Filiatia Fata de Tatal din Casatorie
=== d5c6372396275cc562c8faefcc2006d212806369_316455_1 ===
CUPRINS
INTRODUCRE
CAPITOLUL I CONSIDERAȚII PRIVIND FILIAȚIA
Modurile de stabilire a filiației
Posesia de stat
Prezumția de paternitate
Recunoaștera copilului
Felurile recunoașterii
Formele recunoașterii
Nulitatea absolută a recunoașterii
Nulitatea relativă a recunoașterii
Contestarea recunoașterii de filiație
CAPITOLUL II STABILIREA FILIAȚIEI FAȚĂ DE TATĂ DIN CĂSĂTORIE
2.1. Modul de stabilire a paternității din căsătorie
2.2. Prezumția de paternitate
2.3. Conflictul de paternitate
CAPITOLUL III ACȚIUNI PRIVIND FILIAȚIA FAȚĂ DE TATĂL DIN CĂSĂTORIE
3.1. Acțiunea în tăgada paternității
3.2. Tăgada paternității de către soțul mamei
3.3. Tăgada paternității de către mamă
3.4. Tăgada paternității de către pretinsul tată biologic
3.5. Tăgada paternității de către copil și de către moștenitori
3.6. Contestația filiației față de tatăl din căsătorie
3.7. Aspecte procesuale
3.7.1. Participanții la proces
3.7.2. Inadmisibilitatea renunțării la drept
3.7.3. Obiectul probațiunii
3.7.4. Hotărârea instanței
3.7.5. Soluța în cerereile accesorii obiective
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
ABREVIERI
alin. – alineatul
art. – articolul
C.proc.civ – Codul de procedură civilă
lit. – litera
M.Of. – Monitorul Oficial
N.C.C – Noul Cod civil
nr. – numărul
op.cit. – operă citată
p. – pagina
pct. – punctual
R.R.D. – Revista română de drept
vol. – volumul
INTRODUCERE
Prin complexitatea problematicii abordate, materia dreptului civil a reprezentat dintotdeauna o atracție pentru orice absolvent de științe juridice.
Datorită noilor realități, respectiv a integrării țării noastre în Uniunea Eurpeană, materia dreptului civil a suferit ample reconsiderări. Pe fondul noilor realități modificările intervenite în 2011, prin intrarea în vigoare a Noului Cod Civil au fost oportune și binevenite.
La baza celei mai importante forme de comunitate umană se află familia.
Instituția familiei a constituit și constituie obiectul de cercetare al mai multor științe, cum sunt: sociologia, istoria, biologia, psihologia, medicina, filozofia, religia și, nu în ultimul rând, dreptul.
Fiecare dintre acestea analizează familia ca formă de comunitate umană sub aspectele ce interesează domeniul lor.
Din punct de vedere juridic, familia a fost detinită de mai mulți autori fie ca desemnând “grupul de persoane între care există drepluri și obiigații ce izvorasc din căsătorie, rudenie (inclusiv adopție), precum și din alte raporturi asimilate relațiilor de familie”, fie ca “formă juridicește recunoscută de conviețuire a unor persoane legate prin căsătorie și rudenie și care generează între membrii ei relații complexe: biologice,
etico-spirituale, economice, juridice, culturale etc.”
Principalul element în definirea noțiunii de familie, prezent la majoritatea autorilor doctrinari și care îi unește, din punct de vedere juridic, pe membrii acesteia, este “căsătoria”.
Familia este o realitate biologică, prin uniunea ce se realizează între bărbat și femeie, precum și prin procreație; este o realitate socială, pentru că reprezintă cadrul comunității de viață și de interese a celor ce o compun, uniți prin esența morală a căsătoriei și prin descendența într-un model unic al solidarității umane; este o realitate juridică, fiind recunoscută și ocrotită juridicește.
Dacă vorbim despre dimensiunea juridică a familiei, direcțiile principale ale intențiilor normative pot fi considerate următoarele: protejarea familiei ca entitate socială, inclusiv prin stabilirea cerințelor legale care să asigure accesul la un asemenea statut; stabilirea drepturilor și îndatoririlor reciproce dintre membrii familiei.
Sub primul aspect, potrivit Constituției României, autoritățile publice respectă și ocrotesc viața intimă, familială și privată, familia se întemeiază pe căsătoria liber consimtiță între soți, statul ocrotește căsătoria și familia, familia având la bază căsătoria liber consimțită între soți, condițiile de fond și de formă ale încheierii actului juridic al căsătoriei fiind stabilite riguros.
Sub cel de-al doilea aspect, al reglării relațiilor din interiorul familiei, Legea
fundamentală proclamă principiul egalității soților, precum și dreptul și îndatorirea acestora de a asigura creșterea, educația și instrucția copiilor, textele N.C.C. fixează cadrul general al relațiilor personale și patrimoniale dintre soți, precum și dintre părinți și descendenții lor, mai puțin cele derivând din rudenia civilă, care sunt reglementate prin Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, republicată, Legea pentru dreptul de moștenire al soțului supraviețuitor, recunoscând soțului rămas în viață dreptul la moștenire în concurs cu oricare dintre clasele de moștenitori legali-aceste clase constituindu-se exclusiv în considerarea relațiilor de rudenie cu defunctul, inclusiv dreptul la rezervă succesorală, precum și anumite drepturi succesorale accesorii.
Metode de cercetare utilizate în elaborarea lucrării
Pentru elaborarea conținutului lucrării s-a făcut apel la mai multe metode de cercetare fapt datorat specificității conținutului fiecărui capitol.
S-au utilizat principalele surse bibliografice din domeniile de cunoaștere specifice temei, cum sunt: drept civil, drept procesual civil.
Au fost consultate tratate și lucrări de specialitate, analizând noile reglementări în materia instituției rudeniei, respectiv filiației așa cum se regăsesc acestea reglementate prin noua legislație civilă.
Pentru realizarea unei investigații exhaustive a temei s-a recurs la analiza problemelor prin referirea la anumite puncte de vedere doctrinare, evaluarea și sintetizarea unor aspecte din domeniul dreptului civil, stabilirea unor comparații și conexiuni.
Am folosit ca metodă principală-metoda inductivă deoarece știința folosește experiența ca mijloc de confirmare a concluziilor și ipotezelor sale.
Pentru studierea temei s-a avut în vedere complexitatea acesteia pentru care s-a preferat o îmbinare a unor metode clasice de cercetare cu câteva metode noi.
Astfel observația directă s-a utilizat pentru sublinierea importanței reglementărilor naționale care stabilesc prin N.C.C. noi reglementări privind instituția filiației ca factor generator de relații de familie.
Observația indirectă s-a folosit prin apelul la unele constatări anterioare clare și bine întocmite în materia studiată.
Alte metode folosite de-a lungul elaborării lucrării se numără :
metoda sociologică necesară pentru colectarea, analiza și interpretarea informațiilor ;
cercetarea documentară întreprinsă la unele instanțele civile pentru a înțelege pe deplin cum operează acțiunile privind filiația.
CAPITOLUL I
CONSIDERAȚII PRIVIND FILIAȚIA
Modalitățile de stabilire a filiației
Fie că este vorba de maternitate sau de paternitate, modurile de stabilire a filiației sunt aceleași în cazul persoanei majore ca și în cazul copilului.
Filiația față de mamă rezultă din faptul material al nașterii copilului de către o anumită femeie.
În determinarea filiației materne interesează două elemente de fapt; împrejurarea că o anumită femeie a dat naștere unui copil; identitatea copilului care revendică maternitatea cu aceea a copilului născut de femeia respectivă, în alte cuvinte, faptul că acest copil și nu un altul a fost născut de respectiva femeie.
În mod obișnuit, faptul nașterii, maternitatea, se stabilește prin actul de naștere întocmit în registrul de stare civilă, precum și cu certificatul de naștere eliberat pe baza acestuia.
Când nașterea nu a fost înregistrată în registrul stării civile sau copilul a fost trecut în acest registru ca fiind născut din părinți necunoscuți, maternitatea sa poate fi stabilită prin recunoașterea mamei.
În sfârșit, în cazul în care, din orice împrejurări, dovada filiației materne nu se poate realiza prin certificatul constatator al nașterii, precum și în situația în care se contestă realitatea celor cuprinse în certificatul de naștere, stabilirea maternității se face prin hotărâre judecătorească.
Starea civilă a mamei la data nașterii copilului nu are nicio relevanță în stabilirea legăturii de filiație maternă întrucât, asemenea Codul familiei, noul Cod civil admite aceleași mijloace de dovadă fără a distinge după cum urmează a fi stabilită maternitatea din căsătorie sau din afara căsătoriei.
În schimb, statutul de persoană căsătorită sau necăsătorită al mame la data nașterii sau al concepției copilului este criteriul determinant al modului de stabilire a filiației paterne a acestuia.
Raportat la stabilirea paternității, aceasta evocă legătura juridică dintre un copil și tatăl său și rezultă din faptul procreației copilului.
Stabilirea paternității se realizează diferit, după cum filiația este din căsătorie sau din afara căsătoriei; este lipsit de relevanță dacă persoana a cărei paternitate se cercetează s-a născut prin concepțiune naturală sau prin reproducere asistată medical.
Filiația față de tatăl din căsătorie, cu alte cuvinte, paternitatea copilului născut sau conceput în timpul căsătoriei mamei, se stabilește de plin drept prin aplicarea prezumției de paternitate.
Față de tatăl din afara căsătoriei, filiația copilului născut de o mamă necăsătorită, precum și a copilului a cărui paternitate din căsătorie a fost tăgăduită se poate stabili fie prin recunoașterea voluntară a tatălui, fie prin hotărâre judecătorească.
Indiferent de calea urmată, odată fixată legătura de descendență, efectele sale juridici sunt aceleași, fără a deosebi după cum paternitatea este din căsătorie sau din afara căsătoriei.
Posesia de stat
Sintagma posesie de stat desemnează o stare de fapt care indică exercițiul stării civile, dinamica acesteia. După cum rezultă fără echivoc din cele cuprinse în art. 410 alin. (1) NCC, domeniul rezervat posesiei de stat este acela al filiației și rudeniei; căsătoria este în afara ariei sale de acoperire.
Prin ea însăși, folosința stării civile, cum mai este numită posesia de stat, nu asigură dobândirea stării civile, ci doar concură la proba acesteia, este „indiciul” stării civile, cu alte cuvinte, posesia de stat se înfățișează ca un mijloc de dovadă a stării civile, iar nu ca un mijloc de dobândire a acesteia.
Astfel, cu titlu exemplificativ, potrivit art. 421 alin. 2 NCC, în cadrul acțiunii în contestarea filiației, aceasta poate fi dovedită, printre altele, „prin orice mijloc de probă, inclusiv prin posesia de stat”.
Finalitatea probatorie a posesiei de stat este aceea de prezumție legală relativă; ca funcție probatorie, este mijloc de dovadă subsidiar în raport cu celelalte probe și destinat să consolideze forța probantă a altor mijloace probatorii, cu mențiunea că, în materie de filiație maternă, posesia de stat conformă actului de naștere valorează ca prezumție absolută de maternitate, afară numai dacă s-a stabilit, pe cale judiciară, că a avut loc o substituire de copii sau că a fost înregistrată ca mamă a copilului o altă femeie decât cea care 1-a născut.
Spre deosebire de concepția promovată de vechiul Cod civil care, prin art. 294-abrogat prin art. 49 al Decretului nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei și a Decretului privitor la persoanele fizice și persoanele juridice; cu toate acestea a continuat să orienteze interpretarea dată conținutului posesiei de stat – M.Of. nr. 9 din 31 ianuarie 1954. cerea întrunirea de fapte din care să rezulte neîndoielnic raportul de filiație și de rudenie între o persoană și familia din care pretinde că face parte, potrivit noilor reglementări, asemănătoare acelora cuprinse în art. 311-1 din Codul civil francez, posesia de stat poate rezulta din oricare din împrejurările indicate exemplificativ, ceea ce înseamnă că recunoașterea publică a filiației și, implicit, a rudeniei, se poate degaja din una sau din unele din situațiile de fapt, principale care nu beneficiază de o descriere legală.
Potrivit art. 410 alin. (1) lit. a)-c) NCC, posesia de stat constă, în principal, în oricare dintre următoarele împrejurări:
copilul se bucură din partea unei persoane de un tratament îndeobște părintesc, aceasta îngrijindu-se de creșterea și educarea copilului care, la rândul său, se raportează la acea persoană ca fiind părintele său (tractatus); fără îndoială, este cel mai persuasiv element al posesiei de stat, întrucât comportamentul celui ce se declară părintele copilului – comportament noncaritabil sau în executarea unei obligații naturale – degajă caracterul efectiv al unei vieți familiale. Reciprocitatea în modul de raportare dintre copil și pretinsul părinte este esențială;
copilul este cunoscut și recunoscut în anturajul familial și social, precum și, atunci când este cazul, de către autoritățile publice, ca fiind persoana căreia îi aparține starea civilă de care se prevalează (fanta);
copilul poartă numele persoanei despre care se pretinde că este părintele său (nomen):
Afară de aceste împrejurări, „principale” potrivit calificării legale, posesia de stat poate rezulta și din altele, accesorii, precum faptul că cel care își susține apartenența la o anume familie deține fotografii ale membrilor acelei familii.
