Filiatia Copilului Fata DE Tatal DIN Timpul Casatoriei

1. CAPITOLUL I

1.1. FILIAȚIA

NOȚIUNI INTRODUCTIVE

Termenul ,,filiație’’ provine din latinescul filiatio – înrudire pe linie descendentă și generează o serie de relații de rudenie cu multiple aspecte juridice, psihologice, afective.

Filiația este izvorul rudeniei care produce numeroase și variate efecte, unele în domeniul relațiilor juridice reglementate de Codul Familiei (drepturile și îndatoririle părinților față de copiii lor minori, obligația de întreținere) iar altele în domeniul relațiilor juridice reglementate de alte coduri sau legi (vocația reciprocă la succesiune, drepturile la alocațiile familiale).

În literatura de specialitate termenul ,,filiație’’ este analizat în sensul larg și în sensul restrâns. În sens larg, termenul se referă la șirul neîntrerupt de nașteri care leagă o persoană de un strămoș al ei, de ascendenții săi. Într-un înțeles restrâns, termenul evocă legătura de sânge dintre un copil și fiecare dintre părinții săi. Această legătură de sânge, pe care se întemeiază filiația, rezultă din faptul nașterii și cel al concepției (zămislirii) copilului.

TIPURI DE FILIAȚIE

Filiația poate fi analizată în raport cu mama copilului, caz în care aceasta primește denumirea de maternitate sau în raport cu tatăl copilului, în acest caz fiind denumită paternitate. În ambele cazuri, filiația poate rezulta din căsătorie, în situația în care copilul a fost conceput sau născut în timpul căsătoriei părinților săi sau din afara căsătoriei, când concepția sau nașterea copilului se produce fără ca părinții acestuia să fie căsătoriți. Deasemenea, filiația poate rezulta și din înfiere, în temeiul legii, din actul de voință al părților, încuviințat de autoritatea tutelară, în comparație cu fiiația firească, care decurge din comunitatea de sânge, fiind o legătură biologică.

FILIAȚIA ȘI STATUTUL CIVIL AL PERSOANELOR FIZICE

Identificarea persoanei fizice desemnează individualitatea omului în raporturile juridice civile. Aceasta se realizează prin nume, domiciliu și starea civilă. Atributele de identificare a persoanei fizice reprezintă drepturi nepatrimoniale.

Numele reprezintă un atribut de identificare a persoanei fizice care constă în dreptul omului de a fi individualizat atât în familie, cât și în societate prin anumite cuvinte determinate, cu o asemenea semnificație potrivit dispozițiilor legale. Acesta se formează din numele de familie și prenumele și conferă dreptul de a purta numele, dreptul de a cere îndepărtarea erorilor de scriere a numelui în orice act, precum și dreptul de a se opune justificat la folosirea numelui, în mod neîndreptățit, de altă persoană.

Există mai multe ipoteze privind stabilirea numelui de familie, și anume: a) în cazul copilului din căsătorie;

b) în cazul copilului din afara căsătoriei

          În situația stabilirii numelui de familie al copilului din căsătorie, se poate observa existența următoarelor reguli:

– copilul ia numele de familie comun al părinților, dacă aceștia au un nume comun de familie;

– copilului i se stabilește ca nume de familie de către părinți sau de către autoritatea tutelară, fie numele de familie al unuia dintre părinți, fie numele de familie rezultat din numele de familie reunite ale părinților, atunci când aceștia nu au același nume de familie.

În cazul stabilirii numelui de familie al copilului din afara căsătoriei, distingem următoarele situații:

– când copilul a fost recunoscut de ambii părinți, acestuia i se stabilește numele conform reglementărilor art. 62 din Codul Familiei, adică, într-o astfel de situație copilul va lua numele unuia dintre părinți sau numele lor reunite;

– în cazul copilului care își stabilește filiația numai față de unul dintre părinți, copilul va lua numele acelui părinte.

În ceea ce privește modificarea numelui de familie, se au în vedere modificările survenite în urma căsătoriei persoanei.

În cazul modificării numelui de familie ca urmare a schimbărilor survenite în filiația persoanei, distingem:

1. în situația stabilirii filiației copilului găsit din părinți necunoscuți, dacă se stabilește filiația față de unul dintre părinți, atunci copilul devine din căsătorie sau din afara căsătoriei și numele se stabilește ca și în cazul copilului din căsătorie sau din afara căsătoriei.

2. în cazul stabilirii filiației copilului și față de cel de al doilea părinte, instanța judecătorească poate încuviința copilului să poarte numele părinților față de care și-a stabilit în urmă filiația.

3. în cazul tăgăduirii paternității copilului din căsătorie, dacă acțiunea este admisă, atunci se are în vedere situația în care mama copilului nu are nume comun cu al soțului care a tăgăduit paternitatea; în această situație, copilul va trebui să ia numele de familie al mamei, din momentul nașterii. Atunci când mama copilului are numele de familie comun cu al soțului care a tăgăduit paternitatea, și căruia i s-a admis acțiunea, copilul va păstra numele de familie ca fiind numele părinților față de care are stabilită filiația (mama). Dacă, după tăgăduirea paternității, copilului i se stabilește filiația față de un alt bărbat, atunci sunt incidente reglementările art. 64 alin. 2 din Codul familiei.

3. în cazul adopției au loc modificări ale numelui de familie după cum urmează:

– în cazul încuviințării adopției, copilul adoptat dobândește numele celui care îl adoptă;

– dacă adopția se face de către soți care nu au numele comun, aceștia sunt obligați să declare în fața instanței numele pe care copilul îl va purta. Dacă aceștia nu se înțeleg, va decide instanța;

– când se dispune desfacerea adopției, instanța se va pronunța și cu privire la numele copilului după acest moment;

– în cazul anulării adopției, cel adoptat redobândește numele avut înainte de adopție.

Prenumele reprezintă o parte a numelui în sens larg, de natură să individualizeze persoana fizică în familie în primul rând, precum și în societate. Prenumele prezintă aceleași caractere juridice ca și numele. Acesta se stabilește la înregistrarea nașterii, pe baza declarației făcute de persoana care declară acest eveniment.

Domiciliul reprezintă un atribut de identificare a persoanei fizice care o individualizează spațial, indicând un anume loc cu o asemenea semnificație juridică pentru persoana respectivă.

Dovada domiciliului de drept comun se face cu cartea de identitate, iar în cazul domiciliului minorului sub 14 ani, domiciliul se dovedește cu certificatul de naștere al acestuia și cartea de identitate a părinților sau a reprezentantului legal. Minorul are domiciliul legal fie la părinții săi, fie la părintele la care locuiește statornic, fie la părintele care îi asigură ocrotirea, fie la tutore.

Starea civilă reprezintă un drept nepatrimonial, un element de identificare al persoanei fizice prin indicarea calităților acesteia cu o anume semnificație. Este vorba despre o sumă de calități personale care intră în competența stării civile. Pentru a o desemna se folosește și noțiunea de statut civil al persoanei. Starea civilă este un drept subiectiv și ajută individualizarea persoanei, căreia i se da astfel posibilitatea de a se evidenția prin starea civilă, posibilitatea de a pretinde să fie individualizată de alta prin acest element și posibilitatea de a apela la forța coercitivă a statului atunci când este încălcată starea civilă. Reprezintă un minimum de calități personale desemnând faptul că  omul se află în raporturi juridice din căsătorie, din afara căsătoriei, necăsătorit, divorțat, văduv, în raporturi de rudenie sau de afinitate, bărbat sau femeie, de o anumită vârstă, născut într-o anumită localitate etc.

MODURI DE STABILIRE A FILIAȚIEI

Cum filiația față de mamă are la bază faptul ușor de dovedit al nașterii, stabilirea ei nu ridică atâtea probleme ca filiația față de tată. Certitudinea maternității este exprimată și prin adagiul latin mater in iure semper certa est. Elementele de stabilire a maternității sunt prevăzute în art. 47 C. fam. Primul element este „faptul nașterii”, iar al doilea este „identitatea copilului”, respectiv copilul a cărui filiație se stabilește trebuie să fie acela pe care femeia față de care se stabilește filiația l-a născut. În consecință, stabilirea maternității se face prin certificatul de naștere, prin recunoaștere și prin hotărâre judecătorească, iar dovada ei se face numai prin certificatul de naștere și hotărâre judecătorească.

Paternitatea este mai greu de stabilit pentru că se bazează pe faptul concepției. Paternitatea se stabilește diferit dacă este din căsătorie sau din afara ei, însă drepturile copilului sunt identice. Prezumția de paternitate acționează în favoarea copilului din căsătorie, iar prezumția aplicată greșit sau din eroare se înlătură prin tăgada de paternitate sau prin acțiunea în contestarea paternității.

În timp ce filiația față de mamă, având la bază faptul material și neîndoielnic al nașterii, se poate dovedi mult mai ușor, filiația față de tată, rezultând din faptul concepției, se stabilește mai anevoios.

Această dificultate decurge din aceea că faptul concepției nu poate fi dovedit direct, ci trebuie probate împrejurări conexe, certe, din care să se poată deduce procreația.

Astfel, în ce privește copilul din căsătorie, faptul conex, cert, este căsătoria, iar în privința copilului din afara căsătoriei, faptul conex constă în relațiile sexuale întreținute de mamă cu pretinsul tată în perioada timpului legal al concepției.

Stabilirea paternității din căsătorie are loc prin prezumțiile legale de paternitate, astfel cum sunt consacrate prin art. 53 C. fam., iar a copilului din afara căsătoriei, prin recunoaștere sau prin hotărâre judecătorească, potrivit art. 56 C. fam. Astfel fiind, urmărind să înlesnească dovada raportului de filiație paternă a copilului din căsătorie, legiuitorul a instituit două prezumții de paternitate: prima întemeiată pe faptul concepției copilului în timpul căsătoriei, fidelitatea soției subînțelegându-se; cea de-a doua fondată pe faptul nașterii copilului în timpul căsătoriei, pentru că se presupune recunoașterea tacită de paternitate de către bărbatul care se căsătorește cu o femeie gravidă, cunoscând starea în care se găsește aceasta.

Dată fiind însemnătatea delimitării termenului legal al concepției și față de imposibilitatea dovedirii cu exactitate a momentului procreației, legiuitorul, pe baza datelor oferite de științele medicale referitor la perioada cea mai scurtă și perioada cea mai lungă de gestație completă, care să permită nașterea unui copil viu și, în principiu, viabil, a stabilit prin art. 61 Cod. fam. că “timpul cuprins între a trei sute și a o suta optzecea zi dinaintea nașterii copilului este timpul legal al concepției”. Termenul se socotește regresiv, pe zile, pornindu-se de la ziua nașterii copilului care nu se va include, fiindcă textul se referă la timpul “dinaintea nașterii”; în schimb va intra în calcul ziua de împlinire. În acest fel, prin includerea zilei de împlinire, diferența dintre cele două intervale – 300 de zile, 180 de zile – este de 121 zile.

1.2. FILIAȚIA FAȚĂ DE TATĂ

1.2.1. CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE

Filiația față de tată sau paternitatea constă în legătura juridică bazată pe faptul concepției, care există între tată și fiu. Deși sub aspectul statutului juridic, copilul din afara căsătoriei are aceeași situație cu cel din căsătorie, Codul familiei reglementează distinct paternitatea copilului din căsătorie (art. 53-55 C. fam.) de aceea a copilului din afara căsătoriei (art. 56-60 C. fam.), întrucât, așa cum vom arăta, paternitatea se stabilește deosebit în cele două situații.

1.2.2. COPILUL DIN CĂSĂTORIE

Potrivit prevederilor art. 53 și 57 C. Fam., sunt copii din căsătorie:

a. copiii născuți în timpul căsătoriei. Copilul este din căsătorie dacă a fost născut între data încheierii căsătoriei și data desfacerii acesteia. Copilul este din căsătorie, dacă a fost născut în timpul căsătoriei, chiar dacă a fost conceput înaintea încheierii acesteia. Copilul este din căsătorie, indifscă, potrivit art. 56 C. fam. Astfel fiind, urmărind să înlesnească dovada raportului de filiație paternă a copilului din căsătorie, legiuitorul a instituit două prezumții de paternitate: prima întemeiată pe faptul concepției copilului în timpul căsătoriei, fidelitatea soției subînțelegându-se; cea de-a doua fondată pe faptul nașterii copilului în timpul căsătoriei, pentru că se presupune recunoașterea tacită de paternitate de către bărbatul care se căsătorește cu o femeie gravidă, cunoscând starea în care se găsește aceasta.

Dată fiind însemnătatea delimitării termenului legal al concepției și față de imposibilitatea dovedirii cu exactitate a momentului procreației, legiuitorul, pe baza datelor oferite de științele medicale referitor la perioada cea mai scurtă și perioada cea mai lungă de gestație completă, care să permită nașterea unui copil viu și, în principiu, viabil, a stabilit prin art. 61 Cod. fam. că “timpul cuprins între a trei sute și a o suta optzecea zi dinaintea nașterii copilului este timpul legal al concepției”. Termenul se socotește regresiv, pe zile, pornindu-se de la ziua nașterii copilului care nu se va include, fiindcă textul se referă la timpul “dinaintea nașterii”; în schimb va intra în calcul ziua de împlinire. În acest fel, prin includerea zilei de împlinire, diferența dintre cele două intervale – 300 de zile, 180 de zile – este de 121 zile.

1.2. FILIAȚIA FAȚĂ DE TATĂ

1.2.1. CONSIDERAȚII INTRODUCTIVE

Filiația față de tată sau paternitatea constă în legătura juridică bazată pe faptul concepției, care există între tată și fiu. Deși sub aspectul statutului juridic, copilul din afara căsătoriei are aceeași situație cu cel din căsătorie, Codul familiei reglementează distinct paternitatea copilului din căsătorie (art. 53-55 C. fam.) de aceea a copilului din afara căsătoriei (art. 56-60 C. fam.), întrucât, așa cum vom arăta, paternitatea se stabilește deosebit în cele două situații.

1.2.2. COPILUL DIN CĂSĂTORIE

Potrivit prevederilor art. 53 și 57 C. Fam., sunt copii din căsătorie:

a. copiii născuți în timpul căsătoriei. Copilul este din căsătorie dacă a fost născut între data încheierii căsătoriei și data desfacerii acesteia. Copilul este din căsătorie, dacă a fost născut în timpul căsătoriei, chiar dacă a fost conceput înaintea încheierii acesteia. Copilul este din căsătorie, indiferent dacă soțul mamei a cunoscut sau nu starea de graviditate a viitoarei soții, la momentul încheierii căsătoriei.

Potrivit prevederilor art. 23, alin. 2 C. Fam., copilul născut în timpul căsătoriei lovită de nulitate absolută sau relativă este considerat din căsătorie, deoarece desființarea căsătoriei nu are niciun efect asupra copiilor.

b. copiii concepuți în timpul căsătoriei și născuți după desfacerea, încetarea sau desființarea căsătoriei dacă nașterea a avut loc înainte ca mama să fi intrat într-o nouă căsătorie.

1.2.3. COPILUL DIN AFARA CĂSĂTORIEI

Potrivit prevederilor art. 57 și 59 din Codul familiei, copilul conceput și născut în afara căsătoriei este din afara acesteia. Dimensiunea termenului în afara căsătoriei reprezintă, în acest caz, înainte de încheierea căsătoriei sau după desfacerea, încetarea sau declararea nulității căsătoriei.

1.2.4. MODURI DE STABILIRE A PATERNITĂȚII

Între copilul din căsătorie și cel din afara căsătoriei există deosebiri din punct de vedere al stabilirii filiației față de tată. Paternitatea copilului din căsătorie se stabilește prin prezumția de paternitate, iar paternitatea copilului din afara căsătoriei se stabilește prin recunoaștere sau prin acțiune în justiție pentru stabilirea paternității.

2. CAPITOLUL 2

2.1. STABILIREA FILIAȚIEI FAȚĂ DE TATĂL DIN CĂSĂTORIE

2.1.1. PREZUMȚIA DE PATERNITATE

Articolul 53 alin. 1 C. fam. prevede: „Copilul născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soțul mamei”. Instituirea prezumției se explică prin aceea că faptul concepției nu poate fi dovedit nemijlocit, astfel că se dovedește un fapt conex – nașterea, din care se trage apoi concluzia în privința concepției.

În literatura juridică s-a arătat că această prezumție este realistă și suplă. Este realistă, întrucât, îndeobște, copilul născut în timpul căsătoriei este conceput de mamă cu soțul ei și este suplă, pentru că, atunci când soțul mamei nu este tatăl copilului, el poate răsturna prezumțiile prin acțiunea în tăgada paternității. Prezumția, astfel cum este instituită de art. 53 alin. 1 C. fam., include și pe copilul conceput înainte de încheierea căsătoriei, dar născut în timpul acesteia, legiuitorul presupunând că bărbatul care se căsătorește cu o femeie însărcinată, ipso facto, se consideră a fi tatăl acelui copil. Este deci vorba de prezumția de recunoaștere tacită a paternității copilului conceput înainte de încheierea căsătoriei, care este mai puternică decât recunoașterea expresă a filiației. Soluția adoptată de legiuitor în privința copilului conceput înainte de căsătorie, dar născut în timpul acesteia, are meritul de a fi și practică, întrucât dovada filiației față de tată se face, astfel, prin dovada nașterii copilului în timpul căsătoriei, nefiind necesară proba mai greu de făcut a concepției copilului. Aceasta din urmă se va dovedi cu ajutorul altei prezumții, aceea a timpului legal al concepției.

Alineatul 2 al art. 53 C. fam. prevede: „Copilul născut după desfacerea, declararea nulității sau anularea căsătoriei are ca tată pe fostul soț al mamei, dacă a fost conceput în timpul căsătoriei și nașterea sa a avut loc înainte ca mama să fi intrat într-o nouă căsătorie.” Se instituie astfel prezumția de paternitate în favoarea copilului născut după încetarea căsătoriei, dar care a fost conceput în timpul acesteia. Aceasta este cea de-a doua prezumție cuprinsă în art. 53 C. fam. și diferă de prima prin temeiul său. Astfel, prima prezumție se bazează pe nașterea copilului în timpul căsătoriei, iar cea de-a doua se bazează pe concepția lui în timpul căsătoriei.

2.1.2. FUNDAMENTUL PREZUMȚIEI DE PATERNITATE

Fundamentul prezumției de paternitate, consacrată în Codul Familiei, este unul moral, bazându-se pe ideea morală că soții au avut, în timpul căsătoriei, relații de felul acelora din care au putut rezulta copii. Aceste relații au avut un caracter exclusivist și, în acest punct, morala se întrepătrunde cu dreptul, în sensul că, în dreptul nostru, relațiile extraconjugale sunt interzise și se pedepsesc sub forma infracțiunii de adulter.

Evident, respectarea obligației de fidelitate nu poate fi cuantificată, nici ea, decât cu caracter relativ, și, de aceea, în privința ei funcționează tot o prezumție de respectare, care va putea fi răsturnată prin proba contrară. Prezumțiile care stau la baza prezumției de paternitate funcționează și în cazul separației în fapt a soților și în cazul dispariției unuia dintre soți. În cazul separației în fapt, nu are relevanță juridică motivul separației, însă, în funcție de acesta, se vor putea aduce mai greu sau mai ușor probe care să infirme prezumția. În cazul în care, cel dispărut a fost declarat ulterior mort prin hotărâre judecătorească, prezumția de paternitate va funcționa până la data stabilită prin hotărâre judecătorească ca fiind data morții.

În cazul în care copilul a fost conceput înainte de încheierea căsătoriei, dar a fost născut în timpul căsătoriei, fundamentul prezumției de paternitate nu îl mai constituie prezumția de fidelitate, ci principiul ocrotirii copilului și familiei.

2.1.3. COPII CARE BENEFICIAZĂ DE PREZUMȚIA DE PATERNITATE

Potrivit art. 53, alin. 1, C. Fam, beneficiază de prezumția de paternitate copilul născut în timpul căsătoriei, precum și cel conceput în timpul căsătoriei, însă născut după data încetării, desfacerii sau desființării căsătoriei, conform art. 53, alin. 2 C. Fam, dacă nașterea a avut loc înainte ca mama să fi intrat într-o nouă căsătorie.

Copilul este conceput în timpul căsătoriei dacă nașterea sa a intervenit în cel mult 300 de zile după data încetării sau desfacerii căsătoriei. Acest termen rezultă din prevederile legale ale art. 61 C. Fam., care fixează durata maximă a gestației la 300 de zile.

