolo parastasul.”.

Intervievatul, un inițiat în tainele ritualului, emite discursiv ipoteze și teorii utilizând formule specifice: „practic pe noi ne-a legat cel mai mult partea de ritual, știi?”. Recurența desfășurării primului eveniment desemnat, înmormântarea, îl clasează într-un majoritar desăvârșit: „Noi avem contact zilnic. Bine, aproape zilnic. Că la înmormântări avem contact.”.

Sub prezentarea acestui aspect, se deduce procesul de regres demografic, densitatea populației suferind fluctuații, cu repercusiunea aferentă- sporul natural înregistrează valori negative. Preotul deține informații cu privire la acest fapt, dată fiind activitatea pe care o întreprinde în cadrul profesiei sale: „[…] au fost niște ani, prin 2005-2007, când aveam în fiecare săptămână câte doi morți sau trei, pe care îi duceam în cimitir.”. Cauzele se dovedesc a fi, în principal, natalitatea scăzută, alături de fenomenul migrației. Mișcarea teritorială devine pretext pentru o critică subtilă la adresa intervievatorului, membrii societății intrând în considerentul practicanților, al partizanilor instituției Bisericii: „Adică 2-3 copii înseamnă că depopularea zonei e foarte rapidă, din punctul ăsta de vedere. Adică faptul că tinerii pleacă de aici și nu se mai întorc în Sulina, cum e și cazul tău, și a fratelui tău. Clar pierdem din numărul de enoriași, din cei care frecventează biserica.”.

În ceea ce privește ritualurile, cu precădere continuitatea și respectarea săvârșirii acestora, apare un necesar din partea membrilor comunității de a păstra legătura familială cu defuncții, marcat prin practicile specifice („podurile”, „datul de pomană”, pomenile făcute regulat la intervalele de timp impuse) și prin elementul definitoriu, un laitmotiv de altfel, „Paștele morților”. Sărbătoarea prevede faptul că „nu putem spune că sunt indiferenți”, menținându-se un contact permanent între „cei care au plecat și cei care au rămas.”.

Obiceiurile funerare și evoluția acestora se identifică cu evoluția societății, sub specificul fiecărei perioade temporale. Drept exemplu, avem în vedere intervenția laturii tehnologice: „Sigur, tradițiile s-au schimbat foarte mult. Înainte se luau morții cu dricul. Acum nu se mai duc cu dricul, se duc cu mașina. S-au mecanizat lucrurile.”. Urmarea este ieșirea din uz și degradarea, anterior anulării existenței unui simbol al trecutului: „este foarte deteriorat”. În conturarea unei motivări, se induce variabila etnică în concordanță cu imaginea grecilor, a căror număr s-a diminuat aproape în totalitate. Astfel este recunoscută de către comunitate o constrângere ce nu mai poate fi satisfăcută: „Însemna să aibă niște animale care să poată să îl tragă, cai blânzi. Chiar azi am vorbit cu cineva și își aducea aminte de dricul ăsta și cum avea Vaispiru, un grec, niște cai prin Sulina.”. Survine, în aceeași manieră, menționarea unui element de noutate, utilizarea altui material de construcție al sepulturilor, cărămida, o neobișnuință în cadrul arhitecturii tombale: „La o înmormântare de acum […] Avea un cavou, foarte frumos făcut, cred că unicul cavou pe care l-am văzut eu în Sulina, făcut din cărămidă.”.

Subiectul cimitirului constituie bază în elaborarea teoriei de identitate a destinelor. Comunitatea și cadrul funerar se prezintă sub o echivalență a începutului, într-un raport susținut prin condiționarea reciprocă („cimitirul a apărut deodată cu comunitatea.”). Drept dovadă, memoria locală desemnează o sursă de aducere în prezent a unor fapte istorice („Dar știm din poveștile celor dinaintea noastră”). Intervenția naturii suscită opoziția factorului antropic spre realizarea demersurilor trebuincioase în crearea, dezvoltarea și păstrarea convenției vizate: „Și atunci a fost nevoie să facă un canal în spatele cimitirului, să sape un canal în care apa se colectează.”.

Încercarea unei însemnări a cimitirului venită din partea unui străin, sub pretextul unei plăci din cupru inscripționată „Europolis”, a căzut în neîmplinire. Fără explicarea faptului, pare că entitatea cimitirului, a „obiectului magic”, a refuzat această etichetare, această formulă stridentă de desemnare, identitatea fiindu-i deja oferită de către și prin comunitate: „Nu s-a întâmplat lucrul ăsta, am înțeles că cumva a rămas printr-o magazie, tabla. Nici nu știu dacă mai există.”.

Răspunderea administrativă nu mai aparține Bisericii, ci altei instituții care a introdus cimitirul în termenii unei presupuse modernizări, menținând o iluzie spulberată acum de către preot, instanța cunoscătoare: „Nu-l mai administrăm noi.”; „Înțelesesem că la un timp se făcuse un proiect european de înfrumusețare a cimitirului, acum o fi vorba de vreo doi-trei ani în urmă.”.

Memoria colectivă reține un eveniment care a înrădăcinat sentimentul de trădare. Acțiunea a prevăzut distrugerea unor monumente; ruinele stau mărturie oprobriului ce încă dăinuie într-o permanență a decepției: „S-au întâmplat și lucruri d-astea de vandalism. Asta e păcat. Păcat că crucile alea foarte vechi din marmură și foarte frumoase, nimeni n-o să le mai refacă sau să le lipească așa cum erau ele.”.

Degradarea avansată a cimitirului („Am descoperit acolo un preot grec […], n-am putut citi numele.”), concepe iminența condamnării la dispariție, de altfel îndreptățită de imaginea în oglindă a evoluției populației: „Și o doamnă chiar mi-a răspuns. Zice: păi părinte, s-a mutat parohia dincolo. -Unde dincolo, doamnă? -Păi la cimitir.”. În lipsă de opțiuni valide, numărul locuitorilor care ar putea contitui o bază, un ajutor, chiar și pentru instituția Bisericii, se reduce progresiv: „În câțiva ani, sper eu să nu se întâmple, dar e posibil să nu mai ai ce face cu două parohii.”.

Străinul apare în ipostaza curiosului, interesul fiindu-i stârnit de spațiul imaginar conturat în jurul cimitirului. Legndele și entitățile mistice sunt consemnate și râvnite într-un contact direct: „Eu ce am văzut an de an, vin foarte mulți turiști străini, mai ales din Germania, am văzut foarte mulți englezi, mai ales străinii ăștia care știu, fotografiază, despre principese, pirați, despre fetele alea două care s-au găsit amândouă în brațe”.

Cu o tentă de previzibilitate, nici tinerii nu mai constituie un punct de nădejde în continuarea desfășurării ritualurilor mortuare, nici a respectării acestora. Temeiul faptului se centrează pe absența preocupării, dar și pe cea a sprijinului și îndemnării din partea părinților: „Tinerii nuʼs prea..adică nu știu dacă o să mai aibă de unde să învețe, asta e problema. Și dacă vor să învețe.”. Drept argument, intervievatul relatează o întâmplare din incinta cimitirului, protagonistul indicând, într-un mod defectuos, un nenecesar în rânduirea ceremoniei de înmormântare: „Am avut un caz. Cineva a făcut o groapă în locul altui mort. Mi-a spus fecioruʼ-său foarte frumos: păi beneficiarul dacă n-are nicio obiecție, lăsați-l și acolo, părinte, hai să plecăm.”.

Dintotdeauna protector al locașului de cult pe care îl reprezintă prin ipostaza sa, Vasile Olaru este deținătorul rolului de „mediator intern”. Atitudinea, pliată pe un discurs de expresie particulară, se constată a fi cu desăvârșire împăciuitoare, fără a dezvălui tenta fatalistă. Cunoaște profunzimea relației uman-mistic și o introduce cumva smerit printr-un sentiment de acceptare tragică, dat fiind parcursul fiecărui element din alcătuire, a condamnării spre pieire.

Irina Saraev, „Piratul care navighează doar pe internet”

Irina Saraev se introduce prin statusul unei foste eleve a Liceului Teoretic „Jean Bart”din Sulina, în prezent fiind studentă la Facultatea De Limbi Străine, Universitatea din București. Provenind dintr-o familie de lipoveni (ruși de rit vechi), vârsta, cea de 19 ani, devine temeiul răspunsurilor succinte, cu o aparență superficială.

Discursul conturat în jurul expunerii elementelor vizate în cadrul întrebărilor se dovedește a fi impersonal, cu o nuanță puternică de dezinteres, pe alocuri incert, echivoc.

Desprinderea de orașul natal intervine chiar de la început, prin secvența „despre cimitirul din Sulina pot spune că..”. Situându-se în continuare pe o poziție pasivă, are un impuls ce trădează ipocrizie prin utilizarea unui adverb care prevede o continuare a enumerării, însă în lipsa unei preocupări, dat fiind numărul restrâns de elemente: „[…] acesta fiind împărțit în mai multe zone: creștini, evrei, musulmani etc.”. Sub egida aceleiași observații, „după cum aș fi auzit” constituie o cunoaștere parțială, din surse incerte, în absența argumentelor.

Chiar și în momentul evocării perspectivei familiale atitudinea rămâne constantă, în zona incertutitudinii, de altfel asumate. Folosește termeni ca „destul” și „câteva” pentru a desemna participarea activă la ritualurile de îngrijire a mormintelor, respectiv pentru a determina indicele cantitativ al rudelor trecute în neființă.

Exceptând autoritatea părinților, Irina precizează că a intrat în perimetrul cimitirului doar din obligația impusă de către cadrul didactic coordonator, anume Lavric Valentin. Surclasează evenimentul pe linie a recurenței, chiar dacă temporal acesta nu se argumentează: „Am ajuns cu colegii mei de nenumarate ori […]” Amintirea acțiunilor de amenajare a plăcilor tombale și a împrejurimilor introduce și un element de întărire, probabil spre o clasificare pe criteriul nivelului de dificultate specific: „tăierea ierbii, spălarea crucilor și chiar vopsirea lor”. Astfel urmează utilizarea unei formule informale, nerespectuoase, din prisma relației dintre intervievat și intervievator, poate specifică atitudinii, poate semnalând un sentiment de mânie reflectat în persoana Pârâtului: „Da, prin 2015 ne-a pus Lavric să spălăm și să frecăm pe acolo.”

Se identifică lipsa memoriei cimitirului și mărturisirea disprețului pe care îl poartă imaginea spațiului funerar, Irina afirmând: „nu mă leagă vreo amintire de cimitir”.

În ceea ce privește ritualurile, considerentul ineficienței, a ieșirii din uz, completate prin sublinierea neimportanței evoluează către condamnarea formulelor de etichetă a activității săvârșite în contextul funerar, într-o notă a decepționării: „Ritualurile nu mi se par importante. Și da, am participat la câteva din nefericire. Obiceiurile sunt învechite, s-au păstrat din popor și nu cred că o să se mai schimbe ceva.”

La întrebarea care necesită o explicare a perspectivei și dezvoltarea temeiurilor a refuzat să răspundă, sub pretextul că e de la sine înțeles.

În adaos, demararea unei observații a activității online pe care o întreprinde intervievata s-a realizat cu permisiunea acesteia, spre generarea unei identificări concrete a rolului aferent personalității sale în comunitatea Sulinei. Rețelele sociale utilizate prevăd o constanță în postări și aprecieri, elementele referitoare la societatea din care își are originea intrând, totuși, într-o minoritate aproape neglijabilă. Fotografiile realizate în zonă, aflate într-un număr restrâns, sunt supuse anonimatului, în paralel cu cele ale căror proveniență sunt determinate, asumate- București. Aprecierile echivalează, însă, cu un timid sentiment de apartenență, dată fiind indicarea unei pagini cu profil de „comunitate” și a două cu specific de „restaurant”. În acest punct, este de consemnat faptul că abandonarea mediului citadin nu este deplină, activitatea comunității exprimând totuși calitatea de a stârni un oarecare interes. Spre completarea ipotezei intervine detaliul formulat în baza înfățișării Sulinei în secțiunea „Despre”, particularizată prin „Din”, ca o relevanță în fațada creată pentru mediul online.

Irina poate fi integrată în categoria „înstrăinaților”, a „răzvrătiților”, a membrilor societății care au decis să o părăsească, să întrerupă legătura originară cu aceasta. Ca un pirat modern care navighează doar pe internet, tânăra a profitat de beneficiile pe care Sulina i le-a oferit spre dezvoltarea personală, ulterior abandonând-o. Sub metafora unei corăbii devastate, locul rămâne în umbra marcantei indiferențe. Cimitirul capătă, prin discursul susținut, imaginea unui loc al obligației comunitare, privit cu ostilitate și redat în termeni de blamare.

Elena Filimon, „Înstrăinata recunoscătoare”

„Înstrăinata recunoscătoare” este rolul pe care mi-l atribui, spre definitivarea studiului de caz. Autoanaliza identitară prevede dezbaterea conceptelor recurente dispuse în cadrul discursurilor susținute de către subiecți: copilăria, desprinderea, cimitirul, ritualurile, străinul, orașul. Discursul este personal, cu nuanța atitudinii aferente elementelor evocate.

Copilăria mea s-a consumat în spatele blocului și prin bărcile acostate pe strada Întâi. Cu excepția fugilor de acasă în momentele de apogeu al dominației materne, zilele, în special cele de vară, cuprindeau minimum zece ore de joacă (zbenguit, fugărit, schimonosit), sub atenta supraveghere a geamurilor balconului de la etajul al doilea. Dacă părăseam perimetrul, granița fiind magazinul lui Nenea Puiu, aveam grijă întotdeauna să mă însoțesc cu o haită de câini, vagabonzii cartierului, însă niciodată din nevoia de siguranță- la Sulina nu se întâmpla nimic. Când am mai crescut, profitam de relațiile din ce în se mai strânse cu colegii de la școală, astfel că, după ce terminam temele, ne întâlneam în locuri prestabilite și colindam tot orașul. Așa am avut și primul contact cu cimitirul. Un tovarăș a ridicat un deget în direcția unei crengi pline ochi cu dude. Am sărit gardul și ne-am satisfăcut pofta suficient cât, la întoarcere, să am încă urmele faptei mele pe mâini, haine și gură. A devenit un obicei cu răspândire. „Cel mai frumos dud din oraș e în cimitir, iar acum, că am aflat, trebuie să dăm de veste!” Încet, încet, dudele s-au terminat. Probabil goliciunea deranja estetic pentru că faimosul fruct a rămas doar o amintire. Mărturisesc, au mai fost și alte „victime” de-a lungul anilor: gutui, corcoduși și smochini, dar parcă ceva lipsea.

Odată cu finalizarea ciclului gimnazial, am decis că e momentul să îmi deschid aripile. Sub modelul fratelui meu, m-am înscris la un liceu din Tulcea. Singurele lucruri de care îmi era dor cu adevărat au fost țărmul mării și, în extrema spațială opusă, buturuga de pe malul Dunării, aproape de ieșirea din oraș. Pentru vârsta aceea, zumzetul celorlalți localnici era asurzitor, așa că aveam nevoie de un refugiu de fiecare dată când simțeam că privirile și cuvintele celorlalți mă pironeau.