Condițiile posesiei de stat.
Pentru a-și valida funcția probatorie, posesia de stat se cere a fi utilă-adică să fie, cumulativ, continuă, pașnică, publică și neechivocă.
Condiția continuității posesiei de stat presupune stabilitate, nu neapărat constanță, altfel spus, continuitatea exclude intermitența, este incompatibilă cu un comportament pasager ori cu faptele izolate.
Fără îndoială, continuitatea are și o dimensiune temporală, starea de fapt invocată trebuind să fi dăinuit suficient pentru a-și putea afirma stabilitatea. Din acest punct de vedere, al perpetuării în timp a unei stări de fapt, potrivit literaturii și practicii instanțelor franceze, criteriul duratei este de raportat la starea de fapt invocată în susținerea posesiei de stat; exigența continuității nu implică în mod necesar ca folosința stării civile să fi debutat în momentul nașterii beneficiarului său și nici caracterul actual al posesiei de stat cu precizarea că, în cazul conflictului posesiilor de stat, cea actuală are întâietate.
Posesia de stat este pașnică dacă nu este tulburată, adică, prin transpunerea prevederilor 9 art. 924 NCC din materia posesiei asupra unui bun, dacă folosința stării civile nu a fost dobândită sau conservată prin acte de violență, fizică sau morală, care nu au fost provocate de o altă persoană. Această însușire a posesiei de stat este menită să prevină frauda.
Caracterul public al posesiei de stat implică folosința acesteia în văzul tuturor, în așa fel încât să poată fi cunoscută, cu alte cuvinte publicitatea înseamnă absența clandestinității.
În fine, posesia de stat trebuie să fie neechivocă, ea nu poate rezulta dintr-un comportament ambiguu. În practică, echivocul poate fi consecința posesiilor de stat contradictorii, cum ar fi aceea de copil din căsătorie și, în același timp, de copil din afara căsătoriei; într-o astfel de situație, ambele posesii de stat sunt viciate, echivoce și se exclud reciproc.
Posesia de stat conformă cu actul de naștere
Posesia de stat conformă actului de naștere generează prezumția absolută că maternitatea astfel indicată corespunde realității.
Filiația față de mamă astfel cum rezultă din actul de naștere, consolidat prin posesia de stat conformă actului de naștere este, în principiu, inatacabilă, întrucât mijloacele de înlăturare a maternității astfel prezumate sunt refuzate prin art. 411 alin. (1) și (2) NCC potrivit cărora este inadmisibilă atât acțiunea beneficiarului maternității în reclamația unei filiații materne diferite, cât și acțiunea oricărei persoane în contestarea maternității.
Dovada maternității cu orice mijloc de probă.
Prin excepție, prezumția irefragabilă a maternității este înlăturată prin efectul hotărârii judecătorești prin care s-a stabilit că este neconformă cu realitatea fie din cauza substituirii copilului născut de o femeie, fie din cauza substituirii femeii care a născut copilul cu o alta.
Substituirea copilului are în vedere situația în care nașterea a doi copii are loc în același loc și în același timp și, de regulă din eroare, copilul unei femei este atribuit celeilalte femei, și invers. Substituirea mamei presupune ca o femeie, alta decât cea care a născut copilul, își arogă maternitatea, de regulă cu acordul mamei biologice și este înregistrată ca atare în actul de naștere al copilului. împrejurarea că un astfel de „procedeu" deschide calea contestării maternității rezultând din actul de stare civilă al copilului.
Din punctul de vedere al efectelor civile, este irelevant dacă substituirea copilului sau a mamei a avut loc din eroare sau prin fraudă.
Faptul substituirii judecătorește constatat deschide calea stabilirii filiației materne reale, ce poate fi dovedită cu orice mijloc de probă.
Textul art. 411 NCC are în vedere exclusiv filiația maternă și este de strictă interpretare; ca atare, în cazul filiației față de tată, din căsătorie sau din afara căsătoriei, concordanța actului de naștere cu posesia de stat nu împiedică nici contestația acestei paternități, nici reclamația unei filiații diferite.
Prezumția de paternitate
Potrivit art. 414 alin. 1 NCC, copilul conceput sau născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soțul mamei. Prezumția de paternitate este modul de stabilire a filiației față de tată a copilului din căsătorie.
Temeiul prezumției de paternitate este faptul concepțiunii sau acela al nașterii copilului în timpul căsătoriei.
Incidența prezumției este în funcție de starea civilă a mamei la data concepției copilului sau la data nașterii acestuia, fiind suficient ca la oricare din aceste repere mama să fi fost căsătorită – valabilitatea căsătoriei nu prezintă importanță, copilul rezultat dintr-o căsătorie nulă sau anulată păstrând situația de copil din căsătorie, art. 305 alin. (1) NCC – pentru ca soțul sau, după caz, fostul soț, să fie reputat tată al copilului.
Se înțelege, prezumția este de asemenea operantă dacă mama era angajată în aceeași căsătorie atât la data concepțiunii copilului, cât și la data nașterii acestuia.
Cât privește tatăl prezumtiv, potrivit legii, acesta este soțul mamei; cu toate că fostul soț al mamei nu este nominalizat – nu este inclus nici pe lista celor îndreptățiți să pornească acțiunea în tăgada paternității-fără îndoială el este de asemenea vizat, întrucât se bucură de paternitate prezumată atât copilul născut în timpul căsătoriei – tatăl său fiind soțul mamei, cât și cel conceput în cursul căsătoriei și născut ulterior stingerii acesteia – având ca tată pe fostul soț al mamei.
Copiii beneficiari ai paternității prezumate.
Intră în această categorie atât copilul conceput și născut în timpul aceleiași căsătorii a mamei, cât și copilul conceput în perioada celibatului mamei și născut ulterior căsătoriei acesteia.
În privința paternității copilului conceput în timpul căsătoriei și născut ulterior desfacerii, constatării nulității sau anulării, ori încetării căsătoriei, ca și în cazul copilului conceput în timpul unei căsătorii și născut în timpul căsătoriei subsecvente a mamei, indicațiile cuprinse în art. 414 alin. (1) NCC sunt, în aprecierea noastră, insuficiente, dacă nu chiar contradictorii, resimțindu-se lipsa unei dispoziții similare aceleia din art. 53 alin. (2) C.fam. care, în ceea ce privește acțiunea prezumției de paternitate fondată pe faptul concepțiunii în timpul căsătoriei, stabilea condiția negativă ca mama, la data nașterii copilului, să nu fi fost recăsătorită.
Sub imperiul reglementărilor anterioare era considerat copil conceput în timpul căsătoriei acela născut la cel mult 300 de zile de la desfacerea, constatarea nulității sau anularea, ori încetarea căsătoriei, termenul de 300 de zile evocând durata maximă a gestației la care se face referire în determinarea timpului legal al concepțiunii.
Dacă la data nașterii copilului mama nu este recăsătorită, nu există nicio dificultate, nici în actuala redactare a textelor, în a atașa paternitatea fostului soț al mamei. În schimb, dacă nașterea copilului survine în perioada căsătoriei subsecvente a mamei, încheiate înainte de împlinirea a 300 de zile de la desfacerea, constatarea nulității sau anularea, ori încetarea căsătoriei, soluția legală a paternității prezumate nu mai e la fel de lesne de deslușit.
Conflicte de paternitate.
În mod regretabil, legiuitorul nu a reluat condiția negativă enunțată prin art. 53
alin. (2) C.fam., anume ca nașterea copilului să fi avut loc înainte ca mama să fi intrat într-o nouă căsătorie – altminteri copilul, deși conceput în timpul căsătoriei anterioare a mamei, fiind născut în timpul unei căsătorii, a căsătoriei actuale, prevala acest din urmă criteriu, prin urmare soțul mamei din căsătoria în ființă era cel prezumat tată.
Condiția negativă, acum omisă, avea menirea să preîntâmpine conflictele de paternitate (sau dubla paternitate), instituind în același timp întâietatea criteriului nașterii copilului în timpul unei căsătorii față de acela, subsidiar, al concepțiunii în timpul altei căsătorii a mamei. Consecința este că, în lipsa condiției negative ca la data nașterii copilului mama să nu fi intrat într-o nouă căsătorie, în situația copilului conceput în timpul căsătoriei anterioare și născut în cursul căsătoriei subsecvente a mamei operează concomitent două prezumții de paternitate.
Posibilul argument în sensul că, dată fiind liberalizarea subiectivă accentuată a acțiunii în tăgăduirea paternității, neajunsul dublei paternități este lesne de îndepărtat, nu credem că poate fi primit.
Recunoașterea copilului
Felurile recunoașterii
Textul art. 415 NCC oferă lămuriri cu privire la copiii a căror filiație, față de mamă sau față de tată, poate fi stabilită prin recunoaștere, înțelegând prin „recunoaștere" declarația făcută de bunăvoie de către o persoană, în oricare din formele prevăzute de art. 416 alin. (1) NCC, prin care mărturisește că este mama sau, după caz, tatăl unui anumit copil. Stabilirea filiației pe această cale este posibilă atât față de copilul minor, cât și față de cel devenit major.
Recunoașterea de maternitate
Așa cum am mai precizat legătura de filiație față de mamă rezultă din faptul nașterii și se dovedește prin actul de naștere întocmit în registrul de stare civilă, precum și cu certificatul de naștere eliberat pe baza acestuia. Pe cale de consecință, stabilirea maternității pe cale de recunoaștere poate interveni numai în acele situații în care filiația maternă nu este „consemnată” în actul de naștere al copilului, anume, conform celor statuate prin art. 415 alin. (1) NCC, în două cazuri: nașterea nu a fost înregistrată în registrul de stare civilă, fiind irelevantă cauza neîregistrării (nu au existat registre de stare civilă, înregistrarea a fost omisă ori refuzată etc); copilul a fost trecut în registrul de stare civilă ca fiind născut din părinți necunoscuți.
Fiind vorba de situații de excepție, ele sunt de strictă interpretare, neputând fi extinse prin analogie. Bunăoară, dacă înregistrarea nașterii a avut loc, dar ulterior registrul de stare civilă a fost pierdut ori distrus, în totul sau în parte, se va proceda la reconstituirea actului de stare civilă în condițiile art. 103 lit. b) NCC, nefiind posibilă (de altfel, nici necesară) mărturisirea de maternitate.
În schimb, dacă în privința copilului înregistrat inițial ca născut din părinți necunoscuți raportul de filiație este stabilit mai întâi față de tată, fie pe cale de recunoaștere voluntară, fie pe cale judiciară, mărturisirea ulterioară de maternitate este producătoare de efecte juridice, deoarece exigențele legii au fost respectate întrucât, pe de o parte, inițial copilul fusese înregistrat ca născut din părinți necunoscuți, iar, pe de altă parte, nu există vreo ordine de preferință în ceea ce privește fixarea relației de rudenie față de fiecare dintre cei doi părinți.
Una și aceeași persoană nu poate fi recunoscută succesiv de către două femei întrucât, pe de o parte, cele două recunoașteri s-ar contrazice, iar, pe de altă parte, prima dintre recunoașteri fiind înregistrată, nu mai sunt incidente prevederile din art. 415 alin. (1) NCC.
Nu este mai puțin adevărat că mărturisirea subsecventă, lovită de nulitate absolută ar putea dobândi eficiență juridică în eventualitatea contestării cu succes a maternității mai întâi stabilite întrucât, conform prevederilor art. 418 lit. a) NCC teza finală, într-o astfel de situație, recunoașterea este valabilă.
Copilul înregistrat ca fiind născut din părinți necunoscuți, ulterior adoptat de către propria mamă, poate fi recunoscut de către aceasta.
Soarta adopției ar fi pecetluită de sancțiunea nulității absolute, cauza fiind nesocotirea impedimentului rezultând din rudenia firească – subînțeles în reglementarea anterioară, neprevăzut expres de legislația nouă – deoarece stabilirea filiației are efect declarativ, persoana recunoscută fiind considerată ca având această filiație maternă firească din chiar momentul nașterii.
Recunoașterea de maternitate poate avea consecințe asupra situației juridice a legăturii de filiație paternă; dacă autoarea recunoașterii era căsătorită la data concepțiunii sau a nașterii copilului, soțul sau, după caz, fostul său soț devine tatăl prezumat al copilului.
Recunoașterea de paternitate este, conform art. 415 alin. (2) NCC, este unul din modurile de stabilire a filiației față de tată rezervat copilului conceput și născut în afara căsătoriei mamei. Referitor la copiii a căror paternitate poate fi recunoscută era de preferat să se întrebuințeze termenul generic de „copil din afara căsătoriei” care include copilul conceput sau născut în afara căsătoriei, lăsând loc și celui devenit din afara căsătoriei prin efectul admiterii acțiunii în tăgăduirea paternității.
