Figura maternă apare în Tematica Testelor Apercepț iunii ca și cea care încearcă să își [623944]

1

Speranța Popescu
Adela Șerb

PSIHOLOGIE CLINICĂ ȘI
PSIHOTERAPIE

2
Cuprins
1 Activitatea psihologului în domeniul medical ……. …………………………………………… …………………………. 6
1.1.Curente psihologice: …………………….. …………………………………………… …………………………………………… ….. 6
1.2. Mecanismele de coping…………………….. …………………………………………… ………………………………………….. 6
2 Intervenția clinică ………………………….. …………………………………………… ………………………………………… 8
2.1 Fundamentul antropologic al intervenției clinice … …………………………………………… …………………………. 9
2.2 Analiza antropologică, fundamentală …………… …………………………………………… ……………………………. 10
3 Analiza fenomenologică și istorică a bolii mintale . …………………………………………… ………………………. 11
3.1 Contribuția psihanalizei ……………………… …………………………………………… …………………………………….. 11
3.1.1 Dezvoltarea stadială a personalității …………….. …………………………………………… ………………………. 11
3.2 Curentul antipsihiatric ………………………. …………………………………………… ……………………………………… 12
4 Nevroza obsesională …………………………. …………………………………………… ……………………………………. 13
4.1 Începutul tratamentului ………………………. …………………………………………… …………………………………… 13
4.2 Sexualitatea infantilă ………………………. …………………………………………… ………………………………………. 13
4.3 Teama obsesivă ……………………………… …………………………………………… ……………………………………….. 15
5 Schema pulsională a funcționării psihice după Szondi ………………………………………….. …………………… 17
5.1 Cauzalitatea psihică ………………………… …………………………………………… ………………………………………. 18
6 Aspecte psihologice interne privind normalitatea si patologia …………………………………… ………………. 18
6.1 Determinismul istoric al psihismului …………… …………………………………………… ………………………………. 20
6.2 Problemele fundamentale ale psihicului uman ……. …………………………………………… ………………………. 21
6.3 Clasificarea conceptelor psihologice ……………. …………………………………………… …………………………….. 22
7 Forme importante ale suferințelor mintale …………. …………………………………………… …………………….. 22
7.1 Sindrom Munchausen ………………………….. …………………………………………… …………………………………… 23
7.2 Traumatisme, fantasme ……………………….. …………………………………………… ………………………………….. 23
7.2.1 Fantasma ……………………………………. …………………………………………… ……………………………………. 24
7.2.2 Angoasa ……………………………………. …………………………………………… ……………………………………… 25
7.3 Agresivitatea ………………………………. …………………………………………… ………………………………………….. 26
7.3.1 Pulsiunea ………………………………….. …………………………………………… ……………………………………… 26
7.3.2 Instinct ……………………………………. …………………………………………… ……………………………………….. 26
7.3.3 Circuitele pulsionale ……………………….. …………………………………………… ………………………………….. 28
8 Psihologia clinică și familia ………………… …………………………………………… ……………………………………. 31
8.1 Analiza semantică …………………………… …………………………………………… ………………………………………. 31
8.2 Analiza antropologică ……………………….. …………………………………………… …………………………………….. 32

3
8.3 Analiza istorică a familiei ………………….. …………………………………………… ……………………………………… 32
8.4 Analiza sistemică …………………………… …………………………………………… ………………………………………… 32
8.5 Analiza psihologică ………………………….. …………………………………………… ………………………………………. 33
8.6 Romanul familial ……………………………. …………………………………………… ……………………………………….. 36
9 Elemente de psihoterapie ……………………… …………………………………………… ………………………………… 37
9.1 Psihoterapia ca mediu ………………………… …………………………………………… ……………………………………. 38
9.2 Psihoterapia instituțională …………………… …………………………………………… …………………………………… 38
9.3 Relația în psihoterapie ……………………….. …………………………………………… …………………………………….. 40
9.4 Dinamica transferențială și contra-transferențială …………………………………………… ……………………….. 41
9.4.1 Transferul …………………………………. …………………………………………… ………………………………………. 42
9.4.2 Contra-transferul …………………………….. …………………………………………… ………………………………… 42
10 Alianță și inovație în psihoterapie …………… …………………………………………… ……………………………….. 42
10.1 Studii de caz. ……………………………… …………………………………………… ……………………………………….. 43
11 Modalitatea de a fi a practicianului său a terapeutulu i …………………………………………. …………………… 44
11.1 Conștiința timpului și timpul conștiinței ………. …………………………………………… …………………………. 45
11.2 Cadrul în psihoterapie ………………………… …………………………………………… ………………………………… 47
12 Comunicare în psihoterapie ……………………. …………………………………………… ……………………………….. 48
12.1 Studii de caz ………………………………. …………………………………………… ……………………………………….. 48
12.2 Efectele terapeutice ale cuvântului ……………. …………………………………………… ………………………….. 50
12.3 Ascultarea și întervențiîle terapeutului ………. …………………………………………… …………………………… 51
12.4 Consilierea în psihoterapie ……………………. …………………………………………… ……………………………… 52
13 Corpul și emoția …………………………….. …………………………………………… … Error! Bookmark not defined.
13.1 Terapiile psiho corporale …………………….. ……………………………………… Error! Bookmark not defined.
14 Analiză și terapie Neo-Freudiană ……………… …………………………………………… ………………………………. 58
14.1 ERIK H. ERIKSON …………………………….. …………………………………………… …………………………………… 59
14.1.1 Studui de caz. Intervenție terapeutică ……………. …………………………………………… …………………. 59
15 Analiza și terapia Jungiană ………………….. …………………………………………… …………………………………… 68
15.1 STUDIU DE CAZ ………………………………. …………………………………………… …………………………………… 69
16 Psihoterapia umanistă. Introducere. …………….. …………………………………………… ………………………….. 76
16.1 Analiza existențială ………………………… …………………………………………… ……………………………………. 77
16.2 Terapia centrată pe client ……………………. …………………………………………… ……………………………….. 80
16.2.1 Temele de bază ale relației terapeutice ………… …………………………………………… …………………… 81
16.2.2 Tehniciile, acțiunile și atitudinile …………….. …………………………………………… ……………………….. 82
17 Gestalt Terapia ……………………………… …………………………………………… ………………………………………. 83

4
17.1 Tehnicile ………………………………….. …………………………………………… …………………………………………. 8 4
18 ANALIZA TRANZACȚIONALĂ ………………………. …………………………………………… ……………………………. 85
18.1 Tehnicile ………………………………….. …………………………………………… …………………………………………. 8 6
19 PSIHOTERAPIE RAȚIONALĂ ………………………. …………………………………………… ……………………………… 88
19.1 Tehnicile ………………………………….. …………………………………………… …………………………………………. 8 8
20 TERAPIA SCURTĂ SISTEMIC STRATEGICĂ ……………. …………………………………………… ……………………… 89
20.1 Scurt istoric ………………………………. …………………………………………… ………………………………………… 89
20.2 Dubla constrângere ………………………….. …………………………………………… …………………………………. 91
20.3 O nouă abordare a schizofreniei ………………. …………………………………………… ……………………………. 91
20.4 Spiritul de la Palo Alto………………………. …………………………………………… ………………………………….. 92
21 APLICAREA MODELULUI TERAPIEI SCURTE SISTEMIC-STRATE GICE IN TRATAMENTUL FRICILOR, PANICII
SI FOBIILOR ………………………………… …………………………………………… …………………………………………… ……. 92
21.1 PARTICULARITĂȚI ALE INTERVENȚIEI SISTEMIC-STRATEGIC E (ȘCOALA DE LA PALO ALTO) ÎN
PATOLOGIA COPILULUI ȘI ADOLESCENTULUI …………. …………………………………………… …………………………….. 97
21.1.1 considerații teoretice………………………… …………………………………………… ……………………………. 97
21.1.2 Studii de caz ……………………………….. …………………………………………… ………………………………. 102
21.1.3 Concluzii și perspective …………………….. …………………………………………… …………………………… 104

5

6

1 Activitatea psihologului în domeniul
medical
Profesia psihologică este direct legată de constru cții sociale și economice, adesea
ignorate în cadrul formării viitorilor psihologi.
În cadrul profesiei, de-alungul acestei profisiuni au existat mai multe curente teoretice din
punctul de vedere al cărora s.a exercitat această p rofesie.
1.1.Curente psihologice:
Psihosomatice – analiza și studiul evenimentelor psihice care inf luențează starea de sănătate
fizică.
Psihanaliza – explică dezvoltarea psihică și anumite suferințe ale psihicului uman prin
prisma activității inconștientului.
Cognitiv – comportamentalist – care susține legătura strânsă dintre ideile desp re anumite
situații și ca urmare dezvoltarea anumitor comporta mente.
Modele bio-medicale – rolul lor este acela de a analiza și de a explic a modalitățile prin care
organismul și psihicul uman se pot destabiliza în u rma intervenției unor agresiuni externe sau
interne și prezintă acele modalități prin care se p oate recâștiga echilibrul și sănătatea.
Psihologia medicală este influențată de modelul bi o-psiho-social care susține
obiective și concepte psihologice de tipul:
1.2. Mecanismele de coping
Dezvoltarea unor comportamente care reprezintă modal ități de apărare ale persoanei
împotriva unor factori de stres (frig, căldură, hăr țuire)
Elemente tampon – sunt anumite credințe suporturi pentru apărarea unor agresiuni
În toate cazurile de psihologie medicală este nece sar să se aibă în vedere și contextul,
cultural sau mediul care se adaugă ca variabile la trăsăturile de personalitate.
Psihologul practician este chemat să urmeze acele i ndicații care sunt rezultate unor cercetări,
rezultatele acestor cercetări oferindu-i acestuia i nstrumentele de lucru cu ajutorul cărora poate
să modifice comportamentele de risc ale persoanei a flate în suferință.
În USA intervenția dominantă este cognitivă-compor tamentalistă, ceea ce din punct
de vedere medical asigură percepția utilității imed iate a psihologului în cadrul acestui
domeniu. Un rol important al psihogului este acela în care efectuează o serie de evaluări
comportamentale destinate să faciliteze atitudinea de acceptare a pacienților față de
tratamentele care le sunt propuse.
Complianță = ajutor la o boală
În mediul medical psihologic poate să servească mo delele bio-medicale contribuind la
adaptarea socială și igienică și adăugând un plus d e înțelegere emoțională în această lume
tehnologizată. Psihologul din domeniul medical este obligat să cunoască și chiar să evalueze
strutura de personalitate și este necesar pentru a- l face pentru un tratament profesional, ajutor
specializat.
Exagerarea rolului psihologului chiar și în domeniu l medical
Se poate întâmpla când știința psihologică nu este suficient de bine explicată și când
psihologul nu este suficient de bine pregătit faptu l că psihologia are instrumente de evaluare
și deține cunoștințe specifice de intervenția pentr u rezolvarea unor situații de criză –
competentele psihologului pentru a-și găsi utilitat ea în echipa medicală.
Munca psihologului în domeniul medical este o mese rie/profesie care are reguli
specifice și un cadru de referință ce se definește în practică. Privind specificitatea activității

7
psihologului atunci când membrii echipei medicale, ce diferențiază activitatea lui de
activitatea altor specialiști. Psihologul în mediul medical se găsește prins într-o rețea
complexă de legături de putere, de relații.
Analiza activității de muncă în domeniul medical
Obiectul central al activității psihologului este r elația cu pacientul.
Psihologul relaționează cu o multitudine de interl ocutori: echipa de lucru, șefii
ierarhiei, familia pacienților.
Există prezența necesară a unor instrumente de lucr u (unele simbolice) care sunt specifice
domeniului său de lucru.
• Boala pacientului
• Boala medicului
Boala familiei – trei moduri diferite, din punct de vedere este privită suferința.
Profesia de psiholog în domeniul medical implică o cunoaștere aprodundată a
domeniilor de referință psihologică care nu se conf undă, nici cu biologismul, nici nu
sociologismul, nici cu psihanaligismul, dar psiholo gul trebuie să aibă o cunoaștere clară
asupra raporturilor dintre normal și patologic, asu pra modalităților de colaborare cu pacienții
săi și asupra condițiilor de ontologie și socio-pol itice, care privesc intervenția sa.
”Nu există bolnavi, doar boli.”
Psihologul din domeniul medical reprezintă interfa ța dintre psihic și social, el
reprezintă o a treia persoană între familie și paci ent, între pacient și medic, între medic și
familie, între instituția care acordă îngrijiri și alți diferiți actori sociali (asistenți sociali,
organe care oferă pensii), între raportul de cunoaș tere și putere uneori negate de către
organismele oficiale.

Legături psihologice cu mediul sănătății
Boala cronică: trăiri afective, relaționare, gândi re negativă. În cazul bolii cronice,
psihologul are de-a face cu echipa medicală, servic ii administrative, bolnavul cronic care este
obligat să se confrunte cu situații și persoane car e înainte nu făceau parte din viața sa.
Această relație este o relație privilegiată, la car e participă și psihologul din echipa respectivă.
Psihologul este persoana cu rolul cel mai important .
Instrumentele psihologului :
• Cuvântul
• Emoția
Alte instrumente non-verbale :
• Metode de relaxare corporală
A lucra împreună cu acesta la acordarea unui sens a l acestei suferințe Psihologul

Pacientul Instrumente de lucru.
Mediatori simbolici:
limbajul, mimica Pacienții
Famiile
acestora Relațiile/raporturile ierarhice
Regulile
Codul
deontologic Comunitatea de lucru

8
2 Intervenția clinică
Două aspecte – în medicină – cel puțin două persoan e sunt în suferință. Este întâlnirea
disimetrică
Omul care stă lângă el

Omul în suferință

Schimbul de relații nu este egal – unul aduce sufe rința, iar celălalt aduce mai întâi
prezența sa și competența pentru a ușura suferința. În cadrul întâlnirii medicale, medicul este
sensibil la suferința bolnavului și este interesat să cunoască și să ușureze această suferință.
Practic, ceea ce îl interesează pe medic este sufer ința și nu persoana (sexul, statutul); medicul
să nu aibă nici o reținere față de omul în suferinț ă.
Acest raport concret de îngrijire medicală se dezvo ltă în două perspective complementare:
Concretă – medicul aflat la căpătâiul bolnavului, îi oferă îngrijirea necesară –tratament;
Abstractă – relația se stabilește din punct de vedere al cau zelor suferințelor și implementarea
celor mai specializate tehnici pentru rezolvarea bo lii – cercetarea științifică.
Ambele perspective au la bază raportul medical.
În psihologie – pentru psiholog, această întâlnire capătă valențe mult mai complexe, pentru că
psihologul întâlnește nu doar pacientul, ci întregu l suflet, percepându-l ca personaj original.
Metoda clinică devine metoda de intervenție asupra evenimentelor umane (metoda de
la caz la caz, sau metoda unu pe unul), „casus casu s” – cel care a căzut.
Pentru clinician istoria celui pe care îl întâlneș te nu poate fi în totalitate asimilate cu
cea a unei alte persoane. Pentru a înțelege comport amentele unui subiect, acesta va declara în
fața psihologului întreaga sa poveste de viață, iar psihologul va sesiza, nu atât aspectele care
îl vor încadra într-o școală, ci va căuta să sesize ze acele particularități, acele elemente care îi
sunt particulare persoanei și care îl despart de ce lelalte persoane din aceeași categorie.
„Nu ne interesează eticheta, ci unele aspecte din v iata persoanei care au pictat viața acestui
personaj.”
Metoda de intervenție și de cunoaștere a persoanei implică anumite caracteristici, care
se opun altor metode folosite în psihologie (prin i ntermediul testului, chestionarelor scalelor
(încearcă să încadreze persoana într-o anumită cate gorie – în loc să intervii tu, totul face
scala).
Caracteristici:
Este nevoie de timp (fizic) pentru a cunoaște o pe rsoană prin ceea ce are ea unic.
Metoda studiului de caz , înseamnă că nu alegi cazul; ci cazul vine spre a fi studiat. Cazul
alege terapeutul.
Întâlnirea clinică în psihologie implică o întâlni re directă, cinstită, originală – o
întâlnire spontană, nu este regizată.
Pentru a înțelege persoana care se prezintă în cad rul relației clinice trebuiesc
acumulate cât mai multe informații – modul de desfă șurare va fi în sensul acesta, pentru a
obține cât mai multe informații.
Metoda clinică se interesează de evoluția persoanei, cum evoluează în decursul dialogului și
de istoria sa.
Scopul întâlnirii clinice este acela de a înțelege sensul comportamentelor, pe care un
subiec le desfășoară, sens care îi scapă subiectulu i însuși, unul din instrumentele folosite
pentru acest sens esti interpretarea – care aparțin e mai puțin clinicianului, ci subiectul să
conștientizeze singur și este ajutat să înțeleagă a cest lucru. Noi nu avem voie să interpretăm,
dar să încercăm să înțelegem și să vedem cum vede c ealaltă persoană – nu suntem judecătorii
nimănui!!!
Daniel Lagache – concepția de lucru în clinică

9
Prezenta conduita într-o perspectivă proprie, a pu ne în evidență cât mai fidel posibil
modalitățile de a fi și de a reacționa ale unei per soane concrete prinsă într-o anumită situație,
a căuta să se stabilească sensul, structura, geneza , a decela conflictele, iată care este
programul psihologiei clinice.
Aceasta relație clinică variază în funcție de cere rea subiecților și să adaptăm
comportamentul, relația în funcție de această cerer e.

2.1 Fundamentul antropologic al intervenției clinice
Ființa umană este considerată în unicitatea sa. Pun ctul de vedere antropologic este acela că
ființa umană face parte dintr-o anumită specie care îi dă anumite caracteristice generale.

Întâlnirea intersubiectivă și de identificare
Caracteristici :
Comunicarea mimentică (bazată pe emoții – limbajul corporal) prin care o persoană trasmite
anumite mesaje celeilalte.
Identificarea emoțiilor, a stărilor de spirit și îm părtășirea emoțională. Întâlnirea este reușită
atunci când starea de spirit este schimbată.
Carl Rogers – terapia centrată pe client – orice î ntâlnire între 2 persoane este o
întâlnire empatică – captezi pe cineva, simapatizez i sau nu simpatizezi, îți place sau nu îți
place.
Conceptele de normal și de patologie în cadrul psi hologiei medicale
În cadrul psihologiei medicale problema normei, a normalului și a patologicului sau
anormalului reprezintă un punct de discuție importa nt pentru că are legături și cu alte domenii
ale vieții sociale: educațional, juridic, politic, etc. Ce înseamnă a fi normal? Situația rămâne
într-un punct de relativitate. Discuția dintre norm al și patologic este relativă, trebuie privită și
cultural, pentru că face parte din normele grupului . Răspunsurile la această întrebare sunt
numeroase, iar pentru a răspunde se parcurg mai mul te etape:
Analiza semantică a noțiunii de normă – în lat. ‘n ormă’ înseamnă echer, iar ‘normalis’
a măsura cu echerul; strict semantic noțiunea se re feră la o noțiune geometrică; cu ajutorul
acestui echer se poate trasa un unghi drept;
-in greacă ‘gnomon’ care înseamnă cunoaștere sau ce l care discerne; iar prin extindere
explicația acestui cuvânt înseamnă adaptarea la o r egulă, la o normă;
Începând cu sec.XVII și noi și francezii am numit ș colile gimnaziale ‘școala normală’.
Pornind de la o noțiune geometrică ajungem la o ex plicație care privește conduita,
comportamentul și în acest sens, norma sau normalul este ceea ce ne permite să atingem
adevărul, noțiunea de frumos sau de bine, toate noț iuni care sunt relative.
Începând cu sec II în Europa occidentală se identi fică trei noțiuni concrete la care se
raportează acest concept de normalitate
Referința la legile naturale împotriva cărora nu pu tem să ne opunem și astfel trebuie
respectate; din punct de vedere anatomic este norma l să avem două mâini, două picioare, doi
ochi astfel ca cei care nu intra în aceasta constit uție intră în zona patologică.
Idealul moral sau etic care este mereu discutabil, mereu perfectibil și la care se face referință.
Este moral și normal dacă faci o cumpărătură să pla tești cumpărătura, este anormal dacă fugi
cu lucrurile neplătite. Societatea are niște repere morale care dau această noțiune de
normalitate.
Majoritatea matematică (curba lui Gauss) care repr ezintă un calcul ce desemnează un
numar mare de evenimente sau pesoane care au aceeaș i valoare, aceeași referință cantitativă.
Majoritatea face media.

10
2.2 Analiza antropologică, fundamentală
Oamenii au nevoie de niște reguli, de niște norme, dar să și înțeleagă evenimentele
sociale, istoria, noțiunea de timp. Pentru noi repr ezintă niște norme, care scot și niște
obiceiuri (toamna se gătește pentru iarnă, primăvar a se face curat), niște evenimente care
marchează automat generațiile.
Copilul are nevoie ca să se dezvolte de anumite no rme, de anumite reguli. Din acest
punct de vedere, ființa umană are nevoie să normeze , să judece, să evalueze și pentru a putea
face acest lucru este nevoie de niște repere practi ce și teoretice.
Referința estetică se referă la judecarea unor situații, a unor aspec te, din punct de vedere
perceptiv sau chiar din punct de vedere al senzații lor. (Moda- este o normă care ne
orientează)
Referința etică – din punct de vedere etic, normalul înseamnă rapo rtarea individului la un
consens, la o normă. Din acest punct de vedere în f iecare societate, în funcție de cultură sunt
niște clasificări (bogați și săraci, cultivat și ne cultivat, protestanții și neoprotestanții). În
termeni mai generali, este vorba de gruparea unor p ersoane care au anumite norme comune,
pot fi numai norme pedagogice, faptul de a împărti anumite idei, concepții, ceea ce îi adună
pe oameni.
Lucien Israel – Introducere în psihiatrie – și el vorbea de normalitate din punct de
vedere al limbajului – persoanele normale vorbesc o limbă comună, adică cea fondată pe o
semnificație recunoscută și acceptată de ansamblul grupului. În ciuda acestei normalizări,
diferențele individuale pot fi menținute. (1984) Fo losim un limbaj comun, doar că ceea ce
exprimăm are o anumite originalitate, particularita te care ne aparține.
Referința funcțională – normal face parte din legi superioare, legea univ ersală. Din punct de
vedere științific, acest lucru este explicat prin a numite norme ale anumitor științe – medicina.
Legile universale sunt și ele schimbabile. Descoper irile aduc anumite schimbări, legile vechi
sunt înlocuite cu legi noi.
Atunci când calificăm un lucru, un eveniment, o pe rsoană apreciem faptul dacă este
normal sau anormal, trebuie să explicăm și de ce sa u din ce punct de vedere considerăm acest
lucru.
Dacă spunem despre o persoană că are un comportame nt obsesivo – fobic și spunem
despre ea că este dincolo de normal și o analizăm d in punct de vedere psihologic – persoana
cu ritual de curățenie, tot timpul verifică. Judeca ta se face din punct de vedere medical și
psihologic. Din punct de vedere statistic este de a semenea anormal, pentru că doar anumite
persoane au acest comportament.
Ex: homosexualitea – normal / patologic
– Din punct de vedere estetic, homosexualii sunt apre ciați ca aducând un aport deosebit
la artă, comunitate non-agresivă;
– -Statistic, este o minoritate;
– -Etic, lucrurile diferă de la o societate la alta; în unele societăți sunt acceptați, în altele
sunt izolați;
– -Știițific, se apreciază faptul că natura umană las ă posibilitatea unei alegeri în ceea ce
privește sexualitatea și că în persoana homosexuală avem de a face cu un impas cu o
imposibilitate în ceea ce privește diferențierea di ntre sexe; de aceea în unele teste
(Szondi – test proiectiv – perversiune a dorinței, este o anormalitate).
Normalul poate fi judecat din mai multe puncte de v edere și atunci când judecăm o problemă,
depinde din ce punct de vedere spunem că este norma l sau nu este normală.

