Filiatia Fata de Tatal din Afara Casatoriei

Filiația față de tatăl din afara căsătoriei

Cuprins

Filiația față de tatăl din afara căsătoriei

Capitolul I Noțiuni introductive privind filiația și felurile filiației

Noțiunea de filiație

Filiația firească si filiația civilă

Fliația din căsătorie și fililația din afara căsătoriei

Filiația naturală și filiația prin reproducere umană asistată medical cu terț

Capitolul II Modurile de stabilire a filiației firești

2.1. Modurile de stabilire a filiației materne

2.2. Modurile de stabilire a filiației paterne

2.3. Dovada filiației firești

2.4. Posesia de stat – noțiune

2.4.1. Conținutul posesiei de stat

2.4.2. Condițiile posesiei de stat

2.4.3. Posesia de stat conformă cu actul de naștere

Capitolul III Filiația față de tatăl din afara căsătoriei

3.1. Considerații generale

3.2. Modalități de stabilire a paternității din afara căsătoriei

3.3. Efectele stabilirii paternității asupra unui proces penal

3.4. Stabilirea filiației față de tatăl din afara căsătoriei prin recunoaștere

3.4.1. Noțiunea de recunoaștere a filiației față de tată

3.4.2. Copii a căror paternitate poate fi recunoscută

3.4.3. Natura juridică a recunoașterii fliației față de tată

3.4.4. Caracterele juridice ale recunoașterii filiației față de tată

3.4.5. Formele recunoașterii de paternitate

3.4.6. Contestarea recunoașterii de paternitate

3.4.7. Nulitatea recunoașterii de paternitate

3.5. Stabilirea filiației față de tatăl din afara căsătoriei prin hotărâre judecătorească

3.5.1. Noțiune

3.5.2. Cazurile ȋn care filiația față de tată se poate stabili prin hotărâre judecătorească

3.5.3. Acțiunea ȋn stabilirea paternității din afara căsătoriei

3.5.4. Dreptul la despăgubir al mamei

Capitolul I Noțiuni introductive privind filiația și felurile filiației

Noțiunea de filiație

Introducere

Filiația reprezintă firul descendenței unei persoane, una din cealaltă, sau relația directă dintre parinte si copil.

Filiația față de tată poartă numele de paternitate și se bazează pe faptul concepției, iar filiația față de mamă poartă numele de maternitate și are la bază faptul nașterii.

Ȋn sens larg , noțiunea de filiație semnifică legătura juridică existentă ȋntre o persoană și ascendenții săi. Ȋn sens restrâns noțiunea ȋnseamnă raportul de descendență al unei persoane față de parinții săi, legătura imediată și directă dintre un copil și parinții săi, dependentă sau nu de faptul biologic al nașterii sau al procreației, dar cu certitudine rudenie privită ca legatura juridică bazată pe descendența unei persoane dintr-o altă persoană sau pe faptul că mai multe persoane au un ascendent comun. Prin aranjarea legăturii de filiație, copilul numit generic intră in familia autorilor săi, oricare ar fi vârsta acestuia și indiferent de stadiul capacității sale de exercițiu fiind ȋnscris ȋntr-o ordine genealogică și identificat ca făcând parte din familie.

Filiația firească și filiația civilă

Noțiunea de filiație nu este neapărat o transpunere fidelă a veridicitații

biologice , legătura de filiație este absolut detașată de sprijinul biologic in cazul adopției, este așa numită “civilă” si are la bază operațiunea juridică a adopției. Asadar putem face o mică deosebire ȋntre filiația firească și filiația civilă. Rudenia civilă generată prin filiația adoptivă civilă are capacitatea intervalului rudeniei firești, astfel ȋncât odată ce adopția a fost incuviințată definitiv, rudenia este bazată pe descendența unei persoane dintr-o altă persoană ceea ce ȋnseamnă că este rearanjată in linie dreaptă iar in linie colaterală este generată prin faptul că mai multe persoane au un ascendent comun.

Deosebirea dintre rudenia firescă și rudenia civilă se observă din punctul de vedere al modului de aranjare al rudeniei sau de câte ori legea prevede efectele juridice decurgȃnd din relația de rudenie, asadar au același conținut indiferent de izvorul rudeniei.

Corelația ȋntre filiația firească și filiația civilă. Filiația și desemenea rudenia firescă ȋncetează prin adopție. Filiația și rudenia civilă se stinge ca urmare a ȋncetării adopției fie prin anularea, fie prin desfacerea sau constatarea nulității acesteia.

Filiația firescă și cea adoptivă nu sunt formule de rudenie riguros alternative, astfel ȋncȃt una și aceeași persoană nu ar putea avea decât fie numai legături de rudenie firescă, fie exclusiv legături de rudenie civilă. Ca regulă , rudenia civilă are efect extinctiv cu privire la rudenia firească, incuviințarea adopției face să neglijeze legăturile de rudenie firească ale celui adoptat, precum și ale descendenților acestuia față de parinții firești ai adoptatului și față de rudele firești ale acestora.

Filiația din căsătorie și filiația din afara căsătoriei

Dacă persoana s-a născut sau a fost concepută in timpul căsătoriei părinților săi este vorba despre legătura de filiație din căsătorie iar dacă persoana s-a născut sau a fost concepută ȋn afara căsătoriei vorbim despre filiația din afara căsătoriei chiar dacă copilul s-a născut cu statutul de copil din căsătorie, filiația sa paternă a fost ȋnlăturată prin hotărȃre judecătorescă irevocabilă.

Filiația față de tatăl din căsătorie se stabilește de plin drept prin aplicarea prezumției de paternitate iar față de tatăl din afara căsătoriei se poate stabili fie prin hotărȃre judecătorească fie prin recunoașterea voluntară a tatălui.

Filiația naturală și filiația prin reproducere umană asistată medical cu terț

Circumstanța că persoana a fost concepută prin tehnici medicale de reproducere umană nu modifică ȋn mod radical statutul său: maternitatea sa se stabilește fără excepție, dupa aceeași regulă universală mater semper certa est și ȋn funcție de starea civilă a mamei la data conceperrii sau a nașterii copilului, precum și ȋn cazul copilului conceput pe cale naturală, acesta este considerat după caz, din căsătorie sau din afara căsătoriei, prin urmare cu filiația paternă prezumată in puterea legii, respectiv cu paternitatea nestabilită. Prin urmare, „eligibilitatea” paternă are aceleași limite, adică soțul sau, după caz, partenerul mamei necăsătorite, fără a distinge ȋntre copilul conceput pe cale naturală și cel procreat prin tehnici medicale cu terț donator.

Cu toate acestea, ȋn cazul reproducerii umane asistate medical cu terț donator există o specificitate a tratamentului juridic aplicabil filiației, explicabil prin artificiul „trilateralei parentale” datorat prezenței terțului donator ȋn ecuația tradițională și care face necesare măsuri suplimentare de precauție ȋn scopul „securizării” statutului civil al copilului.

Capitolul II Modurile de stabilire a filiației firești

Modurile de stabilire a filiației materne.

Filiația față de mamă se poate stabili prin hotărȃre judecătorească și prin recunoaștere, iar ea rezultă din faptul nașterii. Dovada maternității precede orice altă dovadă când vine vorbim de a determina filiația unui copil. „Chestiunea paternității nu se poate pune decȃt după ce s-a aflat cine este mama copilului” scriau clasicii dreptului civil. Fermitatea concluziei ni se pare astăzi puțin exagerată dacă ținem cont de evoluția și rezultatele științelor medicale, astfel ȋncât să stabilească identitatea genetică a copilului. Potrivit art. 450 NCC copilul din afara căsătoriei va purta numele tatălui față de care filiația a fost mai ȋntâi stabilită, aratând faptul că, ȋn examinarea filiației față de cei doi părinți nu există vreo ordine stabilită de legiuitor deși mama este părintele cunoscut in majoritatea cazurilor.

Filiația maternă rezultă din faptul material al nașterii copilului de către o anumită femeie de unde reiese faptul că o anumită femeie a dat naștere unui copil și identitatea acestuia revendică maternitatea cu aceea a copilului născut de femeia respectivă, cu alte cuvinte că acel copil și nu altul a fost născut de femeia respectivă. Maternitatea se confirmă cu certificatul de naștere și prin actul de naștere ȋntocmit ȋn registrul de stare civilă stabilându-se ȋn mod obijnuit prin efectul legii. Dacă nașterea nu a fost ȋnregistrată ȋn registrul stării civile sau copilul a fost trecut ȋn acest registru ca fiind născut din părinți necunoscuți, maternitatea sa poate fi recunoscută prin confirmarea mamei.

Ȋn cazul ȋn care, din orice ȋmprejurări, dovada filiației materne nu se poate realiza prin certificatul de naștere precum și ȋn situația ȋn care se neagă realitatea conținutului certificatului de naștere, stabilirea matrenității se face prin hotărâre judecătorească.

