Filiatia Fata de Mama
Cuprins
PRELIMINARII
CAPITOLUL 1 CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND FILIAȚIA
Secțiunea 1 Definiția filiației
Secțiunea 2 Evoluția reglementării filiației in România
Secțiunea 3 Moduri de stabilire a filiației
Secțiunea 4 Clasificarea filiației
CAPITOLUL 2 STABILIREA FILIAȚIEI FAȚĂ DE MAMĂ PRIN CERTIFICATUL DE NAȘTERE
Secțiunea 1 Noțiune si natură juridică
Secțiunea 2 Caracterele juridice
Secțiunea 3 Cazurile în care poate interveni
Secțiunea 4 Posesia de stat
Secțiunea 5 Contestarea în justiție a maternității care rezultă din certificatul de naștere eliberat pe baza înregistrării nașterii
CAPITOLUL 3 STABILIREA FILIAȚIEI FAȚĂ DE MAMĂ PRIN RECUNOAȘTERE
Secțiunea 1 Noțiunea recunoașterii filiației față de mamă
Secțiunea 2 Cazurile în care recunoașterea poate interveni
Secțiunea 3 Contestarea recunoașterii față de maternitate
Secțiunea 4 Nulitățile recunoașterii de maternitate
CAPITOLUL 4 STABILIREA FILIAȚIEI FAȚĂ DE MAMĂ PRIN ACȚIUNI ÎN JUSTIȚIE
Secțiunea 1 Noțiunea și clasificarea acțiunilor în justiție pentru stabilirea filiației față de mamă
Secțiunea 2 Cazurile în care acțiunea pentru stabilirea filiației față de mamă poate fi pornită
Secțiunea 3 Contestarea în justiție
CAPITOLUL 5 FILIAȚIA ÎN CADRUL ASISTENȚEI MEDICALE A PROCREĂRII
=== 5fc783349112df6b54a9d4d582f21fa7fedbff72_301740_1 ===
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND FAMILIA
Secțiunea I Familia și relațiile de familie
Secțiunea II Căsătoria
Noțiunea de căsătorie
Caracterele juridice al actului juridic al căsătorieI
Trăsăturile specifice stării de căsătorie
Secțiunea a III-a Formalități pentru încheierea căsătoriei
Comunicarea stării de sănătate
Locul încheierii căsătoriei
Declarația de căsătorie
Conținutul declarației de căsătorie
Alegerea numelui de familie
Publicarea declarației de căsătorie
Reînnoirea declarației de căsătorie
Opoziția la căsătorie
Refuzul celebrării căsătoriei
Celebrarea căsătoriei
Martorii la căsătoriei
Momentul încheierii căsătoriei
Formalități ulterioare încheierii căsătoriei
CAPITOLUL II FILIAȚIA-FACTOR GENERATOR AL RELAȚIILOR DE FAMILIE
Modurile de stabilire a filiației
Posesia de stat
CAPITOLUL II FILIAȚIA FAȚĂ DE MAMĂ
Stabilirea maternității prin efectul legii
Stabilirea maternității prin recunoașterea mamei
3.2.1. Formele recunoașterii
3.2.2. Nulitatea absolută a recunoașterii
3.2.3. Nulitatea relativă a recunoașterii
3.2.4. Contestarea recunoașterii de filiație
CAPITOLUL IV STABILIREA ȘI DOVADA MATERNITĂȚII PRIN HOTĂRÂRE JUDECĂTORESCĂ
4.1. Considerații introductive
4.2. Cazurile în care se poate introduce acțiunea pentru stabilirea maternității
4.3. Exercitarea dreptului la acțiune pentru stabilirea maternității
4.4. Imprescriptibilitatea dreptului la acțiune în stabilirea filiației față de mamă
4.5. Obiectul acțiunii
4.6. Efectele hotărârii irevocabile de admitere a acțiunii
CAPITOLUL V CONTESTAREA ÎN JUSTIȚIE A MATERNITĂȚII
5.1.Contestarea în justiție a maternității care rezultă din certificatul de naștere eliberat pe baza înregistrării nașterii
5.2.Contestarea în justiție a maternității care rezultă din certificatul de naștere eliberat pe baza recunoașterii maternitățiI
5.3.Contestarea în justiție a maternității care rezultă din certificatul de naștere eliberat pe baza hotărârii judecătorești
5.4.Libertatea probelor
CAPITOLUL VI STUDIU DE CAZ
CONCLUZII
BIBLIOGRAFIE
ABREVIERI
alin. – alineatul
art. – articolul
C.proc.civ – Codul de procedură civilă
lit. – litera
M.Of. – Monitorul Oficial
N.C.C – Noul Cod civil
nr. – numărul
op.cit. – operă citată
p. – pagina
pct. – punctual
R.R.D. – Revista română de drept
vol. – volumul
INTRODUCERE
Prin complexitatea problematicii abordate, materia dreptului civil a reprezentat dintotdeauna o atracție pentru orice absolvent de științe juridice.
Datorită noilor realități, respectiv a integrării țării noastre în Uniunea Eurpeană, materia dreptului civil a suferit ample reconsiderări. Pe fondul noilor realități modificările intervenite în 2011, prin intrarea în vigoare a Noului Cod Civil au fost oportune și binevenite.
La baza celei mai importante forme de comunitate umană se află familia.
Instituția familiei a constituit și constituie obiectul de cercetare al mai multor științe, cum sunt: sociologia, istoria, biologia, psihologia, medicina, filozofia, religia și, nu în ultimul rând, dreptul.
Fiecare dintre acestea analizează familia ca formă de comunitate umană sub aspectele ce interesează domeniul lor.
Din punct de vedere juridic, familia a fost detinită de mai mulți autori fie ca desemnând “grupul de persoane între care există drepluri și obiigații ce izvorasc din căsătorie, rudenie (inclusiv adopție), precum și din alte raporturi asimilate relațiilor de familie”, fie ca “formă juridicește recunoscută de conviețuire a unor persoane legate prin căsătorie și rudenie și care generează între membrii ei relații complexe: biologice, etico-spirituale, economice, juridice, culturale etc.”
Principalul element în definirea noțiunii de familie, prezent la majoritatea autorilor doctrinari și care îi unește, din punct de vedere juridic, pe membrii acesteia, este “căsătoria”.
Familia este o realitate biologică, prin uniunea ce se realizează între bărbat și femeie, precum și prin procreație; este o realitate socială, pentru că reprezintă cadrul comunității de viață și de interese a celor ce o compun, uniți prin esența morală a căsătoriei și prin descendența într-un model unic al solidarității umane; este o realitate juridică, fiind recunoscută și ocrotită juridicește.
Dacă vorbim despre dimensiunea juridică a familiei, direcțiile principale ale intențiilor normative pot fi considerate următoarele: protejarea familiei ca entitate socială, inclusiv prin stabilirea cerințelor legale care să asigure accesul la un asemenea statut; stabilirea drepturilor și îndatoririlor reciproce dintre membrii familiei.
Sub primul aspect, potrivit Constituției României, autoritățile publice respectă și ocrotesc viața intimă, familială și privată, familia se întemeiază pe căsătoria liber consimtiță între soți, statul ocrotește căsătoria și familia, familia având la bază căsătoria liber consimțită între soți, condițiile de fond și de formă ale încheierii actului juridic al căsătoriei fiind stabilite riguros.
Sub cel de-al doilea aspect, al reglării relațiilor din interiorul familiei, Legea
fundamentală proclamă principiul egalității soților, precum și dreptul și îndatorirea acestora de a asigura creșterea, educația și instrucția copiilor, textele N.C.C. fixează cadrul general al relațiilor personale și patrimoniale dintre soți, precum și dintre părinți și descendenții lor, mai puțin cele derivând din rudenia civilă, care sunt reglementate prin Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, republicată, Legea pentru dreptul de moștenire al soțului supraviețuitor, recunoscând soțului rămas în viață dreptul la moștenire în concurs cu oricare dintre clasele de moștenitori legali-aceste clase constituindu-se exclusiv în considerarea relațiilor de rudenie cu defunctul, inclusiv dreptul la rezervă succesorală, precum și anumite drepturi succesorale accesorii.
Metode de cercetare utilizate în elaborarea lucrării
Pentru elaborarea conținutului lucrării s-a făcut apel la mai multe metode de cercetare fapt datorat specificității conținutului fiecărui capitol.
S-au utilizat principalele surse bibliografice din domeniile de cunoaștere specifice temei, cum sunt: drept civil, drept procesual civil.
Au fost consultate tratate și lucrări de specialitate, analizând noile reglementări în materia instituției rudeniei, respectiv filiației așa cum se regăsesc acestea reglementate prin noua legislație civilă.
Pentru realizarea unei investigații exhaustive a temei s-a recurs la analiza problemelor prin referirea la anumite puncte de vedere doctrinare, evaluarea și sintetizarea unor aspecte din domeniul dreptului civil, stabilirea unor comparații și conexiuni.
Am folosit ca metodă principală-metoda inductivă deoarece știința folosește experiența ca mijloc de confirmare a concluziilor și ipotezelor sale.
Pentru studierea temei s-a avut în vedere complexitatea acesteia pentru care s-a preferat o îmbinare a unor metode clasice de cercetare cu câteva metode noi.
Astfel observația directă s-a utilizat pentru sublinierea importanței reglementărilor naționale care stabilesc prin N.C.C. noi reglementări privind instituția filiației ca factor generator de relații de familie.
Observația indirectă s-a folosit prin apelul la unele constatări anterioare clare și bine întocmite în materia studiată.
Alte metode folosite de-a lungul elaborării lucrării se numără :
metoda sociologică necesară pentru colectarea, analiza și interpretarea informațiilor ;
cercetarea documentară întreprinsă la unele instanțele civile pentru a înțelege pe deplin cum operează acțiunile privind filiația.
CAPITOLUL I
CONSIDERAȚII GENERALE PRIVIND FAMILIA
Secțiunea I Familia și relațiile de familie
La baza celei mai importante forme de comunitate umană se află familia.
Instituția familiei a constituit și constituie obiectul de cercetare al mai multor științe, cum sunt: sociologia, istoria, biologia, psihologia, medicina, filozofia, religia și, nu în ultimul rând, dreptul.
Fiecare dintre acestea analizează familia ca formă de comunitate umană sub aspectele ce interesează domeniul lor.
Din punct de vedere juridic, familia a fost detinită de mai mulți autori fie ca desemnând “grupul de persoane între care există drepluri și obiigații ce izvorasc din căsătorie, rudenie (inclusiv adopție), precum și din alte raporturi asimilate relațiilor de familie”, fie ca “formă juridicește recunoscută de conviețuire a unor persoane legate prin căsătorie și rudenie și care generează între membrii ei relații complexe: biologice, etico-spirituale, economice, juridice, culturale etc.”
Principalul element în definirea noțiunii de familie, prezent la majoritatea autorilor doctrinari și care îi unește, din punct de vedere juridic, pe membrii acesteia, este “căsătoria”.
Deoarece căsătoria stă la baza familiei, ocrotirea ei este prima condiție a ocrotirii familiei, în întregul ei.
Din multitudinea de raporturi generate de căsătorie între soți, numai unele cad sub incidență juridică, altele nu, cum sunt cele de natura etico-spirituală, întrucât reglementarea acestora ar însemna o imixtiune în viața intimă a soților.
Căsătoria, așa cum au fost exprimate opinii în literatura noastră juridice, nu se multumește să creeze între soți doar raporturi personale nepatrimoniale, „ci dă nastere între ei și la raporturi juridice patrimoniale, care sunt în principiu opozabile și terțelor persoane”.
Familia este o realitate biologică, prin uniunea ce se realizează între bărbat și femeie, precum și prin procreație; este o realitate socială, pentru că reprezintă cadrul comunității de viață și de interese a celor ce o compun, uniți prin esența morală a căsătoriei și prin descendența într-un model unic al solidarității umane; este o realitate juridică, fiind recunoscută și ocrotită juridicește.
Dacă vorbim despre dimensiunea juridică a familiei, direcțiile principale ale intențiilor normative pot fi considerate următoarele: protejarea familiei ca entitate socială, inclusiv prin stabilirea cerințelor legale care să asigure accesul la un asemenea statut; stabilirea drepturilor și îndatoririlor reciproce dintre membrii familiei.
Sub primul aspect, potrivit Constituției României, autoritățile publice respectă și ocrotesc viața intimă, familială și privata, familia se întemeiază pe căsătoria liber consimtiță între soți, statul ocrotește căsătoria și familia, familia având la bază căsătoria liber consimțită între soți, condițiile de fond și de formă ale încheierii actului juridic al căsătoriei fiind stabilite riguros.
Sub cel de-al doilea aspect, al reglării relațiilor din interiorul familiei, Legea
fundamentală proclamă principiul egalității soților, precum și dreptul și îndatorirea acestora de a asigura creșterea, educația și instrucția copiilor, textele N.C.C. fixează cadrul general al relațiilor personale și patrimoniale dintre soți, precum și dintre părinți și descendenții lor, mai puțin cele derivând din rudenia civilă, care sunt reglementate prin Legea nr. 273/2004 privind regimul juridic al adopției, republicată, Legea pentru dreptul de moștenire al soțului supraviețuitor, recunoscând soțului rămas în viață dreptul la moștenire în concurs cu oricare dintre clasele de moștenitori legali-aceste clase constituindu-se exclusiv în considerarea relațiilor de rudenie cu defunctul, inclusiv dreptul la rezervă succesorală, precum și anumite drepturi succesorale accesorii.
Secțiunea II Căsătoria-factor generator al relaților de familie
Noțiunea de căsătorie
Din punct de vedere al dreptului civil, institutia căsătoriei are o importanță covârșitoare. Starea de căsătorie dobândită prin încheierea căsătoriei cu întreg cortegiul de drepturi și obligații, completând gama atributelor de identificare a persoanei fizice, însoțește și adesea întregește implicarea subiectului de drept în raporturi juridice civile.