11
3 Analiza fenomenologică și istorică a bolii
mintale
Aprecierea medicilor și psihologilor apropo de boa la mintală, a fost făcut din
perspective a doua elemente – tragic și critic. Din punct de vedere al elementului tragic, boala
reprezintă o dramă prin care persoana iși pierde st ăpânirea de sine, pierde contactul cu
realitatea și bunele relații cu semenii lui.
Din punct de vedere al elementului critic, persoan a care suferă este persoana care
contestă ordinea firească, regulile și prin modific ările de comportament pe care le are, aduce
prejudicii, lezează pe cei din familie, pe cei din societate creând multă suferință. Din punct de
vedere medical, elementul tragic a fost schimbat, p entru că cu ajutorul medicamentelor
oamenii suferinzi pot să traiască echilibrat.
În ceea ce privesc contribuțiile majore care le-a adus dezvolatarea psihologică și
medicală, amintim anumite personalități care au con tribuit vindecarea anumitor aspect
patologice:
Opera lui Freud – decisiv din punct de vedere pract ice și teoretic;
Mișcarea antipsihiatrică engleză – care a adus mari schimbări în ceea ce privește îngrijirea
instituțională a bolnavilor pshici;
Teoria lui Szondi care este un moment important glo bal și clinic;
3.1 Contribuția psihanalizei
Sec XIX, a trăit în Austria, ceea ce la definit a fost descoperirea sa asupra nevrozei.
Concepția sa de bază este că el consideră personali tatea formată din trei mari instanțe:
Inconștient – Subconștient – Eu (nucleul personalit ății); Realul – rolul eu-ului este de a
menține un echilibru între real și inconștient, per sonalitatea să nu se dezorganizeze. Eu-l
reușește să țină în echilibru impulsurile primare ( sexuale și agresive). În cazul nevrozei
Eu-l încearcă să țină echilibru. Teoria nevrozei ră mâne una din marile teorii care au schimbat
din punct de vedere teoretic, dar și practice conce pția privind boala psihică. Termenii de bază
sunt: inconștietul și refularea. Prin refulare dori nțele, sentimentele, emoțiile interzise nu sunt
suprimate, ci ele rămân active și se manifestă sub forma simptomelor nevrotice: fobii, crize
isteroide, obsesii, concesii somatice, tulburări de comportament. Freud consideră că fiecare
om în societatea modernă are anumite simptome care aparțin acestor lapsusuri, etc. Teoria
viselor, Freud spune că orice vis are un conținut m anifest și unul content ‘zborul’ –
manifestul e zborul, cu conotație sexuală – este co ntentul.
Teoria nevrozei se bazează pe faptul că orice pers oană pentru a se adapta la viața
familială, profesională, socială își refulează anum ite dorințe, tendințe, emoții și de aceea
natura umană prin acest efort de adaptare predispun e la nevroză.
El a dat o importanță deosebită perioadei copilări e, explicând de fapt ca și în copilărie
se manifestă anumite tendințe sexuale, dar pe care copilul le înțelege la nivelul vârstei lui și
din acest punct de vedere el a considerat că persoa nlitatea are anumite perioade de dezvoltare
până la vârsta adultă, etape care corespund anumito r tendințe cu impact sexual.
3.1.1 Dezvoltarea stadială a personalității
Stadii pregenitale
-stadiul oral (0-1) – privește zona gurii. Bebelușul îl cunoaște pe ce lălalt obiect cu gura.
-stadiul falic – organele sexuale ale copilului, începe să fie co nștient de ele.
-stadiul anal – legat de perioadele în care copilul începe să fi e curat, să se obișnuiască să
folosească toaleta.

Stadiile genitale :

12
-stadiul în care are loc relația oedipală – relați a cu părintele de sex opus, care devine o
relație de competiție cu părintele de același sex;
Fiecare stadiu este important să fie depășit cu bi ne, fără angoase, fără probleme de
comportament pentru a constitui o personalitate săn ătoasă. În momentul în care apare o
oarecare agresiune, și copilul poate să regreseze c ătre un stadiu precendent.
Spre anul 1917 Freud studiază melancolia = depresie psihotică , depresia cea mai
gravă care îmbracă o forma psihotică și conduce la suicid. Freud a studiat persone care
sufereau de o asemenea boală și care au pierdut pe cineva foarte drag (se închideau în ei și
păstrau figura celui care a murit ca și cum continu a să trăiasă alături de ei).
Toată această situație conducea la ideea că au fos t nedreptățiți, fiind lăsați singuri,
începeau să urască această figură interiorizată, si mțindu-se abandonați și acuzau persoana
respectivă de anumite nedreptăți. Această ură se tr ansforma într-o ură față de propria
persoană încât începeau să se urască și se transfor ma într-o agresivitate transformându-se în
suicid. Aceste persoane erau într-o reacție de doli u.
El explica conceptele: dragostea și ura. El spune că pasiunea poate fi atât de puternică,
încât duce la ură, duce la confundarea dragostei cu ură. El a pus la punct curentul,
psihoterapie psihanalitică.
El a pus de asemenea accentul pe conceptul de subli mare, sublimarea fiind acel proces prin
care acele tendințe primare sunt orientate către o activitate cu sens care aduce o satisfacție
deosebită persoanei respective (scriitorii, sportur i, cercetarea științifică).
În sec XIX, Freud a reușit prin conceptele pe care le-a elaborat în domeniul evoluției
personalității să traseze o diferență radicală într e persoana normală și individulă care suferă
din punct de vedere psihic. De asemenea, el a inven tat acea tehnica psihoterapeutică prin care
oamenii care suferă de anumite psihopatologii să gă sească o oarecare rezolvare.
3.2 Curentul antipsihiatric
Începând cu sec XX în Anglia, s-a dezvoltat un cur ent anti-psihiatrie. Acest curent s-a
dezvoltat ca un fel de replică împotriva unor mijoa ce terapeutice agresive – șocurile electrice,
cămașa de forță și au început să se preocupe de a g ăsi alte metode de a trata și de a percepe
bolnavul psihic și boala mintală.
Unii dintre reprezentații acestui curent,sunt: Ron ald Raing, David Kooper și Aoron
Esterson, au fost printre primii promotori scriind articole având în vedere reflexii privind
boala mintală și tratamentul; au făcut lucrul acest a prezentând o serie de cazuri, de bolnavi
psihotici, chiar dacă simptomele lor se ameliorau, erau priviți încă din cauza acestui stigmat.
Unul dintre reprezentații curentului a fost Gregor y Bateson, prezentând boala mintală
ca fiind ceva deficitar cu mediul și explica faptul că omul poate deveni schizofrenic datorită
comportamentului dual al mamei, folosind o dublă co nstrângere, este victima mediului.
În psihopatologie trebuie să se acționeze după pri ncipiul non-patologicității, terapii
privind modul de comunicare a pacientului, care duc e la schimbare.
Cea mai vehementă mișcare antipsihiatrică s-a facut la psihotici, și au elaborat un slogan: să
dăm cuvânt schizofrenicilor, deliranților, tuturor celor care psihiatria le-a interzis discursul,
descoperind semnificația discursului poți ajuta bol navul să se vindece.
Un alt slogan era să încercăm să "desfințăm toate barierele construite între lumea așa-
zișilor bolnavi mintali și a persoanelor așa-zise n ormale, să oprim această segregare între
rațiune și lipsa de rațiune" Persoanele suferinde n e arată și o altă fațetă a normalității, putem
cunoaște mai bine pe celălalt și să îl aducem pe ce lălalt în lumea normală, reală. Această
critică radicală a fost privită circumspect și din această cauză a fost privită și primită cu
reticență.
Ceea ce îl interesează pe psihiatru nu este compor tamamentul evaluat comparativ cu
un comportament normal, ci semnificația pe care o a re anumite evenimente pentru pesoana

13
aflată în suferință. Articularea comportamentului c u experiența subiectivă a persoanei,
reprezintă demersul existențial. Medicamentizarea este lăsată pe ultimul loc, și
psihoterapia este foarte important, plasarea acesto r persoane în lumea reală și nu cea
patologică.

4 Nevroza obsesională
(fragment din caz)
Un tânăr cu pregătire universitară îmi face cunosc ut că, încă din copilărie,dar mai cu
seamă în ultimii patru ani,sufera datorită unor rep rezentări obsesive. Conținutul principal al
suferinței ar fi,după spusele sale teama da a nu se fi întâmpla ceva rău unor persoane pe care
le iubește foarte mult, anume, tatălui și unei doam ne pe care o venerează. Pe lângă aceasta el
simte impulsuri obsesive (cum este cel de a-și tăia beregata cu un brici) și produce interdicții
referitoare la obiecte și persoane în sine indifere nte.
Tânărul îmi spune că lupta împotriva ideilor sale l-a costat ani preșioți și că a pierdut
mult în viață datorită acestora. Tratamentele la ca re s-a supus au fost fără efect,eceptând
hidroterapia într-o localitate de langa**. Numai ac easta a fost eficientă întrucât acolo a
cunoscut o femeie cu care a întreținut relații sexu ale reușite. Aici, la Viena, el nu a avut astfel
de prilejuri, ci doar legaturi ocazionale și la mar i intervale de timp.Prostituatele îl dezgustă.
Viața sa sexuală a fost nesatisfăcătoare. Masturbaț ia a jucat un rol neînsemnat la 16 sau 17
ani. Potența sa este normală. Primul act sexual la 26 ani.
Tânărul lasă impresia unei minți agere, patrunzăto are. La întrebarea mea asupra
motivelor care l-au determinat să aducă în prim pla n viața sa sexuală, mi-a răspuns că aceasta
se datorează cunoștințelor dobândite din teoriile m ele. El a citit foate puțin din lucrările
mele,doar câtea pagini dintr-o carte, unde a gasit expicarea neobișnuitelor îmbinări de cuvinte
care i s-au părut foarte aproape de modul cum funcț ionează propria gândire, de ideile sale.
Aceasta l-a decis să mi se adreseze.

4.1 Începutul tratamentului
După ce în ziua următoare i-am prezentat singura c erință a curei, aceea de a spune tot
ce îi trece prin minte în acel moment, fără a negli ja ceva, chiar dacă poate părea neimportant,
în afara subiectului, fără sens sau neplacut, și l- am lăsat să aleagă singur tema cu care dorea
să inceapă destăinuirile; el a început în felul urm ator:
Are un prieten pe care îl apreciază foarte mult și pe care îl vizitează de fiecare dată
când este torturat de impulsuri criminale, întrebân du-l ingrijorat daca poate fi considerat
asasin. Prietenul îl sprijină, îi garantează că est e un om ireproșabil care s-a obișnuit probabil,
din copilărie să își privească viața din astfel de punct de vedere. O influență asemănătoare a
exercitat asupra lui odinioară, la 14 sau 15 ani, u n altul un student care l-a plăcut și care i-a
stilat amorul propriu așa de mult, încât a ajuns să se considere un geniu. Acest student,
devenit profesorul lui particular, și-a schimbat im ediat comportamentul, discreditându-l. El a
observat în cele din urmă că acela se interesa de s ora sa și s-a apropiat doar pentru a obține
accesul în casă. Acesta a fost primul mare șoc din viața lui. El continuă apoi după cum
urmează:

4.2 Sexualitatea infantilă

14
„Viața mea sexuală a început foarte timpuriu. Îmi a mintesc o scenă de la vârsta de 4
sau 5 ani (începând de la 6 ani amintirile mele sun t complete). Aceasta scenă mi-a revenit
clar în memorie câțiva ani mai târziu. Noi aveam o tânără guvernantă, foarte frumoasă,
domnișoara Peter. Ea se odihnea într-o seară pe can apea într-o ținută lejeră și citea. Eu mă
aflam lângă ea și i+am cerut îngăduința să mă furiș ez sub fustele ei. Mi-a dat voie, dacă nu
spun nimănui despre asta. Purta puține haine și i-a m atins pântecele și organele genitale
care mi s-au părut extrem de ciudate și amuzante. D e atunci am păstrat o curiozitate aprinsă,
torturantă de a vedea corpul femeilor. Îmi amintesc cu ce interes viu așteptam în camera de
baie(unde aveam încă voie să merg împreună cu guver nanta și surorile mele)până ce
domnișoara intra dezbrăcată în apă. Cele mai multe amintiri le cu incepere de la 6 ani.
Aveam atunci o altă guvernantă, de asemenea tânără și frumoasă. Ea avea niște abcese pe
fese pe care le îngrijea seara storcându-le. Eu spi onam astfel de momente pentru a-mi liniști
curiozitatea. În baie lucrurile se petreceau la fel , cu toate că domnișoara Lina era mai
reținută ca prima. (La întrebarea mea, el a răspuns : De obicei nu dorm în camera ei, de cele
mai multe ori dormeam în cea a părinților).Îmi amin tesc o altă scenă petrecută pe când
aveam probabil 7 ani. Stăteam seara împreună, domn ișoara, bucătăreasa, o altă fată, eu și
fratele meu mai mic cu un an și jumătate. Am auzit la un moment dat cum domnișoara Lina
replica: „Cu cel mic putem încă să facem asta, dar Paul (eu) este prea neîndemânatic, cu
siguranță o să calce alături.” Nu am înțeles despre ce fusese vorba, ci doar că era o
desconspirare la adresa mea și am început să plâng. Lina mă mângâie și îmi povesti că o fată
ce făcuse ceva asemănător cu un băiat care îi fuses e încredințat ar fi fost închisă mai multe
luni. Nu cred că a făcut ceva nepermis cu mine, dar știu că eram foarte îndrăzneț față de ea.
Când veneam la ea în pat o dezveleam, o atingeam ce ea ce ea îmi permitea în liniște. Nu era
foarte inteligentă, și se vedea că avea mari trebui nțe sexuale. La 23 ani a avut un copil cu al
cărui tată s-a căsătorit mai târziu, astfel incăt a stazi se numește doamna Hofrat. O văd încă
adesea pe stradă.
„Am avut erecții încă de la 6 aniși îmi amintesc c ă am fost odată la mama ca să mă
plâng în legătură cu asta. Mai știu că a trebuit să înving cu acea ocazie anumite rezistențe,
căci banuiam legătura cu ideile și curiozitatea mea , și aveam pe atunci ideea maladivă că
părinții mi-ar cunoaște gândurile, ceea ce îmi expi lam prin faptul că le pronunțam fără să le
aud eu însumi.Aici văd începutul bolii mele. Exista u persoane, fete care îmi plăceau foarte
mult și pe care doream intens să le văd dezbrăcate. Aveam, relativ la aceste dorințe, un
sentiment straniu, ca și cum ar trebui să se întămp le cevacând aș gândi asta, iar eu trebuie
să fac tot posibilul să le împiedic.” (La întrebare a mea, el a dat un exemplu de astfel de
pericole: „că tatăl meu ar fi putut să moară”). „As tfel de gânduri legate de moartea tatălui
m-au preocupat de timpuriu și m-au întristat foarte mult ”.
Cu această ocazie, am aflat cu surprindere că tată l pentru care el încerca actualele
temeri obsesive este deja mort de mai mulți ani.
Experiențele descrise de pacientul nostru în prima ședință de tratament și datând de la
vârsta de șase sau șapte ani nu sunt numai începutu l bolii, cum crede el, ci deja boala însăși.
Este o nevroză obsesiolală completă căreia nu-i li psea, la acea dată, nici un element
esențial și care formează nucleul și totodată model ulsuferințelor de mai târziu. Este vorba de
un fel de organism elementar care ne permite înțele gerea organizării complexe a bolii actuale.
Vedem copilul sub dominația unei componente a pulsi unii sexuale, voyeurismul a cărui
manifestare, mereu reluată și trăită cu o mare inte nsitate, este dorința de a vedea dezbrăcate
persoanele feminine care îi plac. Această dorință c orespunde unei idei obsesive de mai târziu.
Dacă ea nu are încă un caracter obsesional este pen tru ca Eul copilului nu este, încă, în
contradicție completă cu această dorințănu o resimt e ca fiind străină. Totuși se naște astfel o
opoziție față de astfel de dorințe pentru că un afe ct neplăcut însoțește în mod regulat apariția
lor. Este evident că în viața psihică a micului nos tru senzual subzistă un conflict; alături de

15
dorința obsesivă se găsește o teamă obsesivă legată intim de aceasta. De fiecare dată când
gândește ceva asemănător, el trebuie să se teamă că se va întâmpla ceva groaznic. Acest lucru
îmbracă deja o nesiguranță caracteristică, care nu va lipsi niciodată din manifestările
nevrozei. Nu este dificil să vedem ce se află la a cest copil sub această imprecizie. Găsind un
exemplu concludent, precis, pentru ceea ce nevroza obsesională exprimă prin generalități
vagi, putem fi siguri că acest exemplu constitue gâ ndirea originară, veritabilă și destinată să
fie ascunsă de către aceste generalizări. Putem să reconstituim sensul temerii obsesive astfel:
„Dacă voi avea dorința de a vedea o femeie dezbrăcat ă, tatăl meu va muri.” Afectul penibil
primește caracterul straneității, al superstiției ș i naște deja impulsul de a acționa pentru
prevenirea dezastrului, un impuls care este asemănă tor măsurilor de apărare de mai târziu.
Avem astfel o pulsiune erotică și o împotrivire co ntra lui, o dorință care nu este
obsesivă și o teamă, cu un caracter deja obsesiv, c are i se opune, un afect penibil și o presiune
către acțiuni de apărare. Acesta este inventarul co mplet al unei nevroze. Există chiar și ceva
în plus, un fel de formațiune delirantă cu un conți nut bizar: părinții îi cunoșteau gândurile,
pentru că el însuși le rostea fără însă a se auzi. Nu ne von înșela însă deloc dacă admitem că
această încercare de explicare comporta la copilul de atunci un presentiment vag al
fenomenelor psihice speciale pe care le numim incon știente și pe care încercăm să le
explicămîn mod științific. „Îmi rostesc gândurile f ără să mă aud” pare a fi o proiecție în
exterior a propriei noastre ipotezecă el avea anumi te gânduri, fără să le cunoască; este ca o
percepere endopsihică a refulatului.
Se vede clar că această nevroză infantilă elementa ră are deja problema ei și aparenta
ei absurditate, ca orice nevroză complicată a unui adult. Ce semnificație are idea copilului că
tatăl va muri, dacă el va simți acea dorință sexual aprinsă? Este cu totul fără sens su există
un mijloc de a înțelege aceste gânduri ca un rezult at al proceselor și al presupunerilor
anterioare?
Dacă alicăm la ceastă nevroză infantilă cunoștințe le obținute cu ajutorul altor pacienți,
trebuie să presupunem că și în acest caz (în perioa da dinainte de șase ani) au avut loc
evenimente traumatizante, conflicte și refulări sup use amneziei, dar care au lăsat ca reziduu
conținutul temerii obsesive. Vom afla târziu până l a ce punct este posibil să regăsim aceste
evenimente uitete sau să le reconstruim cu o anumit ă exactitate. Între timp, am vrea să
accentuăm o coincidență probabil neîntâmplătoare: f aptul că amnezia pacientului nostru are
limita superioară de șase ani.
Cunosc multe cazuri de nevroză obsesională cronică care încep de asemenea în
copilărie cu astfel de dorințe sexuale însoțite de așteptări macabre și tendințe la acțiuni de
apărare. Este un debut tipic cu toate că, probabil, nu și singurul posibil. Inainte de a rece la a
doua ședință, încă un cuvânt despre experiențele se xuale precoce ale pacientului. Nu putem
să nu recunoaștem că ele sunt foarte bogate și plin e de efecte. Așa s-a întâmplat și în celelalte
cazuri de nevroză obsesională pe care am putut să l e analizez. Trăsăturile caracteristice ale
activității sexuale precoce nu lipsesc niciodată, s pre deosebire de cazurile de isterie. Nevroza
obsesională ne permite să recunoaștem, mai clar dec ât o face isteria, că factorii care
determină o psihonevroză nu se gasesc în viața sexu ală actuală, ci în cea infantilă. Viața
sexuală prezentă a bolnavului de nevroză obsesional ă poate părea adesea perfect normală
cercetătorului superficial. Adesea, sunt prezente m ult mai puține momente patogene și
anomalii decât în cazul pacientului nostru.

4.3 Teama obsesivă

„ Mă gândesc să încep astăzi prin a vă relata trăiril e acre au constituit motivul direct
pentru care am venit să vă consult. Era în luna aug ust în timpul exercițiilor militare din

16
localitatea X.Înaintea lor mă simțeam foarte rău și fusesem torturat de tot felul de ganduri
obsesive care au dispărut însă în timpul manevrelor . M-a interesat însă să demonstrez
ofițerilor de carieră nu numai că ne putem instrui, ci că avem și rezistență.Într-o zi făceam un
mic marș plecând din X. La o oprire mi-am pierdut l ornionul și,deși l-aș fi putut gasi ușor,
am preferat să nu întârzii plecarea: am renunțat la el, telegrafiind însă opticianului meu de
al Viena să-mi trimita un altul cu prima poștă. La același popas, am luat loc între doi ofițeri
dintre care unul, un căpitan care purta nume ceh, v a căpăta pentru mine o importanță
deosebită. Resimțeam o oarecare frică în fața lui d eoarece iubea în mod evident cruzimea.
Nu vreau să afirm că era o persoană rea, dar în tim pul popasului se arătase în mod repetat
partizanul pedepselor corporale, astfel încât a tre buit să îl contrazic energic. În cursul
acestei opriri, am avut o conversație în timpul căr eia căpitanul a povestit că tocmai citise
descrierea unui supliciu înfiorător practicat în Or ient.”
Aici pacientul s-a întrerupt, s-a ridicat și m-a r ugat să-l dispensez de descrierea
detaliilor. Eu l-am asigurat că nu am nici o înclin ație spre cruzime, că nu vreau să-l chinuiesc
și că nu pot să-l dispensez de un lucru asupra căru ia nu am nici o putere.La fel de bine mi-ar
putea cere să-i fac cadou (schenken) 7 două comete. Înfrângerea rezistențelor este o conditie
a tratamentului peste care nu putem să trecem .(I-a m expus noțiunea de rezistență la începutul
acestei ședințe, când a afirmat că va avea multe ob stacole interioare de depășit în
comunicarea evenimentului respectiv.) Am continuat spunându-i că voi încerca să ghicesc
pentru a-i facilita mărturisirea. Se gândește la tr agerea în țeapă? „Nu asta nu. Se leagă
ccondamnatul (pacientul s-a exprimat atât de neclar încât nu am putut ghici imediat in care
poziție era prins cel pedepsit), se așează peste fe sele sale o oală în care se află șobolani , care
–el s-a ridicat și a arătat toate semnele unor oror i și mari rezistențe- pătrund sfredelind.” „În
anus “ a trebuit să completez eu.
În fiecare moment important al povestirii se obser vă pe figura sa o expresie complexă
și ciudată, expresie pe care n-o pot traduce dacât fiind groaza în fața unei plăceri ignorate de
către el. El a continuat cu multa greutate: “În ace l moment mi-am reprezentat că așa ceva s-ar
putea întâmpla unor persoane care îmi sunt foarte d ragi”. La întrebarea mea a răspuns ca nu
este el însuși executant al pedepsei ci că aceasta se aplică într-o manieră impersonală. Am
ghicit curând că această „reprezentare” se raporta la doamna pe care o venera.
El a întrerupt convorbirea pentru a mă aigura că r esimte aceste gânduri foarte străine
și respingătoare și că tot ce urmeză să povestească se derula în el cu o rapiditate neobișnuită.
Există în același timp, mereu, „sancțiunea”, adică măsura de apărare la ccare trebuie să se
supună pentru a împiedica realizarea unei fantasme de acest fel. Atunci când căpitanu i-a
vorbit de acea groaznică pedeapsă și i s-au ivit ac ele idei , el a reușit să se debaraseze de cele
două idei prin formula s-a obișnuită: „Însă” însoți tă de o mișcare a mâinii care respinge și de
cuvinte adresate sieși: „Ce-ți trece prin minte?
Pluralul m-a surprins, așa cum, probabil, și pentr u cititor rămâne de neînțeles. Noi am
auzit, pâna acum, o singură idee și anume că pedeap sa cu șobolanii s-ar aplica doamnei.
Acum însă el a trebuit să mărturisească că o altă i dee a apărut simultan cu prima și anume că
supliciul se aplică și tatălui său. Dat fiind că ta tal său murise deja de mai mulți ani, că această
temere devenea, în consecință, și mai absurdă ca pr ima el a encercat o vreme să o ascundă.
În următoarea seară același căpitan i-a înmânat pac hetul sosit în poștă și i-a spus:
Locotenentul major A.a achitat pentru tine plata ra mburs. Trebuie să-i înapoiezi banii. „În
acest pachet se găsea lornionul comandat telegrafic . În acel moment s-a format în el o
„sancțiune”. Nu înapoia banii, altminteri se va înt âmpla „asta”(anume: fantasma cu
șobolanul va fi reală pentru tatăl său și pentru do amnă). Apoi după o schemă pe care o
cunoștea bine, s-a ivit un comandament, un fel de p oruncă, pentru combaterea acelei
sancțiuni: „Trebui să înapoiez locotenentului major A cele 3,80 coroane.” Ceea ce aproape
a spus cu jumătate de gură.