Ȋn stabilirea legăturii de filiație maternă, starea civilă a mamei la data nașterii copilului nu are nicio concordanță deși Noul Cod Civil și Codul familiei aprobă aceleași mijloace de dovadă fără a deosebii după cum urmează a fi stabilită maternitatea din căsătorie sau din afara căsătoriei.

Modurile de stabilire a filiației paterne.

Paternitatea, legătura juridică dintre un copil și tatăl său rezultă din faptul procreației copilului iar stabilirea paternității se realizează diferit, ȋn funcție de filiația din căsătorie sau din afara căsătoriei. Filiația față de tatăl din căsătorie, altfel spus , paternitatea copilului născut sau conceput ȋn timpul căsătoriei mamei, se stabilește de drept prin aplicarea prezumției de paternitate, soțul mamei fiind „reputat” ca tată al copilului născut de soția sa. Față de tatăl din afara căsătoriei, filiația copilului născut de o mamă necăsătorita mai clar spus nici la data concepției, nici la data nașterii copilului., precum și a copilului a cărui paternitate din căsătorie a fost tăgăduită se poate stabili prin recunoașterea voluntară a tatălui sau prin hotărȃrea judecătorească.

Indiferent de modul concret ȋn care s-a realizat stabilirea paternității, odată fixată legătura de descendență, efectele sale juridice sunt aceleași, fără a se deosebi după cum paternitatea este din căsătorie sau din afara căsătoriei.

Dovada filiației firești

Mijloacele de dovadă a filiației firești. Prevederile art. 409 NCC enunță regula conform căreia dovada legăturii de filiație, maternă sau paternă, indiferent de modul ȋn care a fost stabilită filiația, se face prin acordul nașterii ȋntocmit ȋn registrul de stare civilă, precum și cu certificatul de naștere eliberat ȋn baza acestuia a se vedea și art. 99 NCC. Dovada, ȋn cazul copilului din căsătorie, se face prin actul de naștere și prin actul de căsătorie al părinților, ce se află ȋn baza registrelor de stare civilă, precum și prin certificatele de stare civilă corespunzătoare.

O excepție interesȃnd probațiunea filiației față de mamă, anume situația substituirii, stabilită pe calea judiciară, fie a copilului, fie a „mamei” ȋn sensul că a fost ȋnregistrată ca mamă a unui copil, o altă femeie decȃt cea care l-a născut, ȋn acest caz filiația putȃndu-se dovedi cu orice mijloc de probă.

Contrar concluziei pe care o poate induce lectura dispozițiilor art. 409 alin. (1) NCC, ȋn sensul că „ filiația se dovedește prin actul de naștere ȋntocmit ȋn registrul de stare civilă, precum și cu certificatul de naștere eliberat pe baza acestuia” , actele de stare civilă nu sunt mijlocul exclusiv de dovadă a filiației, a

stării civile ȋn general, ci principiul instrumentat de dovedire a acestuia: ȋn cazul reconstituirii sau al ȋntocmirii ulterioare a actuluui de stare civilă, precum și ȋn cadrul acțiunilor de stare civilă, acțiunea ȋn stabilirea maternității, dovada filiației se poate face ȋn fața instanțelor judecătorești, prin orice mijloc de probă.

Forța probantă. Legătura de filiație, ȋn cazul maternității, rezultă din actul de naștere, și unită cu posesia de stat face dovada absolută a maternității, adică nu este ȋngăduită reclamația altei maternități și nici contestarea maternității ce rezultă din actul de naștere.

Din punct de vedere al puterii doveditoare, actele de stare civilă fiind ȋnscrisuri autentice, fac dovada pâna la ȋnscrierea ȋn fals pentru ceea ce reprezintă constatările personale ale ofițerului de stare civilă și pânăla proba contrară, pentru celelalte mențiuni.

Posesia de stat- noțiune

Posesia de stat precizează legăturile de filiație și rudenie dintre un copil și familia din care se pretinde că face parte – art. 410 alin. 1

Prin urmare, sintagma „ posesie de stat” desemnează o stare de fapt ce indică exercițiul stării civile, dinamica acesteia. Posesia de stat se ȋnfățișează ca un mijloc de dovadă a stării civile, astfel potrivit art. 241 NCC, ȋn cadrul acțiunii ȋn contestatea filiației, ea poate fi dovedită „prin orice mijloc de probă, inclusiv prin posesia de stat”.

Scopul posesiei de stat este acela de prezumție legală relativă, destinat să consolideze forța probantă a altor mijloace probatorii ȋn raport cu celelalte probe, cu mențiunea că, posesia de stat conformă actului de naștere ȋn materie e filiație maternă valorează a prezumție absolută de maternitate, numai dacă pe cale judiciară , s-a stabilit că a fost ȋnregistrată ca mamă a copilului o altă femeie decât cea pe care l-a născut sau că a avut loc o substituire de copii.

Conținutul posesiei de stat.

Spre deosebire de concepția promovată de vechiul Cod civil, care prin art. 249 abrogat prin art.49 al Decretului nr 32/1945 pentru punerea ȋn aplicare a Codului familiei și a Decretului privitor la persoanele fizice și juridice, cu toate acestea a continuat să orienteze interpretarea dată conținutului posesiei de stat, cerea ȋntrunirea de fapte din care să rezulte raportul de filiație și de rudenie ȋntre o persoană și familia din care pretinde că face parte.

Posesia de stat poate rezulta din oricare din ȋmprejurările indicate exemplificativ de legiuitor ȋn curprinsul aceluiași text. Recunoașterea publică a filiației, și implicit a rudeniei, se poate degaja din una sau mai multe situații de fapt, după caz principale și anume cele enumerate de lege, sau accesorii care nu beneficiază de o descriere legală.

Potrivit art. 410 alin. 1NCC, posesia de stat constă ȋn oricare din următoarele situații:

copilul se bucură din partea unei persoane de un tratament specific părintesc, aceasta ocupându-se de creșterea și educația copilului care, la rândul său, se raportează la acea persoană ca fiind părintele său; fără ȋndoială, este cel mai persuasiv element al posesie de stat, ȋntrucȃt comporamentul celui ce se declară părintele copilului, uncomportament noncaritabil sau ȋn executarea unei obligații naturale, care degajă caracterul efectiv al unei vieți familiale. Reciprocitatea este esențială ȋn modul de raportare dintre un copil și pretinsul părinte;

copilul este cunoscut și recunoscut ȋn căminul familial și social, precum și atunci când este cazul, de către autoritățile publice, ca fiind persoana căreia ȋi aparține straea civilă de care se prevalează;

copilul poartă numele persoanei pretinsă a fi părintele său.

Condițiile posesiei de stat

Câteva precizări privind condițiile posesiei de stat:

condiția continuității posesiei de stat presupune stabilitate, fiind incompatibilă cu un comportament neadecvat sau cu fapte izolate;

posesia de stat trebuie să fie pașnică, iar aceasta este pașnică dacă folosința stării civile nu a fost dobândită sau conservată prin acte de violență fizică sau morală neprovocate de o altă persoană;

caracterul public al posesiei de stat implică folosința acesteia ȋn vazul tuturor, astfel ȋncât să fie cunoscută, cu alte cuvinte publicitatea ȋnseamnă absența clandestinității;

caracterul neechivoc, adică posesia de stat nu poate rezulta dintr-un comportament ambiguu.

Posesia de stat conformă cu actul de naștere

Nicio persoană nu poate cere o altă filiație față de mamă decât aceea ce rezultă din actul său de naștere și posesia de stat conformă cu acesta și nimeni nu poate contesta filiația față de mamă a persoanei care are o posesie de stat conformă cu actul său de naștere.

Filiația față de mamă reprezintă filiația maternă, cum rezultă din actul de naștere, consolidat prin posesia de stat conformă actului de naștere, este ȋn principiu inatacabilă , astfel mijloacele de ȋnlăturare a maternității astfel prezumate sunt refuzate, fiind inadmisibilă atât acțiunea beneficiarului maternității ȋn reclamația unei filiații materne diferite, cât și acțiunea oricărei persoane ȋn contestarea acestei maternități. Posesia de stat conformă actului de naștere generează prezumția absolută că mternitatea astfel indicată corespunde realității. Dispozițiile art. 411 NCC au ȋn vedere exclusiv filiația maternă și sunt de strictă interpretare , ca atare, ȋn cazul filiației față de tată din căsătorie sau din afara căsătoriei, concordanța actului de naștere cu posesia de stat nu ȋmpiedică nici contestația acestei paternități, nici reclamația unei filiații diferite.

Capitolul III Filiația față de tatăl din afara căsătoriei

3.1. Considerații generale

Este „copil din afara căsătoriei” acela născut de o femeie necăsătorită nici la data nașterii copilului, nici la data concepției acestuia, precum și copilul născut sau conceput ȋn timpul căsătoriei mamei, dar a cărui paternitate prezumată a fost tăgăduită irevocabil.