În textele actualei legislații termenul “căsătorie” are două accepțiuni.
Mai întâi, desemnează actul juridic al căsătoriei încheiat de viitorii soți, ale cărui condiții de fond și de formă sunt imperativ stabilite.
Într-un al doilea sens, termenul „căsătorie” desemnează starea, situația juridică dobândită prin încheierea actului juridic al căsătoriei și care există pe toată durata căsătoriei.
La această accepțiune se face apel, de exemplu, în cuprinsul art. 311 N.CC.
”soții sunt obligați să poarte în timpul căsătoriei numele comun declarat”.
Literatura de specialitate mai adaugă un al treilea înțeles noțiunii de „căsătorie”, pentru a desemna astfel instituția juridică ce reunește ansamblul normelor referitoare la actul juridic al căsătoriei și la statutul juridic al soților.
Astfel, căsătoria este definită, în cuprinsul art. 259 N.C.C. “ca uniunea liber consimțită dintre un bărbat și o femeie, încheiată în condițiile legii”, în scopul întemeierii unei familii.
Termenul „uniune” din cuprinsul definiției sugerează dubla accepțiune legală a „căsătoriei”, de act juridic și de statut juridic.
Caracterele juridice al actului juridic al căsătoriei
Privită ca act juridic constitutiv al familiei, căsătoria se distinge prin următoarele caractere:
caracterul laic (civil) al căsătoriei, deoarece încheierea și înregistrarea căsătoriei sunt de competența exclusivă a autorității de stat.
Ca expresie a libertății conștiinței și a libertății exercitării cultului religios, garantate prin dispoziții constituționale, celebrarea religioasă a căsătoriei este permisă, dar numai consecutiv căsătoriei civile și fără a produce efecte juridice. “Căsătoria” oficiată numai religios nu are nici măcar semnificația unei aparențe juridice de căsătorie, în consecință este inaptă a furniza beneficiul putativității căsătoriei.
Oficierea de către deservantul cultului a serviciului religios fără a i se fi prezentat certificatul de căsătorie constituie contravenție.
caracterul solemn al căsătoriei, în sensul că valabilitatea actului juridic al căsătoriei este condiționată (și) de respectarea unor cerințe de formă.
Simplul acord de voințe al viitorilor soți nu este de ajuns; consimțământul la căsătorie se cere a fi exprimat în fața ofițerului de stare civilă, personal și în mod public, în prezența a doi martori.
caracterul bilateral, căsătoria luând naștere prin concursul a două voințe
concordante.
Condiție de fond în materie de acte juridice în general, consimțământul liber exprimat al viitorilor soți este de însăși esența căsătoriei.
Din punct de vedere al rolului voinței părților în determinarea conținutului actului juridic, căsătoria face parte din categoria actelor juridice condiție, întrucât manifestarea de voință a viitorilor soți este numai condiția necesară a aplicabilității statutului legal al căsătoriei.
Modificarea statutului legal nu se află la îndemâna părților, cu atât mai puțin înlăturarea acestui statut.
Cu alte cuvinte, părțile au doar libertatea să decidă dacă vor încheia sau nu actul juridic al căsătoriei, nu și puterea de a determina conținutul raporturilor juridice prestabilite de legiuitor, de exemplu, nu se vor putea sustrage regimului comunității de bunuri și nici nu vor putea interveni în configurația acestuia.
cauza actului juridic al căsătoriei, adică scopul urmărit de părți, este întemeierea unei familii, distinctă de familiile de proveniență ale soților. Căsătoria încheiată de unul sau amândoi soții din alte considerente decât acela al întemeierii unei familii, doar ca mijloc de obținere a unor privilegii decurgând din statutul de persoana căsătorită, poate fi desființată.
Trăsăturile specifice stării de căsătorie
În accepțiunea sa de statut legal, căsătoria se distinge prin următoarele trăsături:
starea de căsătorie ia naștere în temeiul actului juridic al căsătoriei, așadar, implicit, al consimțământului liber exprimat al viitorilor soți.
Drepturile și îndatoririle pe care le desemnează în mod generic sunt imperativ stabilite de lege și guvernate de principiul deplinei egalități între soți.
caracterul, în principiu, perpetuu al căsătoriei. Având ca scop întemeierea unei familii, căsătoria se încheie pe viață. Actul juridic al căsătoriei nu poate fi afectat nici de termen, fie el extinctiv sau suspensiv, nici de condiție, rezolutorie ori suspensivă.
Totuși, desfacerea căsătoriei și pierderea statutului de soți este îngăduită, atât pe cale administrativă cât și pe cale judiciară, în condiții procesuale derogatorii de la dreptul comun.
caracterul monogam al căsătoriei.
Secțiunea a III-a Formalități pentru încheierea căsătoriei
3.1. Comunicarea stării de sănătate
Legiuitorul impune viitorilor soți să-și comunice reciproc starea lor de sănătate urmărind asigurarea caracterului liber al consimțământului la căsătorie.
Obligația este personală și are menirea de a „califica” manifestarea de voință în vederea căsătoriei, astfel încât consimțământul exprimat să fie în cunoștință de cauză în ce privește conținutul particular al îndatoririi de sprijin moral și material, precum și riscurile la care pot fi expuși, soții sau descendenții lor, din cauza eventualelor maladii de care suferă unul sau altul dintre ei.
Astfel, ascunderea de către unul dintre viitorii soți a maladiei de care suferă alterează caracterul liber al consimțământului celuilalt, în consecință poate constitui motiv de nulitate relativă a căsătoriei pentru vicierea consimțământului prin dol, dacă sunt întrunite cumulativ următoarele condiții:
existența bolii a fost cunoscută de soț anterior încheierii căsătoriei, altfel lipsește elementul intențional al dolului;
omisiunea deliberată de a-1 informa pe celălalt soț, anterior căsătoriei, cu privire la acest lucru; altfel spus, boala sau amploarea manifestărilor acesteia să fi fost ascunsă cu rea-credință;
boala prezintă o anumită gravitate; în cazul afecțiunilor minore, obișnuite și vindecabile, care nu pun în pericol viața, sănătatea soțului, nici nu afectează relațiile dintre soți ori finalitatea căsătoriei, omisiunea comunicării lor nu constituie dol.
Locul închieierii căsătoriei
Competența materială a oficierii căsătoriei aparține ofițerului de stare civilă, în principiu de la domiciliul sau reședința viitorilor soți, iar oficierea căsătoriei are loc la sediul primăriei.
Rationae materiae sau competența materială a ofițerului de stare civilă este conferită de calitatea și de atribuțiile care au fost delegate persoanei care instrumentează încheierea căsătoriei.
Necompetența materială a ofițerului de stare civilă, adică „oficierea” căsătoriei de către o persoană care nu a fost învestită cu această calitate, dar a exercitat atribuții specifice acelei funcții în mod public, nu are consecințe asupra valabilității actului juridic-cu condiția ca soții să nu fi cunoscut lipsa calității de ofițer de stare civilă.
Per a contrario, dacă viitorii soți știau, la data oficierii căsătoriei că, în realitate, persoana care se pretinde ofițer de stare civilă nu deține această calitate, căsătoria va fi lovită de nulitate absolută.
Cauza de nulitate nu se regăsește printre cele enumerate în materie de căsătorie, însă incidența sancțiunii poate fi susținută de cele stipulate prin art. 1250 N.C.C. în materie de nulitate absolută a contractului în sensul că, afară de cazurile de nulitate absolută expres prevăzute, nulitatea absolută intervine și atunci când rezultă neîndoios din lege că interesul ocrotit este unul general.
Competența personală-rationae personae.
Ca regulă, căsătoria se încheie în fața ofițerului de stare civilă al primăriei localității în a cărei rază teritorială se află domiciliul sau reședința viitorilor soți, dar, prin excepție, cu aprobarea primarului, poate fi celebrată de un ofițer de stare civilă de la o altă primărie. „Domiciliul sau reședința viitorilor soți” este criteriul competenței după persoană a ofițerului de stare civilă.
Competența excepțională
Prin excepție, căsătoria se poate celebra, cu aprobarea primarului, de către un ofițer de stare civilă de la o altă primărie decât cea în a cărei rază teritorială domiciliază sau își au reședința viitorii soți, desigur, la cererea viitorilor soți.
Oficierea căsătoriei în condițiile art. 279 alin. (2) N.C.C. presupune aprobarea primarului, fără a se preciza dacă e vorba de primarul localității în care a fost depusă declarația de căsătorie sau al localității în care se solicită celebrarea căsătoriei.
Din cele cuprinse în art. 280 alin. (1) NCC privitor la declarația de căsătorie, în sensul că aceasta se face la primăria unde urmează a se încheia căsătoria, reiese că aprobarea în discuție intră în atribuțiunile primarului de la primăria, alta decât cea de domiciliu sau de reședință a oricăruia dintre viitorii soți, la care se va oficia căsătoria.
În ceea ce privește cererea viitorilor soți, solicitarea se formulează odată cu declarația de căsătorie, care se va depune la primăria care, prin excepție de la regulă, este împuternicită să se ocupe de instrumentarea căsătoriei. Aprobarea cererii nu este condiționată de justificarea unor motive.
Obligația referitoare la înștiințarea primăriei de domiciliu sau de reședință a viitorilor soți în vederea publicării privește declarația de căsătorie, aceasta fiind supusă cerinței publicării din rațiuni ce țin de domeniul opoziției la căsătorie.
Declarația de căsătorie
Intenția viitorilor soți de a se căsători împreună se materializează într-o declarație de căsătorie făcută personal la acea primărie la care urmează a se oficia căsătoria, adică, ținând seama și de art. 279 N.C.C., fie la primăria de domiciliu sau reședință-aceasta fiind regula-fie la o altă primărie-excepția.
Spre deosebire de încheierea căsătoriei care, așa cum reiese din art. 279 alin. (1) NCC, se poate încheia numai la primărie, declarația de căsătorie se poate face și în afara sediului primăriei, însă doar în cazurile anume prevăzute de lege, adică atunci când unul dintre viitorii soți se află în imposibilitatea de a se prezenta la sediul primăriei, soluție desprinsă prin interpretarea extensivă a prevederilor art. 27 alin. (2) din Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, referitoare la încheierea căsătoriei în afara sediului primăriei.
În ipoteza căsătoriei minorului, declarația acestuia este „dublată” de cea a părinților sau, după caz, a tutorelui, de asemenea personal exprimată, prin care este încuviințată căsătoria. Dacă nu există nici părinți, nici tutore care să poată încuviința căsătoria, este necesară încuviințarea persoanei sau a autorității care a fost abilitată să exercite drepturile părintești.
Când oricare dintre persoanele chemate să facă declarație nu se află în localitatea unde urmează a fi încheiată căsătoria, declarația poate fi făcută la primăria de domiciliu sau de reședință, urmând a fi transmisă, în termen de 48 de ore, primăriei „învestite” cu celebrarea căsătoriei.
Neîncheierea căsătoriei în termen de 30 de zile de la data depunerii declarației atrage caducitatea acesteia, astfel că încheierea căsătoriei face necesară reînnoirea declarației (art. 284 NCC).
Conținutul declarației de căsătorie
Declarația de căsătorie trebuie să cuprindă, alături de datele de identificare a fiecăruia dintre viitorii soți și manifestarea voinței lor de a se căsători împreună, mențiunea că nu există nicio piedică legală la căsătorie , respectiv bigamia, rudenia în grad interzis de lege , tutela, alienația sau debilitatea mintală, lipsa diferenței de sex și, de asemenea, că viitorii soți au luat cunoștință, reciproc, de starea sănătății lor.
Prin aceeași declarație, va fi indicat numele de familie pe care îl vor purta soții în timpul căsătoriei, potrivit opțiunii viitorilor soți în limitele a ceea ce permite art. 282 N.C.C., precum și regimul matrimonial ales dintre cele prevăzute de art. 312 alin. (1) N.C.C., anume regimul comunității legale, al separației de bunuri sau al comunității convenționale.
Declarația va fi însoțită de documentele ce atestă îndeplinirea condițiilor cerute pentru încheierea căsătoriei.
Trebuie menționat faptul că viitorii soți vor putea modifica mențiunile cuprinse în declarația de căsătorie reînnoindu-și declarația, care va urma întregul parcurs al cerințelor de publicitate.
Alegerea numelui de familie
Spre deosebire de reglementarea anterioară ce permitea amânarea deciziei referitoare la nume până în momentul încheierii căsătoriei, conform prevederilor noului Cod civil viitorii soți sunt ținuți să facă alegerea până la depunerea declarației de căsătorie, în cuprinsul căreia vor face mențiune cu privire la numele de familie pe care îl va purta fiecare în timpul căsătoriei
Alegerea numelui de familie de către viitorii soți presupune opțiunea pentru una din variantele limitativ prevăzute prin art. 282 N.C.C.: fie pentru nume de familie diferit prin păstrarea, de către fiecare dintre viitorii soți, a numelui purtat înainte de încheierea acestei căsătorii, fie pentru un nume de familie comun care poate fi al unuia dintre soți sau numele lor reunite, fie pentru o variantă intermediară, necunoscută în legislația anterioară, anume ca unul dintre soți să-și păstreze numele dinaintea căsătoriei, iar celălalt să poarte numele lor reunite.
Alegerea se va face ținând seama de numele de familie actual al fiecăruia dintre viitorii soți, fără să intereseze modul sau momentul în care a fost acesta dobândit ori stabilit, modificat ori schimbat potrivit distincțiilor din art. 84-85 N.C.C.
Înțelegerea viitorilor soți în privința numelui de familie astfel cum a fost consemnată cu ocazia depunerii declarației de căsătorie poate fi reconsiderată de către aceștia, ceea ce presupune reînnoirea declarației de căsători conform art. 284 N.C.C.
Din cele cuprinse în art. 311 N.C.C. reiese că soții sunt obligați să poarte în timpul căsătoriei numele ales cu prilejul depunerii declarației de căsătorie.
