Filiatia Fata de Tata

CUPRINS

CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE

Copilul din căsătorie.

Legătura juridică dintre copil și tatăl său se numește filiația față de tată sau paternitate. Filiația față de tată rezultă din faptul concepției, al procreației sau zămislirii, fapt material care nu poate fi dovedit în mod direct și neîndoielnic, așa cum poate fi dovedit faptul material al nașterii din care rezultă filiația față de mamă.

Astfel, legea recurge pentru dovedirea indirectă a paternității la fapte conexe cunoscute sau susceptibile de dovedire directă.

Deosebim paternitatea din căsătorie și cea din afara căsătoriei.

a).Paternitatea copilului din căsătorire se stabilește prin prezumțiile legale de paternitate, după caz prin prezumția de paternitate a copilului născut în timpul căsătoriei (art.53, alin.1, C. fam.) sau prin prezumția de paternitate a copilului conceput în timpul căsătoriei (art.53, alin.2, C. fam.).

Conform art.53 C. fam., copilul născut în timpul căsătoriei, adică în perioada dintre data încheierii căsătoriei și data desfacerii căsătoriei, are ca tată pe soțul mamei.

În cazul în care copilul a fost conceput înaintea încheierii căsătoriei, trebuie să admitem că acel copil are situația de copil din căsătorie de la data concepției lui, deci înainte de a se fi încheiat căsătoria. Legea presupune, pe drept cuvânt, că bărbatul care se căsătorește cu o femeie însărcinată o face deoarece el este autorul sarcinii.

Situația de copil din căsătorie, nu depinde de faptul că soțul mamei lui a cunoscut ori nu starea de graviditate a viitoarei soții, până în momentul încheierii căsătoriei.

Copilul născut în timpul căsătoriei lovită de nulitate absolută sau relativă este considerat din căsătorie (art.23, alin.2, C. fam.), deoarece declararea nulității căsătoriei nu are nici o urmare în privința copiilor.

b).Copii concepuți în timpul căsătoriei și născuți după desfacerea, încetarea sau declararea nulității căsătoriei, dacă nașterea a avut loc înainte ca mama să fi intrat într-o nouă căsătorie. Copilul conceput după desfacerea, încetarea sau declararea nulității căsătoriei nu este din căsătoria respectivă.

Copilul din afara căsătoriei.

Potrivit articolelor 57 și 59 C. fam. un copil conceput și născut în afara căsătoriei este din afara acesteia. Copilul care nu este din căsătorie este din afara acesteia. În această situație se găsește copilul conceput și născut fie înainte de încheierea căsătoriei, fie după desfacerea, încetarea sau declararea nulității căsătoriei, chiar dacă părinții care nu sunt căsătoriți între ei.

Modul în care se stabilește paternitatea din căsătorie diferă de cel pentru stabilirea paternității din afara căsătoriei. Paternitatea din căsătorie se stabilește prin prezumția de paternitate.

Paternitatea din afara căsătoriei se poate stabili:

a).prin recunoaștere din partea pretinsului tată.

Recunoașterea se face prin declarația făcută serviciului de stare civilă, fie odată cu înregistrarea nașterii, fie după această dată. Recunoașterea poate fi făcută prin înscris autentic sau prin testament. Recunoașterea, chiar făcută prin testament, nu se poate revoca. Acțiunea de stabilire a paternității din afara căsătoriei poate fi pornită în termen de un an de la nașterea copilului.

b).prin acțiune în justiție pentru stabilirea paternității.

Copilul din căsătorie nu poate folosi modurile pentru stabilirea paternității puse la îndemâna copilului din afara căsătoriei și nici aceasta din urmă nu poate folosi prezumția de paternitate. Conform art.57 C.fam., filiația față de tată se stabilește în afară de cazurile prevăzute de art. 53 prin recunoaștere sau hotărâre judecătorească.

FILIAȚIA FAȚĂ DE TATĂ A COPILULUI DIN CĂSĂTORIE

Prezumțiile de paternitate.

§.1. Noțiune.

Filiația față de tată rezultată din faptul concepției copilului. Pentru stabilirea paternității, legea prevede un mijloc de probă potrivit căruia se pleacă de la un fapt material, cert și ușor de deosebit, care nu poate fi stabilit în mod direct și nemijlocit și anume zămislirea. Acest mijloc de probă este prezumția de paternitate.

Potrivit prezumției de paternitate, pentru dovedirea filiației față de tată este suficient să se stabilească filiația față de mamă, și căsătoria acesteia la data nașterii ori concepția copilului. Cel care vrea să-și stabilească paternitatea este dispensat de a dovedi că nașterea sa este rezultatul relațiilor dintre mamă și bărbatul față de paternitate se întemeiază pe faptul nașterii sau al concepției copilului în timpul căsătoriei.

Prezumția de paternitate reflectă consacrarea principiului monogamiei căsătoriei. Prezumția amintită se aplică numai în folosul copiilor din căsătorie, de aceea, paternitatea acestor copii nu se poate stabili prin recunoaștere voluntară din partea tatălui și nici pe calea acțiunii în justiție pentru stabilirea paternității.

Prezumțiile legale de paternitate sunt prevăzute de art.53 alin.1 și 2 C. fam..

Art.53.”Copilul născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soțul mamei.

Copilul născut după desfacerea, declararea nulității sau anularea căsătoriei are ca tată pe fostul soț al mamei, dacă a fost conceput în timpul căsătoriei și nașterea sa a avut loc înainte ca mama să fi intrat într-o nouă căsătorie.”

Textul art.53 instituie în alin.1, prezumția de paternitate a copilului născut în timpul căsătoriei, iar în alin.2, prezumția de paternitate a copilului conceput în timpul căsătoriei. Ambele prezumții sunt condiționate de existența căsătoriei și de calitatea mamei de soție, după caz la data nașterii sau în timpul concepției copilului, astfel ele sunt frecvent privite ca formând o prezumție unică de paternitate, cum, însă, temeiul celeilalte este concepția în timpul căsătoriei, ele constituie prezumții distincte.

§.2. Prezumția legală de paternitate a copilului născut în timpul căsătoriei.

Prezumția de paternitate instituită de alin.1 din art.53 C. fam. se întemeiază pe faptul nașterii copilului în timpul căsătoriei și are în vedere două situații: aceea obișnuită în care a fost conceput și născut în timpul căsătoriei și aceea, mai rar întâlnită, în care copilul născut în timpul căsătoriei a fost conceput înainte de încheierea căsătoriei. Pentru ambele situații, prezumția legală stabilește că tatăl copilului este soțul mamei.

a).În prima situație, prezumția legală se justifică atât prin prezumția de fapt că soțul și soția au avut relații sexuale în timpul căsătoriei, corespunzătoare îndatoririi lor conjugale, cât și prin prezumția de fapt că soția și-a respectat obligația de fidelitate și a avut relații sexuale numai cu soțul ei.

b).În cea de a doua situație, prezumția legală se justifică prin recunoașterea tacită pe care o face bărbatul care se căsătorește cu femeia însărcinate în sensul că el este autorul sarcinii, căci este de presupus că, dacă n-ar fi așa, el nu s-ar căsători cu femeia respectivă. Această recunoaștere tacită este mai puternică decât recunoașterea expresă a paternității unui copil din afara căsătoriei, pentru că aceasta din urmă poate fi contestată de orice persoană interesată, și de autorul ei însuși, recunoașterea tacită care justifică prezumția legală de paternitate nu poate fi contestată, ci numai tăgăduită de către soț în condițiile specifice ale acțiunii în tăgadă de paternitate, iar în cazul în care soțul nu pornește acțiunea în tăgadă de paternitate în termenul de 6 luni prevăzut de lege, recunoașterea tacită este confirmată, iar prezumția legală este întărită.

Prezumția legală de paternitate a copilului născut în timpul căsătoriei, dar conceput înainte de încheierea acesteia, se aplică indiferent de împrejurare că în timpul legal al concepției copilului mama a fost căsătorită cu un alt bărbat care a încetat din viață sau de care a divorțat între timp, și indiferent de împrejurarea că în aceeași perioadă soțul mamei a fost și el căsătorit cu o altă femeie.

Prezumția de paternitate instituită de art.53, alin.1, C. fam., a cărei cerință de aplicare este doar ca nașterea copilului să aibă loc în timpul căsătoriei, este realistă și suplă. Este realistă fiindcă, copilul născut în timpul căsătoriei este și conceput în acest timp și fiindcă, atunci când se întâmplă să nu fie astfel, legea presupune, că bărbatul care se căsătorește cu o femeie însărcinată o face deoarece el este autorul sarcinii.

Este suplă pentru că îngăduie ca, prin căsătoria chiar de ultim moment a părților, copilul să aibă statutul legal din căsătorie, și fiindcă în situația în care copilul a fost conceput înainte de căsătorie, iar soțul nu este autorul sarcinii, el poate răsturna prezumția pe calea acțiunii în tăgadă de paternitate.

§.3. Prezumția legală de paternitate a copilului născut după încetarea, desfacerea sau desființarea căsătoriei, dar conceput în timpul căsătoriei.

Prezumția de paternitate instituită de alin.2 al art.53, C.fam., se întemeiază pe faptul concepției copilului în timpul căsătoriei, și al nașterii sale după încetarea, desfacerea sau desființarea căsătoriei, cu condiția ca nașterea să fi avut loc mai înainte de eventuala recăsătorire a mamei. Prezumția legală stabilește că în această situație tatăl copilului este fostul soț al mamei.

Cu toate că copilul s-a născut după încetarea, desfacerea sau desființarea căsătoriei, prezumția legală se justifică prin situarea perioadei de concepție a copilului în timpul căsătoriei și prin prezumția de fapt că în timpul căsătoriei soții și-au respectat obligația conjugală și soția și-a respectat îndatorirea de fidelitate.

Pentru a se stabili că perioada de concepție a copilului s-a situat în timpul căsătoriei se cere ca copilul să se fi născut după 180 zile de la încheierea căsătoriei și mai înainte de 300 zile de la încetarea, desfacerea, sau desființarea ei.

Art.53 alin.2 C.fam. condiționează aplicarea acestei prezumții de faptul negativ ca mama copilului să nu se fi recăsătorit mai înainte de nașterea acestuia, sau în cazul contrar, copilul născându-se după încheierea noii căsătorii, se va aplica prezumția prevăzută de alin.1 din art.53 C.fam., întemeiată pe nașterea copilului în timpul căsătoriei și copilul va avea ca tată pe noul soț al mamei.

Dacă, însă, noul soț al mamei tăgăduiește cu succes această paternitate, atunci – înlăturându-se posibilitatea ivirii unei contradicții între cele două prezumții legale, pentru evitarea căreia legiuitorul a prevăzut condiția ca nașterea să fi avut loc înainte de recăsătorirea mamei – se va aplica prezumția prevăzută de alin.2 din art.53 C.fam., întemeiată pe faptul concepției copilului în timpul căsătoriei și copilul va avea ca tată pe fostul soț al mamei.

Codul Civil român din 1865 prevedea o singură prezumție de paternitate, care se întemeia pe concepțiunea copilului în timpul căsătoriei (art.286). Ca urmare, copilul născut în timpul căsătoriei, însă înainte de împlinirea a 180 zile de la data încheierii acesteia, nu se bucura, cu unele excepții (art.288), de beneficiul prezumției de paternitate.