Situația copilului din căsătorie, a cărui filiație față de mamă reprezintă, stabilirea ȋn temeiul legii, a raportului de filiație paternă față de sotul mamei este diferită de cea a copilului din afara căsătoriei a cărui filiație maternă și paternă sunt independente. Acesta nu are stabilit un raport de filiație paternă, ȋn „ochii legii” nici un tată, dar acest lucru se poate „ȋndrepta” fie pe calea de recunoaștere voluntară a tatălui [art. 415 alin. (2) NCC], fie prin hotărâre judecătorească.

Odată ce legătura de descendență a fost fixată, efectele sale juridice sunt aceleași indiferent de calea urmată , fără a se deosebi după cum paternitatea este din căsătorie sau din afara căsătoriei.

3.2. Modalități de stabilire a paternității din afara căsătoriei

Filiația față de tatăl din afara căsătoriei se poate stabili prin:

recunoaștere

hotărâre judecătorească

3.3. Efectele stabilirii paternității asupra unui proces penal

Art. 440 Cod civil, răstoarnă regula clasică potrivit căreia „penalul ține ȋn loc civilul”. Acest text de lege prevede următoarele : „Ȋn cazul infracțiunilor a căror calificare presupune existența unui raport de filiației care nu este leagal stabilit, hotărârea penală nu poate fi pronunțată ȋnainte de rămânerea definitivă a hotărârii civile privitoare la raportul de filiație”

3.4. Stabilirea filiației față de tatăl din afara căsătoriei prin recunoaștere

3.4.1. Noțiunea de recunoaștere a filiației față de tată

Recunașterea de paternitate este actul juridic unilateral prin care un bărbat mărturisește că un anumit copil este al său.

3.4.2. Copii a căror paternitate poate fi recunoscută

Recunoașterea de paternitate este unul dintre mijloacele de stabilire a paternității din afara căsătoriei și constă ȋn declarația făcută de bunăvoie de către un bărbat, ȋntr-una din formele prevăzute de lege, prin care mărturisește că este tatăl unui anumit copil. Copilul ȋn cauză poate fi o persoană minoră sau majoră.

Se aplică următoarele reguli:

poate fi recunoscut numai copilul din afara căsătoriei;

poate fi recunoscut nu numai copilul născut, ci și copilul doar conceput;

poate fi recunoscut și copilul decedat, numai dacă a lăsat descendenți firești;

poate fi recunoscut atât copilul minor, cât și cel major;

poate fi recunoscut și copilul care a fost deja recunoscut, dacă autorul recunoașterii nu are cunoștință de prima cunoaștere.

Conform art. 415 alin (2) NCC „copilul conceput și născut ȋn afara căsătoriei poate fi recunoscut de către tatăl său”. Legiuitorul a urmărit să indice, fără ȋndoială regula conform căreia recunoașterea este admisibilă numai ȋn privința copilului din afara căsătoriei, pentru că cel născut sau conceput ȋn timpul mariajului mamei beneficiază de prezumția de paternitate a soțului. Textul nu-l are ȋn vedere decât pe copilul care de la bun ȋnceput, de la data concepției și a nașterii, era din afară căsatoriei, nu și pe acela care , deși născut sau conceput ȋn timpul căsătoriei a pierdut statutul de copil din căsătorie prin efectul admiterii unei acțiuni ȋn tăgada paternității.

O primă idee ar fi că recunoașterea de paternitate poate privi copilul care, la data nașterii, nu are o filiație paternă stabilită potrivit legii, adică fie prin aplicarea prezumției de paternitate , fie prin efectul unei recunoașteri anterioare, fie prin efectul unei hotărâri judecătorești.

Spre deosebire de mărturisirea de maternitate, admisibilă numai ȋn privința copilului a cărui naștere nu a fost ȋnregistrată ȋn actele de stare civilă sau care a fost ȋnregistrat ca fiind născut din părinți necunoscuți, recunoașterea de paternitate este posibilă față de orice copil care nu are filiația paternă stabilită la data recunoașterii.

Șansele de „coexistență” a două sau mai multe recunoașteri concomitente sau succesive privitoare la același copil sunt excluse, ȋntrucȃt mărturisirea de filiație privitoare la un copil care are o filiație legal stabilită și neânlăturată la data recunoașterii este sancționată cu nulitatea absolută. Cu toate acestea, recunoașterea de paternitate și cea de maternitate lovită de nulitatea absolută se poate activa devenind producătoare de efecte dacă fiiația anterioară a fost „dezavuată” prin hotărâre judecătorească.

Recunașterea de filiație maternă sau paternă, poate interveni atât ȋn timpul vieții copilului, cât și după moartea acestuia ȋnsă, ȋn acest din urmă caz, numai dacă a lăsat descendenți firești, altfel recunaoșterea este lovită de nulitate absolută.

Apare o ȋntrebare ȋn cazul „copilului conceput și născut ȋn afara căsătoriei” și anume dacă recunoașterea de paternitate ȋl poate privi numai pe copilul născut, sau și pe acela conceput dar nenăscut. Unii autori afirmă că dispoziția invocată nu sugerează condiția restrictivă ca nașterea copilului să fi avut loc oricum, ci doar indică faptul că recunoașterea trebuie să se refere la copilul din afara căsătoriei.

Nu este mai puțin adevărat că, dacă ulterior nașterii dar ȋnainte de nașterea copilului, mama acestuia se căsătorește cu un alt bărbat decât cel autorul recunașterii, statutul familial al copilului va suferi modificări, deoarece fiind născut ȋn timpul căsătoriei mamei, este prezumată filiația sa față de soțul mamei, iar prezumția instituită prin art. 414 alin. (1) NCC nu ține seama decât de starea de căsătorie a mamei. Sunt autori care susțin că ar fi lovită de nulitate absolută soarta juridică a recunașterii de paternitate „anihilate” pe motiv că privește copilul din căsătorie, ȋn vreme ce alți autori afirmă că recunoașterea ar fi caducă și „nu va avea nicio eficiență (…) afară doar de cazul ȋn care acestui copil i s-ar tăgădui paternitatea de către soțul mamei și deci recunoașterea și-ar gasi câmpul său normal de aplicație”.

3.4.3. Natura juridică a recunoașterii fliației față de tată

Recunoașterea de paternitate are o natură juridică complexă, de mijloc de probă și de act juridic unilateral. Totodată ea reprezintă un act de stre civilă fiind supusă ȋnregistrării ȋn registrul de stare civilă.

Dreptul de a recunoaște filiația aparține exclusiv bărbatului care pretinde că este tată și nu se transmite moștenitorilor. Caracterul personal al recunoașterii nu exclude ȋnsă reprezentarea convențională, dar numai printr-un mandatar cu procură specială și autentică, ȋmputernicit special de autorul recunoașterii.

Minorul necăsătorit ȋl poate recunoaște singur pe copilul său, dacă are discernământ la momentul recunoașterii, ceea ce ȋnseamnă că valabilitatea manifestării de voință este condiționată numai de existența voinței conștiente a autorului recunoașterii, stadiul capacității de exercițiu fiind irelevant, pe de altă parte, reprezentantul legal al tatălui incapabil nu poate face o mărturisire de filiație.

La prima vedere, lipsa discernământului autorului recunoașterii nu este sancționată, „viciul” neregăsindu-se nici printre cauzele de nulitate relativă, nici printre cauzele de nulitate absolută a recunoașterii de filiație.

3.4.4. Caracterele juridice ale recunoașterii filiației față de tată

Recunoașterea de paternitate are următoarele caractere juridice:

este un act juridic unilateral, efectele sale producându-se indiferent și independent de acceptarea recunoașteriide către beneficiarul acesteia, ca manifestare unilaterală de voință, recunoașterea trebuie să ȋndeplinească cerințele de valabilitate specifice, adică să exprime voința internă, reală a autorului recunoașterii, făcută cu intenția de a produce efecte juridice;

este un act juridic pur și simplu, care nu poate fi afectat de modalitățȋ;

are un caracter declarativ, autorul manifestării de voință nu face decât să confirme legătura sa de filiație față de copil; este de la sine ȋnțeles ca efectele recunoașterii să producă nu numai pentru viitor, ci, de asemenea să acopere intervalul de timp cuprins ȋntre data nașterii copilului (sau al concepției, ȋn măsura ȋn care este vorba de drepturile copilului) și data manifestării de voință a tatălui;

efectele sale se produc erga omnes, dat fiind caracterul indivizibil al stării civile și rezultatul implicit din prevederile art. 420 alin. (1) NCC potrivit cărora orice persoană interesată poate contesta recunoașterea care nu corespunde adevărului; altfel spus, recunoașterea este opozabilă nu doar autorului său și moștenitorilor acestuia, ci tuturor;

este un act juridic irevocabil, chiar dacă s-a exprimat ȋn formă testamentară

este un act juridic solemn, valabilitatea sa fiind condiționată de forma care ȋmbracă manifestarea de voință, iar forma poate fi, limitativ, fie declarația la serviciul de stare civilă, fie ȋnscrisul autentic sau testamentul art. 416 alin (1) NCC.