În ceea ce privește copilul conceput sau născut în timpul unei căsătorii desființate, acesta are aceeași situație cu cel născut sau conceput într-o căsătorie valabilă, deoarece, potrivit art. 23 alin. 2 din Codul Familiei, declararea nulității căsătoriei nu are nicio urmare în privința copiilor, care își păstrează situația de copii din căsătorie.

2.1.4. FUNCȚIONAREA PREZUMȚIEI DE PATERNITATE

Prezumția de paternitate funcționează automat, deci indiferent de mențiunile din actul de naștere al copilului.

În practica judiciară, s-a decis că prezumția de paternitate nu poate fi înlăturată prin înregistrarea copilului pe numele altui bărbat decât soțul mamei și nici prin recunoașterea copilului de către pretinsul tată, înainte de a se fi admis acțiunea în tăgăduirea paternității.

În cazul în care soțul mamei nu a fost trecut la rubrica tatăl copilului, se poate introduce o acțiune prin care să se ceară constatarea aplicabilității dispozițiilor art. 53 C. Fam., privitor la prezumția de paternitate.

În doctrină, s-au făcut precizări importante în ce privește delimitarea acțiunilor în rectificarea actelor de stare civilă, de cele în anularea actelor de stare civilă.

Mai întâi, potrivit prevederilor art. 57 din Legea nr.119/1996 rectificarea, anularea și completarea actelor de stare civilă este de competența instanțelor judecătorești. Această competență nu trebuie însă confundată cu anularea certificatelor de stare civilă, care se realizează întotdeauna pe calea procedurii administrative, deoarece certificatele de stare civilă sunt acte administrative.

S-a decis că acțiunile în rectificarea actului de stare civilă nu pot soluționa problema de fond a filiației. Prin rectificarea unui act de stare civilă nu se modifică starea civilă a persoanei, deși, în practica judecătorească, s-a statuat că instanța poate să decidă completarea actului de stare civilă pentru ca acesta să corespundă adevăratului statut civil al persoanei.

2.1.5 TIMPUL LEGAL AL CONCEPȚIEI

Pentru a suplini faptul că nici în prezent știința nu poate stabili cu maximă precizie momentul concepției, legiuitorul a instituit, prin art. 61 C. fam., prezumția timpului legal al concepției, care se stabilește făcând diferența dintre durata maximă a gestației, fixată de legiuitor la 300 de zile, și durata minimă, fixată la 180 de zile. Rezultă, așadar, că perioada legală de concepție este de 120 de zile.

Articolul 61 C. fam. prevede: „Timpul cuprins între a trei sute și a o sută optzecea zi dinaintea nașterii copilului este timpul legal al concepției. El se socotește de la zi la zi”. În cazul paternității din afara căsătoriei, pentru a se admite acțiunea în stabilirea paternității, este nevoie să se dovedească existența relațiilor sexuale dintre mamă și pretinsul tată, în perioada legală de concepție.

2.1.6. CARACTERUL PREZUMȚIEI TIMPULUI LEGAL AL CONCEPȚIEI

Doctrina este unanimă în a aprecia că prezumția timpului legal al concepției are un caracter absolut. Sensul în care trebuie să se interpreteze acest caracter nu este însă același.

Astfel, într-o primă opinie exprimată în literatura juridică, s-a susținut că sensul absolut ce se atribuie prezumției timpului legal al concepției se referă atât la inadmisibilitatea dovedirii faptului că zămislirea a avut loc peste limitele stabilite de legiuitor, cât și la inadmisibilitatea dovezii că zămislirea a avut loc într-o anumită subperioadă a timpului legal al concepției.

Într-o a doua opinie, care dobândește tot mai mulți susținători, se consideră că înțelesul ce trebuie conferit caracterului absolut al acestei prezumții este acela că nu se poate dovedi că sarcina a fost mai scurtă de 180 de zile și nici că a fost mai lungă de 300 de zile, dar este admisibilă dovada că faptul concepției a avut loc într-o anumită parte din timpul stabilit de lege ca fiind al concepției.

În ceea ce ne privește, socotim că numai cea de-a doua opinie poate fi susținută, ea răspunzând în mai mare măsură nevoilor practice de a se stabili cu certitudine paternitatea, dar și exigențelor teoretice. Într-adevăr, legiuitorul, indicând cea mai scurtă și cea mai lungă perioadă de gestație și, prin diferența dintre acestea, timpul legal al concepției, a stabilit că zămislirea poate avea loc oricând în această perioadă, dar nu în tot timpul ei, căci, evident, aceasta din urmă ipoteză este absurdă. Ca urmare, considerăm admisibilă dovada momentului real al concepției, situat între limitele extreme stabilite de legiuitor, atât timp cât aceasta este posibilă.

Concluzionând, arătăm, așadar, că, în măsura în care, pe cale științifică, se stabilește cu certitudine că faptul concepției a avut loc într-o anumită parte din timpul legal al concepției, trebuie să acceptăm toate consecințele ce, pe plan juridic, decurg din această împrejurare, întrucât, prin aceasta, nu se înfrânge caracterul irefragabil al prezumției.

2.1.7. PUTEREA DOVEDITOARE A CERTIFICATULUI DE NAȘTERE UNIT CU FOLOSINȚA STĂRII CIVILE CONFORME CU ACESTA ÎN MATERIA FILIAȚIEI FAȚĂ DE TATĂ

Potrivit prevederilor art. 53 alin. 3 C. Fam., prevederile din materia filiatiei față de mamă, referitoare la imposibilitatea contestării filiației în cazul în care există conformitate între certificatul de naștere al copilului și folosirea stării civile, sunt aplicabile în materia filiației față de tată. S-a pus problema, care este sensul acestei prevederi legale. S-ar putea susține că, în cazul în care există conformitate între certificatul de naștere și folosința stării civile, filiația față de tată nu mai poate fi pusă în discuțe? Răspunsul credem că nu poate fi decât în sens negativ.

Astfel, așa cum s-a arătat, în cazul filiației față de tată, prezumția de paternitate instituită de art. 53 alin. 1 și 2 din Codul familiei, lasă fără efecte juridice orice înscriere în actul de stare civilă a copilului, care ar veni împotriva ei. Câta vreme soțul mamei copilului nu a înlăturat, printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă, prezumția legală de paternitate, orice recunoaștere a paternității copilului de către un alt bărbat este nulă și, cu atât mai mult, orice înscriere frauduloasă în actul de naștere a copilului, în sensul că un alt bărbat decât soțul mamei este tatăl copilului.

S-a statuat, in practica judecătorească, în sensul că mama copilului nu poate porni o acțiune în stabilirea filiației copilului dacă este căsătorită și soțul său nu a făcut tăgada paternității.

În concluzie, prevederile art. 53 alin. 3 din C. Fam, trebue să fie interpretate în sensul că ele se referă numai la filiația față de mamă. Prin urmare, odată stabilită față de mamă și existând conformități între certificatul de naștere și folosința stării civile, filiația față de mamă nu mai poate fi pusă în discuție. Dacă mama copilului este căsătorită, va opera prezumția de paternitate. Așadar, între filiația față de mamă și filiația față de tată există o strânsă interdependență.

Așa cum s-a spus, prezumția de paternitate este o prezumție legală, intermediară, mixtă, care se deosebește atât de prezumțiile absolute, irefragabile, cât și de cele relative. Astfel, această prezumție nu este irefragabilă, deoarece nu poate fi combătută, însă nu este nici relativă, deoarece nu poate fi combătută decât de soțul mamei sau fostul soț al mamei, în condiții speciale ale art. 54, 55 din Codul familiei.

2.1.8. CONFLICTUL DE PATERNITATE (DUBLA PATERNITATE)

Problema așa-zisului conflict de paternitate se pune numai în legătură cu copilul din căsătorie și presupune, în toate cazurile, ca prezumția de paternitate să fie operantă față de doi bărbați. Această problemă apare atunci când copilul este conceput în timpul căsătoriei și se naște în alta.

Cazuri:

Cazul în care prima căsătorie a unei femei încetează sau se desface și, la mai puțin de 300 de zile de la încetarea sau desfacerea acestei căsătorii, femeia se recăsătorește și apoi dă naștere unui copil. Prin urmare, în acest caz copilul este conceput în timpul primei căsătorii, dar este născut în timpul celei de-a doua căsătorii. Potrivit art. 53 alin. 2 C. Fam, copilul va avea ca tată pe soțul mamei din cea de-a doua căsătorie.

Cazul când soțul din prima căsătorie este declarat mort prin hotărâre judecătorească și soția se recăsătorește și, la mai puțin de 300 de zile de la încheierea celei de-a doua căsătorii, naște un copil. Ulterior, dacă primul soț reapare, hotărârea judecătorească de declarare a morții va fi anulată, dar cea de-a doua căsătorie va rămâne valabilă și, deci, copilul va avea ca tată pe soțul mamei din cea de-a doua căsătorie.

Cazul când femeia încheie două căsătorii și dă naștere unui copil. Potrivit art. 19 C. fam, cea de-a doua căsătorie este lovită de nulitate absolută, dar, potrivit art. 23 alin. 2 C. fam, nulitatea căsătoriei nu are nicio urmare în privința copilului, care își păstrează situația de copil din căsătorie. Ar însemna că tatăl copilului este soțul mamei din cea de-a doua căsătorie.

Se poate observa că dubla paternitate se pune numai cu privire la paternitatea din căsătorie, deoarece, între paternitatea dn căsătorie și cea din afara căsătoriei, nu poate exista conflict de paternitate.

Astfel, copilul care are filiația stabilită pe baza prezumției de paternitate nu mai poate fi recunoscut de un alt bărbat și nici nu poate stabili paternitatea prin hotărâre judecătorească. O altă filiație față de tată ar fi posibiliă, dacă soțul mamei, față de care operează prezumția de paternitate, ar face tăgada paternității.

Prezumția de paternitate are o forța juridică superioară celorlalte moduri de stabilire a filiației și are funcția de contestare a filiației care a fost stabilită prin recunoaștere voluntară.

Recunoașterea de paternitate poate fi contestată și în cazul în care un bărbat recunoaște un copil, care s-a născut după declararea judecătorească a morții soțului mamei, însă la mai puțin de 300 de zile de la aceasta. Dacă soțul mamei reapare, hotărârea judecătorească va fi anulată, iar filiața stabilită prin recunoaștere va fi infirmată, deoarece va redeveni activă prezumția de paternitate.

Așadar, dubla paternitate nu poate exista între paternitatea din căsătorie și paternitatea din afara căsătoriei. Pe de altă parte, nu poate exista nici numai între paternitatea din afara căsătoriei.

Astfel, dacă un copil își stabilește paternitatea prin recunoaștere voluntară, iar ulterior iși stabilește paternitatea față de un alt bărbat prin hotărâre judecătorească, aceasta va îndeplini și funcția de contestare a filiației stabilite pe calea recunoașterii.

Dacă, dimpotrivă, s-a stabilit, mai întâi, filiația prin hotărâre judecătorească și, ulterior, un alt bărbat recunoaște pe acel copil, recunoașterea este lovită de nulitate absolută, deoarece hotărârea judecătorească produce efecte față de toata lumea (art. 23 din Decretul nr. 31/1954; Legea nr. 119/1996 privind actele de stare civilă).

2.2. CAZURI ÎN CARE SE POATE INTRODUCE ACȚIUNEA ÎN TĂGĂDUIREA PATERNITĂȚII

2.2.1. ACȚIUNEA ÎN TĂGĂDUIREA PATERNITĂȚII

Acțiunea în tăgada paternității face parte din categoria acțiunilor în contestația de stat prin care se urmărește înlăturarea unei stări civile aparente pe motiv că ea nu corespunde realității. A tăgădui paternitatea unui copil înseamnă a răsturna, pe cale judecătorească, prezumțiile de paternitate stabilite de lege în privința copiilor din căsătorie. Prezumțiile de paternitate, în baza cărora copilul născut în timpul căsătoriei are ca tată pe soțul mamei (art.53 alin.1 C.fam.) iar cel născut după desfacerea, declararea nulității sau anularea căsătoriei are ca tată pe fostul soț al mamei, dacă a fost conceput în timpul căsătoriei și nașterea sa a avut loc înainte ca mama să fi intrat într-o nouă căsătorie (art. 53 alin. 2 C.fam.), nu au caracter absolut, legea permițând să se facă dovada că bărbatul împotriva căruia operează nu este tatăl copilului. În consecință, ori de câte ori prezumția de paternitate acoperă o situație nereală există posibilitatea ca, prin acțiuni în justiție, această prezumție să fie înlăturată prin administrarea dovezii contrare.

Așadar, tăgada de paternitate este mijlocul juridic ce conferă posibilitatea înlăturării, prin hotărârea judecătorească, a unei stări civile care nu corsespunde realității prin răsturnarea în justiție a prezumțiilor legale de paternitate, făcându-se dovada, prin orice mijloc de probă admis de lege că este cu neputință ca soțul mamei să fie tatăl copilului

2.2.2 DREPTUL LA ACȚIUNEA ÎN TĂGADA PATERNITĂȚII ȘI TITULARUL DREPTULUI LA ACȚIUNEA ÎN TĂGADA PATERNITĂȚII

În reglementarea Codului familiei, dreptul la acțiunea în tăgada paternității a fost multă vreme strâns legat de persoana soțului mamei. Acest caracter exclusiv și personal al acțiunii în tăgada paternității rezultă din prevederile art. 54 alin. 2 C. fam. care arătau că acțiunea în tăgada paternității poate fi pornită numai de soțul mamei. Caracterul strict personal al dreptului la acțiunea în tăgada paternității împiedica intentarea acțiunii de către o altă persoană, indiferent că era vorba despre mamă, copil, alte rude, creditori sau procuror. Singura excepție era reglementată de dispozițiile art.54 alin. 2 C. Fam., în sensul că moștenitorii puteau continua acțiunea pornită de autorul lor în timpul vieții sale. În legătură cu acest caracter absolut, personal al acțiunii în tăgada paternității, în literatura juridică s-a exprimat opinia că a atribui dreptul la acțiunea în tăgada paternității numai soțului mamei echivalează cu a-i acorda acestuia un fel de monopol în aprecierea oportunității dreptului la acțiune, fără a ține seama de interesele mamei și copilului, care nu poate fi concordantă cu deplina și efectiva egalitate în drepturi dintre bărbat și femeie, constituind totodată, un obstacol în calea aflării adevărului.

În consecință, unii autori au arătat că dreptul de a înlătura prezumțiile legale de paternitate nu trebuie să fie numai o prerogativă a bărbatului, ci trebuie să se recunoască și mamei și copilului dreptul de a acționa. Alți autori, s-au exprimat, de asemenea, în favoarea înlăturării caracterului exclusiv personal al dreptului la acțiunea în tăgada paternității, fără a determina însă dacă un atare drept trebuie să fie recunoscut numai copilului, procurorului, curatorului celui dispărut sau deopotrivă și mamei.

Caracterul strict personal al dreptului la acțiunea în tăgada paternității a fost înlăturat prin Decizia Curții Constituționale nr. 349/2001. Prin această decizie, dispozițiile art. 54 alin. 2 C. fam. au fost declarate neconstituționale în măsura în care nu recunosc decât tatălui și mamei și copilului născut în timpul căsătoriei dreptul de a porni acțiunea în tăgada paternității.

În prezent, urmare a adoptării în anul 2007 a Legii nr. 288 pentru modificarea și completarea Legii nr. 4/1953 – Codul familiei, acțiunea în tăgăduirea paternității poate fi pornită de către moștenitori (art.54, alin 2 C. fam.). În persoana moștenitorilor, acțiunea își intervertește caracterul întrucât, în cazul lor, prevalează interese de ordin patrimonial, deoarece moștenitorii care au acceptat succesiunea ar fi împiedicați de copil în exercitarea drepturilor succesorale.

În ipoteza în care copilul ar renunța la moștenirea soțului mamei, moștenitorii vor avea dreptul să continue acțiunea în tăgada paternității, interesul fiind tot de ordin patrimonial, întrucât copilul ar putea cere de la aceștia pensie de întreținere.

2.2.3. EXERCITAREA DREPTULUI LA ACȚIUNEA ÎN TĂGADA PATERNITĂȚII DE CĂTRE TUTORE

Tutorele va putea porni acțiunea în tăgada paternității în condițiile art. 54 alin. 5 C. fam., respectiv dacă titularul acțiunii este pus sub interdicție. În actuala reglementare tutorele are posibilitatea de a introduce acțiunea în tăgada paternității fără a avea nevoie de încuviințarea autorității tutelare. O atare încuviințare era cerută de prevederile art. 54 alin. 3 C. fam. anterior modificării și completării Codului Familiei prin Legea nr. 288/2007, pentru ca tutorele soțului pus sub interdicție să poată porni acțiunea. Dreptul de a porni tăgada paternității recunoscut tutorelui completează protecția acordată celui pus sub interdicție. Se poate însă întâmpla să nu îi îndeplinească îndatorirea de a porni acțiunea în tăgada paternității, caz în care se ridică întrebarea dacă cel pus sub interdicție poate porni acțiunea în perioadele de luciditate. În legătură cu această problemă, în literatura juridică s-a exprimat opinia că dreptul la acțiunea în tăgada paternității nu poate fi recunoscut interzisului, întrucât acesta poate să introducă acțiunea după ridicarea interdicției, dacă tutorele nu a pornit-o cât timp a durat interdicția.

Trebuie avut însă în vedere faptul că potrivit art. 151 alin. 1 C. fam., ridicarea interdicției va fi pronunțată de către instanță, dacă au încetat cauzele care au provocat punerea sub interdicție. Or, conform art. 142 alin. 1 C. fam., o persoană va fi pusă sub interdicție dacă datorită alienației mintale sau a debilității mintale nu are discernământ pentru a se îngriji în interesele sale. În general, boala psihică ce face ca persoana să fie lipsită de discernământul necesar pentru a se putea îngriji de interesele sale este de durată, starea de înseninate putând persista până la data decesului celui suferind, astfel că, dacă a fost pus sub interdicție iar tutorele nu introduce acțiunea în tăgada paternității, el se găsește în imposibilitatea de a porni acțiunea. Astfel, două persoane între care nu există nicio legătură de sânge, rămân într-un raport de filiație nereal în temeiul unei prezumții care nu poate fi răsturnat datorită stării mintale a incapabilului și pasivității reprezentantului său. Credem că pentru a se evita o astfel de situație și a se da posibilitatea stabilirii unei stări civile care să corespundă realității, trebuie să se recunoască și celui pus sub interdicție dreptul de a se introduce acțiunea în momentele de luciditate, urmând ca aceasta să fie continuată de reprezentantul său legal. Se pune însă problema dacă tutela este singurul caz de reprezentare în această materie. Credem că după ce acțiunea a fost pornită de tutorele care apoi este îndepărtat de la tutelă pentru că nu și-a îndeplinit mulțumitor sarcina ori pentru celelalte motive arătate de art. 138 alin. 2 C. fam. și există urgență în soluționarea cauzei, atunci în temeiul art. 44 alin. 1 C. proc. Civ., instanța va putea numi un curator special care va avea posibilitatea să îl reprezinte pe incapabil până la numirea unui nou tutore. În plus, în cazul în care între reprezentant și reprezentat există conflict de interese (de ex: tutore al tatălui prezumat este chiar mama copilului), curatorul special numit îl va putea reprezenta pe incapabil. În schimb, dacă titularului dreptului la acțiune i s-a instituit curatela în condițiile art. 152 C. fam., curatorul nu este îndreptățit să îl reprezinte în acțiunea în tăgada paternității.

În ipoteza în care titularului dreptului la acțiunea în tăgada paternității este pus sub interdicție după ce a pornit acțiunea, ea va fi continuată de către tutore.

.

2.2.4. PERSOANELE ÎMPOTRIVA CĂRORA SE EXERCITĂ DREPTUL LA ACȚIUNEA ÎN TĂGADA PATERNITĂȚII

Anterior intrării în vigoare a Legii nr. 288/2007, Codul familiei nu conținea prevederi referitoare la calitatea procesuală pasivă, adică la persoanele împotriva cărora se putea introduce acțiunea în tăgada paternității. În urma modificării și completării dispozițiilor Codului familiei din Legea nr. 288/2007 art. 54 C. fam., arată împotriva cui se pornește acțiunea, făcându-se distincție între situația în care acțiunea este introdusă de către soțul mamei și cea în care aceasta este introdusă de către mamă sau copil.