17
Exercițiile militare s-au terminat două zile mai tâ rziu. Pacientul nostru s-a străduit ca în
aceste două zile să plătească locotenentului major acea mică sumă. Împotriva aceste
tentative s-au ridicat mereu mai multe dificultăți, care păreau de natură obiectivă. Mai întâi
a încercat să plătească prin intermediul altui ofiț er care mergea la biroul de poștă. Acesta
însă, la întoarcere, i-a dat banii explicându-i că nu l-a întâlnit pe locotenentul – major A la
poștă. Apoi acest mod de realizarea a jurământului său nu-l mai mulțumi, pentru că nu
corespundea cu cuvintele: „Tu trebuie să înapoiezi banii locotenentului – major A …”.
În fine pacientul nostru l-a întâlnit pe A, dar ace sta a refuzat banii, remarcând că nu el
a plătit rambursarea și că nu s-a mai ocupat de poș tă, această însărcinare revenind
locotenentului-major B . Pacientul a fost extrem de derutat pentru că nu-si putea ține
jurământul, a cărui premisă se dovedea a fi falsă. El a început atunci să plăsmuiască
procedeele cele mai ciudate: va merge cu cei doi of ițeri A și B la biroul de poștă; A va da
domnișoarei de acolo cele 3,80 coroane, aceasta i l e va da lui B, și el, pacientul nostru, va
înapoia apoi, conform jurământului, cele 3,80 coroa ne locotenentului-major A.
Nu voi fi surprins dacă cititorul nu v-a înțelege ceea ce tocmai am expus. Descrierea
detaliata pe care tocmai mi-a făcut-o pacientul în legătură cu evenimentele acelei zile și
reacțiile sale la aceste evenimente era plina de co ntradicții interne și părea extrem de confuză.
Doar după a treia reluare a povestirii, am reușit s ă luminez toate neclaritățile și să dezvălui
pacientului erorile de memorie și deplasările pe c are le dovedise în timpul mărturisirii sale.
Voi neglija aici detaliile , ele căror puncte esenț iale vor fi cunoscute curând și vreau doar să
remarc că la sfârșitul acestei a doua ședințe pacie ntul se găsea într-o stare de amețeală și
confuzie. În mai multe rânduri, el mi s-a adresat c u „ Domnul căpitan ”,probabil pentru că ii
remarcasem, la începutul ședinței, că nu aș fi crud ca acel căpitan M și că n-aș avea intenția
să-l chinui inutil.
În cursul acestei ședințe, el a mai spus că încă d e la început, în ce privește temerile
față de ce ar putea să se întâmple persoanelor drag i, gândea că pedepsele care le vor lovi nu le
vor atinge doar aici, în viața trecătoare ci și în eternitate, pe lumea cealaltă. Până la vârsta de
14 sau 15 ani, el a fost un credincios foarte since r. De atunci, el a evoluat și era, acum, liber-
cugetător. El a rezolvat această contradicție prin următorul raționament: „ Ce ști despre viața
de dincolo? Ce știu ceilalți despre asta? Cum nu se poate știi nimic, tu nu riști nimic, deci fă
aceasta.” Acest bărbat de obicei cu o minte pătrunzătoare, c redea că acest raționament este
impecabil, utilizând, astfel, incertitudinea rațiun ii în ce privește această problemă în avantajul
concepției sale religioase abandonate.
În cursul celei de-a treia ședințe, el a încheiat discursul atât de caracteristic privitor la
eforturile făcute pentru a-și ține jurământul obse siv : în acea seară a avut loc ultima întrunire
a ofițerilor înaintea încheierii exercițiilor milit are. El a fost cel care arăspuns la toastul ținut
pentru „ domnii din rezervă”. A vorbit bine, dar ca întro stare de somnambulism pentru că, în
fond, era mereu torturat de jurământul său. Noaptea aceea a fost îngrozitoare. Argumente și
contraargumente se luptau în el. Argumentul princip al era, natural, faptul că supoziția
jurământului său, și anume, faptul că locotenentul- major A a plătit pentru el nu corespundea
realității. Pacientul se consola spunânduși că nu e ste, încă, nimic pierdut, din moment ce A va
face, în același timp cu el, o parte din drum spre gara din P. Va avea atunci timp suficient să-i
ceară un serviciu
5 Schema pulsională a funcționării psihice
după Szondi
Din punct de vedere strict teoretic, s-a inventat o evaluare a bolii psihice, care șterge
radical dintre limitele patologice normale.

18
Metoda de bază – cele mai importante forme psihopa tologice sunt nevroza, psihoza și
perversiunile și ca aceste forme psiho-patologice, de manifestare a suferinței, pun în evidență
de fapt categoriile fundamentale ale problemei exis tenței umane. Mai mult decât atât,
concepția lui Szondi că suferința psihică are o det erminare genetică, și din punct de vedere
genetic este o determinare sub forma unor pulsonali și se combină diferit și astfel dau un
anumit tablou al suferinței psihice.
Rezultatul statistic al testului demonstrează că o mul mediu este cel care se ‘agață’
întotdeauna de ceva din realitate și care niciodată nu se desprinde de un element din realitate.
Are nevoie întotdeauna de dragoste și să domine, î și ascunde dorințele și revoltă
refulandu-le și renunță să fie el însuși. Este prof ilul unui om inhibat, fără personalitate, fără
ambiție.
(C m t d) – realitatea
(S h t s) – dorința de a fi iubit, dorința de drago ste
(P e t h y) – ascunderea dorințelor și refularea lo r
(S c h k t p) – ascunderea de a fi el însuși
5.1 Cauzalitatea psihică
Ce anume trebuie să facă psihologul pentru a răspun de întrebării ‘Este o persoană normal sau
are un patologic?’
Există concepte sau expresii care să permită să se facă această demarcație între normalitate și
pathologic?
Din punctul de vedere al patologiei mintale exista trei concepte care sunt utilizate pentru a
decide privind patologia mintală:
-norma socială
-criteriul psihologic al adaptării
-adecvarea la realitate
După aceste trei criterii o persoană este bolnavă a tunci când o persoană nu se comportă ca
majoritatea persoanelor din grupul din care face pa rte, care nu se adaptează societății în care
trăiește și care nu distinge între ceea ce este rea l și ireal. Dacă privim din punctul de vedere
al normei sociale, boala psihică, ar fi normal să c onsiderăm ca fiind patologice toate
comportamentele creative, care sunt o dovadă a crea tivității și nu patologice.
Din punct de vedere al adaptării există persoanele care din dorința de a se adapta la grup
renunța la creativitatea sa, la idealurile sale și clachează din punct de vedere social. Cineva
care nu renunță, ci abordează comportamente creativ e ajunge să fie văzută ca o personă cu
tulburări de personalitate.
Diferențierea între sine și realitate, ca o condiți e a normalității, bolnavii sunt rupți de realitate;
bolnavul își construiește o lume ireală în cadrul a cestor halucinații pe care le are, numai că
lucrul acesta este pus în discuție prin faptul că a vem o subiectivitate și fiecare percepem
realitatea cu proprii ochi, dar fiecare o privim di ferit. Realitatea așa cum e ea, nu există decât
prin ochii fiecăruia.
Privind normalitatea prin norma socială, prin separ area de realitate a dovedit faptul că această
separare rămâne relativă.
6 Aspecte psihologice interne privind
normalitatea si patologia
Din punctul de vedere al adaptării, al situației i nterne, adaptarea reprezintă capacitatea
psihismului de a funcționa într-o armonie în ceea c e privește lumea internă a persoanei. În
cadrul acestor funcționări psihice pot să apară anu mite disfuncții, dizarmonii în cadrul
proceselor pshice care conduc la o dezorganizare a lumii interne a subiectului.

19
În concluzie, această discuție despre normalitate și patologie ne conduce la ideea că
există numeroase criterii științifice din punctul c ărora de vedere poate fi evaluată
normalitatea, încă toate aceste criterii și fiecare în parte trebuie private cu o anumită
relativitate. Astfel, trebuie să admitem că suferin ța pshică sau boala mintală este o realitatea
fluctuantă care nu poate fi sesizată într-o manieră precisă pentru că depinde de o serie de
factori care interacționează, cum ar fi: subiectivi tatea persoanei, care se află într-un anumit
raport cu clinicianul, cu familia, cu un grup de co legi, cu o instituție, cu societatea, adică cu
un mediul uman.
Deci, în cadrul evaluării psihologice privind sănă tatea mintală a unei persoane,
efectuată cu ajutorul chestionarelor, scalelor, tre buie să se aprecieze semnificația plângerilor
în ansamblul vieții pe care o trăiește persoană. Di n acest punct de vedere, putem aprecia că
anumite aspecte ale vieții indivizilor sunt esenția le pentru sănătatea mintală. Istoria de viață a
persoanei este importantă, pentru că totul începe d in copilărie.
Pentru activitatea psihică a persoanei sunt import ante patru activități esențiale: munca,
comunicarea prin limbaj, dragostea, bucuria(plăcere a). Persoanei îi revine sarcina să-și asume
condiționarea corporală (asigurarea sănătății corpo rale), să-și asume cultura în care trăiește,
să se identifice cu munca pe care o face și în felu l acesta să-și scrie traiectoria destinului
propriu ca pe o reușită asigurându-și sănătatea min tală.
Clinica și psihologia clinică a stabilit faptul că orice suferință, chiar cea organică cea
mai gravă conține în evoluția sa, prognosticul sau un factor subiectiv și că depinde de poziția
persoanei vis-à-vis de boala pe care o are. În gene ral, în ceea ce privesc bolile psihice,
bolnavul cere ajutorul atunci când apare o problemă în una din cele patru activități. În ceea
ce privește activitatea de muncă, ne referim la fap tul menținerii existenței. Relația cu activitea
reprezintă o relație de autonomie, plăcerea de a lu cra poate fi și plăcerea de a fi liber.
Incapacitatea psihologică de a lucra, de a depăși dependent indiferent de domeniu,
pune persoana respectivă într-un raport dificil cu el însuși și cu ceilalți.
Munca poate fi și o suferință, poate fi o alinare, denaturarea personalității; sau atunci când
este monotonă.
Limbajul poate fi și el un evaluator al sănătății p sihice. Lumea este cunoscută în mare parte
prin intermediul limbajului și limbajul este una di n activitățiile omului care se acumulează
într-un context social. Pierderea comunicării sau i ncapacitatea comunicării prin limbaj duce
la izolare, alienare.
Prin limbaj persoana are posibiliatea să își expri me viața interioară și prin felul acesta
să se pună într-un contact echilibrat cu lumea exte rioară.
Iubirea reprezintă un indice al sănătaății psihice. Această iubire poate să îmbrace mai multe
forme, dar cea mai măreață este forma în care drago stea este revărsată asupra altei ființe.
Această dorință de a iubi și a fi iubit înseamnă ș i suferință – posedarea celuilalt ca pe
un obiect și nu ca pe o ființă. Primele rădăcini, c apacitatea de a iubi se formează în familie,
dar ține și de corporal și de mai multe aspecte.
Capacitatea de a oferi plăcere, este capacitatea d e a evita neplăcerea și căutarea
plăcerii. Omul caută plăcerea negând principiul rea lității. În toate activitățile sale, omul caută
să își satisfacă o plăcere și această dorință de a căuta placere depinde și de influențele
culturale.
Plăcerea de a face sport poate să devină și o prof esie – plăcerea poate să se întâlnească
cu performanța. Prin acel proces de sublimare, omul este capabil să renunțe la plăceri imediat
pentru a îndeplini o activitate mai importantă care îi aduce satisfacție, după cum sunt
persoane care nu pot nega anumite dorințe imediate – plăcerea de a mânca, de a consuma
droguri.
Persoanele care nu mai au nici o placere în viața, persoanele deprimate îi asigură sau
nu sănătatea mintală.

20

6.1 Determinismul istoric al psihismului
În cadrul unui anumit context cultural și istoric cele patru activități (munca,
limbajului, capacitatea de a se bucura și iubirea); se regăsesc și se dezvoltă, fie pe o latură
echilibrată, fie pe o latură patologică în funcție de traiectorie pe care o parcurge individual
începând din copilărie (de când se naște) și până l a maturitate. Traiectoria sau destinul psihic
al fiecărui om este marcat de o serie de istoric, î ntâmplări care se acumulează și care poartă
amprenta calității relațiilor de familie și a mediu lui social. Aceste istorii personale încep de la
naștere și chiar dinainte și până la vârsta matură, cea mai importantă este perioada până la
pubertate.
Majoritatea suferințelor psihice prezintă perturbă ri sau tulburări care au la bază
semnificații existențiale, semnificații care se baz ează pe anumite istorii de viață, istorii care
au influențat trăirile psihilogice ale persoanei ca și conexiunile neurologice (plâns, foame,
frică, teamă).
În ceea ce privește explicația suferințelor psihic e ea nu poate fi făcută numai pe baze
pshihologice sau numai pe explicații organice, sufe rința psihică se situează la intersecția
dintre organic, psihologic, social, și cultural.
Subiectul este prins între corpul sau, istorie psi hică personală și contextul social și
cultural în care se dezvoltă. Mediul cultural în ca re persoanele se dezvoltă are un rol foarte
important în stimularea evoluției persoanei sau dim potrivă în limitarea acestei evoluții;
asumarea – conștientizarea unor limite.
Determinarea pe care o atribuim istoriei persoanel or se numește cauzalitate psihică .
Particularitatea acestei cauzalități psihice este c ă se evocă în prezent în aceasta poartă urmele
unor experiențe avute anterior.
Trecutul (unei persoane), sau o oarecare notă a pr ezentului și îndreaptă acest prezent
pe o cale creatoare sau dimpotrivă inhibată spre pu terea de a se bucura sau dimpotrivă aduce
în prezent urmele trecutului însoțit de frustări, t raumatisme.
Într-un mediu terapeutic adecvat subiectul își poa te rememora trecutul și poate
înțelege traumele trecutului, retrăi și pentru viit or își poate construi un drum echilibrat cu
posibilitatea de a se bucura de acțiunie sale.
Fără o terapie adecvată subiectul funcționează sub impliul automatismului de
repetiție, are acel comportament de repetare a unor traume, și din cauza acestor repetiții are
loc procesul de regresie psihică prin care subiectu l își restrânge capacitatea de adaptare la
realitate, prin repetiție subiectul are impresia că evită suferința.
Concluzii : Aceaste probleme dintre N și P în viața psihică a persoanei rămâne o problemă
complexă care nu se reduce la un simplu demers medi cal. Se pune problema eliminării
etichetelor, a se considera mai importantă istoricu l persoanei, istoria cazului, a fiecărei
persoane în parte.
Freud ‘Fiecare individ și fiecare epocă contribuie la criteriile de normalitate’ .

Clasificări :
Szondi – la vremea respectivă a discutat de existen ța a patru probleme fundamentale
psihologice și anume:
Thymopsihopatie – dizarmonii la nivelul afectivităț ii;
Perversiunile
Nevrozele
Psihozele

21
Chiar dacă avem de-a face cu un diagnostic trebuie să vedem care sunt acele arii în care are
probleme (viața socială, familie), problemele funda mentale privind traumatismele, impasurile
de viață.

Întrebări care ajută la fixarea materiei:
1. Cum se pune în disctuție problema relației dintre n ormal și potologic la individul
uman;
2. Cum influențează cultura, societatea sau familia re lația dintre normal și patologic;
3. Care este concepția lui Freud despre problema relaț iei din N și P;
4. Care este contribuția lui Szondi la problema relați ei dintre N și P.
6.2 Problemele fundamentale ale psihicului uman
Analiza, teorii, teste
Szondi – a fost de formație medic, dar și-a complectat stu diile psihologice, a fost preocupat
de a explica aspecte de funcționare psihopatologică a psihicului uman, mai mult pe bază
teoretică;
Textul figurilor umane inventat de el – test proiec tiv, figuri recrutate din pacienți care
manifestă diferite boli (acest lucru i-au adus anum ite critici și anume orientează persoana pt a
alege o patologie); a fost preocupat de importanța psihologică a unor boli organice epilepsia ;
a construit o teorie în ceea ce privește personalit atea care explică realitatea psihică umană
prin existența a patru vectori și anume:
Este vorba de
a. Vectorul C – care exprimă plăcerea
b. Vectorul S – care se referă la erotizare;
c. Vecotorul P – social;
d. Vectorul eului Sch – reprezintă eul, funcționarea e ului.
Acești partu vectori i-a construit Szondi pentru a explica funcționarea psihicului uman.
Szondi i-a explicat prin analiza traumatismelor, or ganelor, agresiunii, care sunt caracteristice
pulsiunii. În expresie în cadrul unui interviu care se adresează pacientului acești vectori se
caracterizează prin următoarele întrebări:
Vectorul C: Cum vă merge? Ce mai faceți? Pentru ce ați venit?
Vectorul S: Ce ți-ar place să faci? Ce te interesează? Ce îți f ace plăcere?
Vectorul P : Cu cine aveți relații și în ce fel? –(Cum relaționa ți cu vecinii, prietenii, colegii?)
Vectorul SCh – Cine esti?, Ce faci în viață? Cu ce te ocupi? – acest vector înglobează tot ce
a fost înainte, toți ceilalți vectori.
Această schemă se numește schema pulsiunilor Szondi (cu vectori); Szondi a fost cel
care a deschis odată cu această schemă o cale dupa Freud în ceea ce privește explicarea
suferințelor mintale specific umane care se referă la bolile mintale. Există o fabulă : < dacă un
marțian debarcă pe pământ și atenția lui e atrasă d e acele obiecte mobile (mașini) și el nu
le cunoaște poate fi la început temător de faptul c ă aceste obiecte se mișcă> .
Încearcă să le clasifice pe culori;
Încearcă să le clasifice dupa talie;
Încearcă să le clasifice în funcție de viteză;
Cum se alimentează acestea
(morala : și noi ca psihologi suntem ca niște marțieni învă țăm, clasificăm, etc)
În ceea ce privesc suferințele psihice concluziile sunt urmatoarele:
– În ciuda progreselor ele nu pot fi vindecate până l a căpat; nu pot fi evitate nu pot fi
reprimate;
– Secolul XIX a fost extrem de productiv în ceea ce p rivește cercetarea știițifică și a
demersurilor făcute în explicarea bolilor psihice

22
– Au demonizat-o și au transformat-o într-un obiect d e cunoaștere, de a vedea ce se
întâmpla, a evoluat medicația, au apărut tratamente le, etc.
Ca și orice demers de cunoaștere există exagerări și atunci a existat tendința exagerată
ca pentru fiecare boală să fie pusă etichetă. Riscu l pentru aceste situații este acela că
persoanele pot să fie valorizate sau devalorizate î n funcție de clasificarea care este aplicată,
care nu corespunde întotdeauna funcționării psihice reale ale unei persoane.
Clasificarea este în general interesantă pentru că este o tendin ță de a face ordine dar rămâne
o activitate abstractă care nu reușește să prindă i ndividualitatea. Persoanele care sunt
etichetate riscă ca această etichetă care poate să le determine destinul în raporturile sociale pe
care le are și să rămână toată viața într-un loc ca re le-a fost desemnat și despre care nu mai
poate fi vorba să fie schimbat.
(exemplu la școală un copil slab la învățătură este etichetat)

6.3 Clasificarea conceptelor psihologice
Nozografie – explicația entităților bolilor;
Nozologie – care reprezintă explicația acestor distincții și a proceselor morbide, exprimă prin
ce se caracterizează.
DSM IV-R (revizuit tradus in limba română)
-clasificări despre boli mintale => o carte -> CIM – pun în evidență unele semne despre boli.

7 Forme importante ale suferințelor
mintale

Marile forme la care ne raportăm:
Psihoze – boli psihopatologice – schizofrenii, melancolia
Nevroze – obsesii, fobii
Stări la limită (borderline ) – între nevroze și psihoze (tulburări de personali tate și
comportament) psihopatii, sociopații, criminalii.
Szondi – spune despre aceasta clasificare ca PC si psihopatologia se pot folosi la
aceste trei repere pentru că fiecare dintre ele se referă la o logică morbidă.
Freud s-a referit la suferința psihică întotdeauna făcând o comparație cu omul normal.
El a spus așa că psihicul uman funcționează pe prin cipiul cristalului – psihicul uneori se poate
prezenta sub forma unui cristal, modul în care care fiecare fațetă reflectă lumina, așa reflectă
și psihicul omului realitatea (dacă cristalul se sp arge, ea va sparge pe fațetele ei ). Contează:
cum a fost șlefuit cristalul înainte/ familia cultu ra, etc.
În ceea ce privește rectorii în acest sistem a lui Szondi, fiecare individ uneori este
confruntat cu aceste patru dimensiuni și încearcă s ă le rezolve aceste dimensiuni. Când omul
se îmbolnăvește se destramă dizolvă această schemă.
Problema plăcerii și ambianței este una dintre problemele fundamentale ale persoan ei din
două puncte de vedere:
– Căutarea sursei de plăcere
– Încercăm să ne îndepărtăm de sursele care produc pl ăcere
Freud a vorbit despre princiul plăcerii și despre realitate. O persoană adaptabilă
acceptă principiul plăcerii și realitatea.
Problema erotizării : Freud a accentuat foarte mult problema personalit ății.
Obiectul modern (normal) începând de la o vârstă fr agedă individul are astfel de experiențe.
Investigație în propriul corp – copilul începe să-ș i cunoască propriul corp.

23
Problema socială ca raport la rege, la lucruri permise și nepermise, reprezintă de fapt
legătura individului cu celălalt, legături care ne influențează și ne dau etica morală existenței.
Supra-eul înseamnă regula, limita care trebuie resp ectată.
Vectorul Eul – problematica eului, eul fiind socotit nucleul ce ntral al personalității, are rolul
și de filtru între emoțiile primare și cele secunda re de respectare de reguli (dacă nu respectă
aceste reguli copilul știe că va fi pedepsit).
Demersul diagnostic al psihologului este acela, de a analiza împreună cu subiectul
însuși, ce fel de problemă are acesta și în ce mod problema pe care o influențează anumite
aspecte ale vieții. Ce face să sufere, el determină să nu mai aibe plăcere, care sunt raporturile
care fac erotizarea între ei și ceilalți.

7.1 Sindrom Munchausen
Prin delegare (Muchausen Syndrome by proxy – MSBP)
Este asociat cu diada mama-copil, pentru că este d es întâlnit în clinicile de pediatrie,
dar au fost descoperite și cazuri de cupluri (soț-s oție). Este asociat cu tipul de personalitatea
Borderline, și este considerat ca un mod de apărare împotriva anxietății manifeste, sau chiar
cu o decompesare psihotică.
Meadow – descrie acest sindrom ca manifestându-se ca o fab rică de boli de mame
pentru copii. Mame care crează special boli copiilo r și apoi se internează cu ei în spital și
reclamă medicilor faptul că nu tratează copiii bine .
Swason – descrie acest sindrom, mecanism de apărare de tip masochist. Persoane care
suferă de acest sindrom se atașează unor fantezii d e supunere masochistă și manifestă o formă
de sadism. Persoana care ia acest rol de îngrijire, se așează apoi pe un piedestal de îngrijire,
iar cealaltă persoană se simte dependentă de ea – e acea nevoie de a avea pe cineva în
dependență de ea. În relație cu personalul medical, sunt panicate, hiperpanicate de situație,
comportamente de dirijare în rolul de persoane care îngrijește, care știe, tendințe de a simula
și de a impresiona. Avem de-a face cu o personalita te fragilă, incompletă, imatură, care caută
recunoaștere, atenție.
7.2 Traumatisme, fantasme
În medicină, traumatismul are un sens mult mai con cret. La noi se folosește acest sens
de traumă, traumatism, și trebuie tratat din punct de vedere psihologic, dar ceea ce putem
spune dacă ne referim la organismul, că traumatismu l este acel agent exterior care perturbă
echilibrul sistemului psihic sau organic, și obligă sistemul să găsească soluții de reechilibrare,
dacă se poate.
Feed-back negativ-suntem în situația în care siste mul care a primit o traumă, găsește
acele soluții, resurse pentru a se reechilibra. Fee d-back când se primește o situație din
exterior, situația explodează, se eschivează. O sit uație, un eveniment brusc, care lovește, face
fracție, și care lasă urme eventual ireversibile în cadrul organismului sau al sistemului psihic.