Afară de acțiunea în tăgada paternității pornită de tatăl biologic, în cadrul căreia înlăturarea paternității prezumate este concomitentă cu stabilirea unui nou raport de filiație, anume față de reclamant, în toate celelalte cazuri, prin admiterea acțiunii, copilul, inițial din căsătorie, devine din afara căsătoriei cu filiația față de tată nestabilită.
Șansele de „coexistență” a două sau mai multe recunoașteri concomitente sau succesive privitoare la același copil sunt excluse întrucât mărturisirea de filiație privitoare la un copil care are o filiație legal stabilită și neînlăturată la data recunoașterii este sancționată cu nulitatea absolută. Cu toate acestea, recunoașterea de paternitate, ca și recunoașterea de maternitate, lovită de nulitate absolută pentru acest motiv, se poate activa devenind producătoare de efecte dacă filiația anterioară a fost „dezavuată” prin hotărâre judecătorească.
Recunoașterea de filiație, maternă sau paternă, poate interveni atât în timpul vieții copilului – persoană minoră sau majoră-cât și după moartea acestuia, însă, în acest din urmă caz, numai dacă a lăsat descendenți firești, altminteri recunoașterea este lovită de nulitate absolută.
Formele recunoașterii
Recunoașterea de filiație, fie că e vorba de maternitate sau de paternitate, trebuie exprimată, sub sancțiunea nulității absolute prin oricare din următoarele forme limitativ prevăzute și lăsate la alegerea autorului recunoașterii: declarație la serviciul de stare civilă, înscris autentic, testament.
Recunoașterea prin declarație la serviciul de stare civilă se poate face la orice serviciu de stare civilă, în scris ori verbal, odată cu înregistrarea nașterii copilului sau la o dată ulterioară, întrucât legea nu distinge
Recunoașterea prin înscris autentic presupune-ținând seama de înțelesul noțiunii „înscris autentic”-constatarea mărturisirii de filiație printr-un înscris întocmit sau, după caz, primit și autentificat de o autoritate publică, de notarul public sau de către o altă persoană învestită de stat cu autoritate publică, în forma și în condițiile stabilite de lege.
Dispoziția cuprinsă în art. 416 alin. (2) NCC instituie în sarcina agentului instrumentator obligația de a trimite din oficiu o copie a înscrisului autentic serviciului de stare civilă competent – adică, așa cum rezultă din prevederile referitoare la actele de stare civilă, art. 98-103 NCC, serviciului de stare civilă la care a fost întocmit actul de naștere al copilului – pentru a se face cuvenita mențiune în registrul de stare civilă.
Recunoașterea prin testament poate îmbrăca oricare din formele testamentului ordinar, anume testamentul olograf sau autentic și, de asemenea, forma testamentului privilegiat, întocmit într-una din situațiile speciale anume indicate de lege.
Oricare să fie forma pe care o îmbracă, recunoașterea de filiație este irevocabilă, inclusiv cea cuprinsă într-un testament. Această precizare făcută prin art. 416 alin. (3) NCC este necesară pentru a excepta ceea ce este de exceptat de la regula revocabilității testamentului.
Recunoașterea de către minorul necăsătorit
Recunoașterea de filiație este un act personal al celui care se pretinde mama sau, după caz, tatăl copilului. Valabilitatea manifestării de voință este condiționată numai de existența voinței conștiente, adică a discernământului la momentul recunoașterii, stadiul capacității de exercițiu fiind irelevant. Ca atare, minorul necăsătorit, lipsit de capacitate de exercițiu sau având capacitate de exercițiu restrânsă, poate recunoaște pe copilul său personal și singur, fără a fi necesară vreo încuviințare.
Potrivit literaturii de specialitate, caracterul personal al recunoașterii nu exclude reprezentarea convențională printr-un mandatar cu procură specială și autentică.
Textul legal se referă în mod explicit la minorul autor al recunoașterii; credem că dispoziția este de strictă interpretare, astfel că nu poate fi extinsă asupra incapabilului aflat într-un moment de luciditate.
Aparent, lipsa discernământului persoanei minore autor al recunoașterii nu este sancționată, „viciul” neregăsindu-se nici printre cauzele de nulitate relativă, nici printre cauzele de nulitate absolutăa recunoașterii de filiație.
Autori ai literaturii de specialitate consideră că ne aflăm în prezența unei ipoteze de nulitate virtuală, relativă, susținută de prevederile dreptului comun în materie de nulitate.
Nulitatea absolută a recunoașterii
Cazurile de nulitate absolută expres prevăzute sunt:
recunoașterea se referă la un copil având, la data recunoașterii, legătura de filiație legal stabilită sau, altfel spus, recunoașterea nu respectă indicațiile art. 415 alin. (1) și (2) NCC privind copiii a căror filiație poate fi recunoscută.
Nulitatea este incidență oricare ar fi fost modul în care s-a stabilit anterior filiația și indiferent dacă autorul mărturisirii cunoștea sau nu existența acelui raport de filiație. Totuși, dacă ulterior recunoașterii, filiația anterior stabilită, cauză a nulității recunoașterii, este înlăturată prin hotărâre judecătorească, mărturisirea inițial lipsită de efecte juridic devine valabilă. Din punct de vedere al mecanismului validării recunoașterii de filiație, în cadrul literaturii de specialitate se consideră că ne aflăm într-o ipoteză de acoperire a nulității absolute a unui act juridic, un procedeu la care legiuitorul a recurs și în cadrul altor instituții interesând familia.
recunoașterea privește un copil decedat, care nu a lăsat descendenți firești așa cum cere, pentru valabilitatea recunoașterii, art. 415 alin. (3) NCC. Descendentul adoptiv al copilului recunoscut nu înlătură sancțiunea nulității absolute;
recunoașterea nu respectă cerințele de formă stabilite prin art. 416 alin. (1) NCC, nefiind exprimată prin declarație la serviciul de stare civilă, prin înscris autentic sau prin testament.
La aceste motive de nulitate absolută, expres prevăzute, nulitatea recunoașterii care nu a fost exprimată personal sau prin mandatar cu procură autentică.
Nulitatea relativă a recunoașterii
Anulabilitatea recunoașterii de filiație astfel consacrată tranșează o chestiune controversată în tăcerea Codului familiei.
Cauzele de nulitate relativă țin de caracterul alterat al manifestării de voință al autorului recunoașterii, viciat prin eroare, dol sau violență. De drept comun, alături viciile de consimțământ – eroarea, dolul, violență-anulabilitatea actului juridic poate fi de asemenea determinată de lipsa discernământului, aceste dispoziții, prevăzute în materie de contracte, fiind aplicabile actelor unilaterale dacă legea nu dispune altfel.
În materie de recunoaștere a filiației, lipsa discernământului autorului este omisă din enumerarea cazurilor de nulitate relativă, nefigurând nici printre cele de nulitate absolută indicate prin art. 418 NCC. Fără îndoială, legiuitorul a subînțeles existența discernământului autorului recunoașterii la momentul exprimării sale cu statut de condiție de valabilitate a mărturisirii de filiație; cerința este enunțată numai în legătură cu minorul necăsătorit (art. 417 NCC), dar aplicabilitatea sa generală este de necontestat, neputându-se admite că, spre deosebire de minor, căruia i se cere condiția discernământului la momentul recunoașterii, manifestarea de voință a persoanei majore este valabilă chiar dacă a fost exprimată în absența discernământului. în aceste condiții, suntem de părere că lipsa discernământului trebuia să se regăsească printre cazurile de nulitate relativă a recunoașterii de filiație.
Dreptul la acțiune în anularea recunoașterii de filiație aparține autorului recunoașterii și este supus prescripției în termenul general de 3 ani socotit, după caz, de la data încetării violenței, a descoperirii erorii sau a dolului; pentru lipsa discernământului, termenul de prescripție curge din ziua când cel îndreptățit sau reprezentantul său legal a cunoscut cauza anulării.
Contestarea recunoașterii de filiație
Contestarea recunoașterii de filiație are caracter judiciar și este calea de urmat pentru a se obține înlăturarea recunoașterii de filiație care nu corespunde adevărului.
Dreptul la acțiune este recunoscut oricărei persoane interesate. Reiterând concluziile exprimate în literatura juridică pe marginea textelor având conținut similar, justifică un interes de natură personală sau preponderent de natură patrimonială, ca atare au dreptul la acțiune copilul recunoscut, celălalt părinte, moștenitorii copilului sau al celuilalt părinte, autorul recunoașterii, moștenitorii autorului recunoașterii etc; de asemenea, acțiunea poate fi pornită de către procuror.
Îndreptățirea autorului recunoașterii de maternitate sau, după caz, de paternitate, de
a-și contesta propria mărturisire nu contrazice caracterul irevocabil al manifestării sale de voință declarat prin art. 416 alin. (3) NCC, pentru că nu asistăm la revocarea unilaterală a recunoașterii, ci se neagă conformitatea cu realitatea faptului recunoscut, alegație supusă controlului instanței, în practică s-a decis că acțiunea poate fi pornită de autorul recunoașterii chiar dacă el a făcut cu bună-știință o recunoaștere nereală.
Acțiunea se pornește, după caz, împotriva autorului recunoașterii sau, după decesul acestuia, împotriva moștenitorilor – rezultă implicit din prevederile art. 420 alin. (2) NCC, sau împotriva copilului recunoscut, minor sau major ori a moștenitorilor acestuia. Dreptul la acțiune este imprescriptibil extinctiv.
În cadrul procesului urmează a se învedera instanței, prin orice mijloc de probă, că recunoașterea nu corespunde filiației reale a copilului. Ca abatere de la regulile generale în materie de probațiune, dacă acțiunea este intentată de celălalt părinte, de copilul recunoscut, de descendenții acestuia, reclamantul – care, potrivit dreptului comun are sarcina probei – este scutit de orice dovadă, pârâtul, adică autorul recunoașterii sau moștenitorii acestuia fiind ținuți să facă proba raportului de filiație.
Rațiunea este aceea de a ocroti categoriile de persoane amintite de eventualele recunoașteri interesate, contrare adevărului; prin simpla introducere a cererii de chemare în judecată, celălalt părinte al copilului, copilul sau descendenții acestuia sunt în măsură să provoace pe autorul recunoașterii să dovedească realitatea filiației sale mărturisite, iar dacă nu va izbuti, nu se precizează în lege, dar urmarea este evidentă: recunoașterea va fi înlăturată de instanță ca fiind neconformă realității.
CAPITOLUL II
STABILIREA FILIAȚIEI FAȚĂ DE TATĂ DIN CĂSĂTORIE
2.1. Modul de stabilire a paternității din căsătorie
Filiația față de tată sau paternitatea, evocă legătura juridică dintre un copil și tatăl său.
Spre deosebire de filiația maternă care își are sorgintea în faptul material al nașterii – relativ simplu de dovedit, filiația paternă rezultă din faptul procreației copilului, anevoios de probat. Teoretic, ar trebui ca în toate cazurile, după ce prin faptul nașterii copilul a dobândit o filiație maternă prin efectul legii – aceasta fiind regula, maternitatea „dobândită” prin recunoașterea mamei sau prin hotărâre judecătorească fiind excepțiile – să treacă la stabilirea filiației față de celălalt părinte; în cazul mamei căsătorite, ar fi necesară demonstrația faptului că soțul l-a conceput pe copil.
Doar în teorie, pentru că, în ceea ce privește copilul din căsătorie, legiuitorul simplifică „procedura” de stabilire a paternității, instituind o prezumție paternitate: pater is est quem nuptiae demonstrant.
Filiația față de tatăl din căsătorie se stabilește prin efectul prezumției de paternitate, decretează art. 408 alin. (2) NCC, și se dovedește prin actul de naștere și prin actul de căsătorie al părinților, trecute în registrul stării civile, precum și prin certificatele de stare civilă corespunzătoare, completează art. 409 alin. (2) NCC.
În comparație, copilul din afara căsătoriei – anticipând pentru a sublinia avantajele pe care le asigură calitatea de copil din căsătorie din punct de vedere al mijloacelor de stabilire a filiației față de tată – este nevoit să-și stabilească paternitatea fie pe cale de recunoaștere voluntară a tatălui, fie pe cale judecătorească. Subliniem însă că, indiferent de modalitatea în care a fost fixată relația de paternitate – prin aplicarea prezumției de paternitate, prin recunoaștere voluntară sau prin hotărâre judecătorească – odată stabilită paternitatea, copiii se bucură de aceeași situație legală fără a deosebi după cum sunt din căsătorie sau din afara căsătoriei.