Situația exercitării dreptului la acțiune de către soțul mamei.

Pentru ipoteza în care dreptul la acțiune se exercită de către soțul mamei, dispozițiile art. 54 alin. 3 C. fam. stabilesc că acesta introduce acțiunea împotriva copilului. Dacă acesta din urmă este minor cu vârsta sub 14 ani, el va fi reprezentat de către mamă, ea participând la proces în dublă calitate: ca reprezentant al copilului lipsit de capacitatea de exercițiu, dar și în nume propriu, întrucât potrivit art. 54 alin. 6 C. fam., mama copilului va fi citată în toate cazurile în care nu formulează ea însăși acțiunea. Dacă mama copilului este decedată sau nu are capacitatea de exercițiu, copilul va fi reprezentat de către un tutore. Copilul care are vârsta între 14 și 18 ani va fi citat și va sta personal în proces, fiind asistat de către ocrotitorul său legal (mamă sau, după caz, tutore). În situația în care minorul lipsit de capacitatea de exercițiu sau cu capacitatea de exercițiu restrânsă nu are reprezentant legal și există urgență în soluționarea cauzei, atunci, la cererea părții interesate, instanța poate să îi numească un curator special care să îl reprezinte până la numirea reprezentantului legal în condițiile legii (art. 44 alin. 1 și 2 C. proc. Civ.).

În cazul în care copilul este decedat, art. 54 alin. 3 C. fam. arată că acțiunea se pornește de tatăl prezumat împotriva mamei copilului. Unele precizări sunt necesare în legătură cu aceste prevederi:

– textul citat se referă la copilul născut viu și decedat până la momentul introducerii acțiunii de către bărbatul prezumat a fi tatăl copilului, nu și la copilul născut mort întrucât, în cazul acestuia din urmă nu se poate vorbi despre un raport de filiație împotriva căruia să se poată exercita dreptul la acțiune, astfel că, într-un atare caz, acțiunea ar fi lipsită de obiect.

– dispozițiile art. 54 alin. 3 C. fam. nu fac nicio referire la cazul în care, atât copilul cât și mama sunt decedați, însă există descendenți ai copilului. Credem că în situația în care copilul a lăsat descendenți, acțiunea ar trebui exercitată împotriva acestora, prevalând și în acest caz interese de ordin patrimonial, tatăl prezumat urmând să-i înlăture de la succesiunea ce s-ar deschide după moartea sa și la care aceștia ar putea veni prin reprezentarea copilului precedat. În plus, câtă vreme se recunoaște moștenitorilor copilului dreptul de a continua acțiunea pornită de acesta în timpul vieții, trebuie să se accepte și posibilitatea intentării aceleiași acțiuni împotriva lor.

– întrucât prevederile art. 54 alin. 3 C. fam. îl vizează numai pe copilul decedat până la data intentării acțiunii, se pune întrebarea împotriva cui va continua acțiunea în situația în care aceasta fusese pornită, dar copilul a decedat în cursul judecării. În literatura juridică s-a arătat că într-un astfel de caz acțiunea poate fi continuată împotriva reprezentantului legal al copilului sau a unui tutore ad-hoc, dacă minorul decedat era lipsit de capacitate de exercițiu sau împotriva unui tutore ad-hoc dacă acesta avea capacitate de exercițiu restrânsă. În ceea ce ne privește, credem că dacă acțiunea poate fi pornită împotriva mamei în cazul în care copilul este decedat la data introducerii ei, cu atât mai mult ea poate fi continuată împotriva acesteia în situația în care copilul decedează în timpul procesului. Dacă și mama copilului este decedată, iar copilul a lăsat descendenți, acțiunea poate fi continuată împotriva acestora.

b. Situația exercitării dreptului la acțiune de către mamă sau copil.

Dacă dreptul la acțiune se exercită de către mamă sau copil, art. 54 alin. 4 C. fam. prevede că aceștia introduc acțiunea pornită împotriva moștenitorilor lui. Dacă soțul mamei decedează în timpul procesului, acțiunea va putea fi continuată împotriva moștenitorilor săi.

Legea nu precizează împotriva cui se va exercita acțiunea în tăgada paternității în cazul în care cel ce ar trebui să aibă calitatea procesuală pasivă este pus sub interdicție. Într-o astfel de situație urmează a se aplica prevederile art. 42 C. proc. Civ. care arată că persoanele care nu au exercițiul drepturilor lor nu pot sta în judecată decât dacă sunt reprezentate (…). Așadar, interzisul judecătoresc are o poziție similară cu cea a minorului cu vârsta sub 14 ani, neputând sta personal în proces, ci prin reprezentant, respectiv prin tutorele său. Dacă până la soluționarea cererii de punere sub interdicție a fost numit un curator în temeiul art. 146 C. fam., acesta îl va reprezenta pe cel a cărui interdicție a fost cerută, urmând ca după rezolvarea procesului de punere sub interdicție, locul său să fie luat de către tutore. În caz de conflict de interese între reprezentant și reprezentat, instanța va putea numi un curator special în temeiul art. 44 alin. 1 C. proc. civ. În situația în care se ivesc interese contrare între minorul pus sub interdicție și tutorele său, întrucât tutore al acestuia este chiar bărbatul prezumat a fi tatăl copilului, numirea curatorului se va face tot în temeiul art. 44 C. proc. civ., iar nu în baza art. 132 C. fam., adică de către instanța de judecată competentă să soluționeze acțiunea în tăgada paternității (art. 44 alin. 3 C. proc. civ.) și nu de către autoritatea tutelară.

2.2.5. CAZURI ÎN CARE SE POATE EXERCITA DREPTUL LA ACȚIUNEA ÎN TĂGADA PATERNITĂȚII

Legislația în vigoare, la fel ca și cea anterioară adoptării Legii nr. 288/2007 nu reglementează în mod expres cazurile în care se poate tăgădui paternitatea, legiuitorul stabilind în art. 54 alin. 1 C. fam. regula că paternitatea poate fi tăgăduită dacă este cu neputință ca soțul mamei să fie tatăl copilului.

Așdar, titularul dreptului la acțiune este pus în situația să dovedească faptul că este imposibil ca bărbatul împotriva căruia operează prezumția de paternitate este tatăl copilului. Nepaternitatea va putea fi dovedită prin orice mijloc de probă, inclusiv prin probe științifice. Imposibilitatea ca soțul mamei să fie tatăl copilului poate fi determinată de incapacitatea bărbatului de a procrea sau de inexistența raporturilor de coabitare în perioada concepțiunii copilului datorită unor împrejurări care au împiedicat pe soți să se întâlnească (de ex. soțul execută o pedeapsă privativă de libertate, este plecat în străinătate ori relațiile dintre soți au fost atât de mult deteriorate datorită neînțelegerii, încât au făcut imposibile relațiile intime în perioada concepțiunii copilului). De asemenea, imposibilitatea ca soțul mamei să fie tatăl copilului poate fi determinată de faptul că perioada de concepțiune a copilului, stabilită prin expertiză medico-legală, este anterioară datei la care mama l-a cunoscut pe bărbatul prezumat a fi tatăl copilului sau de împrejurarea că respectivul soț este de altă rasă decât aceea a mamei și a copilului ei. Imposibilitatea ca soțul mamei să fie tatăl copilului nu poate rezulta din simpla despărțire în fapt a soților în timpul legal al concepțiunii, câtă vreme nu se face dovada că relațiile intime dintre cei doi nu au continuat în această perioadă. Faptul că în timpul legal al concepțiunii copilului soția a avut relații sexuale cu alți bărbați nu este îndestulător pentru admiterea acțiunii în tăgada paternității, dar constituie un indiciu care obligă instanța să solicite și alte probe pentru a verifica temeinicia acțiunii. De asemenea, simpla mărturisire a mamei că soțul ei nu este tatăl copilului, nu este suficientă pentru a exclude paternitatea soțului, ci va trebui coroborată cu alte probe care să facă dovada că soțul mamei este tatăl copilului.

2.2.6. PRESCRIPȚIA LA DREPTUL ACȚIUNII ÎN TĂGDUIREA PATERNITĂȚII

Anterior modificării dispozițiilor prin Legea nr. 288/2007, acțiunea în tăgada paternității trebuia introdusă într-un termen de prescripție scurt, de 6 luni, care începea să curgă de la data cunoașterii către tatăl prezumat a nașterii copilului (art. 55 alin. 1 C. fam.). Dacă înainte de împlinirea acestui termen, tatăl prezumat era pus sub interdicție, pentru tutorele său curgea un nou termen, începând de la data la care acesta afla despre nașterea copilului (art. 55 alin. 2 C. fam.), iar dacă în acest termen acțiunea nu era pornită de către tutore, tatăl prezumat avea posibilitatea să introducă acțiunea după ridicarea interdicției, înăuntrul unui termen de 6 luni (art. 55 alin. 3 C. fam.). Odată cu intrarea în vigoare a Legii nr. 288/2007, termenul de prescripție a acțiunii în tăgada paternității a fost extins de la 6 luni la 3 ani. Cât privește momentul de la care termenul de prescripție de 3 ani începe să curgă, acesta diferă în funcție de titularul dreptului la acțiune.

Astfel, legiuitorul stabilește în art. 55 alin. 1 C. fam., că acțiunea în tăgada paternității se prescrie în termen de 3 ani de la data nașterii copilului, iar pentru soțul mamei, termenul curge de la data la care a luat la cunoștință despre nașterea copilului.

Așadar, atunci când acțiunea este pornită de către mamă sau copil, termenul curge de la data nașterii copilului. În privința bărbatului prezumat a fi tatăl copilului, art. 55 alin. 1 C. fam. instituie o excepție de la regula că termenul curge de la data nașterii copilului, arătând că acesta începe să curgă de la data la care el a cunoscut nașterea, întrucât nu în toate cazurile nașterea copilului este cunoscută de tatăl prezumat de la data la care ea a avut loc.

Astfel:

– dacă tatăl prezumat a dispărut înainte de nașterea copilului și se reîntoarce ulterior, termenul va curge de la data la care, după reîntoarcerea sa, a aflat despre nașTerea copilului, indiferent că dispariția constituie o stare de fapt sau a fost declarată prin hotărârea judecătorească;

– dacă tatăl prezumat a fost declarat mort prin hotărârea judecătorească, iar ulterior reapare, i se anulează hotărârea declarativă de moarte, iar termenul va curge de la data la care, reapărut fiind, a aflat despre nașterea copilului, iar nu de la data rămânerii definitive a hotărârii de anulare a hotărârii judecătorești declarative de moarte;

– dacă tatăl prezumat a fost pus sub interdicție, termenul va curge de la data ridicării interdicției, dacă înainte de a fi pus sub interdicție acesta a cunoscut nașterea copilului, iar acțiunea nu era prescrisă la momentul punerii sub interdicție, respectiv de la data la care, după ridicarea interdicției, a cunoscut efectiv nașterea copilului în ipoteza în care se găsea pus sub interdicție la momentul nașterii copilului;

– dacă soțul mamei suferă de o boală psihică, dar nu a fost pus sub interdicție, termenul va curge de la data la care, aflându-se în momente de luciditate, a fost în măsură să recepționeze conștient nașterea copilului;

– dacă nașterea a avut loc după recăsătoria mamei, dar la mai puțin de 300 de zile de la data desfacerii sau desființării căsătoriei anterioare, pentru fostul soț al mamei, termenul va curge de la data la care el a aflat despre hotărârea definitivă prin care s-a admis acțiunea în tăgada paternității, introdusă de soțul mamei din căsătoria subsecventă.

Dacă acțiunea nu a fost introdusă în timpul minorității copilului, art. 55 alin. 2 C. fam. dă acestuia posibilitatea de a porni acțiunea într-un termen de 3 ani de la data majoratului său.

Legea nu face nicio precizare cu privire la momentul de la care începe să curgă termenul de prescripție în situația în care acțiunea este pornită de către tutorele celui pus sub interdicție. Credem că, indiferent dacă titularul dreptului la acțiune se află pus sub interdicție la data nașterii copilului, ori a fost pus sub interdicție după această dată, soluția trebuie să fie aceeași ca și în reglementarea anterioară, în sensul că pentru tutore termenul de 3 ani în care poate introduce acțiunea în tăgada paternității începe să curgă de la data la care a cunoscut efectiv despre nașterea copilului, întrucât dacă s-ar admite că el începe să curgă de la data nașterii copilului, s-ar putea ajunge la situații în care la momentul exercitării dreptului de către tutore, acesta să fie deja prescris. Termenul de prescripție de 3 ani este susceptibil de suspendare, întrerupere și repunere în termen, în condițiile legii. În privința repunerii în termen, art. 55 alin. 3 C. fam. prevede că reclamantul va fi repus în termen în condițiile legii. În consecință, reclamantul va fi repus în termen în condițiile art. 19 din Decretul 167/1958, conform căruia instanța judecătorească sau organul arbitrar poate, în cazul în care constată ca fiind temeinic justificate cauzele pentru care termenul de prescripție a fost depășit, să dispună chiar din oficiu judecarea sau rezolvarea acțiunii ori să încuviințeze executarea silită. Cererea de repunere în termen va putea fi făcută numai în termen de o lună de la încetarea cauzelor care justifică depășirea termenului de prescripție.

2.2.7. ADMITEREA ACȚIUNII. EFECTE

Admiterea acțiunii de tăgăduirea paternității soțului mamei produce modificarea statutului civil al copilului care devine copil din afara căsătoriei, excepție făcând situațiile de conflict de paternitate, când, înlăturându-se prezumția de paternitate a copilului născut în timpul căsătoriei, devine incidentă prezumția de paternitate a copilului conceput în timpul căsătoriei anterioare. Tăgăduirea paternității copilului din căsătorie produce următoarele efecte:

a) Vorbind despre numele copilului, deosebim situațiile:

Copilul s-a născut în timpul căsătoriei

Dacă soții au nume comun, copilul rămâne cu numele dobândit la nașterea sa, adică cel comun al soților. Acest nume comun poate fi cel al soțului dinaintea căsătoriei, cel al soției dinaintea căsătoriei, ori format din unirea numelor avute de soți înaintea căsătoriei (art. 27 C. fam.). În oricare din aceste cazuri, copilul rămâne cu numele luat la naștere, ca fiind cel al mamei, în acel moment (art. 64 C. fam.), ceea ce înseamnă că tăgăduirea paternității nu produce efecte în privința numelui copilului. În majoritatea cazurilor, numele comun al soților este cel avut de bărbat înaintea încheierii căsătoriei. În această situație, de i s-ar admite acțiunea în tăgăduirea paternității, copilul va purta același nume ca soțul respectiv. De aceea, s-a exprimat și părerea că, în această situație, copilul ar urma să dobândească numele propriu de familie al mamei sale, ca un copil din afara căsătoriei, cu mama cunoscută.

Dacă soții nu au nume comune deosebim:

– Copilul a luat la naștere numele soțului; în această situație, copilul va lua numele mamei sale, pe care l-a avut la naștere;

– Copilul a primit la naștere numele mamei sale; în această situație, copilul rămâne, după tăgăduirea paternității din căsătorie, cu același nume;

– Copilul a luat la naștere un nume format din reunirea numelor soților; el rămâne în continuare cu acest nume. Printr-o interpretare extensivă a art. 62 alin. 2 și art. 64 alin.1 C.fam., s-ar putea, totuși, considera că acel copil va avea numele mamei sale din momentul nașterii lui.

Copilul va avea un nume, în mod corespunzător celor arătate mai înainte, deosebindu-se după cum soții au nume comun ori nu și în cazul tăgăduirii paternității din căsătorie, în urma încetării căsătoriei, ceea ce presupune că soțul a introdus acțiunea, dar a decedat înainte de data la care hotărârea prin care s-a admis tăgăduirea paternității din căsătorie a rămas definitivă, procesul fiind continuat de moștenitorul soțului mamei. Cu această situație nu trebuie confundată aceea în care copilul se naște după încetarea căsătoriei, când dat fiind caracterul strict personal al acțiunii în tăgăduire a paternității, nu se poate tăgădui paternitatea copilului la care ne referim.

Copilul a fost conceput în timpul căsătoriei, dar s-a născut după desfacerea ori desființarea căsătoriei

În cazul desfacerii căsătoriei, mama copilului poate rămâne cu numele dobândit prin căsătorie, în condițiile art. 40 C. fam. sau revine la numele pe care îl are mama sa la nașterea lui, care este ulterioară desfacerii căsătoriei. În cazul desființării căsătoriei, soția nu poate rămâne cu numele dobândit prin căsătorie, ceea ce înseamnă că revine la numele pe care l-a avut înainte de încheierea căsătoriei. Copilul va lua același nume, deoarece el este născut după desființarea căsătoriei, iar mama lui este primul părinte față de care are stabilită filiația (art. 64 alin. 1 C. Fam.).

Conflictul de paternitate

Dacă se tăgăduiește paternitatea unui copil aflat în această situație, reapare de drept cealaltă paternitate, copilul fiind considerat tot din căsătorie, adică aceea în care a fost conceput. În consecință, numele copilului urmează a se stabili în raport de prima căsătorie. De cele mai multe ori, soțul din prima căsătorie și soția din cea de-a doua căsătorie au nume diferite. În mod practic, el ia numele mamei, din momentul nașterii lui, deoarece părinții nu se vor înțelege de cele mai multe ori, cu privire la numele copilului. În cazul în care soțul din prima căsătorie și soția din cea de-a doua căsătorie au același nume, și anume când soția a rămas, în urma încetării ori desfacerii căsătoriei, cu numele soțului, copilul ia numele comun al părinților.

Dacă în cazul conflictului de paternitate, după ce s-a tăgăduit paternitatea din cea de-a doua căsătorie, s-a făcut același lucru și cu paternitatea din cea de-a doua căsătorie, copilul devine din afara căsătoriei, luând numele în conformitate cu cele arătate înainte pentru copilul care, în urma tăgăduirii paternității din căsătorie, devine din afara căsătoriei.

Conflictul de paternitate aparent

În cazul în care un copil își stabilește paternitatea prin recunoaștere și după aceea își stabilește filiația față de o femeie care este căsătorită, prin prezumția de paternitate, își stabilește paternitatea față de soțul mamei, care este un alt bărbat decât cel care a recunoscut pe copil. În această situație, copilul se consideră din căsătorie, iar paternitatea lui față de tatăl din căsătorie nu poate fi înlăturată decât de acesta din urmă prin tăgăduirea paternității. Dacă se face aceasta, copilul devine din afara căsătoriei, dar cu filiația față de amândoi părinții, deoarece recunoașterea de paternitate este valabilă, dispărând cauza ei de nulitate. Ar urma deci ca, în conformitate cu art. 64 C. fam., copilul să ia numele tatălui din afara căsătoriei, deoarece față de aceasta și-a stabilit mai întâi filiația, instanța judecătorească putând, potrivit art. 64 alin. 2 C. fam., să încuviințeze pe copil să poarte numele mamei, deoarece aceasta este cea față de care și-a stabilit ulterior filiația. Totuși, se pune întrebarea de a știi ce nume ia copilul, în cazul în care el are filiația din afara căsătoriei stabilită față de ambii părinți. De aceea, s-ar putea aplica, prin asemănare, art. 64 alin. 3 C. fam., în sensul că instanța judecătorească ce a admis acțiunea în tăgăduire a paternității să decidă, având în vedere interesul copilului, ce nume va putea purta acesta, adică numele unuia din părinți sau numele lor reunite. Numele se poate stabili, în aceste condiții de instanța judecătorească, și nu de autoritatea tutelară, deoarece stabilirea filiației copilului nu s-a făcut, dacă ar fi vorba de recunoaștere, concomitent față de ambii părinți, ci în mod succesiv.

În cazul în care soțul mamei este declarat mort prin hotărâre judecătorească și, la peste 300 de zile de la data stabilită ca fiind aceea a morții, mama naște un copil, acesta este din afara căsătoriei. Dacă acest copil este recunoscut de un bărbat și, după aceea, soțul declarat mort reapare, se anulează hotărârea declarativă de moarte, ceea ce înseamnă că această căsătorie se consideră că n-a încetat niciodată, copilul este din acea căsătorie, beneficiind de prezumția de paternitate.

Dacă soțul mamei tăgăduiește paternitatea unui asemenea copil, acesta din urmă devine din afara căsătoriei. În ceea ce privește numele copilului, pentru identitate de motive, soluția este corespunzătoare situației precedente.