Trauma

s

24
Când vorbim de traumatism în psihologie, spunem că vorbim de o lovitură, cu consecințe
grave pentru echilibrul psihic al persoanei, cu con secințe grave. În psihologia clinică, acest
cuvânt traumatism este echivalent cu șocul psiholog ic afectic.
Traumatism=șocul psihologic
Copilul a fost traumatizat, de șocul psihologic. A cest șoc a lovit puternic mai ales în
sensul emoțional.
Nu este atât de important evenimentul, ideea e nu de conținutul traumei, ci efectul
emoțional, apare un conflict emoțional, capătă un s ens de traumatism cu un ecou emoțional.
Sistemul nu găsește aceste resurse pentru a se reac omoda.
În limbajul curent, acest cuvânt, evoluează către s ensul catrastrofic, și a apărut și în limbajul
obișnuit.
‘Ce înseamnă sunt traumatizat?’ – ceva m-a perturbat în mod foarte grav, ceva ne-a
afectat convingerile și așteptările, care au fost g rav înșelate și orice persoane care au suportat
o traumă, vorbește la modul trecut ‘am suportat o t raumă’. Prima lovitură, este șocul, după
șoc apare traumatismul. Traumatismul apare în urma șocului. Un traumatism este un
eveniment care perturbă grav, istoria personală a i ndividului și după acest eveniment
persoana gândește că nimic nu va mai fi cum a fost.
Freud – trauma, este un eveniment care antrenează, în fu ncție de caracteristicele
persoanei, anumite schimbări, perturbări majore. Na tura traumatică a evenimentului depinde
nu numai de conținuțul evenimentului, dar și de sta rea psihică a persoanei, subiectul fiind
afectat în situația în care starea psihică în care se află nu îi permite să integreze, reprezentările
legate de eveniment, amintiri care să fie legate în tr-o succesiune asociativă, conștientă.
Procesul psihologic este incomplet, inadecvat, pen tru că dacă persoana respectivă ar
putea să se exprime logic, oricât de mult ar suferi nu s-ar dezechilibra.
Freud vorbește pentru prima dată de taruma în cazul iste riei, și atunci vorbește de
traumatism sexual – tratări de isterie sub hipnoză. În aproape toate situațiile de isterie,
pacientele suferiseră în copilărie un șoc violent, sau fuseseră privite, interpretate ca un obiect
sexual, de către un adult.
Traumatismul psihic lasă urme sub forma angoaselor și a simptomelor. Dacă apar
simptomele și angoasele, traumatismul respectiv nu a fost prelucrat la nivel conștient. Freud a
mai constatat că este posibil că amintirile respect ive nu sunt un obiect real, dar pot fi amintiri
legate de emoții puternice, anumite persoane care m anifestau idei erotice.
Traumatismul poate să facă parte din structura psih icului, și să se insereze în această
structură fără a avea neapărat ca și consecință o d ezvoltare patologică. Este posibil, ca un
traumatism să se integreze în psihic și să sensibil izeze structura psihică, nu neapărat să
evolueze.
Alți psihologi și psihiatri au vorbit de traumatism ele originare – au încercat să aducă o
explicație temporală, în sensul în care aceste trau matisme se produc în primele etape – în
primii ani, în faza intrauterină, când psihicul per soanei este foarte vulnerabil.
Ei vorbesc de aceste traumatisme originare, pentru că se gândesc la faptul că cu cât
structura psihică este mai fragilă cu atât impactul trumatic este mai puternic, pentru că este
nepregătit, cu atât urmele sunt dezastruoase, dezor ganizatori.
Mai mult decât atât, ei discută despre traumatismel e evoluate, din diferite cauze –
traumatisme inseparabile – cele partu traumatisme o riginare: traumatismul nașterii,
traumatismul seducției, traumatismul diferențelor d e sexe, traumatismul diferenței de
generatie (efortul copilului de a se autonomiza, de a domina).
7.2.1 Fantasma
Este un produs al imaginației, prin care individul are tendința să evadeze din realitate.
Fantasmele, visul, jocul, fac parte dintr-o realita te psihică care nu are nimic rațional,

25
convențional, dar pe de altă parte face parte din m odalitățile de funcționare ale psihicului și
poate avea valențe creative.
Psihologii spun că aceste procese de a fantasma une ori conduce persoane la corectarea
unor realități care nu sunt convenabile, și încearc ă să le schimbe, și dacă nu poate să le
schimbe la propriu, le schimbă la modul imaginar. Î n acest sens, Freud pune un semn egal
între vis și fantasme. Aceste fantasme sunt inconșt iente uneori, și ele pun în scenă, anumite
dorințe.
În psihanaliză se vorbește despre fantasme, de sedu cție, fantasme de reîntoarece la
sânul matern, fantasme de castracție, și Freud a în cercat să explice aceste fantasme la nivelul
conștietului creativ – descriind basmele, miturile, folclorul, care toate par să vorbească despre
aceste fantasme. Aceste fantasme inconștiente fac p arte din istoria omenirii și orice persoană
și toate generațiile de-a lungul evoluției au căuta t să își satisfacă aceste fantasme. Sunt
conținute în activitatea psihică, imaginației și nu ne raportăm la ele ca ceva patologic.
7.2.2 Angoasa
Are la origine are o explicație medicală, angoasa a fos t întâlnită și explicată în
medicină sub forma unei panici, de a nu respira cor ect (teama că se sufocă). Persoanele
vorbesc de angoasa ca de ceva despre frică, anxieta te și este asimilat unui afect, emoții
penibile.
Este explicată sub forma unei temeri accentuate, u nei frici enorme, exprimate prin
anumite semne fizice – palpitații, senzație de sufo care, nod în gât, presiune toracică, însoțită
de transpirație, senzație de leșin – cortegiu de se nzații fizice. În cadrul acestei temeri,
pacientul nu știe de ce se teme, este o frică fără obiect.
Această frică poate fi socotită o frică fundamenta lă a ființei umane. Totuși în literatura
de specialitate, se vorbește de angoasa de separare a sau anxietatea de separare, este vorba de
momentul în care copilul nu vrea să se separe de ma ma lui nici câteva minunte, are
manifestări speciale.
Freud vorbește de angoasa pierderii obiectului. Es te vorba de ambianța maternală, nu
doar de obiectul matern (persoana), ci de tot ceea ce înconjoară persoana, ambianța maternă
care susține viața, elanul vital. Separările timpur ii de mamă, pot conduce în timp la
dezvoltarea unor probleme psihopatologice pentru că aceste momente sunt trăite traumatic
(teama de întuneric la copil – nu e teama de întune ric, e teama să rămână fără atenția mamei,
fără mama lui dar o materializează în teama de întu neric).
Pierderea unui mediu familiar, poate să coincidă c u un sentiment de pierdere masivă
de iubire, pierdere de plăcere, care se poată asoci a cu sentimente de culpabilitate, și care
poate însoți întreaga noastră viață – a fi mai puți n sociabil, teama de a te afirma, teama de a te
pune în valoare, sentimente de inadecvare – timidit atea, frica de a pierde atenția celuilalt –
cautăm recunoaștere și iubire.
Angoasa de a nu fi la înălțime cu tine însuți – a căuta recunoaștere cu tine însuți,
stima de sine, a nu atinge acele ambiții, dorințe, valori și de a nu avea nici o imagine asupra
lor. Sunt tinerii care în perioada adolescenței, îș i fixează asemenea idealuri și care întâlnesc la
adulți o represiune în îndeplinirea acestui ideal.
Angoasa morții – pe măsură ce persoana înainteză în vârstă.
Toate aceste angoase fac parte din existența psihol ogică a persoanei, dar devin devastatoare
pentru psihicul uman, cu ocazia unor lovituri, a un or traumatisme. Dacă vorbim despre
angoasa de moarte, avem acest gând, dar dacă mai mu lte persoane dispar din jurul noastru,
această angoasa capătă un chip, devine mai acută, d upă cum copiii trăiesc anumite angoase
legate de boli (de mizerie, de microbi, de moartea părinților).

26
7.3 Agresivitatea
Modalități de agresivitate – este un termen vast, trebuie recunoscut faptul c ă
agresivitatea face parte din comportamentul individ ului, începând de la speciile animale.
În viața psihică, agresivitatea este o dimensiune cu care ne naștem, dar din cauză că
ființa umană este o ființă socială, ia forme care s unt de obicei acceptabile: începând cu
bebelușul, există diverse forme prin care cere, să fie hrănit, schimbat – și dacă nu primește, se
înfurie, și mușcă. Pot fi corectate și învățate.
Mai târziu persoana adultă poate trece prin frusta re, lipsa îndeplinirii unei dorințe care
poate duce la neplăcere, duce la furie și apoi poat e duce la agresivitate. În joc, copiii pot să
manifeste aceste comportamente agresive, în sensul că încearcă să cucerească un teritoriu, și
încearcă să îl domine pe celălalt, și astfel poate deveni violent. Din nou copiii învață, și aceste
reguli devine clar că nu este bine ca o persoană să se exprime violent, oricât de neîmplinit
este. Această cruzime este refulată, reprimată prin regulile sociale.
Atunci poate lua alte forme, mai puțin periculoase, dar penibile:
– încăpățânarea,
– refuzul de a împlini anumite sarcini,
– refuzul de a recunoaște anumite reguli și se poate ca un copil căruia nu i se permite să
fie agresiv să se confrunte cu agresivitate ca adul t.
În 1920, Freud considera că agresivitatea are două surse: pulsiun ea sexuală, care se
materializează în satisfacția sadică; plăcerea de a domina, și de a face dovada propiei valori,
considerată narcisims (supraevaluarea propriilor ca lități).
Patologia sau realitatea clinică ne caracterizează : în cazul paranoicului – are un eu
accentuat și are nevoie de această afirmare de sine , care devine o sursă de agresivitate, pt că
se opune tuturor opiniilor celorlalți;
În 1920, Freud în cartea ‘Pulsiuni și destine ale pulsiunilor’ apropie explicația
agresivității de această pulsiune de moarte. Psihic ul uman se luptă tot timpul cu aceste două
pulsiuni: de viață și de moarte.
Pulsiunea de viață leagă efectele distructive ale pulsiunii de moarte. Pulsiune de
moarte, distruge relații, obiecte. Se ajunge la con cluzia, că există situații în care individul
uman se poate complace în situația de suferință, fi ind o agresivitate îndreptată către propria
persoană, după cum pot fi persoane care își manifes tă această agresivitate către ceilalți, și în
patologie el vede aceste două manifestări.
7.3.1 Pulsiunea
Termen folosit în psihanaliză. E un concept teoreti c, doar că acest concept a fost creat
să explice nefuncționareia psihicului.
7.3.2 Instinct
Era legat cu dorința înnăscută a oricărui organism viu de a supraviețui, dorința de
viață. Freud explicând nevoile primare ale omului, a vorbit pentru prima dată de pulsiuni.
Freud a explicat faptul că omul renunță la instinc tul primar la om, în fucție de mediul
în care crește și se educă, social, relațional, ace ste pulsiuni pot lua și alte forme decât la
animale.
Scopul și obiectul pulsiunii sunt nederminate. Vor bim de o ierarhizare a pulsiunilor,
pe o scară care începe cu pulsiunile de viață (auto conservare), și cu pulsiunile sexuale
(investiția în obiecte de iubire), pulsiuni sexuale care mai apoi se pot investi și în alte
activități, renunțând la acest act primar al lor, s e pot investi în aspecte superioare – arta,
creație.

27
Pulsiunea poate să aibă o sursă o excitație primar ă, corporală, să exercite o anumită
forță asupra organismul și astfel să stimuleze o an umită acțiune, care determină un scop care
tinde să fie satisfăcut, și care în momentul în car e este satisfăcut poate fi investit într-un
anumit obiect, obiect care reprezintă scopul final- scopul acestei satisfacții.
Poziția personală în cadrul activității psihice – în situația suferinței psihice, avem de-a
face cu o schimbare a psihicului – Clivajul Eu-lui, este o parte a psihicului uman care scapă
de sub control, iar subiectul face experiența separ ării în interiorul sau, separarea care poate da
naștere la o serie de patologii, dintre care unele spectaculoase: personalitatea multiplă, fiind
exemplul extrem al acestei personalități. Se pune p roblema, ce este personalitatea și cum este
posibil ca eu –ul să se scindeze în mai multe.
S-a ajuns la concluzia că există în evoluția perso anei anumite situații, experiențe
traumatice, care conduc la separare – suferința est e atât de profundă încât este separată.
Lucrul acesta se poate observa în activitatea copi lului –știe că sunt interzise, și copilul
încearcă să se ascundă, are latura acceptată social . S-a ajuns la concluzia că în viața noastra
psihică ar putea să existe mai multe experiențe și limbaje, situații despre care putem vorbi și
despre care nu putem vorbi și încercăm să le ascund em în spate.
Se poate vorbi de mai multe poziții: poziția preze ntă, care este integrată aici și acuma;
absentă – persoana alcolică sau drogată; persoana c are nu a evoluat, cazul bebelușului.În
literatura de specialitate, se vorbește, de exemplu în analiza lui Berne, vorbește despre mai
mult stadii în cadrul aceleași persoane, și persoan a se adaptează, ieși la suprafață când eu-ul
copil, când eu-ul adult.
În cadrul unei persoane, la un moment dat, pot exi sta mai multe separați, fie
conjuncturale, ascunde voit o anumită situație, dac ă persoana se separa în anumite
compartimente și intră în joc când un comportiment, când altul.
Pulsiune – noțiune centrală în cadrul psihologiei medicale, cu origine în psihanaliză. Este un
concept ipotetic, nu se poate vedea sau măsura, în schimb ca și echivalență se asociază cu
instinct. Are cel puțin o valență înnăscută.
Pulsiunea, în echivalentă etimologică cu instinctu l, ar fi o tendință înnăscută și care se
manifestă în mod direct, mai puțin controlat. În ac tivitatea psihică umană ne putem raporta la
pulsiune ca la manifestări comportamentale care nu pot fi controlate. Se vorbește în cadrul
psihicii umane de instinctul de supraviețuire sau d e instinctul matern.
Totuși Freud face diferența între termenul de puls iune și instict, în sensul că el
consideră pulsiunile ca și variabile de comportamen t care se manifestă mai puțin controlat, în
schimb anumite alte comportamente au componente cul turale (pulsiune sexuală – modul cum
se manifestă în cadrul social diferă de la un mediu de educație la altul). Freud a construit o
teorie a pulsiunilor pornind de la aceste considere nte, teorie care a structurat-o pe mai multe
etape:
Pulsiunile sunt cele care ne mențin în viață – pul siunea de autoconservare;
Pulsiunile care ne determină pe noi oamenii să inve stim sexual în alte obiecte (persoane),
astfel ca oamenii caută să își satisfacă aceste pul siuni prin cadrul unor acțiuni(dorința de a
iubi, de a fi iubit, de a avea anumite satisfacții chiar organice sau comportamentale);
Pulsiuni care investesc în propriul eu – teoria narcisismului – atât de mult încât nu mai are
nimic de dat celor din jur și obiectele din jur sun t privite ca obiecte de satisfacție personală,
va folosi pe ceilalți din jur pentru propriile plăc eri;
Pulsiunile de viață și de moarte – sunt însăși esența existenței; astfel vorbim de trei
componete
Sursa pulsiunii = excitație corporală
Activismul – ceea ce împinge organismul să facă o activitate
Scopul – satisfacția, care vine să compenseze sau să sati sfacă nevoia
Satisfacția se obține în cadrul unui component, car e este un element variabil

28
7.3.3 Circuitele pulsionale
Szondi – a reținut anumiți vectori care explică anumite te ndințe în ceea ce privește
funcționarea psihicului (schizoidă, antisocială) – și-a consituit teoria pe baza fotografiilor.
Ceea ce e important e faptul că în sec XIX încă se mai mergea pe explicație în ceea ce
privește cauzalitatea instinctuală, considera că fu ncționarea psihică, se datorează pulsiunilor.
Szondi deschide calea socialului, explică totul pri n social.
Schrotte – vorbește de teoria lui Szondi în 1963, la un colo cviu internațional, în care
se configura memoria lui Szondi. El spune “ cineva căruia i se aplică testul lui Szondi, mai
ales psihologul care prezintă această probă subiect ului nu crede că va reuși să pună persoana
într-o anumită clasă, dar putem afla poziția subiec tului în raport cu tendințele maniacale,
epileptoide, paranoide, histrionice, etc.” O persoa nă nu trebuie să dezvolte boala respectivă,
dar poate să prezinte anumite tendințe puse în sche ma de Szondi.
Tendințe și activități comportamentale
Circuitul de contact – reprezintă dimensiunea existenței, prima și acea sta reprezintă
posibilitatea de a capta în viața personală momente de plăcere și neplăcere și într-o adaptare
comportamentală optimă, subiectul este capabil să t reacă de la o ambianță la alta, să
părăsească o plăcere pentru o altă plăcere, să se p ună de acord cu o situație din mediu, să
poate să suporte modificările, dezacordului, ruptur ile, să se simtă ușor, greu, viu, lent, clar,
confuz, acestea fiind câteva dintre problemele exis tente în lumea subiectului. Problema
contactului reprezintă baza formării personalității , contactul reprezintă participarea
primordială la ritmul vieții, și copilul este cel c are experimentează în mod facil și concret
aceste variații ale dispoziției, putând să treacă d e la buna dispoziție la proasta dispoziție. Așa
cum în patologie este oglinda normalității, așa în copilărie este oglinda personalității – ne
conduc la o armonie în cadrul personalității. Viața este considerată un flux și reflux, de
excitații pulsionare, așa cum se succed zilele, ano timpurile, este vorba de ritmurile
fundamentale ale vieții. Este făcută din momente de plăcere și neplăcere, și în cadrul acestor
mișcări, ritmuri pulsionare, subiectul trebuie să s e adapteze, să câștige o consistență a
conduitei, cu riscul de a fi uneori destabilizat, f ără să își dea seama de ceea ce se întâmplă. La
începuturile vieții, îngrijirile maternale constitu ie sursa de stabilitate și de contact a copilului,
de aceea este important calitatea îngrijirii corpor ale, care asigură mugurii calității vieții
viitorului, muguri ai personalității – blândețea, c almul constituie pentru copil surse de
plăcere, de echilibru și îi oferă copilului percepț ia unui contact echilibrat cu lumea din jur;
brutalitatea îngrijirii crează la subiect o stare d e nevoie, o nevoie care este însoțită de separare
de ruptură și care din această cauză va crea la sub iectul respectiv o cerere de satisfacție total
și imediată.
Această concepție a problemei de contact pune în ev idență două componente de bază
a vieții psihice, activismul și inactivismul. Pulsi unea este cea care împinge spre activitate, în
activitate se caută satisfacția, iar într-o situați e de pasivitate subiectul se poate abandona unor
plăceri de satisfacție, subiecții care au găsit sat isfacție în afară, se simt împliniți, iar cei care
au fost brutalizați își caută o sursă de plăcere în interior, în lumea lor fantastică.
‘Fantasma de reîntoarcere la sânul matern‘ – subiectul caută o sursă de plăcere, care
se manifestă printr-o satisfacție orară – adicții ( consumul nemăsurat al unor substanțe).
Această căutare constantă de plăcere (mâncatul fără măsura), este o căutare permanetă a
subiectului nesatifăcută.
Problema separării – situațiile în care, în copilărie, subiectul a fo st separat traumatic.
Acestă separare este o sursă de insatisfacție pentr u adult, aceste persoane sunt persoane cu
probleme de separare, au dificultăți de adaptare, a u mai puțină suplețe în adaptarea în anumite
situații. Într-o manieră extremă ajungem la patolog ii de contact, având legătură cu problema
separării. Din aceasta cauză au și multe probleme s ociale, o situație de dezinvestire în

29
conctactul cu cei din jur, până când se alterează c ontactul social, familial. Avem de-a face cu
pulsiune de contact, suferința.
Circuitul sexual – problema apropierii, sau distanțării de obiectul sexual, erotizat. În
cadrul conctactului avem de-a face cu momente de pl ecat și venit, de îndreptat spre sursă de
satisfacție și de retragere. Obiectul sexual este o biectul atracției, al plăcerii și se pare că acest
obiect al preocupărilor sexuale încep să se cristal izeze din primele zile de după naștere, prin
îngrijirile corporale – condiții bune sau traumatic e (internalizare – termen care reprezintă
situațiile în care copilul mic percepe îngrijirile corporale fiind plăcute sau neplăcute,
subiectul internalizează obiectul plăcerii, dar dac ă aceste îngrijiri sunt traumatice, copilul
internalizează obiectul intruziv – pătrundere cu fo rța, neplăcută).
Această intruziune va constitui ulterior pentru pe rsoana adultă o sursă de insatisfacție,
o sursă de probleme în alegerea obiectului sexual.
În relația corporală dintre copil și mama lui, la copil se presupune că se realizează
fantasme de seducție (se face plăcut), dar aceste f antasme sunt trădate, iar copilul își
construiește o angoasă tipică – pierderea acestui m oment de captare a atenției, duce la o
angoasă de pierdere, are un impact asupra dezvotări i plăcerii sexuale, în sensul ca obiectul va
face alegerea patologică – homosexualii, pedofilii – persoane care și-au construit alegerile pe
baza unui eșec, de fantasme sexuale.
Psihismul se contruiește în relația cu obiectul, t oate evenimentele care țin de această
relaționare, contribuie la construcția relaționării .
Psihismul se construiește în raport cu obiectul (pr imul fiind cel matern) – acela de a poseda
obiectul, sau de a fi un obiect de plăcere. Dacă ac est obiect de plăcere, este obiectul matern
dispare, avem de-a face cu un vid și acest vid va f i zona în jurul căreia se va constitui o
personalitate cu probleme. In general, această nevo ie de contact, de stimulare corporală –
(copii de la de plasament, care se leagană).
Teoria erotizării deschide o nouă problemă – probl ema obiectului innaccesibil,
imaginea de sine a subiectului, felul cum se percep e pe sine, este perceput în relația cu
obiectul și de calitatea acestui conctact depinde a ceastă percepție a acestui obiect inaccesibil,
în relația copilului cu obiectul matern, poate să s e construiască o legatură fuzională, în sensul
că obiectul este dorit, copilul dorește să se aprop ie până la confuzie cu mama, și copilul poate
fi respins, până la dorința de distrugere, deci, re lația cu obiectul se contruiește în această
dualitatea, dragoste – ură, relație care domină înt reaga relație a subiectului, în cadrul căreia se
contruiește o întreagă rețea a mediului său de viaț ă – competiție în relația dintre frați.
Relația cu obiectul inaugurează la subiect dimensi une de comparație, de competiție,
lozinca fiind – eu vreau să fiu cel mai iubit. Exig ențele în ceea ce privește dragostea sunt
inaccesibile, pot să îmbrace forme psihopatologice – iubirea de sine însuși. Această erotizare
divizează corpul și confundă cu obiectul.
Iubirea exclusivistă poate să devină rivalul, dușm anul, un obiect insuportat, faptul că
subiectul nu dobândește această iubire poate să ant reneze comportamente exclusive, duce la
ură către sine însuși, tentative de sinuicid, alte comportamente deviante.
Anorexia este interpretată ca o investiție în prop riul corp, ură dacă de celălalt ajunge
la ură față de propriul corp.
Pervesiunea, se petrece ca și cum legea socială nu există, legea socială este anulată,
persoana își satisface erotismul în condiții propri i, nelegate de social.
Circuitul etico-moral – ființele umane, în afară de viața psihică umană au nevoie și de
reguli și legi morale pentru a exista, și însușirea acestor reguli sociale, reprezintă adaptarea
într-un grup, într-o colectivitate, în care în mod normal oamenii trebuie să conteze unii pentru
ceilalți nu doar din punct de vedere legal dar și e moțional. Cei care anunță, sau îi fac pe copii
să înțeleagă că sunt niște reguli sunt părinții – e i fac limitele, după care subiectul începe să
învețe în societate, la școală, că există anumite r eguli.