Nu cu mult timp înainte, însă, s-a petrecut un eveniment tragic. Tudor, băiețelul cu care îmi petreceam vizitele la Tanti Sanda (o bătrână ce ne-a avut în grijă pe amândoi), a fost diagnosticat cu tumoare cerebrală. Starea lui se înrăutățea cu fiecare zi, fără ca vreo metodă de vindecare să funcționeze. Ultima dată ne-am întâlnit la el acasă, m-a recunoscut vag. El în scaun cu rotile, bolborosea a boală și butona un controller de TV. Eu, confuză, încercam doar să îmi mențin atitudinea obișnuită. N-am mai primit permisiunea să îl văd. După o săptămână, l-au înmormântat. Am refuzat să particip, voiam să îi păstrez în memorie proiecția nealterată. Mormântul lui e vesel. Are doi pitici, flori și o fotografie în care zâmbește. Din acel moment, pentru mine cimitirul este și va rămâne sub identitatea micuțului inteligent, creț și blond, Tudor. Precizez astfel că nu am avut niciodată contact direct cu ritualurile funerare, doar priveam arareori alaiul însoțitor al defuncților. Era un eveniment trist, puteam observa și puteam empatiza, pentru că fiecare sicriu era condus cu un fel de „mâhnire necesară”. Aveau nevoie de acel drum concret, cu opriri, și de lacrimi. Oamenii jeleau, își luam rămas bun, ca apoi să își continue viața.

În ceea ce privește Străinul, el avea o etichetă (pusă de mama). Era „lăcusta” pentru că doar consuma alimentele aduse de două ori pe săptămână cu vaporul, de la Tulcea. Constituia un element de noutate, exterior, dar îl priveam cu indiferență, mai mult decât cu interes sau curiozitate. Stabilirea unei legături s-a întâmplat cumva întâmplător, silită de împrejurări: terenul de sport din curtea școlii era o ruină, astfel că intram, bineînțeles fără acordul administrației, în incinta Taberei, care dispunea de coșurile de baschet râvnite. Acolo Străinul devenea firesc amicul meu din Brașov, Mehedinți, Hunedoara sau Chișinău.

Orașul, sub accepție personală, se supune caracterului de confort, intim, siguranță și libertate. Într-un singur cuvânt, Sulina e „acasă”. Înstrăinarea timpurie a păstrat vie memoria copilăriei, mirosul de pește și senzația nisipului dintre degete. Indiferent de natura deznodământului, statutul nu i se va schimba. Nu pentru mine. Puternic înrădăcinată în ființa mea, „Țara Soarelui Răsare” conturează un imaginar hrănit permanent cu dor.

Evoluția viziunii asupra morții

Ceea ce propun în acest capitol este o înglobare conceptuală a elementelor abordate din perspectiva intervievaților (și din cea personală). Raportul stabilit se înscrie în două dimensiuni: atitudinea subiecților și teoriile formulate de-a lungul timpului privind evoluția accepției asupra morții, introduse ca imaginar. Analiza de discurs se identifică astfel cu expunerea teoretică, spre sublinierea relevanței selecției membrilor comunității (ca introducere a metodei de cercetare) dar și spre exemplificarea interpretărilor științifice.

Imagine, imaginație, imaginar

Teoria conturată de Evelyne Patlagean, subliniază faptul că „domeniul imaginarului este constituit din ansamblul reprezentărilor care depășesc limita impusă de constatările experienței și de înlănțuirile deductive autorizate de acestea”. Astfel, imaginarul ar constitui ceea ce se află în afara realității convenționale, concrete, tratată în bază științifică și deducție logică. I se poate presupune caracterul de neveridic, de fals.

Conform lui Jacques Le Goff, Astfel, imaginarul este lipsit de reprezentarea realității exterioare, de simbolic și de ideologie, o ipoteză contrazisă în multe rânduri, prin apartenența simbolicului la domeniul imaginar, dar și prin traducerea ideologiilor drept mitologii secularizate.

Jean-Jacques Wunenburger tratează distincția dintre imagine, imaginație și imaginar: „cuvântul ˂˂imagination˃˃ (imaginație) desemnează, în limba franceză, o producție mentală a reprezentațiilor sensibile, distinctă de percepția senzorială a realităților concrete și de conceptualizarea ideilor abstracte.” , valorificând alte trei concepte, percepția, imaginația și conceptualizarea.

Ulterior, Gaston Bachelard și Gilbert Durand au expus simbolicul imaginii și structura maleabilă a imaginației. Imaginarul și, implicit, elementele imanente acestuia, devin de o deosebită complexitate, devansând, prin structură, aria reprezentărilor sensibile cu aportul raționamentului. Astfel se discern în corpul imaginarului: imaginile alterate, imaginile interpretate și ideile abstracte, ca instrumente de structurare.

Moartea ca imaginar

Imaginarul morții se proiectează în distrugerea totală, în sfârșitul realității curente. Mitul biblic al „Potopului” este invocat sub eticheta universalității. Descrierea sfârșitului omenirii, conturat totuși în fiecare dintre variantele sale ca fiind incomplet, oferă ipostaza unei regenerări. Supraviețuitorii calamității vor perpetua specia astfel încât să se introducă un nou ciclu istoric.

Particularizând în nume propriu, consider ritualul funerar, cu practicile specifice (poduri, înmormântare, pomeni), situat sub același „chip” al misticului. Desprinderea de cel ce a trecut în neființă („Potopul”) conferă posibilitatea celor apropiați de a reveni la activitățile cotidiene, contrar suferinței resimțite (regenerare).

Astfel, teoria „Eterna reîntoarcere” a lui Mircea Eliade dezvoltă, prin simbolul cercului, o valență ciclică a imaginarului morții, dată fiind natura cosmică: succesiunea zilelor, a anotimpurilor, a vegetației. Pe de altă parte, simbolul liniei drepte reprezintă un element de o relevanță deosebită, prin echivalarea cu destinul omenirii. Parcursul evolutiv se poate trasa fie sub continuitate, fie ca având un sfârșit violent și categoric. Sub acest aspect, „moartea individuală devine moarte colectivă”

Legături, moarte și destin

Imanent stabilirii și păstrării relațiilor umane se constituie conștientizarea propriei identități. Ruperea legăturilor conduce inevitabil la durere și suferință. Cel mai înrădăcinat contact al omului a fost, dintotdeauna, cel cu divinitatea. În societate, calitatea cea mai de preț se desemna sub raportul acestui tip de relație, fiecare membru al unui grup religios posedând o conexiune cu misticul spre a dobândi sentimentul mântuirii, al purificării și liniștii eterne. Teama de a abandona providența sub teluric avea drept temei generarea sentimentului necruțător.

Multe culturi religioase au consemnat un rol deosebit de important acestui instrument de dominare, oferind propovăduitorilor o astfel de perspectivă în propagarea confesiunilor și a legilor. Respectarea imperativelor conducea către obținerea de beneficii ulterior părăsirii lumii materiale, aspect transmis inițial prin intermediul instituției sociale fundamentale, familia. În acest sens, Viorica Gheorghe mărturisește originea participării la ritualurile funerare: „Mergem și aprindem lumânări, dăm cu tămâie pe la morminte, păstrăm obiceiurile. Dacă așa ne-am trezit de copii, așa mergem mai departe.”.

În secolele de început ale creștinismului, doctrina se contura prin exemple de credință ca modalitate de identificare a membrilor grupului. Moartea, astfel, reprezenta un avantaj în dobândirea izbăvirii supreme. Sub egida acestui fapt, istoria puterii bisericești se poate echivala cu adoptarea conceptului de moarte în conturul unui mijloc de control al destinului, al evoluției omului în ambele lumi.

Se consemnează faptul că eliminarea corpului defuncților devine necesitate, ca eveniment care indică fizicul la baza unui proces complex de detașare. Paradoxal, procesul de eliminare, în baza accepției, implică anularea existenței unui material inutil, în timp ce conceptul de „corp” a fost și este situat în cadrul unei semnificații considerabile. Părăsirea elementului concret al morții devine un proces psihologic și social care se pliază pe o ieșire din zona de confort, a noului brusc resimțit și a durerii ce stăpânește autoritar. Vârsta morților și a supraviețuitorilor, natura lumii sociale și viziunea despre urmările mistice afectează comunitatea, tulburând dorințele, temerile, rezistența, sănătatea și puterea speranței.

Ritualurile

Pornind de la perioada de început al domeniului antropologiei, analiza ritualurilor mortuare a dominat dezbaterile culturale și sociale. Cele mai multe ritualuri funerale au un caracter țipător și frapant, dar de consemnat este faptul că acestea tind să implice fiecare membru al grupului și să provoace o suspensie a vieții cotidiene. În culturile care nu se prezintă sub factură industrială, în cadrul cărora se observă o valoare ridicată a mortalității, se observă o preocupare deosebită sub acest aspect. În Occident, inovația tehnologică și schimbarea socială rapidă a determinat o modificare a perspectivei oamenilor de a privi trecutul, mulți dintre aceștia resimțind nostalgia vremurilor apuse. Preotul Vasile Olaru este convins de similaritatea situației: „s-au mecanizat lucrurile”, însă „obiceiurile încă se păstrează”, „nu avem voie să depășim podul ăla”.

Într-adevăr, multe observații ale antropologiei timpurii au fost influențate de o viziune romantică în cadrul căreia indivizii umani considerați „primitivi ai lumii” erau proiectați în mod imaginar ca trăind într-un paradis, o formă idealizată a naturii. Astfel, conceptele de știință și natură sunt contrabalansate. În cercetările realizate pe acest subiect se poate observa o prezumție implicită potrivit căreia omul primitiv era bogat în cunoștințe spirituale și își acceptă moartea. În acest fel, „strategiile vieții” și-au indeplinit obiectivele.

Ca exemplu al comportamentului social ancorat în demersurile mortuare realizate de comunitate, Emile Durkheim a demonstrat faptul că sinuciderea, aparenta decizie personală a unui om de a-și lua viața, nu reprezintă un act individual, ci unul colctiv, dovedit prin faptul că societățile au diferite rate de sinucidere. Această teorie a reprezentat o inspirație pentru studiile lui Robert Hertz privind ritualurile funerare specifice malaio-polinezilor, în cadrul cărora acesta consemnează informații cu privire la modul în care aceste acte pot fi privite drept „fapte sociale”. Concentrându-se pe reprezentările colective ale morții, cercetătorul a încercat să demonstreze faptul că suferința orientată spre zona patologică, sinuciderea, reprezintă în speță un fenomen social, și mai puțin unul individual. Prin atitudinea expusă, Maria Neranzi devine partizană a teoriei: „Adică tu iei medicamente, te duci la doctor, nu știi cum să te îngrijești ca să trăiești, și voi aveți viața înainte și vă sinucideți.”; pe lângă caracterul colectiv pe care îl conturează („eu” și „ei”), sinuciderea este considerată de neînțeles și chiar tratată cu impulsivitate „îmi vine să mă duc să îi bat, dar sunt deja morți.”.

De asemenea, în concepția lui Hertz, moartea era descrisă la nivel imaginativ precum o amenințare pentru calitatea structurii societății, un context care prezintă o serie de probleme practice, sociale și metafizice pentru cei rămași în viață, acestea putând fi remediate sau evitate prin participarea la ritual. Aceste ceremonii au drept scop separarea celor decedați de lumea celor vii, anterior trecerii în lumea de dincolo.

Perioada de tranziție desemnează sufletul sub percepția unui factor de primejdie, iar persoanele îndoliate, sub posibil risc. Hertz a notat similitudinile dintre transformările sociale cadrul funerar și acelea care au loc la pubertate și căsătorie, în cadrul cărora participanții suferă o schimbare în identitatea lor socială.

Arnold a introdus teoria ritualurilor de trecere. După ce a observat săvârșirea mai multor ritualuri funerare, a concluzionat faptul că procesul în sine reprezintă modificarea statului unei persoane, în trei perioade distinse: separarea de statutul vechi, o perioadă de tranziție- în cadrul căreia este implicată asumarea noilor așteptări- și încorporarea în noul statut. Acesta și-a exprimat surprinderea că, deși prevedea ca înmormântarea să sublinieze elementul separării, comunitatea au avut de fapt tendința de a accentua tranziția. Valentin Lavric mărturisește că a fost emoționat de un exemplu concret al teoriei lui van Gennep, „o înmormântare de la lipoveni, când a murit un preot. Familia era îndurerată, fiecare își punea întrebarea ˂˂de ce?˃˃, iar la final una dintre fete a strigat spre mormânt ˂˂Tată, iartă-mă!˃˃, după ce își certase tatăl că a părăsit-o, poate, prea devreme.”

În ceea ce privește doliul, acesta a primit eticheta de „instrument intermediar” pentru supraviețuitori. Antropologul nu a pretins „o universalitate absolută sau un tipar ideal al ritualurilor de trecere”, în pofida scopului comun, acela al unor procese regeneratoare. În acest sens, ritualurile de inițiere, de exemplu, iau forma „ritualurilor de moarte și renaștere”, ambele elemente metaforice devenind analogii pentru schimbările care au avut loc în timpul vieții.

Date fiind aceste aspecte, se poate consemna faptul că rolul remarcabil al ritualurilor este acela de a ajuta la transformarea identității morților în proiecția celor vii, imanent îndepărtării trupești a repauzaților.

Identitatea defunctului „în online”

Subcapitolul de față îi este destinat în totalitate Irinei Saraev, celei mai tinere intervievate, spre expunerea unei proiecții de viitor a ritualurilor funerare. O realitate care în prezent ia amploare, poate coincide cu evoluția destinului Cimitirului Maritim. De aceea, „piratul care navighează doar pe internet” decide, prin vârstă, atitudinea și discursul susținut, validitatea teoriei privind „identitatea defunctului în online”.

Astfel, inițial este de consemnat faptul că modalitățile de a păstra defuncții în memoria colectivă și-au modificat specificul, de la cel concret, la cel simbolic, conturând o proiecție indicibilă spre anularea absenței. Fotografia celui trecut în neființă dăinuie în locurile cele mai importante din casă, dar și în albumele memoriale sau de familie. Ca un element vizibil, dar imaterial, corpul se identifică cu o reproducere estetică. Astfel, moartea devine o schimbare de stare: „Fotografia suprimă pierderea prezenței, dizolvarea subiectului, însă arătând ceea ce nu există, favorizând o trans-fundamentare a trăsăturilor distincte ale persoanei pe care o reprezintă, spre a-i restabili prezența.”.

Decedatul este supus unei medieri între moarte și viață, iar dispariția și prezența devin incluse într-o formulă care intră sub semnul ritualizării. Emannuel Coccia consideră că: „A deveni imagine este, pentru orice formă, a face experiența acestui exil nedureros din propriul loc, într-un spațiu suplimentar care nu e nici spațiul obiectului, nici spațiul subiectului, ci care derivă din primul și care alimentează și face posibilă viața celui de-al doilea.”.