2.2.8. CAZURI SPECIALE

Să presupunem că o femeie, al cărui soț este dispărut, naște un copil. Acesta din urmă beneficiază de prezumția de paternitate. În consecință, recunoașterea de paternitate a acestui copil este lovită de nulitate absolută. Dacă, însă, după recunoașterea de paternitate, soțul mamei este declarat mort, iar data decesului este stabilită prin hotărâre judecătorească respectiv ca fiind anterioară concepției copilului, acesta este din afara căsătoriei, deoarece hotărârea produce efecte retroactive, deci a dispărut cauza de nulitate. Această recunoaștere poate deveni din nou nevalabilă, dacă soțul mamei copilului reapare și anulează hotărârea declarativă de moarte. În cazul în care acum soțul mamei tăgăduiește paternitatea copilului, acesta din urmă devine din afara căsătoriei, iar recunoașterea de paternitate ar putea fi considerată iarăși validă. Numele copilului care va fi? Acesta se găsește într-o situație, în ceea ce privește numele, asemănătoare cu cea a copilului de la conflictul aparent de paternitate care devine din afara căsătoriei și deci, pentru identitate de motive, soluția în privința numelui urmează a fi aceeași.

Un alt caz este acela când se recunoaște un copil născut de o femeie căsătorită. Asemenea recunoaștere este nulă. Dacă însă paternitatea copilului este tăgăduită și se consideră că recunoașterea este valabilă, deoarece a dispărut cauza de nulitate, înseamnă că acel copil are filiația stabilită față de ambii părinți. În consecință, soluția va fi ca și în situațiile precedente.

La o situație asemănătoare se ajunge în cazul copilului conceput și recunoscut de către un bărbat care se pretinde că este tatăl lui, iar mama se căsătorește. În această situație se aplică prezumția de paternitate, iar dacă se tăgăduiește paternitatea copilului, acesta este din afara căsătoriei, însă cu paternitatea stabilită, deoarece recunoașterea urmează a se considera valabilă, căci a dispărut cauza ei de nulitate. Cât privește numele copilului, se vor aplica cele arătate mai înainte.

Într-o altă situație, soțul este declarat mort prin hotărâre judecătorească și la peste 300 zile de la data stabilită ca fiind a morții s-a născut copilul. Presupunem că acest copil nu are însă stabilită filiația față de mamă. Un bărbat recunoaște copilul ca fiind al lui. După aceea, apare soțul și anulează hotărârea declarativă de moarte, ceea ce înseamnă că această căsătorie se consideră că nu încetat niciodată. În cazul în care, după această anulare, copilul își stabilește filiația față de mamă, care este soția celui reapărut, copilul beneficiază de prezumția de paternitate față de soțul mamei, iar prezumția face ca recunoașterea să-și piardă valabilitatea, deoarece se referă la un copil din căsătorie. Dacă se tăgăduiește apoi paternitatea copilului, se va pune întrebarea de a știi ce nume va lua acesta, față de dispariția ulterioară a cauzei de nulitate a recunoașterii. Soluția este în sensul celor deja arătate.

O altă situație asemănătoare cu aceasta este aceea când, după hotărârea declarativă de moarte, intervine o nouă hotărâre prin care se rectifică data morții stabilite prin prima hotărâre, iar în raport cu noua dată a morții, copilul s-a născut până la 300 zile. După rectificarea hotărârii declarative de moarte, intervin aceleași împrejurări ca cele arătate mai înainte.

2.2.9. SCHIMBAREA NUMELUI MAMEI PE CALE ADMINISTRATIVĂ

Mama copilului poate să-și schimbe numele de familie în timpul căsătoriei. În această situație, dacă ea are la data nașterii copilului a cărei paternitate se tăgăduiește, un nume dobândit pe cale administrativă, atunci copilul va lua același nume, în conformitate cu art. 64 alin. 1 C. fam., deoarece primul părinte față de care s-a stabilit filiația este mamă. Dacă însă mama copilului i-a schimbat numele pe cale administrativă, înainte de încheierea căsătoriei respective, pe care-l poartă la data nașterii copilului a cărui paternitate se tăgduiește, fie ca nume propriu, fie comun cu soțul ei, atunci copilul la care ne referim va lua același nume, ca fiind al primului părinte față de care și-a stabilit filiația. Dacă mama și-a schimbat numele pe cale administrativă după nașterea copilului, dar înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de tăgăduire a paternității, soluția ar fi, în actuala reglementare, ca acel copil să ia numele mamei din momentul nașterii lui, dar pe care, chiar dacă acea căsătorie nu se desface, nu-l mai are nici mama. De aceea, ar părea, în asemenea situație că ar fi indicată soluția în sensul ca acel copil să ia în loc, după rămânerea definitivă a hotărârii de tăgăduire a paternității copilului, același nume, dar numai pe cale administrativă, iar aceasta fără a deosebi, după cum s-ar admite că ar lua numele mamei din momentul nașteri lui ori numele mamei sale prin filiație.

Dacă mama și-a schimbat numele pe cale administrativă după nașterea copilului, dar înainte de rămânerea definitivă a hotărârii de tăgăduire a paternității, soluția ar fi, în actuala reglementare, ca acel copil să ia numele mamei dobândit pe calea administrativă. În cazul în care această dobândire a avut loc după rămânerea definitivă a hotărârii de tăgăduire a paternității copilului, el ar putea lua același nume tot numai pe cale administrativă, iar aceasta fără a deosebi după cum s-ar admite că ar lua numele mamei din momentul nașterii lui ori numele mamei sale prin filiație.

2.2.10. OCROTIREA COPILULUI

În urma tăgăduirii paternității din căsătorie, copilul are filiația stabilită numai față de mamă. În consecință, ocrotirea copilului se realizează numai prin mamă (art. 98 alin. 2 C. fam.). Copilul poate să-și stabilească ulterior filiația și față de tată. În această situație, potrivit art. 65 C. fam., în ceea ce privește încredințarea copilului și contribuția părinților la cheltuielile de creștere, educare, învățătură și pregătire profesională, se aplică, prin asemănare, dispozițiile art. 42-44 C. fam., părinții din afara căsătoriei fiind asimilați, din acest punct de vedere, cu părinții divorțați, ceea ce înseamnă că ocrotirea părintească nu revine în mod egal ambilor părinți. Copilul din afara căsătoriei poate fi încredințat unei alte persoane decât părintele său ori unei instituții de ocrotire, în aceleași condiții ca și copilul din căsătorie în cazul divorțului (art. 65 C. fam.), ceea ce înseamnă, în această situație, că ocrotirea părintească revine numai în parte părinților.

În ceea ce privește copilul din afara căsătoriei, cu filiația stabilită numai față de mamă ori față de ambii părinți, se pot ivi și alte cazuri, care interesează din punct de vedere al ocrotirii părintești. Asfel, în prima situație, mama poate fi decăzută din drepturile părintești pusă sub interdicție sau, din orice împrejurare, în imposibilitate de a-și manifesta voința (art. 98 alin. 2, C. fam.). Înseamnă că acel copil nu este ocrotit de părinți, punându-se problema ocrotiri prin tutelă (art. 113 C. fam.) ori prin mijloacele puse la îndemână de Legea nr. 3/1970 privind ocrotirea unor categorii de minori.

În cea de-a doua situație, filiația este stabilită față de ambii părinți, este posibil ca unul ori amândoi părinții să fie decăzuți din drepturile părintești, puși sub interdicție ori în imposibilitatea, din orice împrejurare, de a-și exprima voința. După caz, ocrotirea părintească va reveni numai unuia dintre părinți ori copilul va fi fără ocrotire părintească.

2.2.11. DOMICILIUL COPILULUI

În situațiile privind ocrotirea copilului se stabilește și domiciliul acestuia. Atunci când, copilul are stabilită filiația numai față de mamă, el are, de obicei, domiciliul la aceasta. În cazul în care copilul își stabilește filiația și față de tatăl din afara căsătoriei, iar părinții au domicilii separate, sunt aplicabile dispozițiile art. 100 C. fam. și cele ale art. 14 Decretul nr.31/1954 privind persoanele fizice și juridice. Părinții vor decide de comun acord la care dintre ei are copilul domiciliul, iar în caz de dezacord va decide instanța judecătorească.

În cazul în care copilul este încredințat de instanța judecătorească unei alte persoane decât părintele său ori unei instituții de ocrotire, părinții se vor înțelege la care din ei va avea copilul domiciliul, iar în caz de dezacord va decide instanța de judecată.

În cazul în care se ivesc situații speciale care determină ocrotirea minorului prin tutelă, atunci el are domiciliul la tutore.

În mod corespunzător celor arătate mai sus se determină domiciliul minorului când s-au aplicat măsurile prevăzute de Legea nr.3 din 1970 privind ocrotirea anumitor categorii de minori.

2.2.12. PENSIA DE ÎNTREȚINERE

În cazul tăgăduirii paternității, legătura de filiație este înlăturată nu numai pentru viitor, ci și pentru trecut, astfel că soțul mamei copilului se consideră că nu a fost niciodată tatăl acestuia. De aceea, se pune întrebarea dacă pensia de întreținere prestată de soțul mamei anterior tăgăduirii paternității este ori nu supusă restituirii. Într-o altă părere, soluția este în sensul afirmativ, dacă s-a stabilit judecătorește că soțul mamei nu este tatăl copilului. În sprijinul acestei păreri se invoc următoarele argumente:

1) prin admiterea tăgăduirii paternității, dispare titlul legal al obligației de întreținere;

2) sumele plătite nu corespund unei contraprestații;

3) obligația de întreținere nu depinde de existența unui regres împotriva altei persoane, adică a mamei ori a tatălui din afara căsătoriei, față de care se va stabili filiația.

Temeiul juridic al cererii către copil pentru restituirea pensiei de întreținere prestată este plata nedatoratului. Dacă se cere pensia de întreținere prestată de la mamă sau de la cel ce avea obligația de întreținere, temeiul juridic este îmbogățirea fără just motiv.

Într-o altă părere, pensia de întreținere prestată nu este supusă în condițiile arătate restituirii pentru următoarele motive:

1) obligația de întreținere cu prestație succesivă;

2) minorul nu ar avea de la cine să ceară suma de bani pentru a restitui;

3) pensia de întreține nu poate fi solicitată decât soțului mamei până la admiterea tăgăduirii paternității.

Aplicarea strictă a principiilor duce la prima soluție, soțul mamei care a reușit tăgăduirea paternității având dreptul să ceară restituirea pensiei de întreținere fie de la copil, fie de la cei obligați la întreținere, adică mama și tatăl din afara căsătoriei. Dar această soluție trebuie să presupună, în prima soluție, când restituirea se cere de la copil, că acesta poate solicita pentru trecut suma corespunzătoare de la cei obligați la întreținere, pentru ca la rândul său să poată restitui soțului mamei lui. Este vorba deci despre solicitarea pensiei de întreținere pentru trecut, pe perioada pentru care soțul mamei a cerut restituirea de la copil.

În cea de-a doua situație, când restituirea se cere de la cei obligați la întreținere, este necesar de asemenea să se admită solicitarea pensiei de întreținere, pentru trecut, ori existența unei asemenea obligații pentru trecut, în vederea ajungerii la îmbogățirea fără just temei. Dar, în majoritatea cazurilor vor fi dificultăți, deoarece cuantumul obligațiilor de întreținere depinde, între altele, de veniturile debitorului. Dacă soțul mamei a avut venituri mai mari decât ale celui obligat la întreținere, înseamnă că aceasta din urmă să fie obligat la o sumă peste cuantumul obligației de întreținere pe care o avea și, invers, dacă soțul mamei a avut venituri mai mici decât cele ale celui obligat la întreținere, ultimul ar urma să restituie o sumă mai mică decât cea la care era obligat. Chiar dacă s-ar trece peste dificultăți, ar urma totuși, să se ajung la alte procese, care nu sunt în interesul moral al copilului.

Într-o altă părere, se propune următoarea distincție: când întreținerea a fost prestată într-un timp în care, după toate probabilitățile soții erau despărțiți în fapt, restituirea pensiei de întreținere este admisibilă, ea nefiind decât consecința unei situații diferite de cea stabilită prin hotărârea judecătorească în baza căreia s-au făcut reținerile împotriva voinței pretinsului debitor, când nu a existat o hotărâre judecătorească de obligare la întreținere în epoca în care a fost întreținut copilul, soții continuând să conviețuiască, în același cămin cu copilul, în condiții proprii relațiilor de familie, nu se datorează restituirea întreținerii prestate

2.2.13. DOVEDIREA NEPATERNITĂȚII

Imposibilitatea ca soțul mamei să fie tatăl copilului constituie un simplu fapt, ceea ce face ca în principiu nepaternitatea să poată fi dovedită prin orice mijloc de probă. Față de lipsa unor prevederi legale, din care să rezulte cazurile în care poate fi admisă acțiunea în tăgăduire a paternității și mijloacele de probă pot fi folosite, urmează că reclamantul poate invoca orice împrejurări obiective și să folosească orice mijloc de probă admis de lege, prin care să se stabilească, în mod cert că nu este tatăl copilului născut în timpul căsătoriei. Dintre precizările care s-au făcut în legătură cu dovada nepaternității în cadrul acțiunii în tăgăduirea paternității, mai întâlnim în continuare pe cele mai semnificative.

Dovada imposibilității de coabitare nu poate fi dedusă din simpla despărțire în fapt a soților în timpul legal al concepției, ci este necesar să se dovedească, în mod neîndoielnic, că ei nu s-au întâlnit deloc în acest timp.

Faptul că soția a avut relații sexuale în timpul legal al concepției și cu alți bărbați nu este îndestulător pentru admiterea tăgadei de paternitate, întrucât, ceea ce interesează pentru soluționarea corectă a litigiului este stabilirea, pe bază de probe certe, că soțul reclamant nu este tatăl copilului rezultat în timpul căsătoriei, iar nu stabilirea cine este tatăl acestuia.

În măsura în care, se stabilește în mod cert că reclamantul nu este tatăl copilului, acțiunea în tăgăduirea paternității trebuie admisă, indiferent de faptul că între soți au existat relații sexuale în perioada concepției.

Acțiunea în tăgăduirea paternității nu poate fi dovedită numai prin mărturisirea mamei că în timpul legal al concepției n-a avut relații sexuale cu soțul său, deoarece o asemenea recunoaștere ar putea fi rezultatul unei înțelegeri între soți.

Acțiunea trebuie considerată ca admisibilă chiar dacă soțul reclamant a fost acela care a declarat nașterea copilului la serviciul de stare civilă. O asemenea declarare nu poate fi considerată ca o recunoaștere a paternității copilului născut sau conceput în timpul căsătoriei, ea constituind o obligație impusă ambilor soți prin dispozițiile legale referitoare la actele de stare civilă, iar recunoașterea privește numai pe copiii din afara căsătoriei. Cum actul de naștere nu poate face pe deplin dovada filiației față de tată, aceasta poate răsturna prezumția de paternitate prin acțiunea în tăgăduire, introdusă la instanță în termenul prevăzut de art. 55 C. fam., chiar dacă el a fost acela care a declarat, la serviciul de stare civilă, nașterea copilului, fără a face, vreo obiecțiune. Acțiunea în tăgăduirea paternității trebuie admisă ca fiind vădit cu neputință ca soțul mamei să fie tatăl copilului, dacă acesta este de o altă rasă decât aceea a mamei sale și a soțului ei.

2.2.14. CONCLUDENȚA EXPERTIZELOR MEDICO-JUDICIARE LA DOVEDIREA NEPATERNITĂȚII

Progresele deosebite pe care biologia și medicina le-au realizat, mai ales în secolul nostru, în domeniul transmiterii caracterelor ereditare de la părinți la copii promit soluționarea în viitor a stabilirii cu certitudine a paternității. Cunoștințele medico-medicale actuale ne pot furniza date certe numai asupra nepaternității, datele despre paternitate fiind încă aproximative. De aceea, expertizele medico-judiciare în materie de paternitate se califică din punct de vedere probator, după felul expertizei, fie ca probe de paternitate, fie ca indicii de paternitate probabilă.

1. Expertiza antropologică – este cea care se referă la transmiterea ereditară a unor caractere anatomice ca fizionomia feței, particularitățile nasului și a urechilor, malformațiile congenitale, bolile ereditare ș.a., care face cât mai probabil paternitatea între copil și tatăl prezumat sau pretinsul tată; există mai multe asemenea semene anatomice comune și îndeosebi din cele care lipsesc la mamă.

2. Expertiza dactiloscopică – este cea care se referă la transmiterea desenelor papilare și a cărei valoare probatorie este tot de indicare probabilă a paternității.

3. Expertiza serologică – este cea care se referă la transmiterea grupelor sangvine și care arată dacă grupa sangvină a copilului a putut sau nu să fie moștenit de la tatăl său prezumat, în cazul copilului din căsătorie sau de la pretinsul său tată, în cazul copilului din afara căsătoriei. Metoda serologică este cea mai uzitată în protecția medicală, este aceea a sistemului de grupă A, B, 0, potrivit căruia există 4 grupe sangvine, în care se încadrează toți oamenii: grupa I(0), grupa II(A) cu subgrupele A1, A2, A3, grupa III(B) cu subgrupele B1, B2 și B3 și grupa IV(AB).

Aceste grupe se moștenesc astfel: dacă părinții aparțin grupei I(0), ei nu pot avea copiii decât din grupa I(0); dacă părinții au grupa II(A) sau III(B), ei pot avea copii din toate cele patru grupe; dacă unul dintre părinți aparține grupei I(0), este imposibilă nașterea unui copil din grupa IV(AB) și invers.

Potrivit acestei metode serologice, ceea ce se poate dovedi cu certitudine este excluderea de la paternitate, pe când în privința stabilirii paternității, ele pot indica clar posibilitatea acesteia. Este ceea ce instanța noastră supremă și-a însușit când a statuat că expertiza medico-judiciară de excludere de la paternitate are o forță probantă absolută, ea neputând fi înlăturată decât printr-o probă de egală valoare științifică și că, dimpotrivă, la stabilirea paternității, o asemenea expertiză are o forță probantă doar relativă.

4. Expertiza capacității de procreare – constituie o probă absolută de excludere a paternității când se constată medical cu certitudine starea de impotență sau de sterilitate.

2.3. CONTESTAREA FILIAȚIEI DIN CĂSĂTORIE

2.3.1. NOȚIUNEA

Acțiunea în tăgăduire a paternității nu trebuie confundată cu acțiunea în contestare a filiației din căsătorie. După părerea lui I.P. Filipescu, în cazul ultimei acțiuni se tinde a se dovedi că nu-și găsește aplicare prezumția de paternitate, deoarece nu corespunde cu realitatea. Prezumția de paternitate nu-și poate găsi aplicare în cazul în care se dovedește că părinții copilului nu au fost niciodată căsătoriți sau când copilul a fost născut anterior căsătoriei, ori după 300 de zile de la încetarea sau desfacerea căsătoriei. Prezumția de paternitate se răstoarnă în cazul în care se dovedește că acel copil s-a născut în timpul căsătoriei sau mai înainte de trecerea de 300 de zile de la încetarea sau desfacerea căsătoriei, dar este cu neputință ca soțul mamei să fie tatăl copilului.

2.3.2. CINE POATE INTRODUCE ACȚIUNEA

Acțiunea în contestare a filiației din căsătorie se poate introduce de către orice persoană interesată, pe când acțiunea în tăgăduirea paternității se poate introduce numai în condițiile restrictive prevăzute în art. 54 C. fam.

2.3.3. TERMENUL INTRODUCERII ACȚIUNII

Acțiunea în contestare a filiației din căsătorie se poate introduce oricând, legea neprevăzând niciun termen pentru introducerea acțiunii care interesează starea civilă, pe când acțiunea în tăgăduire a paternității se poate introduce numai în termenul prevăzut de lege.

Așa cum arată Fl. Emese, spre deosebire de tăgăduirea paternității prin care se urmărește răsturnarea prezumției legale de paternitate, contestarea paternității tinde la constatarea greșitei aplicării a uneia din prezumțiile de paternitate prevăzute de art. 53, alin. 1 și 2 C. fam.