30
Această poziționare a subiectului față de luptă, s e face prin regula – a respecta sau nu
regula. Regula reprezintă principiul realității, da r numai ca principiul realității intra în conflict
cu principiul plăcerii, de aici aceste lupte – copi lărie, copiii se luptă cu părinții pentru
negocierea acestor reguli. Părinții trebuie să înțe leagă că sunt anumite lucruri care nu se poate
ceda, dacă cedează acum apar probleme mai târziu. S unt anumite reguli care părinții nu le
respectă.
Freud numea, această interiorizare a normelor soci ale, legea tatălui. Intrarea
subiectului în cercul persoanelor adulte se face cu dificultate, cu acceptări și neacceptări,
pendulare între acceptare și respingere și din cauz a acestei pendulări apar momente de
revoltă, uneori de manifestări comportamentale exce sive care pot să îmbrace forme psihice
patologice.
Conformarea la regulă, respectarea unor limite soc iale, poate să conducă la
dezvoltarea sentimentelor de culpabilitate. Sentime ntul de culpabilitate este în legatură cu
respectarea legii, se pot transforma în angoasă de culpabilitate, care însotește anumite
tulburări, printre care și depresia. Sunt persoane care se accentuează pe vectorul social, vor să
fie apreciate, astfel dezvoltă o serie de comportam ente isteroide, această dorință de a fi
valorizată social și astfel apar tipologii de conta ct – fobii sociale, ticurile, bâlbâiala = conflict
emoțional puternic.
Toate aceste lucruri din punct de vedere social, s e cristalizează în conceptul de Supra-
Eul (se construiește în raport cu legea, regulile i mpuse). Această construcție asupra legii este
o problemă generală și fiecare subiect este purtăto rul acestor reguli. Se vorbește despre
transmiterea transgenerațională a unor probleme de comportament, nu doar din punct de
vedere genetic (impulsivitatea, repetiția unor situ ații, care nu sunt norme, preluarea
inconștientă a unui comportament, imposibilitatea d e a delimita).
Această apariție a unei instanțe superioare, Supra -eul, are și un aspect organizator, în
sensul că, omul fiind o persoană educabilă, se rapo rtează la mediu prin aceste reguli care le
învață treptat, și care pot să aibă un efect reglat or asupra pulsiunilor primare, de orientare a
conduitei. Această dinamică a interdicției (nu e bi ne să faci aceea sau cealalată) se confruntă
cu dinamica trangresiunii (cunoașterea regulii, dar depășirea ei cu bună știință). Este o
activitate normală, cu tendință firească și se inte riorizează de la o generație la cealaltă
rezultând că educația e foarte importantă.
În această dinamică care se poartă între interdicț ie și trangresiune cei care au tendița
de a lupta împotriva legii tatălui și care poate să conducă la anumite manifestări nevrotice,
care vin tocmai din aceste dorințe de a nu respecta regula până la manifestări de patologice
comportament.
Circuitul eu-lui – eu-l este prezentat din punct de vedere al perso nalității ca fiind în
centrul acesteia, care ca și nucleu al personalităț ii joacă rolul de arbitru, prin mecanisme de
apărare specifice încearcă să țină la distanță, să impiedice pulsiunile primare (sexuale,
agresive), încearcă să accepte, și să manifeste în comportament, al legilor, al regulilor impuse
de Supra-Eu.
În situația în care eu-l este slăbit, din anumite cauze, dificile de relaționare, sau nu se
structurează ca un eu puternic, pe baza unor erori cu obiectul, înseamnă că vom avea o serie
de manifestări, ale sinelui, nedisimulate – trece l a agresiviate, care este îndreptată fie spre
celălalt, fie spre propria persoană, manifestări ne disimulate, sau persoane extrem de inhibate,
cu tulburări în ceea ce privește tulburarea socială , eu-rile lor slabe fiind sub influența rigidă
asupra eu-lui.
Toate aceste lucruri se întâmplă în funcție de dim ensiunea istorică a fiecărei persoane.
Exemplificarea acestor probleme se face prin exempl e: schizofrenicii – contact redus cu cei
din mediu și care în istoria lor de viață sunt cons iderați cu probleme, extrem de importante în
ceea ce privește alterarea cu contactul de îngrijir e, relațiile parentale. Este importantă în

31
evoluția eu-lui relația cu obiectele parentale, și o etapă de cotitură o reprezintă adolescența,
moment în care structura de personalitate se consol idează, important fiind succesul sau
insuccesul de autonomizare în relațiile cu ceilalți , renunțarea la copilărie.
Jocul între copil și adult – finalizat cu insucces duce la consolidarea unei
psihopatologii care poate afecta problematica ide ntității precum și aspectul psihologic și
social.
Problema socială – este definită de două întrebări esențiale – diferența și puterea. Ce îl
diferențiază pe un subiect de celălalt și ce îi dă forța să existe, important este nu ceea ce ne
aseamănă, dar ce ne diferențiază – această diferenț iere structurează frumusețea vieții.
Din punctul de vedere al structurării eu-lui, acea stă problemă a puterii este proiectată
în mediul exterior, eul are nevoie de afirmare, num ai ca să judecăm normalul avem nevoie de
oglinda patologicului – paranoicul – exagerează eul, tot ce se petrece în jur este int erpretat de
anumiăți temeri, el știe, el apreciază familia, gru pul de prieteni. Dacă nu respectă este
dușmanul lui – este persecutat, îndepărtat – eu sun t centrul universului vostru => putere a eu-
lui. Fiecare persoană are nevoie de reafirmare de p utere a eu-lui (dacă nu trecem în cealaltă
parte de slăbire a eu-lui).
Eul se reprezintă pe el însuși, ca pe un obiect, î n relații cu celelalte obiecte ale lumii
exterioare și pentru a se afirma pe sine însuși, su biectul are nevoie să se compare cu celelalte
eu-ri. Există afirmarea eu-lui unei persoane, rapor tându-se la un eu imaginar – delirul
megamaniacal (eu sunt napoleon).
Problematica eu-lui confruntat cu diferențele dint re sexe – ‘fantasmei de castrare’
(băiatul își dă seama că există o diferență între e l și fetiță, iar fetițele pot trăi aceste diferențe
traumatic ca fiind castrate) – se vorbește de femei le falice – femeile puternice, bărbătoase,
autoritare și bărbăți mai slabi, efeminizați.
Francois Roustang – ‘La fin de la plainte’
Narcis – era o ființă foarte frumoasă, dar singura condiț ie să îți păstreze frumusețea era să nu
se privească în oglindă, dar se privește într-o apa , moment în care se îndrăgoștete de el și
aduce multe necazuri.
8 Psihologia clinică și familia

Realitatea umană este extrem de complexă la nivelu l acesta, în plan mondial și a
devenit pentru societățile actuale, familia a deven it mai mult un fapt cultural, decât un fapt
natural.
Din punct de vedere antropologic, nu există o sing ură de viață familială. Formele de
familie variază de la o cultură la alta, de la o ep ocă la alta, iar evoluția economică,
tehnologică, demografică, etică influențează viața de familie. Ceea ce rămân ca probleme
general valabile în cadrul familiei se leagă de sex ualitate, schimburi emoționale și culturale,
educația copilului, formarea identității, sentiment ul de securitate.
Studiul familiilor implică studierea întregii cult urii, sau a culturilor atât din punct de
vedere psihologic, cât și din punct de vedere socio logic.
8.1 Analiza semantică
În latină, familia se mai numea și famulus, care î nseamnă și servitor (din familie făcea
parte și sclavii). Alături de familie, noi mai folo sim o serie de termeni: cămin (vine de la
ideea de foc, când toata lumea se adună în jurul fo cului), menaj (familii fără copii), sărbători
care se petrec în familie, există familii numeroase (cu mulți copii), descendență (când ne
coborâm pe scara arborelului), dinastii (cu titluri de noblețe), tare de familie (moșteniri

32
atavice, moștenim lucruri mai puțin plăcute – antec edente heredo – colaterale), familia
literară, familia politică, familia artistică (se u nesc într-un clan, într-un grup).
8.2 Analiza antropologică
Din punct de vedere antropologic, familia asociază mai multe legi culturale și
familiale – forma legală a căsătoriei, prohibiția i ncestului, repartizarea unor sarcini materiale,
morale, vorbim de persoane care moștenesc aceeași l inie sanguină și care sunt unite prin
principiul filiației. În societățile superdezvoltat e s-au observat că familia tradițională a
devenit mai puțin durabilă și de obicei formată din părinți și copii. Într-o familie trebuie luată
în considerare și originile celor doi parteneri.
Din punct de vedere al antropologului faptul famil ia reprezintă o modalitate specific
umană de a realiza un fapt natural necesar producer ii și din punct de vedere cultural e vorba
de un schimb de valori – familia are rolul de a tra nsmite un patrimoniu de la o generație la
alta (căsătoriile pot fi chiar aranjate). Familia e ste centrată pe o legătură emoțională și în
același timp asigură repartizarea sarcinilor și pos ibilitatea de a construi de a menține
împreună.
8.3 Analiza istorică a familiei
Din punct de vedere istoric, în Europa familia func ționa special: părinții își creștea copiii
până la 6-7 ani, ca să învețe un alt mod de viață ( să învețe o meserie), cu ideea că în câțiva
ani, copiii reveneau acasă cu alte comportamente.
Familia reprezenta mai mult o realitate morală și rațională decât emoțională. Pe
parcursul anilor, și antrenarea în activitatea prof esională a devenit biparentală și familiile au
început să își schimbe conținutul relațional, apărâ nd părinți care erau centrați mai mult pe
partea sentimentală. Se face trecerea de la familia centrată de la învățarea socială, pe familia
centrată pe sentimental, emoțional; restrângerea po sibilității copilului de a se dezvolta în
context social și moral. Școala preia rolul de educ are.
8.4 Analiza sistemică
Prima școală de psihologie și terapie, o problemă se naște într-un context – familial
este școala de la Palo Alto (Gregory Bateson) – a d escoperit importanța familiei asupra
dezvoltării. Primele studii ale echipei au început să studieze fenomenul în cazurile grave –
schizofrenic – într-un grup de familie, pacientul d esemnat, pacientul care în familie, asupra
lui se revarsă atenția, indiferența – pacientul des emnat.
În familiile cu schizofreni s-a observat că a exis tat o dublă comunicare, dublă
constrângere, double bind , un tip de comunicare paradoxală prin care unei p ersoane i se dau
două tipuri de mesaje – verbal i se comunică ceva, dar non-verbal i se spune altceva, astfel
încât pentru copil produce confuzie și întemeindu-s e pe această teorie, în viață, în educație
acest tip de comunicare devine simptomatic.
Familia reprezintă un sistem care folosește anumit e reguli de relaționare, și pentru a
schimba modul de funcționare a unei persoane trebui e schimbate modurile de relaționare și a
celorlalte persoane care fac parte din sistem.
Cea mai mare parte dintre mesaje atunci când se tr asmite un mesaj pur obiectiv, în
afară de comunicare ca atare, are și o componentă e moțională, este purtătorul unui
metamesaj. Este vorba de acea componentă emoțională , ceea care pune interlocutorul într-o
situație complexă – mimică, privire, ce influețează într-un mod direct atitudinea celuilalt. În
trasmiterea mesajelor vorbim și de o valoare analog ă codată, această codificare a
metamesajelor, este vorba de coduri emoționale, car e sunt și sociale și care se trasmit din

33
generație în generație, efectul există, chiar dacă ne scapă semnificația. Schimburile în familie,
tranzacțiile trebuie să respecte regulile, miturile , secretele, care aparțin familiei.
În cadrul familiei compusă din mai mulți membrii, există o scală ierarhică – cine
deține puterea, autoritatea, faptul că părinții rep roduc în familiile lor ceea ce ei au întâlnit în
familiile lor de origine, sunt în funcție de compor tamentele lor – dacă mama este depresivă,
mama induce o anumită stare copilului.
Se pun foarte bine în evidență situația familiei, când aceasta traversează o criză –
Berry Brazellton (Familii în criză). Sistemul famil ial este capabil să se adapteze schimbărilor,
este capabil să reziste la schimbare, în măsura în care o schimbare îi amențită ființa.
Pentru a rezista crizei, familia are tendința să s e subdividă în subsisteme.
Părinții și 2 copii – tatăl și-a trăit copilăria în tr-o familie dificilă, tatăl tatălui era alcoolic ș i
o bătea pe soția sa care îl provoca în discuții de fiecare dată când acesta era băut, din cauza
aceasta tatăl copiilor și-a luat obiceiul să fugă d e acasă și să petreacă multe ore la vecini. A
învățat multe lucruri cu aceste ocazii, a învățat s ă fie mai retras, să fie mai puțin
comunicativ. Mama în copilărie, a avut o traumă mar e, i-au dispărut părinții într-un accident
de mașină. Având frați și surori, au învățat să își asigure traiul. Visul ei era să aibă o familie
proprie, comunicativă. O vreme, lucrurile au mers f oarte bine, până când tatăl se izolea în
munca care o făcea, și mama a început să se strângă ei și să comunice mai puțin cu tatăl.
Solicitările pe care le adresa mama și copii, tatăl răspundea „n-am ce să fac, trebuie să
lucrez”. Cei doi părinți au reprodus în familia act uală, exemplele de acasă. Între timp tatăl
s-a simțit din ce în ce mai mult în dificultate, și se simțea că ceilalți erau porniți împotriva
lui, nu era în stare să reacționeze decât prin furi e, brutalitate. Mama îi era din ce în ce mai
greu sa îi lase autonomi, iar copiilor le era teamă să o lase pe mama.
Aceste subsisteme din cadrul familiei, pot fi temp orare. Se poate ca, regruparea să fie
declanșate doar de anumite situații. Familia ca și sistem definește un anumit teritoriu, iar în
cadrul familiei pot sa apară anumite teritorii reze rvate.
Atunci când granițele sunt realativ difuze, suple, familia formează un grup, un tot,
având la bază sentimente puternice de apartenență, fiecare fiindila rândul lui afectat de ceea
ce se întâmplă cu alt membru din familie. Atunci câ nd aceste granițe sunt rigide, comunicarea
este dificilă, schimburile relaționale sunt reduse, iar schimbările afectează pe fiecare într-un
fel, dar nu atât de grav ca într-o familie unită, c ând fiecare suferă pentru problema celuilalt.
Atunci când într-o familie nu se pot produce schim bări, în sensul că ca atunci când
aceștia nu se pot adapta la evenimentele de viața e ste posibil ca sistemul de familie să nu
poate fi menținut în funcțiune, și uneori se poate ajunge la declanșarea unor suferințe, fie
chiar la dezmembrarea sistemului respectiv.
Intervenția psihologului, într-o familie disfuncț ională (se face analiza sistemului)
identificând modificarea frontierelor dintre fiecar e membru. Situația ideală este aceea că
aceste granițe să nu fie prea difuze, prea largi, n ici prea rigide, în așa fel încât fiecare membru
al familiei să aibă sentimentul autonomiei, dar și al apartenenței.
8.5 Analiza psihologică
Din punctul de vedere al psihanalizei, familia rep rezintă un loc în care se reunesc un
ansamblu de persoane prin legături parentale sau de alianță și în care sunt recunoscute rolurile
de mamă, tată, copil – așa cum se întâmplă și cadru l familiei moderne, familia modernă sau
conjugală.
Familia se organizează în jurul organului sexual, și ia forma simbolică a tranmiterii
intergeraționale. Aportul psihanazilei la psihosoci ologia familiei este acela de a explica
procele inconștiente și efectele lor în cadrul func ționării familiale, respectiv în cadrul
funcționării fiecărei membru al familiei și psihana liza reperează trei funcții:

34
1. Familia reprezintă locul de elaborare al indentităț ii psihosexuale a individului, a
subiectului. Când vorbim de identitate sexuală în p sihanaliză, nu ne referim doar la
identitatea sexuală din punct de vedere anatomic, c ăci psihanaliza consideră că o
persoană, un subiect devine băiat sau fată, bărbat sau femeie, dealungul proceselor
inconștietente care au loc cu ocazia schimburilor f amiliare a relațiilor care se
construiesc cu mama, cu tata, cu frații, cu suroril e, cu bunici, de aceea rămâne celebru
acest dicton al psihanalizei: copilul este tatăl – bărbatul, copilăria noastră legată în
mod esențial de familie reprezintă întotdeauna surs a identității noastre ca persoană
adultă. Copilul din noi este cel care dă naștere fe meii adulte, bărbatului adult.
2. Familia este locul de apariție a unor complexe nucl eare și cele mai cunoscute și cele
mai importante in evaluția personajului sunt: compl exul Oedip și complexul de
castrare. Dorințele copilului se construiesc cu cei doi părinți, și conform principiului
plăcerii, copilul este tentat să cucerească pe rând când pe mama, când pe tata, ducând
o luptă de supremație, fie cu mama, fie cu frații.
3. Familia este locul de elaborare, de construcție a i dealulilor pe care rivalitățile, iar
aceasta reprezintă matricea sentimentului social, c are stă la baza funcționării tuturor
instituțiilor umane. Din punct de vedere al psihana lizei, familia reprezintă locul unde
se formează subiectul, ca subiect conștient și ca ș i subiect social și psihanaliza
consideră că există în inconștientul fiecărei perso ane anumite moșteniri, în termini de
idealizare, de proiecție, de indentirficare, de inv estiție sexuală, care au legătură cu
generațiile din care fac parte. Psihaliza vorbește despre trasmiterea agresivității.

Idealizare
Din punct de vedere psihanalitic dorința copilului se înscrie inconștient și nu trebuie
confundată cu voința, voința se întâlnește cu omul social (omul care vrea să facă ceva și își
face anumite planuri), dorința este mult mai profun dă și se întâlnește cu neplăcerea. Se
discută cu un cuplu care doresc să aibă copil, sau vor să aibă un copil. Dorința face legătura
între dragoste și filiație (în sensul în care copil ul imaginat, visat, dorit este și o prelungire, o
continuare a sinelui, a totputerniciei narcisismulu i și reprezintă continuitatea dragostei față de
celălalt, dragoste cu celălalt, dragoste pentru car e întotdeauna persoana are teama ca ar putea
fi amenințată sau distrusă).

Impregnarea
Investiție erotică – îngrijirile pe care le acordă părinții sunt îngrijiri care reprezintă o
proiecție a narcisimului parental față de copil și în această situația, copilul se impregnează
față de acest ideal parental. Această impreganare s e face prin îngrijirile parentale, prin modul
în care i se vorbește, toate aceste modalități au r olul de a se impregna în modul lui. Prin
această impregnare se trasmite esențialul din punct de vedere uman dinspre părinți spre copil.

Identificări
Nicolette – mama și fiica vin împreună să aibă o co nsultație psihogică. Fiica are unele stări
de rău, pe stradă, în pauză, în așa fel încât ajung e să leșine, iar părinții neliniștiti i-au
interzis să se mai ducă la școală. In momentul când fata este rugată să i se povestească are
sentimentul că în mine parcă sunt două persoane. Nu are prietenii reușite, apropiate, nu are
o impresie bună despre ea, se teme că băieții nu se uita la ea pentru că este urâtă, își petrece
vacanțele cu părinții, ascultă muzică clasică și a făcut o consultație unde i s-a pus
diagnosticul de “schizofrenic”. La un moment dat ps ihologul pune întrebări despre tatăl,
dacă e prezent, unde e, de ce nu participă și el. R ăspunsul mamei, e faptul că tatălui nu îi
păsa de problema fiicei, este ascuns în cărți. In t imp ce vorbește despre problema fiicei,
mama devine din ce în ce mai nervoasă. Ele refuzau categoric prezența tatălui. In momentul

35
când se discută despre tatăl, fata se plânge că nu se interesează de ea. In final, psihologul ia
inițiativa să îi scrie tatălui că ar fi bine să par ticipe la o întâlnire și îi fixează chiar o zi de
întâlnire. Tatăl vine singur, apoi însoțit de soția lui, apoi reușesc să vină toți trei. Tatăl
descrie suferința pe care o are pentru că își vede fiica în această situație, el a constatat cât
de acaparată este fiica de mamă, ca mama îi dirijea ză viața fiicei, și el se retrage pentru că a
încercat să spargă dar nu a reușit. De când s-a căs ătorit, el a fost nevoit să lupte împotriva
acestei lumi împărțite, în sensul că soția lui făce a parte dintr-o familie burgheză, iar el făcea
parte dintr-o familie modestă, și era privit de sus . El s-a străduit să o scoată la spectacole, să
fie mai tolerantă cu cei din jur, iar fiica nu s-a lăsat influențată de el și a stat sub presiune ei.
Dezgustat de această situație, el a lăsat terenul s oției și s-a retras în munca lui. Când mergea
să își vadă familia, mergea singur, fiica și soția nu îl însoțesc.
Acest răspuns al fetei, că simte că are două persoa ne, vorbește despre faptul că
această fată a crescut între două identități, imagi nea tatălui și imaginea mamei. Obligată să
ia ca și exemplu pe mamă, l-a respins pe tatăl, și nu a putut să își dezvolte această dragoste
față de tatăl. Această fată a urmat și terapie și p sihologul a propus niște schimbări: să
părăsească această cameră, să își creeze un univers al ei individual, să înceapă să se
comporte compatibil cu vârsta ei, de adolescentă, ș i în același timp psihologul creează
posibilitatea să participe la ședințe separate, ca să își exprime singure concețiile ei.
Concluziile care le trage psihologul din acest caz e faptul că în inconștientul acestei fete s-a
produs o ruptură între figurile celor doi părinți, ea trăia acest sentiment de disociere, și toate
acele elemente le trăia în felul ei, în frustarea e i. Cele două fețe ale ei erau imaginile celor doi
părinți.
Procedeele de trasnmitere familiale cele mai profu nde și cele mai bine înscrise în
psihismul persoanei sunt identificările. Identifica rea nu este nici subiectivă, nu ține neapărat
doar de emoții sau sentimente, nici socială, ci est e o structură inconștietă, care conține atât
sentimente, emoții, căt și rolul comportamentului s ocial. Ceea ce este clar e faptul că
personalitatea se constituie și se diferențiază pri ntr-o serie de indentificare. Identificarea
reprezintă, de fapt, un complex, un șir de operații prin care se constituie sau se structurează
subiectul uman.
Este procesul prin care se formează eul și celelal te instațe ale personalității – eul ideal,
idealul de eu și supraeul. Identificarea reprezintă dorința inconștientă de a se asocia într-o
comuniune, într-o fuziune a subiectului cu celălalt , și celălalt este pentru început părintele.
Primul obiect cu care relaționeaza este obiectul ma tern. Părintele devine în mod necesar
idealul viitorului său. Părintele de sex opus devin e modelul dorinței rezervate adulților și în
același timp un complice al interdicției.
Perioada crizelor: perioada pubertății, copilul id entificându-se cu părintele (nu este o
copie, dar există și diferențe, care duc la anumite crize, care oscilează mult, în a copia
comportamentele părinților și de a se desprinde de părinți și de a se revolta împotriva
modelelor oferite de aceștia). Această dinamică nu este patologizată, face parte din drumul
spre vârsta adultă și de fapt, corespunde ideii de evoluție normală a dezvoltării. In cadrul
acestui proces al identificărilor copilul acumuleaz ă în inconștientul său imagini, trăsături,
emoții sentimente, care conduc la construirea unor trăsături identificatorii ce îi vor contura
personalitatea la vărsta adultă. Așa se ajunge la d ictonul ‘că devenim ceea ce n-am vrea să
fim’.
Ură – Agresivitate – Rivalitate – Violență
În ceea ce privește această agresivitate, se invoc ă exemplul unor istorii antice, unele
exemple biblice, ura fiului împotriva tatălui. Încă din mitologie au existat astfel de acte de
cruzime, de rivalitate în familie. În spațiul famil ial se poate naște foarte multă dragoste, dar și
foarte multă ură care poate să ducă până la crimă.

36
Singurul răspuns posibil pe care îl propun psiholo gii față de ura din familie, este de a
nu nega această violență care există în familie, ci această trebuie comunicată, discutată, ca
apoi să se găsească o soluție de a putea aduce pe f iecare membru din familie în situația de a
colabora cu celalălat.
Primul model de ură pe care copilul îl poate avea este tot în cuplul parental. Părinții în
unele situații, devin rivali și își exprimă unul fa ță de altul relații încărcate de ură, prin cuvinte,
prin gesturi și sunt împărțite emoțional cu copilul . Rivalitatea în fratie este de asemea
periculoasă, fratele mai mare poate fi detronat – g elozia și posesivitatea să îl determine pe
aceasta să aibă acțiuni de ură față de sora sau fra tele mai mic.
Părinții la rândul lor, poate au avut frați sau su rori care au fost geloși, conștienți fiind
de aceste sentimente, ar putea să le interzică copi ilor aceste sentimente și astfel să așterne mai
multă ură.
Rivalul într-o familie poate să fie părintele de a celași sex. Violența este cea mai
reparabilă în situația în care se prezintă ca un mo del educativ. În momentul în care părintele
vrea să pună o regulă, copilul se poate opune și as tfel poate să apară această educație.
Trăsăturile perverse care pot apărea în educație, se manifestă atunci când părintelui îi
face plăcere să își vadă copilul suferind. Îi impun e pedepse absurde care conduc la învățarea
răului de către copil. Părintele nu caută altceva d ecât plăcerea faptului că îl domină pe copil și
repetă secvențe de violență pe care le-a trăit copi l fiind. În lucrarea „Jurnalul clinic ” –
Ferenczy – explică procesul de indentificare cu agresorul.
Trăsăturile psihotice care apar atunci când părint ele prin faptul că are o putere,
încearcă să-și supună copilul sau să îl facă să se conformeze unor principii.
Atunci copilul nu are permisiunea nici unei libert ăti, iar autoritatea servește acestui
părinte spre a hrăni nevoile narcisiste. Niciodată un astfel de copil nu va reuși să aibă o
libertate, și va dovedi dependența de o sursă de au toritate toată viața.
8.6 Romanul familial
În inconștientul copiilor, de cele mai multe ori ex istă și o familie ideală, fantasmată și sunt
situații când copilul își inventează anumiți părinț i care corespund unor fantasme de-ale lor.
Activitatea fantasmatică este deosebit de bogată, d e aceea când sunt probleme în familii:
Aceștia preferă să se desprindă de părinții care si mt că îi domină, că nu le oferă suficientă
iubire și îi înlocuiesc cu alții.
transformă realitatea și o aduc la un nivel la care copilul își poate menține idealul parental și
poate să construiască un roman familial prestigios la care subiectul are un loc central.
Construcția aceasta îl ajută să își mențină stima d e sine, să-și construiască la un nivel înalt
propria genealogie, și fantasmarea familiei ideale conduce la o răsturnare a afiliației, ca într-
un roman. De obicei se construiesc astfel de romane fantasmatice în situația în care subiectul
resimte familia reală ca fiind o familie în care re lațiile sunt foarte dificil de trăit.
În evoluția persoanelor, există întotdeauna idealiz area identificării. Idealizarea servește în
familie copilului pentru a se indentifica mai bine cu părintele. Practicând, creînd aceste figuri,
salvează imaginea părinților.
Concluzii: familia reprezintă un grup social ai că rui membrii sunt uniți prin legături
de parientate sau alianță, în același timp fiecare membru al familiei ocupând un loc distinct
care este conferit de diferența dintre sexe și dint re generații. Membrii se identifică între ei,
împart valori împreună și sunt identificați împreun ă. Această familie are o origine precisă
(cultural, social). Familia reprezintă deci, locul privilegiat, în care se dezvoltă membrii ei,
protejându-i și satisfacându-le nevoile, favorizând învățarea.
Familia nu este total independentă sau autonomă pen tru că rămâne tributară societății în care
se găsește.
Familia este influențată de normele și valorile cul turii ambientului.

37
Familia cunoaște cicluri de crize de-alungul evoluț iei sale, marcate de evenimente specifice,
unele accidentale (separări, accidente, boli) și un ele firești, normale (decesul bunicilor),
plecarea copiilor prin căsătorie, schimbarea locuin ței și totuși criza cea mai puternică și cel
mai dificil de trecut de către familie, o reprezint ă clinica adolescenței, pentru că criza
adolescenței înseamnă renunțare atât deoparte cât ș i de cealaltă.
Perturbările copilului la adolescență sunt de fapt, rezultatul unor proiecții parentale, părinții
fiind cei care nu pot face față separării de copil, nu pot face față unor regresiuni, nu se pot
stăpâni, și în mod simbolic plătesc niște datorii c are le au de la părinții lor. Adolescentul nu
se poate individualiza, maturiza, autonomiza, decât cu ajutorul schimbării relației
interfamiliale. Filiația este un concept care inclu de biologia, antropologia, psihologia, cultura
și socialul. Filiația se sprijină pe legăturile de alianță, pe cele parentale, și este în același timp
imaginară și simbolică. Din punct de vedere psiholo gic, filiația este procesul prin care un
individ se recunoaște ca aparținând unei anumite li nii biologice, culturale si în raport cu care
se poziționează față de ascendenții săi.