3.4.5. Formele recunoașterii de paternitate

Recunoașterea de paternitate, la fel ca recunoaștrea de matrenitate trebuie exprimată sub sancțiunea nulitătii absolute art.418 NCC, prin oricare din următoarele forme limitativ prevăzute la art. 416 alin (1) NCC și lăsate la alegerea autorului recunoașterii:

Recunoașterea prin declarație la serviciul de stare civilă

Aceasta se poate face la orice serviciu de stare civilă, ȋn scris ori verbal, odată cu ȋnregistrarea nașterii copilului sau la o dată ulterioară, ȋntrucât legea nu distinge.

Recunoașterea prin ȋnscris autentic

Aceasta presupune constatarea mărturisirii de filiație printr-un ȋnscris ȋntocmit sau, după caz, primit și autentificat de o autoritate publică, de notarul public sau de către o altă persoană ȋnvestită cu autoritate publică, ȋn forma și condițiile stabilite de lege art.263 alin. (1) NCPC. Alături de recunoașterea cuprinsă ȋntr-un ȋnscris autentic autentificat de notarul public, este de asemenea „autentică”, de exemplu, mărturisirea exprimată ȋn fața instanței de judecată și consemnată ȋn ȋncheierea de ședință, ca și hotărârea finală a instanței, urmând regimul ȋnscrisurilor autentice. Recunoașterea de paternitate este producătoare de efecte juridice prin ea ȋnsăși, asfel ea poate fi exprimată ȋn cadrul oricărui litigiu, printr-o declarație sau printr-un răspuns neechivoc al bărbatului ȋn cauză, din care să reiasă ȋn mod cert mărturisirea raportului de filiație și identitatea copilului recunoscut. Ulterior s-a decis că declarația făcută cu cazia ȋntocmirii carnetului de muncă ȋn sensul că titularul are un copil din afara căsătoriei, are valoare de recunoaștere exprimată ȋn formă autentică, deoarece carnetul de muncă este un asemenea ȋnscris.

Mențiunile din ȋnscrisul autentic nu au valoare probantă egală. Autenticitatea acoperă constatatările personale ale agentului instumentator făcute ȋn limitele atribuțiilor ce-i revin și anume stabilirea identității părților, exprimarea consimțământului acestora cu privire la conținutul ȋnscrisului, semnătura acestora și data ȋnscrisului făcându-se dovada până la ȋnscrierea ȋn fals; celelalte mențiuni ȋnscrise pe baza susținerilor părții, fac dovada până la proba contrarie. Veridicitatea conținutului declarației de recunoaștere dobândește putere probantă relativă, ȋn consecință mărturisirea poate fi contestată.

Dispoziția cuprinsă ȋn art. 416 alin (2) NCC instituie ȋn sarcina agentului instrumentator obligația de a trimite din oficiu o copie a ȋnscrisului autentic serviciului de stare civilă competent, adică, așa cum rezultă din prevederile referitoare la actele de stare civilă, art. 98- 103 NCC, serviciului de stare civilă la care a fost ȋntocmit actul de naștere al copilului pentru a se face cuvenită mențiunea ȋn registrul de stare civilă.

Recunoașterea prin testament

Aceasta poate ȋmbrăca oricare din formele testamentului ordinar, și anume prin testament olograf sau autentic și de asemenea, ȋn forma testamentului privilegiat, ȋntocmit ȋntr-una din situațiile speciale anume indicate de lege și anume ȋn caz de epidemii, catastrofe, razboaie sau alte asemenea ȋmprejurări excepționale art. 1.040 NCC.

Mărturisirea de paternitate cuprinsă ȋntr-un testament poate fi valorificată pe calea acțiunii ȋn constatarea recunoașterii de paternitate. Inițiate de beneficiarul recunoașterii. Într-o speță construită pe o stare de fapt mai puțin comună, instanța a apreciat că recunoașterea cuprinsă ȋntr-o lucrare cu caracter autobiografic poate servi ca act valabil de recunoaștere a paternității fiind ȋnscrisă ȋn ȋntregime, semnată și dată de mâna testatatorului, s-au respectat ȋntru totul cerințele de formă ale testamentului olograf.

Mărturisirea testamentară a filiației materne sau paterne, se deosebește de toate celelalte dispoziții testamentare datorită câtorva particularități. Deși testamentul este un act juridic esențial revocabil, mărturisirea d efilație ȋn general. Chiar dacă a fost făcută prin testament, este irevocabilă art. 416, alin. (3) NCC. În eventualitatea revocării testamentului conținând și o recunoaștere de filiație, nu se va face referire legăturei de rudenie astfel stabilite, deoarece așa cum s-a arătat ȋn literatura de specialitate, „ȋnăuntrul testamentului pot coexista acte juridice deosebite, fiecare păstrȃndu-și individualitatea și independența, ȋn sensul că rămȃne supus propriului său regim”.

Validitatea testamentului nu determină valabilitatea recunoașterii de filiație dacă sunt ȋndeplinite cerințele speciale ale mărturisirii de filiație. De exemplu, cu toate că testamentul este nul pentru că ȋn cuprinsul său două sau mai multe persoane dispun una ȋn favoarea celeilalte sau ȋn favoarea unui terț, recunoașterea de filiație din același testament autentic, va fi producătoare de efecte juridice deoarece a fost exprimată printr-un ȋnscris autentic.

3.4.6. Contestarea recunoașterii de paternitate

Recunoașterea care nu corespunde adevărului poate fi contestată oricȃnd și de orice persoană interesată conform art. 420 alin (1) NCC.

La fel ca ȋn cazul recunoașterii de maternitate, contestarea recunoașterii este judiciară: „semnalmentele” acțiunii ȋn contestarea paternității sunt comune cu cele ale acțiunii ȋn contestarea recunoașterii de maternitate.

Dreptul la acțiune este recunoscut oricărei persoane interesate: fără ȋndoială

justifică un interes copilului recunoscut , autorul recunoașterii, un alt bărbat care și-ar „revendica” paternitatea, mama copilului, ȋn general oricine face dovada unui beneficiu material sau morall ȋn a obține ȋnlăturarea raportului de filiație.

Legea prevede că orice persoană interesată are calitate procesuală pentru a introduce acțiunea. Astfel de persoane ar putea fi: copilul recunoscut, moștenitorii copilului recunoscut, mama copilului recunoscut, procurorul. Deși recunoașterea de paternitate este irevocabilă, părerea care s-a impus ȋn literatura juridică estr că și cel care a făcut recunoașterea poate să o conteste, dacă aceasta nu corespunde adevărului, căci a contesta nu este totuna cu a revoca. De asemenea, moștenitorii celui ce a făcut recunoașterea au calitatea de a o contesta.

În practica judiciară, s-a arătat a fi posibilă și contestarea recunoașterii de paternitate intentată de tatăl care a știut de la ȋnceput că face o recunoaștere nerală, ca și recunoașterea paternității făcută de pârât ȋn fața instanței, pe care acesta doar a contestat-o. Pentru acest din urmă caz, distingem două sitații. Prima situație ar fi dacă paternitatea a fost stabilită prin hotărȃre judecătorească, trecută ȋn puterea lucrului judecat, acțiunea ȋn contestare nu este admisă, ȋntrucȃt hotărȃrea poate fi reformată numai prin folosirea căilor ordinare sau extraordinare de atac prevăzute de lege. În a doua situație ȋnsă prin hotărȃrea judecătorească, instanța nu a stabilit, pe bază de probe, paternitatea ci doar a constatat recunoașterea paternității făcută de pȃrȃt ȋn fața ei, contestația este admisibilă, dacă recunaosterea nu corespunde realității.

Dacă acțiunea ȋn contestarea recunoașterii este admisă, ea are drept efect ȋnlăturarea filiației față de bărbatul care a efectuat recunoașterea.

Îndreptățirea autorului recunoașterii de paternitate de a-și contesta propria mărturisire nu contrazice caracterul irevocabil al manifestării de voință declarat prin art. 416 alin (3) NCC, și de asemenea nu contrazice principiul irevocabilității recunoașterii, nu suntem ȋn situația revocării unilaterale a recunoașterii, reclamantul neagă conformitatea cu realitatea faptului recunoscut, alegație supusă controlului instanței.

Procurorul poate iniția contestarea recunoașterii de filiație ȋn temeiul dispozițiilor art. 90 alin. (1) NCPC conform cărora „procurorul poate porni acțiunea civilă ori de cȃte ori va fi nevoie pentru apărarea drepturilor și intereselor legitime sale minorilor, ale persoanelor puse sub interdicție și ale dispăruților, precum și ȋn alte cazuri expres prevăzute de lege”.

Dreptul la acțiune este imprescriptibil dat fiind scopul urmărit prin valorificarea lui, precum și convingerea interesului personal cu cel general ȋn stabilirea adevărului și ȋnlăturarea filiației aparente.