În cazul numelui comun, fie că acesta este al unuia dintre soți, fie numele lor reunite, schimbarea pe cale administrativă a numelui unuia dintre soți poate avea loc numai cu consimțământul celuilalt. De asemenea, modificarea, prin efectul adopției, a numelui unuia dintre soții purtând un nume de familie comun presupune consimțământul celuilalt soț, exprimat în fața instanței care încuviințează adopția.
Publicitatea declarației de căsătorie
Formalitățile de publicitate a declarației de căsătorie sunt instituite pentru ca, proiectul de căsătorie fiind făcut public, orice persoană care are cunoștință despre împrejurări de natură să impieteze asupra valabilității căsătoriei, să le aducă la cunoștința ofițerului de stare civilă pe calea opoziției la căsătorie, iar acesta, constatând temeinicia opoziției, să refuze încheierea acesteia.
Legea nu prevede vreo excepție de la cerința publicității declarației de căsătorie, doar durata afișării, în principiu de 10 zile, poate fi redusă pentru motive temeinice apreciate ca atare de către primarul localității unde se va celebra căsătoria.
Prin grija ofițerului de stare civilă de la primăria unde va fi celebrată căsătoria, declarația se afișează, în extras, atât la primăria locului încheierii căsătoriei cât și, atunci când viitorii soți au domiciliul sau reședința în localități diferite, la primăria de domiciliu sau de reședință.
Deoarece potrivit art. 279 alin. (2) N.C.C., în mod excepțional, cu aprobarea primarului, căsătoria poate fi celebrată la o altă primărie decât cea de domiciliu sau de reședință a vreunuia dintre soți, cu obligația stabilită expres în sarcina ofițerului de stare civilă de la locul încheierii căsătoriei de a înștiința primăria de la domiciliul (reședința) viitorilor soți în vederea publicării, partea finală a prevederii din art. 283 alin. (1) NCC trebuie interpretată în sensul că ceea ce înseamnă că publicarea declarației de căsătorie se face la primăria locului încheierii căsătoriei precum și, atunci când este cazul, la primăria de domiciliu sau de reședință al unuia sau al fiecăruia dintre viitorii soți.
Mențiunile obligatorii pe care le va cuprinde extrasul din declarația de căsătorie ce se va afișa într-un loc special amenajat la sediul primăriei, precum și pe pagina de internet a primăriei, sunt indicate prin alin. (2) al art. 283 N.C.C.: data afișării, datele de stare civilă ale viitorilor soți și, în cazul minorului, o notă privind existența încuviințării părinților sau al tutorelui, precum și înștiințarea că orice persoană având cunoștință despre existența unui impediment legal sau despre neîndeplinirea unei cerințe legale poate face opoziție la căsătorie, în scris și cu arătarea dovezilor pe care se sprijină (art. 285 NCC) în termen de 10 zile de te data afișării.
Ca regulă, căsătoria se poate încheia după trecerea a 10 zile de la afișarea declarației de căsătorie și, înainte de a se fi împlinit 30 de zile de la afișare.
Când unul dintre viitorii soți a depus declarația de căsătorie la o altă primărie decât cea la care urmează a se oficia căsătoria sau, în cazul minorului, părinții ori tutorele au făcut declarația de încuviințare la o primărie diferită de cea a încheierii căsătoriei, autorii literaturii de specialitate consideră că termenul de 10 zile curge din momentul în care declarațiile au fost unite.
Termenul este prohibitiv și se calculează potrivit sistemului inclusiv, adică, așa cum stabilește prevederea din alin. (3) art. 283 N.C.C., cuprinzându-se atât data afișării, cât și data încheierii căsătoriei, prin excepție de la norma de principiu cuprinsă în art. 2553 N.C.C. conform căreia, în cazul termenului stabilit pe zile-fără deosebire de natura sau de izvorul lor. art. 2551 NCC – nu se ia în calcul prima și ultima zi a intervalului.
Prin excepție, pentru motive temeinice, căsătoria poate fi încheiată înainte de expirarea termenului de 10 zile, cu încuviințarea primarului localității unde urmează a se oficia căsătoria.
De asemenea, cerința publicității se aplică declarației reînnoite de căsătorie, reînnoire necesară în cazul în care oficierea căsătoriei nu a avut loc în termen de 30 de zile de la data afișării sau în situația modificării de către viitorii soți a declarației inițiale
Spre deosebire de vechea reglementare care sancționa cu nulitatea absolută căsătoria încheiată cu neobservarea cerințelor privitoare la publicarea declarației de căsătorie abaterile de la cerința publicității declarației de căsătorie nu se răsfrâng asupra valabilității căsătoriei.
Reînnoirea declarației de căsătorie
Aceasta este una din inovațiile noului Cod civil și poate interveni în două situații: căsătoria nu a fost celebrată în termen de 30 de zile de la data afișării; viitorii soți doresc să modifice declarația inițială (în dreptul francez, termenul cu aceeași semnificație are durata de
6 luni, socotit de la data expirării termenului prohibitiv de 14 zile de la depunerea declarației de căsătorie)
Cât privește neîncheierea căsătoriei în decurs de 30 de zile de la data afișării, rezultă că alături de termenul prohibitiv de 10 zile, socotit de la data îndeplinirii formalităților de publicitate, este instituit și un termen imperativ în care trebuie să aibă loc oficierea căsătoriei; ținând seama de ambele cerințe, înseamnă că, în principiu, căsătoria trebuie oficiată în 20 de zile de la expirarea termenului prohibitiv.
Deoarece nu se stabilește nicio derogare de la termenul de 30 de zile, acesta este aplicabil și atunci când a fost aprobată reducerea termenului de 10 în condițiile art. 283 alin. (4) NCC.
În situația în care caducitatea declarației de căsătorie este dată de intenția viitorilor soți de a modifica declarația inițială, având în vedere conținutul declarației de căsătorie, așa cum este precizat de art. 281 NCC, „modificarea” de care vorbește art. 284 N.C.C. poate viza, în principal, înțelegerea viitorilor soți asupra numelui de familie în timpul căsătoriei sau/și decizia lor în legătură cu regimul matrimonial. Totodată, nevoia actualizării declarației se poate ivi atunci când viitorul soț, minor la data declarației de căsătorie, a împlinit între timp vârsta de 18 ani și nu mai este necesară încuviințarea părinților (tutorelui) sau dacă, în cazul minorului, a dispărut starea de neputință care a împiedicat pe unul din părinți să încuviințeze căsătoria ori părintele sau un alt titular al ocrotirii minorului a revenit asupra refuzului de a încuviința căsătoria acestuia.
Codul nu prevede nimic cu privire la momentul până la care viitorii soți sunt îndrituiți să solicite modificarea declarației de căsătorie, dar este clar că o atare inițiativă, recunoscută numai lor – nu și părinților ori tutorelui viitorului soț minor – trebuie să fie ulterioară depunerii declarației și anterioară celebrării căsătoriei.
Pe de altă parte, în unor autori, reînnoirea declarației de căsătorie poate surveni atât în interiorul termenului prohibitiv de 10 zile, cât și după expirarea acestuia, dar înainte de împlinirea a 30 de zile de la depunerea declarației.
Forma declarației reînointe sunt aplicabile aceleași reguli ca și la declarația inițială, instituite prin art. 280, 281 N.C.C., ca atare viitorii soți vor face declarația personal, la primăria unde urmează a se încheia căsătoria.
Indiferent de cauză, declarația inițială fiind caducă, căsătoria va putea fi încheiată numai dacă declarația se reînnoiește și urmează formalitățile de publicitate stabilite prin
art. 283 N.C.C..
Neobservarea cerințelor instituite prin art. 284 N.C.C.-cum ar fi celebrarea căsătoriei, deși au trecut mai mult de 30 de zile de la data afișării declarației fără ca aceasta să fi fost reînnoită, sau neîndeplinirea formalităților de publicitate privitoare la declarația reînnoită – nu are consecințe asupra valabilității căsătoriei.
Opoziția la căsătorie
Dispoziția cuprinsă în art. 285 N.C.C., identică în conținut cu cea înscrisă în art. 14 C.fam., așează dreptul de a face opoziție la căsătorie-ca manifestare de voință a unei persoane prin care aceasta aduce la cunoștința ofițerului de stare civilă existența unor împrejurări de fapt sau de drept interesând valabilitatea căsătoriei ce urmează a se încheia – la îndemâna oricărei persoane, chiar dacă nu justifică vreun interes.
Opoziția la căsătorie, pentru a putea fi calificată astfel, trebuie să îmbrace forma scrisă și să indice dovezile pe care se sprijină. Desigur că trebuie formulată ulterior depunerii declarației de căsătorie și anterior oficierii căsătoriei.
În lipsa cerințelor minimale menționate, „sesizarea” terțului este doar un act oficios de informare care însă nu poate fi ignorat de ofițerul de stare civilă, el fiind dator să efectueze cercetări privind temeinicia informațiilor primite și, în funcție de cele constatate, poate refuza celebrarea căsătoriei în temeiul art. 286 N.C.C..
Potrivit art. 285 alin. 1 N.C.C. orice persoană este îndrituită să facă opoziție la căsătorie, chiar dacă nu justifică un interes. De asemenea, ofițerul de stare civilă poate face el însuși opoziție, ori de câte ori deține personal informații interesând valabilitatea căsătoriei, în măsura în care acestea sunt notorii.
Într-o astfel de situație, opoziția îmbracă forma unui proces-verbal în care se consemnează cauzele care opresc încheierea căsătoriei.
Astfel, verificând seriozitatea, realitatea și relevanța celor arătate în opoziția la căsătorie, ofițerul de stare civilă poate decide fie respingerea opoziției, ceea ce înseamnă că se va putea trece la oficierea căsătoriei, fie amânarea încheierii căsătoriei dacă are nevoie de un răgaz suplimentar pentru a se lămuri, fie admiterea opoziției, ca prolog al refuzului de a instrumenta încheierea căsătoriei.
În reglementarea anterioară, ofițerul de stare civilă consemna refuzul său într-un proces-verbal, iar persoana nemulțumită se putea adresa instanței judecătorești.
Refuzul celebrării căsătoriei
Ofițerul de stare civilă este dator să se asigure că proiectul de căsătorie adus în fața sa respectă toate condițiile necesare încheierii valabile a căsătoriei, în caz contrar fiind obligat să refuze celebrarea căsătoriei.
În îndeplinirea îndatoririlor ce îi revin, ofițerul de stare civilă va confrunta datele înscrise în declarația de căsătorie cu dovezile anexate declarației va examina realitatea și relevanța eventualelor opoziții depuse și își va forma o convingere ținând seama inclusiv de informațiile notorii pe care le deține.
Celebrarea căsătorie
“Ritualul” oficierii căsătoriei este menit să confere caracter solemn căsătoriei-asigurând demarcația formală față de logodnă și de conviețuirea faptică-și marchează recunoașterea socială a angajamentului conjugal.
Dispozițiile art. 287 N.C.C. stabilesc ambianța exprimării consimțământului la căsătorie ca una din garanțiile existenței, caracterului liber și actual al manifestării de voință al fiecăruia dintre viitorii soți.â
În vederea încheierii căsătoriei, viitorii soți se vor prezenta personal și împreună la sediul primăriei „învestite” cu instrumentarea căsătoriei prin declarația de căsătorie depusă potrivit art. 280 N.C.C., la o dată dinainte stabilită cu respectarea prevederilor cuprinse în
art. 283 alin. (3) și (4) N.C.C., pentru a-și exprima consimțământul în mod public, în prezența a doi martori, în fața ofițerului de stare civilă.
În ceea ce-i privește pe viitorii soți, acesta este gestul final de înfăptuit în vederea încheierii căsătoriei, considerată încheiată din momentul în care ofițerul de stare civilă, luând consimțământul fiecăruia dintre ei, îi declară căsătoriți
Cerința prezenței personale și împreună a viitorilor soți în vederea exprimării
consimțământului la căsătorie exclude posibilitatea reprezentării în această materie.
În principiu, încheierea căsătoriei are loc la sediul primăriei însă, de vreme ce și declarația de căsătorie se poate face, prin excepție, în afara sediului primăriei prevederea înscrisă în alin. (2) din art. 287 N.C.C. permite, în cazurile stabilite de legea specială celebrarea căsătoriei în alt loc, sub condiția prezenței personale și concomitente a viitorilor soți asistați de cei martori, precum și al asigurării publicității încheierii căsătoriei.
Prin art. 287 alin. (3) N.C.C., se recunoaște persoanelor aparținând unei minorități naționale posibilitatea de a solicita oficierea căsătoriei în limba maternă, cu singura condiție ca ofițerul de stare civilă sau cel care oficiază căsătoria să cunoască această limbă.
În ipoteza în care ofițerul de stare civilă nu cunoaște limba în care doresc viitorii soți celebrarea căsătoriei, aceștia se pot prevala de beneficiul dispozițiilor art. 279 alin. (2) NCC ce permit, prin excepție și cu aprobarea primarului, oficierea căsătoriei de către un alt ofițer de stare civilă decât cel în a cărei rază teritorială domiciliază sau își au reședința viitorii soți.
Martorii la căsătorie
Alături de nota de solemnitate și de publicitate pe care o adaugă încheierii căsătoriei, prezența martorilor la ceremonia oficierii căsătoriei este destinată să prevină eventuale fraude privind identitatea viitorilor soți.
Rolul martorilor, așa cum precizează prevederea din art. 288 alin. (1) N.C.C., este acela să ateste faptul că viitorii soți, înfățișați personal și împreună, și-au dat consimțământul în vederea căsătoriei în fața ofițerului de stare civilă. Altfel spus, martorii „certifică” faptul existenței materiale a consimțământului personal exprimat de fiecare dintre viitorii soți. Ei vor semna actul de căsătorie alături de soți și de ofițerul de stare civilă.