După cum li se aplica sau nu prezumția de paternitate, copii erau numiți legitimi sau nelegitimi, cu precizarea că, în anumite cazuri (art.304), aceștia din urmă puteau fi legitimați. De aceea, prezumția legală de paternitate mai era numită și prezumția legală de legitimitate.

§.4. Puterea doveditoarea prezumțiilor legale de paternitate.

Cerința de aplicare a prezumției de paternitate prevăzută de art.53 alin.1 C.fam. este ca nașterea copilului să fi avut loc în timpul căsătoriei, iar cerințele de aplicare a prezumției de paternitate prevăzută de art.53 alin.2 C.fam. sunt ca zămislirea să fi avut loc în timpul căsătoriei care a încetat s-a desfăcut ori s-a desființat și ca mama copilului să nu fi intrat într-o nouă căsătorie.

Dacă aceste cerințe sunt prezumțiile de paternitate se aplică de plin drept, în înțelesul că ele operează independent de cuprinsul certificatului constatator al nașterii. Astfel, prezumțiile se aplică cu aceeași tărie chiar dacă soțul mamei nu este indicat ca tată al copilului sau chiar dacă certificatul ar arăta ar arăta drept tată o altă persoană, precum și în cazul în care tatăl copilului este trecut ca necunoscut. Aplicarea prezumțiilor de paternitate implică și stabilirea maternității, deoarece numai astfel se poate constata atît calitatea mamei de soție, cât și calitatea copilului de a fi din căsătorie.

Prezumțiile legale de paternitate fac parte din categoria prezumțiilor legale intermediare sau mixte care se deosebesc atît de prezumțiile legale absolute prin posibilitatea de a fi combătute, cît și de prezumțiile legale relative prin restrângerea posibilității de a fi combătute numai de anumite persoane sau în anumite condiții ori prin anumite mijloace de probă.

Prezumțiile legale de paternitate pot fi combătute numai de soțul mamei sau – în cazul prezumției instituită de alin.2 din art.53 C. fam. – de fostul soț al mamei, prezumat a fi tatăl copilului, prin acțiunea în tăgăduirea paternității, în condițiile speciale prevăzute de art.54 – 55 C. fam..

Timpul legal al concepției.

Momentul concepției nu poate fi determinat cu exactitate, deoarece durata gestației nu este uniformă, ci variabilă. De aceea, legea a recurs dintotdeauna doar la determinarea perioadei de timp în care a putut avea loc concepția, perioadă care constă în diferența de timp dintre durata minimă și durata maximă a gestației.

Art.61 C. fam. prevede: „Timpul cuprins între a trei suta și a o suta opt zecea zi dinaintea nașterii copilului este timpul legal al concepției. El se socotește de la zi la zi”.

Potrivit datelor biologico – medicale, cea mai scurtă gestație sau sarcină după care copilul se poate naște viu este de 186 zile, iar cea mai lungă de 286 zile. Prin tradiție juridică însă, pentru a se evita orice eroare și pentru că este în favoarea copilului, legea consideră că cea mai scurtă durată a gestației este de 180 zile, iar cea mai lungă de 300 zile. Diferența dintre durata minimă și durata maximă a gestației, de 120 zile, este perioada de concepție sau timpul legal al concepției. Timpul legal al concepției se calculează „de la zi la zi”, adică pe zile nu pe ore. În realitate, acest timp este de 121 zile, deoarece legea vorbește de cea de-a 300-a zi și a 180-a zi „dinaintea nașterii” copilului, ceea ce înseamnă că ziua nașterii, care este ziua de plecare a termenului (dies a quo), nu se socotește, dar se socotește ziua de împlinire (dies ad quem).

Codul nostru de familie prevede timpul legal al concepției cu valoare de prezumție legală absolută, irefragabilă, atât în înțelesul inadmisibilității dovedirii că sarcina a durat în realitate mai puțin de 180 zile, cât și în înțelesul îndeobște acceptat al inadmisibilității dovedirii că zămislirea a avut loc într-o anumită subperioadă din perioada timpului legal al concepției. Prezumția timpului legal al concepției se întemeiază pe fapte certe, adică pe durata minimă și durata maximă a gestației. Este ceea ce explică și caracterul ei absolut.

Prezumția timpului legal al concepției se aplică atât la paternitatea copilului din căsătorie, cât și la paternitatea copilului dinafara căsătoriei.

La paternitatea copilului din căsătorie, timpul legal al concepției determină aplicarea prezumției de paternitate a copilului născut după încetarea, desfacerea sau desființarea căsătoriei, prin aceea că zămislirea trebuie să fi avut loc în timpul căsătoriei, condiționează acțiunea în tăgadă de paternitate, prin aceea că neputința soțului mamei de a fi tatăl copilului trebuie să se situeze în timpul concepției, precum condiționează și acțiunea în contestare de paternitate, prin aceea că timpul concepției trebuie să se situeze în afara timpului căsătoriei.

La paternitatea copilului din afara căsătoriei, pentru ca aceasta să poată fi stabilită prin hotărâre judecătoresc, trebuie, ca relațiile sexuale dintre mama copilului și pretinsul tată să fi avut loc în timpul legal al concepției. Precizăm de asemenea că prezumția timpului legal al concepției se aplică întotdeauna numai în folosul copilului. Așa, de exemplu, copilul născut la 180 zile de la data încheierii căsătoriei este prezumat ca fiind conceput în timpul căsătoriei, precum tot astfel este prezumat și copilul născut la 300 zile după data încetării, desfacerii sau desființării căsătoriei.

Puterea doveditoare a certificatului de naștere și a folosirii stării civile conforme.

§.1. Noțiune.

Art.53 aliniatul ultim C. fam. dispune că în situațiile prevăzute de acest text își găsesc aplicarea prevederile art.51 C. fam., potrivit cărora nu se poate reclama sau contesta filiația care rezultă din certificatul de naștere conform cu folosirea stării civile. Care este sensul acestei trimiteri? Trimiterea art.53 aliniatul ultim C. fam. la art. 51 C. fam., poate fi interpretată în două sensuri:

1).dispozițiile art.51 C. fam. își găsesc aplicare și în situațiile prevăzute de art.53 C. fam., dar numai în privința dobândirii filiației față de mamă, care, unită cu dovada existenței căsătoriei acesteia, după caz, la data nașterii sau concepției copilului are drept consecință și stabilirea filiației față de tată;

2).dispozițiile art.51 C. fam. își găsesc aplicare și în situațiile prevăzute de art.53 C. fam., dar nu numai în privința unuia din elementele filiației față de tată, ci și în privința însăși a filiației față de tată, astfel că dacă un copil are certificat de naștere și folosirea stării civile care desemnează ambele drept tată pe același bărbat, paternitatea copilului nu mai poate fi pusă în discuție.

§.2. Interpretarea corectă.

Această din urmă interpretare nu poate fi acceptată, deoarece s-ar ajunge la consecințe care nu pot fi primite:

a).ar însemna să se considere valabilă, deși contrară realității, mențiunea eronată făcută în certificatul de naștere al copilului cu privire la persoana tatălui, cu toate că această persoană nu a fost niciodată căsătorită cu mama copilului sau că această persoană s-a căsătorit cu mama copilului după nașterea acestuia astfel încât copilul nu mai este născut „în timpul căsătoriei”;

b).ar însemna că prezumția de paternitate să poată fi răsturnată și altfel decât acțiunea în tăgăduirea paternității, respectiv ar fi posibilă contestarea paternității, în cazul în care în certificatul de naștere este indicat ca tată, soțul mamei, iar folosirea stării civile este stabilită în sensul că tatăl copilului este un alt bărbat ;

c).ar însemna că se poate stabili paternitatea în alt mod decât prevede legea, de exemplu, în cazul în care actul de naștere și folosirea stării civile ar arăta drept tată pe un bărbat, altul decât soțul mamei, căci în acest caz, filiația față de tată nu ar putea fi contestată de nimeni.

În consecință, urmează să ne oprim la prima interpretare menționată și deci trimiterea prevăzută de art.53 alin.3 C. fam. la dispozițiile art.51 din același Cod trebuie înțeleasă ca fiind făcută numai la filiația față de mamă, deci numai la unul din elementele filiației de tată.

TĂGADA PATERNITĂȚII

Tăgada paternității – unica posibilitate de răsturnare a prezumțiilor de paternitate.

§.1. Noțiune.

Prin tăgăduirea paternității se înțelege răsturnarea, pe cale judecătorească, a prezumției legale de paternitate. Legiuitorul reglementează tăgăduirea paternității în art.54 – 56 C.fam. statornicind principalele reguli care guvernează această instituție juridică.

Din reglementarea legii rezultă că în dreptul nostru, tăgăduirea paternității nu poate avea loc decât pe cale judecătorească. Introducerea unei acțiuni în fața unei instanțe judecătorești și rezolvarea acestei acțiuni printr-o hotărâre judecătorească, sunt de natură a asigura legalitatea și temeinicia soluției de admitere sau de respingere a cererii de tăgăduire, cât și certitudinea deplină asupra statutului juridic al copilului a cărui paternitate este tăgăduită, ca fiind stabilit printr-o hotărâre ce se bucură de autoritatea lucrului judecat. Ar fi de neconceput ca filiația față de tată a copilului din căsătorie – stabilită prin aplicarea uneia din cele două prezumții legale de paternitate – să poată fi pusă la îndoială sau chiar modificată printr-o simplă manifestare de voință a tatălui prezumat, necenzurată de justiție.

Copilul din căsătorie va avea paternitatea stabilită prin aplicarea uneia din prezumțiile legale de paternitate, atâta timp cât nu intervine o hotărâre judecătorească definitivă de admitere a unei acțiuni în tăgăduirea paternității sale. În lipsa unei atare hotărâri, nu se poate decide că o altă persoană este tatăl copilului, iar recunoașterea este inoperantă, deoarece în materie de filiație nu se poate eluda prin convenția părților sau pe cale indirectă a recunoașterii.

§.2. Admisibilitatea tăgăduirii paternității numai în cazul copiilor din căsătorie.

Legiuitorul a instituit prezumțiile legale de paternitate numai în favoarea copilului din căsătorie și a atribuit acestor prezumții o putere doveditoare deosebită. Practica judiciară s-a pronunțat fără echivoc stabilind că “acțiunea în tăgăduirea paternității nu-și găsește justificare când data concepției copilului este ulterioară desfacerii căsătoriei prin divorț”.

S-a decis că o acțiune în tăgăduirea paternității nu este necesară în cazul în care soțul mamei – indicat drept tată în certificatul de naștere al copilului – este ulterior declarat mort prin hotărâre judecătorească, pe o dată anterioară cu mai mult de 300 zile datei nașterii copilului (dată la care potrivit art.18 din Decretul nr.31/1954 și art.37 din C.fam.), căsătoria se consideră a fi încetat prin moartea soțului.

Deci, copilul născut după 300 zile de la data judecătorească morții soțului este socotit din afara căsătoriei, chiar dacă actul de naștere arată ca tată pe soțul declarat mort.

Condițiile de fond ale admisibilității acțiunii în tăgada paternității.

§.1. Necesitatea dovedirii împrejurărilor de fapt ce justifică concluzia nepaternității soțului.