9 Elemente de psihoterapie
Practica psihologiei clinice se finalizează în mod natural cu practica în psihoterapie.
Psihoterapia și-a lărgit câmpul de intervenție odat ă cu complicarea universului social,
profeșional al persoanelor.
Psihoterapia reprezintă tratementele suferințelor (bolilor cu mi jloace pșihologice). Metode
de îngrijire a unor suferințe.
Andre Lalande – Tratamentul bolilor (în principal, dar nu excluși ve a bolilor nervoase)
printr-o punere în scenă a ideilor, imaginilor, stă rilor afective, tendințelor, stărilor volitive, ca
și alte fenomene mintale ale persoanei aflate în su ferință.
Psihoterapia = relație
Împrumuturi din (are și valente sociale și nu doar spre vindecare):
• Pedagogie – educarea pacientului spre a-și schimba ceva
• Din medicina – hipnoza
• Chineto-terapie – relaxare
• Religie – rugăciunea
• Persuasiunea politică
Istoric: înainte de primul razboi mondial, cel mai cunoscut mod de psihoterapie a fost
psihanaliza (Sigmund Freud). Isteria a fost prima b oală nervoasă tratată prin psihoterapie
(Ana O. a fost printre primele paciente)
Modele:
Comportamental-cognitiv – își propune să suprime anumite simptome, care sun t vizibile
imediat.
Are la origine terapiile comportamentale, reprezent ând un curent anglo-saxon
dezvoltat prepoderent în SUA.
Aceste terapii se bazează pe evaluarea sistematica a comportamentelor observabile,
iar intervențiile se bazează pe teoria învățării (t eoria lui Pavlov).
Sunt fixate obiective precise (prepoderent predomin a teama). Se lucreaza și cognitiv,
cu ideile persoanei legate de comportamentul nedori t.
Dinamic și lingvistic – origine în psihanaliza – INIȚIATIC
Își propune descoperirea lentă a sensului ascuns (r efulat). Istoria psihică a persoanei
este descoperita lent prin rememorarea și readucere a la nivel constient a conținuturilor
refulate cu ajutorul unor tehnici specifice (asocia ția tehnicilor libere), fenomenele de transfer,
interpretare. Se folosește pentru probleme de cuplu , copii, adolescenți.

38
Sistemic și comunicațional – dezvoltat în SUA, se bazează pe analiza dinamicii relațiilor pe
care individul le stabilește cu mediul său de viață . Consideră că orice persoană se află într-o
relaționare cu mediul său de viață și astfel se înv ață anumite comportamente greșite care îl
influențeaza negativ.
Ex: fobia
– Primul subiect: ajută-mă, că mi-e frică.
– Al doilea subiect: te ajut, dar te ajut pentru că ești bolnav.
Întărește boala, menține boala
Anturajul devine aliatul pacientului, de aceea treb uie lucrat și cu anturajul.
Modelul umanist și experimental are la bază teoria conform căreia o persoană aflată în
suferință este în această șituație pentru că a expe rimentat situații negative; i se dă posibilitatea
să experimenteze situații pozitive care duc la disp ariția problemei.
•• •• Terapia existențială
•• •• Metoda centrată pe client – CarI Rogers (bazată pe retorică)
•• •• Analiza tranzacțională
•• •• Analiza psihodrama
•• •• Programarea neuro-lingvistică
•• •• Terapia Jung – ană
•• •• Psihoterapia experientală
Concluzii: sistematizarea principalelor curente, care au ca pr incipal scop dezvoltarea
resurselor personale ale pacienților, resurse pe ca re aceștia nu și le cunosc și care sunt
descoperite, încurajate, antrenate în decursul unui program psihanalitic.
9.1 Psihoterapia ca mediu
(aspecte morale – climatic, obiceiuri, ritualuri)
Mediul terapeutic este acel loc în care se desfășoara această metoda de tratament.
Delimitarea unui spatiu (fizic) în care să existe c ondițiile necesare în care se desfășoară
tratamentele.
Atmosfera: luminos, curat, liniștit, loc confortabi l, atmosferă primitoare. primul
contact e foarte important, atmosfera primitoare es te creată și de atitudinea terapeutului –
binevoitoare, ascultare atentă, neutralitatea reacț iilor.
Mediul ca instrument de lucru
În situația relaționării între terapeut și pacient, obiectele care sunt în locul respectiv,
împreună cu persoana terapeutului, pot stimula inte rvenția psihoterapeutului, stimulând
elemente de transfer (pe cale empatică). Un mediu d e lucru bine construit poate stimula
creativitatea în modul ei reflexiv sau chiar creati vitatea (creioane, plastelină, jucării – copii).
9.2 Psihoterapia instituțională
Psihoterapia ca tehnică – fiecare model propune o t ehnică prin care se realizează
intervenția respectivă:
• Tehnica de a asculta
• Tehnica de a nota anumite comportamente
• Tehnica de a nota anumite sarcini pentru acasă
Tehnica și Psihoterapia – reprezintă aspectul pragm atic al psihoterapiei, dar care nu deține
supremația. Este o unealtă de lucru (pe care terape utul o are la îndemână, dar nu înlocuiește
creativitatea terapeutului). În fiecare caz nu avem o rețetă, dar există suferință, oameni care

39
suferă și anumite tehnici de intervenție, dar modal itatea de intervenție este diferită. Este
important talentul și experiența terapeutului.
Ex: – Cognitiv – comportamentaliștii reprezintă unul dintre cele mai pragmatice, dispunâ nd
de instrumente de schimbare a comportamentelor.
• Problema nu o reprezintă tehnicile în sine, ci orig inalitatea cazurilor
• Își recunosc limitele și recunosc situațiile origin ale care depășesc tehnicile
pragmatice.
• Eficacitatea defineste situatia terapeutica.
ajuta pacientul să realizeze cauzele suferinței. Te hnica în psihoterapie ofera terapeutului o
libertate a cuvântului foarte largă, dar și pacient ului (este încurajat să spună tot ce îi trece prin
minte).
Cuvântul = expreșia gândurilor
Terapeutul intervine mai puțin și ascultă mai mult discursul analizantului și are rolul de a
încuraja aceată spontaneitate, iar pacientul se poa te interpreta singur.
Tehnici:
• Regula fundamentală – asociațiile libere
• Repetiția ședințelor
• Timpul strict alocat (vrând să mai spună ceva, ramâ ne cu ideea și tocmai el are timp
să lucreze pentru ea).
• Ascultarea terapeutului
– Terapiile umaniste – din punct de vedere tehnic se bazează pe creativita te (desen, dans,
relaxare corporală, emoțională), fiind considerate tehnici care influențează emoționaitatea,
descărcarea emoțională. Foarte multe tehnici folose sc sugestia – anumite secte (Guru, care
sugerează fericirea pacienților).
– Terapia de familie – sistematic strategică, analitică. Scopul ei, este de a readuce echilibrul
și de a ameliora simptomele. Tehnica stabilirii exa cte a opoziției fiecărui membru în familia
respectivă (definirea problemei, respectul).
Terapeutul are anumite instrumente de lucru (din pu nctul de vedere al metodelor
amintite) și aceste tehnici poate să-i confere un a numit statut de putere – suferindul este
dispus să folosească aceste tehnici care i se propu n; doar că terapeutul trebuie să nu se
folosească conform codului deontologic, de această putere, de acest statut – el le poate folosi
pentru vindecare, sau să aducă și mai multă suferin ță.
Cele mai bune răspunsuri le dau pacienții, raspunsu ri pe care le poți clădi!
Când avem nevoie de psihoterapie?
• Când suntem în conflict cu noi înșine;
• Când eșuăm în a lega relații satisfăcătoare în viaț a personală și profesională;
• Parcurgem crize existențiale (divorț, pierderea per soanei dragi, maladii grave);
• Șimțim o acută lipsă de sens în viața noastră;
• Ne dorim o schimbare, dar nu ne-o putem reprezenta;
• Întâmpinăm dificultăți de adaptare la schimbare;
• Așteptările noastre legate de viitor sunt sumbre;
• Anumite lucruri se repetă cu regularitate; relația noastră se termină în același fel; ne
îndrăgostim de același tip de partener/ă care, ne f ace să suferim, se întâmplă să avem
același sef;
• Avem gânduri și reacții care ne surprind și în care nu ne mai recunoaștem pe noi
înșine;
• Dezvoltăm simptome (atacuri de panică, fobii, insom nii, depresii);
Ce tip de psihoterapie mi se potrivește?

40
Dacă simptomele sunt simple defecțiuni care trebuie imdiat remediate, sunt indicate terapiile
centrate pe și pentru om.
• Terapiile cognitiv – comportamentale
• Relativ
• Hipnoza
• Neuro – lingvistică
• Neuro – lingvistică
9.3 Relația în psihoterapie
Relaționarea se produce în vederea schimbării. Schi mbarea presupune autonomizarea și în
procesul schimbării se analizează modalitățile prin care pacientul își descoperă lumea
interioară sau poate cauta să o închidă, să observe cum se exprimă în cadrul cuvintelor,
trăirile pe care le-a avut în diverse situații.
Se urmărește de asemenea în cadrul comunicării, dif eritele aspecte ale comunicării în
sensul în care, subiectul comunică prin intermediul emoțiilor sau își maschează emoțiile,
folosind un cod lingvistic foarte elaborat (ține la distanță ceea ce simte și vorbește în general,
elaborat ca să ascundă emoțiile în scopul apărării) .
În momentul unui astfel de discurs, când încep să a pară anumite fisuri și apar anumite
emoții, procesul terapiei funcționează bine. Rezona ntele emotionale în cadrul comunicarii
terapeutice sunt necesare.
Studiu de caz :
Elodie, 22 ani, copil unic, pare o persoană destul de matură ș i de hotărâtă, face parte dintr-o
familie ai cărei părinți sunt destul de infantili, copilăroși. În general serile se petreceau
acasă: tata juca jocuri video, fumând și mama prive a la tv servind băuturi alcoolice, uneori
în exces. Elodie, citea sau își făcea temele în cam era sa folosind tampoanele auditive pentru
a se proteja de zgomotele din casă. În familie se c omunica foarte puțin și discutau despre
lucruri banale, cum ar fi servitul mesei, meteo. Er a vorba de o singuratate în trei. Având
astfel de parinți, s-a dezvoltat o persoană destul de independentă, în același timp, se simte tot
mai încorsetată de această boală din familie. A avu t tentativa de a întreprinde o terapie
pentru că se simțea obosita, dar tot amâna să intre în terapie, dar ia această decizie. La
prima ședință, Elodie îi spune terapeutului, că est e obosită și continuă prin a se întreba daca
nu este ea cea care îl obosește și nu îi place idee a de a fi obosit din cauza ei.
Terapeutul:o întreabă care e cauza acestei oboselii , ce anume îi trasmite această
oboseală.
Elodie: răspunde că discursul ei este prea negru și prea alb, că nu am destulă
culoare, nu îndrăznesc să îi pun întrebări și poate tocmai asta îl plictisește.
Terapeutul o întreabă de ce nu este acel schimb mai elaborat de discurs.
E.: îi raspunde că ei se află acolo pentru a analiz a modul ei de a fi și nu de a se
amuza.
T Raspunde: aceasta ar putea să nu fie o situație c ontradictorie și să se joace în mod
serios și să fie creativi și ludici, realizând în a celași timp proiectul de analiză al modului
dumneavoastra de a fi.
Pacienta raspunde că îi este teamă de jena ei sau d e a dumneavoastră, că nu îi este
clar și dacă ar începe să se joace că într-un joc, nu știe dacă s-ar amuza sau dacă ar fi
ridicol.
T raspunde: 'Se pare, că ambianța de aici seamănă a ici cu ceea ce ați cunoscut în
familia dumneavoastra, lipsește doar tv' și zâmbeșt e. 'Noi numim aceasta situație o repetiție
în sensul că în acest cabinet se repetă o situație pe care nu ați mai vrea să o derulați '. Prin
această replică t. subliniază transferul, în sensul că în mod inconstient pacienta găsește în
persoana terapeutului relația cu parinții ei, adică goală și neinteresantă.

41
E: 'Am avut deseori această impresie difuză acasă, când fiecare stătea acasă în colțul
său ,în lumea sa, ca și cum ar fi evitat să se întâ mple ceva între noi '.
T: 'Ce s-ar fi putut întâmpla?'
E: 'E greu de spus, sunt impresii. Ceea ce este sig ur e ca tatăl meu ne privea pe mine
și pe mama cu ochi curioși, dar fără să spună nimic . Uneori mă simțeam rău din cauza asta!'
T: 'Și ce v-ați imaginat în momentul acela sau ce g andiți acuma despre asta?' Prin
raspunsuri, pacienta și-a creat niste imagini fanta stice cu conținut sexual, în sensul că se
temea ca privirile tatălui să nu aibă conotații sex uale.
T: 'V-ar place ca aici să ne simțim bine, fără ca a ceastă relație să nu aibă conotații
sexuale. Ce v-ar place să facem?'
E: 'Aici totul e serios, este un caz grav. De ce n- am putea să râdem? Uneori aș vrea
să vă spun câte o glumă, dar mi-e teamă să nu par d eplasată!
T: 'E binevenită gluma, doar ca ne oprim aici și mi -o veți spune data viitoare!'
Concluzie: în cadrul unei ședințe terapeutice, rela ția dintre pacient și terapeut trebuie să
aibă siguranță și să ofere deschidere și chiar de j oc, care să devină creativ. În felul acesta,
între cele două persoane au loc schimburi emoțional e, care țin de transfer și contra-transfer.
9.4 Dinamica transferențială și contra-transferențială
Privesc direct relația de comunicare.
La ședința următoare, Elodie își povestește gluma ' un ziarist belgian întreabă un chinez, un
african și un francez. ,Scuzați-mă, vă rog, aș vrea sș cunosc parerea dumneavoastră asupra
alimentației în lume.' Chinezul întreabă ,Ce înseam nă opinie?' (chinezii nu au parere),
africanul întreabă, Ce înseamnă alimentație?', frac ezul întreabă, Ce înseamna vă rog? '.
Elodie nu crede că l-a distrat cu gluma ei.
T răspunde 'îmi spuneți lucrul acesta cu regret ca și cum vă pare rău. ' Acest lucru
subliniaza tranferul transferential, adică, că Elod ie a încercat să îl seducă pe terapeut, să îl
impresioneze. Efectele ei pozitive vroia să le tran sfere terapeutului. Ea caută în preajma
terapeutului acea dragoste paternă, fară conotații sexuale, fiind încă nesigură și traind această
dublicitate relațională, sentimentală.
E: ,mi-ar place ca relația dintre noi să fie mai sp ontană și mai plăcută și în același
timp cererea mea mi se pare puțin deplasată. '
T: ,În gluma pe care mi-ați spus-o există mai multe mesaje: este ca și cum m-ați
întreba: ,As vrea să cunosc care este părerea dumne avoastră despre noi. Este o relație
alimentară, hrănitoare, obositoare, iar la nivelul legăturii dinte noi ați dori ca această
relație să fie mai antrenantă, mai placută. '
P: ,Dacă mi-ați răspunde așa, ar trebui să îmi răsp udeți la următoarea întrebare: ce
înseamnă o relație hrănitoare și ce mi-ar place să se întâmple între noi?'.
T: ,Poate este o întrebare importantă, dacă am înce rca să răspundem și noi la ea! '
Acest transfer de idei subliniază relația bună dint re ei doi, tema este relația buna
dintre ei doi.
Nivelurile la care se desfășoară acest discurs sunt trei:
• Tematic – lipsa, participarea emoțională mai redusă, care a pare în istoria de viață a
pacientei pe fondul ambiguității raporturilor din u niversul ei familial;
• Transferențial – repetiția în cadrul relației terapeutice a aceste i frustrări, dar
dezvoltarea în același timp și a speranței că aceas tă legatură prezentă ar putea fi mai
satisfăcătoare decât relația veche, familială. Paci enta transferă emoțiile asupra
terapeutului.

42
9.4.1 Transferul
Este procesul prin care dorințele inconstiente ale persoanei se actualizează
asupra persoanei clinicianului (psiholog, terapeut, psiho-terapeut).
9.4.2 Contra-transferul
Reprezintă ansablul de reacții inconștiente (emoții , credințe, sentimente) ale
clinicianului cel privesc pe pacientul său .
• Pacientul și terapeutul efectuează împreună în pr ezent ceea ce nu a putut fi trăit de
către pacient în istoria să familială. Această lega tură este bogată emoțional și implica din
partea pacientului, nu doar evocarea trecutului fam ilial, ci mai mult decât atât, percepția
impactului pe care îl are acel trecut asupra situat iei prezente.
Ceea ce se întâmplă în momentul în care ea încearca să îl seducă pe terapeut și aduce
cu ea emoțiile trecute, pentru că dorește o relație bogata. În momentul în care, cu gluma ei,
pacienta dorește să seducă, să-l impresioneze pe te rapeut, aceasta înseamnă că ea dorește ca
terapeutul să îi acorde atentie și să îi arate chia r afecțiune. Este vorba aici de o nevoie
primară, dar care face parte din demersul terapeuti c.
Nevoia de afecțiune este foarte importantă și se re alizează spontan, se întâmplă prin
interesul pe care îl acorzi cazului respectiv. Atun ci când relația este rece, schimbarea este
superficială. Sunt terapii care merg doar pe cogniț ii, rară implicarea emoțională. Ca să se
ajungă de la inconștient, care conține foarte multe emoții, sentimente, spre suprafață, care
implică deja cunoaștere, spre lucruri mai adânci, s copul este același, să ajungem ca subiectul
să se schimbe.
Ea dorește să îl seducă pe terapeutul ei, pentru că ea are interes să aibă o relație ca și
tatal ei. Începe procesul de mentalizare a probleme lor pe care le are pacientul și acesta
presupune un plan de intervenții, se elaborarează o strategie individualizată care presupune
realizarea unui cadru relațional în care să se cons truiască diferite planuri de comunicare care
pot conduce la o noua configurație psihică, la schi mbare.
Pentru fiecare caz în parte, indiferent de tehnica folosită, trebuie să avem un plan de
intervenție individualizat. Se începe studierea ist oriei vieții ei, pentru că relațiile ei erau goale
cu cei din jurul ei. Există un ansamblu care este c omun celorlalte cazuri, dar sunt și anumite
particularități, și în terapie se lucrează cu acest e particularități. Cota de încredere trebuie să
fie maximă, încredere reciprocă.
10 Alianță și inovație în psihoterapie
În cadrul acestui angajament relațional, implicația emoționalț este foarte mare, dar ce
e important, e că în saturația emoțională, încărcăt ura emoțională exagerată poate să conducă
la blocarea comunicării, pentru că sentimentele sun t prea puternice, dar în același timp nici
aplatizarea nu este bună, ca să se mențină echilibr ul. Datorită intensității emoționale se poate
produce blocajul în comunicare. Evocarea trecutului se face în cadrul ședințelor, dar într-o
viziune sistematizată. Ceea ce se caută în cadrul a cestor amintiri din trecut, sunt rezonanțele
intime ale faptelor, ale întâmplărilor, care sunt r eluate într-o comunicare elaborată.
Interesează amintirea, ca și cadrul, dar implicarea emoțională e importantă. De ce își
amintește aceste lucruri, ce simte. Amintirile și s emnificația amintirilor pot să se constituie
într-un cadru de schimbare, angajament de schimbare . Elodie a învățat în cadrul comunicării
terapeutice să fie creativă, pentru a seduce terape utul, să fie deschisă și lucrul acesta a
transferat acest comportament în jurul ei. Ea a înv ățat să fie mai jovială cu prietenul ei, să fie
mai glumeață. În cadrul unei psihoterapii, pacientu l trebuie să se știe ascultat, înțeles și iubit.
Trebuie să simtă o anumită afecțiune.

43
10.1 Studii de caz.
Cazul Remi
O persoană cu studii superioare, 40 ani, care se plân ge că în viața lui cotidiană se
simte 'ca un burete' care capturează emoțiile celor lați și de asemenea se simte dezorientat
pentru faptul că are accese spontane de furie sau d e plâns. În cabinetul de terapie se simte
degajat, doar că în diverse situații sociale i se î ntâmplă aceste lucruri și chiar se teme că în
anumite situații se va face de râs pentru că va fi debordat de aceste emoții. Analizând acest
caz, terapeutul și-a dat seama că pacientul resping e emoțiile de care era învăluit. Proiectul
de terapie a fost de a inversa aceste mișcări emoți onale în sensul că este învățat să le exprime
îndată ce apar, pentru ca să nu mai devină atât de exagerate sau învăluitoare. Acest lucru
terapeutic care s-a efectuat, are loc pe mai multe planuri:
• Emoțional, corporal
• Verbal, reprezentativ
Pacientul povestea anumite situații, în care anumit e emoții le reprimase, nu și le
exprima! Era scena cu bunica lui și atunci când evo ca amintiri din copilarie alături de bunica
lui, el avea anumite gesturi emoționale (își punea mâna pe față, pe frunte), iar părinții plecau
adesea de acasă și pentru motive pentru care el nu știa, ei veneau târziu acasă și adesea plecau
zile în șir și aceste șituații fără nici o explicaț ie, ca și cum își trăia viața ca într-o gară, fără să
știe direcția. Povestind aceste lucruri, el poveste ște că fiecare moment al zilei este ca un semn
de alarmă și se teme că în fiecare zi se poate întâ mpla ceva neprevazut. În prima terapie, s-a
vazut nesiguranța, încă din copilărie.
Singura figură stabilă este bunica, deoarece cu păr inții nu a putut să realizeze o relație
stabilă, profundă. În cabinetul terapeutului a învă țat să își exprime această stare alarmantă și
apoi progresiv a început să se destindă atât corpor al cât și psihic, transferând aceste
sentimente de nesiguranță de pe bunica pe terapeut. Atât de puternic era acest transfer, încât a
început să simtă mirosul prajiturii bunicii. În cur sul terapiei, problema a fost aceea că în
schimbul scopului cu care a venit, problema de neco ntrol al emoțiilor, își controla prea mult
emoțiile și problema avea un dublu aspect: pe deopa rte avea impresia că parcă se pierde ca un
fluid (pentru că se plângea de o oboseală cronică, se simțea pe marginea prăpastiei neștiind
niciodată când cădea și dacă nu se controla va căde a în acea prăpastie și trebuia să se
controleze mereu). Se pune problema să nu fie prea mult sau deloc, referitor la implicarea
emoțională.
Fiecare moment din cadrul ședinței terapeutice treb uie folosit pentru consolidarea
relației în așa fel încât aceasta să fie o relație echilibrata cu schimburi spontane de emoții,
gesturi, cuvinte, suficient de bune ca să ajute și suficient de echilibrate să nu devină
indrusive, prea mare apropiere de pacient. Relația trebuie să fie suficient de apropiată ca să
ajute, dar suficient de departată ca să nu fie o re lație critică, controlată. Punerea în acțiune, fie
că este relațională (gest, joc) sau fie că ia forma unei medieri (dansul, desenul, scrisul)
reprezintă o cale terapeutică de degajare, ceva car e ușurează, care desface acel conflict, care
răspund unor necesități interioare (catarsis emoțio nal – descărcare emoțională). Prin aceste
șituații de punere în act, pacientul se destinde, ș i chiar își schimbă unele comportamente.
Conduitele stereotipe și nevrotice sunt constientiz ate și modificate din cauza acestor
schimburi terapeutice. Pacientul este ajutat să înc erce alte comportamente decât cele pe care
le-a utilizat pâna acum.
Cazul Gregory
A riscat într-o zi să se degajeze de aceste sentime nte de izolare, de inutilitate; pâna la
momentul respectiv obișnuia să se închidă în el, în tăcerea sa și chiar atunci când spunea
ceva, erau niște texte banale. Parea un om banal, n u reușea să exprime ceva mai interesant.
Într-o zi terapeutul i-a propus să se joace de-a cr eativitatea, că este la un interviu și că