Pentru copilul din căsătorie, prezumția de paternitate este singurul mod de stabilire a filiației față de tată și operează ope legis. Atunci când nu are acoperire în realitatea biologică, paternitatea prezumată poate fi înlăturată, dar exclusiv pe cale judiciară, printr-o acțiune în tăgada paternității.
Dacă o asemenea acțiune este admisă, copilul devine din afara căsătoriei, iar raportul de filiație paternă va putea fi stabilit după regulile aplicabile acestei categorii de copii.
2.2. Prezumția de paternitate
Potrivit art. 414 alin. (1) NCC, „copilul conceput sau născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soțul mamei”. Din faptul cunoscut – al nașterii copilului de către o femeie căsătorită la data concepțiunii copilului sau la data nașterii – legea „deduce” existența faptului necunoscut, acela al paternității copilului, atribuit, așadar, soțului mamei.
Regula se aplică de plin drept, acțiunea prezumției nu poate fi prevenită, ci doar înlăturată pe cale judiciară. Debutul său este implacabil, fără ca partea să fie nevoită a le invoca ori ca incidența prezumției să fie anume constatată și consemnată de vreo autoritate și independent de cuprinsul actului de naștere al copilului.
Sub acest din urmă aspect, paternitatea prezumată nu este în niciun fel afectată de faptul că în actul de naștere al copilului, la rubrica rezervată tatălui, figurează un alt bărbat decât soțul mamei, sau că soțul ori fostul soț al mamei a fost omis cu bună știință din certificatul constatator al nașterii.
Odată dobândit, statutul de copil născut sau conceput în timpul căsătoriei nu poate fi modificat printr-un act de recunoaștere voluntară a filiației paterne săvârșit de un alt bărbat câtă vreme prezumția de paternitate nu a fost înlăturată printr-o hotărâre definitivă de admitere a acțiunii în tăgada paternității.
Tot astfel, acțiunea în stabilirea paternității copilului devine admisibilă numai după ce copilul a devenit din afara căsătoriei ca urmare a tăgăduirii cu succes a paternității.
Prezumția pater is est, legală, este calificată prezumție mixtă sau intermediară deosebindu-se atât de cele absolute cât și de cele relative, printr-o suită de însușiri: de a putea fi răsturnată exclusiv în cadrul acțiunii în tăgada paternității, care poate fi pusă în mișcare de un cerc determinat de persoane, urmând ca reclamantul să probeze că este cu neputință ca soțul mamei să fie tatăl copilului.
Trebuie spus că, în reglementarea Codului familiei, în prezent abrogate, art. 53 indica două ipoteze de paternitate prezumată: „Copilul născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soțul mamei” [alin. (1)], respectiv „Copilul născut după desfacerea, declararea nulității sau anularea căsătoriei are ca tată pe fostul soț al mamei, dacă a fost conceput în timpul căsătoriei și nașterea a avut loc înainte ca mama să fi intrat într-o nouă căsătorie” [alin. (2)].
Aceste ipoteze – sau prezumții – de paternitate au fost „comprimate”, ne îngăduim să spunem, neinspirat, în dispoziția din art. 414 alin. (1) NCC.
Tradițional, fundamentul prezumției este explicat prin îndatorirea de coabitare „carnală” și de fidelitate a soților; cum s-a observat, un asemenea raționament nu acoperă situațiile în care nașterea copilului s-a petrecut la scurtă vreme după încheierea căsătoriei, propunându-se ca fundament al prezumției fie recunoașterea tacită de către soț a paternității copilului născut de soție în timpul căsătoriei, fie, într-o viziune empirică, gradul ridicat de probabilitate al paternității soțului mamei.
Sursa prezumției de paternitate este faptul concepțiunii sau acela al nașterii copilului în timpul căsătoriei mamei, dar nu este necesară reunirea lor. În alte cuvinte, incidența prezumției este funcție de starea civilă a mamei la data concepției copilului sau la data nașterii acestuia, fiind suficient ca la oricare din aceste repere mama să fi fost căsătorită – valabilitatea căsătoriei nu prezintă importanță, copilul rezultat dintr-o căsătorie nulă sau anulată păstrează situația de copil din căsătorie, art. 305 al. (1) NCC – pentru ca soțul sau, după caz, fostul soț, să fie reputat tată al copilului. Se înțelege, prezumția este de asemenea operantă dacă mama era angajată în aceeași căsătorie atât la data concepțiunii copilului, cât și la data nașterii acestuia.
Tatăl prezumat de lege este soțul mamei; cu toate că fostul soț al mamei nu este nominalizat – nu este inclus nici pe lista celor îndreptățiți să pornească acțiunea în tăgada paternității, art. 429 alin. (1) NCC – fără îndoială el este de asemenea vizat, întrucât se bucură de paternitate prezumată atât copilul născut în timpul căsătoriei – tatăl său fiind soțul mamei, cât și cel conceput în cursul căsătoriei și născut ulterior stingerii acesteia – având ca tată pe fostul soț al mamei.
Copiii beneficiari ai paternității prezumate sunt copilul conceput și născut în timpul aceleiași căsătorii a mamei, precum și copilul conceput în perioada celibatului mamei și născut ulterior căsătoriei acesteia.
Dacă nașterea s-a produs ulterior pronunțării hotărârii de divorț, dar mai înainte de rămânerea definitivă a acesteia, copilul este născut în timpul căsătoriei, așadar beneficiază de prezumția de paternitate a soțului mamei întrucât, în cazul divorțului pe cale judiciară, căsătoria este considerată desfăcută pe data rămânerii definitive a hotărârii de divorț.
În cazul copilului conceput anterior „mariajului” mamei și născut în timpul căsătoriei, beneficiar, și acesta, al paternității prezumate, rațiunea prezumției se află în presupunerea, corectă în majoritatea cazurilor, că încheierea căsătoriei a fost determinată (și) de starea de graviditate a mamei, cunoscută viitorului soț, care a urmărit legitimarea unei stări de fapt de care nu era străin.
Până la urmă, în această ipoteză asistăm, într-adevăr, la o recunoaștere tacită de paternitate; efectele sale sunt considerabil mai ferme comparativ cu recunoașterea expresă a paternității copilului din afara căsătoriei, pentru că filiația prezumată a copilului din căsătorie nu poate fi contestată de orice persoană interesată – cum se întâmplă în cazul mărturisirii paternității din afara căsătoriei (art. 420 NCC) – ci doar tăgăduită de anumite persoane, în condițiile mai restrictive ale acțiunii în tăgăduirea paternității (art. 429-433 NCC).
Prezumția își găsește aplicare inclusiv în cazul în care la data concepției copilului mama era căsătorită cu un alt bărbat, însă nașterea s-a petrecut în timpul căsătoriei subsecvente. Nu are nicio relevanță dacă soțul actual al mamei a fost, la rândul său, căsătorit cu o altă femeie la data concepției sau, ignorând principiul monogamiei, la data nașterii copilului.
Să mai adăugăm că incidența prezumției de paternitate nu este subordonată faptului conviețuirii soților. Copiii rezultați dintr-o conviețuire faptică nu se bucură de beneficiul prezumției de paternitate, chiar dacă relația de concubinaj a părinților este de notorietate și de lungă durată, sau dacă părinții s-ar căsători ulterior nașterii copilului.
2.3. Conflictul de paternitate
Dată fiind sursa duală a prezumției pater is est – faptul concepțiunii sau faptul nașterii copilului în timpul căsătoriei – și modificările ce pot surveni în starea civilă a mamei în răstimpul dintre zămislirea copilului și nașterea acestuia, în câteva situații filiația paternă indică, simultan, doi bărbați diferiți – așa numitul fenomen al „conflictului de paternitate”, numit și „dublă paternitate, rezultat absurd care, evident, nu poate fi acceptat.
Este, de pildă, cazul copilului conceput în timpul unei căsătorii a mamei și născut în timpul căsătoriei subsecvente a acesteia, nașterea petrecându-se la mai puțin de 300 de zile de la data desfacerii, nulității, anulării ori încetării mariajului anterior (300 de zile semnificând durata maximă a gestației).
În reglementarea anterioară, legiuitorul a reușit să prevină conflictele de paternitate dând întâietate criteriului nașterii copilului într-o căsătorie anume a mamei, criteriul concepțiunii într-o căsnicie anterioară fiind păstrat ca reper secundar.
Soluția simplă, clară și realistă cuprinsă în art. 53 alin. (2) C.fam. era în sensul că un copil născut la mai puțin de trei sute de zile după desfacerea, desființarea sau încetarea căsătoriei are ca tată pe fostul soț al mamei dacă „nașterea sa a avut loc înainte ca mama să fi intrat într-o nouă căsătorie”, per a contrario, dacă mama avea calitatea de soție la data nașterii, această prezumție nu era de aplicat, copilul fiind beneficiarul prezumției de paternitate a soțului din căsătoria actuală, în timpul căreia s-a născut.
Referindu-ne la același copil, interesant este că, dacă prin admiterea acțiunii în tăgăduirea paternității se înlătura prezumtiva filiație a soțului din căsătoria actuală, copilul nu devenea din afara căsătoriei – așa cum se întâmpla în toate cazurile în care căsătoriile succesive ale mamei sunt „separate” de un interval mai mare de 300 de zile – ci rămânea din căsătorie, însă din căsătoria anterioară a mamei, pentru că înlăturându-se prezumția de paternitate de care a beneficiat inițial, se reactiva prezumția indicându-1 pe fostul soț al mamei ca fiind tată al copilului.
Abia dacă și fostul soț al mamei obținea o hotărâre irevocabilă – în reglementarea anterioară – de admitere a cererii în tăgada paternității, copilul devenea din afara căsătoriei.
În actuala configurație a textelor, în privința paternității copilului conceput în timpul unei căsătorii și născut în timpul căsătoriei subsecvente a mamei, ca și în cazul copilului conceput în timpul căsătoriei și născut ulterior desfacerii, declarării nulității sau anulării ori încetării căsătoriei, indicațiile cuprinse în art. 414 alin. (1) NCC sunt insuficiente, dacă nu chiar contradictorii, resimțindu-se lipsa unei dispoziții similare aceleia din art. 53 alin. (2) C.fam. care, în ceea ce privește acțiunea prezumției de paternitate fondată pe faptul concepțiunii în timpul căsătoriei, stabilea condiția negativă ca mama, la data nașterii copilului, să nu fi fost recăsătorită.
Dacă la data nașterii copilului mama nu este recăsătorită, nu este nicio dificultate nici în actuala redactare a textelor în a atașa paternitatea fostului soț al mamei.
În schimb, dacă nașterea copilului survine în perioada căsătoriei subsecvente a mamei, încheiată înainte de împlinirea a 300 de zile de la desfacerea, constatarea nulității sau anularea, ori încetarea căsătoriei, soluția legală a paternității prezumate nu mai e la fel de lesne de deslușit. În mod regretabil, legiuitorul nu a reluat condiția negativă enunțată prin
art. 53 alin. (2) C.fam., anume ca nașterea copilului să fi avut loc înainte ca mama să fi intrat într-o nouă căsătorie – altminteri copilul, deși conceput în timpul căsătoriei anterioare a mamei, fiind născut în timpul unei căsătorii, a căsătoriei actuale, prevala acest din urmă criteriu, prin urmare soțul mamei din căsătoria în ființă era cel prezumat tată.
Condiția negativă, acum omisă, face ca în situația copilului conceput în timpul căsătoriei anterioare și născut în cursul căsătoriei subsecvente a mamei (la mai puțin de 300 de zile de la data „stingerii” căsătoriei precedente) operează concomitent două prezumții de paternitate.
Posibilul argument în sensul că, dată fiind liberalizarea subiectivă accentuată a acțiunii în tăgăduirea paternității, neajunsul dublei paternități este lesne de îndepărtat, nu credem că poate fi primit; indiferent de părțile între care s-ar lega acțiunea în tăgăduirea paternității – prezumtivul tată pornește acțiunea împotriva copilului, tatăl biologic împotriva prezumtivului tată, copilul împotriva moștenitorilor prezumtivului tată decedat etc. – dreptul la acțiune are ca temei filiația prezumată a cărei înlăturare se cere or, fiind vorba de dublă paternitate, oricare să fie prezumția atacată, în lipsa unui criteriu legal de preferință între cele două prezumții, demersul reclamantului poate fi zădărnicit prin invocarea excepției lipsei de interes, apreciindu-se, de către adversar sau de către instanță că, în speță, nu prezumția atacată este operantă, ci cealaltă.
Situația copilului conceput în timpul unei căsătorii a mamei și născut în timpul altei căsătorii nu este singulară în ilustrarea conflictului de paternitate. Problema e aceeași în cazul în care soția celui declarat mort prin hotărâre definitivă se recăsătorește și la mai puțin de 300 de zile de la data încheierii căsătoriei subsecvente devine mamă, apoi reapare fostul soț și hotărârea declarativă de moarte este anulată.