Cât privește condiția calității de martor la căsătorie, singura pretenție este ca persoana să fie în măsură să perceapă, prin propriile simțuri, faptele pe care este chemată să le ateste.
Așadar, după cum explicit stabilește dispoziția art. 288 din alin. (2) din N.C.C., nu pot fi martori incapabilii-adică minorii care nu au împlinit vârsta de 14 ani, precum și cei puși sub interdicție judecătorească și nici cei care din cauza unor deficiențe psihice sau fizice nu sunt apți să confirme faptul exprimării consimțământului personal și în mod public de către fiecare dintre viitorii soți.
Însă, pot fi martori rude sau afini, indiferent de grad, cu oricare dintre viitorii soți.
Cât privește momentul până la care trebuie stabilită identitatea martorilor, tacit legii se subînțelege că indicarea martorilor are loc la începutul ceremoniei de oficiere a căsătoriei.
Momentul închiereii casătoriei
Momentul încheierii căsătoriei este acela în care viitorii soți sunt declarați căsătoriți de către ofițerul de stare civilă.
Stabilirea cu exactitate a momentului în care este încheiată căsătoria – anume acela în care ofițerul de stare civilă, luând consimțământul fiecăruia dintre viitorii soți, îi declară căsătoriți – are o deosebită însemnătate juridică cel puțin din următoarele considerente: acesta este reperul temporal al declanșării efectelor căsătoriei și, de asemenea, cel ce va orienta cercetarea judecătorească referitoare la valabilitatea căsătoriei ori de câte ori instanța este sesizată în acest sens.
Sub primul aspect, de îndată ce căsătoria este declarată încheiată, statutul de viitor soț se preschimbă în cel de soț, cu drepturi și îndatoriri de natură personală și de natură patrimonială specifice acestei calități
Sub cel de-al doilea, cauzele de nulitate a căsătoriei sunt evaluate în funcție de situația existentă la data încheierii căsătoriei.
Întocmirea actului de căsătorie este o formalitate ulterioară încheierii căsătoriei – așa cum rezultă explicit din cele statuate prin art. 290 N.C.C. – în consecință neîntocmirea lui nu are nicio urmare asupra valabilității căsătoriei.
3.1.3 Formalități ulterioare încheierii căsătoriei
Actul de căsătorie, întocmit în registrul de stare civilă este o formalitate ce are loc imediat după încheierea căsătoriei și servește, alături de certificatului eliberat pe baza actului de căsătorie, ca principal mijloc de dovadă al căsătoriei
Actul de căsătorie este semnat de soți, precum și de cei doi martori și de ofițerul de stare civilă care a oficiat căsătoria.
Întrucât actul de căsătorie servește ca principal mijloc de probă, nicidecum cerință de valabilitate a căsătoriei, omisiunea întocmirii lui sau nesemnarea acestuia nu impietează asupra valabilității căsătoriei, dar este generatoare de inconveniente sub aspectul opozabilității față de terți a convenției matrimoniale, dat fiind faptul că îndeplinirea formalităților de publicitate a convenției matrimoniale care, ca regulă generală, asigură opozabilitatea față de terți are ca premisă actul de căsătorie ce poartă înscrisă mențiunea regimului matrimonial ales.
Neîndeplinirea formalităților de publicitate face ca soții să fie considerați, în raport cu terții de bună-credință, ca fiind căsătoriți sub regimul matrimonial al comunității legale.
Formalități privind regimul matrimonial
Întocmind actul de căsătorie imediat după încheierea acesteia, ofițerul de stare civilă înscrie prin mențiune regimul matrimonial ales de soți și indicat de aceștia în cuprinsul declarației de căsătorie , regim care poate fi cel al comunității legale, al separației de bunuri sau al comunității convenționale.
Ofițerul de stare civilă are obligația de a comunica din oficiu și de îndată o copie a actului de căsătorie la Registrul național notarial al regimurilor matrimoniale și, de asemenea, notarului public care a autentificat convenția matrimonială, ori de câte ori viitorii soți au încheiat o astfel de convenție.
Obligația ofițerului de stare civilă de a comunica o copie a actului de căsătorie la Registrul național notarial al regimurilor matrimoniale este generală, indiferent dacă soții au încheiat sau nu o convenție matrimonială și este dublată, în cazul în care există o convenție matrimonială, de obligația de a transmite o copie a actului de căsătorie notarului public care a autentificat convenția.
Dacă s-a încheiat o convenție matrimonială, înscrierea acesteia în Registrul național notarial al regimurilor matrimoniale este o formalitate de publicitate ce asigură opozabilitatea convenției față de terți.
Înscrierea convenției în registrul menționat se face pe baza unui exemplar al convenției autentificate transmis din oficiu de notarul public după primirea copiei de pe actul de căsătorie sau la cererea oricăruia dintre soți.
Dovada căsătoriei
Ca regulă, dovada căsătoriei se face cu actul de căsătorie și prin certificatul de căsătorie eliberat pe baza acestuia.
De altfel, potrivit normei cu valoare de principiu cuprinse în art. 99 alin. (1) N.C.C., proba stării civile se face prin actele de naștere, căsătorie și deces întocmite, potrivit legii, în registrele de stare civilă, precum și prin certificatele de stare civilă eliberate pe baza acestora.
Situațiile în care, potrivit legii, căsătoria se poate dovedi prin orice mijloc de probă evocă acele împrejurări indicate de prevederile art. 103 lit. a)-d) N.C.C. în care proba stării civile nu se poate face cu actul de stare civilă întrucât fie nu au existat registre de stare civilă, fie registrele de stare civilă s-au pierdut ori au fost distruse, în tot sau în parte, fie nu este posibilă procurarea din străinătate a certificatului de stare civilă sau a extrasului de pe actul de stare civilă, fie întocmirea actului de stare civilă a fost omisă sau, după caz, refuzată.
Din punct de vedere probator, actele de stare civilă sunt înscrisuri autentice și fac dovada până la înscrierea în fals, pentru ceea ce reprezintă constatările personale ale ofițerului de stare civilă și până la proba contrară.
Forța probantă a actelor de stare civilă nu este subminată de eventualitatea necompetenței materiale a ofițerului de stare civilă, dacă persoana a exercitat în mod public atribuțiile de ofițer de stare civilă și cu respectarea tuturor prevederilor legale, iar beneficiarii acestor acte au fost de bună-credință, neavând cunoștință, la momentul întocmirii, de lipsa calității de ofițer de stare civilă.
CAPITOLUL II
FILIAȚIA
FACTOR GENERATOR AL RELAȚIILOR DE FAMILIE
2.1. Modalitățile de stabilire a filiației
Fie că este vorba de maternitate sau de paternitate, modurile de stabilire a filiației sunt aceleași în cazul persoanei majore ca și în cazul copilului.
Filiația față de mamă rezultă din faptul material al nașterii copilului de către o anumită femeie.
În determinarea filiației materne interesează două elemente de fapt; împrejurarea că o anumită femeie a dat naștere unui copil; identitatea copilului care revendică maternitatea cu aceea a copilului născut de femeia respectivă, în alte cuvinte, faptul că acest copil și nu un altul a fost născut de respectiva femeie.
În mod obișnuit, faptul nașterii, maternitatea, se stabilește prin actul de naștere întocmit în registrul de stare civilă, precum și cu certificatul de naștere eliberat pe baza acestuia.
Când nașterea nu a fost înregistrată în registrul stării civile sau copilul a fost trecut în acest registru ca fiind născut din părinți necunoscuți, maternitatea sa poate fi stabilită prin recunoașterea mamei.
În sfârșit, în cazul în care, din orice împrejurări, dovada filiației materne nu se poate realiza prin certificatul constatator al nașterii, precum și în situația în care se contestă realitatea celor cuprinse în certificatul de naștere, stabilirea maternității se face prin hotărâre judecătorească.
Starea civilă a mamei la data nașterii copilului nu are nicio relevanță în stabilirea legăturii de filiație maternă întrucât, asemenea Codul familiei, noul Cod civil admite aceleași mijloace de dovadă fără a distinge după cum urmează a fi stabilită maternitatea din căsătorie sau din afara căsătoriei.
În schimb, statutul de persoană căsătorită sau necăsătorită al mame la data nașterii sau al concepției copilului este criteriul determinant al modului de stabilire a filiației paterne a acestuia.
Raportat la stabilirea paternității, aceasta evocă legătura juridică dintre un copil și tatăl său și rezultă din faptul procreației copilului.
Stabilirea paternității se realizează diferit, după cum filiația este din căsătorie sau din afara căsătoriei; este lipsit de relevanță dacă persoana a cărei paternitate se cercetează s-a născut prin concepțiune naturală sau prin reproducere asistată medical.
Filiația față de tatăl din căsătorie, cu alte cuvinte, paternitatea copilului născut sau conceput în timpul căsătoriei mamei, se stabilește de plin drept prin aplicarea prezumției de paternitate.
Față de tatăl din afara căsătoriei, filiația copilului născut de o mamă necăsătorită, precum și a copilului a cărui paternitate din căsătorie a fost tăgăduită se poate stabili fie prin recunoașterea voluntară a tatălui, fie prin hotărâre judecătorească.
Indiferent de calea urmată, odată fixată legătura de descendență, efectele sale juridici sunt aceleași, fără a deosebi după cum paternitatea este din căsătorie sau din afara căsătoriei.
2.1. Posesia de stat
Sintagma posesie de stat desemnează o stare de fapt care indică exercițiul stării civile, dinamica acesteia. După cum rezultă fără echivoc din cele cuprinse în art. 410 alin. (1) NCC, domeniul rezervat posesiei de stat este acela al filiației și rudeniei; căsătoria este în afara ariei sale de acoperire.
Prin ea însăși, folosința stării civile, cum mai este numită posesia de stat, nu asigură dobândirea stării civile, ci doar concură la proba acesteia, este „indiciul” stării civile, cu alte cuvinte, posesia de stat se înfățișează ca un mijloc de dovadă a stării civile, iar nu ca un mijloc de dobândire a acesteia.
Astfel, cu titlu exemplificativ, potrivit art. 421 alin. 2 NCC, în cadrul acțiunii în contestarea filiației, aceasta poate fi dovedită, printre altele, „prin orice mijloc de probă, inclusiv prin posesia de stat”.
Finalitatea probatorie a posesiei de stat este aceea de prezumție legală relativă; ca funcție probatorie, este mijloc de dovadă subsidiar în raport cu celelalte probe și destinat să consolideze forța probantă a altor mijloace probatorii, cu mențiunea că, în materie de filiație maternă, posesia de stat conformă actului de naștere valorează ca prezumție absolută de maternitate, afară numai dacă s-a stabilit, pe cale judiciară, că a avut loc o substituire de copii sau că a fost înregistrată ca mamă a copilului o altă femeie decât cea care 1-a născut.
Spre deosebire de concepția promovată de vechiul Cod civil care, prin art. 294-abrogat prin art. 49 al Decretului nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei și a Decretului privitor la persoanele fizice și persoanele juridice; cu toate acestea a continuat să orienteze interpretarea dată conținutului posesiei de stat – M.Of. nr. 9 din 31 ianuarie 1954. cerea întrunirea de fapte din care să rezulte neîndoielnic raportul de filiație și de rudenie între o persoană și familia din care pretinde că face parte, potrivit noilor reglementări, asemănătoare acelora cuprinse în art. 311-1 din Codul civil francez, posesia de stat poate rezulta din oricare din împrejurările indicate exemplificativ, ceea ce înseamnă că recunoașterea publică a filiației și, implicit, a rudeniei, se poate degaja din una sau din unele din situațiile de fapt, principale care nu beneficiază de o descriere legală.
Potrivit art. 410 alin. (1) lit. a)-c) NCC, posesia de stat constă, în principal, în oricare dintre următoarele împrejurări:
copilul se bucură din partea unei persoane de un tratament îndeobște părintesc, aceasta îngrijindu-se de creșterea și educarea copilului care, la rândul său, se raportează la acea persoană ca fiind părintele său (tractatus); fără îndoială, este cel mai persuasiv element al posesiei de stat, întrucât comportamentul celui ce se declară părintele copilului – comportament noncaritabil sau în executarea unei obligații naturale – degajă caracterul efectiv al unei vieți familiale. Reciprocitatea în modul de raportare dintre copil și pretinsul părinte este esențială;
copilul este cunoscut și recunoscut în anturajul familial și social, precum și, atunci când este cazul, de către autoritățile publice, ca fiind persoana căreia îi aparține starea civilă de care se prevalează (fanta);
copilul poartă numele persoanei despre care se pretinde că este părintele său (nomen):
Afară de aceste împrejurări, „principale” potrivit calificării legale, posesia de stat poate rezulta și din altele, accesorii, precum faptul că cel care își susține apartenența la o anume familie deține fotografii ale membrilor acelei familii.
Condițiile posesiei de stat.
Pentru a-și valida funcția probatorie, posesia de stat se cere a fi utilă-adică să fie, cumulativ, continuă, pașnică, publică și neechivocă.
Condiția continuității posesiei de stat presupune stabilitate, nu neapărat constanță, altfel spus, continuitatea exclude intermitența, este incompatibilă cu un comportament pasager ori cu faptele izolate.
Fără îndoială, continuitatea are și o dimensiune temporală, starea de fapt invocată trebuind să fi dăinuit suficient pentru a-și putea afirma stabilitatea. Din acest punct de vedere, al perpetuării în timp a unei stări de fapt, potrivit literaturii și practicii instanțelor franceze, criteriul duratei este de raportat la starea de fapt invocată în susținerea posesiei de stat; exigența continuității nu implică în mod necesar ca folosința stării civile să fi debutat în momentul nașterii beneficiarului său și nici caracterul actual al posesiei de stat cu precizarea că, în cazul conflictului posesiilor de stat, cea actuală are întâietate.
Posesia de stat este pașnică dacă nu este tulburată, adică, prin transpunerea prevederilor 9 art. 924 NCC din materia posesiei asupra unui bun, dacă folosința stării civile nu a fost dobândită sau conservată prin acte de violență, fizică sau morală, care nu au fost provocate de o altă persoană. Această însușire a posesiei de stat este menită să prevină frauda.
