Figuri de Condamnati Si Tipuri de Pedepse In Infernul de Dante

Divina Comedie ( Divina Commedia ) este opera lui Dante Alighieri, care a avut o influență majoră asupra literaturii universale. Poemul este scris în perioada exilului scriitorului, între anii 1304 și 1321, și are ca subiect principal călătoria lui Dante în cele trei lumi ale “vieții de apoi”: coborârea în Infern, trecerea prin Purgatoriu și urcarea în Paradis. Aceste lumi au ca fundament contextul religios în care sufletul uman ajunge în “viața de dincolo”, unde îi sunt judecate faptele din timpul vieții.

Conform lui Dante, în Infernul există atât o ierarhie a păcatelor în centrul cărora stau figurile condamnaților, cât și o ierarhie a pedepselor. Poetul ilustrează această idee printr-o succesiune de nouă cercuri ale Infernului.

Înainte de toate, Dante prezintă prima categorie de condamnați, șovăielnicii, aflați la poarta Infernului. Aceștia aleargă dezbrăcați și sunt mușcați de muște și viespi. Sângele lor fierbinte și gros, “care li se scurge vâscos pe obraji”, este sorbit de viermi.

În primul cerc, se află nebotezații, cei care “nu l-au slăvit pe cel ce sus dezmiardă”. În călătoria sa, Dante întâlnește poeți antici precum Horațiu, Homer, Marcus Lucanus și chiar Virgiliu, îndrumătorul acestuia. Spre deosebire de cei ce vor urma, aceștia nu suferă pedepse fizice. Ei sunt condamnați la o pedeapsă spirituală, la o mare suferință, tânjesc după Dumnezeu, dar speranțele lor sunt inutile, deoarece nu Îl vor vedea niciodată.

Cercul al doilea îi are în centru pe păcătoșii din dragoste, sugerând povestea lui Paolo Malatesta și a soției sale, Francesca da Rimini, care îl înșeală cu fratele acestuia. Judecătorul Infernului, Minos, “dă poruncă de câte ori cu coada-ncinge laț, atâtea brâuri să scoboare-n stâncă”. Sufletele condamnaților sunt aruncate în stânci, fiind, permanent, neliniștite, plimbate de furtună prin aer, zboară în sus și în jos, fără stare.

Lacomii sunt incluși în cercul al treilea. Aceștia stau într-o lume dominată de ploaie, de zapadă și de grindini. Sufletele lor zac în noroi și sunt sfâșiate de Cerber, câinele monstruos cu trei capete, care păzește intrarea în Infern. Dante îl întâlnește, aici, pe Ciacco, exponentul principal al acestui păcat.

Zgârciții și risipitorii fac parte din cercul al patrulea și sunt împărțiți în două șiruri, care se lovesc, reciproc, cu pietre și își adresează neîntrerup întrebările “De ce-adunat-ați, în viață?”, “De ce-ați făcut risipă?”.

Cercul al cincilea reprezintă atât trecerea fluviului Stix, în barca lui Flegias, cât și locul în care se află o altă categorie de condamnați ai Infernului: mânioșii. Aceștia zac în noroi și duc o luptă continuă între ei: se mușcă, se insultă și se lovesc reciproc, sunt dominați de furie, însă o furie mult mai puternică decât cea din timpul vieții.

Cercul al șaselea este structurat pe două brâuri:

În primul brâu se află cei “silnici cu gand rău”, tâlharii și ucigașii, care se scaldă în sânge încins. Ei sunt înconjurați și vânați de centauri, Nessus, centaurul omorât de Heracles, fiind, aici, cel mai important reprezentant.

În cel de-al doilea brâu îi regăsim pe sinucigași, ale căror suflete se transformă în plante și sunt devorate de Harpii, monștri feminini înaripați, cu chip de femeie bătrână și corp de pasăre. De asemenea, și pustiitori se încadreaza tot aici,

Aceștia “sunt îngropați în morminte de foc”, “nici unul n-avea lespedea pe spate și-atari suspine slobozeau”, autorul descriind spațiul în care ei se află plin de durere și chin. Tot aici, Dante îl întâlnește pe Farinata degli Uberti, adversarul său politic, față de care își exprimă compătimirea.

“Se zbat în gropi, grăi, întru impas

Ereticii cu-ai lor, și până sus

De ei sunt pline; nici un loc n-a mas

Cu tagma lui fleștecare-i pus

Să zacă-n raclă felurit fierbinte.”

Cercul al șaptelea îi prezintă pe violenți. Aceștia sunt împărțiți în trei categorii : violenți față de restul lumii, violenți față de ei înșiși, adică sinucigașii, și violenți față de religie, de Dumnezeu. În Pădurea Sinucigașilor , păcătoșii iau forma unor buturugi de copaci din care curge “un sânge negricios”, ca de exemplu atunci când Dante rupe o creangă.