Echivocă este și apartenența copilului născut de femeia bigamă, pentru că deși bigamia este sancționată cu nulitatea absolută a căsătoriei subsecvente, copilul născut sau conceput în timpul acesteia păstrează, fără nicio excepție, situația de copil din căsătorie; copilul a „apărut” în timpul existenței concomitente a două căsătorii – prima valabilă în drept, însă fără conținut în fapt, cea de-a doua nulă în drept, dar producătoare de efecte juridice față de copil. Strict formal, ar fi de așteptat să triumfe paternitatea rezultând din prima căsătorie, cea valabilă, dar soluția ar fi nerealistă, fiindcă nu se poate face abstracție de existența faptică a celei de-a doua căsătorii.
Sub auspiciile Codului familiei toate „incidentele” de acest fel erau soluționate după același model descris prin art. 53 alin. (2) C.fam., adică dându-se preeminență prezumției de paternitate a soțului mamei de la data nașterii copilului.
CAPITOLUL III
ACȚIUNI PRIVIND FILIAȚIA FAȚĂ DE TATĂL DIN CĂSĂTORIE
3.1. Acțiunea în tăgada paternității
Paternitatea prezumată a copilului conceput sau născut în timpul căsătoriei poate fi tăgăduită dacă este cu neputință ca soțul (fostul soț) mamei să fie tatăl copilului.
Răsturnarea prezumției de paternitate poate fi realizată numai pe cale de acțiune; prevederile art. 429 NCC creionează componenta subiectivă a acțiunii în tăgada paternității,
Titularii dreptului la acțiune
În această materie, sunt titulari ai dreptului la acțiune: soțul mamei, mama copilului, tatăl biologic, copilul, precum și moștenitorii fiecăruia dintre aceștia
Fostul soț al mamei, omis din enumerarea legală, credem că are de asemenea vocație în justiție de vreme ce este prezumat ca tată al copilului conceput în timpul căsătoriei și născut după desfacerea, încetarea sau constatarea nulității ori anularea căsătoriei atât în situația în care, la data nașterii copilului, mama nu este recăsătorită, cât și atunci când, mama recăsătorită fiind, copilul a dobândit, la naștere, beneficiul paternității prezumate a soțului din căsătoria subsecventă, prezumție care a fost înlăturată, reactivând prezumția de paternitate a fostului soț.
Acțiunea pornită de soțul mamei (fostul soț) sau de moștenitorii acestuia se îndreaptă împotriva copilului; în cazul copilului predecedat, acțiunea poate fi pornită în contradictoriu cu mama sau, dacă este decedată, cu alți moștenitori ai copilului. În numele titularului aflat sub interdicție, dreptul la acțiune poate fi exercitat de către tutore, iar în lipsă, de un curator numit de instant.
Mama copilului, în calitate de reclamantă, la fel și moștenitorii acesteia, își îndreaptă cererea împotriva soțului (al fostului soț) sau, dacă acesta este decedat, împotriva moștenitorilor lui.
În cazul acțiunii pornite de copilul beneficiar al prezumției de paternitate ori de moștenitorii săi, are calitate de pârât în proces cel prezumat a fi tatăl copilului, adică soțul mamei (fostul soț), sau moștenitorii acestuia.
Tatăl biologic, bărbatul care se pretinde a fi el tatăl copilului, este „nou-venit” în cercul persoanelor cu drept la acțiune în tăgada paternității
Acțiunea pornită de tatăl biologic se îndreaptă împotriva soțului mamei (fostului soț) și a copilului sau, dacă este cazul, a moștenitorilor fiecăruia dintre ei [art. 429 alin. (5) NCC].
Dreptul la acțiune al tatălui biologic.
onsacrarea dreptului la acțiune al tatălui biologic, mai mult, și al moștenitorilor acestuia, este nejustificată și excesivă, în condițiile în care același drept la acțiune se află la îndemâna soțului (fostul soț), al mamei, al copilului, precum și al moștenitorilor fiecăruia dintre aceștia, acțiunea pornită de cel care se pretinde tatăl copilului așează între paranteze dreptul la protecția vieții familiale a persoanelor din „trilaterala" care a generat prezumția de paternitate, drept fundamental garantat prin art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului și art. 26 din Constituția României.
Faptul că, potrivit art. 432 alin. (1) NCC, acțiunea tatălui biologic va fi admisă numai dacă acesta face dovada paternității sale față de copil este, în acest context, irelevant în caz de eșec al demersului celui ce se pretinde adevăratul tată, cu toată buna-credință a reclamantului și cu tot interesul, să presupunem, exclusiv de natură morală al acestuia.
Pledoaria legitimității pretinsului tată biologic de a cere înlăturarea paternității prezumate a soțului mamei (fostului soț) nu poate fi clădită pe același fundament al dreptului la protecția vieții familiale exclusiv în virtutea unei supoziții a acestuia în sensul că ar fi el tatăl copilului; cu atât mai puțin ar fi credibilă invocarea acestui temei în cazul dreptului la acțiune al moștenitorilor tatălui biologic.
Oricum, dacă, afară de „bănuiala legitimă”, tatăl biologic ar avea și argumentul vieții de familie de facto alături de copil, ni se pare neverosimil ca dezavuarea paternității prezumate, ce se opune legalizării legăturii biologice dintre acest bărbat și copil, să facă necesară inițiativa tatălui biologic sau a moștenitorilor săi; acțiunea în tăgada paternității se află la îndemâna unui cerc suficient de larg de persoane și, odată înlăturată prezumția, tatăl biologic este liber să îl recunoască pe copil sau, dacă acest lucru nu ar fi posibil din cauza decesului tatălui, paternitatea s-ar putea stabili pe cale judecătorească.
Pe de altă parte, dacă legiuitorul a avut în vedere tocmai ipoteza vieții de familie existente numai în dimensiunea sa faptică și, prin dreptul la acțiune recunoscut tatălui biologic, a urmărit să asigure „pentru orice eventualitate” o cale suplimentară de zădărnicire a prezumției de paternitate în scopul de a da astfel șansă legalizării filiației reale a copilului inclusiv în situația pasivității tuturor celorlalți titulari al dreptului la acțiune în tăgada paternității, o atare cale nu trebuia „reinventată” pentru că există sub forma acțiunii în contestația filiației stabilită printr-un act de naștere ce nu este conform cu posesia de stat, cu dreptul la acțiune, imprescriptibil extinctiv, recunoscut oricărei persoane interesate iar tatăl biologic satisface o atare exigență.
Este de observat că, în ceea ce privește copilul decedat care a pierdut paternitatea prezumată prin efectul hotărârii de admitere a acțiunii în tăgadă – promovată de un alt titular decât tatăl biologic sau moștenitorii acestuia – recunoașterea de filiație ce ar interveni după moartea copilului presupune, sub sancțiunea nulității, ca acesta, copilul, să fi lăsat descendenți firești rațiunea fiind, așa cum s-a arătat în doctrină de a se descuraja recunoașterile interesate din perspectiva vocației la moștenirea lăsată de copil; dacă acțiunea în tăgada paternității este pornită de tatăl biologic sau moștenitorii săi după moartea copilului, nu există niciun filtru de protecție, acțiunea putând fi în continuare pornită împotriva soțului mamei și a moștenitorilor copilului, o „breșă" ce ar putea fi exploatată de cel care urmărește exclusiv să își procure chemare la moștenirea copilului.
Dată fiind îndrituirea pretinsului tată biologic, imprescriptibilă extinctiv în timpul vieții sale, precum și dreptul la acțiune al moștenitorilor acestuia, mai mult, în cazul tatălui biologic pus sub interdicție judecătorească și tutorele poate porni acțiunea, prezumția de paternitate a copilului din căsătorie, mijloc de stabilire a filiației firești, este mai expusă decât prezumția de paternitate a copilului din afara căsătoriei prevăzută de art. 426 NCC, deși aceasta din urmă este un „biet” mijloc de probă: în timp ce filiația paternă a copilului conceput sau născut în timpul căsătoriei mamei, ce-i drept, aplicată în temeiul legii, poate fi „atacată" de un număr important de titulari, în cazul prezumției de paternitate din afara căsătoriei, odată probat faptul conviețuirii mamei cu pretinsul tată în timpul legal al concepției, prezumția nu poate fi înlăturată decât de pârât, prezumtivul tată, și numai în cadrul procesului având ca obiect stabilirea paternității.
3.2. Tăgada paternității de către soțul mamei
Dreptul la acțiune al soțului mamei este supus prescripției extinctive în termen de 3 ani, socotit fie de la data când a luat la cunoștință că în privința sa operează o prezumție de paternitate, fie de la data, inevitabil ulterioară, când a aflat că prezumata sa paternitate, nu corespunde adevărului.
Începutul cursului termenului de prescripție are un reper subiectiv „compus”, în sensul că se raportează la momentul în care soțul mamei a cunoscut atât faptul că el este cel prezumat tată al copilului, cât și împrejurarea că această presupunere legală nu corespunde realității.
Față de reglementarea anterioară care lega debutul termenului de prescripție de faptul nașterii copilului, soluția promovată de noua legislație este mai realistă, pentru că
abia din momentul în care tatăl prezumat are în mod efectiv motive să uzeze de dreptul său la
acțiune, are și posibilitatea de a-și valorifica acest drept.
Dacă îndoielile soțului mamei cu privire la paternitatea sa au preexistat sau au coincis cu 3 nașterea copilului, faptul nașterii va marca, în mod implicit însă, începutul cursului termenului de prescripție.
Cât privește faptul cunoașterii de către soțul mamei a împrejurării că este prezumat tatăl copilului, credem că legiuitorul are în vedere situația în care soțul mamei a aflat de nașterea copilului la o dată ulterioară evenimentului, iar nu aceea în care, din necunoașterea legii, nu avea cunoștință de consecințele calității de soț asupra paternității copilului născut de soție.
De asemenea, faptul cunoașterii incidenței prezumției de paternitate prezintă interes în cazul fostului soț al mamei din căsătoria desfăcută, declarată nulă sau anulată – al cărui drept la acțiune nu este consacrat explicit – mai cu seamă în situația acțiunii în cascadă a prezumțiilor de paternitate, avem în vedere cazul mamei recăsătorite care a născut mai înainte de a se fi împlinit 300 de zile de la desfacerea, nulitatea, anularea căsătoriei anterioare, iar paternitatea soțului din căsătoria subsecventă fiind înlăturată, s-a reactivat prezumția de paternitate a soțului din căsătoria anterioară.
Când momentul cunoașterii calității paterne dobândite prin efectul prezumției nu coincide cu acela al cunoașterii împrejurărilor de fapt de natură să întemeieze acțiunea în tăgada paternității, termenul de prescripție curge, cum în mod judicios a stabilit legiuitorul, de la data ulterioară, la care soțul mamei (fostul soț) a aflat că paternitatea sa prezumată nu corespunde realității.
Termenul de prescripție nu curge împotriva soțului pus sub interdicție; el își poate valorifica dreptul la acțiune în termen de 3 ani de la data ridicării interdicției. Legiuitorul are în vedere incapacitatea existentă la data nașterii dreptului la acțiune, precum și incapacitatea survenită înainte de împlinirea termenului de prescripție; punerea sub interdicție a soțului la o dată ulterioară stingerii dreptului material la acțiune prin împlinirea termenului de prescriptive nu „reactivează” dreptul acestuia.
În numele soțului aflat sub interdicție, acțiunea poate fi pornită de către tutore, iar în lipsa tutorelui, de către un curator numit de instanța judecătorească.
Nu este prea clar care este mesajul dispoziției din art. 430 alin. (2) NCC atunci când se afirmă, legat de soțul pus sub interdicție, „chiar dacă acțiunea nu a fost pornită de tutore, ea poate fi introdusă de soț în termen de 3 ani de la data ridicării interdicției”; poate că este o greșeală materială la mijloc, pentru că în mod evident soțul căruia i s-a ridicat interdicția poate acționa dacă, și nu „chiar dacă", acțiunea nu a fost exercitată, în numele său, de către tutore. Dacă totuși redactarea reflectă cu acuratețe intenția legiuitorului, înseamnă că, odată ridicată interdicția, soțul are la dispoziție un termen de 3 ani pentru a tăgădui paternitatea chiar dacă tutorele a exercitat dreptul la acțiune în numele soțului titular și indiferent de rezultatul acestui demers, altfel spus, chiar și în cazul în care acțiunea pornită de tutore fiind admisă, prezumția de paternitate este înlăturată, astfel că pretenția actuală a soțului este lipsită de obiect.
Întrucât prescripția nu curge împotriva celui așezat sub interdicție, tutorele nu are nicio constrângere temporală.
În cazul decesului soțului sau, în tăcerea legii și pentru identitate de rațiune, a fostului soț al mamei, în cursul termenul de prescripție de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune în tăgada paternității, acțiunea poate fi pornită de moștenitorii acestuia în termen de un an de la data decesului.
Dacă moartea soțului (fostului soț) a survenit în timpul judecății, moștenitorii acestuia vor putea continua acțiunea pornită de autorul lor.