Caracterul public al posesiei de stat implică folosința acesteia în văzul tuturor, în așa fel încât să poată fi cunoscută, cu alte cuvinte publicitatea înseamnă absența clandestinității.
În fine, posesia de stat trebuie să fie neechivocă, ea nu poate rezulta dintr-un comportament ambiguu. În practică, echivocul poate fi consecința posesiilor de stat contradictorii, cum ar fi aceea de copil din căsătorie și, în același timp, de copil din afara căsătoriei; într-o astfel de situație, ambele posesii de stat sunt viciate, echivoce și se exclud reciproc.
Posesia de stat conformă cu actul de naștere
Posesia de stat conformă actului de naștere generează prezumția absolută că maternitatea astfel indicată corespunde realității.
Filiația față de mamă astfel cum rezultă din actul de naștere, consolidat prin posesia de stat conformă actului de naștere este, în principiu, inatacabilă, întrucât mijloacele de înlăturare a maternității astfel prezumate sunt refuzate prin art. 411 alin. (1) și (2) NCC potrivit cărora este inadmisibilă atât acțiunea beneficiarului maternității în reclamația unei filiații materne diferite, cât și acțiunea oricărei persoane în contestarea maternității.
Dovada maternității cu orice mijloc de probă.
Prin excepție, prezumția irefragabilă a maternității este înlăturată prin efectul hotărârii judecătorești prin care s-a stabilit că este neconformă cu realitatea fie din cauza substituirii copilului născut de o femeie, fie din cauza substituirii femeii care a născut copilul cu o alta.
Substituirea copilului are în vedere situația în care nașterea a doi copii are loc în același loc și în același timp și, de regulă din eroare, copilul unei femei este atribuit celeilalte femei, și invers. Substituirea mamei presupune ca o femeie, alta decât cea care a născut copilul, își arogă maternitatea, de regulă cu acordul mamei biologice și este înregistrată ca atare în actul de naștere al copilului. împrejurarea că un astfel de „procedeu" deschide calea contestării maternității rezultând din actul de stare civilă al copilului.
Din punctul de vedere al efectelor civile, este irelevant dacă substituirea copilului sau a mamei a avut loc din eroare sau prin fraudă.
Faptul substituirii judecătorește constatat deschide calea stabilirii filiației materne reale, ce poate fi dovedită cu orice mijloc de probă.
Textul art. 411 NCC are în vedere exclusiv filiația maternă și este de strictă interpretare; ca atare, în cazul filiației față de tată, din căsătorie sau din afara căsătoriei, concordanța actului de naștere cu posesia de stat nu împiedică nici contestația acestei paternități, nici reclamația unei filiații diferite.
CAPITOLUL III
FILIAȚIA FAȚA DE MAMĂ
3.1. Stabilirea maternității prin efectul legii
Textul art. 415 NCC oferă lămuriri cu privire la copiii a căror filiație, față de mamă sau față de tată, poate fi stabilită prin recunoaștere, înțelegând prin „recunoaștere" declarația făcută de bunăvoie de către o persoană, în oricare din formele prevăzute de art. 416 alin. (1) NCC, prin care mărturisește că este mama sau, după caz, tatăl unui anumit copil. Stabilirea filiației pe această cale este posibilă atât față de copilul minor, cât și față de cel devenit major.
Recunoașterea de maternitate
Așa cum am mai precizat legătura de filiație față de mamă rezultă din faptul nașterii și se dovedește prin actul de naștere întocmit în registrul de stare civilă, precum și cu certificatul de naștere eliberat pe baza acestuia. Pe cale de consecință, stabilirea maternității pe cale de recunoaștere poate interveni numai în acele situații în care filiația maternă nu este „consemnată” în actul de naștere al copilului, anume, conform celor statuate prin art. 415 alin. (1) NCC, în două cazuri: nașterea nu a fost înregistrată în registrul de stare civilă, fiind irelevantă cauza neîregistrării (nu au existat registre de stare civilă, înregistrarea a fost omisă ori refuzată etc); copilul a fost trecut în registrul de stare civilă ca fiind născut din părinți necunoscuți.
Fiind vorba de situații de excepție, ele sunt de strictă interpretare, neputând fi extinse prin analogie. Bunăoară, dacă înregistrarea nașterii a avut loc, dar ulterior registrul de stare civilă a fost pierdut ori distrus, în totul sau în parte, se va proceda la reconstituirea actului de stare civilă în condițiile art. 103 lit. b) NCC, nefiind posibilă (de altfel, nici necesară) mărturisirea de maternitate.
În schimb, dacă în privința copilului înregistrat inițial ca născut din părinți necunoscuți raportul de filiație este stabilit mai întâi față de tată, fie pe cale de recunoaștere voluntară, fie pe cale judiciară, mărturisirea ulterioară de maternitate este producătoare de efecte juridice, deoarece exigențele legii au fost respectate întrucât, pe de o parte, inițial copilul fusese înregistrat ca născut din părinți necunoscuți, iar, pe de altă parte, nu există vreo ordine de preferință în ceea ce privește fixarea relației de rudenie față de fiecare dintre cei doi părinți.
Una și aceeași persoană nu poate fi recunoscută succesiv de către două femei întrucât, pe de o parte, cele două recunoașteri s-ar contrazice, iar, pe de altă parte, prima dintre recunoașteri fiind înregistrată, nu mai sunt incidente prevederile din art. 415 alin. (1) NCC.
Nu este mai puțin adevărat că mărturisirea subsecventă, lovită de nulitate absolută ar putea dobândi eficiență juridică în eventualitatea contestării cu succes a maternității mai întâi stabilite întrucât, conform prevederilor art. 418 lit. a) NCC teza finală, într-o astfel de situație, recunoașterea este valabilă.
Copilul înregistrat ca fiind născut din părinți necunoscuți, ulterior adoptat de către propria mamă, poate fi recunoscut de către aceasta.
Soarta adopției ar fi pecetluită de sancțiunea nulității absolute, cauza fiind nesocotirea impedimentului rezultând din rudenia firească – subînțeles în reglementarea anterioară, neprevăzut expres de legislația nouă – deoarece stabilirea filiației are efect declarativ, persoana recunoscută fiind considerată ca având această filiație maternă firească din chiar momentul nașterii.
Recunoașterea de maternitate poate avea consecințe asupra situației juridice a legăturii de filiație paternă; dacă autoarea recunoașterii era căsătorită la data concepțiunii sau a nașterii copilului, soțul sau, după caz, fostul său soț devine tatăl prezumat al copilului.
Recunoașterea de paternitate este, conform art. 415 alin. (2) NCC, este unul din modurile de stabilire a filiației față de tată rezervat copilului conceput și născut în afara căsătoriei mamei. Referitor la copiii a căror paternitate poate fi recunoscută era de preferat să se întrebuințeze termenul generic de „copil din afara căsătoriei” care include copilul conceput sau născut în afara căsătoriei, lăsând loc și celui devenit din afara căsătoriei prin efectul admiterii acțiunii în tăgăduirea paternității.
Afară de acțiunea în tăgada paternității pornită de tatăl biologic, în cadrul căreia înlăturarea paternității prezumate este concomitentă cu stabilirea unui nou raport de filiație, anume față de reclamant, în toate celelalte cazuri, prin admiterea acțiunii, copilul, inițial din căsătorie, devine din afara căsătoriei cu filiația față de tată nestabilită.
Șansele de „coexistență” a două sau mai multe recunoașteri concomitente sau succesive privitoare la același copil sunt excluse întrucât mărturisirea de filiație privitoare la un copil care are o filiație legal stabilită și neînlăturată la data recunoașterii este sancționată cu nulitatea absolută. Cu toate acestea, recunoașterea de paternitate, ca și recunoașterea de maternitate, lovită de nulitate absolută pentru acest motiv, se poate activa devenind producătoare de efecte dacă filiația anterioară a fost „dezavuată” prin hotărâre judecătorească.
Recunoașterea de filiație, maternă sau paternă, poate interveni atât în timpul vieții copilului – persoană minoră sau majoră-cât și după moartea acestuia, însă, în acest din urmă caz, numai dacă a lăsat descendenți firești, altminteri recunoașterea este lovită de nulitate absolută.
3.2. Stabilirea maternității prin recunoașterea mamei
3.2.1. Formele recunoașterii
Recunoașterea de filiație, fie că e vorba de maternitate sau de paternitate, trebuie exprimată, sub sancțiunea nulității absolute prin oricare din următoarele forme limitativ prevăzute și lăsate la alegerea autorului recunoașterii: declarație la serviciul de stare civilă, înscris autentic, testament.
Recunoașterea prin declarație la serviciul de stare civilă se poate face la orice serviciu de stare civilă, în scris ori verbal, odată cu înregistrarea nașterii copilului sau la o dată ulterioară, întrucât legea nu distinge
Recunoașterea prin înscris autentic presupune-ținând seama de înțelesul noțiunii „înscris autentic”-constatarea mărturisirii de filiație printr-un înscris întocmit sau, după caz, primit și autentificat de o autoritate publică, de notarul public sau de către o altă persoană învestită de stat cu autoritate publică, în forma și în condițiile stabilite de lege.
Dispoziția cuprinsă în art. 416 alin. (2) NCC instituie în sarcina agentului instrumentator obligația de a trimite din oficiu o copie a înscrisului autentic serviciului de stare civilă competent – adică, așa cum rezultă din prevederile referitoare la actele de stare civilă, art. 98-103 NCC, serviciului de stare civilă la care a fost întocmit actul de naștere al copilului – pentru a se face cuvenita mențiune în registrul de stare civilă.
Recunoașterea prin testament poate îmbrăca oricare din formele testamentului ordinar, anume testamentul olograf sau autentic și, de asemenea, forma testamentului privilegiat, întocmit într-una din situațiile speciale anume indicate de lege.
Oricare să fie forma pe care o îmbracă, recunoașterea de filiație este irevocabilă, inclusiv cea cuprinsă într-un testament. Această precizare făcută prin art. 416 alin. (3) NCC este necesară pentru a excepta ceea ce este de exceptat de la regula revocabilității testamentului.
Recunoașterea de către minorul necăsătorit
Recunoașterea de filiație este un act personal al celui care se pretinde mama sau, după caz, tatăl copilului. Valabilitatea manifestării de voință este condiționată numai de existența voinței conștiente, adică a discernământului la momentul recunoașterii, stadiul capacității de exercițiu fiind irelevant. Ca atare, minorul necăsătorit, lipsit de capacitate de exercițiu sau având capacitate de exercițiu restrânsă, poate recunoaște pe copilul său personal și singur, fără a fi necesară vreo încuviințare.
Potrivit literaturii de specialitate, caracterul personal al recunoașterii nu exclude reprezentarea convențională printr-un mandatar cu procură specială și autentică.
Textul legal se referă în mod explicit la minorul autor al recunoașterii; credem că dispoziția este de strictă interpretare, astfel că nu poate fi extinsă asupra incapabilului aflat într-un moment de luciditate.
Aparent, lipsa discernământului persoanei minore autor al recunoașterii nu este sancționată, „viciul” neregăsindu-se nici printre cauzele de nulitate relativă, nici printre cauzele de nulitate absolutăa recunoașterii de filiație.
Autori ai literaturii de specialitate consideră că ne aflăm în prezența unei ipoteze de nulitate virtuală, relativă, susținută de prevederile dreptului comun în materie de nulitate.
3.2.2. Nulitatea absolută a recunoașterii
Cazurile de nulitate absolută expres prevăzute sunt:
recunoașterea se referă la un copil având, la data recunoașterii, legătura de filiație legal stabilită sau, altfel spus, recunoașterea nu respectă indicațiile art. 415 alin. (1) și (2) NCC privind copiii a căror filiație poate fi recunoscută.
Nulitatea este incidență oricare ar fi fost modul în care s-a stabilit anterior filiația și indiferent dacă autorul mărturisirii cunoștea sau nu existența acelui raport de filiație. Totuși, dacă ulterior recunoașterii, filiația anterior stabilită, cauză a nulității recunoașterii, este înlăturată prin hotărâre judecătorească, mărturisirea inițial lipsită de efecte juridic devine valabilă. Din punct de vedere al mecanismului validării recunoașterii de filiație, în cadrul literaturii de specialitate se consideră că ne aflăm într-o ipoteză de acoperire a nulității absolute a unui act juridic, un procedeu la care legiuitorul a recurs și în cadrul altor instituții interesând familia.
recunoașterea privește un copil decedat, care nu a lăsat descendenți firești așa cum cere, pentru valabilitatea recunoașterii, art. 415 alin. (3) NCC. Descendentul adoptiv al copilului recunoscut nu înlătură sancțiunea nulității absolute;
recunoașterea nu respectă cerințele de formă stabilite prin art. 416 alin. (1) NCC, nefiind exprimată prin declarație la serviciul de stare civilă, prin înscris autentic sau prin testament.
La aceste motive de nulitate absolută, expres prevăzute, nulitatea recunoașterii care nu a fost exprimată personal sau prin mandatar cu procură autentică.
3.2.3. Nulitatea relativă a recunoașterii
Anulabilitatea recunoașterii de filiație astfel consacrată tranșează o chestiune controversată în tăcerea Codului familiei.
Cauzele de nulitate relativă țin de caracterul alterat al manifestării de voință al autorului recunoașterii, viciat prin eroare, dol sau violență. De drept comun, alături viciile de consimțământ – eroarea, dolul, violență-anulabilitatea actului juridic poate fi de asemenea determinată de lipsa discernământului, aceste dispoziții, prevăzute în materie de contracte, fiind aplicabile actelor unilaterale dacă legea nu dispune altfel.