Acțiunea se pornește, după caz, ȋmpotriva autorului recunoașterii sau, după decesul acestuia, ȋmpotriva moștenitorilor sau ȋmpotriva copilului recunoscut, minor sau major ori a moștenitorilor acestuia. Dacă moștenirea este vacantă, acțiunea poate fi introdusă ȋmpotriva comunei, orașului sau dupa caz, municipiului de la locul deschiderii moștenirii, cu precizarea că citarea ȋn proces a renunțătorilor, dacă există, este obligatorie art.439 NCC.

Părinții și copilul vor fi citați ȋn toate cazurile.

Probațiunea. În cadrul procesului urmează a se lua ȋn vedere instanța, prin

orice mijloc de probă, astefl că recunoașterea nu corespunde filiației reale a copilului.

Ca regulă generală, sarcina probei aparține aceluia care face o susținere ȋn cursul procesului, adică reclamantului. Art. 420 alin (2) intervertește ȋn mod expres sarcina probei, ȋn sensul că ori de cȃte ori acțiunea este intentată de celălalt părinte, de copilul recunoscut, de descendenții acestuia, reclamantul este scutit de orice dovadă, autorul recunoașterii sau moștenitorii acestuia fiind ținuțȋ să facă proba raportului de filiație. Rațiunea este aceea de a ocroti categoriile de persoane amintite de eventualele recunoaăteri interesate, contrare adevărului, prin simpla introducere a cererii d echemare ȋjudecată, celălalt părinte al copilului, copilul sau descendenții acestuia sunt ȋn măsură să-l provoace pe autorul recunoașterii să dovedească realitatea filiației sale mărturisite, iar dacă nu va izbuti, nu se precizează ȋn lege.

Hotărȃrea de admitere a acțiunii prin care s-a contestat recunoașterea

paternității ȋnlătură retroactiv raportul de filiație „atacat”.

Prin aceeași hotărȃre, instanța urmează să dispună, chiar dacă partea nu a formulat o cerere expresă ȋn acest sens asupra numelui copilului, a exercițiului autorității părintești și a obligației părinților de a-l ȋntreține pe copil.

Dacă hotărȃrea instanței este ȋn sensul respingerii cererii se ȋnțelege că legătura de filiație paternă rămȃne neatinsă.

Aspecte procedurale privind contestarea recunoașterii filiației față de tată:

Instanța competentă

Competența aparține instanței de tutelă, ȋn baza art. 265 coroborat cu art. 107 Cod civil.

Sub aspectul competenței materiale, pȃnă la reglementarea organizării și funcționării instanței de tutelă, este competentă judecătoria.

Din punct de vedere al competenței teritoriale, este competentă instanța de la domiciliul pȃrȃtului.

Calitatea procesuală

Calitatea procesulă activă

Potrivit art. 420 alin. (1) Cod civil, acțiunea ȋn contestarea recunoașterii de paternitate poate fi exercitată de orice persoană interesată.

Prin urmare, inclusiv bărbatul care a făcut recunoașterea poate introduce această acțiune.

Calitate procesuală pasivă

Acțiunea se introduce, după caz, ȋmpotriva autorului recunoașterii sau a copilului recunoscut.

Termenul de exercitare a acțiunii ȋn contestarea recunoașterii filiaței față de tată

Acțiunea ȋn contestarea recunoașterii de paternitate este imprescriptibilă.

Mijloacele de probă ȋn cazul acțiunii ȋn contestarea recunoașterii filiaței față de tată

Pentru contestarea recunoașterii de paternitate este admisibil orice mijloc de probă admis de lege.

Ca regulă, sarcina probei revine reclamantului. Cu toate acestea potrivit art. 420 alin (2) Cod civil: „Dacă recunoașterea este contestată de celălalt părinte, de cel cunoscut sau de descendenții acestuia, dovada filiației este ȋn sarcina autorului recunoașterii sau a moștennitorilor săi”.

Efectele admiterii acțiunii ȋn contestarea recunoașterii filiației față de tată

Principalul efect al recunoașterii este stabilirea paternității copilului față de acel bărbat.

Copilul rămȃne tot din afara căsătoriei, dar cu paternitatea stabilită, retroactiv, de la data nașterii și, ȋn ceea ce privește drepturile, de la data concepției sale.

Efectele care decurg din stabilirea filiației privitoare la nume, exercitarea autorității părintești, locuința copilului, obligația de ȋntreținere, etc. Se produc nu numai de la data recunoașterii, ci retroactiv, din momentul concepției.

Nulitatea recunoașterii de paternitate

Nulitatea absolută a recunoașterii de paternitate.

Cazurile de nulitate a recunoașterii de filiație, fie de maternitate, fie de paternitate, sunt cuprinse ȋn art. 418 NCC:

recunoașterea se referă la un copil avȃnd la data recunoașterii, legătura de filiație legal stabilită art. 418, lit. a) NCC, este irelevant modul ȋn care a fost stabilită respectiva filiație prin efectul prezumției de paternitate, prin recunoaștere, prin hotărȃre judecătorească, și nu interesează dacă autorul mărturisirii cunoaște sau nu existența acelui raport de filiație. Totuși, dacă ulterior recunoașterii, filiația mai ȋntȃȋ stabilită fiind cauză a nulității recunoașterii este ȋnlăturată prin hotărȃre judecătorească, mărturisirea inițial lipsită de efecte juridice, devine valabilă. Din punct de vedere al mecanismului validarii recunoașterii de filiație, considerăm că ne aflăm ȋntr-o ipoteză de acoperire a nulității absolute a unui act juridic, un procedeu la care legiuitorul a recurs și ȋn cadrul altor instituții interesȃnd familia.

recunoașterea privește un copil decedat care nu a lăsat descendențȋ firești conform art. 418 lit. b) NCC așa cum cere, pentru valabilitatea recunoașterii. Descendentul adoptiv al copilului precedat recunoascut nu ȋnlătură sancțiunea nulității absolute;

recunoașterea nu respectă cerințele de formă stabilite prin art. 416 alin. (1) NCC nefiind exprimată prin declarație la serviciul de stare civilă, prin ȋnscris autentic sau prin testament.

La aceste cazuri de nulitate absolută expres prevăzute de lege, credem că se mai adaugă o ipoteză de nulitate virtuală sancționȃnd recunaoșterea făcută de o altă persoană decȃt autorul mărturisirii de paternitate sau reprezentantul acestuia avȃnd procură specială și autentică.

Regimul nulității. În lipsa indicațiilor declarative de la regimul de drept comun al sancțiunii, nulitatea absolută a recunoașterii poate fi invocată oricȃnd, de orice persoană interesată, pe cale de excepție sau de acțiune.

Hotărȃrea de admitere a acțiunii are efect declarativși este opozabilă erga omnes.

Prin ȋnlăturarea paternității se acoperă nulitatea absolută a unei eventuale recunoașteri diferite acesteia, pȃnă acum inaptă de efecte juridice pentru că se referea la un copil cu filaiția legal stabilita – art. 418 lit. a) teză finală NCC.

Filiația paternă a copilului se poate stabili fie prin recunoaștere, fie prin hotărȃre judecătorească.

Nulitatea relativă a recunoașterii de paternitate

Cazurile de nulitate relativă a recunoașterii de filiație ȋn general prevăzute de

art. 419 alin (1) NCC sunt eroarea, dolul și violența.

În materie de recunoașterea filiației, lipsa discernămȃntului autorului este omisă din enumerarea cazurilor de nulitate relativă,nefigurȃnd nici printre cele de nulitate absolută indicate prin art. 418 NCC. Legiuitorul a subȃnțeles existența discernămȃntului autorului recunoașterii la momentul exprimării sale cu statut de condiție de valabilitate a mărturisirii de filiație, dar aplicabilitatea sa generală este de necontestat.

Regimul nulității. În această materie, dreptul al acțiune aparține autorului recunoașterii și este supus prescripției ȋn termenul general de 3 ani (art. 2.517 NCC) socotit, după caz, de la data ȋncetării violenței, a discernămȃntului, a decsoperirii erorii sau a dolului. Pentru lipsa discernămȃntului, termenul de prescripție curge din ziua cȃnd cel ȋndreptățit sau reprezentantul său legal a cunoscut cauza anulării conform art. 2.529 alin (1) lit. c) NCC.

Stabilirea filiației față de tatăl din afara căsătoriei prin hotărȃre judecătorească

Faptul că acțiunea ȋn stabilirea paternității este deschisă copilului din afara căsătoriei, care nu a fost recunoscut de tată, este menit să reafirme principiul conform căruia, nu se poate consacra nicio legătură de filiație, cȃtă vreme o filiației anterioară, legal stabilită, nu a fost ȋnlăturată prin hotărȃre judecătorească, conservȃndu-se astfel caracterul indivizibil al stării civile. Pe de altă parte, redactarea dată textului dezvăluie preferința legiuitorului pentru calea necontencioasă ȋn lămurirea filiației paterne „bănuiala” confirmată și de prevederile art. 428 NCC prin care se recunoaște dreptul mamei copilului de a cere despăgubiri tatălui din afara căsătoriei numai ȋn cazul ȋn care stabilirea peternității s-a realizat pe cale judecătorească.