Avem în vedere o dezvoltare a naturii imaginilor, proporțional cu evoluția tehnologică. Trecerea de la cultura materială a obiectului, de calitate concretă, tangibilă, care poate fi afectată de trecerea timpului, la imaginea digitală, este încurajată și fructificată de zona online, prin funcția de stocare.

Ca o reflexie a vieții, profilul de Facebook al decedatului devine loc al rememorării, împărtășirea unei serii de fotografii și texte, devenind o practică din ce în ce mai des folosită în contemporaneitate. Faptul este similar practicilor funerare obișnuite, centrate pe comuniunea dintre moarte, menținerea legăturilor emoționale și memoria colectivă; ca și cum ar fi în jurul sicriului, prietenii își împărtășesc în online amintirile, postează fotografii, ori cântece preferate ale defunctului. Modalitățile de exprimare ale emoțiilor se codifică- lacrimile și doliul se transpun în bazele minimale ale emoticoanelor. Familia poate indica detalii cu privire la înmormântare sau atașa filmări din timpul acesteia. Textele se conturează drept mesaje de recunoștință. De asemenea, albumul memorial, care înregistrează momentele semnificative din viața defunctului, din timpul ritualului funerar, până la momentul despărțirii definitive, este transferat într-un album digital atașat profilului de utilizator al repauzatului. Prin urmare, tendința de a introduce moartea drept un subiect tabu, apărută în 1960, se declară inversată: expunerea morții în zona online se identifică cu expunerea, anterior interzisă, în spațiul public.

De asemenea, spațiul virtual devine loc propice spre afirmarea unui dialog simbolic cu cel decedat, dar și un dialog real între cunoscuții acestuia. Unii dintre cercetătorii domeniului funerar, cu precădere al doliului, consideră aceste forme de a dialoga drept elemente importante într-un proces de jelire cu parcurs sănătos. În timp ce trecutul promova părăsirea fără memorie a defunctului, îndepărtarea din paradigma prezentului, pentru ca apropiații sau cunoscuții să își continue viața, să evite o atitudine nostalgică. Perspectiva orientată spre trecut s învecinează cu deviația patologică. Studiile curente subliniază nevoia de a păstra constant o formă de comunicare cu cel trecut în neființă. Avem în vedere în acest sens teoria obligațiilor legăturilor permanente.

Într-un studiu publicat în „Mortalitate” , Tony Walter constată că păstrarea în memorie a răposaților și menținerea unui dialog, a unei legături cu cu aceștia, conturează o biografie continuă, care permite familiei și chiar celor care nu i-au cunoscut în totalitate să le susțină existența spirituală, în lipsa naturii fizice. Spre deosebire de culturile tribale, care reușesc prin oralitate să mențină amintirea defuncților timp de mai multe generații, cultura occidentală, în speță cea contemporană, este predispusă la uitate, dată fiind lipsa unei conștiințe ale unei continuități naturale, a apartenenței la o comunitate, sub elementul relațiilor de rudenie. Discuțiile despre cei care au murit, evocând povestiri ale vieții, personalitatea și chiar ani, oferă sursa dinuirii lor în media online, supraviețuirea amintirii, atât a vieții private, cât și a celei sociale. Fotografiile ce au în centru corpul neînsuflețit, alături de cele post-mortem (realizate în cadrul slujbei de înmormântare) expuse pe un profil administrat de un individ, reprezintă acte supuse unui status nou, suplimentar, de autoritate spre reconstituirea și menținerea identității răposatului.

Rețele sociale s-au pliat pe un caracter nou, adițional, acela de a crea senzația unei veșnicii, a unei conservări eterne prin capacitatea de stocare a imaginilor. O persoană poate preveni voluntar un profil memorabil în acest sens, cu o strategie de motivare a moștenirii trecute de dimensiunea materială (fotografii, videoclipuri, texte etc.), anterior stematizării responsabilității celorlalți de a păstra și îmbogăți identitatea repauzaților. Nevoia de a permanentiza prezența și, implicit, existența decedaților, nu s-a diminuat, chiar dacă modalitățilede satisfacere diferă în prezent. Se înregistrează, totuși, o alterare a identității, dată fiind dorința utilizatorului autorizat al profilului memorial de a ameliora suferința pierderii, atât personale, cât și colective, acționând ca atare. Astfel, este indicată conturarea unui set de norme etice și legislative care să reglementeze manipularea urmelor identitare și a informațiilor oferite, dar și drepturile familiilor și a prietenilor, în acest sens.

Teoria lui Tony Walter , conform căreia morții tind să dobândească o vizbilitate din ce în ce mai crescută, este dovedită și întărită de evoluția noilor media și facilizarea asigurării prezenței memoriale. Într-o manieră care nu prescrie inevitabilul decăderii, ci, dimpotrivă, o legătură continuă, veșnică, imaginile înglobate în online par a fi din ce în ce mai uzitate în spațiul nord american și cel european.

Totuși, rămâne de consemnat o nesiguranță în atingerea scopului, suferința celor rămași poate fi ameliorată, dar și adâncită de rememorarea constantă a separării, a absenței și a distanței; După cum afirmă David Le Breton, „Imaginile, ca și limbile pregătite de Esop, sunt, pe rând, bune și rele, indispensabile și dăunătoare, trebuie să știi să te folosești de ele cu măsură, când sunt bune, și să te debarasezi de ele de îndată ce devin inutile."

Emmanuel Alloa formulează, prin teoria sa, o distincție între două concepte, raportul dintre acestea confirmându-se și în perspectiva decesului, respectiv ipostazei de repauzat: „locotenent” și „pretendent”; o imagine care compensează absența originalului și o imagine care pretinde înlocuirea originalului, creând impresia identificării totale cu acesta. În acest sens, statutul ambiguu al imaginilor aparține celor două dimensiuni recognoscibile, vieții și morții. Avem în vedere două categorii de imagini: „eikones” (cea a copiilor, pe care individul pe parcursul vieții, le folosește spre a-și contura identitatea pe rețelele sociale) și „eidola” (cea a simulacrului, a imaginilor pe care individul le capătă post-mortem spre compensarea prezenței).

Concluzii

„În poveste, memoria și uitarea. În memorie și uitare, viața. Dar a scrie viața este o altă poveste. Neterminată.”

(Paul Ricoeur, „La mémorie, lʼhistoire, lʼoubli”, Édition du Seuil, 2000, p. 657)

În momentul în care am luat hotărârea de a realiza această cercetare, m-a cuprins o teamă puternică. Mă stăpânea sentimentul că această condamnare spre uitare a Sulinei reprezenta condamnarea spre uitare a trecutului meu. Conștientizam nevoia acestei incursiuni în realitatea de astăzi a Sulinei și această necesitate părea să îmi anuleze posibilitatea rememorării. Amintirea unui eveniment, a unui chip sau a unor cuvinte, se altera în lipsa contextului spațial concret, înghițit de imaginar.

Cu toate acestea, rolul asumat, cel de „înstrăinată recunoscătoare”, îmi conturează prilejul de a oferi considerația cuvenită unui mediu care, prin specificul cosmopolit, induce cu desăvârșire valori morale oricărui nou-venit, odată cu primul pas făcut pe ponton.

De factură antropologică, subiectul lucrării dezbate ipoteza supraviețuirii unui spațiu ritualic, rămas singurul reper cultural al comunității, sub auspiciul izolării. Pornind de la premisa că factorii care determină dinamica faptelor culturale sunt de ordin politic, economic, social și mentalitar, am decis o expunere cronologică a împrejurărilor în care s-a aflat Sulina până în prezent, raportată permanent la situația demografică.

Inițial o zonă propice activităților de tâlhărie întreprinse de un număr restrâns de greci, palma de pământ a prins conturul unui oraș dezvoltat, cu prestanță internațională și o valoare etnică de 21 de naționalități. Apogeul a fost datorat introducerii ca autoritate de control administrativ a Comisiei Europene a Dunării, care a asigurat înlesnirea formării și menținerii legăturilor comerciale, inter-umane, dar și a celor mistice, dintre individ și divinitate. Avem în vedere construcția unei vieții cotidiene pe baza ridicării monumentelor arhitecturale, atât în dimensiunea pur urbană, cât și în dimensiunea religioasă.

Imaginarul ritualic constituie, conform teoriilor abordate în capitolul „Evoluția viziunii asupra morții”(VII), sursă a acceptării, a tihnei și a speranțelor. De asemenea, prin impunerea caracterului colectiv, devine originea unei noi identități a defunctului, introdusă în memoria comunității. Evoluția tehnologică propune un transfer de la concret, la impalpabil, prin capacitatea de stocare a platformelor online. Imaginea și imaginarul, în strânsă condiționare, servesc aceleași cauze, însă prin utilizarea unor mijloace diferite. Toate acestea sunt susținute prin raportarea la experiențele expuse discursiv și la atitudinea fiecăruia dintre intervievați, spre exemplificarea concretă și prin sublinierea relevanței selecției în introducerea metodei de cercetare.

De remarcat este faptul că, într-un spațiu aparent atemporal, localnicii se individualizează prin condiția economică și socială și prin prestigiul pe care îl dețin, sub reperul funerar: înmormântările, pomenile, mormintele sunt elemente remarcabile în acest sens, fapt susținut prin observațiile incluse în subcapitolul „Personalitățile înhumate în cimitir” (4.2.).

Limita dintre viață și moarte, două concepte-cheie din istoria omenirii, reprezintă ipostaza alegorică a orașului și, implicit, a Cimitirului Maritim. Dată fiind natura variabilă înregistrată de-a lungul timpului de evoluția antropică, pliată pe teoria lui Mircea Eliade („Eterna reîntoarcere”), așezarea va renaște din propria cenușă. Perspectiva internă este, însă, una sumbră: Preotul paroh Vasile Olaru apreciază că „în 20 de ani Sulina va fi foarte liberă”, iar expunerile demografice îi argumentează opinia, cel puțin pentru prezent. Spre întăririrea ipotezei, Irina Saraev consideră că: „nu cred că o să se mai schimbe ceva”, condamnând existența necropolei. De aceea, cercetarea de față se declară deschisă la viitoarele abordări ale subiectului.

Dintr-o viziune multiplă, situația anului 2018 consemnează aspectele generale ale unei previziuni nefaste: caracterul pestriț al populației s-a diminuat drastic, comerțul este limitat, orașul rămănând doar o umbră în care calcă timid Străinul, atras de ficțiune și de gloria apusă. Același conglomerat de: visuri, speranțe, împliniri, decepții, ignoranță, pirați, mame, copii, marinari, eroi, amante, lemn, calcar, lumânări și flori, ca dovadă a unei realități memorabile, cadrul tombal poate fi edificator. Localnicilor nu le rămâne decât să aștepte, poate o altă prezență a Vestului, pentru ca Sulina să fie supusă unui proces de resuscitare.

Bibliografie

Surse:

ARDELEANU, Constantin, International Trade and Diplomacy at the Lower Danube: The Sulina Question and the Economic. Premises of the Crimean War (1829–1853), Editura Istros a Muzeului Brăilei, Brăila, 2014.

BOIA, Lucian, Pentru o istorie a imaginarului, trad.: Tatiana Mochi., București, Humanitas, 2000.

BONDAR, Constantin, DIMA, Virginia, IACOVICI LUNGU, Eugenia, Sulina: monografie, vol. II, București, 2011.

BRADBURY, Mary, Representations of Death: A Social Psychological Perspective, Psychology Press, 1999.

COVACEF, Petre, Cimitirul viu de la Sulina, Constanța, Editura Ex Ponto, 2003.

DAVIES, J. Douglas, A brief history of death, Blackwell Publishing Ltd, 2005

DURKHEIM, Émile Suicide. A Study in Sociology, trad. J. A. Spaulding și G. Simpson, Routledge & Kegan Paul Ltd., Londra, 1952.

IONESCU, M. D., Dobrogia în pragul veacului al XX-lea, București, 1904.

LAHOVARI, George Ioan, Marele Dicționar Geografic al României, vol. V, București, 1902.

LASCU, Stoica, Mărturii de epocă privind istoria Dobrogei, vol. I (1878-1916), Constanța, 1999.

MANEA, Lăcrămioara, CIOCOIU, Mădălina COSTEA, Iuliana, Europolis. Destinul unui oraș – titlul unui roman, Editura Istros a Muzeului Brăilei, Brăila, 2013.

STANCIU, Ștefan, România și Comisia Europeană a Dunării. Diplomație. Suveranitate. Cooperare Internațională, Galați, 2002.

TIMOCE-MOCANU, Cosmina, Antropologia ritualului funerar : trei perspective, Cluj-Napoca, Editura Mega, 2013.

Bibliografie de referință:

ALLOA, Emmanuel, Entre transparance et opacité – ce que l’image donne à penser, Presses du réel, Paris, 2011.

ATKINSON, Philip E., Creating culture change: the key to successful total quality management, IFS, 1990.

BACHELARD, Gaston, L 'activite rationaliste de la physiqlle contemporaine, UGE, Paris, 1951.

BART, Jean, Europolis, Curtea Veche, București, 2010.

BAUMAN, Zygmunt, Mortality, Immortality and Other Life Strategies, Oxford, Polity Press, 1992.

BLOCH, Maurice, PARRY, Jonathan, Death and the Regeneration of Life, Cambridge University Press, 1982

CIOROIU, Constantin, Etnii trăitoare alături de români, în Dobrogea, Analele Dobrogei, 1996.

COCCIA, Emanuele, Viața sensibilă, trad. Alex Cistelecan, Cluj Napoca, Tact, 2012.

Comisiunea Europeană a Dunării-și opera sa de la 1856 la 1931, Primăria Orașului Sulina, București, 2006.

DĂNESCU, Grigore, Dicționarul geografic, statistic și istoric al județului Tulcea, București: I.V. Socecu, 1896.

ELIADE, Mircea, Le Mythe de l'éternel retour: archétypes et répétition, Gallimard, Paris, 1949.

FAETA, Francesco, La mort en images, Terrain 20, 1993.

FREILICH, Morris, Marginal natives: anthropologists at work, Harper & Row, 1970.

GIURESCU, Constantin, Știri despre populația românească a Dobrogei în hărți medievale și moderne, Muzeul Regional de Arheologie Dobrogea, Constanța, 1966.

GUȚU, Dinu, Ultimii oameni. Etnografia unei Peluze, Tritonic, 2015.

HERTZ, Robert, Death and the Right Hand. A Contribution to the Study of the Collective Representation of Death, trad. R. and C. Needham, Cohen & West, Londra, 1960.

HOCKEY, Jenny, The view from the west: reading the anthropology of non-western death ritual, în G. Howarth, P. Jupp, Contemporary Issues in the Sociology of Death, Dying and Disposal, Macmillan Publishers Limited, 1996.

KLASS, D., SILVERMAN, P.R., NICKMAN, S. L., Continuing Bonds: New Understanding of Grief , Taylor & Francis, Washington, 1996.

La Commission Européenne du Danube et son oeuvre de 1856 à 1931, Paris Imprimerie Nationale, 1931.

LE GOFF, Jacques, L 'Jmaginaire medieval, Gallimard, Paris, 1985.