În materie de recunoaștere a filiației, lipsa discernământului autorului este omisă din enumerarea cazurilor de nulitate relativă, nefigurând nici printre cele de nulitate absolută indicate prin art. 418 NCC. Fără îndoială, legiuitorul a subînțeles existența discernământului autorului recunoașterii la momentul exprimării sale cu statut de condiție de valabilitate a mărturisirii de filiație; cerința este enunțată numai în legătură cu minorul necăsătorit (art. 417 NCC), dar aplicabilitatea sa generală este de necontestat, neputându-se admite că, spre deosebire de minor, căruia i se cere condiția discernământului la momentul recunoașterii, manifestarea de voință a persoanei majore este valabilă chiar dacă a fost exprimată în absența discernământului. în aceste condiții, suntem de părere că lipsa discernământului trebuia să se regăsească printre cazurile de nulitate relativă a recunoașterii de filiație.
Dreptul la acțiune în anularea recunoașterii de filiație aparține autorului recunoașterii și este supus prescripției în termenul general de 3 ani socotit, după caz, de la data încetării violenței, a descoperirii erorii sau a dolului; pentru lipsa discernământului, termenul de prescripție curge din ziua când cel îndreptățit sau reprezentantul său legal a cunoscut cauza anulării.
Contestarea recunoașterii de filiație
Contestarea recunoașterii de filiație are caracter judiciar și este calea de urmat pentru a se obține înlăturarea recunoașterii de filiație care nu corespunde adevărului.
Dreptul la acțiune este recunoscut oricărei persoane interesate. Reiterând concluziile exprimate în literatura juridică pe marginea textelor având conținut similar, justifică un interes de natură personală sau preponderent de natură patrimonială, ca atare au dreptul la acțiune copilul recunoscut, celălalt părinte, moștenitorii copilului sau al celuilalt părinte, autorul recunoașterii, moștenitorii autorului recunoașterii etc; de asemenea, acțiunea poate fi pornită de către procuror.
Îndreptățirea autorului recunoașterii de maternitate sau, după caz, de paternitate, de
a-și contesta propria mărturisire nu contrazice caracterul irevocabil al manifestării sale de voință declarat prin art. 416 alin. (3) NCC, pentru că nu asistăm la revocarea unilaterală a recunoașterii, ci se neagă conformitatea cu realitatea faptului recunoscut, alegație supusă controlului instanței, în practică s-a decis că acțiunea poate fi pornită de autorul recunoașterii chiar dacă el a făcut cu bună-știință o recunoaștere nereală.
Acțiunea se pornește, după caz, împotriva autorului recunoașterii sau, după decesul acestuia, împotriva moștenitorilor – rezultă implicit din prevederile art. 420 alin. (2) NCC, sau împotriva copilului recunoscut, minor sau major ori a moștenitorilor acestuia. Dreptul la acțiune este imprescriptibil extinctiv.
În cadrul procesului urmează a se învedera instanței, prin orice mijloc de probă, că recunoașterea nu corespunde filiației reale a copilului. Ca abatere de la regulile generale în materie de probațiune, dacă acțiunea este intentată de celălalt părinte, de copilul recunoscut, de descendenții acestuia, reclamantul – care, potrivit dreptului comun are sarcina probei – este scutit de orice dovadă, pârâtul, adică autorul recunoașterii sau moștenitorii acestuia fiind ținuți să facă proba raportului de filiație.
Rațiunea este aceea de a ocroti categoriile de persoane amintite de eventualele recunoașteri interesate, contrare adevărului; prin simpla introducere a cererii de chemare în judecată, celălalt părinte al copilului, copilul sau descendenții acestuia sunt în măsură să provoace pe autorul recunoașterii să dovedească realitatea filiației sale mărturisite, iar dacă nu va izbuti, nu se precizează în lege, dar urmarea este evidentă: recunoașterea va fi înlăturată de instanță ca fiind neconformă realității.
CAPITOLUL III
STABILIREA ȘI DOVADA MATERNITĂȚII PRIN HOTĂRÂRE JUDECĂTOREASCĂ
3.1. Considerații introductive
În cazurile în care filiația față de mamă nu poate fi dovedită prin actul de naștere, acestea se pot stabili prin recunoaștere sau prin justiție.
Dacă mama nu recunoaște copilul a cărei maternitate nu este stabilită, acesta are posibilitatea de a introduce în justiție o acțiune în stabilirea filiației față de mamă.
Având în vedere cele două feluri ale filiației, acțiunile se împart, în primul rând, în acțiuni privind filiația față de mamă și acțiuni privind filiația față de tată.
În al doilea rând, după obiectul sau finalitatea lor, acțiunile privind filiația se clasifică în următoarele categorii:
a) acțiuni în reclamație de stat. Prin aceste acțiuni, se urmărește obținerea altei stări civile decât aceea pe care o are persoana în cauză. Fac parte din această categorie, acțiunea în stabilirea maternității și acțiunea în stabilirea paternității copilului din afara căsătoriei;
b) acțiuni în contestație de stat. Prin aceste acțiuni, se urmărește înlăturarea unei stări civile, respectiv a unei filiații, pretins nereale, și înlocuirea ei cu alta, pretins reală, adevărată. Fac parte din această categorie: acțiunea în contestarea recunoașterii de filiație; acțiunea în nulitatea recunoașterii de filiație; acțiunea în contestarea filiației față de mamă, care rezultă din certificatul de naștere eliberat pe baza înregistrării nașterii; acțiunea în contestarea filiației față de mamă, stabilită prin hotărâre judecătorească etc.
În al treilea rând, după sfera persoanelor îndreptățite să le exercite, acțiunile de stare civilă privind filiația se împart în:
a) acțiuni ce pot fi exercitate numai de titularul stării civile sau de reprezentantul său legal și care pot fi continuate de moștenitori: acțiunea în stabilirea filiației față de mamă; acțiunea în stabilirea filiației față de tată; acțiunea în tăgăduirea paternității ;
b) acțiuni ce pot fi pornite de către orice persoană interesată. Acestea sunt acțiunile în contestație, cu excepția acțiunii în tăgăduirea paternității care are un regim juridic special, titularul acesteia fiind exclusiv soțul mamei.
În sfârșit, după corelația lor cu prescripția extinctivă, acțiunile de stat privind filiația se clasifică în:
acțiuni imprescriptibile, care alcătuiesc regula;
acțiuni prescriptibile, care formează excepția, și anume: acțiunea în tăgăduirea paternității, acțiunea în stabilirea paternității din afara căsătoriei etc.
Acțiunea în justiție pentru stabilirea filiației față de mamă este o acțiune în reclamație de stare civilă ce are ca obiect determinarea legăturii de filiație dintre copil și mama sa .
3.2. Cazurile în care se poate introduce acțiunea pentru stabilirea maternității
Potrivit art.422 din C. Civil, Cartea II, acțiunea pentru stabilirea maternității se poate introduce în următoarele cazuri:
când, din orice împrejurări, dovada filiației față de mamă nu se poate face prin certificatul de constatator al nașterii;
când se contestă realitatea celor cuprinse în certificatul constatator al nașterii.
Stabilirea maternității prin acțiune în justiție când, din orice împrejurări, dovada filiației față de mamă nu se poate face prin certificatul de constatator al nașterii.
Acest caz trebuie, analizat în raport cu dispozițiile Legii nr.272/2004, ceea ce înseamnă că se poate introduce acțiunea în justiție numai dacă este vorba de o imposibilitate absolută de a proba filiația față de mamă cu certificatul de naștere . Dacă însă este vorba de un caz în care s-ar putea face reconstituirea sau întocmirea ulterioară a actului de naștere ori dacă sunt îndeplinite condițiile pentru a se face înregistrarea tardivă a nașterii, se va recurge la procedura prevăzută de art.57 sau după caz, de art.21 din Legea 272/2004.
Dacă există numai o imposibilitate vremelnică de a proba filiația față de mamă și anume până când se procură certificatul de naștere, atunci nu se poate introduce acțiunea în stabilirea filiației față de mamă.
Imposibilitatea absolută de a dovedi filiația față de mamă cu certificatul de naștere există de exemplu, în cazul în care copilul a fost trecut în registrul de stare civilă ca născut din părinți necunoscuți sau când copilul nu cunoaște justificat numele adevăraților părinți.
b) Când se contestă realitatea celor cuprinse în certificatul constatator al nașterii. Evident o asemenea contestare trebuie să fie posibilă, potrivit legii., în situația în care există neconcordanțe între certificatul de naștere al copilului și folosirea stării civile.
Din interpretarea „per a contrario" a prevederilor art.423 din C. Civil, Cartea II rezultă că se poate pune în discuție filiația față de mamă stabilită pe baza declarației de înregistrare a nașterii, numai dacă nu există conformitate între filiația față de mamă, astfel cum rezultă din certificatul de naștere, și folosirea stării civile .
Dar „contestarea", potrivit art.422 C. Civil, Cartea II, Cartea IItrebuie înțeleasă în sens mai larg adică ori de câte ori se contestă filiația față de mamă, stabilită nu numai pe baza declarației de înregistrare a nașterii copilului, ci și prin celelalte moduri de stabilire a filiației față de mamă.
Astfel, dacă filiația față de mamă s-a stabilit prin recunoaștere iar apoi se contestă această recunoaștere, potrivit art.421 C. Civil, Cartea II, întrucât nu corespunde adevărului, sau dacă se anulează recunoașterea prin hotărâre judecătorească, copilul poate introduce o acțiune în stabilirea filiației față de adevărata mamă. În sfârșit, dacă filiația față de mamă s-a stabilit printr-o hotărâre judecătorească având în vedere regimul juridic al acesteia, în sensul că are autoritate de lucru judecat între părți și este opozabilă terților, dar totuși aceștia pot face dovada contrară, înseamnă că, în măsura în care terțul a făcut această dovadă, a fost contestată și realitatea filiației care rezultă din actul de naștere întocmit pe baza hotărârii de stabilire a maternității astfel încât va fi posibilă o nouă acțiune în justiție, pentru stabilirea filiației față de o altă femeie.
Precizăm că adopția copilului, fie de o terță femeie, fie chiar de către mama copilului dar față de care filiația nu este stabilă, nu reprezintă un obstacol pentru introducerea unei acțiuni în stabilirea filiației față de mamă, dacă sunt îndeplinite condițiile art. 422 C. Civil, Cartea II pentru aceleași considerente care justifică și recunoașterea copilului.
Contestarea realității celor cuprinse în certificatul de naștere nu trebuie făcută neapărat înainte de introducerea acțiunii în stabilirea filiației față de mamă, putându-se reclama o altă stare civilă prin combaterea celor cuprinse în certificatul de naștere în cadrul aceleiași acțiuni.
3.3.Exercitarea dreptului la acțiunea pentru stabilirea maternității
Acțiunea în stabilirea maternității este acțiunea prin care titularul dreptului solicită să i se recunoască existența unui raport de filiație față de o anumită femeie pe care o consideră ca fiind autoarea sa.
Datorită finalității sale, această acțiune are un caracter strict personal. În conformitate cu dispozițiile art.423 C. Civil, Cartea II, acțiunea pentru stabilirea maternității poate fi introdusă numai de copil. În legătură cu calitatea de reclamant a copilului există următoarele situații:
a) Copilul are capacitatea de exercițiu. În această situație acțiunea se poate introduce numai de copil.
Dat fiind caracterul personal al dreptului la acțiune, introducerea acesteia nu se poate face de către creditorii copilului, în cazul inacțiunii lui.
b) Copilul are capacitatea de exercițiu restrânsă. Acțiunea se poate introduce de copil fără a avea nevoie de încuviințarea prealabilă a ocrotitorului său legal deoarece acțiunea la care ne referim are un caracter personal, în timp ce încuviințarea prealabilă privește interese patrimoniale, și nu personale, iar o dispoziție legală nu prevede o derogare în acest sens, așa cum prevede în privința introducerii acțiunii prin reprezentantul legal, căci și reprezentarea, în lipsa unui text derogator, privește tot interese patrimoniale .
c) Copilul este lipsit de capacitatea de exercițiu ,adică este minor sub 14 ani sau pus sub interdicție. În această situație, potrivit art.423 C. Civil, Cartea II acțiunea poate fi pornită de reprezentantul legal al copilului. Pentru introducerea acțiunii acesta nu are nevoie de încuviințarea autorității tutelare .
d) Copilul a decedat. Datorită caracterului personal al acțiunii, dreptul de a porni acțiunea în stabilirea maternității nu trece asupra moștenitorilor copilului. Ei vor putea însă continua acțiunea introdusă de autorul lor, în cazul în care copilul a decedat în cursul procesului(art.423 C. Civil, Cartea II.) Cu toate acestea, moștenitorii nu pot continua acțiunea :
dacă însăși copilul a renunțat la acțiune;
dacă acțiunea s-a perimat . Pot continua acțiunea, în condițiile arătate, atât moștenitorul legal, cât și moștenitorul testamentar.
e)Copilul este pus sub curatelă. Curatorul numit, care are dreptul să reprezinte pe copil, nu poate porni însă acțiunea în stabilirea filiației față de mamă, pentru că dreptul de reprezentare al curatorului privește numai administrarea bunurilor pentru că, pe de altă parte, prin instituirea curatelei nu se aduce nici o atingere capacității celui în favoarea căruia se dispune o asemenea măsură de ocrotire .
Astfel încât, dreptul la această acțiune nu poate fi exercitat decât de copil sau de reprezentantul său legal în cazul când este lipsit de capacitatea de exercițiu.
f) Dreptul moștenitorilor la acțiune pentru stabilirea filiației față de mamă. În această situație, moștenitorii copilului nu au dreptul de a porni acțiunea în stabilirea filiației față de mamă, dar o pot continua dacă fusese introdusă de copil, care a decedat înainte de terminarea procesului ( art. 423 C. Civil, Cartea II).
Cu toate acestea, moștenitorii nu pot continua acțiunea :
dacă însăși copilul a renunțat la acțiune ;
dacă acțiunea s-a perimat. Poate continua acțiunea, în condițiile arătate, atât moștenitorul legal, cât și cel testamentar.
g) Dreptul procurorului la acțiune pentru stabilirea filiației față de mamă.