Acțiunea în contestarea paternității din căsătorie nu este consacrată în mod expres prin dispozițiile Codului familiei; cu toate acestea, posibilitatea promovării unei asemenea acțiuni nu este pusă la îndoială de vreme ce se urmărește înlăturarea unui raport de filiație ce nu corespunde realității. Admiterea acțiunii în contestarea filiației paterne înlătură cu efect retroactiv calitatea de copil din căsătorie; paternitatea copilului devenit din afara căsătoriei se va stabili fie pe cale de recunoaștere voluntară, fie pe cale judecătorească.

3. CAPITOLUL 3

3.1. FILIAȚIA ÎN REGLEMENTAREA NOULUI COD CIVIL

Elementele de noutate aduse prin proiectul noului Cod civil, în materia acțiunilor privind filiația, se referă la categoria titularilor acțiunii în tăgada paternității, la termenele de prescripție a acțiunilor în stabilirea, respectiv, în tăgada paternității, precum și la reglementarea legislativă a instituției procreerii asistate medical. În ceea ce privește acțiunea în tăgadă a paternității, legiuitorul a urmărit să pună în acord dispozițiile interne, atât cu prevederile constituționale referitoare la ocrotirea vieții private și familiale conținute în art.26 din legea fundamentală, cât și cu prevederile art.8 din Convenția europeană a drepturilor omului, și cu jurisprudența constantă a Curții Europene a Drepturilor Omului.

Totodată, s-a dat expresie statuărilor Curții Constituționale prin deciziile pronunțate în această materie, și s-a urmărit armonizarea legislației interne cu dispozițiile Convenției cu privire la drepturile copilului, ratificată de țara noastră prin Legea nr.18/19902.

Prin legea nr 288/29.10.2007 s-au adus modificări articolului nr 54 din C. Fam. în sensul că acțiunea poate fi introdusă de oricare dintre soți și de către copil, punându-se de acord legislația românească cu jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului care în cauza Kroonșa împotriva Olandei, prin hotărârea din 27.10.1994 a decis că „o lege națională este în contradicție cu art. 8 din CEDO atâta timp cât nu permite niciunei alte persoane decât soțului mamei să răstoarne prezumția de paternitate în condițiile în care folosirea stării civile (posesia de stat) indică faptul că alt bărbat este tatăl copilului”, precum și cu decizia nr 349/2001 a Curții Constituționale. Un alt element de noutate este cel cu privire la termenul de prescriere a acțiunii, acesta fiind în prezent de 3 ani de la nașterea copilului, cu următoarele precizări, că pentru soțul mamei termenul curge de la data la care a luat cunoștiință de nașterea copilului, iar minorul poate introduce acțiunea în termen de 3 ani de la majoratul său dacă aceasta nu a fost introdusă în timpul minorității sale.

Art. 54 C. Fam., în redactarea avută până la adoptarea Legii 288/29.10.2007 publicată în M.Of. partea I nr. 749/5.11.2007, conferea acțiunii în tăgada paternității un pronunțat caracter personal îngăduind exercitarea ei numai de soțul mamei. Moștenitorii acestuia nu puteau introduce acțiunea, dar o puteau continua, cu condiția să nu se fi perimat sau tatăl să nu fi renunțat la judecată. Prin continuarea acțiunii de către moștenitorii tatălui, acesta își intervertește în parte caracterul căci, în cazul moștenitorilor prevalează interesul material. Bineînțeles că hotărârea pe care instanța judecătorească o pronunță în cazul acțiunii în tăgăduirea paternității continuată de moștenitori are aceleași efecte și este deopotrivă opozabilă ca și în cazul în care ar fi fost pronunțată în timpul vieții soțului.

În literatura juridică s-au semnalat și situații când soțul mamei, în pofida evidenței că nu poate fi tatăl copilului născut de soția sa, nu înțelege sau nu are posibilitatea să intenteze acțiunea în tăgăduirea paternității. Un astfel de exemplu ar fi situația în care concepția copilului se situează în timpul dispariției tatălui, până la data stabilită ca fiind cea a morții, caz în care este aplicabilă prezumția de paternitate, însă, în lipsa titularului acțiunii în tăgăduirea paternității, ea nu poate fi înlăturată, cu toate că dispărutul nu poate fi tatăl copilului. Curatorul instituit nu poate exercita această acțiune și nici mandatarul general împuternicit de dispărut, drepturile de reprezentare ale acestora privind numai bunurile, nu și drepturile personale nepatrimoniale ale celui ocrotit.

În reglementarea conținută în art. 54 din Codul familiei, acțiunea în tăgada paternității putea fi pornită doar de soțul mamei, prezumat de art. 53 C.fam., ca fiind tatăl copilului născut în timpul căsătoriei, sau după desfacerea, declararea nulității sau anularea căsătoriei, în acest ultim caz doar cu condiția ca nașterea să fi avut loc înainte ca mama să intre într-o nouă căsătorie.

Prin decizia nr. 349/2001 a Curții Constituționale a fost admisă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art.54 alin.2 din Codul familiei, reținându-se că acestea contravin principiilor constituționale, în măsura în care nu recunosc decât tatălui, iar nu și mamei și copilului născut în timpul căsătoriei, dreptul de a porni acțiunea în tăgada paternității. Pornind de la aceste realități, prin proiectul Codului civil, s-a dat eficiență deciziei mai sus menționate, fiind lărgită sfera subiectelor care pot fi titularele acțiunii în tăgadă a paternității. Art.342 din proiect pune la îndemâna soțului mamei, a mamei și a copilului în cauză mecanismul juridic prin intermediul căruia paternitatea instituită prin lege în favoarea soțului mamei poate fi înlăturată. A fost înlăturat astfel monopolul tatălui prezumtiv în promovarea acestei acțiuni și s-a răspuns exigențelor respectării vieții de familie și a realităților biologice și sociale. Curtea Europeană a Drepturilor Omului, în aplicarea art.8 din Convenție, a impus statelor membre obligația de a reglementa dreptul copilului de a-și stabili filiația paternă, și de a permite fiecărui individ să-și cunoască identitatea, întrucât "respectul față de viața de familie cere ca realitatea biologică și socială să prevaleze asupra unei prezumții legale". Aceste principii au fost consacrate în Legea nr. 242/2004 privind protecția copilului, prin art.8 alin.1 și 2 și art.22.

Un alt element reformator adus prin proiect se regăsește în reglementarea termenelor de prescipție extinctivă înăuntrul cărora titularii cererii în tăgada paternității pot exercita dreptul la acțiune. Codul familiei a instituit un termen de prescripție de 6 luni, calculat potrivit art.55 alin.1 C. fam., de la data când tatăl a cunoscut despre nașterea copilului. Ulterior pronunțării deciziei Curții Constituționale nr.349/2001, în practică s-a ridicat problema termenului în care mama sau copilul născut în timpul căsătoriei pot introduce o astfel de acțiune. În lipsa unor reglementări legale exprese, s-a apreciat că acțiunea în tăgadă introdusă de mamă sau copil este imprescriptilă sub aspect extinctiv, fiind o acțiune prin intermediul căreia se tinde să se asigure protecția unui drept nepatrimonial, cu caracter perpetuu, inseparabil de persoana fizică. Se ajungea, în acest mod la situația în care tatăl prezumtiv era obligat să promoveze acțiunea în tăgadă în termen de 6 luni de la data când a cunoscut de nașterea copilului, în timp ce mama, sau după caz copilul, puteau introduce acțiunea oricând, neexistând o limitare în timp. În legătură cu acest aspect, a fost sesizată Curtea Constituțională, care prin decizia nr.390/12.07.2004, a statuat în sensul constituționalității prevederilor art.55 alin.1 C.fam., întrucât din textul de lege criticat nu a rezultat un regim discriminatoriu între titularii acțiunii în tăgadă, în privința termenului de exercitare, absența stabilirii termenului în care mama sau copilul pot porni acțiuni explicându-se tocmai prin modul în care legiuitorul a conceput regimul filiației față de tată, instanța de judecată fiind singura competentă să facă aplicarea corectă a legii. Dincolo de această interpretare, rațiunile instituirii unui termen relativ scurt, înăuntrul căruia tatăl poate încerca să răstoarne prezumția de paternitate, și anume necesitatea stabilirii statutului juridic real al copilului, subzistă și în cazul în care titularul acțiunii este mama sau copilul. Tocmai în scopul ocrotirii interesului superior al copilului, noțiune în care se încadrează evident și interesul determinării situației sale civile prin stabilirea filiației față de tată, prin proiectul Codului civil a fost modificat, pe de o parte, termenul de prescripție în care soțul mamei poate introduce acțiunea, fiind mărit de la 6 luni la 1 an, iar pe de altă parte, s-au instituit în mod expres termenele în care ceilalți titulari ai acțiunii în tăgăduire se pot adresa justiției.

Art. 343 alin. 1, teza finală, a reglementat totodată și ipoteza în care un copil conceput într-o primă căsătorie se naște într-o a doua căsătorie a mamei, având ca tată pe cel de-al doilea soț, potrivit art. 330 alin. 3 din proiect, iar paternitatea acestuia din urmăeste înlăturată prin admiterea acțiunii în tăgadă. Aceleași dispoziții legale au instituit prezumția că, într-o atare situație, tată al copilului este considerat soțul din prima căsătorie, soluție întemeiată pe necesitatea luării în considerare, cu prioritate, a intereselor superioare ale copilului, conform art. 3 din Convenția cu privire la drepturile copilului, precum și pe dispozițiile referitoare la timpul legal al concepțiunii (art. 327 din proiect). Soțul din prima căsătorie poate, la rândul său, să tăgăduiască paternitatea prezumată în favoarea sa, termenul de 1 an calculându-se, în acest caz, la data la care acesta a luat cunoștință de admiterea acțiunii în tăgadă, formulată de cel de-al doilea soț. În situația în care titular al acțiunii în tăgadă este mama, termenul de prescripție este de 1 an, și se calculează întotdeauna de la data nașterii copilului, neputându-se susține vreodată că mama a luat cunoștință despre acest fapt de la un alt moment ulterior.

Tot în linia preocupării constante a legiuitorului, în acord cu reglementările internaționale, de a asigura ocrotirea minorului și de a găsi instrumentele optime pentru eficientizarea protecției juridice a drepturilor și intereselor legitime ale acestuia, se înscrie și condiția adoptată prin proiectul Codului civil în cazul promovării acțiunii în tăgadă de către mamă, și anume aceea a dublării acestei acțiuni de una în stabilirea adevăratei filiații a copilului. Art. 344 alin. 1 din proiect, prevede expres că ambele capete de cerere trebuie formulate concomitent, prin aceeași acțiune, instanța astfel învestită urmând să se pronunțe asupra lor prin aceeași hotărâre. În acest mod, dacă acțiunea în stabilirea paternității este admisă, copilul va avea un statut juridic pe deplin definit, prin determinarea filiației față de ambii părinți. Dacă însă acțiunea în stabilirea paternității nu este admisă, iar probele administrate demonstrează fără echivoc că este cu neputință ca soțul mamei să fie tatăl copilului, ca efect al admiterii acțiunii în tăgadă, copilul s-ar vedea lipsit de filiația față de tată, cu toate că acesta din urmă, prezumat până la rămânerea irevocabilă a hotărârii de tăgadă, ca fiind soțul mamei, nu a înțeles să promoveze o astfel de acțiune. Este adevărat că, teoretic, este posibilă stabilirea paternității în persoana altui bărbat, în termenul de prescripție de 2 ani, instituit de art. 341, dar dacă, și acest demers eșuează, realmente copilul se găsește într-o situație contrară interesului său, acela de a-și avea pe deplin stabilit statutul juridic, prin determinarea filiației față de ambii părinți. De aceea, considerăm că, plecând de la principiul fundamental în materia ocrotirii minorilor, acela al respectării cu prioritate a interesului lor superior, se impunea ca legiuitorul să condiționeze admisibilitatea acțiunii în tăgada paternității introdusă de mamă, de admiterea acțiunii în stabilirea paternității, cereri formulate concomitent prin aceeași acțiune. Copilul poate introduce acțiunea în tăgada paternității în termen de 1 an de la data majoratului, potrivit art. 345 din proiect, căci de la acest moment el are capacitate deplină de exercițiu și își poate exercita singur drepturile, inclusiv cele de natură procesuală. Până la momentul elaborării proiectului, legislația noastră nu cuprindea reglementări exprese cu privire la tehnicile de procreere medical asistate, și nici cu privire la statutul juridic al copilului astfel conceput, iar această lacună a generat ample controverse doctrinare. Inspirându-se după modelul francez și canadian, legiuitorul român a abordat problematica procreării asistate medical din necesitatea de a corela realitățile medicale cu cele socio-juridice, în contextul unei evoluții științifice accelerate.

Proiectul codului stabilește principiile generale privind regimul filiației în cazul procreerii asistate medical cu un terț donator, situație în care nu se crează nici o legătură de filiație între copil și donator. Consecința firească a acestei reguli este aceea că împotriva donatorului nu se poate porni o acțiune în răspundere. A fost consacrată răspunderea soțului mamei, care a consimțit la procreerea asistată medical cu un terț donator, atât față de copil, cât și față de mama acestuia, în aceleași condiții ca în situația copilului născut din căsătorie.

O particularitate specifică acestei instituții o are acțiunea în tăgada paternității, care poate fi promovată de soțul mamei, în condițiile legii, doar, în două situații, și anume, dacă nu a consimțit la procreerea asistată medical realizată cu un terț donator, sau dacă dovedește că respectivul copil nu a fost conceput în acest mod. Filiația copilului conceput prin tehnica de procreere asistată medical nu poate fi contestată, pentru considerente ce țin de modalitatea procreerii, această interdicție vizând orice persoană interesată, inclusiv copilul născut astfel. Observăm că legiuitorul a reglementat în concret situația copilului conceput prin procreere asistată medical, născut în cadrul unei căsătorii, asigurând acestuia o protecție juridică a statutului său, prin instituirea prezumției de paternitate, ce poate fi răsturnată doar în cazuri expres prevăzute în art. 347 alin. 3. Copilul născut în afara căsătoriei, conceput prin procreere asistată medical își va putea însă stabili filiația doar față de mamă, prin însuși faptul nașterii, urmând ca paternitatea să rămână anonimă, situație în care dezideratul înscris în art. 8 alin. 2 din Legea nr. 272/2004, ca minorul să-și cunoască ambii părinți și să fie crescut de aceștia, devine imposibil de realizat. Pe de altă parte, o eventuală limitare a posibilităților de apelare la procreerea asistată medical doar în ceea ce privește femeile căsătorite, ar aduce atingere dreptului celeilalte categorii de femei, cele necăsătorite, singure, de a le fi respectată viața intimă și privată, incluzând și dreptul de a dispune de ele însele, dacă nu încalcă drepturile și libertățile altora, ordinea publică și bunele moravuri, drept fundamental consimțit atât în art. 26 din Constituție, cât și de art. 8 din Convenția europeană a drepturilor omului.

O chestiune ce a suscitat numeroase demersuri doctrinare până la legiferarea procreerii asistate medical, prin proiect, a fost aceea a tehnicilor medicale admise a se folosi în scopul concepției. Dispozițiile legale cuprinse în art. 349 din proiect au meritul de a pune capăt acestei controverse, căci prevăd expres interdicția procreației și a gestației, pentru altul, orice convenție având o atare finalitate fiind lovită de nulitate absolută. Prin urmare, tehnica medicală a mamei surogat sau a mamei purtătoare nu a fost admisă în legislația noastră. Totodată, deși nu este consacrată in terminis, considerăm că nu poate fi acceptată nici inseminarea artificială post mortem, respectiv cu material genetic al unui terț donator (dintr-o bancă de spermă) ce nu se mai află în viață la momentul concepției. În acest sens, apreciem că ar fi fost oportun ca în conținutul textului de lege să fie inserată și condiția ca procreerea asistată medical să fie realizată cu un terț donator în viață la data procreerii. Reglementarea procreerii asistate medical prevede expres și caracterul confidențial al informațiilor necesare realizării acestor tehnici, alin 2 al art. 350 admițând derogări doar pentru cazul în care ar exista riscul unui prejudiciu grav referitor la sănătatea persoanei astfel concepute, sau a descendenților acesteia, situație în care instanța de judecată este singura abilitată să autorizeze transmiterea lor, în mod confidențial, către autoritatea competentă.

4. CAPITOLUL 4

4.1. ALTE ASPECTE PRIVIND FILIAȚIA

4.1.1. NORME CONFLICTUALE ÎN MATERIA FILIAȚIEI

Soluționarea conflictelor de legi

Caracteristici generale

a. Clasificarea raporturilor dintre părinți și copii în sfera statutului personal.

Filiația din căsătorie, din afara ei sau stabilită prin înfiere, ca și efectele corespunzătoare, precum ocrotirea părintească și obligația de întreținere, implică și raporturi personale nepatrimoniale între părinți și copii. Este însă neîndoielnic că ponderea precumpănitoare revine relațiilor de ordin personal, existente fie în cadrul familiei, fie în afara ei. Astfel, raporturile dintre părinți și copii se înglobează în categoria de drept internațional privat a statutului personal. Legiuitorul identifică această noțiune generică prin expresia starea civilă și capacitatea persoanelor (art. 2, alin. 2, C. civ.). Prin conținutul ei larg, categoria juridică la care ne referim include pe lângă materia noastră instituții înrudite prin natură, precum numele, domiciliul, căsătoria și divorțul. Din sfera statutului personal nu face însă parte dobândirea cetățeniei, care rămâne prin filiație firească sau prin înfiere, fiind o chestiune de drept constituțional, reglementată în mod exclusiv de legea română nu poate să formeze obiect de cercetare în cadrul acestui capitol consacrat coliziunilor de legi.

b. Principiul aplicării legii naționale.

Raporturile dintre părinți și copii sunt guvernate, la fel cu celelalte materii componente ale statutului personal, de legea națională a subiectelor de drept în cauză (lex patriae), așa cum prevede explicit art. 2, alin. 2, C. civ., această soluție de principiu își găsește aplicarea fără dificultăți de câte ori toate persoanele interesate au aceeași cetățenie. Orice raporturi dintre părinți și copii cetățeni români cad sub incidența legii române, legea lor națională comună, chiar dacă ar avea domiciliul în alt stat. Tot astfel, în cazul în care atât copii, cât și părinții sunt cetățeni străini ai aceluiași stat, li se aplică în principiu, în România, legea lor națională comună. Putem arăta următorul exemplu: un minor, cetățean francez, a fost încredințat, în conformitate cu dispozițiile legii franceze, spre creștere și educare a mamei, de către o instanță din țară, sesizat cu acțiunea de divorț.

c. Legea aplicabilă raporturilor dintre părinți și copii de naionalitate diferită.

Pe plan mondial, s-au promovat soluții conflictuale care pot ocroti cel mai bine interesele legitime ale minorului. În acest sens instanțele aplică uneori legea cea mai favorabilă pentru copil, acest fapt părând rațional și practic. Totuși, în practică poate să fie dificilă realizarea acestui fapt, din cauza evaluării foarte diferite pe care o comportă comparația dintre dintre două legi complexe, cuprinzând atât reglementări avantajoase copilului, cât și altele severe pentru el, precum decăderile din drepturi. Așadar, devine necesar să se concretizeze prin criterii mai precise legea efectiv aplicabilă (lex causa). Din acest punct de vedere nu pare posibil să se aplice invariabil aceeași lege tuturor categoriilor de raporturi juridice dintre părinți și copii de naționalitate diferită, independent de originea lor. Anumite diferențieri, cel puțin în fază inițială, a stabilirii legăturii materne sau paterne între filiația din căsătorie, din afara căsătoriei și înfiere nu credem că ar putea fi înlăturate, astfel cum se va preciza în continuare.