Art.54 alin.1 C.fam. arată că este în sarcina reclamantului – soțul mamei – să dovedească efectiv imposibilitatea ca el să fie tatăl copilului respectiv, doar că, totodată, este și în sarcina instanței de judecată să-și exercite rolul său activ pentru a se asigura astfel că imposibilitatea ca soțul mamei să fie tatăl copilului născut de aceasta, să rezulte din împrejurările neechivoce, stabilite prin probe convingătoare care să ducă la concluzii neîndoielnice. S-a pornit de la premisa că “imposibilitatea ca soțul mamei să fie tatăl copilului” constituie un simplu fapt, ceea ce face ca, în principiu, nepaternitatea să poată fi dovedită prin orice mijloace de probă.

Dacă unele instanțe au considerat că este admisibilă tăgada paternității când din recunoașterea soției rezultă că, copilul s-a născut ca rezultat al legăturilor extraconjugale întreținute cu alți bărbați, majoritatea instanțelor de judecată au decis dimpotrivă că, recunoașterea mamei nu este suficientă pentru a se considera dovedită acțiunea în tăgăduirea paternității și o asemenea acțiune nu poate fi admisă pe baza simplei recunoașteri a mamei, deoarece această recunoaștere nu produce efecte atâta timp cât nu s-a făcut dovada că soțul nu a putut avea în mod obiectiv relații intime cu mama copilului în perioada concepției. În practica judecătorescă s-a subliniat că în soluționarea unor acțiuni de tăgăduire a paternității, instanța nu poate lua act de înțelegerea intervenită între soți, prin care se infirmă prezumția de paternitate, căci statutul civil al unei persoane (în speță al copilului din căsătorie) nu poate lua forma “obiectul unei tranzacții”.

§.2. Împrejurări de fapt din care poate rezulta neputința ca soțul mamei să fie tatăl copilului.

Legea nu arată cazurile în care poate fi pornită acțiunea în tăgăduirea paternității, ci stabilește numai o regulă generală în sensul că paternitatea poate fi tăgăduită dacă este cu neputință ca soțul mamei să fie tatăl copilului. Împrejurările din care poate să rezulte imposibilitatea ca soțul mamei să fie tatăl copilului sunt diferite. Acestea pot fi de exemplu: imposibilitatea fizică de a procrea, impotența sexuală, imposibilitatea de coabitare datorită unei detenții private de libertate, unei dispariții, unei misiuni în străinătate, unei intervenții chirurgicale, boli, accident, imposibilitatea morală de coabitare, datorită unor conflicte grave între soți în timpul legal al concepțiunii copilului cum ar fi de exemplu: acțiunea de divorț era pendinte în fața instanței judecătorești.

§.3. Cazuri de nepaternitate.

Din generalizarea practicii judiciare și a opiniilor formulate în literatura juridică rezultă câteva împejurări de fapt ce apar mai evident sau mai frecvent ca învederând neputința ca soțul mamei să fie tatăl copilului născut sau conceput în timpul căsătoriei.

a).Cazul în care copilul născut în timpul căsătoriei ar fi de altă rasă decât aceea a soților constituie unul din cazurile în care concluzia nepaternității soțului se impune aproape de la sine, dat fiind faptul că anumite caractere genetice specifice unei rase nu pot să apară la copil decât prin transmiterea ereditară de la unul sau de la celălalt dintre părinții săi. Totuși, instanțele au datoria să stăruie în administrarea unor dovezi care să facă certă această rase sunt mai estompate, mai puțin evidente, sau în care ele s-ar putea explica și prin existența unei persoane de rasa respectivă printre antecesorii – chiar mai îndepărtați – ai unuia dintre părinții copilului.

b).Unul dintre cele mai frecvente cazuri de tăgăduire a paternității este acela în care perioada timpului legal al concepției, soții s-au aflat în imposibilitatea de a se întâlni sau de a avea relații intime, din cele mai diverse cauze: executarea de către unul din soți a unei pedepse private de libertate; plecarea lui într-o misiune în străinătate; deținerea lui în prizonierat etc.

Simpla împrejurare că soții au trăit despărțiți în fapt nu este de natură să ducă la concluzia că soțul mamei nu este tatăl copilului născut în timpul căsătoriei, dacă se dovedește că relațiile intime dintre ei au continuat și în perioada în care nu au trăi împreună, iar în literatura juridică s-a arătat că la această secțiune răspunsul trebuie nuanțat în sensul că dacă despărțirea în fapt este atât de categorică încât se învederează în mod echivoc că în perioada legală a concepției, soții nu au avut raporturi intime, cum ar fi cazul în care ei au trăit în localități sau țări diferite și nu s-au putut întâlni deloc, sau dacă raporturile dintre soți s-au degradat în asemenea măsură în timpul legal al concepției (scandaluri, beții, insulte, detestare reciprocă) încât relațiile intime nu sunt de presupus, atunci despărțirea în fapt va putea fi considerată o probă concludentă a nepaternității.

c).Este, de asemenea, evident că soțul mamei nu poate fi tatăl copilului acestuia dacă femeia era deja însărcinată înainte de al fi cunoscut pe actualul ei soț, chiar dacă nașterea a avut loc în timpul căsătoriei.

d).Un caz destul de frecvent de tăgăduire a paternității este acela în care deși soții au avut posibilitatea de a întreține relații intime în perioada legală a concepției, totuși soțul a fost în imposibilitatea de a procrea ca urmare, de exemplu, a unei boli, a unui accident, a unei intervenții chirurgicale, a sterilității.

În literatura juridică s-a subliniat că pentru admiterea acțiunii în tăgăduirea paternității în caz de sterilitate a bărbatului este “indiferent din ce cauză ar proveni aceasta și indiferent dacă ea este permanentă sau temporară (accidentală)”.

În practica judiciară s-a precizat că neputința fizică se stabilește prin expertiză medicală, pe baza metodelor științifice și în formele prevăzute de lege, iar instanța nu este îndreptățită să infirme concluziile experților, ci, în caz de îndoială, poate dispune completarea expertizei ori efectuarea uneia noi, fără a le putea înlocui cu propria ei apreciere.

e).O contribuție deosebită a adus practica judiciară la precizarea conținutului și semnificației noțiunii de “neputință” la care se referă art.54 alin.1 C.fam., considerând că această noțiune trebuie să acopere nu numai imposibilitatea fizică, obiectivă, de coabitare ci și imposibilitatea morală, determinată de cauze subiective. În asemenea cazuri, instanțele au datoria de a face o analiză profundă a relațiilor de ordin moral dintre soți, spre a putea trage o concluzie temeinică în legătură cu pretinsa încordare în relațiile dintre ei, incompatibilă cu întreținerea unor raporturi intime pe care se fundamentează prezumția legală de paternitate.

§.4. Concludența expertizelor medico – judiciare la dovedirea nepaternității.

Progresele deosebite pe care biologia și medicina le-au realizat în domeniul transiterii caracterelor ereditare de la părinți la copii, promit soluționarea în viitor a stabilirii cu certitudine a paternității. Cunoștințele biologico – medicale actuale ne pot furniza date certe numai asupra nepaternității, datele despre paternitate fiind încă aproximative. De aceea, expertizele medico – judiciare în materie de paternitate se califică din punct de vedere probator, după felul expertizei, fie ca probe de nepaternitate, fie ca indicii de paternitate probabilă.

1).Expertiza antropologică. Este cea care se referă la transmiterea ereditară a unor caractere anatomice – ca fizionomia feței, particularitățile nasului și urechilor, malformațiile congenitale, bolile ereditare și altele – și care face cu atât mai probabilă paternitatea cu cât între copil și tată există mai multe asemenea semne anatomice comune și îndeosebi din cele care lipsesc la mamă.

2).Expertiza dactiloscopică. Este cea care se referă la transmiterea desenelor papilare și a cărei valoare probatorie este tot de indicare probabilă a paternității.

3).Expertiza serologică. Se referă la transmiterea grupelor sangvine și care arată dacă grupa sangvină a copilului a putut sau nu să fie moștenite de la tatăl său prezumat, în cazul copilului din căsătorie, sau de la pretinsul tată, în cazul copilului din afara căsătoriei.

Metoda serologică cea mai utilizată în practica medicală este aceea a sistemului de grupă A, B, 0, potrivit căruia există patru grupe sangvine, în care se încadrează toți oamenii, indiferent de ser sau rasă, adică grupele I(0), II(A – cu subgrupele A1, A2 și A3), III(B – cu subgrupele B1, B2 și B3) și IV(AB). Aceste grupe se moștenesc astfel: dacă părinții aparțin grupei I(0), ei nu pot avea copii decât tot din grupa I(0); dacă părinții au grupa II(A) sau III(B) ei pot avea copii din toate cele patru grupe; dacă unul din părinți aparțin grupei I(0), este imposibilă nașterea unui copil din grupa IV(AB), și invers, dacă unul din părinții aparține grupei IV(AB), el nu poate avea copii din grupa I(0).

Alături de sistemul de grupă A, B, 0, în practica medicală se mai folosesc sistemele Se-se (secretelor), MN, Rh, Hp. și altele.

Potrivit tuturor acestor metode serologice, ceea ce se poate dovedi cu certitudine este excluderea de la paternitate, pe când în privința stabilirii paternității, ele pot indica doar probabilitatea acesteia. Este ceea ce instanța noastră și-a însușit când a statuat că expertiza medico – judiciară de excludere de la paternitate are o forță probantă absolută, ca neputând fi înlăturată decât printr-o probă de egală valoare stiințifiică, și că dimpotrivă, la stabilirea paternității, o asemenea expertiză are o forță probantă doar relativă.

4).Expertiza capacității de procreare. Această expertiză constituie o probă absolută de excludere a paternității când se constată medical cu certitudine starea de impotență sau de sterilitate.

Regimul juridic al acțiunii în tăgada paternității.

§.1. Soțul mamei copilului – unic titular al dreptului la acțiune în tăgăduirea paternității.

Art.54 alin.2 din C.fam. arată că “acțiunea de tăgăduire a paternității poate fi pornită numai de soț; moștenitorii acestuia pot continua acțiunea pornită de el”.

Dreptul soțului de a intenta acțiunea în tăgăduirea paternității rezidă în ideea că, el fiind prezumat tată, numai el poate hotărâ dacă este cazul să ceară înlăturarea aplicării prezumției de paternitate. În cazul în care soțul știe că nu el este tatăl copilului, sau este oportun să dea în vileag realitatea sau dacă este preferabil să accepte situația așa cum este.

Din dispoziția art.54 alin.2 C.fam., s-a dedus în mod firesc că nici mama copilului din căsătorie și nici copilul însuși nu sunt îndreptățiți să introducă o acțiune în tăgăduirea paternității prezumate de lege. Mama nu poate contesta sub nici o formă că soțul ei este tatăl copilului născut în timpul căsătoriei, iar copilul născut în timpul căsătoriei având ca tată pe soțul mamei și purtând numele acestuia nu poate cere rectificarea acestui nume pe motiv că părinții săi, la data nașterii, trăiau despărțiți, iar mama sa avea relații intime cu un alt bărbat. Acțiunea în tăgăduirea paternității având, astfel, un caracter personal, chiar dacă admiterea ei ar putea antrena și unele consecințe de ordin patrimonial, este unanim admis că o asemenea acțiune n-ar putea fi pornită de creditorii soțului mamei, prin acțiune oblică. Se consideră, pe bună dreptate, că acțiunea are un caracter strict personal și prin urmare nici procurorul nu se poate substitui soțului pentru a lua el inițiativa înlăturării prezumției legale de paternitate.