LINKMAN, Audrey, Photography and Death, Reaktion Books Ltd, Londra, 2011.

PATLAGEAN, Evelyne, L'histoire de l'imaginaire, în La Nouvelle Histoire, sub direcția lui Jacques Le Goff, Roger Chartier și Jacques Revel, Editions Retz, Paris, 1978.

VALÉRY, Paul, Cimitirul marin, trad. Șt. Aug. Doinaș.

VAN GENNEP, Arnold, The Rites of Passage, Psychology Press, 1960.

WALTER, Tony, La Visibilité des Morts dans la Société Moderne, în Proceedings of Dying and Death in 18th-21st Century Europe, ed. Marius Rotar, Marina Sozzi, Accent, Cluj Napoca, 2009.

WUNENBURGER, Jean-Jacques, L 'Imagination, PUF, Paris, 1991.

Studii/Articole:

BOGDAN, Cristina, Recalling Devices: From Ossuaries to Virtual Memorials, în Annales Universitatis Apulensis. Series Historica, 19/II (Places of Memory: Cemeteries and Funerary Practices throughout the Time), (ed.) Daniel Dumitran și Marius Rotar, Cluj-Napoca, Ed. Mega, 2015.

Curierul Sulinei, Anul II, nr. 67, 3 iulie 1927.

S.J.A.N., Galați, Fond: CEC, Delegatul României, dosar nr. 219, 1936, f. 40

Strategia de Dezvoltare Locală- Sulina, 2018-2035

WALTER, Tony, A New Model of Grief: Bereavement and Biography, Mortality 1, no. 1, 1996.

Site-uri:

Sulina- Planul integral de dezvoltare, cf. www.primaria-sulina.ro/primarie/pid/istoricpid.pdf.

Anexe

Tabel 2. Luca Ionescu, „Județul Tulcea – Dare de seamă”, 1904, pp. 32-33.

Notă: M- Populație masculină;

*ucraineni, ruși de tip nou și ruși de rit vechi (lipoveni);

Tabel 2.1. – Romulus Seișanu, „Dobrogea”, 1928, p. 195.

Populația Sulinei la nivelul anului 1912. – Repartiția după etnie, număr total de locuitori- 7347.

Tabel 2.2.. Sabin Mănuilă, „La Population de la Dobroudja”, 1930, p. 11.

Număr total de locuitori – 6399 , o scădere cu 948 de locuitori față de anul 1912. După etnii:

Figura 2. – M. D. Ionescu, „Dobrogea în pragul veacului al XX-lea”, 1904, p. 395.

Caracterul multietnic al Sulinei la sfârșitul secolului al IX-lea

Tabel 2.3. Structura confesionale a populației orașului Sulina la recensămintele din anii 1930 și 2002.

Figura 3.1: a) Arhimandritul Dosoftei Crihana; b) preotul Ion Gheorghiu; c) diaconul G.Guță.

Sursa: BONDAR, Constantin, DIMA, Virginia, IACOVICI LUNGU, Eugenia, Sulina: monografie, vol. II, București, 2011, p. 237.

a) b) c)

Figura 3.2. Catedrala Ortodoxă, „Sfântul Ierarh Nicolae și Sfântul Alexandru”, în construcție, anul 1915; Sursa: BONDAR, Constantin, DIMA, Virginia, IACOVICI LUNGU, Eugenia, Sulina: monografie, vol. II, București, 2011, p. 240.

Figura 3.3. – Mormântul preotului Vasile Andreescu, aflat în curtea Catedralei.

Sursa: arhivă personală.

Figura 3.4. – Corul memorial al fostei Biserici „Sfântul Nicolae”, anul 1923.

Sursa: BONDAR, Constantin, DIMA, Virginia, IACOVICI LUNGU, Eugenia, Sulina: monografie, vol. II, București, 2011, p. 238.

Figura 3.5. Fosta Biserică „Sfântul Nicolae”, anul 2008; sursa: arhivă personală.

Figura 3.5. Placa inscripționată la intrarea în altarul Bisericii ortodoxe.

Sursa: BONDAR, Constantin, DIMA, Virginia, IACOVICI LUNGU, Eugenia, Sulina: monografie, vol. II, București, 2011, p. 244

Figuura 3.6. – Preotul Evghenides, anul 1900.

Sursa: BONDAR, Constantin, DIMA, Virginia, IACOVICI LUNGU, Eugenia, Sulina: monografie, vol. II, București, 2011, p. 247.

Figura 3.8. – Ceremonial național în fața bisericilor ortodoxe română și greacă, anul 1930.

Sursa: BONDAR, Constantin, DIMA, Virginia, IACOVICI LUNGU, Eugenia, Sulina: monografie, vol. II, București, 2011, p.246.

Figura 3.7. – Biserica grecească „Sfântul Nicolae”, anul 2008; sursa: arhivă personală.

Figura 3.9. Biserica anglicană, anul 1925.

Sursa: BONDAR, Constantin, DIMA, Virginia, IACOVICI LUNGU, Eugenia, Sulina: monografie, vol. II, București, 2011, p. 255.

Figura 3.10. – Moscheea Hamidia, anul 1880; Sursa: BONDAR, Constantin, DIMA, Virginia, IACOVICI LUNGU, Eugenia, Sulina: monografie, vol. II, București, 2011, p. 256

Figura 3.11. – Biserica romano-catlică, cu vechea turlă; Sursa: BONDAR, Constantin, DIMA, Virginia, IACOVICI LUNGU, Eugenia, Sulina: monografie, vol. II, București, 2011, p. 250.

Figura 3.12. – Biserica romano-catolică și casa parohială, anul 2007; sursa: arhivă personală.

Figura 4 – Semn indicator, așezat la intrarea în incinta cimitirului.

Sursa: arhivă personală.

Figura 4.1. – Mormintele defuncților britanici îngropați înainte de 1864.; Sursa: arhivă personală.

Figura 4.2. – Mormântul lui Siliam Simpson; Sursa: arhivă personală.

Figura 4.3. – John Tillmal; Sursa: arhivă personală

Figura 4.4.- Thomas Rutherford;

Sursa: arhivă personală

Figura 4.5. – Emilie Loise Jackson; Sursa: arhivă personală.

Figura 4.6. – Crucea catolică, demarcație a sectorului de cimitir; Sursa: arhivă personală

.

Figura 4.7. – Familia Liosatos. Sursă: Sursa: arhivă personală.

Figura 4.8.-Cimitirul lipovenesc (secțiune). Sursa: arhivă personală.

Figura 4.9. – Poartă de acces sector cimitir musulman. Sursa: arhivă personală.

Figura 4.10.-Cimitirul musulman (secțiune); Sursa: arhivă personală.

Figura 4.11.-Poartă acces sector cimitir evreiesc; Sursa: arhivă personală.

Figura 4.12.-Cimitirul evreiesc (secțiune); Sursa: arhivă personală.

Figuraa 5.- Emil Drăghicescu (1848-1896); Sursa: arhivă personală.

Figura 5.1. – Ecaterina Moruzi (1836-1893); Sursa: arhivă personală.

.

Figura 5.2.- „Îndrăgostiții”; Sursa: arhivă personală

.

Figura 5.3. – „Surorile”; Sursa: arhivă personală.

Figura 6.- Dricul, aflat în incinta cimitirului. Sursa: arhivă personală.

Figura 6.1. –Tudor; Sursa: arhivă personală

Interviuri identitare

6a) Maria Neranzi – 86 de ani, „Ochiul aventurierului fatalist”

Cine sunteți?

S-a născut în 1932, Neranzi Maria. S-a născut la Sulina. Și eu, și părinții mei, și bunicii mei, și străbunicii mei. Suntem sulineni get-beget.

Cum era văzută familia dumneavoastră în societate?

Foarte bine, oameni de treabă, gospodari. Tatăl meu a fost vopsitor-zugrav, mama mea a fost casnică, bunicul meu era de fapt din Tulcea, dar s-a căsătorit aici și de tânăr a stat aici. La fel, un om gospodar, un om de treabă.

Copilăria dumneavoastră cum a fost?

Foarte bună.

Aveați prieteni?

Am avut prieteni și am în continuare. Sunt bine cu toată lumea.

Și cum era în acea perioadă? Cum vă petreceați timpul?

Ne jucam, ca toți copiii.

După aceea am intrat la DDM, adică Direcțiunea Dunării Maritime. Acum îi spune AFDJ, Administrația Fluvială a Dunării de Jos. Am lucrat dincolo, peste Dunăre. Acolo sunt atelierele. Dar eu am lucrat mai întâi ca telefonistă, după aceea ca dactilografă. Și s-au făcut niște restructurări și pe vremea aceea, și lucram și eu, și soțul meu, la aceeași întreprindere, Unul din doi trebuia să plece. Nu numai la noi, a fost la toți salariații. Nu prea am vrut, dar soțul meu îmi spune: asta e acum, asta e legea. Vrei să plec eu? –Nu, mai bine plec eu. Am plecat, sigur, dacă mi s-a desfăcut contractul de muncă, am intrat imediat ca profesor gestionar. După papetărie, am avut-o pe Adi, fiica cea mare și am plecat în concediu de maternitate. Și fiind acolo o tipă tânără și dură care era și președinte de sindicat, mi-a luat postul. Și când am terminat concediul de maternitate, nu m-au mai primit, că trebuia să mă duc la Galați. Apoi s-a schimbat județul la Constanța. Și trebuia să mă mut la Constanța. Și am renunțat, am zis ducă-se naibii! Și am intrat la Poștă. Am lucrat câțiva ani și de acolo am intrat la pensie. Am lucrat la contracte, la telegraf, asta oficial. Și tânără am ieșit la pensie pentru că sufeream de dureri de cap, am luat multe antinevralgice și pe caz de boală m-am pensionat mai devreme. Adică imediat, după ce am făcut dosarul și toate actele. De atunci sunt pensionară.

Puteți să îmi spuneți cum a fost căsătoria dumneavoastră? Cum v-ați întâlnit soțul?

L-am întâlnit la Sulina. Înainte era populația mare și era ca acum, cum e Comunitatea Greacă. Și acolo l-am întâlnit. El grec, eu…cântam. Da, eu cânt. Am cântat și în cor, și solo, și am luat și premiu.

Ce premiu?

Am luat premiul I, dar înainte, pe vremea comunismului, nu se dădea diplomă, cum se dă acuma. N-am primit-o. Numai prietenele mele, care erau în partid. Apoi m-am căsătorit în ʼ51, în ʼ55 s-a născut fiica mea cea mare și între timp am cumpărat și această casă și de atunci locuim aici. De 60 și ceva de ani.

Despre cimitir…

Cimitirele noastre sunt mai multe pentru că la Sulina au fost multe minorități. Și toate minoritățile aveau fiecare cimitirul lor și biserica lor. Din păcate, au dărămat toate bisericile. A rămas numai biserica greacă, catolică și ortodoxă.

În timpul războiului sau în timpul comunismului?

În timpul comunismului, dar să știți că nu a venit ordin de sus. Ăștia de jos sunt grozavii, cu două clase primare. Biserica anglicană, biserica armenească, geamia turcească, se numea altfel, dar noi așa îi spuneam. Frumoasă era și geamia asta, în curtea școlii acolo, vizavi de școala nouă. Și au dărămat-o. Ce le-a stat în cap, nu știu. Au dărămat carantina, amândouă. Aveam două spitale, carantină erau, pentru că pe vremea aceea erau boli ca tifosul, ca scarlatina, chiar au fost câteva prietene de-ale mele atinse de tifos, dar au scăpat.

Cum vă fereați de bolile astea pe atunci?

Nu ne feream. Îi duceau la carantine. Carantina era aproape de cimtir. Spre cimitir, drumurile se bifurcă și pe o parte e cimitirul, pe o parte carantina. Și pe aia au dărămat-o. Și era foarte frumoasă, interesantă, cu saloane frumoase, curate, cu angajați de la comisiune, buni, specialiști, o curățenie desăvârșită. Nu știu de ce noi am dat și niște spectacole acolo, când eram la cor. Dar de ce, nu ne spunea. Mergeam și în excursii duminica, tot cu acest cor. Și peste Dunăre, vizavi de Palatul Comisiunii, era altă carantină, care era din piatră făcută, cu parter și cu etaj. La acea clădire carantină mergeau medicii din oraș, când veneau vapoare de jos, din străinătate. Și mergeau medicii și consultau tot personalul, toți navigatorii care veneau de afară, să nu ne aducă boli din oraș. Îi consultau și vasul pleca. Așa funcționa carantina de dincolo. Aici era pentru noi și acolo pentru navigatori. Au dărămat-o și pe aia, stați liniștită, n-au lăsat nimic. Primari cu două clase primare. Poate nu fac bine că spun, că eu am șapte clase.

Cimitirele sunt așa: când vii din oraș, prima dată spre baltă să zic, apoi spre Dunăre. Când vii din oraș spre plajă, mi-e mai ușor să vă zic așa decât spre stânga sau spre dreapta- spre Dunăre și spre baltă. Spre baltă sunt așa: cimitirul evreiesc, turcesc și apoi vine cimitirul ortodox. Peste drum, spre baltă, vine cimitirul englezesc, apoi cel catolic, unde erau îngropați de la Comisiune, lume multă și toate religiile (italieni, nemți, francezi)…ce țineau de religia catolică. Și acum, la fel. Câțiva catolici recent s-au înmormântat în cimitirul catolic. Un cimitr ca toate cimitirele. Înainte era paznic sau gropar, cum îi spunea, era plătit de primărie. Și stătea cu familia acolo, chiar lângă capelă stătea. Acolo mâncau, acolo dormeau, și aveau grijă de cimitire, le curățeau el cu toată familia. El era salariatul, dar cred că era destul de bine plătit, nu știu. Și să vă spun și pățania cu acest gropar. La evrei era obiceiul ca atunci când veneau cu mortul, să fie mai mulți. Era populată Sulina, nu așa cu 2-3. Și au venit cu mortul, groparul avea obligația să stea în poartă, că la evrei așa era legea, să întrebe: „Mai aveți loc și pentru cetățeanul pe care îl aducem acuma noi?” Răspundea: „Mai avem, poftiți.” Și treceau mai departe. În schimb altă dată, când a murit alt evreu, s-a îmbătat acest gropar. Și vin evreii cu mortul și întreabă: „Mai aveți loc și pentru acest om?” Și el fiind beat, zice: „Da, domniile voastre! Intrați, este loc pentru toți!” Și a fost mare scandal. Și la primărie, că era plătit de Primărie, și la Poliție. Voiau să îl dea afară. A fost scandal uriaș. Dar pentru că era și cu soția acolo, ei oameni de treabă, și cu toată familia îngrijeau cimitirele care erau, unul, doi, trei, patru, cinci, și cu lipovenescul, șase. Ei erau separați, ei îl administrau. Și apoi au luat multe obiceiuri de la noi, lipovenii. Văzându-l că era de treabă, și gospodar, și avea grijă de cimitire, au hotărât să nu-l mai dea afară. „Dar dacă se mai întâmplă, s-a ras cu tine!”, îi spuneau. Și, într-adevăr, nu s-a mai întâmplat.