4.1.2. LEGEA APLICABILĂ PENTRU STABILIREA FILIAȚIEI FIREȘTI

1. Determinarea legii aplicabile potrivit dreptului comun

A. Filiația din căsătorie.

Limitând discuția la dreptul nostru actual, constatăm că pentru soluționarea conflictelor de legi referitoare la stabilirea filiației firești în raporturile dintre părinți și copii de naționalitate diferită, se atribuie calitatea de lege chemată să guverneze (lex causae) fie legii române, fie legii naționale a copilului, fie legii efectelor căsătoriei.

a) Aplicarea în toate cazurile a legii române de către instanțele din țară, teză susținută de către o parte din doctrină, prezintă desigur avantajul simplității. Ni se pare însă că practica judiciară care își bazează soluțiile pe legea română o face omissomedio. Cu alte cuvinte, din motivarea hotărârilor respective lipsesc de multe ori tocmai argumentele care conferă, cu deplină îndreptățire, calitatea de lex causae reglementărilor din dreptul roman în acele spețe, precum naționalitatea copilului sau statutul efectelor căsătoriei părinților săi. Incumbă însă interpretului să deslușească titlul juridic care legitimează incidența legii române, în funcție de punctele de legătură semnificative ale litigiului. Fără acest proces de reconstituire a premiselor implicite ale silogismului judiciar, acceptarea ca atare a concluziei, competența legii române, se reduce la o formulă comodă, constatatoare care nu ne oferă o explicație valabilă de drept internațional privat.

b) În favoarea legii naționale a copilului militează argumente puternice și înainte de toate ideea că el este principalul interesat în stabilirea filiației atât față de mamă, cât și față de tată. Aplicarea legii sale naționale prezintă și avantajul că asigură statutului său juridic deplină unitate, oricare ar fi modalitățile folosite pentru ocrotirea copilului (prin părinți, tutore, etc) .

c) Ne întrebăm prin urmare dacă în faza incipientă de constituire a legăturii de filiație materială nu ar urma să fie cârmuită de legea care realizează coeziunea dintre toți membrii familiei în raporturile dintre ei, și anume legea efectelor căsătoriei, cu alte cuvinte, în lipsa cetățeniei a soților, legea domiciliului conjugal sau, în ultim subsidiar, legea forului sesizat. Ni se pare că îndeosebi prezumțiile de paternitate, esențiale pentru stabilirea filiației din căsătorie, nu ar putea fi supuse în mod adecvat unei alte legi. Față de copil interesează legea de la data nașterii sale, deoarece filiația, raportată la anumiți părinți căsătoriți, este o calitate originară, decurgând din starea civilă de soți, pe care tatăl și mama o aveau în acel moment.

B. Filiația din afara căsătoriei.

În materie se aplică legea națională a copilului

Îndreptățirea acesteia de a cârmui stabilirea legăturii de filiație, atât față de mamă, cât și față de tată, se justifică în temeiul argumentelor arătate mai sus, cât și pentru rațiunea că se asigură astfel copilului unitatea de statut juridic, chiar dacă părinții au cetățenii diferite (ipoteză desigur mai frecventă decât în cadrul căsătoriei). Practica judiciară confirmă în genere soluția conflictuală menționată.

C. Reguli de competență internațională.

În lipsa unor dispoziții speciale de drept internațional privat, competența aparține în orice acțiune cu elemente de extraneitate, care au ca obiect filiația din căsătorie sau din afara căsătoriei, jurisdicției din statul de domiciliu al pârâtului, cum rezultă din art. 5 C. proc. civ. Dacă pârâtul locuiește în străinătate, fără să aibă nici domiciliu nici reședință în țară, cererea poate fi introdusă, potrivit textului arătat, la instanța domiciliului în România al reclamantului (de obicei copilul).

2. Determinarea legii aplicabile potrivit tratatelor de asistență judiciară.

a. Caracteristici generale.

Dispoziții de drept internațional privat referitoare la filiație cuprind numai tratatele de asistență juridică încheiate de România cu celelalte state. Între aceste convenții bilaterale există în genere o similitudine accentuată. Ele consacră în materie atât norme conflictuale, cât și dispoziții referitoare la competența internațională. Unele tratate reglementează și disting filiația din căsătorie și cea din afara căsătoriei, pe când altele le contopesc într-o singură normă de drept internațional privat, fără ca însă de aici să decurgă, pe fond, vreo deosebire de regim juridic. Unele tratate instituie, în completarea regulilor de principiu care le sunt comune, anumite derogări, indicate deopotrivă în continuare, care le diferențiază.

b. Legea aplicabilă filiației din căsătorie.

Potrivit regulii de principiu, înscrisă în toate tratatele de asistență juridică, pentru stabilirea nașterii, ca și pentru determinarea, contestarea sau tăgăduirea paternității sau maternității din căsătorie se aplică legea statului contractant al cărui cetățean este copilul. Unele dintre tratate consacră și o regulă adițională, derogatorie, potrivit căreia, când copilul domiciliază pe teritoriul celuilalt stat contractant, se aplică legislația acestuia, dacă este mai favorabilă intereselor copilului.

c. Legea aplicabilă filiației din afara căsătoriei.

Potrivit reglementării unitare, prevăzute de toate tratatele de asistență, raporturile juridice dintre copilul născut în afara căsătoriei și mama sau tatăl acestuia se stabilesc potrivit legii statului contractant al cărui cetățean este copilul.

3. Domeniul de aplicare al legii personale.

a. Delimitarea față de domeniile altor legi competente.

Regimul juridic al filiației firești, din căsătorie sau din afara căsătoriei, formează în cea mai mare parte domeniul legii personale. Ea determină îndeosebi modurile de stabilire a maternității sau a paternității, fie în temeiul unei prezumții legale, fie pe bază de recunoaștere emanată de la părintele în cauză, fie pe cale judiciară, precum și condițiile ce trebuie îndeplinite în acest scop. Stabilirea hotarului despărțitor dintre legea personală a filiației și celelalte legi menționate interesează deopotrivă regimul de drept comun, ca și cel întemeiat pe dispozițiile tratatelor de asistență juridică, dacă acestea nu prevăd criterii proprii de delimitare.

b. Domeniul legii procedurale a forului.

De câte ori stabilirea sau contestarea legăturii de filiație are loc pe cale juridică, îndreptățirea legii procedurale de a se aplica în tot ce privește activitatea jurisdicțională a instanței sesizate (ordinatoria litis) este neîndoielnică. Unele materii par susceptibile să se clasifice atât în categoria fondului, guvernat de legea personală, cât și în categoria formelor cârmuite de legea procedurală. Delimitarea dintre cele două legi, cea procedurală și cea personală prezintă unele particularități în aceste materii. Legitimarea procesuală, deși afectează vădit acțiunea în justiție, intră totuși în sfera legii personale, care decide cui aparține dreptul de a se adresa instanței pentru stabilirea filiației față de mamă (art. 52, C. fam.) sau pentru stabilirea paternității din afara căsătoriei (art. 59, C. fam.). Termenele de intentare a acțiunii în justiție, care au ca obiect stabilirea filiației sau tăgăduirea ei, scapă deasemenea de sub imperiul legii procedurale, revenind legii personale a filiației îndreptățirea să le fixeze (precum art. 55 și art. 60, C. fam.). În domeniul probelor, legea procedurală a forului prezidează administrarea lor. În rest, li se aplică legea filiației. Se stabilește mai întâi ce probe sunt admisibile (de exemplu, certificatul constatator al nașterii potrivit art. 47 C. fam. sau orice mijloc de dovadă în cazurile prevăzute de art. 50, C. fam.). Tot legea filiației arată cui îi revine sarcina probei sau instituie o serie de prezumții precum cea de paternitate (art. 53, C. fam.), dispersând astfel pe reclamant (copilul) de obligația de a-și dovedi descendența față de tatăl căsătorit. Obiectul probei și puterea ei doveditoare sunt deopotrivă guvernate de legea personală a filiației. Aceasta se bucură astfel, în detrimentul legii procedurale a forului, de un domeniu mai larg de aplicare decât în alte acțiuni judiciare, în care puterea doveditoare a probei depinde în principiu de legea judecătorului sesizat. Extinderea incidenței legii personale în acțiunile referitoare la filiație se explică prin influența nemijlocită pe care reglementările procedurale o pot avea asupra fondului dreptului (de exemplu, puterea doveditoare atribuită de legiuitor posesiunii de stat, prin art. 51 și 53 C. fam., condiționează însăși stabilirea filiației materne sau paterne).

c. Domeniul legii aplicabile formelor exterioare ale înscrisurilor.

În regim complex de drept internațional privat cunoaște și actul juridic al recunoașterii voluntare a copilului de către mama sau tatăl său (art. 48 și 56 C. fam.). Pe fond i se aplică reglementările din sfera legii personale a filiației, care decide dacă și în ce condiții reconstituirea este admisibilă. Sub raportul formei exterioare, înscrisul se întocmește în conformitate cu legea locului unde tatăl sau mama a făcut declarația de recunoaștere a copilului.

d. Domeniul legii aplicabile încheierii căsătoriei părinților.

Legea menționată devine aplicabilă în anumite condiții, în cazurile, desigur rare, de anulare a căsătoriei din care s-a născut copilul a cărui filiație se discută. În asemenea situații se pune problema dacă acesta își menține sau nu în continuare statutul juridic, de copil al unor soți sau urmează să fie considerat ca născut în afara căsătoriei. Răspunsul depinde de efectele pe care le produce anularea legăturii conjugale dintre părinți, cu alte cuvinte, de admiterea sau de refuzul caracterului putativ al căsătoriei desființate. Legea care decide este cea nesocotită și anume însăși dispoziția pe care viitorii soți trebuiau să o respecte, dar au încălcat-o la data eliberării căsătoriei. Regimul juridic al nulității în discuție și al efectelor ei depinde prin urmare de legea care a cârmuit formarea căsătoriei (legea națională a fiecărui soț). În temeiul ei se poate știi dacă situația copilului este sau nu afectată de anularea uniunii conjugale a părinților. Caracterul putativ al căsătoriei excede prin urmare domeniul legii personale a filiației.

e. Intervenția ordinii publice.

Legea străină pe care normele conflictuale examinate până acum o declară aplicabilă într-un caz concret, poate cuprinde anumite reglementări incompatibile cu ordinea publică din dreptul internațional privat român. În asemenea situații, ele sunt înlăturate și li se substituie dispozițiile corespunzătoare ale legii forului, deci ale legii de fond române; înlocuirea arătată constituie însă o excepție destul de rară. Spre a exemplifica totuși cele arătate, credem că o lege străină care ar interzice stabilirea paternității din afara căsătoriei pe cale judiciară încalcă o concepție fundamentală a dreptului nostru. Tot astfel, o lege străină care ar refuza copilului beneficiul decurgând din caracterul putativ al căsătoriei anulate se învederează și ea inaplicabilă în România, fiind potrivnică ordinii publice.

4.1.3. FILIAȚIA ARTIFICIALĂ – PROCREAREA ASISTATĂ MEDICAL

Reproducerea medical asistată (RMA sau concepția asistată) are ca principiu general nevoia ca donarea de gameți sau închirierea de organe să nu intre în conflict cu interesele cuplului și ale copilului. Decretat ca principiu fundamental de către Consiliul Europei, după care nicio relație filială nu se poate stabili între donator sau mama de substituție și copil, acest principiu a fost încălcat și se poate complica în condițiile tehnologiilor actuale de injectare a spermatozoizilor direct în ovul când, după realizarea singamiei și alinierea cromozomilor din cei doi pronuclei (la 24 de ore), are loc transferul oului în trompă, Alice Kirkman fiind primul copil născut în 1988 prin acest procedeu. Între nevoia de înființare a unor consilii privind tehnologiile reproductive cu rol de autorizare și riscul ca cei ce au astfel de tehnologii să ia în custodie copiii născuți și implicați în litigii de cuplu, se simte nevoia unor legiferări de lege ferenda. În acest demers, experiența de drept comparat devine deosebit de utilă statelor ce încă nu au experiența practică judiciară în domeniu.

Faptul că un copil poate avea 3 mame (un genetică, alta gestațională și alta de îngrijire) și trei tați (unul genetic, altul social și altul de creștere) a creat necesitatea redefinirii maternității, care nu mai rezidă în actul de naștere, și a paternității, care poate fi în prealabil cu precizie cunoscută. Ca “invazie neconstituțională” în intimitatea cuplului, RMA a fost considerată o violare a naturii, dar ea s-a impus ca un fapt socio-juridic cu aptitudinea de a suplementa dorința de a avea copii a cuplurilor sterile. Regulile paternității pentru copii, născuți în afara căsătoriei au fost complicate excesiv prin RMA.

În ce privește reglementările actuale, condițiile general impuse sunt:

– considerațiile umane justifică actul și nu cele de profit;

– persoana feminină să aibă până la 40 de ani, să fie căsătorită și informată despre riscurile tehnologice;

– consimțământul informat și expres să fie al ambilor soți, dat de regulă în fața unei comisii formate dintr-un medic, un psiholog și un avocat;

– donatorul se va supune acelorași condiții de mai sus și va rămâne necunoscut. Un donator căsătorit nu va dona spermă fără consimțământul soției;

– se vor discuta în prealabil implicațiile psihologice ale acestor tehnologii, atât față de cuplu, cât și față de viitorul copil;

– confidențialitatea este absolută, femeia neavând dreptul de a alege donatorul;

– donarea va fi anonimă, benevolă și nepecuniară;

– donarea se va face pentru maxim 4 copii și, evident, donatorul va fi sănătos (teste ale spermei pentru SIDA);

– reproducerea medical asistată se face numai ca act terapeutic, deci cu indicație medicală pentru infertilitate (după un an de coabitare) de diferite etiologii și în condițiile epuizării altor terapii ale infertilității;

– este necesar a se preciza statutul viitorului copil înainte de aplicarea metodei de reproducere asistată medical după criterii cum ar fi:

– la căsătoriți se aplică prezumția de paternitate, ca și în înseminările cu sperma soțului, dar care decedează înainte de 300 zile;

– când copilul rezultă din sperma donată, dacă tatăl a consimțit, deși nu e tată genetic, el îl recunoaște în baza aceleiași prezumții și, dacă nu a consimțit, paternitatea se va stabili pe cale judiciară;

– dreptul copilului de a fi informat asupra identității sale genetice, când, inevitabil, donatorul devine cunoscut.

În domeniul procreației asistate medical, rezoluțiile, în general, acceptă fecundarea artificială doar la femei sub 25 ani, la cupluri stabile, și interzic fecundarea lesbienelor, virginelor și femeilor singure, ca și fecundarea post-mortem (cu sperma soțului decedat sau embrionii rezultați dintr-o fecundare). În acest sens, se pune problema dacă soția poate invoca dreptul de proprietate asupra embrionilor și cum va primi copilul viitor vestea că a fost conceput de un bărbat ce nu a existat și nu există?! De aceea rezoluțiile interzic mamelor a afla numele donatorului, numai Suedia permițând comunicarea acestui nume copilului când va avea vârsta de 18 ani, dacă donatorul a acceptat și deși copilul nu are niciun drept succesoral. Astăzi este posibilă și donarea de ovocite sau încheierea unui contract cu o mamă de împrumut, care, după naștere, va ceda copilul părinților ce-l vor înfia. În lipsa unui contract, mama de împrumut poate refuza restituirea copilului. În acest mod, nașterea nu mai dovedește maternitatea și pentru evitarea unor probleme juridice (ca, de exemplu, când mama de împrumut nu ar respecta clauzele contractuale și ar consuma alcool sau droguri) se recomandă ca mamele de substituție să fie rude cât mai apropiate cu viitoarea mamă ce a donat ovulul. În procese consecutive unor copii născuți cu malformții prin consum de marihuana, numele de substitutie, invocând lipsa de avertizare asupra riscurilor, au fost achitate de justiție. Doar copiii născuți handicapați și asigurați au fost despăgubiți la chemarea părinților în judecată de către copii. Reproducerea medical asistată este deci un drept fundamental cât timp se asigură copilului o viață decentă. De aceea, în China, tinerii ce vor să se căsătorească trebuie să obțină un aviz genetic ce atestă că au voie a avea un copil, iar în caz de risc pentru descendență, deși se vor căsători, nu vor avea voie să facă copii. Mai mult, dacă părinții sunt deficienți, nu se vor putea căsători. Sunt aceste reglementări o cale de a evita încurcatura genetică a populației viitoare? Tot astfel, pentru a evita predeterminarea sexului și nașterea de băieți, în India s-au desființat toate aceste centre de diagnostic.

În reproducerea medical asistată se pot deci rezuma:

– Pentru ca RMA să nu fie considerată un delict asupra familiei (un adulter) sau un fals în actele de naștere, ea va fi etică, deci numai în scop terapeutic, pentru infertilitate, și nu în scop de cercetare științifică și cu prevederea tuturor consecințelor viitoare pentru copil (de exemplu, cine va prelua un copil născut malformat, fapt ce se înserează în clauzele contractului). Tot în aceste clauze se introduce riscul de divorț, de avort, de deces al tatălui etc.

În SUA se prevăd următoarele condiții:

– tehnica se face numai la cupluri heterosexuale stabile;

– maternitatea și paternitatea sș fie stabilite conform prevederilor legale și jurisprudențiale;

– cu păstrarea confidențialității celor implicați;

– cu limitarea stocării de gameți și embrioni numai pentru RMA;

– cu limitarea vieții embrionului in vitro la 14 zile;

– cu prohibiția inseminărilor sau implantărilor post-mortem;

– cu consimțământ obținut legal;

– prin tehnologii necomercializate;

– cu prohibiția selecției sexuale sau eugenice a gameților și embrionilor cu excepția bolilor ereditare;

– și cu prohibiția formelor extreme de inginerie genetică, cum ar fi clonarea, crearea de himere, fertilizarea între specii;

– răspundere de rezultat a medicului (el trebuie să dea garanții de rezultat).

Principiul 1. Tehnicile de procesare artificială umană pot fi utilizate în favoarea unui cuplu heterosexual când alte metode de tratament al infertilității au eșuat, există un risc serios de a transmite copilului o gravă maladie ereditară sau o altă maladie ce poate antrena moartea ori un handicap grav și când tehnica este lipsită de riscuri semnificative de a compromite sănătatea mamei sau a copilului.

Aceste tehnici nu pot fi utilizate pentru alegerea sexului, cu excepția nevoii de a evita o maladie ereditară gravă legată de sex.

Principiul 2. Tehnica procreării artificiale se face sub răspunderea unui medic și în instituții autorizate de stat;

Principiul 3. Tehnicile menționate implică consimțământul liber și clar, în scris, al cuplului după o informare asupra implicațiilor medicale, juridice, sociale și, dacă e necesar, și genetice ce riscă a afecta interesele copilului susceptibil de a se naște.

Principiul 4. Medicul ce utilizează o astfel de tehnică va evita riscul transmiterii unei boli ereditare sau infecțioase și al oricărui pericol pentru sănătatea femeii sau a copilului susceptibil a se naște. În acest sens, el va ține un dosar complet.

Principiul 5. O persoană ce are un risc de infertilitate în viitor poate depune gameții săi pentru conservare în vederea utilizării lor personale în viitor. Dacă ea decedează între timp, gameții săi nu vor putea fi utilizați pentru procreare artificială. Procrearea artificială cu sperma soțului sau concubinului decedat nu este permisă.

Principiul 6. Donarea de ovule, spermă, embrioni nu se poate face cu vreun profit. Donarea este nediscriminatorie, donatorul având dreptul de a pretinde destinația lor. Numărul de copii de la un donator trebuie limitat după legile naționale.

În principiu, fecundarea in vitro se va face cu gameții cuplului, dar, în cazuri excepționale, în acest scop poate fi autorizată și donarea de gameți, ca și utilizarea de embrioni.

Transferul de embrioni din uterul unei femei în uterul alteia nu este permis.

Principiul 7. Medicul ce utilizează tehnica va păstra anonimatul donatorului, ca și secretul asupra tehnicii de procesare artificială. Numai în caz de necesitate, pentru sănătatea copilului, se pot furniza date privind caracteristicile genetice ale donatorului. În funcție de dreptul național, copilul poate avea acces la informațiile relative la modalitățile sale de concepție sau la identitatea donatorului.

Principiul 8. În caz de utilizare de spermă donată, soțul e considerat tatăl legitim și dacă a consimțit la procrearea artificială el nu poate contesta legitimitatea copilului. Dacă un cuplu nu e căsătorit, nici concubinul ce a consimțit nu se poate opune paternității, în afara cazului în care dovedește că acel copil nu e născut prin procreare artificială.

În rest, nicio legatură de filiație nu se poate stabili între donatorul de gameți și copil. Deci nicio acțiune judiciară nu se poate intenta nici contra donatorului, nici contra copilului.

Principiul 9. Între o mamă de substituție și o persoană sau cuplu nu se poate stabili niciun contract  sau acord privind copilul. Mama de substituție nu poate pretinde niciun avantaj material.

Principiul 10. Producerea de embrioni în scop de cercetare nu e permisă. Utilizarea embrionilor nu se poate face decât în scop terapeutic, cu consimțământul cuplului și al donatorului de gameți.