§.2. Continuarea de către moștenitori a acțiunii pornite de soțul mamei.

În cazul în care soțul mamei a pornit acțiunea în tăgăduirea paternității, dar apoi încetează din viață înainte de soluționarea ei definitivă, moștenitorii lui vor putea continua acțiunea. Moștenitorii au această posibilitate numai cu condiția ca, înainte de a muri, reclamantul să nu fi renunțat la judecată sau să nu fi lăsat acțiunea să se perime, căci în cazul renunțării și cel al perimării, art.246 și 248 C.pr.civ. acțiunea nu mai există și de aceea nu poate fi acceptat succesiunea, deoarece ei urmăresc doar un scop patrimonial.

S-a observat că însăși soția reclamantului (mama copilului a cărui paternitate se tăgăduiește), în calitatea de moștenitoare a soțului, ar putea de asemenea continua acțiunea acestuia, ca și orice alt moștenitor, legea nefăcând nici o distincție sub acest aspect .

S-a accentuat, de asemenea, că pentru moștenitorii soțului acțiunea își schimbă caracterul pe care-l avea inițial în mâinile tatălui dobândind un aspect mai accentuat patrimonial decât personal.

§.3. Introducerea acțiunii în tăgada paternității împotriva copilului.

În cazul admiterii ei, acțiunea în tăgăduirea paternității urmează să producă efecte împotriva copilului pe care îl lipsește de beneficiul prezumției legale de paternitate și-l face să piardă calitatea de copil din căsătorie (conform art.60 alin.2 C.fam.) este de înțeles (deși legea nu o spune expres) că această acțiune trebuie introdusă împotriva copilului, care va fi, deci pârât în proces și își va apăra, în contradictoriu cu soțul mamei, înteresele.

În ipoteza în care mama ar fi decedat ori și-ar fi pierdut capacitatea de exercițiu, copilul pârât va fi reprezentat în instanță de un tutore. Minorul care a împlinit vârsta de 14 ani și se bucură de capacitate de exercițiu restrânsă va putea sta singur în proces, neavând nevoie să fie asistat de mamă sau un tutore.

Dacă în timpul procesului copilul încetează din viață neavând împlinită vârsta de 14 ani, procesul va continua împotriva reprezentantului său legal. Această ultimă soluție se aplică și dacă minorul pârât moare având între 14 – 18 ani.

Încetarea din viață a copilului mai înainte de introducerea acțiunii în tăgăduirea paternității sale nu constituie o piedică în calea introducerii și soluționării ei, procesul urmând să fie angajat și purtat cu mama copilului sau cu un tutore.

§.4. Citarea obligatorie a mamei și poziția ei în proces.

În cele mai multe cazuri, mama copilului, a cărui paternitate se tăgăduiește apare în proces în calitatea de reprezentantă legală a acestuia, ea fiind singura chemată să exercite drepturile și să apere interesele copilului în procesul cu tatăl prezumat, care exercită în acest litigiu, drepturi și apără interese contrare copilului.

Art.54 aliniatul ultim din C.fam., dispune, însă, că “în toate toate cazurile, mama va fi ciatată”. Trebuie înțeles de aici că mama trebuie citată în proces chiar și atunci când ea nu are capacitate de reprezentant legal al copilului (de exemplu când copilul este major sau când, depășind vârsta de 14 ani are capacitatea de exercițiu restrânsă).

Soluția legii se justifică pe deplin deoarece într-un asemenea litigiu, prezența mamei sale este de natură să asigure stabilirea adevărului și să înlesnească apărarea propriilor interese, pe lângă faptul că mama, chiar dacă nu mai trebuie să-l reprezinte pe copil, este totuși în măsură să apere eficace interesele copilului.

Participarea mamei în proces nu se face însă cu titlu de coparticipare procesuală, deoarece nu este chemată în judecată de către reclamant, și nici cu titlu de intervenție accesorie, ci așa cum foarte judicios s-a precizat în literatura juridică, mama participă în proces în temeiul legii, în interes propriu și intereseul copilului, având astfel poziția de parte în proces, cu drepturi și îndatoriri corespunzătoare.

În ipoteza în care mama copilului a cărui paternitate se tăgăduiește ar fi capabilă, dar ar fi decâzută din drepturile părintești ea va participa totuși, personal, dar numai în numele ei și în interesul ei propriu, ca parte în proces, iar nu în calitate de reprezentantă legală a copilului, aceasta urmând să fie reprezentat și ocrotit de un tutore. Tot așa va fi reprezentat copilul și în cazul în care mama ar fi decedată sau divorțată.

§.5. Inadmisibilitatea intervenției altor persoane în procesele de tăgadă a paternității.

În practica judiciară s-a ivit problema dacă, în procesele de tăgăduire a paternității, este sau nu admisibilă intervenția unei terțe persoane. De cele mai multe ori ca intervenient apărea bărbatul cu care mama – căsătorită – a copilului întreținuse relații extraconjugale în timpul legal al concepției, bărbat care urmărea, fie să se respingă acțiunea soțului, și să mențină prezumția legată de paternitate, fie să se admită acțiunea în tăgăduirea paternității din căsătorie, pentru ca astfel intervenientul să poată recunoaște paternitatea sa din afara căsătoriei.

Intervenția unei terțe persoane nu este admisibilă, dat fiind caracterul strict personal al dreptului la acțiunea în tăgăduirea patenității.

Termenul de prescripție al acțiunii în tăgada paternității.

Potrivit codului civil român din 1865, termenul de prescripție a acțiunii în tăgăduirea paternității era de o lună, când soțul mamei s-a aflat la locul de naștere al copilului și a luat cunoștință de naștere, și de două luni de la aflarea faptului nașterii, când nașterea i-a fost ascunsă sau de la întoarcerea sa, când la data nașterii era absent (art.290).

Art.55 alin.1 C.fam. stabilește că: “Acțiunea în tăgăduire a paternității se prescrie în termen de șase luni de la data când tatăl a cunoscut nașterea copilului”. Pentru înțelegerea textului este necesar să cercetăm natura juridică a termenului, justificarea duratei sale și data de la care acest termen începe să curgă în pincipalele situații care se pot ivi. Însuși textul legii califică termenul ca fiind un termen de prescripție, susceptibil deci de suspendare, întrerupere și de repunere în termen, în conformitate cu dispozițiile Decretului nr.167/1958 referitor la prescripția extinctivă.

Paternitatea copilului din căsătorie nu poate fi lăsată în incertitudine un timp mai îndelungat fără a dăuna intereselor copilului. Iată de ce, posibilitatea tăgăduirii paternității trebuie admisă un timp relativ scurt după nașterea copilului, dar care să lase totuși tatălui răgazul necesar pentru a lua hotărârea de introducere a acțiunii de tăgăduire a paternității.

Termenul de șase luni prevăzut de art.55 alin.1 C.fam. se justifică sub ambele aspecte, căci, pe de o parte, este un termen scurt, iar pe de altă parte, începând să curgă de la data cunoașterii de către soțul mamei a nașterii copilului și fiind susceptibil de suspendare, întrerupere și repunere în termen, lasă acestuia timpul de informare și reflecție de care are nevoie.

Cele mai importante precizări aduse în privința soluționării corespunzătoare în fiecare situație concretă sunt următoarele:

a).Dacă soții trăiesc împreună, iar copilul s-a născut la domiciliul comun al acestora, se presupune că soțul mamei a luat cunoștință de nașterea copilului chiar la data întâmplării acestui evenimet, astfel încât termenul de 6 luni pentru introducerea acțiunii în tăgăduirea paternității curge chiar de la nașterea copilului.

În toate cazurile, dovada datei la care soțul a aflat de nașterea copilului se poate face prin orice mijloace de probă.

b).Dacă soții trăiesc despărțiți în fapt, având fiecare domicilii separate, iar nașterea copilului nu a fost comunicată reclamantului de către soție, atunci trebuie considerată introdusă în termen, dacă n-au trecut 6 luni de la data când soțul a aflat efectiv despre nașterea copilului. Declararea la starea civilă a nașterii copilului, chiar de către soțul mamei, dovedește însă că el – deși despărțit în fapt – a cunoscut nașterea copilului din chiar momentul producerii ei (sau cel mai târziu din momentul declanșării). În celelalte cazuri este indiferent dacă nașterea a fost ascunsă, căci ceea ce interesează este numai momentul cunoașterii efective de către soț a nașterii copilului.

c).Împrejurarea că, anterior despărțirii în fapt a soților, soțul reclamant a știut că soția sa este înărcinată, nu are relevanță în stabilirea datei la care începe să curgă termenul de prescripție al acțiunii în tăgăduirea paternității.

d).Dacă – soții fiind despărțiți în fapt – soțul dispare (indiferent dacă dispariția sa este sau nu declarată judecătorește) și între timp soția sa naște copilul, soțul va putea tăgădui paternitatea într-un termen de șase luni, care va începe să curgă de la data când a aflat de nașterea copilului, dar nu înainte de data reparației sale, întrucât numai de la această dată are în fapt posibilitatea să exercite dreptul la acțiune.

e).În mod similar, dacă soțul este declarat, iar apoi reapare solicitând și obținând în timp anularea hotărârii judecătorești declarative de moarte, se consideră că el va putea tăgădui paternitatea copilului născut între timp de soția sa, în termen de șase luni de la data când a aflat efectiv de nașterea copilului, indiferent dacă s-a anulat sau nu, mai înainte, hotărârea declarativă de moarte.

f).În ipoteza în care filiația față de mamă a copilului – înregistrat ca necunoscut din părinți necunoscuți – se va stabili ulterior, soțul mamei va putea porni acțiunea în tăgăduirea paternității sale într-un termen de șase luni care se calculează numai de la data când el a aflat despre actul de stabilire a maternității, și nu de la data – anterioară – când el a cunoscut nașterea copilului, deoarece numai din momentul stabilirii maternității soției sale, el este prezumat tată al copilului respectiv și deci numai în acest moment se naște dreptul la acțiune în tăgăduire.

În cazul în care maternitatea a fost stabilită prin hotărâre judecătorească, termenul de prescripție va începe să curgă cel mai devreme la data rămânerii definitive a acesteia.

g).În situația în care înregistrarea nașterii copilului s-a făcut tardiv pe baza hotărârii judecătorești termenul de prescripție a acțiunii în tăgăduirea paternității curge de la data la care soțul mamei a luat cunoștință de această împrejurare, deoarece numai cu această ocazie s-a stabilit filiația față de mamă.

h).În cazul în care soțul mamei a fost pus sub interdicție, un nou termen curge pentru tutore, de la data când acesta a aflat de nașterea copilului.

i).Pentru tutore termenul va curge numai de la data stabilirii filiației copilului față de mamă sau de la data cunoașterii acestei împrejurări de către tutore.

j).Dacă soțul interzis are ca tutore pe soția sa – mama copilului a cărui paternitate se tăgăduiește – pentru introducerea acțiunii în tăgăduire se va numi un curator special, pentru care termenul de prescripție va curge întotdeauna de la data când i s-a adus la cunoștință actul de numire în această funcție.

k).Dacă tutorele soțului interzis n-a introdus acțiunea în tăgăduire, acesta va putea fi pornită de tatăl prezumat, după ridicarea interdicției, într-un nou termen de șase luni conform art.55 alin.3 C.fam..

l).Soțul față de care s-a ridicat interdicția va putea porni acțiunea în tăgăduire într-un termen de șase luni calculat de la data când a luat la cunoștință de stabilirea filiației copilului față de soția sa.