În rest, lumea merge la cimitir. Când le moare cineva, se duc, aprind câte o lumânare, tămâiază, ca în orice parte a lumii, cred. Sau în alte orașe sau în alte sate. Același lucru, nu e nimic special. Am acolo înmormântați părinții, bunicii, și soră-mea, și fratele meu au murit și sunt vizavi de părinți. După aceea îl am pe socrul meu, pe soacra mea, și un frate de-al soțului meu a murit la vârsta de 21 de ani. Au suferit. Socrul meu mergea la cimitir și dormea pe mormânt. Se ducea soțul meu și îl lua acasă seara. Era disperat. I-a tras și lui moartea, așa necăjit a fost.

Era unul Mateescu..

Da, Mateescu avea grădină de vară, cofetărie și cârciumă. Și în aceeași clădire avea și locuința. Și într-o vară, pentru că lumea petrecea înainte în Grădina de Vară, o orchestră de țigani. Și în general numai țigani erau înainte. Seara, ei se duceau seara la plajă, la Cazinou. Și acolo, mai un pahar, mai un șpriț, le mai dădeau câte un ciubuc cei de pe plajă și întârziau. Și Mateescu, care-i plătea, s-a supărat: „Deci eu vă plătesc și voi îmi veniți la 9 seara?”. Și, într-o seară, într-o noapte, Mateescu s-a dus în cimitirul catolic, acolo unde e crucea cu Iisus Hristos răstignit, și-a pus un cearceaf în cap, s-a urcat pe cruce și, când au venit țiganii înapoi spre oraș, a făcut niște figuri, a țipat, a șters cu cearceaful prin fața lor. Și așa s-au speriat…Îmi zicea tatăl meu: și țambalul, și chitările, și tot au rămas pe stradă. Așa tare s-au speriat, că le-au aruncat din mână. Probabil de frică, știu eu. Și de atunci țiganii și-au văzut de treabă. La ora 8 erau la Grădina de Vară și nu mai avea probleme Mateescu.

Cum se desfășoară înmormântările?

Întâi vine preotul, merge la biserică, citește slujba și după aceea se merge la cimitir și se face înmormântarea. Și cred că așa e normal, în fiecare sat și în fiecare oraș. Nu cred că e altfel. Că am fost, doar. Că mi-au murit și rude, și cunoștințe, și prieteni. Dacă sunt așa în vârstă, am avut destul timp. Nu m-am dus la orice înmormântare, dar acolo unde am crezut eu că am prieteni sau rude, m-am dus. Și cam asta e, nimic deosebit.

Ce părere aveți despre acest amestec de religii, de etnii din cimitir?

Dar sunt separate! Mi se pare în regulă, pentru că fiecare are cimitirul lui. La noi vine preotul ortodox, la catolici vine preotul catolic, grecii au aceeași religie ca și noi. Și haholii ăștia, ucraineni își zic, au aceeași religie. Numai lipovenii sunt altfel, sunt separați. Ei au preotul lor. Și fiecare nație are preotul ei. Nu e niciun amestec, nu se ceartă, nu, nu, niciodată.

Pirații de acolo…

Da, au fost. Nu știu dacă erau pe vremea bunicilor mei. Poate era un pirat, unul singur. Lua de la bogați și dădea la săraci. Un fel de Robin Hood. Nu era cine știe ce, se vorbea. Și se vorbește mult, dar atât.

Nu era un ticălos? Un om rău?

Nu, nu. Nu s-a întmplat la noi așa ceva, nu.

Știu că mergeți des la biserică, vă simțiți apropiată față de Dumnezeu?

Da, sunt foarte apropiată. Și mi-ajută foarte mult. Ne-a ajutat foarte mult Dumnezeu. Și mă duc câ pot. Numai când sunt bolnavă și nu pot, dar în rest, nu lipsesc. Nici duminica, nici sărbătorile. Și îmi place foarte mult.

Am înțeles că țineți închegat corul de la strană.

Da…aveam cor cu dirijor. Pe cinci voci: soprană, alto, bass, tenor și bariton. Aveam un cor nemaipomenit, nu se găsea așa. Știu de la câteva prietene de ale mele care au plecat din Sulina. Am cântat puțin cu dirijorul. Apoi și dirijorul a plecat la Tulcea și atât. De aia m-am supărat și pe doamna asta…întoarce capul…păi dacă nu știe, cel puțin la „Amin”, când se face de două ori „Amin”, nu știa deloc. E bine că a învățat acuma. Da, îmi dă mie lecții…Când am cântat ani de zile la cor. De la vârsta de 14 ani. Am avut cor și la AFDJ, la serviciu. Eram obligați cu comunismul, dar să știți că și atunci aveam cor foarte bun. Pe unde mergeam, luam premii.

Și pe unde mergeați?

Nu mergeam cine știe ce, cine știe unde. Așa, ca oraș, am fost la Galați, Brăila și Constanța. Dar în rest, la sate: Ada Marinescu, Rosetti, la Gorgova, mergeam în fiecare sâmbătă. Domnul Zamfir organiza, el era italian, de origine italiană, dar vobea bine românește. Că a stat pe aici prin Sulina, a locuit. Tot cu Comisiunea probabil a venit. Este o casă de la spital încolo, este o casă de piatră, au luat-o două familii de lipoveni. Nu prea i-a convenit, au găsit clienți mai cu bani și ei au cumpărat-o. Dar era o familie așa, mai bine. Mai suspusă, să zicem.

Ce este fericirea pentru dumneavoastră?

Să cânt. A fost întotdeauna importantă și acuma, ce să zic. Mulțumesc lui Dumnezeu că și acum pot să zic. Dar când eram tânără, eram fericită pentru că eram bine, am avut bărbat bun, am avut un serviciu decent, se trăia bine. Da, era bine.

Până și pe vremea comunismului, nu pot să spun că nu era. Aud la televizor că a fost așa, că a fost pe dincolo, dar era liniște. Atât că au dărămat bisericile. Au făcut ăștia pe grozavii. Dar să știți că nici ei nu mai trăiesc, nici ei nici familia lor. Nu știu de ce așa i-a pedepsit Dumnezeu. Erau monumente istorice, nu? De ce să le dărămi? Și erau niște proști, de cădeau în gropi. Dar la biserica turcească, la geamie, că noi așa le spuneam, musulmani, nu știu ce sunt…nu, turci. Se descălțau și intru în biserică în ciorapi. Așa era obiceiul la ei. Și era frumoasă și geamia, foarte frumoasă. Cred că era în curtea școlii. La gimnaziu. Ăsta era gimnaziul, „Marele Voievod Mihai”, și aia era școala de băieți. Așa îi spunea.

După Război, că așa era în vremea Războiului, nu eu, ci noi, familiile, eram refugiați. Plecam în baltă când a început purgamentul. Din baltă, în Caraorman. Din Caraorman, la Mahmudia. De la Mahmudia, unii au plecat la Tulcea, noi am venit acasă, la părinți, la Sulina. După aceea, mai târziu, când a continuat războiul (că a fost mai întâi așa o liniște, și dup-aceea iarăși a continuat războiul), AFDJ-ul ăsta, DDM atunci, altfel lucra acolo. Și atunci, toți salariații, cu familii cu tot, cu mobilă cu tot, cu mese, cu scaune, cu paturi, cu frecurile DDM-ului, i-au dus în județul Ialomița, lângă Călărași. Și am ajuns la Călărași și după aceea am plecat pe Borcea înapoi. Era și fratele…nu știu de ce nu voiam atunci la Călărași, că eram mică. Mică, mică nu eram, dar nu știu de ce. Și după aceea ne-au dus, că fiecare avea casa, cum să spun: d-voastră la casa asta, familia asta la casa astalaltă, eram repartizați. Și de la Călărași venea așa: Coslogeni, Cioroiu, și-atât. Pe șosea. Și după aceea, după Coslogeni, venea Dichiseni. La Dichiseni am fost repartizați noi. Și pentru că proprietarul era prizonier, soția lui stătea la părinți. Și-atunci casa a rămas liberă. Două camere și-o bucătărie aveau și ei, o curte mare, dar am dus-o ca acasă, am dus-o foarte bine. Și după noi, după Dichiseni, era Satnoieni, unde stăteau două familii, tot din Sulina, familia Ciupercă și familia Mihalache, după aceea, la Oltina, nu mai știu cine stătea, și-apoi la Șocariciu stătea toată pleiada, cum s-ar spune, birourile. Și tatăl meu, care era vopsitor-zugrav, și el lucra la Șocariciu. Eu mă duceam la un unchi de al meu, la fratele tatălui meu, stăteam pe jos, pe malul Borcei acolo, și seara trecea tatăl meu de la servici, mă lua și mergeam acasă. A fost frumos așa, pentru mine ca copil, a fost frumos. Și am dus-o și bine. Și am fost fericită, nu-mi lipsea nimic.

Cum credeți că va fi Sulina în viitor?

Asta nu pot să știu. E un oraș…nu că e orașul meu, dar mie îmi place acest oraș. Bine, acuma este dezastru, așa, după puținele pe care vi le-am povestit, ce s-a dărămat și…Dar eu am rămas cu aceeași iubire pentru acest oraș. Deși nu mai este cum era. Dar pentru că sunt născută și crescută aici, iubesc acest oraș foarte mult. Dar vă spun, dacă ați fi fost pe vremea Comisiunii, n-ați fi vrut să plecați niciodată din Sulina. Venea circul aici la Mateescu, chiar lângă Poștă, acolo. În Grădina de Vară venea circul, o dată, de două ori pe lună, câteodată la două luni, depinde. Se făceau spectacole, era foarte frumos.

Și ce aveau în reprezentații circarii? Veneau și cu animale?

Eu parcă animale nu am văzut, dar făceau diverse exerciții, se urcau, coborau, era foarte frumos și era foarte aglomerat. Pentru că era, sigur, cu bilete, cu intrare. Și venea lumea și se umplea arena. Pentru că făceau așa, aveau niște garduri improvizate, era frumos. Oamenii erau fericiți. Restaurante, băcănii nenumărate, găseai de toate, brutării; socrul meu a avut și brutărie, și cofetărie, și cafenea. Fiecare cu meseria lui. Erau turci…unul avea băcănie. Era lângă serviciul sanitar, unde este acum clădirea aia, știți unde era Poșta, acum nu știu ce este acolo. Lângă policlinică, noi îi ziceam serviciul sanitar, acolo era. Lângă altă băcănie, tot a unui turc, nu mai știu cum îi zicea. Și pe partea cealaltă erau alte băcănii. Și mai erau niște clădiri cu păsări împăiate. Și mergeam întotdeauna și prindeam activitate, acolo în curtea bisericii catedrale. Acum este făcut, dar înainte, decât să fie maidan, era făcut. Și aveam judecătorie, notariat aveam, Judecătoria era unde este Casa de Cultură acum, sus, acolo era. Chiar când ne-am mutat noi în casa aceasta, el era judecător, și ne ziceau vecinii că n-au făcut niciodată curățenie. Ea era profesoară de matematică și el era judecător. Poliție, tot așa, clădirea lor aveau, ceva foarte frumos. Acuma, adevărat, mai rău ca la țară. Și să spun că la țară e mai frumos decât la noi. Nu știu de ce așa. Și cu primarii ăștia, nu fac nimic. Bine că nu l-am votat. Nu l-am votat. Nu, domnule, că e salariul destul de bun, din câte am înțeles. Mi-a spus cineva care știe. Și nu fac nimic. Funcționarii beau cafele și fumează. Și ei în jur. Nu-i frumos, nu-i plăcut, dar ce să facem, nu? N-avem ce face. Și nu vedeți, și oamenii ăștia care curăță străzile, nimic. Sticle, hârtii, fel de fel de gunoaie pe stradă. Este un oraș turistic, nu e declarat ca fiind oraș turistic, dar este. Că vin vara turiști, nu? Nu le aste rușine. Chiar mi-au spus niște turiși: „doamnă, înainte când veneam era frumos, curat..”. Chiar îi spuneam doamnei doctor, zic: „știți ce era aici? Era Grădină de Vară, totul frumos, curat. Acum ați pus un gard de stuf și s-a înnegrit.” Îți vine să te duci și să îl dai jos. Păi așa se face, și pe strada a doua. Pe starda a III-a au făcut acolo azil de bătrâni, cică asta e. Dar n-a venit niciun bătrân, poate nu sunt bătrâni. Dar ei au unde să stea, au și casele alea două, s-ar putea putea să fie adevărat, poate au făcut pentru azil pentru bătrâni, dar deocamdată nu văd niciun picior de bătrân.

S-au degradat oamenii și s-a degradat și Sulina..

Da, și îmi pare tare rău. Dar numai din vina primarilor. Nu e primarul primul al orașului? Cine, eu să fac? Eu fac, dacă sunt în comitet, mai fac și eu ceva. Dar…e de plâns. Dar nu suntem prea mulți, nu putem să facem nimic. Ne-am obișnuit așa, ce să facem? Să ne batem cu el? Mai ales în Sulina, lumea e pașnică. Tace, tace și înghite. Nici chiar așa. Fiica mea spune de Iohannis. Ce să îmi spui de Iohannis? Ea zice că e un om foarte cult. Ce cult, mă? Că ea probabil nu îl vede. Se vede după cum vorbește și cum râde așa…tot români sunt, niște politiceni români. Pentru ce îi critici? Cum apare la televizor spune: „că n-ai făcut aia, că n-ai făcut ca ăia, că n-ai făcut aia.” Numai minciuni. Și i-am spus: „o să te trezești o dată și o să îmi dai dreptate”. Dar nu-i mai spun. De acum încolo nici nu-i mai spun. Să mă cert aiurea, nu. Ălalalt a făcut multe rele, dar era puțin prostuț, nu știu cum. Dar ăsta este…și îi sfiează pe toți, și râde așa, pentru că îl enervează. Ce fel de președinte ești tu? Ești președintele tutror românilor, nu? Chiar dacă nu te-am votat, că nu l-am votat. Cu cine am votat eu..cu Tăriceanu, pe el l-am votat. Îl comparați p Tăriceanu cu el? Așa suntem noi năpăstuiți, ce să facem. Și așa ne e scris, să tragem, cred. Păcat. Și un popor, nu știu cum să vă spun, laș, moale, au plecat toți tinerii, nu e păcat? Și din Sulina au plecat. Șantierul e de mult închis. Când ieșeam la ora 4, când lucram dincolo, v-am spus, când închideam programul, când terminam, erau pe toată faleza, așa multă lume era. Aveau șalupe, una era Letea, una nu știu cum se numea, și ne aducea dincoace. Și nu dovedeau cu o singură cursă, două-trei curse făceau și ne aduceau dincoace. Și acuma, nimic. Se spune că ăsta a fost ultimul, cum îi spune, ea era profesoară de matematică, a uitat cum îi spune, nu Uncu, nu. Nu erau din Sulina. Dicarov, da. Nu e profesoară de matematică, ci de limba română. Foarte cumsecade, foarte de treabă. Dar el a închis șantierul. El a fost ultima oară. Auzeam de la unul, de la altul, îi ascultam când pe unul, când pe altul, și la un moment dat am văzut că s-a închis șantierul, păcat. Că a avut așa, de la poartă: modelărie, mecanică, carmangeria, lemnăria, turnătoria…și? Unde sunt? Păcat. Și după aceea, Acetilena. Care se mai văd și acum, două case acum la Acetilena. Tot ce era nevoie avea Sulina. Oamenii aveau de lucru, toți erau salariați, cine nu lucra la AFDJ era pescar sau comerciant, toată lumea avea serviciu și de aceea se și trăia bine. Și lumea era fericită și era și viața mai ieftină. Era concurență. Nu știu câte brutării erau în Sulina, dar măcelării știu că erau șase. Și asta de lângă primărie, tot măcelărie era. Nu știu ce au făcut ei acolo acum. Aa, acum au făcut…alde Piculeasa bar. Cred că a închiriat cineva. Dar acolo nu era de piatră o clădire. Acolo era tot măcelărie. Și alte cinci în oraș. Aveam abator, acolo se tăiau vitele, aproape de Dunăre, aproape de baltă, cu pod. Ca să se scurgă apa când taie vitele în Dunăre sau în baltă. Știu că am fost pe acolo, dar nu mai țin minte. Știu că acolo era pod. Și era apă, mergea din baltă, în Dunăre, și din Dunăre, în mare. Totul era frumos, civilizat, acum, în loc să progesăm, am mai spus o dată, noi am regresat. Dar se poate așa ceva? Vedem peste tot. Suntem răniți pentru o nevoie așa de mare. Dar nu numai la Sulina, eu după cum văd, e în toată țara e la fel. Nu știu de ce oamenii sunt foarte puturoși, nu le mai place să facă treabă. Și ajutorul ăsta social nu face bine deloc. Păi dai atâția bani..bine, nu sunt mulți. Dar sunt. Și el se mulțumește cu atâția, dați pe la umbră. Am auzit la televizor că și primarii se plâng: „Doamnă, noi nu avem oameni care să facă treabă. Iau ajutorul social, unii îl beau, alții îl consumă pe alimente, să mănânce, și sunt mulțumiți.