3.3. Tăgada paternității de către mamă
Acțiunea în tăgada paternității poate fi pornită, în nume propriu, de mama copilului, adică de soția sau fosta soție a prezumtivului tată, în termenul de prescripție de 3 ani socotit de la data nașterii copilului.
Dacă mama se află sub 2 interdicție judecătorească, acțiunea poate fi pornită de tutore sau în lipsă, de un curator numit de instanța de judecată.
Ca și în cazul dreptului la acțiune al soțului mamei, prescripția nu curge împotriva mamei 3 puse sub interdicție judecătorească; dacă interdicția a intervenit în cursul termenului de prescripție, ea va putea introduce cererea în tăgada paternității într-un nou termen de 3 ani, socotit de la data ridicării interdicției.
În situația decesului mamei înainte de împlinirea termenului de prescripție, moștenitorii săi sunt îndrituiți să pornească acțiunea în tăgada paternității în termen de un an de la data decesului; de asemenea, aceștia vor putea continua acțiunea pornită de autoarea lor, decedată în cursul procesului.
Având în vedere că dreptul la acțiune al copilului este imprescriptibil în timpul vieții sale și, câtă vreme este minor, dreptul său la acțiune se exercită de către reprezentantul legal, ori de câte ori mama este reprezentant legal al copilului, ea poate iniția judecata în tăgada paternității, potrivit propriei opțiuni, fie în nume propriu – cu paza termenului de prescripție de 3 ani calculat de la data nașterii copilului, fie în calitate de reprezentant legal al copilului -oricând în timpul minorității acestuia. Sunt calități diferite și independente, astfel că mama, ca reprezentant al minorului, poate porni acțiunea chiar dacă în privința dreptului său la acțiune termenul de prescripție s-a împlinit.
Din aceleași considerente mama, ca moștenitor al copilului decedat înainte de punerea în mișcare a acțiunii civile de către acesta sau în numele acestuia, poate porni acțiunea în termen de un an de la data decesului, chiar dacă dreptul la acțiune al mamei s-a prescris, după cum, în nume propriu, poate acționa în limitele termenului de 3 ani de la data nașterii copilului, chiar dacă s-a stins dreptul la acțiune în calitate de moștenitor al copilului prin împlinirea termenului de 1 an de la data decesului.
Indiferent în ce calitate acționează mama, efectele hotărârii de admitere a acțiunii în tăgada paternității sunt aceleași și se produc asupra stării civile a copilului.
3.4. Tăgada paternității de către pretinsul tată biologic
Dreptul la acțiune în tăgada paternității al pretinsului tată biologic este imprescriptibil în timpul vieții acestuia.
Comparativ cu dreptul la acțiune al soțului mamei (fostului soț), supus prescripției în termen de 3 ani de la data la care a cunoscut că este prezumat tată al copilului sau de la o dată ulterioară, la care a aflat că prezumția nu corespunde realității.
Pretinsul tată biologic beneficiază de un regim preferențial al dreptului la acțiune. Este cu neputință să deslușim rațiunile învestirii pretinsului tată biologic cu drept la acțiune în materie de tăgadă a paternității, însă „detaliul” imprescriptibilității dreptului său la acțiune este, ne îngăduim să afirmăm, excesiv.
Fără să punem la îndoială bunele intenții ale legiuitorului care a găsit de cuviință să consacre dreptul la acțiune al pretinsului tată biologic ca instrument în slujba interesului superior al copilului de a-și stabili paternitatea conformă adevărului biologic, suntem de părere că „instrumental” cu pricina, astfel cum este configurat inclusiv în ceea interesează regimul juridic al dreptului la acțiune, riscă să amenințe tocmai interesul copilului, interesul acestuia la stabilitatea stării civile.
Câtă vreme nici soțul mamei, nici mama în nume propriu sau în numele copilului, nici chiar copilul – al cărui drept la acțiune este imprescriptibil în timpul vieții – nu au avut inițiativă, iar starea civilă a copilului rezultând din actul său de naștere este conformă cu posesia de stat, din punctul nostru de vedere, îndrituirea celui ce se pretinde părinte biologic de a acționa oricând, inclusiv după decesul copilului și chiar dacă acesta nu a lăsat descendenți firești, poate deveni o „unealtă" cu ușurință de deturnat de la scopul urmărit de legiuitor.
Incapacitatea tatălui biologic. în situația pretinsului tată biologic pus sub interdicție, acțiunea poate fi pornită de către tutore sau, în lipsă, de un curator numit de instanța de judecată.
Moștenitorii pretinsului tată biologic vor putea promova acțiunea în termen de „cel mult" un an de la data decesului; dacă moartea tatălui biologic a survenit în cursul procesului, moștenitorii săi vor putea continua judecata.
Așa cum stabilește dispoziția cuprinsă în art. 432 alin. (1) NCC, acțiunea în tăgada paternității introdusă de pretinsul tată biologic poate fi admisă numai dacă acesta face dovada paternității sale față de copil. Este o condiție de admisibilitate impusă de rigorile logicii: temeiul de fapt al pretenției reclamantului, care se pretinde tată biologic, de a fi înlăturată paternitatea prezumată a unui alt bărbat este acela că el, reclamantul, și nu altcineva e tatăl respectivului copil.
Prin urmare, cererea în tăgada paternității formulată de pretinsul tată biologic este, implicit, o cerere de stabilire a paternității, cele două pretenții fiind conexe și inseparabile; cu alte cuvinte, în cazul tatălui biologic, tăgăduirea de către acesta a paternității prezumate este mijlocul prin care își poate consacra propria filiație.
Condiția de admisibilitate aflată în atenție nu a primit cea mai potrivită redactare. Stricto sensu, din lectura art. 432 alin. (1) NCC rezultă că dovada paternității celui ce se pretinde tată biologic s-ar cere numai dacă acțiunea este introdusă de însuși pretinsul tată biologic, altminteri, dacă acțiunea a fost pornită de tutorele ori curatorul său, de moștenitori sau continuată de moștenitori, acțiunea ar fi admisibilă fără să se mai cerceteze chestiunea realității pretenției privind o paternitate diferită de cea prezumată, în consecință tatăl prezumat ar putea fi înlăturat chiar dacă nu s-ar dovedi filiația reală a copilului față de tatăl biologic.
Credem că prevederea se cere interpretată în spiritul dispozițiilor referitoare la stabilirea filiației, anume în sensul că dovada paternității tatălui biologic este imperativă în toate cazurile, fără a deosebi după cum acțiunea în tăgada paternității a fost pornită de însuși bărbatul care se afirmă tatăl biologic al copilului, de tutorele sau curatorul său ori de moștenitori și, de asemenea, indiferent dacă judecata s-a finalizat în contradictoriu cu pretinsul tată biologic sau, din cauza decesului survenit în timpul procesului, judecata a fost continuată de moștenitorii acestuia.
Pe scurt și în esență, paternitatea prezumată a soțului mamei (fostului soț) nu poate fi înlăturată, la inițiativa sau în numele tatălui biologic, decât în cazul în care, concomitent cu pierderea paternității prezumate a copilului, are loc și stabilirea paternității sale din afara căsătoriei.
3.5. Tăgada paternității de către copil și de către moștenitori
Dreptul copilului de a porni acțiunea în tăgada paternității este imprescriptibil în timpul vieții sale. Potrivit art. 413 NCC, termenul „copil” întâlnit în cuprinsul prevederilor interesând filiația este întrebuințat pentru a numi, generic, descendentul, fie acesta persoană minoră sau majoră.
Pe timpul minorității, în numele copilului, acțiunea se pornește de către reprezentantul legal al acestuia. Indicația privitoare la dreptul reprezentantului legal al copilului de a exercita dreptul la acțiune în numele copilului „în timpul minorității sale” este insuficient lămuritoare.
Mai întâi, întrucât „timpul minorității” acoperă întreaga perioadă până la împlinirea vârstei 3 de 18 ani, prevederea induce concluzia potrivit căreia dreptul la acțiune al copilului se exercită prin reprezentant chiar dacă minorul are capacitate restrânsă de exercițiu, sau a dobândit capacitate deplină de exercițiu prin efectul căsătoriei , ori i-a fost recunoscută, anticipat, capacitatea deplină de exercițiu, ceea ce nu se coroborează, cel puțin nu într-o manieră indiscutabilă, cu prevederile art. 437 alin. (2) NCC stabilind că, printre altele, „copilul minor care a introdus singur, potrivit legii, o acțiune privitoare la filiație, nu poate renunța la judecarea ei”, de unde rezultă implicit că se recunoaște dreptul copilului minor de a-și exercita personal și singur dreptul la acțiune. Oricum, cel puțin în privința minorului căsătorit, credem că ideea reprezentării legale este exclusă.
În al doilea rând, având ca unică indicație „timpul minorității” copilului, problema reprezentării legale a minorului cu capacitate restrânsă de exercițiu poate primi soluții contradictorii: într-o interpretare, s-ar putea susține că, întrucât el nu este major, iar art. 433 alin. (1) NCC nu distinge, acțiunea va fi pornită prin reprezentantul său legal; într-o altă interpretare, observând că, potrivit art. 425 alin. (1) NCC, acțiunea în stabilirea paternității copilului din afara căsătoriei poate fi pornită în numele copilului minor de către mamă chiar dacă este minoră, iar conform art. 490 NCC, părintele minor care a împlinit vârsta de 14 ani are față de copilul său (numai) drepturile și îndatoririle părintești cu privire la persoana copilului său, și recurgând la un principiu de drept de maximă generalitate – cine poate mai mult, poate și mai puțin – s-ar putea afirma că din moment ce mamei minore i se recunoaște dreptul de a porni acțiunea în stabilirea paternității copilului său, de vreme ce și minorului având 14 ani împliniți i se recunoaște exercițiul drepturilor privitoare la persoana copilului său, cu atât mai mult trebuie să i se recunoască aptitudinea de a exercita drepturi legate de propria sa persoană; în ce ne privește, suntem înclinați să conchidem în sensul că minorul având capacitate restrânsă de exercițiu își poate exercita personal dreptul la acțiune în tăgada paternității.
Au calitatea de reprezentant legal al copilului, în primul rând, oricare dintre părinți, inclusiv tatăl prezumat care, până când paternitatea sa prezumată nu este înlăturată prin hotărâre definitivă este, alături de mama copilului, cotitular al autorității părintești, ca regulă, chiar și după desfacerea căsătoriei și, prin analogie, consecutiv constatării nulității sau anulării căsătoriei. Dacă exercițiul autorității părintești revine unui singur părinte – fie în temeiul hotărârii de divorț prin excepție de la regulă, fie pe temeiul art. 507 NCC – celălalt părinte fiind decedat, declarat mort prin hotărâre judecătorească, pus sub interdicție, decăzut din exercițiul drepturilor părintești sau aflat, din orice motiv, în neputința de a-și manifesta voința – acesta îl reprezintă pe copil în materie de tăgada paternității.
De asemenea, poate acționa în numele copilului, în calitate de reprezentant legal, dar numai până când minorul împlinește 14 ani, tutorele acestuia.
În cazul copilului aflat sub interdicție judecătorească, inclusiv a interzisului minor în vârstă de peste 14 ani, acțiunea poate fi pornită de tutore, iar în lipsă, de un curator numit de instanța judecătorească.
Dacă descendentul titular al dreptului la acțiune a decedat fără să fi cerut în instanță înlăturarea paternității tatălui său prezumat, moștenitorii săi sunt împuterniciți să pună în mișcare acțiunea civilă în termenul de prescripție de 1 an de la data decesului.
3.6. Contestația filiației față de tatăl din căsătorie
Prevederile art. 434 NCC „ratifică” o concluzie unanim admisă doctrinar în tăcerea Codului familiei, în sensul că paternitatea copilului înregistrat greșit sau fraudulos ca fiind din căsătorie poate fi contestată pe cale judecătorească.
Acțiunea în contestarea filiației față de tatăl din căsătorie are ca obiect înlăturarea prezumției de paternitate din căsătorie aplicată unui copil care nu are calitatea de copil din căsătorie. Spre deosebire de acțiunea în tăgada paternității, care nu pune în discuție condițiile de aplicare a prezumției de paternitate, ci urmărește răsturnarea acesteia întrucât este cu neputință ca soțul mamei (fostul soț) să fie tatăl copilului, acțiunea în contestarea filiației față de tatăl din căsătorie, de fapt al tatălui aparent din căsătorie, are ca obiectiv constatarea faptului că, în speță, prezumția de paternitate a soțului mamei (fostului soț) este inaplicabilă.