Instanța competentă să soluționeze acțiunea în tăgăduirea paternității este cea determinată de regulile de drept comun referitoare la competența materială și teritorială, adică, de regulă, judecătoria de la domiciliul pârâtului, iar pârâtul fiind de cele mai multe ori minor și având domiciliul legal la părinții săi, competența va fi judecătoria de la domiciliul comun al părinților sau de la domiciliul aceluia dintre ei la care minorul domiciliază sau, de la domiciliul reprezentantului legal al minorului când acesta nu este nici unul dintre părinți.

Efectele hotărârii judecătorești de admitere a acțiunii în tăgada paternității.

§.1. Pierderea calității de copil din căsătorie.

C.fam. nu reglementează expres și direct efectele pe care le produce hotărârea judecătorească definitivă de admitere a unei acțiuni în tăgăduirea unei asemenea acțiuni, legătura de filiație (paternitatea din căsătorie) prezumată de lege este înlăturată. De vreme ce admiterea acțiunii s-a făcut pe baza dovezii că este cu neputință ca soțul mamei să fie tatăl copilului, în urma admiterii va trebui să se considere nu numai că soțul mamei nu mai este tată, ci și că el n-a fost niciodată tatăl copilului din căsătorie al soției sale.

Efectul esențial al hotărârii de admitere a acțiunii în tăgăduirea paternității îl constituie pierderea de către copil a calității de copil din căsătorie și implicit, dobândirea cu efect retroactiv a calității de copil din afara căsătoriei.

Modificarea statutului civil al copilului a cărui paternitate a fost tăgăduită cu succes va antrena o serie de consecințe juridice, în principal pe planul efectelor rudeniei. Astfel, pierderea calității de copil din căsătorie va putea antrena consecințe cu privire la numele copilului, cu privire la domiciliul său, la ocrotirea părintească, la obligația legală de întreținere, la vocația succesorală.

Dobândirea calității de copil din afara căsătoriei va deschide copilului posibilitatea de a-și stabili, prin recunoaștere voluntară sau prin acțiune în justiție paternitatea sa din afara căsătoriei care, la rândul ei va antrena noi schimbări în ce privește numele, domiciliul, ocrotirea, întreținerea și vocația succesorală a copilului.

Copilul din căsătorie poartă, potrivit art.62 din C.fam., numele de familie comun al părinților săi. Dacă aceștia nu au nume de familie comun, copilul va lua numele de familie al unuia dintre ei, ori numele lor reunite, potrivit învoielii părților declarate la serviciul de stare civilă o dată cu declararea nașterii ori potrivit hotărârii autorităților tutelare în lipsa atarei invoieli.

Prin hotărârea de admitere a acțiunii în tăgăduirea paternității, copilul pierzând calitatea de copil din căsătorie, nu mai poate beneficia de prevederile art.62 C.fam.. Legiuitorul n-a dat nici o indicație în textele Codului cu privire la numele pe care urmează să-l poarte copilul după ce prezumția legală de paternitate a soțului mamei sale a fost cu succes tăgăduită.

§.2. Cu privire la numele copilului, deosebim următoarele situații:

I.Copilul s-a născut în timpul căsătoriei. Dacă soții au nume comun, copilul rămâne cu numele dobândit la nașterea sa, adică cel comun al soților. Acest nume comun poate fi cel al soțului dinaintea căsătoriei, cel al soției dinaintea căsătoriei, ori format din unirea numelor avute de soți înaintea căsătoriei. În oricare din aceste cazuri, copilul rămâne cu numele luat la naștere, ca fiind cel al mamei, în acel moment, ceea ce înseamnă că tăgăduirea paternității nu produce efecte în privința numelui copilului.

Dacă soții nu au nume comun deosebim:

a).Copilul a luat la naștere numele soțului; în această situație, copilul va lua numele mamei sale, pe care l-a avut la naștere;

b).Copilul a primit la naștere numele mamei sale; în această situație, copilul rămâne, după tăgăduirea paternității din căsătorie, cu același nume;

c).Copilul a luat la naștere un nume format din reunirea numelor soților; el rămâne în continuare cu acest nume.

Copilul a fost conceput în timpul căsătoriei, dar s-a născut după desfacerea ori desființarea căsătoriei. În cazul desfacerii căsătoriei, mama copilului poate rămâne cu numele pe care l-a avut înainte de încheierea căsătoriei.

După caz, copilul va lua numele pe care îl are mama sa la nașterea lui, care este ulterioară desfacerii căsătoriei. În cazul desființării căsătoriei, soția nu poate rămâne cu numele dobândit prin căsătorie, ceea ce înseamnă că revine la numele pe care l-a avut înainte de încheierea căsătoriei. Copilul va lua același nume.

§.3. Cu privire la ocrotirea prin părinți a copilului. În urma tăgăduirii patenității din căsătorie, copilul are filiația stabilită numai față de mamă. Copilul poate să-și stabilească ulterior filiația față de tată.

În ceea ce privește încredințarea copilului și contribuția părinților la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională, se aplică dispozițiile art. 42 – 44 C.fam., părinții din afara căsătoriei fiind asimilați cu părinții divorțați, ceea ce înseamnă că ocrotirea părintească nu revine în mod egal ambilor părinți.

Copilul din afara căsătoriei poate fi încredințat unei alte persoane sau unei instituții, în aceleași condiții ca și copilul din căsătorie în cazul divorțului, ceea ce înseamnă că ocrotirea părintească revine numai în parte părinților.

§.4. În ceea ce privește domiciliul copilului. Când copilul are stabilită filiația numai față de mamă, el are, de obicei, domiciliul la aceasta. În cazul în care copilul își stabilește filiația față de tatăl din afara căsătoriei, iar părinții au domicilii separate, sunt aplicabile dispozițiile art.100 C.fam. și cele ale art.14 din Decretul nr.31/1954 privind persoane fizice și juridice. În consecință părinții vor decide de comun acord la care dintre ei are copilul domiciliul iar în caz de dezacord va decide instanța judecătorească unei alte persoane sau unei instituții de ocrotire, părinții se vor întelege la care din ei va avea copilul domiciliul, iar în caz de dezacord va decide instanța.

În cazul în care se ivesc situații speciale care determină ocrotirea minorului prin tutelă, atunci el are domiciliul la tutore.

§.5. Cu privire la pensia de întreținere. În tăgăduirea paternității legătura de filiație este înlăturată nu numai pentru viitor, ci pentru trecut, astfel că soțul mamei copilului se consideră că nu a fost niciodată tatăl acestuia. De aceea, se pune întrebarea dacă pensia de întreținere plătită de soțul mamei anterior tăgăduirii este ori nu supusă restituirii. Într-o părere soluția este în sens afirmativ, dacă s-a stabilit judecătorește că soțul mamei nu este tatăl copilului.

În sprijinul acestei păreri se invocă următoarele argumente:

1).prin admiterea tăgăduirii paternității, dispare titlul legal al obligației de întreținere;

2).sumele plătite nu corespund unei contraprestații;

3).obligația de întreținere nu depinde de existența unui regres împotriva altei persoane, adică a mamei ori a tatălui din afara căsătoriei, față de care se va stabili filiația.

Temeiul juridic al cererii către copil pentru restituirea pensiei de întreținere prestată este plata nedatoritului. Dacă se cere pensia de întreținere prestată de la mamă sau de cel ce avea obligația de întreținere, temeiul juridic este îmbogățirea fără just motiv.

Într-o altă părere, pensia de întreținere prestată nu este supusă, în condițiile arătate, restituirii pentru următoarele motive:

1).obligația de întreținere este cu prestație succesivă;

2).minorul nu ar mai avea de la cine să ceară suma de bani pentru a o restitui;

3).pensia de întreținere nu poate fi solicitată decât soțului mamei până la admiterea tăgăduirii paternității.

Aplicarea strictă a principiilor conduce la prima soluție, soțul mamei care a reușit tăgăduirea paternității având dreptul să ceară restituirea pensiei de întreținere fie de la copil, fie de la cei obligați la întreținere, adică mama și tatăl din afara căsătoriei. Dar această soluție trebuie să presupună, în prima soluție, când restituirea se cere de la copil, că aceasta parte solicita pentru trecut suma corespunzătoare de la cei obligați la întreținere, pentru ca la rândul său să poată restitui soțului mamei lui. Este vorba deci de solicitarea pensiei de întreținere pentru trecut, pe perioada pentru care soțul mamei a cerut restituirea de la copil.

În cea de-a două situație, când restituirea se cere de la cei obligați la întreținere, este necesar de asemenea să se admită solicitarea pensiei de întreținere pentru trecut ori existența unei asemenea obligații pentru trecut, în vederea ajungerii la îmbogățirea fără just temei. Dar în majoritatea cazurilor vor fi dificultăți, deoarece cuantumul obligației de întreținere depinde, între altele, de veniturile debitorului. Dacă soțul mamei a avut venituri mai mari decât ale celui obligat la întreținere, înseamnă că acesta din urmă să fie obligat la o sumă peste cuantumul obligației de întreținere pe care o avea și invers, dacă soțul mamei a avut venituri mai mici decât cele ale celui obligat la întreținere, ultimul ar urma să restituie o sumă mai mică decât cea la care era obligat. Chiar dacă s-ar trece peste dificultăți, ar urma, totuși, să se ajungă la alte procese, care nu sunt în interesul moral al copilului.

Într-o altă părere, se propune următoarea distincție: când întreținerea a fost prestată într-un timp în care după toate probabilitățile, soții erau despărțiți în fapt, restituirea pensiei de întreținere este admisibilă, ea nefiind decât consecința unei situații diferite de cea stabilită prin hotărârea judecătorească în baza căreia s-au făcut reținerile împotriva voinței pretinsului debitor, când nu a existat o hotărâre judecătorească de obligare la întreținere în epoca în care a fost întreținut copilul, soții continuând să conviețuiască, în același cămin cu copilul, în condiții proprii relațiilor de familie, nu se datorează restituirea întreținerii prestate.

FILIAȚIA FAȚĂ DE TATĂ A COPILULUI DIN AFARA CĂSĂTORIEI.

Recunoașterea de paternitate.

Prezumția de paternitate se aplică numai în favoarea copiilor din căsătorie. Filiația copilului din afara căsătoriei se poate stabili prin recunoaștere voluntară sau prin hotărâre judecătorească în urma acțiunii introduse de copil. În cazul filiației din căsătorie, maternitatea sau paternitatea sunt independente, pe când în cazul filiației din căsătorie stabilirea maternității duce, prin intermediul prezumției de paternitate, la stabilirea și a filiației față de tată.

Recunoașterea este actul prin care un bărbat declară că un anumit copil este al său. Potrivit art.57 alin.1 din C.fam. poate fi recunoscut numai copilul din afara căsătoriei.

În regulă generală se recunoaște copilul din afara căsătoriei care este născut. Această soluție rezultă din art.57 alin.2 din C.fam., care prevede că recunoașterea se face prin declarație făcută la serviciul de stare civilă, fie o dată cu înregistrarea nașterii copilului, fie după această dată.