Caracterul personal al dreptului la acțiune înseamnă, de asemenea că nici procurorul nu este îndrituit să pornească acțiunea în stabilirea maternității. Procurorul nu poate introduce acțiune în stabilirea maternității copilului, deoarece, el poate să promoveze orice acțiune, cu excepția celor strict personale.
În situațiile, în care reprezentații legali ai copilului pot introduce acțiunea, aceasta poate fi promovată și de către procuror, în interesul copilului lipsit de capacitatea de exercițiu .
Din prevederile art.423 C. Civil, Cartea II rezultă că acțiunea în stabilirea filiației aparține copilului. Cu toate aceste art.423 alin.1 C. Civil, Cartea II precizează că acțiunea în stabilirea filiației față de mamă „ poate fi pornită de reprezentantul legal în cazul în care copilul este minor sau pus sub interdicție" .
3.4. Imprescriptibilitatea dreptului la acțiune în stabilirea filiației față de mamă
Ocrotirea urmărită să o acorde intereselor copilului nu ar fi însă în întregime realizată dacă dreptul la acțiune al copilului ar fi mărginit în timp prin efectele prescripției.
De aceea art.423 C. Civil, Cartea II dispune consacrând în această materie, regula aproape generală a imprescriptibilității drepturilor la acțiune care nu au un caracter patrimonial că acțiunea nu se prescrie în timpul vieții copilului. Astfel, în cadrul acestor dispoziții legale, acțiunea pentru stabilirea filiației apare ca un drept regulamentar în strânsă legătură cu persoana copilului, drept care se stinge o dată cu viața lui.
Acțiunea pentru stabilirea filiației față de mamă are un caracter imprescriptibil. Astfel, art.427 C. Civil, Cartea II prevede că:"Acțiunea nu se prescrie în timpul vieții copilului". Această dispoziție vine să ocrotească interesele copilului care poate să-și exercite dreptul la acțiune oricând, până la încetarea sa din viață.
Obiectul acțiunii
Prin acțiunea în stabilirea maternității trebuie să se dovedească două împrejurări :
-aceea a sarcinii și a nașterii unui copil de către femeia împotriva căreia se exercită acțiunea;
aceea a identității copilului născut de ea cu copilul care exercită acțiunea.
Dovada acestor împrejurări poate fi făcută prin orice mijloc de probă.
3.6. Efectele hotărârii irevocabile de admitere a acțiunii
Hotărârea judecătorească irevocabilă prin care s-a admis acțiunea în stabilirea maternității are caracter declarativ, ea constatând un fapt anterior și anume, raportul de filiație care se stabilește retroactiv, de la nașterea copilului . O asemenea hotărâre este opozabilă erga omnes și produce efecte cu privire la nume, obligația de întreținere, domicilium ocrotirea părintească, succesiune etc.
CAPITOLUL IV
CONTESTAREA ÎN JUSTIȚIE A MATERNITĂȚII
4.1. Contestarea în justiție a maternității care rezultă din certificatul de naștere eliberat pe baza înregistrării nașterii
În această situație se contestă realitatea celor cuprinse în certificatul de naștere, pentru a se asigura stabilirea adevărului.
Acțiunea în contestarea maternității are ca scop înlăturarea legăturii de filiație contestată în certificatul de naștere. Condiția admisibilității ei constă în existența unei discordanțe între folosirea stării civile și certificatul de naștere, împrejurare prevăzută expres în art. 422 C. Civil, Cartea II. Acțiunea are ca obiect, înlăturarea legăturii de filiație care rezultă din certificatul de naștere ce nu corespunde realității și, în al doilea rând, stabilirea legăturii de filiație față de altă femeie, care se pretinde a fi mamă. Aceasta este situația când acțiunea este pornită de copil, pentru că numai el poate cere și stabilirea adevăratei maternități, după contestarea aceleia din certificatul de naștere. În consecință, contestarea maternității se poate face atunci când certificatul de naștere și folosirea stării civile sunt neconcordante, precum și atunci când copilul are certificatul de naștere, dar nu are folosirea stării civile.
În prima situație se poate contesta maternitatea arătată de certificatul de naștere ori aceea arătată de folosirea stării civile, iar în cea de-a două situație se poate contesta maternitatea indicată de certificatul de naștere.
Acțiunea în contestarea maternității se poate introduce de către copil sau de către orice altă persoană interesată, inclusiv de mama copilului care rezultă, după caz, din certificatul de naștere ori folosirea stării civile. Când însă acțiunea în constatare este introdusă de alte persoane, ea are ca obiect numai contestarea, nu și stabilirea maternității. În condițiile art.421
noul C. Civil, Cartea II acțiunea introdusă de către copil are un caracter dublu: de contestare a maternității, de stabilire a adevărului filiației față de mamă.
Copilul introduce acțiunea în contestarea maternității împotriva mamei arătată de certificatul de naștere sau de folosirea stării civile, iar după moartea mamei împotriva moștenitorilor ei. Dacă se cere și stabilirea filiației față de mamă, deci un al doilea capăt de cerere, aceasta din urmă se introduce împotriva pretinsei mame, iar după moartea ei împotriva moștenitorilor pretinsei mame.
Terțul introduce acțiune în contestarea maternității împotriva copilului și a mamei indicată de certificatul de naștere sau folosirea stării civile.
Acțiunea în constatarea maternității rezultând din certificatul de naștere este imprescriptibil.
Dacă maternitatea a fost stabilită prin recunoașterea voluntară a mamei s-a arătat, că recunoașterea care nu corespunde adevărului poate fi contestată de orice persoană interesată și prin orice mijloace de probă .
Ca pentru orice fapt material, dovada în acțiunea în contestare se poate face cu orice mijloc de probă, exceptând mențiunile din certificatul de naștere care reprezintă constatării făcute personal de către delegatul de stare civilă și care nu pot fi înlăturate decât prin procedura înscrierii în fals, întrucât actul de naștere este un înscris autentic ( Legea 272/2004)
Contestarea în justiție a maternității care rezultă din certificatul de naștere eliberat pe baza recunoașterii maternității
În această situație se contestă realitatea celor cuprinse în certificatul de naștere întocmit pe baza recunoașterii de filiație față de mamă, și nu din certificatul constatator al nașterii.
Art.421 C. Civil, Cartea II prevede că ”recunoașterea care nu corespunde adevărului poate fi contestată de orice persoană interesată”.
În consecință, contestarea s-ar putea face de copilul recunoscut care consideră că nu femeia autoare a recunoașterii este mama sa, de către moștenitorii care au interesul de a-l înlătura pe cel recunoscut de la moștenirea mamei lor, de însăși femeia care a făcut recunoașterea, dacă aceasta s-ar fi aflat în eroare, de către orice alte persoane care ar putea dovedi un interes legitim în acest sens și de către procuror, atunci când este necesar pentru protejarea drepturilor minorilor sau ale interzișilor, căci starea civilă interesează întreaga ordine de drept .
Devreme ce legea nu cuprinde nici o dispoziție cu privire la termenul în care o astfel de acțiune s-ar putea introduce, înseamnă că ea este imprescriptibilă. În dovedirea acțiunii se pot folosi orice mijloace de probă .
Dacă acțiunea este admisă, legătura de filiație care s-a stabilit prin recunoaștere este desființată retroactiv și se poate introduce acțiunea în stabilirea maternității, cele două acțiunii fiind distincte.
Din punct de vedere procesual, cele două acțiuni pot fi formulate succesiv sau simultan, în cadrul aceluiași proces, de aceeași persoană sau de alte persoane diferite, însă caracterul lor distinct nu dispare .
Dacă cea care constată recunoașterea este mama, atunci suntem în fața unei revocări a maternității care prevede că mărturisirea judiciară nu poate fi revocată de cel care a făcut-o, decât dacă se va proba că a mărturisit din eroare acest fapt.
4.3.Contestarea în justiție a maternității care rezultă din certificatul de naștere eliberat pe baza hotărârii judecătorești
Stabilirea filiației ar mai putea să rezulte și din cuprinsul unei hotărâri judecătorești pronunțate, potrivit art.421 C. Civil, Cartea II în cazul în care dovada maternității nu se putea face prin certificatul constatator. Hotărârea definitivă, dată în acest caz, se înscrie însă în registrul de stare civilă și-n temeiul acestei înscrieri, se eliberează un certificat constatator al nașterii.
Astfel, dispozițiile art.421 C. Civil, Cartea II permit dovada filiației reale în fața instanței judecătorești prin contestarea celei indicate în certificatul de naștere. Numai că acest drept de contestarea a realității nu ar putea fi exercitat decât cu respectarea prezumției legale a autorității lucrului judecat, de câte ori certificatul constatator al nașterii a fost eliberat drept urmare a înscrierii în registrele stării civile a unei hotărâri judecătorești privitoare la filiație. Într- adevăr, dreptul de contestare acordat de art.421 nu ar putea aparține, în acest din urmă caz, acelora cărora le este opozabilă autoritatea lucrului judecat a hotărârii anterioare. Puterea pe care legea o acordă lucrului judecat nu este în nici o măsură înlăturată prin eliberarea certificatului constatator al nașterii în temeiul hotărârii pronunțate pentru stabilirea filiației.
Numai persoanele care nu au fost părții în litigiul anterior dezbătut au drept de contestare, pentru că numai lor hotărârea judecătorească intervenită nu le este opozabilă decât până la proba contrară.
Aceasta este soluția care a fost anume consacrată cu privire la opozabilitatea actelor de stare civilă – întocmite ,reconstituite, rectificate, completate sau anulate în temeiul unei hotărâri judecătorești.
Hotărârile care se pronunță cu privire la starea civilă a unei persoane nu pot avea efect numai între cei care au fost părți în proces, într-adevăr, în cadrul unei asemenea reguli, copilul nu ar putea invoca filiația stabilită decât față de aceia cu care s-a judecat, toți ceilalți ar fi în drept să i-o conteste, obligându-l, de fiecare dată s-a administreze din nou aceeași dovadă.
Un asemenea statut juridic este incompatibil cu natura instituției și cu finalitatea pe care o urmărește stabilirea stării civile. Numai regula statornicită de lege cu privire la întocmirea, reconstituirea, completarea sau anularea actelor de stare civilă – pe baza hotărârilor judecătorești – poate constitui o ocrotire legală corespunzătoare scopului acestei instituții. De aceea, socotim întemeiată aplicarea, prin analogie, a acestei reguli și în cazul tuturor hotărârilor judecătorești pronunțate – cu efect declarativ – în materie de stare civilă.
4.5. Libertatea probelor
Dovada contrară filiației care rezultă din certificatul constatator al nașterii, poate să fie administrată fără nici o îngrădire, prin orice mijloc de probă, și aceasta fără deosebire după cum maternitatea este contestată de copil sau de către o altă persoană interesată.
Libertatea desăvârșită a mijloacelor de dovadă este admisă de lege (art.421 C. Civil, Cartea II) și se justifică pe deplin, pe de o parte, pentru că urmează să se stabilească realitatea faptului material al nașterii din care rezultă filiația, și pe de altă parte, pentru că stabilirea filiației reale, interesând nu numai părțile, ci deopotrivă orânduirea familiei și a întregii societăți, judecătorii trebuie să aibă deplina posibilitate de a stărui, prin toate mijloacele de probă, în aflarea adevărului.
În cazurile în care dovada filiației față de mamă nu se poate face cu certificatul de naștere, precum și atunci când se contestă realitatea celor cuprinse în certificatul de naștere, dovada filiației față de mamă se poate face cu orice mijloace de probă, respectiv înscrisuri, martori și prezumții. Un rol deosebit îl are expertiza medico-legală a filiației, ca formă a expertizei judiciare.
CAPITOLUL IV
ASPECTE PRACTCE PRIVIND STABILIREA FILIAȚIEI FAȚĂ DE MAMĂ
5.1. Stabilirea locuinței minorei le domiciliul reclamantului. Obligarea pârâtei la plata pensiei de întreținere în favoarea minorei
Teza: Prin cererea înregistrată sub nr. 3819/207/2012, reclamantul S.M. a chemat în judecată pe pârâta P.A.M., solicitând instanței ca, prin sentința ce se va pronunța, să se dispună stabilirea locuinței minorei S.M.F., născută la data de 13.05.2011, în domiciliul său, obligarea pârâtei la plata pensiei de întreținere în favorea minorei, cu cheltuieli de judecată.
Din studiul cererii de chemare în judecată rezultă că, în motivareaacesteia, reclamantul rată că, în anul 2009, a întreținut relații de concubinaj cu numita P.A.M., locuind împreună o lungă perioadă de timp în Germania iar din această relație s-a născut minora S.M.F., la data de 13.05.2011.
Reclamantul mai susține că, ulterior cei doi părinți și-au stabilit domicilul conjugal în locuința sa din mun.Caracal, unde au conviețuit încă circa un an de zile, respectiv 9.06.2012, când mama minorei a plecat, a părăsit domiciliul comun fără motive întemeiate.
Drept consecință, minora a rămas în întreținerea sa și a bunicii paterne, iar de creștere și educarea minorei s-a ocupat, în principal, bunica paternă, mama pârâtă,destul de puțin interesată în a-i asigura o creștere corespunzătoare, refuzând să se întoarcă în domocoliul conjugal, cu toate insistențele pârâtului.
Pentru aceste considerente, reclamantul solicită instanței să oblige pârâta să plătească o pensie de întreținere în favorea minorei ce se va stabili în funcție de criteriile legale.
Mai înainte de judecarea pe fond a cererii, din oficiu, instanța a dispus introducera în cauză a Autorității Tutelare de pe lângă Primăria mun.Caracal și a Autorității Tutelare de pe lângă Primăria Nădlag, jud.Timiș în scopul efectuării anchetelor psihosociale la domiciliile părților.