Cu navele cum era înainte? Veneau des cu mărfuri?

Da, veneau, veneau, treceau prin Sulina. Dar mergeau la deal, adică la Galați, Brăila, Tulcea nu prea.

Și ce aduceau vasele acelea mari?

Cel mai mult aduceau citrice. Înainte erau și roșcove, portocale, lămâi și luau de la noi grăunțe. Încărcau, aveau muncitori de port, acum nu le mai spune muncitori de port, ci altfel, nu știu cum, încărcau și descărcau. Și toți aveau salarii. Numai cine nu voia. Era unul, un italian, pe vremea lui Ceaușescu, l-au dat la dig. Forțat. A stat o săptămână și a zis: „Poate să mă împuște, eu nu mă mai duc.” Lui i-a plăcut să fie liber profesionist.

În biserica grecească, la policandre, sunt niște nave atașate, știți cumva originea lor?

Da, da, știu. Sunt niște vaporașe de argint. Cred că mai este doar unul. Dar erau mai multe. Veneau preoții, plecau. Veneau, plecau, nu știu care era treaba, nu voiau să stea aici. Dar își făceau întâi plinul, după aceea plecau. Venea altul.

Ce semnificație aveau acele vaporașe?

Pentru că este oraș numai între ape și numai pe navigație, că-i barcă, că-i vapor, că-i șalupă, oraș cu mare navigație. Și atunci unul dintre greci, fiind foarte mulțumit de cum mergea. Și comandau, și donau la biserică. Nu știu de unde le comandau, poate și de aici, dar nu cred. Cred că de mai departe. Și le donau la biserică. Dar au fost unii preoți care au devastat. Veneau, plecau, biserica încă era în reparație, catedrala nu era încă terminată, parcă în ʼ82 a început, că am ajutat și acolo că eram tânără, câd s-a reconstruit. Că în 1802 parcă i-au făcut temelie și au abandonat-o, nu mai știu de ce. Apoi venise Războiul, nu știu toate astea. Am și uitat, poate. Și se slujea la biserica greacă până să se termine catedrala. Și toți preoții care veneau, chiar unul a venit cu mama lui. Și au luat icoane. Și corăbioarele astea, am făcut eu reclamație. Am făcut și la Ministerul Cultelor, am făcut la Procuratură, am făcut la județ, la prefect, peste tot am făcut. Și a venit comisie, tot la biserica greacă a venit, că acolo slujea preotul ăsta. Ea a zis că voia să mai stea, dar măr rog, nu mă interesează. Nici nu vreau să știu. Și doamna Nuți atunci, nu ra salariată, dar era. Și m-au chemat, au venit de la Constanța, de la Tulcea, nu știu de unde, vreo cinci preoți. Am stat de vorbă cu dânșii, le-am spus care este povestea, le-am vorbit foarte frumos, dar dreptate nu prea mi-au dat. Mi-au spus că sunt sus la balcon. Zic: „Unde sunt? Vreau să le văd.” Că cică „sunt acolo undeva”. Și, după ce am plecat eu, că mai întâi am plecat eu, că nu mai aveau treabă cu mine, au rămas preoteasa cu doamna Nuți. Doamna Nuți mi-a zis, fără nicio jenă, fără ocoliș. Ea i-a spus luʼ doamna Nuți: „Dacă era toată lumea ca doamna care a plecat, nu se fura din biserică.” Dar au fost persoane care au râs de mine. Dacă e așa, „faceți și voi ce am făcut eu.” Nu? Și asta înseamnă perversitate.

Cum vedeți moartea, dumneavoastră ca enoriașă sau ca simplu om?

Nu vreau să mor. Dar n-am încotro. Așa e lumea. Cine se naște, trebuie să și moarte. Dar nu că vreau să mor, Doamne ferește. E păcat, îl supăr pe Dumnezeu. Dar când aud că unii se sinucid, îmi vine să mă duc să îi bat, dar sunt deja morți. Adică tu iei medicamente, te duci la doctor, nu știi cum să te îngrijești ca să trăiești, și voi aveți viața înainte și vă sinucideți. Chiar tineri. Eu nu înțeleg, ori așa le e soarta, nici nu știu ce să spun. Doamne ferește, Doamne ferește…e așa de scurtă viața asta și acum fiecare cu soarta lui, nu? Cu concepția lui, cu ideile lui, cu ideile lor tâmpite. Nu sunt idei bune.

6b) Viorica Gheorghe – 70 de ani, „Călăuza”.

Mai călcați prin cimitir? Mergeți pe acolo?

Mergem în cimitir, drăguța mea. Că avem părinți, surori, rude, mergem. Și mai des, că facem curat, mai stropim, avem flori acolo. Păstrăm legătura cu rudele. Ei pe lumea cealaltă, noi pe lumea asta. Mergem și aprindem lumânări, dăm cu tămâie pe la morminte, păstrăm obiceiurile. Dacă așa ne-am trezit de copii, așa mergem mai departe.

Așa era și când erați mici? Așa ați fost învățată?

Da, mergeam de când eram mici. Mergeam cu părinții la cimitir, la bunici, la străbunici, așa că păstrăm tradiția.

Pe vremea aceea se auzeau povești înfricoșătoare? Vă spuneau părinții?

Erau, erau povești care te înfiorau, dar nu mergeau noaptea. Dar ziua mergeam. Seara nu mergeam că ne era frică. Ziceam că iese morții și ne fugărește prin cimitir.

Vă mai amintiți ceva de pe atunci?

Înainte era mult mai frumos ca acuma. La Paștele Morților, deci la Paștele Blajinilor cum se mai zice, s-aduna lume multă. Și acuma se adună, dar doi preoți și îi duce pe fiecare la cruce. Înainte nu. Se punea o masă în mijlocul cimitirului, s-așterna preșuri, fețe de masă, fiecare ce avea, se punea pe rânduri. Unul la masă, eu îți dădeam ție, tu mie, de băut, de mâncat și cânta „Hristos a înviat” pânʼ la loc comanda. Da, și se dădea. Se ducea preoții la cruce numai dacă avea mort recent. Dacă era trecut de-un an, se punea pomelnicele, că se dădeau, se trece toți morții și se dădea bani acolo, se făcea slujba în cimitir, la toți o dată. Și cânta și preotul, toată lumea cânta acolo. Erau niște tradiții foarte frumoase înainte. Acuma nu se mai ține chiar așa. Adevărat că s-a și aglomerat în cimitir, sunt crucile dese, nu mai e loc să pună cum se punea înainte. Fiecare la crucea lui și, dacă împarte ceva, fiecare are măsuța lui, își pune pe măsuță și împarte sau face pachețele și se ridică preotul la fiecare mormânt. După ce pleacă el, împart cui vrei, unde vrei. Că sunt fel de fel de oameni, și mai săraci, și mai bogați, că așa-i în toată lumea.

Dar când erați copii cum era?

Mi-aduc aminte când eram copii, ne duceam și culegeam floricele din cimitir. Cimitirul nu era așa ca acuma. Acuma e îngrădit, întreținut, curat. Chiar dacă nu face ăla, că mulți nu mai sunt în viață, fac oamenii care sunt plătiți să facă curățenie acolo. Oricum, cimitirele sunt îngrijite, vopsite, aranjate. Avem și, cum îi zice, regina aia, care a murit. În ce an…(*cere lămuriri de la domnul Gheorghe*) este regine, este unii care s-au înecat și i-a îngropat aici, este un pirat. Avem și un pirat, dacă ai nevoie de un pirat, vino să-l vezi la Sulina. L-ai văzut? Așa când eram copii, ne era frică să nu vină piratul să ne ia. Dar numai noaptea ne era frică, ziua vream să vină pirații să ne ia. Întâmplări neobișnuite n-am să îți zic, nu mi-aduc aminte. Că nu am copilărit aici, așa că după ce m-am măritat, n-am mai avut timp să fac trăsnăi amuzante.

Lumea mai merge la cimitir?

Da, lumea merge, daʼ ce se merge. Că avem cimitir curat, cu flori, cu cruci de marmură, fiecare mai de care. Duminica, să vezi tu, înainte lumea mergea în oraș, acuma merge la cimtir. Acolo aprind lumânări, mai rupe o iarbă, mai deapănă amintiri legate de rude, Dumnezeu să-i ierte pe cei care ne-au murit, și noi cei care trăim, să-i pomenim. Așa că mergem mereu. Mai ales că acuma vara e cald, de drag să mergi. Și când mergem la plajă, trecem prin cimitir. Mai punem câte o lumânare. Ți-am spus, atâția prieteni și atâtea rude pe care nu-i mai avem și mi-au fost dragi. Ce să facem, asta este viața. Ținem legătura cu ei așa, nu zic că în fiecare zi, dar c-o sărbătoare, duminică, uite vine mâine-poimâine Înălțarea, se face pomeni acolo iar, ouă roșii, cozonac, se citește la eroi acolo, se organizează și ei, au cimitirul eroilor acolo, se face slujbă, o colivă mare-mare și se împarte. Oamenii din cimitir au de toate. Vine lumea, și elevii de la liceu mai participă la sărbătoarea asta. Se ține, la noi tradiția se ține. Numai în schimb, dacă tineretul va păstra tradiția.

Credeți că se va mai putea păstra tradiția? Tinerii vor continua?

Acum doar cei pe care i-au educat părinții. Ceilalți nu. Dacă părinții nu i-au învățat, nu i-au educat, nu, cred că pe parcurs o să dispară obiceiurile astea. Tineretul pleacă din Sulina, cei care rămân, dacă nu au o situație familială calumea, o duc rău și nu mai au chef să se ducă la cimitir, nici la frați, nici la surori, că n-au de unde. Așa că eu cred că o să se piardă obiceiurile și tradițiile astea cu cimitirul. Deocamdată se menține, se respectă, că atunci când ne ducem la plajă, trecem pe lângă sau prin cimitir. Și ne oprim. Dacă nu la plecare, la întoarcere.

Turiștii vă întreabă ceva despre cimitir? Mai sunt interesați de ce este acolo?

Turiștii? Da, nu-i turist să nu intre în cimitir să caute piratul, unde e regina, că sunt fel de fel de nații aicea, începând de la turci, tătari, evrei, lipoveni, toate. Așa că fiecare are cimitirul lor separat. Acuma s-a făcut cimitir nou la lipoveni, până în șoseaua care duce spre plajă.

Stai, că mi-am adus aminte de o întâmplare și vreau să ți-o zic. Într-un an s-a format un grup de sataniști d-ăștia. S-au dus și-au spart cruci de marmură, au rupt grilaje, fotografii. Au făcut ravagii pe acolo. La ortodocși, da, la noi. Și-a intrat Poliția pe fir. Că s-au dus oamenii. Ți-am zis, umblă, se duc, s-a dus un om acolo și când l-a văzut devastat, a anunțat Poliția. Și i-a prins și le-a dat o mamă de bătaie, de n-au mai vrut. A dispărut ideea de sataniști. Da, să vezi ce au măzgălit pe cruci, și câte și câte. Este câțiva ani, nu mulți, vreo 10-15. Cam așa ceva. Unul dintre băieți era a luʼ Poenaru, unuʼ a luʼ Casian, ta-su era polițist. Și încă câțiva tinerei d-ăștia, mândria țării. Că dacă vedeau că încolo, în țară, se practică așa ceva, au încercat și ei la Sulina. Dar nu și-au dat seama că Sulina e mică și n-au unde să plece de aici și îi depistează. Așa că. Sulina e un oraș liniștit totuși, cumințeală. Se lasă cu cotogoriseală, îi depisează Poliția și îi amendează. Dacă nu au bani să plătească, le trage câte o mamă de bătaie, de îi lecuiește pentru toată viața. Da, da, au uitat și de sataniști și de toate. Trece, trece. Frica păzește bostanul, știi? Așa și ei. N-au mai făcut altă dată, n-au mai vrut nimica.

6c) Valentin Lavric, 48 de ani, „Avocatul îndrăzneț”

Existența unor cimitire anterioare

Un cimitir despre care vorbesc cei mai bătrâni ar fi existat undeva la mila III, pe malul drept. În timp, acolo nu au mai fost locuințe, solul s-a lăsat, a fost inundat, transformându-se totul în mlaștină și vegetație. Nu am văzut urme de ziduri ale acestui cimitir.

Un al doilea loc de cimir era undeva în gura Dunării, înainte de a veni Comisiunea. În litografiile de la 1850 se văd cruci, în bălți. Se vorbește chiar că atunci când marea inunda localitatea, unele sicrie căpătau flotabilitate, adică ieșeau la suprafață.

În momentul în care Sulina a fost cucerită de englezi, au resistematizat orașul (străzile – I, a II-a, a III-a, a IV-a, un spital și cimitirul). Cimitirul, asemenea, a fost sistematizat: capela, cu mormintele britanice alături, celelalte etnii dezvoltându-se pe parcurs. Pentru că au avut donații de bani, au alocat fiecărui grup etnic școală, biserică și sector în cimitir. Acel loc era tot o zonă mlăștinoasă, astfel că din margini au escavat și înălțat. De exemplu, pe drumul spre plajă, când ieși din cimitir pe poartă, ai văzut că sunt niște triunghiuri-gropi- tot așa, din locurile acelea s-a umplut. Acesta este cimitirul actual al localității.