Potrivit art.57 alin.1 C.fam., copilul din afara căsătoriei poate fi recunoscut după ce a decedat, dar numai dacă acel copil a lăsat descendenți firești.

S-a ridicat problema dacă un copil care a fost deja recunoscut, poate fi recunoscut de un alt bărbat, care pretinde că acel copil este al său.

În acest sens s-au exprimat mai multe păreri:

-Copilul deja recunoscut poate fi recunoscut de adevăratul său tată, deoarece nimic nu se opune la acesta.

-Copilul deja recunoscut poate fi recunoscut de către un alt bărbat, dacă acesta nu a avut cunoștință de existența acesteia, câtă vreme recunoașterea anterioară nu a fost înlăturată, pe calea contestației, ca fiind necorespunzătoare adevărului. Posibilitatea acestui refuz este întemeiată pe interesul copilului, a cărui paternitate ar fi în caz contrar, în funcție de capriciile personale care fac asemenea recunoașteri.

În opinia prof. Ion P. Filipescu, un copil deja recunoscut poate fi recunoscut de către un alt bărbat care se pretinde tatăl copilului, mai ales dacă cel ce face ultima recunoaștere nu are cunoștință de prima recunoaștere, dar delegatul de stare civilă constatând acest lucru, este îndreptățit să refuze înregistrare recunoașterii ulterioare, câtă vreme cea anterioară nu este înlăturată pe calea contestației, ca fiid necorespunzătoare adevărului. În sprijinul acestei soluții aducem următoarele argumente:

a).nu există nici un terț care să interzică recunoașterea unui copil deja recunoscut. Singura condiție pe care legea o cere este aceea că acel copil să fie din afara căsătoriei.

b).interesul copilului nu numai că nu se poate opune la admiterea acestei soluții ci, dimpotrivă, situația neclară cu privire la paternitate, în asemenea situiație, va fi soluționată de îndată ce primul interesat va introduce acțiune în contestare a uneia din cele două recunoașteri, iar descendenții lui, dovada paternității este în sarcina autorului recunoașterii sau a moștenitorilor săi.

Copilul recunoscut poate introduce acțiunea în stabilirea paternității față de un alt bărbat decât cel ce a făcut recunoașterea, deoarece nu există nici un text care să oprească aceasta. Hotărârea judecătorească prin care se stabilește paternitatea din afara căsătoriei îndeplinește și funcția de contestare a recunoașterii anterior făcută, astfel că rămâne valabilă ultima paternitate stabilită.

§.1. Caracterele recunoașterii.

Recunoașterea de paternitate prezintă aceleași caractere ca și recunoașterea de maternitate.

În consecință recunoașterea de paternitate este un act personal, care nu poate fi făcută decât personal de către tatăl copilului sau prin mandatar, dar cu procură specială sau autentică. Pentru efectuarea recunoașterii de paternitate nu se cere capacitate necesară pentru săvârșirea actelor juridice, ci discernământul necesar. Minorul și cel pus sub interdicție – în momentele de luciditate – pot face recunoașterea de paternitate, fără a fi nevoie de vreo încuviințare prealabilă.

Recunoașterea de paternitate este un act declarativ de filiație, produce efecte retroactive, este un act unilateral și nu se poate revoca.

§.2. Formele recunoașterii.

Conform art.57 alin.2 C.fam. recunoașterea de paternitate se poate face prin una din următoarele forme:

a).Declarație la serviciul stării civile, fie o dată cu înregistrarea nașterii copilului, fie după această dată. În prima situație, numele tatălui este trecut în actul de naștere al copilului, iar în cea de-a doua situație, declarația tatălui, care se poate face în fața oricărui serviciu de stare civilă, se înscrie de către serviciul de stare civilă al locului de naștere al copilului, prin menținerea pe marginea actului de naștere al copilului.

b).Înscrisul autentic. Acesta se poate face fie în fața notarului public, fie prin primăriile comunale și orășenești din localitățile unde nu funcționează notariate publice. Recunoașterea făcută în fața instanței judecătorești, în cursul unui proces, este o recunoaștere făcută prin înscris autentic. Instanța judecătorească are îndatorirea de a verifica recunoașterea, deoarece s-ar putea ca acel copil să beneficieze de prezumția de paternitate și deci să nu poată fi recunoscut. Constatând recunoașterea pârâtului făcută la interogatoriu și deci paternitatea astfel stabilită, instanța are obligația să dispună înregistrarea recunoașterii la serviciul de stare civilă.

c).Testamentul. Se poate folosi oricare din formele de testament. Conform art.57 ultim aliniat din C.fam., și în cazul testamentului recunoașterea de paternitate este irevocabilă.

Recunoașterea, fiind o mărturie a tatălui cu privire la filiația copilului, constituie probă care , dacă nu corespunde adevărului, poate fi contestată în justiție. Recunoașterea produce efecte declarative, deci retrospective din momentul faptului mărturisit, adică nașterea copilului și chiar mai înainte, de la concepția acestuia. Dar recunoașterea de paternitate este și un act juridic, care crează legătura de filiație dintre tată și copil. De aceea, recunoașterea de paternitate, ca un act juridic, este supusă normelor aplicabile acestuia, afară de cazul când legea dispune altfel. Rezultă deci că recunoașterea de patetrnitate are o natură complexă fiind nu numai o probă, ci și un act juridic.

Recunoașterea are ca principal efect juridic stabilirea paternității copilului față de acel bărbat. Ca și înainte de recunoaștere, copilul rămne tot din afara căsătoriei, dar cu paternitate stabilită nu numai de la data recunoașterii ci și pentru trecut, de la naștere, chiar de la concepție. Această schimbare în starea civilă a copilului poate determina efecte cu privire la numele copilului, ocrotirea acestuia prin părinți, obligația de întreținere, succesiunea.

Contestarea recunoașterii de paternitate.

§.1. Noțiunea.

Deși recunoașterea de paternitate este irevocabilă, ea poate totuși fi contestată atunci cnd nu corespunde adevărului (art.58 alin.1 C.fam.). Acțiunea în contestare a recunoașterii de paternitate se poate face de către orice persoană care dovedește un interes patrimonial sau nepatrimonial. În această situație se pot găsi:

a).copilul recunoscut;

b).moștenitorii copilului recunoscut;

c).mama copilului recunoscut;

d).bărbatul care a făcut recunoașterea;

e).moștenitorii acestuia;

f).bărbatul care a recunoscut anterior pe același copil;

g).moștenitorii acestuia;

h). procurorul care poate acționa în temeiul art.47 Decretul nr.32 din 1954 și art.45 C.Proc.Civ.

Pentru dovedirea acțiunii în contestarea recunoașterii de paternitate se pot folosi orice mijloace de probă. Sarcina probei incumbă reclamantului. În schimb când acțiunea în contestarea recunoașterii de paternitate se introduce de către mamă, de către cel recunoscut sau de către descendenții acestuia, sarcina probei revine autorului recunoașterii ori moștenitorilor săi. În acțiunea de contestare a recunoașterii de paternitate pornită de mamă, declarația pârâtului că recunoașterea făcută de el nu corespunde realității nu este o dovadă a temeiniciei acțiunii, care să ducă la admiterea ei, deoarece mărturisirea este o probă obișnuită lăsată la aprecierea judecătorului, putându-se dispune ca o parte sau alta să propună probe pentru combaterea sau completarea acesteia sau să se ordone și probe din oficiu.

Acțiunea în contestarea recunoașterii de paternitate este imprescriptibilă, căci legea nu prevede nici un termen în care trebuie introdusă. Dacă această acțiune este admisă, se înlătură, cu efect retroactiv, filiația stabilă prin acea recunoaștere. Această schimbare în starea civilă a copilului determină efecte cu privire la numele copilului, ocrotirea părintească, obligația de întreținere, succesiune etc.

În privința numelui copilului, se pot distinge mai multe situații:

a).Copilul nu are stabilă filiația față de mamă. În acest caz, copilul urmează a reveni la numele anterior avut celui dobândit ca urmare a recunoașterii de paternitate, adică la numele stabilit de autoritatea tutelară.

b).Copilul are stabilită filiația față de mamă. În acest caz, copilul urmează a reveni la numele mamei. Este posibil ca între timp mama copilului să-și fi schimbat numele pe cale administrativă sau să-l fi modificat ca urmare a schimbării stării civile.

În prima situație copilul nu poate să ia numele mamei schimbat, deoarece admiterea contestării recunoașterii de paternitate exclude posibilitatea pentru copil de a purta în continuare numele celui ce îl recunoaște.

Dacă mama copilului și-a schimbat starea civilă și prin ipoteză și-a schimbat numele, copilul nu ar putea să ia numele actual al mamei, adică numele soțului sau un nume format din numele reunite ale celor doi soți.

Nulitatea recunoașterii de paternitate.

§.1. Nulitatea absolută

Recunoașterea de paternitate, care nu e făcută cu respectarea prevederilor art.57 C. fam. este lovită de nulitatea absolută.

În acest caz se află recunoașterea care nu este făcută prin una din formele în care se poate efectua, când este privitoare la un copil din căsătorie, când s-a recunoscut un copil mort, dar care nu a lăsat descendenți firești, când nu a fost făcută de către tată, personal sau prin mandatar special și cu procură autentică.

§.2. Nulitatea relativă.

În privința problemei dacă recunoașterea de paternitate nu poate fi anulată pentru viciu de consimțământ există diferite păreri.

Într-o părere, recunoașterea de paternitate nu poate fi anulată pentru viciu de consimțământ, ea putând fi numai contestată dacă nu corespunde adevărului.

Într-o altă părere recunoașterea de paternitate poate fi anulată, pentru dol sau violență, iar în ceea ce privește eroarea se fac următoarele distincție: dacă eroarea se produce asupra identității persoanei recunoscute acțiunea în nulitatea relativă se confundă cu acțiunea în contestarea recunoașterii filiației.

Pentru efectuarea recunoașterii de paternitate nu se cere capacitate de exercițiu necesară săvârșirii actelor juridice, ci numai discernământul. De aceea nu se pune problema nulității relative a recunoașterii pentru incapacitate de exercițiu. Trebuie precizat că este posibilă acțiunea în anulare a recunoașterii de paternitate în cazul în care autorul acesteia nu a avut o voință conștientă când a făcut-o.

Ambele feluri de nulitate produc aceleași efecte. Aceste efecte au rol nu numai pentru viitor (ex nunc), ci și pentru trecut (ex tunc) până la data când recunoașterea s-a produs. Recunoașterea lovită de nulitate absolută ori relativă se consideră că nu a avut loc, copilul având aceeași situație juridică pe care a avut-o înainte de data recunoașterii, adică fără paternitate stabilă. În condițiile legi se pot produce consecințe cu privire la numele copilului, ocrotirea părintească, obligația de întreținere, succesiune.

Stabilirea paternității copilului din afara căsătoriei prin hotărâre judecătorească

§.1.Noțiune

Această acțiune este în reclamație de stare civilă și are ca obiect determinarea, pe calea justiției, a legăturii de filiație dintre copilul din afara căsătoriei și tatăl său. Potrivit art.63 C. fam., copilul din afara căsătoriei, a cărui filiație a fost stabilită prin recunoaștere sau prin hotărâre judecătorească, are, față de părinte și rudele acestuia, aceeași situație ca și situația legală a unui copil din căsătorie. În conformitate cu art.53 C. fam., copilul conceput sau născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soțul mamei, respectiv pe fostul soț al mamei. De aceea, copilul în favoarea căruia se aplică prezumția de paternitate nu poate induce acțiune în stabilirea paternității împotriva unui alt bărbat decât soțul mamei. Acțiunea este inadmisibilă, fie că tatăl este trecut în actul de naștere al copilului, fie că în acest act este trecută altă persoană decăt tatăl, fie că actul nu este completat la rubrica privind tatăl. Prezumția de paternitate nu poate fi răsturnată decât prin acțiunea în tăgăduire a paternității introdusă de soțul mamei.