Prevederea din art. 434 NCC se referă în mod explicit numai la posibilitatea contestării paternității copilului înregistrat în actele de stare civilă ca fiind născut din căsătorie, pierzându-se din vedere faptul că și copilul conceput în timpul căsătoriei, dar născut ulterior desfacerii, constatării nulității sau anulării ori încetării căsătoriei beneficiază de prezumția de paternitate, în consecință aplicarea greșită sau frauduloasă a prezumției se poate ivi nu numai cu privire la copilul născut din căsătorie, ci și cu privire la cel conceput în timpul căsătoriei mamei, cum ar fi, de exemplu, în cazul copilului născut de mamă, necăsătorită la data evenimentului, la mai mult de 300 de zile de la desfacerea, constatarea nulității sau anularea ori încetarea căsătoriei și cu toate acestea, în actele de stare civilă al copilului fostul soț al mamei este înregistrat ca tată prezumat. În doctrină se susține că domeniul acțiunii în contestarea filiației copilului (aparent) din căsătorie se cere extins față de cel indicat prin termenii art. 434 NCC și interpretat în sensul că acțiunea vizează în general prezumția de paternitate aplicată copilului aparent rezultat din căsătorie, fără a deosebi după cum aparența a avut ca sursă faptul nașterii în timpul căsătoriei, acela al concepțiunii și al nașterii în timpul căsătoriei sau acela al concepțiunii în timpul căsătoriei mamei.
Dreptul la acțiune este recunoscut oricărei persoane care justifică un interes și este imprescriptibil extinctiv.
Față de generozitatea enunțului, „orice persoană poate cere oricând”, acțiunea poate fi pornită și după decesul copilului a cărui paternitate este contestată.
Legea nu precizează și nici literatura nu s-a pronunțat cu privire la cel împotriva căruia se poate îndrepta acțiunea în contestarea filiației față de tatăl din căsătorie.
Acțiunea celui înregistrat în actul de stare civilă ca fiind tatăl copilului, precum și a moștenitorilor acestuia, se pornește împotriva copilului sau, după caz, a moștenitorilor acestuia; în acțiunea pornită de orice altă persoană are calitatea de pârât bărbatul care apare ca fiind tatăl copilului sau, dacă acesta este decedat, moștenitorii săi.
Citarea părinților și a copilului este obligatorie, chiar dacă nu au calitatea de reclamant sau de pârât.
Prin acțiunea în contestarea filiației față de tatăl din căsătorie se urmărește înlăturarea prezumției de paternitate greșit sau fraudulos aplicată astfel că, dacă cererea este admisă, copilul dobândește cu efect retroactiv situația de copil din afara căsătoriei.
Totuși, dacă însuși bărbatul înregistrat în actul de stare civilă al copilului
ca fiind tatăl prezumat a declarat nașterea copilului la serviciul de stare civilă, cu intenția de a
recunoaște filiația copilului, admiterea acțiunii în contestarea filiației față de tatăl din căsătorie modifică situația juridică a copilului – el devenind din afara căsătoriei – dar legătura de filiație din afara căsătoriei față de bărbatul în cauză se menține, pentru că declarația sa valorează a recunoaștere voluntară a paternității.
Concluzia își păstrează acuratețea întrucât și în actuala reglementare una din formele recunoașterii de filiație este prin declarație la serviciul de stare civilă.
3.7. Aspecte procesuale
Soluționarea cererilor având ca obiect tăgada paternității este de competența instanței de tutelă.
3.7.1. Participanții la process
Acțiunea în dezavuarea paternității poate fi pornită împotriva comunei, orașului sau, după caz, a municipiului de la locul deschiderii moștenirii în cazul în care pârâtul de „rangul întâi” – adică, după caz, în funcție de titularul care își valorifică dreptul la acțiune, copilul, mama, soțul (fostul soț) – este decedat și moștenirea este vacantă, cu mențiunea că este obligatorie citarea în proces a moștenitorilor renunțători, dacă există.
Cu toate că nu se precizează, se crede că acțiunea poate fi de asemenea continuată în contradictoriu cu, după caz, comuna, orașul, municipiul de la locul deschiderii succesiunii, dacă decesul pârâtului a survenit în cursul judecății.
După cum neîndoielnic rezultă din text, în caz de moștenire vacantă entitățile arătate vor putea dobândi exclusiv calitatea de pârât în proces, acțiunea neputând fi pornită și, în opinia noastră, nici continuată în cazul în care este vacantă moștenirea lăsată de potențialul reclamant sau de reclamant, titular al dreptului la acțiune.
Părinții și copilul vor fi citați în toate cauzele referitoare la filiație, chiar și atunci când nu au calitatea de reclamant sau de pârâ- altminteri citarea este obligatorie dată fiind calitatea de reclamant sau de pârât – fără a distinge după cum prin promovarea respectivei acțiuni se urmărește stabilirea unei legături de descendență sau înlăturarea acesteia.
Neîndoielnic, se are în vedere copilul, părintele sau părinții având relația de rudenie dovedită la data purtării procesului prin actul de naștere al copilului, precum și, în cazul copilului din căsătorie, prin certificatul de căsătorie al părinților.
Trebuie observat că, în mod chibzuit, legiuitorul stabilește imperativ citarea copilului și a părinților săi, iar nu obligativitatea participării acestora la soluționarea cauzei; dacă în cazul oricăruia dintre cei arătați, citarea s-a realizat dar persoana nu se înfățișează la dezbateri, opțiunea sa de a nu lua parte la judecată nu va compromite și nici nu va dilata demersul judiciar al reclamantului, hotărârea fiind legală chiar dacă cel citat nu a participat la niciuna dintre ședințele de judecată.
Obligativitatea citării copilului și a părinților în toate pricinile având ca obiect filiația copilului atunci când oricare dintre cei arătați nu are calitatea de reclamant sau de pârât, este o măsură deopotrivă necesară și utilă.
Necesară, întrucât, pe de o parte, asigură protecția dreptului fundamental la viață familială a fiecăruia dintre cei arătați, în acord cu prevederile art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului și art. 26 din Constituția României, iar pe de altă parte risipește orice îndoială cu privire la posibilitatea participării la judecarea cauzei a copilului, a mamei precum și a tatălui, chiar dacă unui sau unii dintre ei n-ar fi cuprinși în formula inițială a legăturii procesuale.
De pildă, în numele copilului minor, acțiunea în tăgada paternității poate fi promovată de tutorele acestuia mama, să presupunem, fiind decăzută din drepturile părintești (art. 511 NCC); cu toate acestea ea va fi citată.
Cu atât mai imperativă este crearea condițiilor de participare la soluționarea cauzei atât a copilului, cât și a părinților săi, în cazul acțiunii promovate de „terți”, cum ar fi judecata declanșată de pretinsul tată biologic care, în absența prevederii din art. 436, fiind îndreptată împotriva tatălui prezumat și al copilului [art. 429 alin. (5) NCC], s-ar putea judeca fără citarea mamei.
O prevedere expresă în sensul citării obligatorii a părinților era necesară și din perspectiva îndatoririi instanței de a se pronunța, ori de câte ori a fost admisă o acțiune privitoare la filiație, alături de numele copilului, asupra exercitării autorității părintești, precum și asupra obligației de întreținere a părinților. Citarea obligatorie a părinților asigură opozabilitatea față de aceștia a hotărârii date în cererile accesorii obligatorii.
În același timp, regula citării obligatorii a copilului, precum și a părinților săi, este utilă deoarece uzând de. posibilitatea participării la proces, ei vor putea adduce lămuri prețioase pentru soluționarea cauzei.
3.7.2. Inadmisibilitatea renunțării la drept
Principiul indisponibilității dreptului la acțiune în materie de filiație, consfințit prin art. 437 alin. (1) NCC este un corolar al principiului indisponibilității stării civile. Titularul dreptului la acțiune nu poate încheia în mod valabil acte unilaterale, și nici convenționale, judiciare sau extrajudiciare, prin care ar renunța cu titlu definitiv la posibilitatea de a-și valorifica dreptul subiectiv conferit prin lege, iar instanța nu este autorizată să ia act de o asemenea desistare a părții ori de eventuala tranzacție a părților, ci va continua
judecarea cauzei. .
Renunțarea nu poate fi primită nici în situația în care prin demersul părții se urmărește înlăturarea unei filiații și, în subsidiar dar conex și inseparabil, consacrarea altei legături de descendență, cum se întâmplă în ipoteza acțiunii în tăgada paternității pornită de pretinsul tată biologic.
Titularul dreptului la acțiune ar putea renunța la judecata pricinii întrucât, în ceea ce-1 privește, numai renunțarea la însuși dreptul subiectiv dedus judecății este oprită. Oricum, perimarea poate conduce la același rezultat al stingerii procesului și este o cauză de „extincție” a raporturilor procesuale cu aplicabilitate generală.
Nu poate renunța la judecată reprezentantul legal al titularului dreptului la acțiune în materie de filiație – părintele sau, după caz, tutorele în cazul copilului minor, tutorele sau curatorul în situația titularului aflat sub interdicție judecătorească. Cu atât mai puțin poate intra în discuție renunțarea de către reprezentantul legal la dreptul subiectiv dedus judecății.
De asemenea, nu se va lua act de renunțarea la judecată a copilului minor care a introdus singur o astfel de acțiune.
3.7.3. Obiectul probațiunii.
Paternitatea poate fi tăgăduită, dacă este cu neputință ca soțul mamei să fie tatăl copilului, stabilește art. 414 alin. (2) NCC. Pe cale de consecință, pentru a triumfa în demersul său, reclamantul din proces trebuie să facă dovada faptului că „este cu neputință” ca soțul (fostul soț) al mamei să fie tatăl copilului.
Se tinde la dovada aceleiași împrejurări, însă indirect, în cazul acțiunii pretinsului tată biologic sau a moștenitorilor acestuia fiindcă, demonstrându-se faptul paternității altui bărbat decât soțul sau fostul soț al mamei, prezumatul tată este exclus implicit din genealogia copilului.
Dacă probațiunea vizează în mod nemijlocit faptul că este cu neputință ca tatăl reputat să dețină paternitatea biologică, nicio schimbare față de ceea ce presupunea acțiunea în tăgada paternității reglementată de Codul familiei, ca atare concluziile doctrinare și jurisprudențiale formulate în legătură cu înțelesul sintagmei „stare de neputință” a celui prezumat tată al copilului, își păstrează actualitatea.
Sensul juridic al noțiunii de „stare de neputință a soțului mamei” acoperă o gamă largă de împrejurări de fapt, unele având caracter obiectiv, altele caracter subiectiv.
Din prima categorie fac parte, în principal, imposibilitatea fizică sau fiziologică de a procrea. Astfel, faptul că în perioada legală de concepție soții nu au coabitat, unul dintre ei fiind plecat din țară sau aflându-se în executarea unei pedepse privative de libertate etc., este de natură a sugera că este improbabilă paternitatea soțului mamei.
De reținut că simpla separație faptică a soților nu înlătură, prin ea însăși, prezumția de paternitate, dar, în funcție și de circumstanțele concrete ale speței – de pildă, ar fi de verificat dacă separația a fost temporară în intenții și acceptată de ambii soți ca „tribut” adus pregătirii sau ascensiunii profesionale sau, dimpotrivă, consecința neînțelegerilor dintre aceștia – poate constitui un indiciu care, coroborat cu alte elemente de fapt, să justifice soluția de admitere a cererii. Dacă soții au conviețuit în timpul legal al concepției, dar în aceeași perioadă soția a întreținut relații extraconjugale, infidelitatea mamei, chiar mărturisită în fața instanței, nu este decât un simplu element de fapt, astfel că probațiunea va continua – inclusiv cu administrarea probelor științifice, pentru stabilirea adevărului și pentru a preveni modificarea statutului civil al copilului pe baza eventualei conivențe a soților.
Starea de neputință fiziologică, evocând de asemenea o situație de natură obiectivă, poate proveni din imposibilitatea consumării actului sexual, asociată cu impotența de procreare sau de fecundare de origine patologică. Dovada impotenței, oricum delicată și dificilă, este și mai anevoioasă în această materie, fiindcă interesează situația dintr-o perioadă anterioară judecății și momentului probațiunii, adică cea existentă în timpul legal al concepției.
În cea de-a doua categorie, a împrejurărilor de fapt cu caracter subiectiv, vom include acelea în care soții, datorită relațiilor conflictuale prezente în timpul legal al concepției, s-au aflat în imposibilitatea morală de a coabita. De pildă, așa cum s-a reținut în cuprinsul unei decizii de speță, faptul că în perioada legală de concepție între soți au existat două procese, iar soțul a întreținut relații cu o altă femeie, relații din care a rezultat un copil recunoscut voluntar de către reclamant, constituie o cauză de imposibilitate morală de procreare, care face admisibilă acțiunea în tăgăduirea paternității.
Starea de neputință a soțului mamei de a fi tatăl copilului – de natură obiectivă ori subiectivă – este o împrejurare de fapt ce poate fi dovedită prin oricare din mijloacele de probă reglementate de lege.