Ipoteza care planează în jurul cimitirului, cea privind comuniunea totală între naționalități-un exemplu ideal de toleranță etnică și culturală

Cimitirul din Sulina poate fi pus în aceeași categorie cu Cimitirul Vesel din Săpânța, Cimitirul Belu, care devin obiective culturale, muzeale, prin arhitectura tombală. Este interesant faptul că există și în alte localități diferite religii înmormântate, dar sunt despărțite de o stradă, pe când acestea sunt una lângă cealaltă. O perioadă nici n-au existat garduri între ele. De exemplu, între turci și evrei nu a existat gard. La început a fost unul de lemn, perisabil, iar fiind puțini și unii, și ceilalți, nu au avut putere să îl refacă. Acum 3 ani evreii au cerut să se facă acel gard, dar eu le-am spus că morții evrei nu se ceartă cu alți morți.

În perioada comunistă a existat un gard, pentru că drumul spre plajă trecea prin cimitir, iar popa cu mortul se întâlnea cu turistul în chiloți (ai văzut, unde e bordura pe partea dreaptă, la băncuțe, niște țevi ieșite). Acest gard comunist, să îi spunem, ortodox, a fost mutat la turci. Gardul de la turci are cercuri și cruci, în mod ciudat. Că la sfârșit le-au pus ei o semilună și o steluță lipită acolo, a fost totuși neinspirat. Au dat cu vernil, cu alb, iar cele două embleme cu roșu. Eu acum 4 ani le-am schimbat culorile, după recomandarea unei muzeografe de la Tulcea, de origine musulmană. Comisiunea Europeană pusese un gard mai mic, iar englezii erau despărțiți, la fel, de unul mai mic.

Deci specificul acestui cimitir ar fi că fiecare etnie are sector diferențiat, dar nu au străzi sau cartiere care să le despartă; e un spațiu semideschis, să spunem.

Personaje marcante, pe sectoare etnice

La englezi sunt soldați și marinari din războiul Crimeii, personalități ale Comisiunii, cum ar fi: William Simpson, care lucrează la diguri, moare undeva în primăvară și nu prinde inaugurarea din toamnă a farului și a digurilor, la care a muncit 13 ani; fata consulului englez de la Galați, Emilia Loise Jackson sau Thomas Rutherforth, care aparținea de o companie de salvare de nave în Sulina sau, altul mai celebru, Eugenius Magnussen, de origine daneză. Apoi sunt îndrăgostiții, dar nu le pot spune personalități.

În partea catolică, numesc deocamdată pe Giovanni Matteucci, șeful Casei de Navigație, un italian care strângea taxele și impozitele de circulație pe canal. Iar mormântul este dintr-o marmură neagră, foarte scumpă, finisată foarte bine și care s-a păstrat în timp foarte bine.

În zona ortodoxă, ca personalități marcante, ar fi locotenentul Mihail Drăghicescu, care a avut un rol deosebit în Războiul de Independență, fiul lui având un rol important în Primul Război Mondial. Localnicii i-au ridicat un monument: la început era un ghiveci de flori, simplu, dar apoi acest ghiveci, colac de fântână, a primit un capac, în laturi binteni, în care se prind parâmele corăbiilor, au fost legate cu lanțuri de ancoră. Pe capacul de la colacul de fântână au pus rame și un colac- pe care sunt scrise numele și anii. Deasupra s-a pus o mină marină, simbolul infanteriei marine și, de asemenea, o cruce- deasupra de tot. Asta s-a făcut după 10 ani de la moartea lui. Ghiveciul a devenit monument după 10 ani.

Se vorbește, de asemenea, despre alte persoane care au legende sau, știu eu, sunt mai picante, cum ar fi pirați, copilași, îndrăgostiți, măcelari, proprietare de bordeluri etc. Este greșit a spune, cum fac unele posturi de televiziune sau ziare, „cimitirul piraților”. Unul singur ar putea fi, în rest sunt mulți căpitani de vase, marinari care au fost în timpul Comisiunii, astfel ca l-aș numi pe Baracioglu, este un tip deosebit, 104 ani, la ortodocși, chiar dacă numele lui sună turcesc. Este o singura persoană de peste o sută de ani pe care am descoperit-o în cimtir, la evrei. Apoi mai este un alt căpitan, Țânțaru, apoi colonelul Neagu- ăsta este mai recent și, are, să zicem, un monument mai puțin istoric, dar ține de Marina Regală, totuși. De asemenea, mai sunt eroii din cel de-Al Doilea Război Mondial, care au fost descoperiți în alee și puși de către falsele personalități, Amorel și Romeo (~persoane cu influență în Sulina) laolaltă. Înainte era o parcelă a eroilor și acum au fost îngrămădiți. Am mai descoperit câteva pietre, să le spun așa, prin cimitir, pentru că nu mai sunt locuri și se îngroapă copii peste părinți sau nepoți peste bunici și, unele dintre ele, care nu mai au pe cineva să le îngrijească, sunt marginalizate sau distruse. Eu mai am grijă de câteva, cât să pară că a mai fost cineva și să nu dispară de tot. Altele pe care le-am văzut, eroi ai Primului Război Mondial, ai celui de Al Doilea, le-am mutat lângă acel Monument al Eroilor, le-am pus acolo, să fie adunate. Nu am umblat la gropi sau la oseminte, nu mai acele pietre, posibil înlăturate de actualii contemporani mai puțin prețuitori. De asemenea, pot să spun că mai există un Otto Angelescu, care a fost pe torpilorul „Smeul”. Aici este o poveste foarte frumoasă. Eu, când am vrut să aflu cine a fost Căpitan Barbin (există o stradă în Sulina cu numele Căpitan Barbin), mi s-a părut ciudat și numele și n-am auzit pe nimeni să spună cine e. De Mircea Vodă, de Gheorghe Ghica, dar de căpitan Barbin am zis „cine o fi fost și ăsta?” Intrând pe internet, am găsit un site patriotic militar (cersipamantromanesc.wordpress.com) și acolo se spune că ar fi intrat pe Brațul Chilia un submarin german, iar torpilorul Smeul a plecat în căutarea lui, însă nu l-a găsit. Probabil, a scăpat printr-o diversiune, nu știu. La întoarcere, însă, în Gura Dunării, s-a răsturnat. Soldații au încercat să se salveze, să înoate, la un moment dat suindu-se pe copcă. Sus, pe copcă, erau fericiți. Când era furtună, îi apuca disperare, se lăsau în jos, în sus, și tot așa. Dar era aprilie – vânt, noaptea frig, trec mai puține nave, iar șansele de salvare din ce în ce mai puține. Și căpitan Barbin, care ținea banii pentru cărbuni, pentru tot echipamentul navei, și actele, și nu știu ce, a crezut că nu are nicio șansă. Așa că a început să scoată de peste tot bani și ar fi aruncat: „Ia, mare! Nu pot să te cumpăr! Ce crudă ești!”

Deci nu putem să spunem că a fost un cimitir al piraților, ci al marinarilor, al soldaților, al ofițerilor. Oricum, în principal, este al localnicilor.

În partea turcă, există un aga, un paznic de far, Ali și, de asemenea, o familie destul de prosperă, care, am putea spune, avea un fel de rang de guvernator, pe la început, până la Războiul de Independență, când turcii dețineau poliția și primăria.

Mi-am adus aminte despre un domn cu nume simpatic, erou al Războiului de Independență, Ghiță Orez.

La evrei, îmi este greu să spun pentru că nu cunosc prea multe despre ei, dar știu despre familia Diamant, ale căror morminte sunt așezate separat, „gemenele negre”, cum le numesc eu, Lazăr și Liza, care aveau un magazin de jucării. Erau atât de buni comercianți, încât știau să pună cu două luni înainte în vitrină jucăriile pe care și le doreau copiii. Mai este un Jacobson Marcu, care se spune că ar fi fost împușcat de rău-făcători, iar printre persoanele cu funcții, mai este un angajat al DDM (Direcția Dunării Maritime), urmașă a Comisiunii, dintr-o familie mixtă de evrei-italieni – „gemenele albe”, le-aș putea numi. Tot așa, după pietre, recunosc două familii, una dintre ele având roluri în ritualurile de spălare în Sinagogă, iar cealaltă avea roluri de îngrijire al chivotului, unde se țineau cărțile sfinte, Thora.

La rușii lipoveni, monumentele sunt mai simple și mai perisabile. Probabil cineva de la ei ne-ar putea indica pe cineva care a fost primar în perioada dejistă-stalinistă, ca personalitate sau ne-ar indica un pescar și un preot. Dar așa, nu cunosc o personalitate acolo.

Ritualurile de înhumare

Ritualul de la evrei se aseamănă cu cel de la turci, adică persoana decedată este curățată ritualic și învelită cu un giulgiu. La evrei se folosește sicriul, la turci, nu. La turci, sicriul îl conduce pe cel decedat de acasă, până la cimitir sau de la geamie, până la cimitir, apoi este acoperit cu un covoraș cu un verset din Coran. Defunctul este scos din cutie și pus în groapă. Sicriul se întoarce la geamie, fiind considerat un fel de mașină mortuară, dus pe brațe de către localnici. Ei spun că Dumnezeu ar fi zis: din pământ ai ieșit, din pământ te vei întoarce. De aceea, de multe ori refuză îmbălsămarea și alte sisteme de protecție cotra degradării, putrezirii.

În mod deosebit, la ortodocși mormintele, în majoritatea cazurilor, sunt orientate cu picioarele spre răsărit, la catolici și-și, sunt câteva cazuri și invers, cu capul la Răsărit. Rușii-lipoveni sunt toți cu capul la răsărit.

În rest, nu cunosc. Am participat la puține înmormântări, dar m-a impresionat o înmormântare de la lipoveni, când a murit un preot. Familia era îndurerată, fiecare își punea întrebarea „de ce?”, iar la final una dintre fete a strigat spre mormânt „Tată, iartă-mă!”, după ce își certase tatăl că a părăsit-o, poate, prea devreme. M-a emoționat.

La englezi, de exemplu, apare foarte puțin simbolul crucii. De obicei sunt niște pietre dreptunghiulare. La cei doi îndrăgostiți există simbolul crucii, sunt niște prisme care au ca axă simbolul crucii. La evreii tineri se pune o ramură de măslin care e ruptă, simbol al acestei morți la tinerețe. Ca decorațiuni…de exemplu epitaful care e trecut la prințesa Moruzi: „Și binele ce l-am gustat, și răul ce l-am îndurat, trecut-au ca o ceață; atâta doar a mai rămas, e binele ce l-am făcut în viață”- e preluat de câteva familii pe alte cavouri, localnicilor le-a plăcut.

Apoi m-a sunt persoane curioase, ar vrea să descopere mormântul Evantiei din romanul „Europolis”, dar e un mister.

Ceva interesant…un mormânt care i-ar fi aparținut unui mason. Un mormânt care are compasul, cumpăna cu fir, cu ață cu plumb și echerul. Dar lipsește triunghiul cu ochișorul, probabil a fost spartă placa care ar explica lucrul ăsta.

Interesante sunt mormintele care au inscripții din perioada veche, o familie din care soțul moare mai devreme are inscripții într-o limbă, iar soția, pentru că renunțase la cetățenia străină să fie proprietar în România, în altă limbă. Pentru că pe timpul Comisiunii, mai erau și proprietăți private.

Piraterie în Sulina / Simboluri spcifice

Nu era nici pe departe ca în Pirații din Caraibe, pur și simplu țineau un taur de coarne, îi puneau o talangă și îl plimbau pe plajă. Corăbiile din larg vedeau niște lumini plimbându-se și spuneau „e altă corabie la mal, cu încredere înainte!” și eșuau în bancurile de nisip. Și apoi ăștia cu bărcile ajung ușor la ei. Atunci îi jefuiau. Era un fel de haiducie, nu piraterie. Unii vorbesc despre un loc după Prospect, unde, pe niște canale, ar fi fost niște corăbii în nisip. Dar e o prostie. Altă metodă de piraterie ar fi fost să mă ofer drept călăuză. Îi conduceam pe niște canale înguste și noaptea chemam echipajul – îi scufundam intenționat. Dar, totuși, cred că era altceva.

Erau navele care stăteau pentru carantină pe malul celălalt. Acum urcă ăștia cu sanepidul, îi verifică de arme, de droguri, nu știu, cu câinii. Înainte ce făceau: luau o pisică, un câine, un animal și îl lăsau pe navă. Astfel, dacă animalul mânca ce era acolo, la scurt timp se îmbolnăvea. Acolo, peste Dunăre, era un cimitir de carantină. Erau și oameni care, din lăcomie, mâncau ce era pe navele venite de pe toate continentele desigur, cu boli specifice. După o săptămână-două navele ieșeau din carantină și li se dădea voie în port. Erau nave care, din greșeli de navigație, s-au scufundat. Și sunt câteva nave scufundate. În presa vremii se fac mențiuni cu privire la acest lucru, de exemplu despre una care e la vreo 12 metri sub mâl în Baia de Nord- cel mai probabil putem găsi vreuna cu șampanie acolo. Dar 12 metri de mâl e cam mult.

În ceea ce privește marile nume vehiculate la capitolul ăsta, îl amintim de banditul Terente, Spânul, care e și în „Toate pânzele sus” , dar erau mai mult înșelători, un fel de haiducie, nu pirați.

Acum, că ai adus vorba despre Ghiorghios Kontoguris la început. Dacă dai un search pe Google pentru mormântul lui Lascăr Barbu Catargiu și o să vezi tot un craniu. Pirat la București? Mi se pare că era și semn masonic. Sau era doar un obicei. La rușii lipoveni există niște crucifixuri.Și e un cap de mort jos, la baza crucii. Un fel de Tată, Dumnezeu. Și simbolistica lor teologică spune că omul păcătos, Adam, nu poate ajunge la Dumnezeu decât prin jertfa lui Hristos. Crucea, la ei, are două brațe suplimentare, că tot vorbim de simbolistici: deasupra și jos. Cea de sus este tăblița pe care scria INRI, cea de jos se referă la suportul pentru cel răstignit, cu picioarele într-o parte. Altfel, ar fi cedat, încheieturile, tendoanele. Așa, l-ar fi împins pe cel răstignit să se chinuie mai mult, să agonizeze. Soldatul roman ia, la un moment dat, sulița. Fiind dreptaci, îi străpunge lui Iisus o coastă stângă. Sunt două explicații – una este fizică, dinamică, cealaltă este teologie, tradiție lipovenească. Fizica spune că greutatea celui răstignit se lasă în puctul ăla slab, sensibil, și atunci cade spre stânga (brațul drept se ridică, cel stâng coboară). Spiritual, rușii lipoveni spun: tâlharul din dreapta spunea „pentru noi, tâlharii, se cuvenea să murim aici pe cruce, în văzul lumii”, iar Iisus îi spune „astăzi vei fi cu mine în Rai”, astfel se ridică. Cel din stânga, reacționând contra, primește reversul -în jos. Mai este o superstiție care spune că evreii ar fi cărat cu ei capul lui Adam, iar după robia egipteană, l-ar fi dus la Ierusalim, acolo unde ar fi fost răstignit Iisus. De asemenea, se spune că locul unde ar fi fost găsit Iisus se numește Locul Căpățânii, al Craniului. Dealul, fiind mai stâncos, avea peșteri. De la distanță, pare un craniu mare și de aici denumirea lui. Dar există și interpretarea asta, cum că ar fi fost pus un fel de mormânt al lui Adam. Iisus ar fi fost un al doilea Adam- primul aduce păcatul, cel de-al doilea, purificarea. Asta ar fi simbolistica craniului. În schimb, la marinari apar timona și ancora.