44
animatorul îi propune întrebări delicate în direct 'care a fost cea mai mare nebunie care a
facut-o în viață?'
Gregory raspunde 'aceea de a se fi născut'.
Terapeutul îi spune 'interesant și care a fost minc iuna cea mai mare pe care ați spus-
o?'
G 'să îi fac pe alții să mă creadă un prost!'
T 'Bine, și ce credeți că veți câștiga răspunzând l a întrebările mele?'
G răspunde: 'mai multă libertate în gândire, dar și m ai multă teama'
T 'De ce teamă?'
G: 'Pentru că teama este vârtejul libertății, este lib ertatea care încearcă să se
manifeste în toată plenitudinea ei. '
T la sfârșitul acestei discuții îi spune că a fost impresionat de creațivitatea lui, iar
G a marturisit că se simțea mai mulțumit că a reușit și el să fie spontan și spiritual.
Terapeutul i-a spus că mai multe ședințe se vor der ula sub forma acestui joc pentru că în
felul acesta îl va ajuta să descopere această față interesantă a personalității sale.
Terapeutul a propus aceasta nu de dragul jocului, d ar putea antrena spontaneitatea
scoțând la suprafață și alte trăsături de personali te ale pacientului.
G se simtea jenat când dădea citate din alți autori p entru că el nu era original,
imaginea lui de sine era așa de proastă încât se ve dea un papagal.
T: 'Chiar daca formularea pe care o faceți nu va ap arține, dumneavoastră sunteți cel
care a gândit-o și mi-ați împărtășit-o, ceea ce îns eamană că dumneavoastră ați interiorizat-o
și mai mult decât atât, angoasa cu care vă confrunt ați și modul în care ea va bântui, vă
paralizează libertatea (frica anchilizează libertat ea) și îmi dau seama cum această angoasă
vă face să deveniți mut și în alte momente vă deter mină să preferați banalității, ceea ce este
păcat, ținând cont de capacitățile dumneavoastră in telectuale!'
G: 'Tatăl meu îmi spunea întotdeauna că nu eram prea s clipitor! În fine, de fapt aș
vrea să strălucesc, dar asta îmi crează teamă! (atu nci când pacientul este cuprins de lacrimi,
undeva s-a deschis o rană – rana era relația lui cu tatăl său.) Îmi este teamă că devin ridicol
și îmi este teamă că și dumneavoastră îmi veți spun e să mai tac (limbaj gestural strânge
pumnii și din dinți),
Concluzie : jocul relațional evocat reprezintă explorarea emo țională și psihică a
diferitelor modalitați de comunicare a pacientului. În cadrul terapeutic, pacientul și terapeutul
crează un spațiu intermediar între realitate și ilu zie, care reprezintă o zonă de schimbare
generatoare de experiente emoționale reparatorii. T erapia este eficientă dacă persoana își
conștientizează problema și face ceva pentru asta.
În relația de terapie, adeseori, în cadrul registru lui psihic (discurs, fantasme, amintiri)
se ascund conflicte vechi, care au determinat pertu rbarea funcționării normale emoționale a
persoanei. Pentru o persoană care se învârte în cer c, de obicei, dezvoltă o apărare pentru o
lucrare emoțională și se mai propune și o terapie p e expresie corporală (dans), pentru a
constitui o destindere fizică.
Încrederea în cadrul relației terapeutice, este che ia succesului. Lucrul terapeutic este
ușurat dacă metodele se folosesc în mod flexibil și adaptat șituației. Pacientul trebuie să vadă
Într-o șituație, că chiar este stralucit și nu doar să i se spună.
11 Modalitatea de a fi a practicianului său a
terapeutului
În fața pacientului, terapeutul este văzut ca un pe rsonaj cu multe rezerve, înzestrat cu
multe calități, este o persoană care știe să comuni ce, care poate să primească cererile
pacientului, este o persoană de siguranță. În fata lui, pacientul poate să vorbească de situația

45
lui rară să se simtă jenat, suspectat, criticat. În același timp, și pacientul se adaptează în
decursul ședințelor într-un mod mai mult sau mai pu țin conștient cerințelor terapeutului.
Atitudinea profesională a terapeutului reclamă știi nța de a face, știinta de a fi și de a
deveni și aceste atitudini le poate transmite pacie ntului și terapeutul devine un model pentru
pacient. Daca terapeutul este o persoană adecvată, el devine model care are rolul de a modela.
Claudine
Claudine, 30 ani, secretară, necasătorită, fară cop ii. Viața ei sentimentală este aproape nulă
și prezintă multe somatizări, niște suferințe somat ice pe fondul suferințelor psihice (acnee și
exemă, probleme dermatologice). A urmat terapii cu creme, și a urmat o terapie timp de un
an în care terapeuta, în afară de faptul că discuta u, dar o și atingea cu palma pe față și pe
mâini, în special în momentul critic (de nervozitat e), dar și discutau despre viața ei. Toate
aceste terapii au determinat schimbări, a scapat de anumite eczeme, și a început să caute
relații afectuoase în afara terapiei, relații de ca re avea mare nevoie. Într-o ședință de
terapie, Claudine a plâns în hohote și terapeutei a început să îi curga lacrimi, și terapeuta a
lasăt-o să îi atinga lacrimile. Este o experiență n ouă și din acel moment viața ei s-a
schimbat. Și a mărturit că a reușit să investească în persoane de sex opus.
Milton Erickson – un terapeut ieșit din comun
Relația este principalul factor curativ. Schimburil e care au loc între terapeut și pacient au
rolul să creeze o nouă dinamică psihică, care se va extinde ulterior în afara psihoterapiei.
Toate metodele de psihoterapie fie că sunt dominant verbal, emoțional sau corporale sau că
propun tehnici de meditație sau de jocuri de rol cu m se întâmplă în psihodramă, toate au un
proiect comun și anume acela de a ajuta pacientul s ă devină independent și să se emancipeze,
să se dezvolte. În relația terapeutică sau în cadru l relației terapeutice, este necesar ca fiecare
dintre protagoniști (pacient și terapeut), să se ad apteze stilului celuilalt, iar atunci când
pacientul (la începutul relației, prea rigid, prea fragil) atunci evident, terapeutul va fi cel care
își va adapta intervențiile nevoilor persoanelor af late în suferință, implicația intersubiectivă și
obiectivitatea clinică fiind compatibile.
Timpul în psihoterapie
Maniacalii anticipează viitorul cu foarte mare vehe mență și cu detalii, în schimb sunt
foarte confuzi în ceea ce privește trecutul. Depres ivul, nu anticipează viitorul, este preocupat
de trecut. Alte persoane trăiesc problema timpului în mod tragic, în mod alienat: timpul trece
și nu au realizat ceea ce și-au propus. În cadrul p roiectelor psihoterapeutice, în relația
persoanei cu timpul, unul din obiective este de a r eda capacitatea de a măsura timpul, de a da
o continuitate, o legătură între trecut, prezent, v iitor. Această continuitate îi dă pacientului
abilitatea de a se simți util, de a avea proiecte. Această reconstrucție a timpului prezintă un
proces de schimbare. Apar niște rupentruuri (nu-și aduce aminte ce a făcut ieri, nu se mai
regăsește) care vorbesc despre o suferință a pacien tului.
11.1 Conștiința timpului și timpul conștiinței
Timpul este trăit în mod diferit în funcție de star ea emoțională, de gradul de plăcere sau
neplăcere. Omul este fericit atunci când nu își dă seama cum trece timpul. Etapele de vârstă,
influențează această percepție a timpului. În perio ada de tinerețe, oamenii sunt mai activi, în a
doua etapă sunt mai liniștiți. În psihologia geneti că, Piaget (a pus bazele pshihologiei
genetice) în 1957, a studiat problema timpului și a ajuns la următoarele concluzii:
• Bioritmurile, legate de bătăile inimii, de respiraț ie – inspirație și respirație, alternantă
din veghe și somn, hrana – indigestia, digestia, po t fi considerate alternanțe ritmice de
timp care cauzează funcționalitatea corporală.
• Ritmurile exterioare, fie că sunt cosmice (zi) sau sociale (orarul școlar, planificări,
ritm social) dau sentimentul universalității succes iunii.

46
• Observarea deplasării obiectului (viteza), transfor mările pe care le suferă unele
imobile (clădirile), toate acestea marchează trecer i ale timpului și crează și conștiința
faptului că evenimentele se succed într-o anumită o rdine care afectează existența unor
obiecte.
• Descoperirea intervalului de timp care are loc într e o dorință și sătisfacerea ei, interval
de timp care este însoțit de un gând, de un proiect (cum să fac să îndeplinesc dorința
repectivă). Există această conștientizare a timpulu i, care reprezintă o problemă
biologică. Ne naștem cu această putere de a analiza trecerea timpului și evenimentele
care se succed.
Temporalitatea – reprezintă unitatea dintre conștiința trecutului, prezentului, a viitorului.
Timpul reprezintă însă și o entitate subiectivă car e se traduce în moduri în care fiecare
persoană își gândeste existența. Timpul se reflectă și în anumite tehnici de psihoterapie, care
pun accentul în intervențiile lor pe o anumită cons tientizare a timpului lor.
• Gestalt terapia – se discută anumite trăiri
• Psihodrama – se joacă rol
• Terapia experiențială – ele pun accentul pe ceea ce se petrece aici și acuma – nu
contează trecutul și nici proiectele.
• În psihanaliză
• Teoria existențială – terapeutul lucrează cu trecut ul persoanei, lucrează aici și acum
dar încearcă să se ducă cât mai adânc în trecut.
Claire și durerea timpului
Claire se prezintă la terapie ca o persoană nemulțu mită de viața, existența este o
adevarată trudă. Ea socotește orele și zilele decla rând că este extrem de preocupată de
faptul că mai are multi ani de trăit și nu stie cum să și-i petreacă. Are 45 ani și regretă că
speranța de viață a crescut atât de mult în ultimii ani.
Ședințele de terapie sunt marcate de această plânge re în legătura cu lungimea zilelor
și lungimea vieții umane. Ea simte că timpul o apas ă. Viața ei este marcată de o suferință
care se regăsește într-o versificată experiență cot idiană, iar mediul în care trăiește,
persoanele cu care are legătură sunt prezentate înt r-un mod confuz, ca și cum nu le-ar
diferenția prea mult. Realitatea pare înghețată. Pr ezintă un dezinteres dureros față de lume
și de aceea, are numeroase perioade în care se rupe de exterior, în care revine apoi cu un
efort crescut.
Ea povestește că de când a părăsit casă familiară, a carei ambianță era marcată de
monotonie, trăiește singură, fără să ajungă să modi fice această stare de plictiseală de
trecere grea a timpului. Suferință legată de indife rența, de refuz sau de dezgust, indică la
această pacientă un protest nepunticios față de lip sa calității vieții. Atitudinea lui Claire
exprimă imposibilitatea de a găsi un loc și o relaț ie în care să poată fixa o dorință. În
ședințele de terapie, discursul era trenat, ea tot timpul se plânge a de această nefericire, sau
senzația terapeutului era aceea că deși ea vorbea d e persoane sau obiecte, era ceva mort –
placaj emoțional, fără entuziasm. Lipsă elanului vi tal, era caracteristica. Ceea ce e
important, e că deși trăia dureros, lipsea revolta. Impresia clinică era aceea a unei răceli a
relației cu obiectul, determinată de faptul că pers oana nu a gasit nici un obiect de interes
major. Claire caută un punct de fixație fără să îl găsească. Ea a participat și la ședințe de grup,
în care se închidea, și nu participa la aceste ședi nțe deși era acolo. În următoarele ședințe,
Claire a fost invitată să își exprime cât mai desch is posibil, impresiile despre aceste ciudățenii
ale ei și să expună istoria familiei și să evoce re lațiile pe care le-a avut cu personajele din
viața ei. În cadrul terapiei de grup, ea a fost pro pusă să participe într-un grup de psihodramă,
în care pe lângă jocuri de grup se făceau și desene , observându-se la început că ea nu dorea să
se implice în jocurile de rol și astfel influența t eribil relația celorlalți participanți. I s-a cerut
să danseze, să coloreze, dar era înghețată. La psih oterapie ea a participat câțiva ani. Într-o

47
seară, la o ședință de grup, în cel de-al 4 an, un pacient, propune abordarea temei conflictului
familial și povestește familia lui cina – tv era to t timpul aprins, fără discuții la masă, copiii
trebuiau să tacă și apoi propunerea a fost să se jo ace scena. Terapeutul îi cere lui Claire să
joace rolul unei surori – să tacă, să fie sumbră, s ă fie prezentă la masă. Claire s-a achitat foarte
bine. Apoi, la briefing, Claire a mărturisit că s-a regăsit în propria persoană și i s-a întâmplat
exact la fel, dar diferența era faptul ca în famili e nu era prezentă pentru ca mama ei a murit
când ea avea 4 ani. Mai avea frați și surori și nu putea să împărtășească cu ei tensiunile din
familie și apoi trăia singură. S-a propus să se rej oace scena dar să fie viața lui Claire și i-a dat
posibilitatea să își exteriorizeze emoțiile.
În primele minute era puțin descumpănită, se simtea că are dificultăți în a exprima
ceea ce avea de exprimat, pâna în momentul când o a ltă participantă, care juca rolul unei
bunici, îi spune pe un ton fals și o întreabă miero s: 'nu vrei să manânci supa, draga mea?' Prin
această frază, ea explodează prin ură, injurii și d in acel moment a recunoscut importanța
inhibiției și nu și-a permis să își strige ura, și această experiență a fost eliberatoare. Apoi s-a
reintegrat în grup și s-a jucat rolul din copilarie și și-a putut exterioriza emoțiile. Din acel
moment Claire a devenit cooperantă și terapia s-a c entrat pe doliu, pe decesul mamei și la
început amintirile era destul de vagi, mai ales ami ntirile care au urmat după moartea mamei
ei, dar foarte încarcate din punct de vedere emoțio nal, fiind în imposibilitatea mentalizării
acestui traumatism. Interpretarea pentru această re tragere, sta în faptul că în felul acesta ea se
apară de readucerea la suprafață a traumatismului i nțial.
În terapia din acel moment, a început terapia de do liu și acest travaliu de doliu s-a
petrecut în situații în care pacienta a fost ajutat ă să fie adusă la exterior – pacienta își plângea
mama, își striga mama și plângea. În această perioa dă, când a lucrat cu problema doliului,
acest sentiment s-a accentuat și apoi a început ter apia de reconstructie și terapia acestei
persoane a durat 6 ani. Ea a început' să vorbească deja de problemele ei – în special de
copilăria ei – tatăl biologic și mama vitregă și am intirile erau legate de discuții aluzive, și rar
formative. Ea a înțeles că evoluția ei din punct de vedere sexual a fost marcată de aceste
discursuri și în ceea ce privește dorintele ei sexu ale aveau această influență angoasă
acumulată în copilărie.
Concluzia – toata terapia și mai ales sedințele de finalizare s-au concentrat pe o muncă
de actualizare și de conștientizare a elaborării is toriei copilăriei cu accent pe perioada
traumatică și post-traumatica și s-a mai constat că ședințele de muncă individuală au fost
stimulate de cele de grup – psihodramă. După aceste ședințe, timpul conștientizat de pacientă
a început să devină fluid și să se încarce cu anumi te proiecte, în care erau angrenate și
anumite persoane din viața ei.
11.2 Cadrul în psihoterapie
Durata ședințelor
Durata ședințelor nu este tabuu, de aceea ședința e ste înfluențată de tehnică cu care se
lucrează, dar și de importanța evenimentelor care s e derulează în decursul terapiei. Durata
medie este de 4o minute, dar se poate întinde și pe ore.
Alegerea în ceea ce privește durata ședințelor ține de practician și este înfluențată de
tehnică care o aplică și de experientele terapeutic e personale. Nimeni nu își poate permite să
îndice o durată optimă. Nu trebuie impuse persoanel or care vîn la terapie constrangeri. Sunt
persoane care întreabă 'cât pot să stau că să știu cât pot să vă povestesc'.
Frecvența ședințelor
Este o problemă care nu poate fi dinaînte stabilită cu foarte multa rigiditate, dar această
frecvență a ședințelor este importantă, pentru că e a înfluențează ritmul de lucru, dar și
procesul evolutiv. Găsirea soluției potrivite pentr u fiecare situație în parte – odată la 2
săptămâni poate fi prost pentru o persoană, o dată la lună. De obicei, dacă sunt săptămânale,

48
timpul este mai scurt (se pot limita la 4o min), da că sunt la 2-3 săptămâni, timpul ședinței
poate fi mai mare. Ca și îndicăție, ritmul optim es te acela prin care nu este antrenat nici
sentimentul de întruziune (dependența), dar nici se ntimentul de pierdere. Ritmul poate fi
impus și de pacient consultându-te cu pacientul, te adaptezi pacientului.
Durata terapiei
De obicei terapiile analitice sunt terapii de durat ă mare. În ceea ce privește durata acestui
proces, de psihoterapie, văriază în mod considerabi l în funcție de profunzime și de stabilitate.
Există și terapii scurte – acoperă o serie de tehni ci – comportamentalistice, de înspirație
analitică – și se petrec în timp mai scurt că durat ă (căm 10 ședințe).
Dar, în acest înterval de ședințe, o problema se po ate rezolvă în 5 ședințe, se focalizează pe o
singură problemă și canalizandu-se pe o singura pro blema – eficientă asupra problemei.
Timpul reprezintă o formă a subiectivității noastre și o dimensiune obiectivă a ființei umane,
iar această calitate paradoxală de prezenta și de f uga permanentă poate să constituie obiectul
unei fantasme înepuizabile.
12 Comunicare în psihoterapie
Când vorbim despre comunicare în terapie, ne refer im la comunicarea care utilizaeză
cuvântul în egală măsură cu exprimarea corporală și emoțională și cu manifestările
componamentale. În cadrul procesului terapeutic exi stă două căi de comunicare: o orietare
spre regresie – refacerea drumului spre trecutul pe rsoanei o orietare spre progresie – spre
viitor
Tulburările de comunicare
În cadrul comunicării, comportamentele noastre sun t înfluențate de achizițiile făcute
de-a lungul timpului. O mare parte din psihoterapii pun accentul pe readucerea în discuții pe
primele relații a persoanei – relația mama-copil, t ata-copil, frați-surori, profesori, egali colegi,
prieteni, și cel puțîn în teoriile comportamentalis te se susține că dacă un comportament este
înadaptat, acesta inadaptare își are originea într- un context de învățare specific care a depins
de structura de comunicare în care s-a construit. D in această perspectivă putem să considerăm
tulburările de comportament că rezultat a unei tulb urări de comunicare de aspect patologic.
Cel care a accentuat această posibilitate că o com unicare deficitară să ducă la anumite
psihopatii a fost Gregory Bateson și a descoperit î n relațiile comunicării – relații dualiste –
mama la copil 'vîno la mine, și apoi face gestul de respingere '. Copilul are 2 mesaje –
metalimbajul nu corespunde cu limbajul verbal. Pers oana devine confuză. Comunicarea
paradoxală, copilul primește 2 mesaje contradictori i și faptul că există în același context,
copilul se află în imposibilitatea de a comunică, d e a înțelege relația, pentru că el se gandește
că dacă se apropie de mamă, poate fi alungat.
-DUBLA CONSTRANGERE-
12.1 Studii de caz
Pierre – Yoes Brissaud – o mamă care vine în consultație cu o fetiță de 4 an i, la
însistențele educatoarei, educatoarea având ca plân gere problema că această fetiță comunică
cu dificultate în grup. În timpul consultației copi lul se juca. Mama povestește despre fetiță o
consideră neascultătoare – și în timp ce mama vorbe a cu astfel de cuvinte negativiste despre
fetiță – terapeutul a observat că copilul a început să se agite și 'este ca și cum mama începea
să fiarbă ca o ciorbă' și copilul se agita. La un m oment dat fetița a început să vina la mama și
mama o împingea 'vedeți tot timpul e așa – tot timpul mă agasează'. Cu cât mama o împingea,
fetița însista mai tare, dar de câte ori se apropia copilul de mamă, mama se crispa și își ridica
vocea din ce în ce mai tare 'termină, m-am săturat, mă deranjezi, și îl deranjezi și pe medic'.
"Mă uitam cu milă la aceata fetiță rejectată de ace astă mamă. " Fetița a observat tristețea

49
mea și s-a apropiat de mine. M-a atins și mama mi-a spus 'vă rog, nu sunteți obligat să faceți
ce vreți cu ea'. I-am spus că fetița mă invita să ma joc cu ea și pe fața fetiței am observat un
zâmbet, ochii plini de joc 'vrei să sărim împreuna pe perne' și am început să sărim pe perne și
se aruncau cu perne sub ochii disperați ai mamei. A ceastă fetiță râdea, mi-am pierdut
echilibrul și am căzut, moment în care fetița a săr it pe mine. Mama a început să plângă. Fetița
i-a spus terapeutului 'mă iubesti?'. I-am spus că îmi plac copiii și că mama ei o iubea. Mama
plângea, am luat fetița și în mod delicat i-am pus mâna fetiței în mâna mamei: 'mamă,
vorbește-mi '. Mama și-a revenit puțin și fetița i-a mangâiat p ărul. A fost un gest de eliberare
și din acel moment mama a început o terapie și ea a evocat propria suferință alături de propria
mama, care era rece și care a înconjurat-o tot timp ul copilăriei cu această răceală. Și au
alternat ședințele individuale și ședințe cu fetița . Și comunicarea mamei și fetiței evoluau și
fetița evolua la gradiniță.
Cazul a fost publicat în 2001. În ceea ce privește tulburarea de comunicare,
intervenția în problema de comunicare, cadrul terap eutic devine cadrul în care este posibil să
se reconstruiască un nou tip de relație care să sti muleze o nouă formă de comunicare. În
cadrul terapeutic se pot decripta acele comportamen te patologice care apar în cadrul
comunicării și tot în relația de comunicare terapeu tul poate să modifice schemele relaționale
în care pacientul este prins ca într-o capcană și s ă schimbe aspectul comunicărîi din patologic
să devină nonpatologic.
1963 – Roman Yakobson – stabilește anumite elemente care fac parte din contextul
comunicării și care se referă la reacțiile receptor ului, la anumite mesaje în contextul
feedback-ului. Mesajul însuși conține mai multe niv eluri și anume: – conținutul mesajului – ce
vrea să spună cel care emite; – relația care se ins talează cu înterlocutorul.
Conținutul prezintă două aspecte:
– semnificația mesajului – aspectul lingvistic
– sensul mesajului-acțiunea celui care emite mesajul
Pacienta îi spune terapeutului 'am făcut iarași prostii, cred că mă veți certa', dar ea
zâmbește. Terapeuta se situează, zâmbește, vrea să seducă pentru a nu primi pedeapsa, se
comportă ca un copil. Aceste nivele sunt foarte imp ortante în relația terapeutică.
Din punct de vedere terapeutic, într-o relație, te rapeutul trebuie să fie atent la ceea ce
face pacientul, mai mult decât ceea ce zice. Ședinț ele filmate de terapie, poate să umărească
metalimbajul. Expresia corporală – metacomunicare – se situează dincolo de comunicarea
verbala, canale de comunicare:
– expresia corporală, mimică, gesturile, postura
– expresia emoțională la nivelul vocii, intonația, ti mbrul, ritm, accentuarea, articularea,
modificări în ceea ce privește colorația pielii, ag itația mâinii, a picioarelor.
– expresia comportamentală – atitudini care transmit anumite mesaje,când persoana nu
vorbește.
Expresie ca activitate totală – impresie în exterio r, pe care o face persoana -cuvintele, gestica,
expresia coporală, postura, vocea și manifestările emoționale fac parte din această categorie
ca și expresie totală.
Watson -întemeietorul behaviorismului- 1926- ”Când un ind ivid reacționează față de
un obiect sau față de o situație tot corpul său rea cționează. Pentru noi specialiștii aceasta
înseamnă că organizarea verbală, corporală, organiz area viscerală funcționează împreună de
fiecare dată Când corpul reacționează. Aceste trei forme de organizare nu pot să functioneze
înlocuindu-se, ci ele există simultan ca și părți a le unei organizări totale”. Problema este să
știm ce să observăm și să analizăm aceste reacții.
Pacienta, Solange, care are o voce de fetiță mică, care constractează cu corpul ei de
femeie 40 ani, mamă a 2 copii. Ea vorbește într-un mod monocorp, plat, cu u n ton îndulcit și
un debit monoton care dau impresia unei recitări. T onalitatea este puțin vioaie, readucând

50
un slab nivel energetic. Cu această voce dulce, ușo r plângăreață își comunică nenorocirile
fără să exprime o emoție. Un lucru important în ter apie a fost constituit de acest demers
făcut de terapeut privind tonalitatea vocii pentru a-și putea exprima emoțiile.
Terapeutul a făcut-o să își dea seama de importanța vocii, prin această voce își anuleze
participarea emoțională, care îi însotea plângerea. Comunicarea trebuie acordată cu restul
reacțiilor. Psihoterapia a oritentat-o pe pacientă spre a-și exprima emoțiile, determinând
schimbarea vocii. Pacienta se apăra, prin timbrul v ocii, se apăra de o anumită agresivitate,
nu își putea exprima furia.
Expresia – cuvinte, gestică, emoții – este investit ă de mișcările pulsionare și defensive, de
reprezentările și afectele care sunt legate. Manife starea acestei expresivități 'în cadrul situației
terapeutice are o valoare simtomatică, iar 'în acel ași timp poate să aibă și o funcție evolutivă
'în funcție de caracterul asimetric al comunicării terapeutice. Terapeutul are atitudinea de
ascultator, pacientul are libertarea expresiei, poa te să spună tot ce 'îi trece prin minte, și lucrul
acesta îl comunică nu doar prin cuvinte, dar și pri n mișcările corporale. În momentul în care o
persoană, care are probleme cu expresivitatea (este reținut – gesturi controlate, mimică
neexpresivi), avem de-aface cu rezistența, mecanism e de apărare, 'impotriva conflictelor
interne ale sufletelor. Pornind de la aceste dificu ltăți de exprimare 'în cadrul terapiei,
pacientul își dă seama, că se opune fluxului gândur ilor sale, emoțiilor sale, imaginilor, și că
aceste rezistențe îi fac să își marească frica, dor ințele, înterdicțiile.
Expresia care conține aceste pulsiuni primare, în primul moment când este învitat
pacientul să se exprime liber, are un efect paradox al, adică accentuează dificultățile
pacientului de a se exprima 'în deplină libertate. E foarte greu să ajungi la emoția respectivă, a
pacientului, chiar dacă pacientul este înhibat, și cu ocazia acestor înhibiții, pacientul își da
seama de apărările, de protecția pacientului, și în trebările îl ajută pe pacient să coboare acele
protecții. Înhibițiile și protecțiile fac parte din procesul terapeutic, sunt absolut normale în
cadrul procesului terapeutic. Acest moment de rezi stență le depașește'în terapie, și în situația
de a se lasa condus de emoții, gânduri, sentimente, intervine la subiect atunci când ajunge să
conștientizeze efectul paralizant pe care îl au apă rările. După aceste momente, relaxarea
apărările aduc la suprafață tot ce a fost respins, negat, refulal. După ce se coboară aceste
reziste, apare momentul de deblocare când pacientul exprimă, prin emoții, mimică, plansete,
mișcări corporale din ce în ce mai agitate, problem e, și este dovădă că el a coborat acele
apărări, a renunțat la ele.
12.2 Efectele terapeutice ale cuvântului
Această discuție, exprimarea prin cuvinte se poate constitui ca un suport social și
antrenează o descărcare energetică și emoțională. E ste vorba de a pune în cuvinte durerea, și
acest lucru conduce la ținerea la distanță a cuvint elor foarte puternice, iar pe de altă parte
cuvintele ajută să se exteriorizeze preocupările, a ngoasele, emoțiile dureroase și astfel
tensiunea înterioară scade.
'eu vorbesc, vorbesc, poate pe dumneavoastră vă der anjează, dar pe mine mă eliberează, este
sîngurul loc unde mă pot ușura, mă eliberează. '
Această discuție terapeutică se poate asemana cu o confesiune, și poate să fie un fel de
antidot față de disimularea și reprimarea gândurilo r și sentimentelor neplăcute. De multe ori
afectele care sunt refulate, pot să aibă un efect d evastator și să dezorganizeze nu doar
comportamentul persoanei, dar și personalitatea.
Yung (1953) 'afectul reprimat izolează și perturbă la fel de mult ca și un secret
înconștient, și el este resimtit ca o greșeală.'
Confesiunea ajută la exteriorizarea unor sentiment e, rușinea, vinovăția, izolarea, iar
ascultarea binevoitoare terapeutică, reprezintă, o împărtășire a secretului, a suferinței.