Ne ȋntrebăm care va fi soarta procesului dacă ȋn timpu soluționării cauzei, copilul reclamant „dobȃndește” o filiație paternă față de un alt bărbat decȃt pȃrȃtul, aceasta nu este o ipoteză teoretică, fiindcă pȃnă cȃnd hotărȃrea de adimitere a cererii nu rămȃne definitivă, recunoașterea de paternitate venită din partea altui bărbat este valabilă. De asemenea prin rectificarea datei morții prezumate a soțului mamei este posibilă activarea prezumției de paternitate a copilului conceput ȋn timpul căsătoriei și născut ulterior ȋncetării acesteia. Indiferent de calea pe care a fost stabilită, filiația este fixată retroactiv, astfel că cererea are ca obiect stabilirea paternității ce urmează a fi respinsă ca inadmisibilă, totuși soluția favorabilă ar conferi copilului dublă paternitate, contrazisă de legile naturii.

Despre copilul adoptat s-a afirmat conform reglementărilor anterioare, că el nu pierde dreptul de a-și stabili filiația firească. Cu toate că cel adoptat intră ȋn familia părintelui sau părinților adoptivi asemena unui copil firesc, filiația sa firească nu devine o chestiune cu totul lipsită de importanță. Astfel, rudenia de sȃnge ȋn linie dreaptă, precum și ȋn linie colaterală pȃnă la al IV- lea grad inclusiv, constituie pe viitor impedimente la cășătorie. În cazul ȋncetării adopței, părinții firești vor redobȃndi drepturile și ȋndatoriile părintești. Din punct de vedere patrimonial, datorită retroactivității efectelor filiației, adoptatul și-ar putea valorifica vocația succesorală la moștenirea lăsată de rudele sale firești, dacă succesiunea a fost deschisă pȃnă la ȋncuviințarea adopției.

Ar mai fi de adăugat că admisibilitatea de principiu a acțiunii ȋn stabilirea filiației firești a copilului adoptat poate fi susținută cu argumentul dreptului la identitate al copilului confor art. 8 alin (2): „copilul este ȋnregistrat imediat după naștere și are de la această dată dreptul la un nume, dreptul de a dobȃndi o cetățenie și, dacă este posibil, de a-și cunoaște părinții și de a fi ȋngrijit, crescut și educat de aceștia”.

3.5.1. Noțiune

Acțiunea pentru stabilirea paternității din afara căsătorie este o acțiune ȋn

reclamație de stare civilă, ce are ca obiect determinarea legăturii de filiație dintre copilul din afara căsătorie și tatăl său.

Potrivit art. 424 NCC „Dacă tatăl din afara căsătoriei nu ȋl recunoaște pe copil, paternitatea acestuia s epoate stabili prin hotărȃre judecătorească”.

3.5.2. Cazurile ȋn care filiația față de tată se poate stabili prin hotărâre judecătorească

Acțiunea ȋn stabilirea paternității din afara căsătoriei se poate introduce ȋn toate cazurile ȋn care este vorba de un copil din afra căsătoriei, care nu este recunoscut.

Acțiunea poate fi introdusă și de copilul din căsătorie, căruia ȋ s0a tăgăduit paternitatea și a devenit copil din afara căsătoriei.

3.5.3. Acțiunea ȋn stabilirea paternității din afara căsătorie

Dreptul la acțiune. Acțiunea ȋn stabilirea paternității din afara căsătoriei

aparține copilului și se pornește ȋn numle lui de către mamă, chiar dacă este minoră, sau de către reprezentantul său legal – art. 425 alin (1) NCC.

Așadar, titularul dreptului la acțiune este copilul, adică persoana care ȋși revendică descendența paternă, fie că este minor sau major.

Dreptul la acțiune este imprescriptibil ȋn timpul vieții copilului.

Pe timpul minorității titularului, ȋn numele său, acțiunea poate fi pornită de mamă, chiar dacă este mionră, sau de un alt reprezentant legal.

Dreptul la acțiune trece asupra moștenitorilor titularului, ȋn consecință declanșarea acțiunii civile nu este ȋmpiedicată prin decesul copilului, soluție promovată și de alte legislații, cu atȃt mai mult, moștenitorii titularului decedat ȋn cursul judecății sunt autorizați să continue procesul ȋn stabilirea paternității.

Ca și ȋn cazul stabilirii maternității pe cale judecătorească, dreptul la acțiune se transimte asupra moștenitorilor, ȋnsă dreptul acestora este supus prescripției ȋn termen de un an de la data decesului copilului- art. 427 alin. (2) coroborat cu art. 423 alin. (5) NCC.

Articolul 425 Cod civil are o formulare identică cu cea din art. 59 Cod familiei, și prevede că acțiunea ȋn stabilirea paternității aparține copilului și se pornește ȋn numele său de mamă sau de reprezentantul său legal. Cu toate că formularea textului este clară, ȋn legătură cu subiectele dreptului la acțiune s-au născut numeroase probleme ce au fost discutate ȋn literatura noastră juridică.

Astfel, s-a precizat că, ȋn cazul minorului sub 14 ani, acțiunea se pornește de mama acestuia sau de tutorele său. Ȋn privința mamei s-a arătat că are capacitate procesuală, chiar atunci cȃnd nu a ȋmplinit vȃrsta de 14 ani și că ea nu are nevoie de nicio ȋncuviințare pentru intentarea acțiunii. Dacă minorul a ȋmplinit vȃrsta de 14 ani, el va putea introduce singur acțiunea, fără să mai aibă nevoie de ȋncuviințare, acțiunea avȃnd un caracter personal, pe de o parte, iar pe de alta, dacă mama care nu a ȋmplinit vȃrsta de 14 ani poate introduce fără ȋncuviințare acțiunea, nu există niciun motiv ca acest drept sa nu-i fie recunoscut și minorului.

Acțiunea aparține și copilului major, iar această concluzie rezultă cu claritate din redactarea art. 427 Cod civil care prevede că acțiunea aparținȃnd copilului nu s eprescrie ȋn timpul vieții acestuia.

Odată ce mama copilului sau reprezentantul său legal a introdus acțiunea, nici unul dintre ei nu poate renunța la ea, ȋntrucȃt această acțiune aparține copilului și urmărește stabilirea stării civile a acestuia. De asemenea, se consideră că nici convențiile de renunțare la pornirea sau la contiunarea acțiunii dintre mama copilului sau reprezentantul său legal și pretinsul tată nu sunt admisibile.

Satrea civilă a copilului nu poate face obiectul unei tranzacții.

Copilul din afara căsătoriei, recunoscut, dar care și-a pierdut paternitatea ca urmare a contestării recunoașterii, poate intenta acțiunea ȋn stabilirea paternității.

În literatura juridică s-a discutat dacă un copil recunoscut poate sau nu introduce acțiunea ȋn stabilirea paternității față de un alt bărbat decȃt cel care a făcut recunoașterea. S-a răspuns afirmativ, cu motivarea că niciun text de lege nu se opune și că hotărȃrea judecătorească prin care se stabilește paternitatea din afara căsătoriei ȋndeplinește și funcția de contestare a recunoașterii făcute anterior , asfel că rămȃne valabilă ultima paternitate stabilită.

Copilul din afara căsătoriei, adoptat, poate, de asemenea intenta acțiunea ȋn stabilirea paternității. În esență, argumentele aduse ȋn acest sens sunt următoarele:

stabilirea paternității din afara căsătoriei produce efecte retroactive ȋncepȃnd cu data nașterii și chiar cu aceea a concepției;

impedimentul la căsătorie rezultȃnd din rudenia firească se menține, legătura de sȃnge menținȃndu-se indiferent de ȋncheierea adopției;

adopția ȋntre frați este oprită, ceea ce s-ar putea eluda dacă filiația față de tată nu ar fi stabilita;

vocația succesorală reciprocă ȋntre frațȋ există pȃnă la data ȋncuviințării adopției.

Copilul din căsătorie, atȃta timp cȃt acțiunea ȋn tăgada paternității nu a fost admisă, nu poate promova acțiunea ȋn stabilirea paternității din afara căsătoriei. Dacă acțiunea ȋn tăgada paternității este intentată, instanța sesizează că acțiunea ȋn stabilirea paternității va trebui să suspende judecata pȃnă la soluționarea definitivă a paternității.

Probele. Efectele conviețuirii pretinsului tată cu mama copilului. Paternitatea se prezumă dacă se dovedește că pretinsul tată a conviețuit cu

mama copilului ȋn perioada timpului legal al concepțiunii iar prezumția este ȋnlăturată dacă pretinsul tată dovedește că este exclus ca el să ȋl fi conceput pe copil.

Dacă ȋn legislația anterioară, potrivit art. 60 alin (3) Cod familiei, faptul conviețuirii mamei cu pretinsul tată constituia cauză specială de ȋntrerupere a termenului de prescripție a dreptului la acțiune ȋn stabilirea paternității din afara căsătoriei., prin art. 426 NCC aceeași ȋmprejurare de fapt este investită cu efecte sensibil mai ferme, pentru că odată dovedită conviețuirea, paternitatea se prezumă.