4.1.4. STUDIU COMPARAT AL MAI MULTOR LEGISLAȚII PRIVIND PROCREAREA ASISTATĂ MEDICAL

Serviciul de Studii Juridice al Senatului francez a dat recent publicității un studiu de legislație comparată privind procrearea asistată medical (PAM). Potrivit acestui document, „Franța face parte din rândul țărilor care limitează cel mai strict accesul la procrearea medicală asistată medical. Studiul analizează legislația a opt țări, după 2 criterii: statutul civil al beneficiarilor și posibilitatea realizării inseminării și implantării embrionilor post-mortem".

În Germania, directivele Ordinului federal al medicilor exclud celibatarii și cuplurile homosexuale de la PAM. PAM este rezervată doar femeilor măritate sau celor care formează un cuplu heterosexual stabil. Legea din 1990 despre protecția embrionului interzice inseminarea post-mortem. Textul nu explică limpede chestiunea transferului de embrioni post-mortem, însă mai multe dispoziții ale directivelor Ordinului federal al Medicilor sunt incompatibile cu transferul de embrioni post-mortem: doar crioconservarea ovulelor după fecundare, însă este admisibilă până la fuziunea nucleelor; aceasta poate avea loc până la moartea unuia din soți, iar femeia singură nu poate recurge la PAM.

În Belgia, conform legii din 6 iulie 2007, femeile celibatare și cuplurile homosexuale au acces la PAM, cu acordul echipei medicale. Inseminarea și implantarea post-mortem sunt licite, cu condiția de a prevedea aceasta dinainte și inseminarea/implantarea să se facă într-un interval de 6 luni, până la 2 ani, de la deces. Pe de altă parte, legea nu reglementează nici chestiunea filiației copilului, nici pe cea a capacității sale succesorale.

În Danemarca, femeile celibatare și cuplurile de lesbiene au acces la PAM, începând cu legea din 8 iunie 2006. Inseminarea și transferul de embrioni post-mortem sunt imposibile. Legea privind fecundarea artificială prevede distrugerea spermei unui bărbat decedat când conservarea are drept scop inseminarea partenerei sale, la fel se prevede și în cazul ovulelor fecundate, în cazul decesului unuia dintre parteneri.

În Spania, legea din 24 mai 2006 privind tehnicile de reproducere umană asistată permite accesul la PAM femeilor celibatare și cuplurilor de lesbiene. Dacă legea din 2006 limitează durata conservării gameților masculini pentru perioada când acesta este în viață, ea autorizează implicit procrearea post-mortem. Pentru transferul embrionar post-mortem, legea prevede consimțământul bărbatului.

În Italia, legea din 19 februarie 2004 privind PAM rezervă acces la această procedură cuplurilor heterosexuale, căsătorite sau nu. Inseminarea și transferul de embrioni post-mortem sunt imposibile, iar accesul la PAM este rezervat cuplurilor atunci când cei doi sunt în viață. Codul de deontologie a medicilor interzice practica tuturor „formelor de fecundare asistată după decesul partenerului”.

În Olanda, legea din 2 martie 1994, privind egalitatea tratamentului, face ca nici starea civilă și nici orientarea sexuală să nu limiteze accesul la PAM. Legea privind embrionul din 20 iunie 2002 nu interzice inseminarea și transferul embrionilor post-mortem, sub rezerva acordului expres al persoanei.

În Marea Britanie, accesul la PAM este rezervat cuplurilor heterosexuale, căsătorite sau nu, femeilor singure și cuplurilor de lesbiene. Legea din 2008, care se referă la fecundarea și embriologia umană și care va intra în vigoare în aprilie 2009, înlocuiește practic referirea la nevoia copilului care se va naște de a avea un tată prin „nevoia copilului de a beneficia de o educație parentală, care să-l ajute să crească”. Legea din 1990 din această țară, referitoare la fecundarea și embriologia umană, precum și legea din 2003, care se referă la Pam post-mortem, autorizează transferul embrionar și inseminarea post-mortem.

În Elveția, legea federală din 18 decembrie 1998 privind PAM permite accesul cuplurilor heterosexuale, stabile, căsătorite sau nu la PAM. Doar cei care sunt căsătoriți pot recurge la donatori de spermă. Articolul 3 precizează, printre altele, că „este interzisă utilizarea gameților și ovulelor fecundate ale unei persoane după moartea acesteia”, iar articolul 17 interzice conservarea embrionilor.

În Franța, PAM este „destinată a răspunde cererii parentale a unui cuplu”; „bărbatul și femeia care formează un cuplu trebuie să fie în viață, să aibă vârsta de procreare, să fie căsătorit sau să facă dovada vieții în comun de nu mai puțin de 2 ani”. Chestiunea extinderii PAM în Franța pentru a permite și femeilor singure, dar și cuplurilor de lesbiene să recurgă la PAM este dezbătută cu ocazia revizuirii în timpul apropiat a legii bioeticii din 2004 din această țară.

4.2. ASPECTE DIN PRACTICA JUDICIARĂ PRIVIND FILIAȚIA

C.A. a chemat în judecată pe A.M., pentru a fi declarat tată din afara căsătoriei al minorului C.M., născut la 20 iunie 1955, în urma raporturilor intime care au existat între părți.

Tribunalul popular al raionului 23 August din București, prin sentința civilă nr. 7587 din 21 decembrie 1955, a admis acțiunea. Totodată, la cererea reclamantei, tribunalul popular a obligat pe pârât să plătească acesteia, pentru întreținerea minorului, o pensie lunară de 1/4 din salariul pe care îl are.

Pentru a hotărî astfel, întemeindu-se pe depozițiile martorilor G.D. și O.L., pe care le-a coroborat cu scrisoarea din 10 iulie 1954, trimisă de pârât reclamantei, tribunalul popular constată și reține în fapt că, în mod neîndoios, atât înainte, cât și la data concepției minorului, între părți au existat raporturi intime, de pe urma cărora s-a născut copilul.

În ceea ce privește depozițiile martorilor P.F. și A.D., propuși de pârât, instanța arată că sunt nesincere, întrucât, pe de o parte, pretinsa inexistență a vreunor raporturi între reclamantă și A.M. este infirmată categoric de scrisoarea de mai sus, recunoscută de el, din care rezultă pînă la evidență cât de strînse au fost acele raporturi, iar, pe de altă parte, așa-zisa legătură care ar fi existat între reclamantă și un oarecare L. este necorespunzătoare realității, deoarece nu numai că acesta a contestat-o, dar s-a stabilit de asemenea fără nici un dubiu că în intervalul cât C.A. a fost în relații de dragoste cu pârâtul, nu a existat în viața ei niciun alt bărbat.

În contra sentinței instanței de fond, pârâtul a declarat recurs. Tribunalul Capitalei R.P.R., Colegiul I civil, prin decizia civilă nr. 1138 din 10 mai 1956, l-a admis numai cu privire la cuantumul pensiei pe care pârâtul fusese obligat s-o plătească prin hotărârea tribunalului popular, care, ca urmare, a fost casată numai în această privință, problema paternității rămînînd astfel definitiv rezolvată. Împotriva ambelor hotărâri sus-menționate, Președintele Tribunalului Suprem al R.P.R. a declarat recurs în supraveghere, solicitînd casarea acestora și rejudecarea problemei paternității. În justificarea recursului se arată că din depozițiile martorelor O.L. și G.D. nu rezultă că legăturile intime dintre părți au avut loc în intervalul 20 august – 20 decembrie 1954, perioada concepției copilului, iar scrisoarea pârâtului, pe care tribunalul popular pune temei în mod special, este trimisă la 10 iulie 1954, deci înainte de acea perioadă; că, față de această împrejurare, prima instanță era obligată să ordone o probă constând în verificarea grupelor sangvine, proba admisă prin încheierea din 15 septembrie 1955, urmând ca, în cazul în care concluziile sale nu ar fi fost categorice, să o completeze cu alte probe științifice și anume cu proba dactiloscopică și a măsurătorilor antropometrice.

Este netăgăduit că, în cazul în care, în cadrul rezolvării unei acțiuni în stabilirea paternității din afara căsătoriei, probele administrate nu justifică în mod categoric o anumită concluzie, fie, în sensul recunoașterii paternității, fie în sens contrar, instanța de fond, ca urmare a rolului său activ și a îndatoririi pe care o are de a lămuri și stabili în mod temeinic raporturile dintre părți, este obligată să ordone noi probe, obligație ce-i incumba, de altfel, și în celelalte litigii. În materia paternității și în cazul situației îndoielnice de care s-a făcut vorbire, proba care se impune, în prim rând, este aceea a verificării grupelor sangvine ale mamei, presupusului tată și copilului. De asemenea, atât proba dactiloscopică, cât și a măsurătorilor antropometrice, pot contribui la lămurirea problemei paternității. Efectuarea tuturor acestor probe științifice nu se impune însă în orice litigiu în stabilirea paternității, ci, așa cum s-a mai subliniat numai în cazurile în care există un dubiu, deci numai în situația în care din probele cu interogatoriu, martori și acte, administrate de părți, nu se poate trage în mod necesar o singură concluzie cu privire la chestiunea de a știi dacă pârâtul este sau nu tatăl din afara căsătoriei al copilului. Interpretarea contrară, potrivit căreia probele științifice trebuie efectuate chiar în cazul când nu există nici un dubiu, ar avea drept consecință administrarea unor probe inutile și, deci, ar tergiversa soluționarea litigiului.

Acestea fiind principiile, urmează a se face aplicarea lor în cauză. Prin recursul în supraveghere se pornește de la premisa că nici din scrisoarea din 10 iulie 1954, trimisă de pârât reclamantei, nici din depozițiile martorilor audiați nu rezultă că legăturile intime dintre părți, de pe urma cărora s-a născut copilul, au avut loc la data concepției acestuia, ci, fie anterior, fie posterior. Ca o consecință a premisei invederate, se susține că stabilirea temeinică a faptului dacă pîrîtul este sau nu tatăl copilului impunea ca în cauză să se administreze probele științifice amintite în cuprinsul deciziei de față. Dacă premisa recursului ar fi corespunzătoare realității, evident că și concluzia sa ar trebui de asemenea primită. Numai că, așa cum se va arăta mai jos, această premisă nu este justă. Este exact că scrisoarea pîrîtului, în care, printre altele, A.M. îi mărturisea reclamantei iubirea care o are față de ea, amintindu-i de "frumoasele noastre seri petrecute împreună, de nebuniile noastre, de lacrimile tale fierbinți când te certam și de clipele de împăcare", a fost trimisă la 10 iulie 1954, deci cu o lună înainte de începerea perioadei legale de concepție a copilului. Este însă tot atît de adevărat, așa cum instanța reține corect din depozițiile martorelor G.D. și O.L., că relațiile dintre părți au continuat să existe cel puțin pînă în martie 1955, cînd pârâtul, care în toată această perioadă se interesa permanent de starea sănătății reclamantei, i-a dat, cu ocazia aniversării cunoștinței lor, o verighetă. Față de faptele de mai sus, care se verifică a fi exacte, tribunalul popular a fost îndrituit să aprecieze că nașterea copilului este consecința neîndoielnică a relațiilor ce au existat între părți, aceasta cu atât mai mult cu cât s-a constatat că în intervalul iulie 1954 – martie 1955, în care este cuprinsă și perioada legală a concepției, reclamanta nu a avut raporturi cu niciun alt bărbat decît pârâtul. Stabilindu-se, deci, în mod neîndoios, că pârâtul este tatăl din afara căsătoriei al copilului reclamantei, era inutil să se mai administreze alte probe, fie chiar științifice, în vederea demonstrării aceluiași fapt, ce era dovedit. De altfel, atunci cînd, la cererea reclamantei, aceasta, în justificarea admiterii acțiunii, a solicitat, printre alte probe, și pe aceea a verificării grupelor sangvine, pârâtul s-a opus la această ultimă probă, pe motiv că nu ar duce la un rezultat convingător. Tribunalul popular, prin încheierea din 15 septembrie 1955, a admis probele cerute, după cum a încuviințat și pârâtului contra-probele, solicitate doar în subsidiar. Dar, atâta timp cât, după luarea interogatoriului, audierea martorilor și anexarea la dosar a scrisorii de care s-a făcut vorbire, părțile au pus concluzii în fond, nestăruind în administrarea altor probe, instanța nu era obligată să ordone efectuarea verificării grupelor sangvine, dat fiind, așa cum s-a arătat, inutilitatea ei ca urmare a probelor făcute și din care reieșea fără nici un dubiu că A.M. este tatăl din afara căsătoriei al copilului reclamantei.

Pentru toate considerațiunile expuse recursul în supraveghere nefiind întemeiat, Tribunalul Suprem îl respinge.

2. Cerere în contestarea recunoașterii de paternitate. Inadmisibilitate. Prezumția de paternitate în favoarea soțului mamei nu a fost răsturnată prin tăgăduirea paternității.

Reclamanta D.D. a chemat în judecată pe pârâtul V.P.S. contestând recunoașterea paternității acestuia față de minorul V.A.V., […] arătând că minorul […] a rezultat din relația de concubinaj avută cu numitul D.V. (actualul soț) în timpul căsătoriei cu pârâtul V.P.S., care a recunoscut copilul ca fiind al său. Mai arată reclamanta că pârâtul V.P.S. a arătat în declarația autentificată depusă la dosar că nu recunoaște ca minorul să fie al său și este de acord ca acesta să poarte numele de D."[…] La termenul de judecată din data de 21 10 2008 instanța din oficiu a pus în discuția părților excepția inadmisibilității cererii reclamantei, excepție întemeiată pentru următoarele motive: Potrivit disp. art. 53 Cod fam. care instituie prezumția de paternitate, copilul născut in timpul căsătoriei are ca tată pe soțul mamei astfel încât în cazul de față minorul V.A.V., născut la data de.. 1993 în timpul căsătoriei dintre reclamantă și pârât are ca tată pe pârâtul V.P.S. după cum rezultă și din certificatul de naștere al minorului. Potrivit disp. Codului familiei, copilul născut în timpul căsătoriei și care beneficiză de prezumția de paternitate, nu poate avea ca tată un alt bărbat decât soțul mamei, dacă acesta din urmă nu a promovat o acțiune în tăgada paternității pentru a schimba filiația față de tată. Ca urmare, având în vedere că așa cum arată și disp art 57 Cod fam. acțiunea în contestarea recunoașterii paternității privește doar pe copilul conceput și născut în afară de căsătorie și recunoscut ulterior prin declarație la serviciul de stare civilă, înscris autentic sau testament, iar in cazul de față minorul V.A.V. a fost născut în timpul căsatoriei dintre reclamantă și pârât, neexistând o hotărâre judecătorească prin care a fost tăgăduită paternitatea, instanța constatând că acțiunea reclamantei este inadmisibila, o va respinge.

3. Stabilire paternitate. Excluderea pârâtului de la filiația minorei. Forța probantă a expertizei genetice

În recursul declarat, pârâtul a invocat imposibilitatea ca el să fie tatăl minorei, și că deși în apel s-a încuviințat proba cu o expertiză medico-legală pentru cercetarea paternității – examen ADN, instanța de apel nu a mai administrat proba, menținând hotărârea primei instanțe.

Curtea, în temeiul art.312 alin.1 și 2 raportat la art.304 pct.9 Cod procedură civilă, admițând recursul pârâtului, a modificat în totalitate decizia tribunalului și sentința judecătoriei ce au fost atacate, respingând ca nefondată acțiunea pentru stabilire paternitate, introdusă de reclamantă.

S-a reținut că potrivit raportului de expertiză medico-legală pentru cercetarea paternității (examen ADN) realizat de Institutul Național de Medicină Legală Mina Minovici" București, pârâtul este exclus de la paternitatea minorei, nefiind tatăl biologic al acesteia, această expertiză genetică fiind cea mai completă și până în prezent nu poate fi combătută prin nici o altă probă.

4. Succesiune. Calitate de moștenitor legal. Filiație stabilită de o instanță judecătorească înainte de intrarea în vigoare a actualului Cod al familiei și a Decretului nr. 32/1954.

Prin sentința civilă nr. 379 din 3 aprilie 2007, pronunțată de Judecătoria Reghin în dosarul nr. 1273/2006, s-a admis acțiunea civilă formulată de reclamantul PF, împotriva pârâtilor FF, FL, FD și FA, constatând că reclamantul este fiul defunctului FF, decedat la data de 31 martie 2005 și că are calitate succesibil cu vocație succesorală la succesiunea defunctului.

Prin decizia civilă nr. 129 din 24 aprilie 2008, pronunțată de Tribunalul Mureș, Secția Civilă în dosarul nr. 3833/102/2007, s-a respins ca nefondat apelul declarat de pârâți, împotriva sentinței sus-menționate, obligându-i pe aceștia la plata către intimatul PF a sumei de 700 lei cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs pârâții și au solicitat modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului declarat împotriva sentinței pronunțate de prima instanță și în consecință, respingerea acțiunii introductive promovată de reclamant.

În motivarea recursului s-a arătat că decizia atacată este nelegală și netemeinică, întrucât în mod greșit instanța de apel a ajuns la concluzia că în cauză a existat o recunoaștere de paternitate, care a stat la baza stabilirii în sarcina lui FF a obligației de întretinere a reclamantului PF, pornind de la cuprinsul cărților de judecată civilă nr. 299/1946 și nr. 46 L/1951 și a sentinței nr. 136/1967 a Tribunalului Reghin. Este greșită susținerea instanței de apel că în speță a fost stabilita paternitatea reclamantului față de tatăl sau prin cartea civilă nr. 46 L/1951 a Judecătoriei Reghin, deoarece la acea dată nu era în vigoare Codul familiei, care a intrat în vigoare abia în 31 ianuarie 1954, iar Codul civil nu cunoștea instituția stabilirii paternității.

Instanțele de judecată au făcut o greșită aplicare a art. 111 Cod procedură civilă care consacră caracterul subsidiar al acțiunii în constatare față de acțiunea în realizare.

S-a invocat faptul cp reclamantul și mama acestuia nu au solicitat stabilirea paternității după intrarea în vigoare a Codului familiei, și prin urmare, ei nu vor putea cere „constatarea filiației” , aceștia având la îndemâna acțiunea în stabilirea filiației de care nu au uzat în termenul legal prevăzut de art. 49 din Decretul nr. 32/1954 cu privire la punerea în vigoare a Codului familiei.

Este logic ca atunci când partea a omis să intenteze o acțiune în realizare în termenul legal, el nu va putea cere constatarea existenței unui drept pretins în instanță, întrucât culpa acesteia de a nu uza în termenul prevăzut de lege, de acțiunea în realizare, nu-i poate conferi un drept la acțiunea în constatare. Mama reclamantului nu a intentat în termenul de un an prevăzut de Codul familiei și de Decretul nr. 32/1954 acțiune în stabilirea paternității și în consecință, filiația reclamantului față de tatăl său nu poate fi stabilită, termenul de un an fiind de decădere.

Pârâții au susținut că ei nu au recunoscut niciodată filiația reclamantului față de fratele lor FF, decedat la 31 martie 2005, iar sentința de obligare a prezumtivului tată la plata unei pensii de întreținere, nu este echivalentă cu o sentință de stabilire a filiației.

În drept s-au invocat prevederile art. 304 pct. 8 și 9 Cod procedură civilă.

Reclamantul PF a formulat întâmpinare și a solicitat respingerea recursului declarat de pârâți, susținând că în mod corect tribunalul a reținut că față de argumentele redate în cuprinsul hotărârii – carte de judecată nr. 46 L/1951 a Judecătoriei Populare Mixte Reghin, ne aflăm în prezența unei recunoașteri voluntare de paternitate, consacrată printr-un act autentic și că în aceste condiții susținerea pârâților în sensul că filiația nu ar fi fost stabilită nu are relevanță în cauză. La acel moment această formă de recunoaștere era cea prevazută de art. 304 Cod civil.

În cauză are relevanță faptul că din cuprinsul hotărârii judecătorești sus-menționate reiese că a existat o recunoaștere de paternitate care a stat la baza stabilirii în sarcina lui FF a obligației legale de întreținere a copilului, respectiv a reclamantului FF, această recunoaștere voluntară fiind irevocabilă.

Reclamantul a mai invocat faptul că în mod corect s-a stabilit că nu sunt aplicabile în cauză dispozițiile Codului familiei, ale art. 8 din decretul nr. 32/1954, astfel că în aceste condiții, nu poate fi primită excepția de tardivitate invocată de recurenți.