Pe timpul desfășurării judecății, deși legal citată, pârâta nu s-a prezentat în instanță la nici un termen de judecată, nu a formulat nicio întâmpinare, nu a propus sau adus probe în apărarea sa.
Mai mult, din adresa Primăriei comunei Nădlag, din 20.09.2012, se instanța este anunțată că nu s-a putut efectua ancheta psihosocială la domicilul pârâtei, întrucât aceasta nu louiește efectiv în această localitate.
Pe baza acestor considerente de fapt, instanța, în conformitate cu prevederile art. 95 al.1 și 2 Cpc, ca procedura de citare a pârâtei să se realizeze prin afișarea citației la sediul instanței și printr-un ziar central.
În continuare, la cererea reclamantului, instanța a aprobat o probă testimonială, fiind audiat martorul G. E. N., a cărei declarație a fost conexată la dosarul cauzei.
Examinând probatoriul administrat în cauză, instanța a luat în considerare următoarea situație de fapt:
Începând cu anul 2009, reclamantul și pârâta P.A.M. au întreținut relații de concubinaj. În urma acestora, a rezultat minora S.M.F., născută la data de 13.05.2011. Aceasta a locuit împreună cu părinții, inițial în Germania, apoi în municipiul Caracal, unde părinții au conviețuit încă circa 1 an de zile până în data de 9.06.2012, când mama a părăsit noul domiciliu, în mod nejustificat, plecând la o adresă necunoscută.
Audiat în instanță, martorul G. E. N. a confirmat susținerile această stare de fapt, arătând faptul că pârâta a părăsit domiciliul comun fără un motiv întemeiat, și a abandonat-o pe minoră pe care, ulterior, nu a mai vizitat-o niciodată și nu a mai contribuit în vre-un fel la cheltuielile de creștere și întreținere ale acesteia.
Martorul completează declarațiile, susținând că reclamantul manifestă o preocupare deosebită pentru a-i asigura minorei un trai decent, este implicată în activitatea de creștere și bunica paternă, iar pentru o perioadă de timp, datorată problemelor de sănătate ale acesteia, reclamantul a angajat o bonă
Din referatul de anchetă socială întocmit de primăria locală la domicilul pârâtului, rezultă că reclamantul dipsune de condiții materiale suficiente pentru a-i asigura minorei o creștere corespunzătoare, aceasta fiind înconjurată de dragostea și afecțiunea tatălui și a bunicii paterne.
Înstanța constată că, în conformitate cu dispozițiile art. 261 din Codul civil părinții sunt cei care au îndatorirea primară de creștere și educare a copilului lor minor, că minorul nu poate fi separat de părinții săi fără încuviințarea acestora, iar orice măsură privitoare la copil, indiferent de cine este interesat sau o dispune, trebuie să fie luată cu respectarea interesului superior al copilului.
Înstanța constată și că, potrivit dispozițiilor art. 483 alin. 3 Codul civil, părinții răspund împreună pentru creșterea copiilor lor minori, iar potrivit art. 487 Cod civil, părinții au drepturi și îndatoriri de a crește copilul, îngrijind de sănătatea și dezvoltarea lui fizică, psihică și intelectuală, de educația, învățătura și pregătirea profesională a acestui, potrivit propriilor lor convingeri, însușirilor și nevoilor copilului, ei sunt datori să dea copilului orientarea și sfaturile necesare exercitării corespunzătoare a drepturilor pe care legea le recunoaște acestuia.
Înstanța ia act și constată că Noul cod civil reglementează, prin art. 496, conceptul de locuință a copilului și că, astfel, de regulă, copilul minor locuiește la părinții săi, iar în situația în care părinții nu locuiesc împreună, aceștia vor stabili de comun acord locuința copilului, în caz de neînțelegere între părinți, instanța de tutelă hotărăște, luând în considerare raportul de anchetă psihosocială și ascultându-l pe copil dacă a împlinit vârsta de 10 ani.
În cauza de față, instanța constată s-a că s-a probat că minorul a locuit permanent, de la naștere până în prezent, în locuința tatălui reclamant, care a reprezentat domiciliul comun al ambilor părinți până la data despărțirii definitive a mamei, produsă la data de 9.06.2012, dată la care pârâta a părăsit domiciliul conjugal fără nici o justificare.
Înstanța apreciază, având în vedere această stare de fapt, că, cererea reclamantului este întemeiată, urmând a fi admisă cu consecința stabilirii locuinței minorei S.M.F. la tatăl reclamant unde acesta locuiește în mod statornic, încă de la nașterea sa.
Înstanța constată că și în cazul copilului din afara căsătoriei, conform autoritatea părintească se exercită, în comun și în mod egal, de către ambii părinți dacă aceștia conviețuiesc împreună la același domiciliu. În caz contrar, în situația în care totuși părinții copilului nu conviețuiesc, exercitarea autorității părintește se stabilește de instanța de tutelă.
Înstanța apreciază că, și în această situație, primează învoiala părinților, însă, în cazul supus judecății, pârâta nu s-a prezentat în instanță pentru a-și exprima voința în ceea ce privește exercitarea autorității părintești asupra persoanei minorului. Drept consecință, având în vedere totala indiferență a mamei pârâte față de nevoile de creștere și educare ale minorului, care nu a înțeles să mențină o legătură în acest sens cu propriul său copilului, instanța socotește că este în interesul minorei ca tatăl reclamant să exercite în mod exclusiv acest drept.
Concluzie: Credem că în mod corect, urmare a stării de fapt constate, instanța a decis ca pârâta să fie obligată la plata pensiei de întreținere în cuantum de 170 lei lunar în favoarea minorei S.M.F., și ca plata să fie efectuată începând cu data solicitării, respectiv 3.07.2012.
5.2. Releții intime întreținute de mama copilului cu mai mulți bărbați în perioada
CONCLUZII
Conceptul de filiație este unul dintre pilonii ideilor de rudenie și familie, clarificarea lui permițând tratarea unitară, în drept și în fapt, a status-ului, a poziției sociale și juridice a fiecărei persoane, de-a lungul întregii sale vieți.
Am demonstrat și argumentat faptul că, în dreptul românesc, fundamentul filiației este deosebit de complex, acesta având la bază atât faptul procreației, deci componenta biologică, întrucât legătura de sânge între părinți și copii este esențială, dar și o componentă socială, o creație artificială care include componente de ordin social, cultural și religios, deopotrivă.
Spunem acest lucru, deoarece, și după părerea noastră, reglementarea juridică a filiației reprezintă, în mare parte, o ficțiune juridică, care, de multe ori, înlocuiește adevărul biologic.
Trecând la tema strictă a lucrării am ajuns la o primă concluzie și anume că filiația rezultă din faptul nașterii, când este vorba de legătura dintre copil și mamă (maternitate) și din faptul concepției, când este vorba de legătura dintre copil și tată (paternitate).
Fiecare dintre acestea poate fi din căsătorie sau din afara căsătoriei. În timp ce filiația față de tată impune dovada faptului concepțiunii copilului, stabilirea filiației față de mamă (maternitatea) presupune efectuarea probei că o femeie a născut un copil, precum și că există identitate între copilul născut de femeie și cel a cărui filiație urmează a se stabili..
Am convenit, apoi, că, potrivit noii reglementări, filiația se dovedește prin actul de naștere întocmit în registrul de stare civilă, precum și cu certificatul de naștere eliberat pe baza acestuia. În cazul copilului din căsătorie, dovada se face prin actul de naștere și prin actul de căsătorie al părinților, trecute în registrele de stare civilă, precum și prin certificatele de stare civilă corespunzătoare.
În plus, am argumentetat faptul că doctrina și practica judiciară, mai mult, consideră că filiația reprezintă, în sensul său cel mai acceptat și aplicat, rudenia între părinți și copii și este tratată în cadrul Titlului III – „Rudenia”. Deși legiuitorul nu a oferit o definiție legală proprie, am dovedit că putem asimila conceptul de filiație cu definiția dată rudeniei, respectiv cu rudenia firească (art. 405 alin. 1) și rudenia civilă (art. 405 alin. 2), această reglementare punând de acord aceste dispoziții cu prevederile constituționale referitoare la ocrotirea vieții familiale și cu prevederile Convenției Europene a Drepturilor Omului și cu jurisprudența în materie a C.E.D.O. iar ca un element de noutate introduce reproducerea umană asistată medical cu terț donator, stabilindu-se principiile generale privind regimul filiației în situația procreării asistate medical cu terț donator. Această inovație a legiuitorului a iscat numeroase controverse pe care am încercat să le înlăturăm cu argumente logico-juridice.
Așa după cum am precizat de mai multe ori, am pornit, în tratarea subiectului temei, de la definiția pe care ne-o oferă doctrina, în care, filiația (maternă), este acceptată ca fiind legătura juridică, bazată pe concepție, care există între mamă si copil.
Astfel, observăm și notăm împrejurarea că, doctrina privește filiați drept un veritabil raport juridic și, mai mult, acordă faptului concepțiuni valoare de izvor primar și esențial al acestui raport juridic; altfel spus, concepțiunea este faptul juridic generator al raportului juridic al filiației, câtă vreme, prin fapt juridic, vom înțelege, aceea împrejurare care, potrivit legii, atrage după sine anumite consecințe juridice.
Cu toate acestea, am văzut și demonstrat faptul că legea nu acordă pur și simplu și direct valoare de raport juridic (legătura de drept) filiației, ci, unul intermediat. Astfel, legiuitorul și legea (Codul Civil), în primul rând, conferă calitate de raport juridic conceptului de rudenie, pe care o definește în art. 405 alin. (1) C.Civ., ca fiind legatura bazată pe descendentă unei persoane dintr-o altă persoana sau pe faptul că mai multe persoane au un ascendent comun, și, de asemenea, în alin.(2) că, rudenia civilă este legatura rezultată din adopția încheiată în condițiile prevăzute de lege.
În alți termeni, ne-am întrebat dacă filiația este sau nu un raport juridic, și anume o relație socială, patrimonială sau nepatrimonială, reglementată de norma de drept civil, și care este structura acestui raport.
Opțiunea fermă pentru un raspuns definitiv, devine cu atât mai dificilă, în condițiile în care, doctrina clasică, consideră filiația ca fiind o simplă consecință directă a faptului material al procreațiunii, pentru ca, la rându-i, filiația să aibă drept consecință, rudenia, ce este „un raport legal între două persoane, pe cand, filiațiunea este o legatură naturală”, caz în care, nu am mai putea vorbi despre existența unui raport juridic.
Tocmai de aceea, pentru a clarifica modalitatea în care aceste stări de fapt se prefac, sub acțiunea normelor juridice, în veritabile raporturi juridice, noi credem și am demonstrat că se cere a se stabili ordinea în care acestea (împrejurarile factuale) acționează și interacționează; astfel, este clar că, mai întai, deci primul fapt generator îl constituie concepțiunea, privită ca moment al fecundării unui gamet feminin (ovul) cu un gamet masculin (spermatozoid), indiferent de modalitatea de realizare, deci, și „în laborator” ori tocmai în legătură cu această ipoteză, se cereau clarificări și argumentări, rolul doctrinei și al practicii judiciare fiind preponderente.
Biologic vorbind, ambii parinți vor fi donatorii celor două materiale genetice, caz în care vorbim de filiație genetică. Însă, în ipoteza noastră, legea nu recunoaște niciun efect; prin urmare, este exclus vreun raport juridic între tatăl donator și copil, câtă vreme, potrivit art. 441. alin. (1) C.Civ., reproducerea umană asistată medical cu terț donator nu determină nicio legatură de filiație între copil și donator. Însă, cu toate aceastea, filiația, văzută ca legatură biologică dintre donator și copil, rămâne o realitate faptică, dar, dupa cum legea o spune, nu ca stare de drept.
Conchizând, în opinia mea, cred că filiația, o dată stabilită, determină rudenia, care, la rându-i, este privită ca o legătură juridică dintre persoane, fondată, nu exclusiv pe faptul nașterii, ci pe acela al filiației.
De asemenea, cu toate că situațiile în care se solicită stabilirea filiației față de mamă sunt extrem de rare, această probabilitate există și, de aceea, credem că analiza eventualităților și a modalităților de soluționare a spețelor cu un asemenea obiect trebuie luată în calcul și dezvoltată în plan teoretic de doctrina juridică.
BIBLIOGRAFIE
Doctrină
Anitei, Nadia Cerasela, Dreptul familiei-conform Noului Cod Civil, Editura Hamangiu, București 2012;
Bacaci, Alexandru, Cristina Codruța Hageanu, Viorica Dumitrache, Dreptul familiei, ediția a IV-a, Editura All Beck, București 2005;
Fl.A Baias, E. Chelaru, R. Constantinovici, I. Macovei, Noul cod civil, Editura C.H.Beck, București 2012;
Filipescu, Ion Tratat de dreptul familiei, Ediția 8, Editura C.H. Beck, 2006;
Florian, Emese, Dreptul Familiei, Editia 3, Editura C.H. Beck, București 2010;
Florian, Emese Dreptul familiei în reglementarea NCC, ediția 4, Editura C.H.Beck, București 2011;
Hăgeanu, Cristina Codruța Dreptul familiei și actele de stare civilă.conform Noului Cod civil, Editura Hamangiu 2012;
Ionașcu, A. ș.a., Filiația și octorirea minorilor, Editura Dacia Cluj-Napoca 1980;
Lupașcu, Dan, Crăciunescu, Cristiana Mihaela Dreptul familiei în noul cod civil, ediția a II-a, Editura Universul Juridic, București 2012;
Măgureanu, Ilie Dreptul familiei și actele de stare civilă, conform noilor reglementări juridice, Note de curs 2013;
Pricopi, Adrian Dreptul familiei, Editura Fundația « România de Mâine », ediția a 4-a, București, 2008 ;
Articole din reviste de specialitate
Legislație
Constituția României
Noul Codul civil
Codul de procedură civilă
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Filiatia Fata de Mama (ID: 115509)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.