Subliniem că prezumția de filaiție prevăzută de art. 426 alin. (1) nu se confundă cu prezumția de paternitate a copilului din căsătorie instituită prin art. 414 alin. (1) NCC, din cel puțin următoarele considerăm: dacă ȋn cazul copilului din afara căsătoriei, prezumția de paternitate este un mijloc de probă a filiției fondat pe dovada faptului conviețuirii mamei cu pretinsul tată, probă a cărui valorificare presupune un context judiciar anume acțiunea ȋn stabilirea paternității, ȋn ceea ce privește copilul din căsătorie, prezumția de paternitate este singurul mod de stabilirea a filaiției și execută orice formalitate judiciară sau extrajudiciară de confirmare și nu poate fi ȋnlăturată decȃt prin hotărȃre judecătorească.

Faptul conviețuirii mamei cu pretinsul tată, pe care se sprijină prezumția de paternitate, intresează numai raportat la timpul legal al concepției, ȋn ȋnțelesul stabilit prin art. 412. Conviețuirea ce a intervenit ulterior, inclusiv după nașterea copilului, poate avea revelanță ȋn probațiunea paternității, dar nu atrage incidența prezumției de patrenitate.

Cȃt privește ȋnțelesul noțiunii de „conviețuire”, credem că acesta nu este diferit de cel reținut ȋn doctrină ȋn contextul interpretării ar. 60 alin. (3) Cod familiei. Prin urmare faptul conviețuirii ar fi de reținut nu doar ȋn situația coabitării manifeste, a traiului comun al mamei cu pretinsul tată, dar și atunci cȃnd aceștia locuiesc separat, ȋnsă relația dintre ei avea caracter de continuitate și stabilitate.

În dovada conviețuirii ȋn intervalul timpului legal al concepțiunii copilului sunt admisibile oricare din mijloacele de probă.

Trebuie reținut că această prezumție de paternitate este concepută să ȋnlesnească probațiunea, nu ca unic mijloc de probă a paternității din afara căsătoriei. Cu alte cuvinte, dacă faptul conviețuirii nu este invocat sau nu a fost dovedit, prezumția nu ȋși găsește aplicare, dar aceasta nu ȋnseamnă că pretinsul tată nu poate stabili ca fiind tatăl copilului, ȋn temeiul altor probe administrate ȋn cauză, inclusiv a celor științifice.

Odată constatat faptul conviețuirii, prezumția se aplică ȋn puterea legii, nefiind lăsată la aprecierea judecătorului, rezultă din termenii categorici ȋn care este formulat art. 426 alin. (1) „paternitatea se prezumă”. Copilul a fost și va rămȃne din afara căsătoriei, dar cu filiația față de tată legal stabilită.

Prezumția de paternitate astfel stabilită poate fi răsturnată de tatăl „reputat” dacă dovedește, prin orice mijloc de probă, că este exclus ca el să il fi conceput pe copil.

Hotărȃrea instanței. Soluția de admitere a acțiunii ȋn stabilirea paternității

este declarativă, ȋn sensul că cel chemat ȋn judecată este considerat tată al copilului retroactiv, de la data nașterii sau a concepției copilului. Persoana a cărei filiație tocmai a fost consacrată rămȃne din afara căsătoriei, dar cu filiația legal stabilită față de tată.

Din dispoziția cuprinsă ȋn art. 438 alin. (1) NCC rezultă că instanța este obligată să statueze, chiar dacă partea nu a formulat o cerere expresă ȋn acest sens, asupra numelui copilului și asupra exercițiului autorității părintești, conform art. 505 alin. (3) NCC ȋn privința copilului din afara căsătoriei a cărui filiație este stabilită față de ambii părinții, concomitent sau succesiv precum și asupra obligației de ȋntreținere a părinților.

Observațiile noastre ȋn legătură cu ȋndatorirea instanței de a se pronuța asupra acestor cereri obligatorii, formulate cu prilejul dezvoltărilor asupra hotărȃrii instanței de tutelă ȋn materie de tăgadă a paternității, pot fi reiterate, instanța se va pronunța asupra capetelor de cerere privind numele copilului, exercitarea autorității părintești, precum și obligația părinților de a da ȋntreținere copilului ținȃd seama de circumstanțele concrete ale speței. Astfel, dacă acțiunea a avut ca obiect cercetarea paternității copilului decedat, sau dacă moartea titularului dreptului la acțiune a survenit ȋn timpul procesului, instanța nu se mai ocupă nici de chestiunea exercițului autorității părintești, nici de cea a obligației de ȋntreținere față de copil, dar cel puțin ȋn opinia noastră, problema numelui persoanei a cărei filiație a fost stabilită poate rămȃne ȋn discuție. De asemenea dacă presupusul tată este decedat la data intentării acțiunii iar moștenirea lăsată este vacantă, legătura procesuală se realizează ȋn contadictoriu cu pȃrȃtul, comuna, orașul sau municipiul de la locul deschiderii succesiunii art. 439 NCC, și evident nu poate fi vorba de reașezarea exercițiului autorității părintești sau a executării obligației de ȋntreținere ȋntr-o manieră care să implice și pȃrȃtul.

In privința copilului minor lipsit de capacitate deplină de exercițiu, ȋn principiu instanța urmează a se pronunța asupra fiecărei cereri accesori obiective. În schimb, dacă el este minor cu capacitate deplină de exercițiu, la fel și ȋn cazul descendentului major, instanța nu se mai ocupă nici de exercițiul autorității părintești nici de obligația de ȋntreținere a părinților față de acesta. Numele descendentului cu capacitate deplină de exercițiu nu poate fi modificat, decȃt dacă nu este căsătorit sau dacă, fiind căsătorit, nu are un nume comun cu al soțului, altfel soții sunt obligațȋ să poarte ȋn timpul căsătoriei numele comun declarat la ȋncheierea căsătoriei – art. 311 alin. (1) NCC, legea stabilind numai posibilitatea schimbării acestui nume cu consimțămȃntul celuilalt soț, pe cale administartivă, nu și eventualitatea modificării numelui comun, cu acordul celuilalt soț.

În ceea ce privește numele, dacă o astfel de soluție se impune ținȃnd seama de observațiile de mai sus și ȋn acord cu dispoziția de principiu din art. 84 alin. (1) NCC, potrivit căreia numele de familie se dobȃndește prin efectul filiației, modificarea stării civile are drept urmare aplicarea ȋn privința copilului, după caz, a regulilor privitoare la stabilirea numelui copilului din afara căsătoriei cu distincțiile indicate prin art. 540 NCC după cum filiația a fost stabilită față de unul sau față de ambii părințȋ, ȋn mod succesiv sau concomitent, devin incidente cele statuate prin art. 449 NCC.

De regulă, copilul a cărui filație paternă se cercetează are stabilită filiația față de mamă, pe cale de consecință poartă numele de familie al acesteia. Prin fixarea legăturii filiale și față de celălalt părinte, copilul prin acordul păților, poate lua numele de familie al tatălui sau nemele reunite ale acestora art. 450 alin. (3) NCC, iar ȋn lispa acordului părților , hotărăște instanța de tutelă art. 450 alin. (3) coroborat cu art. 429 alin. (3) NCC.

Referitor la exercitarea autorității părintești, instanța este obligată să dispună ori de cȃte ori hotărȃrea sa se referă la filiația unui minor lipsit de capacitate deplină de exercițiu art. 484 NCC. Decizia instanței va fi guvernată de regula conform căreia autoritatea părintească se exercită impreună și ȋn mod egal de către părinți, inclusiv ȋn cazul copilului din afara căsătoriei dacă părinții săi conviețuiesc, fiind aplicabile , prin analogie, dispozițiile din materia divorțului art. 505 alin. (2) NCC.

Instanța de tutelă poate ȋncuviința ȋnvoiala părinților cu privire la exercitarea autorității părintești sau cu privire la luarea unei măsuri de protecție a copilului, dacă este respectat interesul superior al copilului.

Copilul din afara căsătoriei a cărui filiație a fost stabilită potrivit legii are, față de fiecare părinte și rudele acestuia , aceeași situație ca și a aceea a unui copil din căsătorie – art. 448 NCC.

Hotărȃrea instanței este supusă căilor de atac ȋn condițiile dreptului comun.

Hotărȃrea rămasă definitivă se comunică serviciului de stare civilă de la locul ȋnregistrării nașterii, pentru a se face modificarea actului de stare civilă a copilului – art. 101 NCC.