Legea nu determină cazurile în care se poate stabili, prin acțiune în justiție față de tatăl din afara căsătoriei. Acest lucru este firesc, deoarece stabilitatea adevărului asupra paternității nu poate fi îngrădită. De aceea, acțiunea în justiție pentru stabilirea paternității se poate introduce în toate situațiile în care este vorba de un copil din afara căsătoriei. Copilul din căsătorie nu poate introduce această acțiune deoarece el beneficiază de prezumția de paternitate.

Dacă prin hotărâre judecătorească s-a respins prima acțiune în stabilirea paternității pe motivul că acel copil se bucură de prezumția de paternitate, ulterior, după tăgăduirea paternității, acesta poate introduce din nou acțiune în stabilirea paternității, împotriva aceleiași persoane ca prima dată, fără ca hotărârea judecătorească anterioară să aibe autoritate de lucru judecat.

În privința faptului dacă acțiunea în stabilirea paternității aparține numai copilului minor din afara căsătoriei sau aparține și copilului major, s-au exprimat două păreri.

1.Acțiunea în stabilirea paternității aparține numai copilului minor din afara căsătoriei. În această privință se invocă următoarele argumente:

a).Art. 59 C. fam., interpretat în sensul acestei păreri, anume că textul prevede că acțiunea aparține copilului și se pornește în numele său de către mamă ori de către reprezentantul lui legal, ceea ce ar arăta ce se are în vedere numai copilul minor;

b).Din art. 60 C. fam. ar rezulta această concluzie, deoarece prevede că acțiunea ce se are în vedere se poate introduce în termen de un an de la nașterea copilului.

c).Termenele foarte scurte în care se poate introduce acțiunea în celelalte cazuri decât cele din art. 60 C. fam. ar duce la concluzia că acțiunea în stabilirea paternității aparține numai copilului minor.

2.Acțiunea în stabilirea paternității din afara căsătoriei aparține atât copilului minor cât și celui major.

În sprijinul acestei păreri se invocă următoarele argumente:

a).Norma juridică prevede că acțiunea aparține copilului, fără a se face distincție între cel minor și cel major;

b).Faptul că termenul pentru introducerea acțiunii în stabilirea paternității din afara căsătoriei este foarte scurt nu poate fi un argument în sprijinul tezei că acțiunea aparține numai copilului major, deoarece există unele cazuri în care acest termen nu curge de la nașterea copilului, ci de la anumite date care se pot situa după ce copilul a devenit major. Astfel:

-în cazul în care un copil din căsătorie își pierde această calitate prin efectul unei hotărâri judecătorești, termenul de un an pentru introducerea acțiunii în stabilirea paternității din afara căsătoriei curge de la data când acea hotărâre a rămas definitivă;

-termenul de 6 luni pentru introducerea acțiunii în tăgăduirea paternități curge de la data când soțul mamei a cunoscut actul juridic prin care copilul și-a stabilit filiația față de mamă, precum și prin intermediul prezumției de paternitate față de tată;

-tatăl pus sub interdicție este îndreptățit, uneori, să pornească acțiunea în tăgăduirea paternității în termen de 6 luni de la data ridicării interdicției, împrejurarea care poate avea loc atunci când copilul este major;

-nu există nici o dispoziție legală care să interzică acțiunea în stabilirea paternității copilului major din afara căsătoriei, după cum nu există nici o dispoziție legală expresă care să acorde această acțiune numai copilului minor din afara căsătoriei.

Aceste argumente sunt convigătoare motiv pentru care considerăm întemeiată ultima părere. De altfel Tribunalul Suprem s-a pronunțat în sensul că acțiunea în stabilirea paternității din afara căsătoriei aparține și copilului major.

§.2. Introducerea acțiunii

Acțiunea în stabilirea paternității aparține copilului din afara căsătoriei. El este titularul acțiunii. În ceea ce privește introducerea acțiunii, deosebim următoarele situații:

1. Copilul nu are capacitatea de exercițiu

În acest caz, acțiunea se introduce de către mama lui, chiar dacă aceasta este minoră, iar în lipsa acesteia de către reprezentantul său legal. Se admite că mama poate introduce acțiunea, în numele copilului ei, fără a avea încuviințarea acestuia, fie că are vârsta între 14 – 18 ani, fie că are sub 14 ani. Mama poate introduce acțiunea chiar dacă este decăzută din drepturile părintești. Acțiunea introdusă de mamă în nume propriu este lipsită de legitimitate procesuală.

2. Copilul are capacitatea de exercițiu restrânsă.

În acest caz, s-a susținut, că un asemenea copil poate introduce acțiunea singur, fără să aibă nevoie de vreo încuviințare, deoarece acțiunea are un caracter personal, iar încuviințarea se cere, dacă legea nu prevede altfel, pentru acțiunile cu caracter patrimonial.

S-a pus problema dacă mama copilului sau reprezentantul acestuia, care au introdus acțiunea în stabilirea paternității în numele copilului pot renunța la acțiune. În această privință s-au exprimat două păreri:

a).Mama sau reprezentantul legal al copilului pot renunța la acțiune, dar cu încuviințarea autorității tutelare, deoarece renunțarea la acțiune depășește dreptul de administrare. Instituțiile de judecată vor verifica dacă renunțarea la acțiune este licită, adică nu este făcută cu rea-credință, sau în detrimentul copilului, situație în care vor refuza să ia act de desistare și vor dispune continuarea procesului, în care procurorul va putea interveni și va pune concluzii în apărarea intereselor celui reprezentat.

b).Mama sau reprezentantul legal nu pot renunța la acțiune, datorită caracterului său personal, legea prevăzând, în interesul copilului, numai introducerea acțiunii, nu și renunțarea la acțiunea introdusă. În consecință în lipsa unui text de lege care să prevadă expres posibilitatea renunțării la acțiune de către mamă ori de către reprezentantul legal al copilului, această renunțare nu poate fi admisă.

Moștenitorii copilului nu pot introduce acțiune în stabilirea paternității, dar o pot continua. Dacă autorul recunoașterii s-a desistat de acțiune sau aceasta s-a perimat, moștenitorii copilului nu mai pot continua acțiunea pentru stabilirea paternității din afara căsătoriei.

În cazul continuării acțiunii de către moștenitori, legea a considerat că sunt demne de ocrotit, în primul rând interesele patrimoniale, nu cele de stare civilă, dreptul de a continua acțiunea aparținând tuturor moștenitorilor, atât cei legali cât și cei testamentari.

3. Copilul are capacitatea deplină de exercițiu.

În acest caz va introduce singur acțiunea.

Acțiunea în stabilirea paternității din afara căsătoriei, se introduce, în mod firesc, împotriva pretinsului tată. Dacă acesta a decedat, acțiunea poate fi introdusă și împotriva moștenitorilor pretinsului tată, conform art.59 ultimul aliniat din C. fam.. Acțiunea poate fi introdusă împotriva moștenitorilor, chiar dacă ei au renunțat la moștenire, deoarece se tinde la stabilirea unei legături de filiație, indiferent de orice aspect patrimonial, ceea ce înseamnă că acțiunea continuă să aibă caracter personal și în această situație. În măsura în care se admite că statul culege succesiunea vacantă în calitate de moștenitor, înseamnă că acțiunea poate fi introdusă împotriva acestuia.

În procesele în care se judecă acțiunea în stabilirea paternității din afara căsătoriei nu este necesară citarea autorității tutelare. Citarea autorității tutelare este necesară în cazul în care după ce s-a stabilit filiația față de ambii părinți, se pune problema încredințării copilului, stabilirii contribuției părintești la creștere, educare și învățătură.

Judecarea acțiunii în stabilirea paternității din afara căsătoriei este de competența instituției judecătorești de la domiciliul părintelui. Dacă se cere, pe lângă stabilirea paternității din afara căsătoriei și pensia de întreținere în favoarea copilului, instanța competentă este, de asemenea, cea de la domiciliul pârâtului, deoarece capătul principal al acțiunii este stabilirea paternității din afara căsătoriei se poate porni în termen de un an de la nașterea copilului (art.60 alin.1 C. fam.). Aceasta spre deosebire de acțiunea în stabilirea filianței față de mamă, care este indescriptibilă. Existența acestui termen atât de scurt, este instituit:

a).pentru a nu lipsi pe copilul respectiv de întreținerea ce i se cuvine, căci unul din principalele efecte ale acțiunii este acordarea întreținerii, iar aceasta nu se poate cere înainte de a se stabili paternitatea;

b).pentru a nu se pierde probele prin scurgerea unui termen mai mare;

c).pentru a evita eventualele scandaluri și șantaje.

În următoarele situații, termenul de un an nu se socotește de la nașterea copilului ci după cum urmează:

a).Când copilul s-a născut în cadrul căsătoriei, iar soțul mamei a introdus acțiunea în tăgăduirea paternității care a fost admisă, copilul devenind astfel din afara căsătoriei. În această situație termenul începe să curgă de la data când hotărârea judecătorească prin care s-a admis acțiunea a rămas definită.

b).Când nu s-a declarat nulitatea recunoașterii de paternitate. În această situație, termenul pentru introducerea acțiuni în stabilirea paternității se calculează de la data rămânerii definitive a hotărârii judecătorești prin care s-a anulat recunoașterea voluntară de paternitate făcută de către tată.

c).Când mama copilului a conviețuit cu pretinsul tată. În această situație, termenul începe să se scurgă de la data încetării conviețuirii.

d).Când pretinsul tată a prestat pensie de întreținere copilului. În această situație, termenul începe să se calculeze de la data încercării prestării întreținerii.

Întreținerea trebuie să îndeplinească următoarele cerințe pentru a justifica întârzierea în introducerea acțiunii în stabilirea paternității din afara căsătoriei.

a).Să fie benevolă și nu prestată ca obligație;

b).Să fie substanțială și să aibă un caracter de continuitate pentru a satisface nevoile copilului.

Calculul termenului de prescripție al acțiunii pentru stabilirea paternității se face conform art.101 alin.3 C. Proc. Civ. și articolele 1887 – 1889 Cod civil din care rezultă că la termenul socotit pe ani, ziua în cursul căreia împlinește după trecerea completă a celei de pe urmă zi a termenului prevăzut de lege. Tribunalul Suprem a decis că numai termenele fixate pe zile se calculează pe zile libere, iar la celălalte termene calculul se face cu împlinirea termenelor, în ziua corespunzătoare a săptămânii, lunii și anului.

Acțiunea în stabilirea paternității nu se poate porni mai înainte ca respectivul copil să se fi născut. Deși drepturile acestuia îi sunt recunoscute de la data concepției, potrivit art.7 din Decretul nr. 31/1954, soluția se impune totuși pentru următoarele motive:

a).acțiunea aparține numai copilului din afara căsătoriei, ceea ce nu se știe decât la nașterea copilului, căci s-ar putea ca până la aceea dată mama să se căsătorească;

b).termenul în care se poate introduce acțiunea se socotește de la data nașterii copilului și tot în raport de această dată se poate determina epoca de concepțiune a copilului.