6d) Vasile Olaru, 40 de ani, „Mediatorul intern”.

Hai să îți spun ce știu despre cimitir, că practic pe noi ne-a legat cel mai mult partea de ritual, știi? Adică îți dai seama, când mă duceam: Paștele morților și înmormânările, parastasele prin cimitir, sfințiri de cruce. Cam asta ar fi partea noastră, dacă te poate ajuta.

Ce contact aveți cu cimitirul?

Noi avem contact zilnic. Bine, aproape zilnic. Că la înmormântări avem contact.

Zilnic sunt înmormântări?

Cam în ultima perioadă, sunt. Nu zilnic, dar cel puțin la o săptămână-două, avem tot timpul. Populația fiind foarte îmbătrânită în oraș, cel puțin au fost niște ani, prin 2005-2007, când aveam în fiecare săptămână câte doi morți sau trei, pe care îi duceam în cimitir. Îți dai seama.

Și botezurile în partea opusă…

Păi să știi că în partea opusă. Adică 2-3 copii…înseamnă că depopularea zonei e foarte rapidă, din punctul ăsta de vedere. Adică faptul că tinerii pleacă de aici și nu se mai întorc în Sulina, cum e și cazul tău, și a fratelui tău, clar pierdem din numărul de enoriași, din cei care frecventează biserica.

Cum era în copilăria dvs? Aveți vreo întamplare care v-a rămas întipărită în minte legată de cimitir? Dar ceva deosebit de când profesați?

Îmi aduc aminte de o întâmplare de când eram cântăreț, dascăl, că era părintele Ion și el avea o chestie foarte interesantă cu eroii celui de Al Doilea Război Mondial, adică osemintele lor erau cumva risipite și părintele Istrat Ion a avut plăcerea, s-a ocupat de fapt, nu știu dacă din propria inițiativă, să-i aducă pe toți la un loc. Să facă un monument. Frumos turnat. La Paștele morților facem acolo parastasul.

Folclorul local susține prezența defuncților în memoria Sulinei? Doar ritualurile și slujbele ajută săvârșirea acestui fapt? Cum se realizează?

Sigur, tradițiile s-au schimbat foarte mult. Înainte se luau morții cu dricul. Acum nu se mai duc cu dricul, se duc cu mașina. S-au mecanizat lucrurile. Adică avem dricul ăla frumos care stă în curtea cimitirului. Este foarte deteriorat. Însemna să aibă niște animale care să poată să îl tragă, cai blânzi. Chiar azi am vorbit cu cineva și își aducea aminte de dricul ăsta și cum avea Vaispiru, un grec, niște cai prin Sulina. Probabil la vremea aceea erau printre cei mai gospodari oameni, grecii. Cum de altfel și biserica e foarte frumos împodobită. Atunci s-a ocupat acest om de transportul cu dricul a morților.

Legat de partea asta de slujbă. La noi încă se păstrează. Cu opriri, cu podurile. Opriri la pod unde se pun acei colaci. Stâlpii simbolizează vămile, cele 24 de vămi ale văzduhului, opririle acelea, adică urcarea sufletului spre cer. Știi, și în zona asta la Parvana, era un pod care cu regularitate se opreau. Nu aveam voie să depășim podul ăla.

O perspectivă istorică asupra cimitirului. Cum ia ființă și, mai important, cum se păstrează în memoria localnicilor de-a lungul timpului?

Cred că cimitirul a apărut deodată cu comunitatea în oraș. Pentru că cimitirul e legat de viața omului într-un fel, nu? Sulina s-a înființat și tot atunci a apărut și cimitirul pentru că trebuia undeva să își îngroape morții, Deci cimitirul a apărut deodată cu comunitatea. Acum că era mai mare, că era mai mic, nu știm. Dar știm din poveștile celor dinaintea noastră că era înconjurat de ape, că era o gârlă pe lângă cimitir, pe care o treceau, treceau podul cu morții. S-au întâmplat cazuri, după inundațiile alea din ʼ70, când am văzut și eu, că dacă săpau mai adânc, apărea apa. Și atunci a fost nevoie să facă un canal în spatele cimitirului, să sape un canal în care apa se colectează. Deci nu mai avem apă în cimitir. Ce am văzut frumos la o înmormântare de acuma, pentru prima dată în Sulina. Am văzut înmormântarea lui Maxim, îmi scapă numele. Avea un cavou, foarte frumos făcut, cred că unicul cavou pe care l-am văzut eu în Sulina, făcut din cărămidă.

Știu că cimitirul se numea „Europolis”, cred că ai cartea lui Bondar. Îmi aduc aminte că un domn, Ovidiu și Năstase parcă, de la Botoșani, a făcut o tablă foarte frumoasă din cupru cu denumirea cimitirului „Europolis” pentru a se așeza la poarta cimitirului. Nu s-a întâmplat lucrul ăsta, am înțeles că cumva a rămas printr-o magazie, tabla. Nici nu știu dacă mai există.

Cum interpretează turiștii imaginea cimitirului?

Eu ce am văzut an de an, vin foarte mulți turiști străini, mai ales din Germania, am văzut foarte mulți englezi, mai ales străinii ăștia care știu, fotografiază, despre principese, pirați, despre fetele alea două care s-au găsit amândouă în brațe, deci multe lucruri frumoase se mai pot vorbi, dar acum nici nu le știu așa, nu a fost subiectul meu de studiu.

Este un loc despărțit de oraș prin această limită dintre viață și moarte? Sub modelul unul este omul viu, altul este omul mort? Unul este urbanul cu restaurante, magazine și case, altul este cimitirul cu plăcile tombale? Sau din contră, apropierea dintre oameni și răposați se prezintă a fi puternică? Delimitarea în mentalitatea fiecăruia.

Este o legătură puternică între localnici și cimitir. Mai ales la Paștele morților. Atunci se vede cel mai bine. Există legătură pentru că în fiecare sâmbătă-duminică oamenii sunt prin cimitir, au grijă de morminte, văd că mormintele sunt aranjate, așa cum sunt ele, unii își pun flori. Deci asta înseamnă că există o legătură între cei care au plecat și cei care au rămas, între familii mai ales. Încă există. Mai facem pomeni, le facem rânduielile așa cum trebuie, deci nu se dă peste cap, în sensul ăsta.

Se păstrează practicile. Nu sunt chiar toate, ele s-au mai pierdut, acum poate o să apară ceva nou, totuși nu cred. În schimb s-au ținut. Legatul mortului, podurile pe drum spre cimitir, ridică mortul de trei ori, s-au păstrat. Există cumva, așa cum am zis, o legătură. Nu putem spune că sunt indiferenți.

Cum credeți că va evolua relația omului de rând cu cimtirul, cu tot ce presupune acesta (practici, concepții)? Aveți încrederea într-un cimtir „viu”, înrădăcinat în cotidian și necesarul locuitorului?

În viitor…eu am o vorbă, o mai spun la predică. Mai întreb credincioșii. Spun: domʼle, unde sunt creștinii ăia ai noștri care ajutau biserica? Consilierii care veneau tot timpul la biserică și ne ajutau benvol. Și o doamnă chiar mi-a răspuns. Zice: păi părinte, s-a mutat parohia dincolo. -Unde dincolo, doamnă? -Păi la cimitir. A fost o chestie foarte frumoasă. Adică m-a atenționat că oamenii ăia au plecat. Ăia frumoși, oamenii frumoși. Tinerii nuʼs prea..adică nu știu dacă o să mai aibă de unde să învețe, asta e problema. Și dacă vor să învețe. Adică dacă sunt implicați, îi interesează partea asta. Să nu fie indiferenți: gata, a murit, l-am dus până la groapă, și pe urmă am plecat. Am avut un caz. Cineva a făcut o groapă în locul altui mort. Mi-a spus fecioruʼ-său foarte frumos: păi beneficiarul dacă n-are nicio obiecție, lăsați-l și acolo, părinte, hai să plecăm. Păi i-am zis că nu pot să îl înmormântez în locul altui om, zic nu-i locul tău. Sau mai erau cazuri când descopereau pe mare înecați oameni neidentificați, ne chema Primăria și mergeam și îi înmormântam. Chiar și seara s-a întâmplat de multe ori. Că nu putea să îl țină, mai ales pe timp de vară. Se întâmplă lucrurile astea.

Dar am observat că în general, cu Paștele morților, lumea vine. Vine la cimitir, la Biserică, facem colivă, ridicăm, parastasul. Deci își iubesc pe cei care au plecat, pe morții lor. Nu putem să spunem că chiar au uitat de ei.

Despre biserica la care slujește părintele paroh Vasile Olaru

Pot să îți spun și despre Biserica grecească. Este foarte frumoasă, de tip navă, construit de comunitatea greacă, în 1862 s-a pus piatra de temelie, 1867 s-a terminat biserica, în 1869 a fost sfințită. Pe 9 mai, deci are hramul Aducerii moaștelor Sfântul Ierarh Nicolae la Bari pentru a se deosebi de românii care stau lângă noi, adică Biserica românească. Pentru că ei o sărbătoreau pe 6 decembrie, de Sfântul Nicolae, grecii și-au pus hramul pe 9 mai. Adică toată zona aceasta, care este ocupată numai de apă, îl au patron pe Sf. Ierarh Nicolae pentru că Ierarhul Nicolae este patronul marinarilor. Călătorim pe apă, pe Dunăre, pe mare, se înțelege lucrul acesta. Și mai ales că grecii veneau cu corăbiile, urcau pe aici pe gura Dunării, urcau până mai sus, la Brăila, poate și mai sus. Biserica are catapeteasma cu ulei de măslin, pictată de Gheorghe Tătărăscu. Avem o biserica monument categoria B, o icoană reprezentativă a Maicii Domnului, Myrtidiotissa, cu chipul acoperit, în 1369 a fost descoperită. Nu știu cine a adus-o în biserică, ce familie de grec, se pare că totuși, o familie înstărită. Cel care, am înțeles după aceea, a și donat tabla de cupru de pe biserica catedrală. Era o obișnuință din partea grecilor de a înfrumuseța locașurile de cult. Și în țară există obiceiul ăsta, și la noi, dar mai puțin. La noi se înțelege, că industria s-a dus, și clar trăim mai mult cu pensionarii.

E un oraș îmbătrânit, dacă pot eu spune. Nu știu, în 20 de ani cred că Sulina va fi foarte liberă. Vor fi foarte puțini credincioși sau nu vor mai fi. Din două parohii deci. Noi în Sulina am avut o parohie, în ʼ85 s-a înființat o a doua parohie, asta însemnând că erau foarte mulți credincioși în oraș. Atunci un preot singur nu putea face față, Episcopia Dunării de Jos, adică Galați, a înființat o a doua parohie. Așa că, în câțiva ani, sper eu să nu se întâmple, dar e posibil să nu mai ai ce face cu două parohii. Se înțelege, că nu mai sunt așa mulți credincioși care să frecventeze bisericile, ambele biserici.

Curiozitate cu privire la cel mai recent mormânt din cimitirul protestant, al unei femei de rit protestant, martor al lui Iehova.

Sunt două familii, martori ai lui Iehova, trecute de la lipoveni. A murit, iar femeia a fost îngropată acolo, lângă cimitirul ăla englezesc, spre lipoveni. Oricum nu o puteam îngropa la noi în cimitir, și-au îngropat-o acolo. (anexă foto)

Viitorul cimitirului

Înțelesesem că la un timp se făcuse un proiect european de înfrumusețare a cimitirului, acum o fi vorba de vreo doi-trei ani în urmă, să pună lumini, nu știu, pază, ceva alee să facă, dar văd că nu s-a concretizat. Nu-l mai administrăm noi cimitirul. Îl administrează ASPL-ul. Înainte îl administra Biserica. Noi am făcut gardul de jur împrejur, temelia bisericii de acolo, am închis cumva să nu mai intre vitele, că toate vitele intrau prin cimitir. Dar au fost și momente când unii tineri rău-voitori au rupt și crucile prin cimitir, cruci foarte frumoase, valoroase, a fost o perioadă când n-aveau ce face decât prin cimitir să meargă. S-au întâmplat și lucruri d-astea de vandalism. Asta e păcat. Păcat că crucile alea foarte vechi din marmură și foarte frumoase, nimeni n-o să le mai refacă sau să le lipească așa cum erau ele.

Am observat și eu acum, că eram și eu foarte interesat, că nu știu unde sunt îngropați preoții greci, care au slujit la biserica greacă. Am descoperit acolo un preot, care este îngropat în cimitir, un preot grec, nu știu exact, n-am putut citi numele.

6d) Irina Saraev- 19 ani, „Piratul care navighează doar în online”

Ce știi despre cimitir?

Despre cimitirul din Sulina pot spune că este un cimitir cosmopolit, acesta fiind împărțit în mai multe zone: creștini, evrei, musulmani etc. În acest cimitir sunt îngropate prințese, pirați, după cum aș fi auzit.

Mergi cu ai tăi? Ai rude îngropate acolo?

Da, merg destul de des la cimitir, am câteva rude îngropate acolo.

În copilărie sau poate chiar recent, ai ajuns cu prietenii tăi și din alte motive prin incinta așezarii sau doar în trecere, spre plajă?

Am ajuns cu colegii mei de nenumarate ori din pricina faptului că în „Școala Altfel” ajutam prin diferite activități la curățarea cimitirului (tăierea ierbii, spălarea crucilor și chiar vopsirea lor).

Da, prin 2015 ne-a pus Lavric să spălăm și să frecăm pe acolo.

Te leagă vreo amintire de cimtir? Poți să îmi povestești ceva? Un eveniment amuzant sau din contră, poate intens, marcant?

Sincer, nu mă leagă vreo amintire din cimitir, decât aceasta prin care am făcut curat acolo și nu e tocmai o amintire plăcută.

Ți se par importante în vreun fel ritualurile sau slujbele ce au loc? Ai participat la vreuna? Găsești o raportare la momentul actual sau ți se pare că obiceiurile sunt învechite, chiar lipsite de necesar?

Ritualurile nu mi se par importante. Și da, am participat la câteva din nefericire. Obiceiurile sunt învechite, s-au păstrat din popor și nu cred că o să se mai schimbe ceva.