Dreptul la despăgubiri al mamei

Noul Cod civil prevde, ca o noutate ȋn legislația romȃnă, că mama copilului poate cere pretinsului tată,ȋnsă numai dacă a formulat și o acțiune pentru stabilirea paternității, să ȋi plătească jumătate din:

cheltuielile nașterii și ale lehuziei

cheltuielile făcute cu ȋntreținerea ei ȋn timpul sarcinii și ȋn perioada de lehuzie

Dreptul la despăgubiri este un drept propriu al mamei, ci nu un drept al copilului ecercitat prin mamă ȋn calitate de reprezentant legal al acestuia. Este una din inovațiile noului Cod civil ȋntrucȃt prevederile Codului interesȃnd filiației se aplică numai ȋn privința copiilor născuțȋ după data intrării ȋn viguare a Codului civil, dreptul la despăgubiri nu paote fi valorificat de mama copilului născu ȋnaintea acestei date.

Decesul copilului mai ȋnainte de pronunțarea hotărȃrii nu are consecințe asupra dreptului mamei, care s epastrează conform art. 428 alin. (2) NCC.

Dreptul mamei se transmite moștenitorilor acesteia nu cei ai copilului. Moștenitorii copilului vor putea porni acțiunea ȋn stabilirea paternității fără, insă a putea obține depăgubiri.

Dreptul la acțiune ȋn despubiri se prescrie ȋn termen de 3 ani de la data nașterii copilului.

Condiția exercitării acțiunii ȋn stabilirea paternității copilului. Mama se poate lipsi de dreptul de a solicita despăgubiri numai ȋn cazul ȋn care aceasta a fost nevoită să recurgă la stabilirea paternității pe cale de acțiune ȋn justiție, pentru a se stabili paternitatea copilului, ȋn numele acestuia deoarece tatăl nu l-a recunoascut.

Cȃteva idei sunt de reținut:

simpla ȋmprejurare că tatăl din afara căsătoriei nu ȋl recunoaște pe copil nu este suficientă pentru a susține dreptul mamei, este necesar ca ea să fi insistat ȋn clarificarea situației filiale a copilului pornind acțiunea ȋn stabilirea paternității;

acțiunea trebuie să fi fost promovată de mamă, după cum rezultă din art. 428 alin. (4) NCC, nu de un alt reprezentant legal al copilului, sau de moștenitorii acestuia iar cererea ȋn despăgubiri este inadmisibilă dacă stabilirea paternității din afara căsătoriei s-a realizat prin efectul admiterii acțiunii ȋn tăgada paternității introdusa de pretinsul tată biologic;

mama va putea obține despăgubiri, rezultă din economia textelor, numai dacă bărbatul ȋmpotriva căruia a purtat judecata a fost declarat tată al copilului, dar este irelevant dacă prezumția de paternitate fondată pe faptul conviețuirii părților ȋn perioada timpului legal al concepției și-a găsit sau nu aplicare;

acțiunea ȋn stabilirea paternității trebuie să fi fost pornită dar nu finalizată ȋn contradictoriu cu pretinsul tată, iar nu cu mostenitorii acestuia .

Obligația corelativă a dreptului mamei este ȋn sarcina bărbatului față de care, prin hotărȃrea instanței, a fost stabilită paternitatea copilului și nu se transmite moșenitorilor tatălui, ȋntrucȃt nu există o dispoziție expresă ȋn acest sens. Prin urmare, cu toate că mama, ȋn numele copilului, poate porni acțiunea ȋn stabilirea paternității ȋmpotriva moștenitorilor pretinsului tată, ȋntr-o astfel de formulă litigioasă ea nu va putea obține despăgubiri.

Pentru a preȋntȃmpina „condamnarea” sa, bărbatul are opțiunea recunoașterii voluntare a filiației. Dacă recunoașterea revine ulterior promovării acțiunii și ȋnainte de pronunțarea instanței, tradivitatea mărturisirii paternității lasă deschisă mamei calea acțiunii ȋn despăgubiri. În schimb, dacă acțiunea ȋn stabilirea paternității a fost precedată de recunoașterea paternității de către același bărbat, recunoaștere care a fost mai apoi declarată nulă sau anulată ȋn condițiile art. 418 NCC, respectiv art. 419 NCC, credem că nu mai pot fi obținute despăgubiri.

Obligația ȋn despăgubiri a tatălui are sens numai dacă el a avut ȋn mod obiectiv posibilitatea de a recunoaște coplilul, prevenind o acțiune ȋn stabilirea filiației, ȋnsă nu a procedat astfel. De aceea este de neȋnțeles dreptul recunoscu mamei de a obține despăgubiri ȋn cazul copilului născut mort- art. 428 alin. (2) NCC. Argumentul conform căruia drepturile copilului fiind recunoscute de la concepțiune, tatăl avea șansa de a-l recunoaște ȋnainte de naștere nu poate fi primit, pentru că drepturile copilului sunt recunoscute anticipat sub condiția ca el să se nască viu; copilul născȃndu-se mort, el nu a avut răgaz să dobȃndească capacitate de folosință, astfel că tatăl se găsea ȋn imposibilitatea absolută de a recunoaște paternitatea unei persoane care nici nu a existat vreodată. Pe de altă parte, chiar și ȋn privința copilului născut viu care mai apoi a decedat, recunoașterea de filiație exprimată ulterior decesului copilului este lovită de nulitate absolută deoarece potrivit art. 418 lit. b) NCC, valabilitatea recunoașterii post moterm este condiționată de existența descendenților firești ai copilului precedat ceea ce, ȋn cazul unui nou născut, este exclus.

Despăgubirile la care este este ȋndreptățită mama reprezintă, potrivit art. 428 alin. (1) lit. a) și b), jumătate din cheltuielile nașterii și ale lehuziei, jumătate din cheltuielile făcute cu ȋntreținerea ei ȋn timpul sarcinii și ȋn perioada de lehuzie, precum și, conform alin. (5) din același text, orice alte prejudicii ȋncercate, ȋn ȋntregime.

Rezultă, așadar, că despăgubirile cuvenite mamei au două componente pe de o parte cheltuielile sarcinii și ale lehuzei, ȋn proporție indicată, orice alte prejudicii ȋncercate de mamă, atȃt de natură morală cȃt și de natură materială ȋntrucȃt legea nu distinge și totodată face trimitere la dreptul comun, mai clar spus, la obligația de reparație potrivit regulilor răspunderii civile delictuale. Exemplificativ, ar putea fi pretinse cu titlu de „alte prejudicii” diferența de venit obținut de mamă ȋn perioada concediului de maternitate, cheltuielile făcute cu ȋntreținerea copilului.

Distincția dintre cele două componente s-ar putea dovedi sursa unor consecințe practice interesȃnd ȋntinderea despăgubirilor deatorate moștenitorilor mamei, ȋn funcție de ȋnțelesul pe care ȋl va primi prevederea din alin. (5) art. 428 NCC, „ȋn afara cheltuielilor prevăzute la alin. (1), mama și moștenitorii ei au dreptul la despăgubiri pentru orice alte prejudicii, potrivit dreptului comun”. Întinderea despăgubirilor ce pot fi obținute de mamă este neȋndoielnică, atȃt pentru o parte din cheltuieli ocazionate de sarcină și lehuzie, cȃt și pentru cele cauzate de pasivitatea tatălui. Cȃt privește ȋntinderea reparațiilor care pot fi obținute de moștenitorii mamei, credem că nu intră ȋn discuție cheltuielile pricinuite de naștere și lehuzie. Faptul că aceste cheltuieli sunt legate de ȋnsăși purtarea sarcinii și naștere, ȋmprejurarea că vor putea fi recuperate pe seama debitorului numai ȋn proporție de jumătate ci nu integral, precum și faptul că obligația tatălui nu trece asupra moștenitorilor săi, poate sugera constatarea ȋn sensul că, ȋn privința acestei categorii de cheltuieli, dreptul mamei și obligația corelativă a tatălui au carcter.

Prejudiciul efectiv ȋncercat poate fi dovedit prin orice mijloc de probă, potrivit dreptului comun ȋn materie de probațiune. Pȃrȃtul poate obține reducerea cuantumului despăgubirilor dovedind că, deși nu a recunoscut copilul, a contribuit la acoperirea cheltuielilor sarcinii și lehuziei, precum și a celor aferente ȋntreținerii copilului.

Suntem de părere că legiuitorul, stabilind un drept la despăgubiri al mamei copilului, a procedat cu ȋnțelepciune și cu adevărat ȋn interesul superior al copilului de a avea lămurită cȃt mai curȃnd posibil filiația paternă din afara căsătoriei. Pe de o parte, recunoașterea dreptului ȋn desdăunări are efect mobilizator asupra tatălui, ȋndemnat să recunoască paternitatea pentru a evita obligarea sa la plata despăgubirilor cuvenite mamei sau moștenitorilor acesteia, iar pe de lată parte, mama este „ȋncurajată”, să lămurească cȃt mai grabnic situația filiației paterne a copilului său, ȋn termen de 3 ani de la data nașterii copilului, acesta fiind termenul de prescripție al dreptului de a cere despăgubiri și să nu ȋntȃrzie promovarea acțiunii ȋn stabilirea paternității profitȃnd de imprescriptibilitatea dreptului la acțiune al copilului ȋn timpul vieții acestuia.