Pentru admiterea acțiunii în stabilirea paternității din afara căsătoriei trebuie să se dovedească următoarele împrejurări;

a).nașterea copilului și nu numai concepția lui;

b).legăturile intime dintre pretinsul tată și mama copilului în perioada concepției;

c).stabilirea în mod cert bărbatul care a avut asemenea legături este tatăl copilului.

Împrejurările arătate se pot dovedi cu ajutorul oricăror mijloace de probă. Astfel, se pot folosi înscrisurile, indiferent în forma în care au fost întocmite, din care să rezulte că pârâtul este tatăl copilului.

Actul de naștere al copilului, chiar dacă ar cuprinde mențiunea că pârâtul este tatăl copilului, nu poate constitui o dovadă a paternității.

Mărturisirea pârâtului este proba cea mai puternică a acțiunii în stabilirea paternității. Această mărturisire poate fi făcută cu ocazia interogatoriului sau printr-un alt act opozabil pârâtului.

Martorii pot fi folosiți pentru dovedirea acțiunii în stabilirea paternității. Rudele cu excepția descendenților, sunt admise ca martori. De asemenea, pot fi folosite prezumțiile, din care să se rezulte că pârâtul este tatăl copilului.

Un mijloc de probă ce poate fi folosit în stabilirea paternității din afara căsătoriei este expertiza medico – judiciară, în primul rând aceea privind analiza grupelor sangvine. Din compararea grupei de sânge a copilului cu grupa de sânge a mamei și pretinsului tată pot rezulta două situații:

a).Copilul are aceeași grupă sanguină ca tatăl. Această împrejurare nu poate duce la stabilirea directă a paternității, deoarece acea grupă de sânge se poate găsi și la alți bărbați care nu au avut nici o legătură cu mama copilului.

b).Copilul are altă grupă de sânge decât ceea a pretinsului tată, în sensul că este exclusă paternitatea. În această situație acel bărbat, în mod cert, nu este tatăl copilului, deoarece între aceștia nu există nici o legătură de sânge.

Când expertiza medico – juridică bazată pe probă serologică conchide că este exclusă paternitatea, instanța nu poate admite acțiunea pe motiv că din depozițiile martorilor rezultă existența unor relații intime în perioada concepției copilului.

Un alt mijloc de probă este expertiza dactiloscopică. Care se referă la transmiterea desenelor papilare și a cărei valori probatorii este de indicare probabilă a paternității.

§.3. Apărarea pârâtului împotriva acțiunii în stabilirea paternității.

Acțiunea se va respinge dacă instanța nu ajunge la concluzia certă că pârâtul este tatăl copilului. În combaterea acțiunii în stabilirea paternității, pârâtul poate folosi orice mijloc de probă pentru a demonstra că nu este tatăl copilului.

Astfel el poate invoca expertiza incapacității de procreare. Imposibilitatea ca pârâtul să fie tatăl copilului poate rezulta și din inexistența rapoartelor de cohabitare în perioada de concepție a copilului, datorită faptului, de exemplu, că a fost plecat în străinătate, deținut în executarea unei pedepse, internat în spital pe o perioadă îndelungată.

Faptul că mama copilului a avut în timpul concepțiunii relații și cu alți bărbați, nu este suficient prin el însuși să ducă respingerea acțiunii.

§.4. Cheltuieli de judecată

În această privință s-a decis că pârâtul recunoaște, la primul termen, că este tatăl copilului, și este de acord cu admiterea acțiunii, el va fi totuși, obligat la plata cheltuielilor de judecată, la cererea reclamantei, deoarece nu poate spune că nu a cunoscut nașterea copilului și avea posibilitatea să evite pornirea procesului.

În acțiunile pentru tăgăduirea paternității unde recunoașterea mamei copilului nu se poate face înainte de proces, iar cea făcută în timpul procesului produce efecte de judecată se acordă pe baza art.274 Cod de procedură civilă.

Hotărârea judecătorească prin care s-a stabilit paternitatea din afara căsătoriei se înscrie, prin mențiune, pe marginea actului de naștere al copilului, eliberându-se un alt certificat de naștere. Hotărârea judecătorească produce efecte și pentru trecut, până la concepția copilului, astfel că pe toată această perioadă copilul este considerat ca fiind al tatălui.

Hotărârea judecătorească este opozabilă erga omnes. Ea poate fi invocată de către oricine împotriva copilului.

Conform art.60 din C. fam., copilul din afara căsătoriei care și-a atribuit filiația prin recunoașterea sau hotărârea judecătorească definitivă, are aceeași situație legală față de părinte și rudele acestuia ca și copilul din căsătorie.

În consecință admiterea acțiunii pentru stabilirea paternității poate produce, în condițiile legii, efecte cu privire la numele copilului, domiciliul acestuia, exercitarea drepturilor și îndatoririlor părintești, încredințarea copilului și obligația de întreținere.

Conflictele de paternitate.

Temeiul celor două prezumții legale de paternitate fiind diferit: nașterea în timpul căsătoriei în cazul uneia și concepția în timpul căsătoriei în cazul celeilalte, se poate ajunge în unele situații la posibilitatea aplicării ambelor prezumții. Pentru a se evita dubla paternitate, care ar rezulta dintr-o asemenea aplicare, este necesar să se soluționeze conflictul de paternitate astfel încât, dând preferință uneia sau alteia dintre cele două prezumții.

Problema dublei paternității se pune numai cu privire la paternitatea copilului din căsătorie, adică numai sub forma conflictului dintre cele două prezumții de paternitate prevăzute de art.53 alin. 1 și 2, C. fam. ea nu se pune cu privire la paternitatea din afara căsătoriei, precum, nici între paternitatea din căsătorie și cea din afara căsătoriei.

Art.53 alin.2 C. fam. ia în considerare posibilitatea ivirii unui asemenea conflict în situația în care femeia care a fost căsătorită se recăsătorește și dă ulterior naștere unui copil, înainte de expirarea celor 300 zile de la încetarea, desfacerea sau desființarea primei căsătorii. În această situație, copilul ar putea fi atribuit primului soț ca fiind conceput în timpul primei căsătorii, prin aplicarea prezumției din alin.2 al art.53 C. fam., sau celui de de-al doilea soț fiind născut în timpul celui de-a doua căsătorii, prin aplicarea prezumției din alin.1 al art.53 C. fam..

Legiuitorul previne acest conflict de paternitate, dând preferință prezumției întemeiată pe faptul nașterii copilului în timpul celei de-a doua căsătorii, căci pentru aplicarea celeilalte prezumții prevăzute de alin.2 din art.53 C. fam. întemeiată pe faptul concepției, pune condiția ca nașterea copilului să fi avut loc înainte ca mama să fi înaintat într-o nouă căsătorie.

Modul de soluționare a conflictului de paternitate prin aplicarea prezumției de paternitate întemeiată pe faptul nașterii copilului în timpul celei de a doua căsătorii corespunde de cele mai multe ori realității, căci numai în excepțional un bărbat se căsătorește cu o femeie însărcinată dintr-o căsătorie anterioară și tot astfel numai în mod excepțional o femeie însărcinată dintr-o căsătorie anterioară se recăsătorește înainte de a da naștere copilului primului soț.

În cazurile în care soluția legiuitorului nu corespunde realității și soțul de al doilea are câștig de cauză într-o acțiune în tăgăduire de paternitate, conflictul de paternitate dispare și atunci se impune de la sine aplicarea celeilalte prezumții; care rămâne valabilă, și copilul va fi atribuit primului soț. Desigur, și acesta are dreptul de a tăgădui paternitatea și, dacă acțiunea sa va fi admisă, copilul va fi considerat ca fiind din afara căsătoriei, de vreme ce ambele prezumții de paternitate au fost informate în justiție.

O situație, în general ca similară, este aceea în care soția a cărui soț a fost declarat mort prin hotărâre judecătorească se recăsătorește și dă naștere unui copil mai înainte de trecerea a 300 de zile de la încheierea noi căsătorii, iar între timp primul soț reapare și declarația de moarte este anulată. Deși prima căsătorie este considerată desfăcută pe data încheierii celei de a doua căsătorii, așa cum se dispune alin.2 din art.22 C. fam., nu se ivește nici un conflict de paternitate, deoarece – în timpul perioadei de concepție a copilului – primul soț era dispărut, așa încât nu se poate aplica decât prezumția de paternitate prevăzută de alin.1 art.53 C. fam. potrivit căreia tatăl copilului este soțul dintr-a doua căsătorie, în timpul căreia s-a născut copilul.

O situație neprevăzută de lege, în care se ivește un conflict de paternitate este aceea în care mama căsătorită încheie o a doua căsătorie, când prima căsătorie este în ființă, în disprețul impedimentului prevăzut de art.5 C. fam. devenind astfel bigamă, iar ulterior dă naștere unui copil. Deși cea de a doua căsătorie este nulă în conformitate cu art.19 C. fam., ca fiind încheiată cu încălcarea unui impediment dirimant al căsătoriei, ea este considerată ca producând efect față de copil, care își păstrează situația de copil din căsătorie, așa cum dispune alin.2 art.23 C. fam. în interesul copiilor rezultați din căsătoriile declarate nule.

Copilul s-a născut astfel în timpul existenței a doua căsătorii, prima valabilă în drept, dar care a început în fapt , iar, cea de-a doua nulă în drept, dar care își păstrează efectele față copil și care reprezintă situația reală în fapt. În situația pe care o analizăm, copilul s-a născut, prin urmare, în timpul a doua căsătorii existente concomitent.

Pentru a evita o dublă paternitate, trebuie să se dea preferință paternității rezultând din cele două căsătorii. La o primă vedere s-ar părea că preferință ar trebui dată paternității rezultând din prima căsătorie care este valabilă față de toată lumea. Dar, o asemenea soluție n-ar fi realistă, căci copilul s-a născut în timpul căsătoriei celei noi, care deși declarată nulă, a existat în fapt și așa cum prevede alin.2 art.23 C. fam. își menține efectele față de copil, care își păstrează situația de copil din căsătorie.

BIBLIOGRAFIE

* * * – Codul familiei.

* * * – Decretul 31/1954 – privind persoane fizice și juridice.

Albu Ioan – Dreptul familiei, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1975

Albu Ioan – Căsătoria în dreptul român, Ed. Dacia, Cluj Napoca, 1988

Ioan P. Filipescu – Dreptul familiei, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1965

Ioan P. Filipescu – Tratat de dreptul familiei, Ed. All București, 1993

Ioan P. Filipescu – Tratat de dreptul familiei, Ed. All București, 1998

Ioan P. Filipescu și Ion Dogaru – Pensia de întreținere în … 100 de răspunsuri, Ed. Stiințifică și Enciclopedică, București, 1988

T.R. Popescu – Dreptul familiei. Tratat, vol. I-II, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1965

Z. Ander, I. Bilegan, V. Molnar – Medicină legală, Ed. Didactică și Pedagogică, București, 1966

dr. Ioan Bohotici – Stabilirea, tăgăduirea și contestarea paternității, Ed.All, București, 1995

A. Lesvodax – Obligația legală de întreținere, Ed. Științifică, București, 1971