Categoria sodomiților, care aleargă permanent într-o ploaie de flăcări, îl are în centru pe Brunetto Latini, dascălul lui Dante. Acesta are arsuri, “are fața încinsă de dogoare” și privirea setoasă. Deși personajul principal își exprimă un mare respect față de cel care l-a învățat cum poate deveni etern omul, îl încadrează printre acești păcătoși, deoarece consideră că ar fi homosexual :

“Eu îi cerui să-mi spună când

m-ajunse ce soți mai vrednici printre ceilalți are.

«De vreo câțiva e bine-a ști, răspunse,

Dar despre alții voi tăcea anume,

Căci șiru-i lung și ceasuri nu-s de-ajunse.

Toți ăștia-au fost ori clerici cu renume, ori cărturari vestiți,dar

Laolaltă de-aceeași vină s-au mânjit pe lume.»”

Într-o altă categorie de condamnați se află cămătarii a căror pedeapsă constă în faptul că trăiesc sub flăcări, asemeni sodomiților, și au la gât pungi cu bani pe care se află semnele distinctive ale propriilor familii.

Lingușitorii, prezentați în cercul al optulea, sunt cufundați în “soi de mâzga, spurcată la vedere și miros”. Dintre toti cei aflați acolo, Dante îl recunoaște pe Alessio Interminei da Lucca, pe care “meteahna lingușirii l-a-nfundat”.

Seducătorii de femei merg dezbrăcați în două coloane, biciuiți de diavoli care repetă permanent “Hai, nu mai sta, căci nu-s femei pe-aicea de-nșelat!”.

Simoniacii sunt papii,episcopii și preoții care iartă de păcate doar contra cost. În Infern, aceștia stau sub piatră, cu capul în strungă și le sunt arse tălpile. Reprezentatul acestei categorii este Papa Nicollo al III-lea.

Ghicitorii sunt pedepsiți să plângă, cu capul întors la spate, “făcându-și piept din spate”.

Ipocriții “purtau cu toții rase aurii/cu gluga trasă peste ochi […] ca aurul sclipeau, dar plumbuite erau și grele cum n-au fost nicicând pe lume cele de-mpărat scornite”. Aici se regăsesc călugării gaudenți și preotul Caiafa, care stă întins pe jos. Păcatul acestuia a fost când i-a îndemnat pe farisei să îl răstignească pe Iisus, deși știa că nu e vinovat. De asemenea, toți condamnații la chinurile Infernului îl strivesc, deoarece se plimbă haotic din cauza greutății mantiilor de plumb.

Partea Infernului în care se află hoții este dominată de prezența șerpilor care îi fugăresc pe damnați, îi mușcă, îi transformă în cenușă, iar apoi își schimbă înfățișarea. Această pedeapsă, una dintre cele mai crunte, reprezintă, de fapt, o metamorfozare permanentă atât a omului care se transformă în șarpe, cât și a șarpelui care devine om. Șarpele se încolăcește în jurul omului și îl mușcă. Pedeapsa hoților este, în esență, o acțiune ciclică de transformare a omului și a șarpelui:

„Și-n timp ce fumu-i învălea fierbinte, cu păr pe unul dovedind

Că-n față, iar pe cel’lalt îl năpârlea-nainte,

Duhul căzu, iar șarpele pe brață se ridică, fără-a-și clinti

Privirea, sub care ambii se schimbau la față.”

Falsificatorii, prezentați tot în cercul al optulea, sunt acoperiți de bube, „zac grămezi”, „de râie plini pe trupurile goale”. Aceștia se scarpină continuu, își jupoaie pielea, dar fară niciun rezultat, deoarece boala lor este mai rea decât ciuma. Dante îi întâlnește, aici, pe Gianni Schicchi și pe Griffolino d’Arezzo.

Cercul al noulea debutează cu trădătorii de rude (zona întâi), de patrie sau de partid (zona a doua). Aceștia stau cu trupurile în gheață, “până la fălci înfipți cu mâini și spată” și sunt condamnați la îngheț. Reprezentantul acestei categorii de păcătoși este Bocea degli Abați. Acesta a fost primul trădător, în lupta de la Montaperti, care a trecut de partea dușmanilor. Gestul său de a scuipa drapelul florentin și, implicit, de a trăda patria a generat această descindere în Infern.

Trădătorii de binefăcători sunt ultimii în ierarhia condamnaților din Infern. Aflați în zona a patra a cercului al nouălea, stau sub gheață, întinși sau drepți, în tălpi sau în creștet.