Dacă cererea în tăgada paternității este inițiată de cel ce se pretinde tatăl biologic, acțiunea poate fi admisă numai dacă se face dovada paternității sale față de copil [art. 432 alin. (1) NCC]; de astă dată acțiunea reclamantului este, implicit, și o acțiune în stabilirea paternității, cele două pretenții fiind conexe și inseparabile; cu alte cuvinte, în cazul tatălui biologic, tăgăduirea de către acesta a paternității prezu- mate este mijlocul prin care își poate consacra propria filiație.
Din lectura art. 432 alin. (1) NCC – „acțiunea în tăgada paternității introdusă de către cel care se pretinde tată biologic poate fi admisă numai dacă acesta face dovada paternității sale față de copil” – s-ar putea conchide, pripit, că dovada paternității celui ce se pretinde tată biologic se cere numai dacă acțiunea este promovată de însuși pretinsul tată biologic altminteri, dacă acțiunea a fost pornită de tutorele ori curatorul său, de moștenitori sau continuată de moștenitori acțiunea ar fi admisibilă fără să se mai cerceteze chestiunea realității pretenției privind o paternitate diferită de cea prezumată și, pe cale de consecință, tatăl prezu- mat ar putea fi înlăturat chiar dacă nu s-ar dovedi filiația reală a copilului față de tatăl biologic.
Prevederea se cere interpretată în spiritul dispozițiilor referitoare la stabilirea filiației, adică în sensul că dovada paternității tatălui biologic este imperativă în toate cazurile, fără a deosebi după cum acțiunea în tăgada paternității a fost pornită de însuși bărbatul care se afirmă tatăl biologic al copilului, de tutorele sau curatorul său ori de moștenitori și, de asemenea, indiferent dacă judecata s-a finalizat în contradictoriu cu pretinsul tată biologic sau, din cauza decesului survenit în timpul procesului, judecata a fost continuată de moștenitorii acestuia.
Dovada faptului că pretinsul tată biologic este cu adevărat părintele copilului se poate face prin orice mijloc de probă.
3.7.4. Hotărârea instanței
În general în materia acțiunilor privitoare la filiație, fie că sunt acțiuni în reclamație de stat, fie acțiuni în contestație de stat, admiterea acțiunii are drept consecință modificarea stării civile a copilului, prin „copil” înțelegând, reamintim, atât minorul, cât și descendentul major.
Hotărârea instanței, de admitere a acțiunii, are efect declarativ, modificarea stării civile operând retroactiv, până la data nașterii celui în cauză sau, în ceea ce privește drepturile, până la data concepțiunii acestuia.
Modificarea statutului civil face necesare acele „ajustări” care țin deopotrivă de semnalmentele și de conținutul relației de filiație nou consacrate, pentru a fi înlocuite efecte ale filiației care oglindesc starea civilă a aceleiași persoane în configurația anterioară hotărârii definitive a instanței.
În cazul admiterii unei acțiunii în tăgada paternității, consecința directă este
înlăturarea filiației prezumate. Statutul familial al copilului se modifică retroactiv și devine, în majoritatea cazurilor, din afara căsătoriei, considerat astfel chiar de la data nașterii.
Hotărârea definitivă prin care a fost dezmințită paternitatea prezumată deschide copilului perspectiva stabilirii filiației paterne din afara căsătoriei, fie pe cale de recunoaștere voluntară, fie pe cale judecătorească, iar dacă acest lucru se va întâmpla, sunt de așteptat noi modificări în ceea ce privește numele copilului, exercitarea autorității părintești, obligația legală de întreținere și tot ceea ce decurge din legătura de rudenie față de părinte.
Se impugn a fi făcute două precizări: mai întâi, copilul care și-a pierdut paternitatea prezumată este posibil să-și păstreze totuși statutul de copil din căsătorie. Acest lucru se întâmplă dacă a fost „protagonistul” unui conflict de paternitate (sau dublă paternitate), pentru că înlăturându-se prezumția de paternitate a copilului născut în timpul căsătoriei actuale a mamei, este reactivată prezumția de paternitate a copilului conceput în timpul căsătoriei anterioare.
În al doilea rând, în principiu, copilul pierzându-și paternitatea prezumată, devine nu doar din afara căsătoriei, ci și cu filiația paternă nestabilită. Prin excepție, paternitatea dezavuată are efect de „novație” asupra filiației față de tată, copilul nu este, la finalul procesului, cu filiația paternă nestabilită ci cu o alta față de începutul pricinii, în cazul reactivării prezumției de paternitate latente din căsătoria precedentă a mamei, precum și în cazul acțiunii în tăgada paternității a pretinsului tată biologic.
3.7.5. Soluția în cererile accesorii obiective
Rezultă din dispoziția cuprinsă în art. 438 alin. (1) NCC că instanța este obligată să statueze, chiar dacă partea nu a formulat o cerere expresă în acest sens, asupra numelui copilului, asupra exercițiului autorității părintești, precum și asupra obligației de întreținere a părinților. Se crede că unele nuanțări sunt inevitabile; textul este mult prea explicit față de flexibilitatea cerută de diversitatea situațiilor de fapt ce pot fi aduse în atenția instanței de tutelă. Bunăoară, acțiunea în tăgada paternității poate privi filiația copilului decedat când, evident, nu se mai pune problema unei decizii privind exercițiul autorității părintești, nici a obligației de întreținere a părinților, în schimb, în opinia noastră, instanța se va putea pronunța asupra numelui.
Chiar și privitor la „copilul” în viață la data modificării stării sale civile este indubitabilă incidența „selectivă” a prevederii din art. 438 alin. (1) NCC. Astfel, în cazul copilului minor lipsit de capacitate deplină de exercițiu, în principiu, instanța urmează a se pronunța asupra fiecărei cereri accesorii obligatorii (numite și „obiective”). În schimb, dacă el este minor cu capacitate deplină de exercițiu, la fel și în cazul descendentului major, instanța nu mai are a se ocupa nici de exercițiul autorității părintești și – afară de situația descendentului major aflat în continuarea studiilor, dar numai la cerere – nici de obligația de întreținere a părinților față de acesta; numele descendentului cu capacitate deplină de exercițiu nu poate fi modificat, spunem noi, decât dacă nu este căsătorit sau dacă, fiind căsătorit, nu are un nume comun cu al soțului, altminteri soții sunt obligați să poarte în timpul căsătoriei numele comun declarat la încheierea căsătoriei legea stabilind numai posibilitatea schimbării acestui nume cu consimțământului celuilalt soț, pe cale administrativă nu și eventualitatea modificării numelui comun, cu acordul celuilalt soț.
Ținând seama și de cele de mai sus, soluția dată asupra cererilor accesorii obiective se va „adapta” statutului dobândit de copil prin admiterea cererii principale, care poate fi acela de copil din afara căsătoriei cu filiația paternă nestabilită sau, în cazul admiterii acțiunii pretinsului tată biologic, cu filiația din afara căsătoriei stabilită. Așadar:
dacă pierderea calității de copil din căsătorie lasă „descoperită” legătura de filiație paternă, cât privește numele copilului, acesta va fi al părintelui față de care el are filiația stabilită, adică numele mamei.
Până la data rămânerii definitive a hotărârii, copilul fiind prezumat din căsătorie purta, după caz, numele comun al părinților sau, dacă soții aveau nume de familie diferite, fie numele unuia dintre ei, fie numele lor reunite, potrivit acordului acestora.
Când soții au ca nume comun numele de familie al soțului – opțiune cutumiară la noi – practic, modificarea stării civile a copilului nu se regăsește în soarta numelui, pentru că numele mamei de la data nașterii copilului – nume pe care ar trebui să-l ia copilul devenit din afara căsătoriei – este tot cel al mamei comun cu numele soțului, nume pe care copilul îl avea și îl va păstra cel puțin până la stabilirea paternității din afara căsătorie
Autoritatea părintească revine, în întregime, mamei, pentru că filiația este stabilită numai față de aceasta. De asemenea, doar ea poate fi obligată, în calitate de părinte, la întreținerea copilului;
în situația admiterii acțiunii pretinsului tată biologic, soarta numelui copilului este guvernată de prevederile art. 450 alin. (2) NCC adică, potrivit acordului părinților de care instanța va lua act, numele va fi acela al tatălui biologic sau numele reunite ale părinților.
Dacă mama și tatăl din afara căsătoriei conviețuiesc, autoritatea părintească va fi exercitată în comun și în mod egal; altminteri, în cazul în care părinții nu conviețuiesc, va decide instanța de tutelă, fiind aplicabile prin asemănare dispozițiile din materia divorțului
Obligația părinților de a întreține pe copil, parte a autorității părintești, este guvernată de aceleași dispoziții. Instanța de tutelă poate încuviința învoiala părinților cu privire la exercitarea autorității părintești sau cu privire la luarea unei măsuri de protecție a copilului, dacă este respectat interesul superior al copilului.
Copilul din afara căsătoriei a cărui filiație a fost stabilită față de tatăl biologic are, față de fiecare părinte și rudele acestuia, aceeași situație ca și aceea a unui copil din căsătorie.
Hotărârea instanței dată în acțiunea având ca obiect tăgada paternității este supusă căilor de atac în condițiile dreptului comun.
Hotărârea rămasă definitivă se comunică serviciului de stare civilă de la locul înregistrării nașterii, pentru a se face modificarea actului de stare civilă al copilului
Mai trebuie menționat că, înlăturându-se filiația prezumată, cel care a prestat întreținere în favoarea copilului, adică „fostul tată”, poate solicita restituirea acestor prestații, fie în cadrul aceleiași acțiuni, fie pe cale separată; cererea se îndreaptă împotriva copilului sau împotriva celui care avea în realitate obligația de întreținere, în acest din urmă caz pe temeiul îmbogățirii fără justă cauză – stabilește art. 534 NCC.
CONCLUZII
Legătura de filiație, maternă sau paternă a copilului, din căsătorie sau din afara căsătoriei, odată stabilită prin oricare din modurile prevăzute de lege are caracter exclusiv, în sensul că nu permite „dublarea” nici a maternității, nici a paternității și cu atât mai puțin a ambelor, împiedicând astfel consacrarea juridică a unor situații de fapt contrazise de legile naturii în care una și aceeași persoană are, în același timp, două mame sau/ și doi tați.
Așa cum rezultă fără echivoc din cele analizate, filiația stabilită nu se bucură de imutabilitate absolută, putând fi ramplasată cu o alta, sub condiția însă ca mai întâi legătura de filiație stabilită anterior să fi fost înlăturată; este ceea ce, în doctrina franceză, este numit „principiul chronologic” denumire sugerată de faptul că probabilitatea unor filiații aparent „suprapuse” este mai mare în cazul stabilirii acesteia prin recunoașteri succesive de „maternități” sau de „paternități” însă, mulțumită principiului, filiația mai întâi stabilită și neînlăturată lipsește de eficiență juridică orice recunoaștere subsecventă.
Stabilirea unei filiații diferite presupune că cea existentă, legal stabilită, să fi fost în prealabil „contestată în justiție”. Condiția „contestării” filiației existente este de receptat
într-un înțeles generic, anume ca maternitatea sau, după caz, paternitatea copilului să fi fost înlăturată prin hotărâre definitivă, indiferent dacă, potrivit stării de fapt, calea urmată a fost cea a unei acțiuni în contestarea recunoașterii de filiație, în nulitatea sau anularea recunoașterii de maternitate ori de paternitate, sau cea a acțiunii în tăgada paternității.
BIBLIOGRAFIE
Doctrină
Anitei, Nadia Cerasela, Dreptul familiei-conform Noului Cod Civil, Editura Hamangiu, București 2012;
Bacaci, Alexandru, Cristina Codruța Hageanu, Viorica Dumitrache, Dreptul familiei, ediția a IV-a, Editura All Beck, București 2005;
Fl.A Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Noul cod civil, Editura C.H.Beck, București 2012;
Filipescu, Ion Tratat de dreptul familiei, Ediția 8, Editura C.H. Beck, 2006;
Florian, Emese, Dreptul Familiei, Editia 3, Editura C.H. Beck, București 2010;
Florian, Emese Dreptul familiei în reglementarea NCC, ediția 4, Editura C.H.Beck, București 2011;
Hăgeanu, Cristina Codruța Dreptul familiei și actele de stare civilă.conform Noului Cod civil, Editura Hamangiu 2012;
Ionașcu, A. ș.a., Filiația și octorirea minorilor, Editura Dacia Cluj-Napoca 1980;
Lupașcu, Dan, Crăciunescu, Cristiana Mihaela Dreptul familiei în noul cod civil, ediția a II-a, Editura Universul Juridic, București 2012;
Măgureanu, Ilie Dreptul familiei și actele de stare civilă, conform noilor reglementări juridice, Note de curs 2013;
Pricopi, Adrian Dreptul familiei, Editura Fundația « România de Mâine », ediția a 4-a, București, 2008 ;
Articole din reviste de specialitate
Deleanu, Aparența în drept, în PR nr. 2/2002, partea a Vl-a;
Legislație
Constituția României
Noul Codul civil
Codul de procedură civilă
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Filiatia Fata de Tatal din Casatorie (ID: 115510)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.