Susținerea recurenților pârâți în sensul greșitei aplicațiuni a prevederilor art. 111 Cod procedură civilă, este nefondată în condițiile în care prima instanță a fost investită cu o cerere privind consacrarea dreptului de moștenitor al reclamantului.

Examinând decizia atacată prin prisma motivelor de recurs și în raport de prevederile art. 306 alin. 2 Cod procedură civilă și având în vedere actele și lucrările dosarului, instanța reține următoarele:

Prin cererea de chemare în judecată formulată la 25 mai 2006 reclamantul PF a solicitat în contradictoriu cu pârâții FF, FL, FD și FA să se constate dreptul său de moștenire, în calitate de fiu, la succesiunea defunctului FF, decedat la 31 martie 2005. Reclamantul a susținut că este fiul defunctului, însă în actele de stare civilă nu s-a făcut această mențiune, deși filiația a fost stabilită prin hotărâre judecătorească și în aceste condiții, cererea sa de deschidere a procedurii succesorale a fost respinsă pe motiv că nu are calitate de succesibil. Pe de altă parte, această chestiune nu a putut fi soluționată pe cale amiabilă cu pârâții, care au calitatea de colaterali privilegiați, motiv pentru care reclamantul a fost nevoit să se adreseze instanței judecătorești.

Din actele dosarului rezultă că prin cartea de judecată civilă nr. 299 din 2 iulie 1947, dată de Judecătoria de Pace Mixtă Reghin în dosarul nr. C-2572/1947 s-a admis în parte acțiunea intentată de reclamanta PM (mama reclamantului din prezenta cauză) prin petițiunea înregistrată la nr. 6071/1947 în contra pârâtului FF a lui F și s-a stabilit pensia alimentară ce o va plăti pârâtul reclamantei, pentru copilul minor (care era reclamantul din prezenta cauză) la suma de 700.000 lei lunar, începând cu data pronunțării hotărârii.

La pronuțarea acestei hotărâri judecătorești instanța a avut în vedere faptul că pârâtul din acea cauză a fost obligat anterior la plata unei pensii alimentare de 25 pengo lunar pentru minor, aceasta fiind stabilită la 7 mai 1942 prin hotărâre judecătorească, pârâtul recunoscând că a fost stabilită acea obligație în sarcina sa, refuzând însă să plătească un cuantum majorat. Instanța a apreciat că suma menționată este prea mică în raport cu nevoile minorului, motiv pentru care a dispus majorarea acesteia.

Ulterior, prin cartea de judecată civilă nr. 462 din 23 noiembrie 1951, dată de Judecătoria Populară Mixtă Reghin în dosarul nr. 2572/1947, în urma admiterii în parte a acțiunii reclamantei PM, s-a stabilit în sarcina pârâtului FF obligația de plată a unei pensii alimentare în sumă de 1000 lei lunar, pe seama minorului, începând cu data de 14 iunie 1951.

Instanța a avut în vedere starea de fapt reținută prin hotărârea judecătorească anterioară (cartea civilă nr. 299/1947) și a reținut de asemenea că sunt aplicabile dispozițiile art. 185, 189 și 190 Cod civil, prin prisma acestor dispoziții, cererea reclamantei fiind apreciată ca fondată.

Prin sentința civilă nr. 136 din 15 februarie 1957, pronunțată de Tribunalul Popular Mixt al Raionului Reghin în dosarul nr. 162/1957 s-a admis acțiunea reclamantei Pop Maria și s-a majorat pensia alimentară datorată de pârâtul FF pentru minorul PF la suma de 100 lei lunar, începând cu data de 15 ianuarie 1957 până la majoratul minorului.

Trebuie precizat că din toate hotărârile judecătorești care au fost menționate mai sus rezultă că pârâtul FF nu a contestat cu ocazia niciunei judecăți filiația minorului PF față de el și nici obligația sa de întreținere față de minor, deși a fost prezent cu ocazia judecării fiecărei cauze, singurele obiecții fiind legate de cuantumul obligației de întreținere.

Tot din aceste hotărâri judecătorești, astfel cum a reținut și instanța de apel, rezultă că legătura de rudenie, respectiv filiația reclamantului PF, din prezenta cauză față de tatăl său FF a fost analizată și stabilită de o instanță judecătorească înainte de intrarea în vigoare a actualului Cod al familiei și a Decretului nr. 32/1954 și fiind vorba de hotărâri judecătorești, acestea au valoare de act autentic.

Astfel, pensia de întreținere a fost stabilită pentru prima dată prin hotărâre judecătorească în anul 1942, iar ulterior legătura de filiație dintre defunctul FF și reclamantul din prezenta cauză PF și obligația de întreținere nu au fost contestate de defunct. Mai mult, în sentința civilă nr. 136 din 15 februarie 1957 se precizează expres că minorul PF este născut din coabitarea reclamantei PM cu pârâtul din acea cauza, FF.

În aceste condiții, în mod corect a reținut instanța de apel că filiația reclamantului PF față de defunctul FF reiese din hotărârile judecătorești menționate, fiind vorba de o recunoaștere voluntară de paternitate.

Codul civil român nu cunoștea instituția stabilirii paternității, însă permitea recunoașterea voluntară din partea tatălui, ceea ce în cazul reclamantului s-a și întâmplat. De asemenea, prin art. 1 și urm. din Decretul nr. 131/1949, privind reglementarea condițiunii juridice a copilului natural s-a prevăzut posibilitatea recunoașterii copilului natural de către tată, prevăzându-se expres că recunoașterea este irevocabilă. În atare situație, nu se poate susține că recunoașterea făcută prin hotărârile judecătorești amintite, care sunt anterioare intrării în vigoare a Codului familiei, nu ar fi valabilă.

Recurenții pârâți au mai invocat faptul că în conformitate cu prevederile art. 8 din Decretul nr. 32/1954 acțiunile în stabilirea filiației trebuiau introduse în termen de un an de la intrarea în vigoare a Codului familiei.

Potrivit art. 8 alin. 1 din Decretul nr. 32/1954 pentru punerea în aplicare a Codului familiei, stabilirea filiației este supusă dispozițiilor Codului familiei și produce efectele prevăzute de acest cod și în cazul copiilor născuți înainte de intrarea lui în vigoare, chiar dacă cererea se află în curs de judecată. Prin art. 8 alin. 2 din același decret se prevede că acțiunea în stabilirea paternității copilului din afara căsătoriei, născut înainte de intrarea în vigoare a Codului familiei se poate porni în termen de un an de la intrarea în vigoare a acestui cod.

Aceste prevederi legale se referă însă la copiii născuți înainte de intrarea în vigoare a Codului familiei și a căror paternitate nu a fost recunoscută sau stabilită până la momentul respectiv.

În cazul reclamantului există o recunoaștere a paternității și fusese stabilită în sarcina defunctului obligația de întreținere, filiația reclamantului față de defunct fiind analizată de o instanță judecătorească și prin urmare, aceste dispoziții nu erau aplicabile, astfel cum a reținut de altfel și instanța de apel.

Dimpotrivă, apreciem că în această situație erau aplicabile prevederile art. 8 alin. 3 din Decretul nr. 32/1954, conform cărora recunoașterile valabile făcute potrivit legilor anterioare, precum și hotărârile declarative de paternitate rămase definitive la data intrării în vigoare a Codului familiei vor produce efectele prevăzute de acest cod.

Pe de altă parte, trebuie avut în vedere că în legatură cu obligația de întreținere stabilită în sarcina defunctului s-a pronunțat o hotărâre judecătorească prin care aceasta s-a majorat, ulterior intrării în vigoare a Codului familiei, respectiv sentința civilă nr. 136 din 15 februarie 1957 a Tribunalului Popular al Raionului Reghin, or în situația în care persoana obligată la întreținere ar fi apreciat că în condițiile noilor reglementări (art. 86 și urm. din Codul familiei) această obligație nu mai subzistă, putea cere sistarea acesteia, însă o astfel de cerere nu a fost formulată, ci dimpotrivă defunctul i-a plătit reclamantului pensie de întreținere până la majorat.

De asemenea, curtea apreciază că în situația în care defunctul ar fi considerat că recunoașterea paternității față de reclamant nu ar fi fost valabilă, după intrarea în vigoare a Codului familiei, acesta putea promova o acțiune în contestarea recunoașterii de paternitate în condițiile art. 58 din Codul familiei, însă defunctul nu s-a prevalat de aceste prevederi legale.

Susținerile recurenților pârâți în sensul că prima instanță și instanța de apel au făcut o greșită aplicare a prevederilor art. 111 Cod procedură civilă care consacră caracterul subsidiar al acțiunii în constatare față de acțiunea în realizare, sunt nefondate.

Prima instanță a fost investită cu o acțiune întemeiată pe prevederile art. 111 Cod procedură civilă și nu cu o acțiune în realizare, reclamantul solicitând să se constate dreptul său de moștenire, respectiv calitatea de succesibil al defunctului FF, acțiunea sa fiind admisibilă în contextul în care legatura de filiație dintre reclamant și defunct era deja stabilită, astfel că nu era necesară promovarea unei acțiuni în stabilirea paternității, respectiv a unei acțiuni în realizare.

Este adevărat că sentința prin care se dispune obligarea prezumtivului tată la plata pensiei de întreținere nu este echivalentă cu o sentință prin care se stabilește paternitatea, însă în contextul în care sentința prin care s-a stabilit obligația de întreținere cuprinde și o recunoaștere a paternității, această recunoaștere făcută în fața instanței, conform practicii judiciare, echivalează cu o recunoaștere făcută prin înscris autentic.

În consecință, curtea reține că în mod corect s-a apreciat în cauză în fazele procesuale anterioare că acțiunea reclamantului este fondată și că reclamantul este îndreptățit să i se recunoască vocația succesorală la succesiunea defunctului FF, în speță nefiind incidente motivele de recurs prevăzute de art. 304 pct. 8 și 9 Cod procedură civilă, întrucât instanța de apel a interpretat corect actele deduse judecății și a făcut o corectă aplicare a prevederilor legale aplicabile în materie.

Față de cele ce preced, pentru considerentele arătate, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă , recursul declarat de pârâți va fi respins ca nefondat.

5. Stabilire paternitate. Administrarea probelor cu expertize medico-legale pentru stabilirea filiației. Necercetarea fondului cauzei. Casare cu trimitere spre rejudecare

Pentru dovedirea acțiunii în stabilirea paternității sunt admise toate mijloacele de probă și anume:- interogatoriul pârâtului, prin care poate recunoaște că este tatăl copilului;- martori, putând fi ascultate și rudele cele mai apropiate, cu excepția descendenților (art.190 Cod procedură civilă);- înscrisuri, cum ar fi scrisori, bonuri, chitanțe de la un hotel, fotografii, etc.;- expertiză serologică (serobiologică) antropologică și genetică;- cercetări locale;- verificări de scripte etc.

Dintre toate probele, practica judiciară a statuat că numai expertiza medico-legală prin care pretinsul tată este exclus de la paternitate, are putere probatorie absolută, de neînlăturat nici chiar de mărturisirea pretinsului tată.

În speță, pretinsul tată, în recursul declarat, a arătat că în mod greșit instanța de apel nu a dispus, deși a cerut, a fi administrată proba cu expertiză H.L.A. și A.D.N.

Instanța de apel nu s-a pronunțat asupra unei cereri esențiale în soluționarea cauzei și constatând că o asemenea apărare era întemeiată, fiind absolut necesară pentru stabilirea adevărului, și că prin respingerea probelor cu expertizele solicitate, nu a fost soluționat fondul cauzei, Curtea de apel a admis recursul pârâtului și casând decizia tribunalului a trimis cauza spre rejudecare aceleiași instanțe.

6. Stabilire paternitate minor. Recunoașterea paternității copilului în timpul procesului. Încuviințare purtare nume.

Tip: Sentință civilă

Nr./Dată: 883 (25.04.2007)

Autor: JUDECĂTORIA MANGALIA

Domenii asociate: paternitate, tăgadă

Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Mangalia la data de 12.03.2007 reclamanta G.E. a chemat în judecată pe pârâtul G.G. solicitând instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să constate că pârâtul este tatăl minorei C.I., născută în 2003, și să încuviințeze minorei să poarte numele pârâtului.

În motivarea cererii, reclamanta a arătat minora este fiica pârâtului, născută în urma relației de concubinaj întreținute de părți.

S-a motivat că minora a fost născută în timpul căsătoriei reclamantei cu numitul C.A.R. însă prin sentința civilă nr. 1052 din 09.06.2006 pronunțată de Judecătoria Mangalia a fost admisă acțiunea de tăgadă a paternității și s-a constatat că fostul soț al reclamantei nu este tatăl minorei C.I.

În drept, au fost invocate dispozițiile art. 56, art. 59 și art. 60 Codul familiei.

Cererea a fost legal timbrată cu taxă judiciară de timbru și timbru judiciar.

Cererii i-au fost anexate copii de următoarele înscrisuri: sentința civilă nr. 1052/2006 pronunțată de Judecătoria Mangalia, certificatul de naștere al minorei, cărțile de identitate ale părților.

Pârâtul nu a formulat întâmpinare dar s-a prezentat în fața instanței și a arătat că recunoaște paternitatea minorei C.I. și că este de acord cu admiterea cererii formulate de către reclamantă.

În dovedirea cererii, reclamanta a solicitat administrarea probei cu înscrisuri și a probei cu interogatoriul pârâtului, probe pe care instanța, apreciind că sunt pertinente, concludente și utile soluționării cauzei, le-a încuviințat.

Pârâtul nu a solicitat administrarea de probe în apărare.

Din analiza materialului probator administrat în cauză instanța a reținut următoarea situație de fapt.

Minora C.I. este fiica reclamantei G.E..

Nașterea minorei a avut loc în timpul căsătoriei reclamantei cu numitul C.A.R. și a fost înregistrată în Registrul Stării Civile al Municipiului Mangalia.

Minora a dobândit situația legală a unui copil din căsătorie prezumându-se, în virtutea dispozițiilor art. 53 alin. 1 Codul familiei, că soțul reclamantei este tatăl minorei.

Prin sentința civilă nr. 1052/2006 pronunțată de Judecătoria Mangalia a fost admisă cererea formulată de reclamantă și s-a constatat că numitul C.A.R., soțul reclamantei de la momentul nașterii copilului, nu este tatăl minorei C.I.

Ca efect al rămânerii irevocabile a acestei hotărâri judecătorești minora C.I. a dobândit calitatea de copil din afară căsătoriei.

Pârâtul G.G. este fiul lui N. și A. și s-a născut în municipiul Mangalia, jud. Constanța.

Prin răspunsul la interogatoriul administrat de instanță în ședința publică din data de 25.04.2007 pârâtul a recunoscut paternitatea minorei C.I.

Având în vedere cele reținute instanța apreciază că sunt întrunite cerințele legale pentru admiterea cererii formulate de reclamantă.

În drept, potrivit art. 57 alin. 1 Codul familiei, copilul conceput și născut în afara căsătoriei poate fi recunoscut de tatăl său iar potrivit alin. 2, recunoașterea se face prin declarație făcută la serviciul de stare civilă, prin înscris autentic sau prin testament.

Față de aceste dispoziții legale și având în vedere răspunsul dat de pârât în fața instanței la interogatoriul administrat în ședința publică din data de 25.04.2007, instanța a admis cererea reclamantei și a constatat recunoașterea de către pârâtul G.G. a paternității minorei C.I.

Potrivit art. 64 alin. 2 Codul familiei, în cazul în care filiația a fost stabilită ulterior și față de celălalt părinte, instanța judecătorească va putea da încuviințare copilului să poarte numele acestuia din urmă.

Față de aceste dispoziții legale și având în vedere faptul că minora C.I. și-a stabilit filiația față de tată ulterior stabilirii filiației față de mamă iar părinții săi s-au căsătorit și locuiesc împreună, instanța a apreciat că este în interesul superior al copilului să i se încuviințeze să poarte numele de familie al tatălui său.

Având în vedere considerentele de fapt și de drept anterior expuse instanța a admis cererea formulată de reclamantă, a constatat recunoașterea de către pârâtul G.G. a paternității minorei C.I., a încuviințat minorei să poarte numele tatălui și a dispus efectuarea cuvenitelor mențiuni pe marginea actului de naștere al minorei.

În conformitate cu dispozițiile art. 274 Cod procedură civilă instanța a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.

BIBLIOGRAFIE

A. Ionașcu, M. Mureșan, M. N. Costin, V. Ursa, Filiația și Ocrotirea Minorilor, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1980

A. Lesviodax, Obligația legală de întreținere, București, Edit. științifică, 1971

Alexandru Bacaci, C. Hageanu, V. Dumitrache – Note de curs Dreptul Familiei

Alexandru Bacaci, Dreptul Familiei, Ed. Augusta, Timișoara, 1997

Alin-Gheorghe Gavrilescu, Contribuții la Studiul acțiunii în tăgada paternității, analele Universității Constantin Brâncuși, Seria Științe Juridice, nr. 1/2008

C. Bârsan, Conveția europeană a drepturilor omului. Comentariu pe articole, vol. I. Drepturi și libertăți, Editura All Beck, București, 2005

C. Hamangiu, I. Rosetti-Bălănescu, Al. Băicoianu, Tratat de drept civil, vol. I, București, Editura All, 1996

Codul Civil

Codul de Procedură Civilă

Codul Familiei

Decret. nr. 975/ 23 , 1968

Decretul nr. 31/1954

Dicționar de Drept Civil, Ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1980

DOBROZI, Veronica, Filiația în cadrul asistenței medicale a procreării(I), în Revista Dreptul

Emeșe Florian, Note de curs Dreptul familiei

H. Batiffol și P. Lagarde, Drept Internț ional privat,1970, vol. 2, nr.470 – 474

http://www.provita.ro/index.php/stiri/39-stiri/289-studiu-comparat-al-mai-multor-legislaii-privind-procrearea-asistat-medical.html

I. Albu, Dreptul familiei, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1975

I. Bohotici, Stabilirea, Tăgăduirea și Contestarea Paternității, Ed. Cordial Lex, Cluj-Napoca, 1994

I. Comănescu, I. Mihuță, R. Petrescu, Ocrotirea familiei în Dreptul socialist

I. Deleanu, V. Mărgineanu, Prezumțiile în drept, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1981

I. P. Filipescu, Despre acțiunea de stat și acțiunea în rectificarea unei înregistrări în registrul de stare civilă, în Revista Română de drept, nr. 6/1987

I.P. Filipescu, Efectele tăgăduirii paternității din căsătorie cu privire la numele copilului, în R.R.D., nr.12, 1972

I.P. Filipescu, Unele probleme în legătură cu stabilirea paternității, R.R.D. nr. 12/1970

Ion P. Filipescu Tratat de dreptul familiei, Ediția , Editura All Beck, București 2000

Legea nr. 105/1996

Legea nr. 119/1996 cu privire la actele de stare civilă, rebulicată în 2009

Legea nr. 288/2007 pentru modificarea si completarea Legii nr. 4/1953 – Codul familiei, Modificarea Codului Familiei

M. Jacot , Curs de drept internațional privat. Ed. Didactică și Pedagogică, Vucurești, 1961

Marieta Avram, Considerații în legătură cu reglementarea actuală a acțiunii în tăgada paternității, Dreptul nr. 2/1999

P. Anca, Stingerea dreptului la acțiunea în stabilirea paternității din afara căsătoriei în Legislația populară

Petre Anca, Filiația față de tată în Rudenie în dreptul R.S.R., de Eugen A. Barasch, Aurelian Iona cu Petre Anca, Virgil Economu, Ion Nestor, Ion Rucăreanu, Savelly Zilberstein, Editura Academiei R.S.R., București 1966

R. Petrescu, Acțiunile privind statutul civil al persoanelor, Editura Științifică, București, 1968

Romoșan Ioan-Dorel, Rudenia izvor de drepturi și obligații, Editura Imprimeriei de Vest, Oradea, 1999

Sc. Șerbănescu, notă, în „Legalitatea Populară”, nr. 8/1957

Teofil Pop, Drept civil român. Persoanele fizice și persoanele juridice, Editura Lumina Lex București, 1994

Tr. Iona, Drept civil pentru facultățile de științe juridice, partea a II -a, Persoanele, București, 1959

Tudor R. Popescu, Dreptul Familiei, Tratat, vol. II, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1994

Z. Ander, I. Bibgan, V. Molnar, Medicina legală, Ed. Didactică și pedagogică, București, 1966