51
Elizabeth (pacienta – a urmat terapie individuală și de grup ) 'ce pacat că timp de
atâția ani mi-a fost frică de tot ceea ce mă putea determină să mă gândesc la boala mintală,
am evitat întotdeauna în mod conștient tot ceea ce se apropia de suferință p sihică, de ex:
prieteni care erau deprimați, familii care aveau un copil anormal, fetele care avea uneori
crize de isterie. De câtva timp dimpotrivă, citesc cărți care prezintă căzuri de suferință
psihică. ' Pe mine grupul m-a ajutat pentru că mi-am dat seama din discuțiile pe care le-am
purtat că sunt destul de normală și că lucrurile ma i puțin plăcute care le-am strâns în mine
nu sunt chiar atât de dramatice. De exemplu, nevoil e mele de a consuma ciocolată, atunci
când sunt tristă, nu manânc orice, dar sunt singuru l lucru care îmi face plăcere. În același
timp îmi dau seama că mi-a fost frică să nu fiu dec larată bulimică și îmi era rușine de
momentele mele de slăbiciune. Am cheltuit foarte mu ltă energie pentru a ascunde tot ceea ce
îmi putea apare ca un sim pentru om. Când eram tris tă mă ascundeam, îmi era rușine sau mă
străduiam să fiu veselă și senină în public și astf el mi-am ascuns atâtea lacrimi care m-ar fi
putut ajuta să fiu mai liniștită, dar am făcut-o ca să nu par deprsivă. Dacă aș fi cheltuit altfel
această energle pe care am folosit-o că să mă apăr împotriva unor emoții banale, aș fi putut
realiza fără îndoială multe lucruri interesante. Si mplul fapt de a putea să împărtășești o serle
de suferințe cu grupul m-a schimbat și m-a elibera t'
A pune în cuvinte anumite emoții înseamnă posibili tatea de a le privi de la distanță și
de a le putea analiza. Astfel, trăirile înterioare devin oblective și pot fi înfruntate. De
asemenea, pacientul resimte că terapeutul îl poate sprijini cu empatie, fără să dramatizeze.
Psihoterapeutul stimulează discutie cu pacientul ' Când v-a trecut prin cap așa ceva, la
ce v-ați gândit, ce v-a trecut prin cap', suferință trebuie tratate cu seriozitate, pentru a desface
suferința.
Cuvântul este purtătorul reprezentărilor pacientul ui, al viziunii sale despre lume, ca și
purtătorul semnificațiilor și valorilor pe care ace sta le conferă situațiilor de viață. Ori,
schimbarea pe care o urmărește psihoterapia, este m ai puțin asupra realității obiective a
faptelor care sunt dificil de modificat, decât semn ificațiile pe care o dă pacientul acestor
fapentrue și valoarea emoțională pe care o acordă. Astfel, prin recradrajul sau intervenția
terapeutului tinde să transforme valența negativă p e care pacientul o conferă unei situații într-
o valoare pozitivă sau neutră sau să îl ajute să el imine dintr-o situație caracterul angoasat. În
orice situație este un punct pozitiv și un punct ne gativ. Trebuie creată o ocazie de afirmare a
urii, și de a transforma această valență negativă p e care pacientul o confera unei situații într-o
valoare pozitivă sau neutră, deci de a reuși să sch imbe situația sau caracterul ei angoasal, să
îți stabilească proprile valori.
Tot din punctul de vedere al cuvântului, cererile pe care le adresează terapeutul, sunt
purtatoare ale dorințelor acestuia, și pun în evide nță modalitățile sale de a relaționa,
proiectând în același timp, jocurile pe care pacien tul le înstaurează în relația cu celalalt. În
același timp, cuvântul în psihoterapie nu este doar o modalitate de a exprima dorințe, emoții,
angoase, ci are și un rol de schimbare, transformar e, pentru că tot cu ajutorul cuvintelor
terapeutul încearcă să desprindă pacientul de rezis tențele sale, de mecanismele sale de
apărare și îl ajută să se elibereze de frică, de vi novăție, de rușine, de ură.
12.3 Ascultarea și întervențiîle terapeutului
A asculta, nu este o ascultare la întâmplare, ci n umeroase strategii se pun în practică.
În psihanaliză, ascultarea este caracterizată print r-o atitudine receptivă și nonîntervenționistă.
Terapeutul ascultă și întervine foarte puțin sau d eloc. Terapeutul îl incintă pe pacient
să exprime tot ceea ce îi vine în minte, cât mai li ber, fară prea mult control, sau deloc, și
pauzele și momentele de liniște pe care îl are paci entul pentru formularea unor idei sunt
respectate fără intervenție.

52
În psihanaliză, se discută despre atenția flotantă , și empatia -atenția flotantă- este o
poziționare complementară a terapeutului față de as ociația liberă a pacientului, terapeutul este
atent la cuvintele pe care acesta le spune, pe care încearcă să le pună în legătură cu emoțiile
persoanei respective, este atent la legăturile înco nștiente pe care le face pacientul între
cuvinte și starile sale emoționale în cadrul discur sului (lapsusuri, cuvinte cu 2 sensuri,
conotații simbolice), făra să uite că aceste asocia ții libere, apațin viziunii pacientului și nu
viziunea terapeutului. Cu deosebire, aceste lucruri se petrec în psihoterapie.
Carl Rogers (psihologia centrată pe pacient, umani stă), a înstituit această terapie în
care pacientul este ascultat, dar își fundamentează această ascultare pe empatie, care
presupune participarea activă din punct de vedere e moțional și întervenționistă la nivelul
discursului din partea terapeutului. Deci, este vor ba de o înțelegere atât emoțională căt și
verbală a pacientului. Această se face, repetat înt r-o formă retorica frazele persoanei – pentru
a înțelege bine, să se facă bine înțeles. Deci, ter apeutul încearcă să înțeleagă tristețea
pacientului și cuvintele în care acesta o îmbracă, așa cum pacientul o resimte și nu cum o
resimte terapeutul. Încearcă să înțeleagă care sunt situațiile clare, când simte anumite emoții
și situațiile neclare, când pacientul este confuz. În aceată terapie, în acest dialog, terapeutul îi
împărtașește tot timpul modul în care terapeutul i- a înteles situația, prin fraze ecou, prin
reformulari ale frazelor pacientului, care sunt făc ute, cât mai bine emoțiile și sentimentele
care îl însoțesc, în felul acesta pacientul se simt e ascultat, înțeles ceea ce îl face să continue,
să relateze mai departe, prin această formă de dial og se verifică înțelegerea cât mai corectă a
problemelor pacientului.
Reformularea permite terapeutului să verifice pert inența și justețea înțelegerii situației
pacientului. Este important pentru înțelegerea, pen tru că pacientul poate să folosească cuvinte
care nu sunt tocmai clare ecoul sentimentelor care le simte (mă enervează – ce înțelegeți prin
asta, ce vă supară, ce simți), poate folosi cuvinte care nu redau situația respectivă. Este vorba
în fiecare moment de a percepe care știe situația e xact și ce simbolizează situația pacientului.
Ascultarea îln terapie înseamnă o ascultare activă, în sensul că terapeutul încurajează situația
respectivă, joacă rolul de oglindă, reflectând aspe ctele din detaliile cele mai semnificative ale
situației pacientului.
12.4 Consilierea în psihoterapie
Anumite aspecte privînd intervențiile terapeutului
Una dintre intervenții este explorarea – în cadrul explorării terapetul încearcă să
culeagă înformații asupra anumitor trăiri înterioar e ale persoanei. Pune întrebări directe,
pentru a obține informații căt mai exact despre pro blemele persoanei. De obicei, primele
interviuri sunt cele mai sistematizate pentru că at unci se culeg informațiile cele mai
importante. Prima întervenție este cea mai importan tă pentru a obține, cele mai importante
detalii despre problema persoanei 'Care este proble ma?', pentru că există niște priorități,
există o problemă majoră în jurul careia sunt aduna te celelalte probleme. Explorarea constă
într-o focalizare pe o problemă precisă și consider ată importantă sau extrem de importantă
pentru pacient. Terapeutul încet, va învita pacient ul să se centreze cu informația pe această
problemă principală.
Ce nu trebuie făcut – să nu dai într-o terapie impresia unui înterogat oriu, ideea este
aceea de a lăsa, cel puțin iluzia pacientului că el conduce discuția, că atunci el se simte în
siguranță. Interogatoriul rupe relația terapeutului cu pacientul și de poziție întruzivă, de a
intra cu forța în problemele persoanei. De asemenea , nu este îndicat nici să rămană pacientul
pe o poziție pasivă, inițiativa trebuie să existe, dar cu moderatie. Dacă terapeutul este o
persoană însistentă, atunci rezultatul vă fi acela că pacientul va recurge pe rezistență și nu va
discuta despre problemele cele mai delicate. Este i mportat să se respecte retinerile, pudorile
pacientului, dorință pacientului de a păstra o anum ită întimitate. Atitudinea exploratorie poate

53
să ia aspectul unei deschideri, care să semene cu u n ecou cu o reformulare, cu o interogare
indirectă, care să îl duc pe pacient spre discuția căt mai deschisă a problemelor sale: dacă s-a
derulat o discuție anterioară, se pune întrebarea 'vă amintiți unde am rămas la discuția
trecută? ' dacă se dorește să se rămană pe un punct 'ați fi de acord să revenim asupra
problemei, oare nu am trecut prea repede? ', ci să încercăm să incităm 'poate este important
să povestim mai mult despre această situație deși e ste delicată ' expresii de curtoazie, pentru
că îi dă impresia pacientului că este ajutat, și nu este un cobai.
Clarificarea – acea atitudine prin care terapeutul încearcă să î ntroducă mai multă
transparență față de prezentarea unor evenimente de viață ale pacientului care dau impresia
de obscuritate, de nonsens. Această clarificare se poate face prin mai multe forme:
reformularea discursului, a frazelor ( 'deci când îmi spuneai că vă enervați vă doare capu l' –
cu cuvintele persoanei se încearcă să se exprime).
Punerea în relații – terapetul se atașează, se leagă de acea legătură între elementele
prezentate de pacient, elemenente pe care el le-a p rezentat că fiind opuse, în întrebari încearcă
să găsească o legătură în aceste evenimente total o puse.
Confruntarea – datele culese despre diverse situații, comportame nte ale pacientului
sunt după aceea prezentate din nou pacientului, pen tru că acestea să poată reflecta asupra lor
și să gasească asupra lor acele elemente care sunt contradictorii și pe care el nu le-a
conștientizat (de a se plânge de ceva și a nu face nimic pentru a schimba, a face ceva care
vine tocmai să încurajeze menținerea comportamentul ui). 'băiatul cu jocurile de noroc și
mama care încuraja comportamentul băiatului, care a luat împrumut din bancă pentru a-i
plăti băiatului datoria și îi plătea școala, și îi dădea haine, și mama dorea să oprească toată
situația, dar chiar ea încuraja comportamentul băia tului' comportamentul mamei încuraja
comportamentul băiatului.
Explicația – îl determină pe pacient să înțeleagă în termeni r aționali o anumită situație
emoțională prin care trece (pacientul care are o fr ică și amestecă toate lucrurile, și trebuie să
facă o ordine în mintea ei, care sunt fricile rațio nale și iraționale și orice frică îi poate părea
ca fiind anormale și trebuie ajutat să își facă ord ine cum își privește fricile).
Sinteza – terapeutul după ce a strâns o serie de informații , ajunge să îi prezinte și o
concluzie, de aici se poate prezenta situația. Term entul 'însight', momentul acela de iluminare
când pacientul înțelege situația și când înțelege ș i cum să se raporteze la situație, înțelegerea
intimă pe care o are pacientul despre anumite trăir i, privind anumite aspecte ale personalității.
Insightul este un proces fundamental în psihoterap ie, nu este același lucru cu
înțelegerea (conștientizarea), însightul presupune o înțelegere în sensul, nu doar rațional, dar
și emoțional, ceea ce înseamnă că pacientul la sfâr șitul curei terapeutice ajunge la momentul
terapeutic – punerea în acord a gândurilor cu emoți ile, sentimetele care îl însoțesc.
Înterpretarea – este o pârghie importantă în cadrul terapiei, abo rdată cu succes de
terapeuți.
Freud 'interpretarea viselor' , explică conținutul latent al visului, adică semni ficația
profundă pe care o are temerea, scenariu pe care îl are în timpul visului, semnificațiile
inconștiente. În termenii unor altor tipuri de tera pii, problema se pune că interpretarea să
ofere pacientului, un fel de modalitate de a-i trad uce acestuia ceea ce îi exprimă el printr-un
anume comportament. De exemplu, terapia strategic s istemică, se folosește ca interpretare
recadrajul – o anumită situație din viață a unui pa cient este plasată într-un nou context și în
felul acesta i se prezintă o nouă semnificație decâ t i s-a dat de el inițial și pacientul privește
altfel problema.
'o persoană care are fobii, îi este teamă să meargă de acăsă și cheama pe cineva cu el ' de
câte ori vă este frică, sunați și chemați pe cineva ' – tema 'să știți, să vă faceți altfel, că de câte
ori sunati și chemați pe cinevă în ajutor, vă ajuta ți ca frica să existe în continuare, vă adânciți
frica' .

54
'o persoană care de frică nu iasă din căsă – 'care sunt dezavantajele, care ar fi totuși avantajele
sau ce ați pierde dacă ați ieși din situație'
Îndiferent care este demersul terapiei, dacă este psihanalitic, sistemic comportamental,
cea mai bună interpretare este interpretarea pe car e o găsește pacientul însuși, iar interpretarea
terapeutului trebuie să fie cât mai aproape, trebui e să fie o ipoteză care să se apropie de
înterpretarea persoanei. Interpretarea trebuie să f ie făcută în momentul potrivit, să fie pregătit
să primească înterpretarea. Dar dacă sunt făcute to ate etapele și pacientul este căt mai
aproape de înțelegerea comportamentului, pacientul este pregatit să primească înterpretarea.
Suportul – Psihoterapia trebuie să aducă pacientului o susțin ere, o însoțire în cadrul
suferinței pe care o are. Susținerea poate să se ex prime în mai multe moduri de întervenție: un
suport empatic, reformularea verbală, creșterea înc rederii, a stimei de sine, a cunoașterii, a
încurajării (revine cu o reformulare 'credeți că av eți destul curaj dacă ați reușit să faceți așa
ceva) 'mă simt alături de dumneavoastră, puteți con ta pe sprijinul meu'.
încurajării (revine cu o reformulare 'credeți că av eți destul curaj dacă ați reușit să faceți așa
ceva) 'mă simt alături de dumneavoastră, puteți con ta pe sprijinul meu'.
'Cazul Justine' – Justine a venit la terapie pentru că avea despre ea o imagine total
negativă, ea gândea despre ea că ea nu prezenta nic i un interes pentru ceilalți, neavând nici
o calitate care i-ar fi putut face pe ceilalți să î i acorde atenție. În timpul discursului, se
critica, făcea afirmații negative 'sunt o nulitate' , 'sunt incapabilă, fac numai gafe'. Lucrul
terapeutic a constat în cea mai mare parte, în a-i demonstra cu exemple concrete că poate să
aibă încredere în judecățile ei și în ceea ce simțe a în legătură cu judecățile care le făcea.
Pentru asta ea a fost încurajată să observe, reflec tarea pozitivă a acțiunilor ei pe care le
avea față de ceilalți. În sensul acesta a fost pusă să facă liste întregi de observații cu ceea ce
îi spuneau ceilalți, cu aceste observații s-a ajuns la concluzia că primea destul de multe
aprecieri din partea celorlalți. Să observi tot ce se întâmplă în jurul tău, să nu treci
neobservat. În felul acesta, critica ei față de ea însăși a fost redusă”.
Consilierea în psihoterapie
Sfatul este riscănt pentru că poate să ofere pacie ntului o soluție, care nu aparșine
pacientului ci terapeutului, și există riscul ca pe rsoana să devină dependentă față de sfatul
terapeutului sau chiar opozantă 'nu m-a ajutat cu nimic' . În loc să îl ajute pe pacient să devină
autonom, consillerea îl face dependet.
În psihoterapie este exclusă consillerea. Există t otuși situații, situațiile critice, Când un
sfat poate să recurgă persoana să facă lucruri grav e. În funcție de circumstații, terapeutul
poate să folosească consilierea ca mijloc de precau ție și în scop educativ. De asemenea, sfatul
terapeutului poate să ajute un pacient să își pună în aplicare ceea ce a înțeles în, terapie în
viață cotidiană.
Când cineva din familie are o problemă, pentru ca problema să se rezolve, familia este
ajutată, sfătuită să vină la psihoterapeut.
Sfatul în terapiei, poate să fie dat ca și o suges tie. De asemenea, înainte de e da un sfat
terapeutul trebuie să se asigure că pacientul vrea să primească un sfat, nu îi impune, îi
sugerează și se explică pacientului rațiunile, moti vele pentru care i se dă acel sfat. În aceste
conditii, sfatul se dă și să recepentrueze sub form ă unui ajutor pentru că pacientul să poată
acționa și să ia o decizie, și în nici un caz nu se decide în locul ei, a persoanei.
'femeia care dorea să schimbe locul de muncă – să schimbe locul de muncă # doar
emoțional, pregatirea plecării sau fuga'
Prescripțiile – întervin în terapiile comportamentale și sistemice și constau în aceea de a
efectua o sarcină de efectuat în afara terapiei, , de căte ori îți aduci aminte să le scrii', 'când ți
se spune ceva să notezi' 'un pacient dorește să nu mai fumeze și terapeutul îi cere să noteze de
căte ori ia o țigară, în ce împrejurări și ce anume simte când fumează. Această prescripție are

55
două efecte: să înteleagă de ce fumează și în acela și timp îl ajută pe pacient să își refocalizeze
atenția dinspre a fuma la a nota, și scăde consumul de țigări.'
Prescripțiile au rolul de a-l îndepărta pe pacient de modul obișnuit de a se comporta
sau să-și canalizeze frica în anumite momente. Toat e aceste sarcini au rolul să blocheze
comportamentele neeficiente și să creeze alte compo rtamente eficiente. Este de asemenea
important, evitarea criticilor, a reproșurilor 'nu țineți cont de sfaturile mele' , 'nu faceți bine' .
Tentativele de a convinge, de a înfluența, de a ofe ri o soluție, sunt contraindicate. Pacientul
nu este nici elevul, nici discipolul, nici nu se id entifică cu terapeutul și terapeutul trebuie să se
abțină să se implice în viața pacientului, să rămân ă neutru, dacă s-a implicat nu mai este
terapeut, și pacinetul nu este pacient (nu ești pri eten cu pacientul, dacă vrei să îl ajuți nu mai
este terapie).
Expresia, expresivitatea, cuvântul, comunicarea, r ămân centrale în procesul terapeutic
și ajută la realizarea tranziției între un trecut a sumat și un viitor proiectat.

13 Corpul și emoția
Implicarea corporală în psihoterapie, se impune ca un element major de cercetare și de
intervenție mai ales în ultimii ani și intervențiil e care circulă în massmedia se referă la
gimnastică, jogging, chirurgia estetică = intervenț ii care încearcă să răspundă unor nevoi și
unor interese de ordin corporal. Cultura occidental ă într-o anumită etapa a deplasat accentul
atenției șî importanței asupra cognitivului, a conș tientizării. Încă din 1784, Anzleu spunea 'a
te simți că exiști în siguranță în corpul tău auton om reprezintă o stare interioară din ce în ce
mai puțin răspândită.' Pornind de la practica analizei, echipa lui ajunge la concluzia că relația
omului cu corpul este din ce în ce mai perturbată ș i că se pune problema reanalizării relației
corpului cu natura, cu psihicul mai mult decât a di scuta despre corp ca obiect sexual. Un alt
factor care explică aceste terapii psihocorporale a r fi uzura cuvântului, iar spre sec 21
psihanaliza s-a cam erodat, acea metodă a asociație i libere.
Fondatorul terapiilor psihocorporale – Wilhelm Reich, a pus pentru prima dată tehnici
de relaxare corporală. A lucrat cu Freud, practican t de psihanaliză, dar la un moment dat, deși
a afirmat că psihanlaiza a făcut descoperiri putrni ce, totuși după 1933 iese din mișcarea
psihanalitică clasică, și se evidențiază cu trei co ntribuții importante:
• Acordă o importanță specială aspectului energetic a l psihicului
• Pune accentul pe genetalitate
• Acordă un rol din ce în ce mai prepoderent, corpulu i și manifestărilor somatice în
cadrul tehnicilor terapeutice.
Bazele teoretice ale lui Wilhelm se bazează pe ipo teza unei funcționări unitare ale
organismului, demostrând legătura dintre gândurile și sentimentele cele mai elaborate și
reacțiile biologice cele mai elementare. Explică ch iar din punct de vedere neuro-fiziologic
vorbește de functia parasimpatică și simpatică a si stemului nervos și despre plăcere și
angoasă la nivelul psihic, în sensul că el consider a că există o corespondență în aceste
niveluri. De exemplu, el spune că pe de-o parte exi stă o legătură între expansiunea funcția
parasimpatică, plăcere și sătisfacție pulsionară și pe de altă parte există o legătură între
contracție, funcția simpatică, angoasa și frustrare . El consideră că omul în activitatea lui
cotidiană în situațiile în care este expus trece de la frustarea, angoasa, plăcerea și satisfacție.
În momentul când avem de-a face cu o suferință psi ho-somatică (mai puțin o bază
organică și mai mult o baza psihică) se pune în dis cuție perturbarea unor funcții ale
organismului, datorate unor contractări emoționale putemice, sau a unor conflicte. El spune
că chiar represiunile pe care le exercită familia a supra tinerilor poate să conducă la
perturbarea unei funcții organice. Într-una din luc rările sale 'analiza caracterială' tradusă în

56
1971 în Europa, Reich realizată noțiune de înveliș caracterial și explică una din
constatările sale în cadrul curelor terapeutice car e le efectua cu pacienții săi ca rezistență pe
care unii pacienți le manifestă față de terapie se datorează unui înveliș putemic caracterial,
unei carape care s-a format prin mecanismele de apă rare, care s-a declanșat în decursul
dezvoltării unei persoane. Vorbește despre 'rigidit atea psihică reprezintă în realitate partea
esențială a procesului de refulare'. Tot el susține că această rigitate se transformă printr-o
contractură musculara putemică astfel încât, de exe mplu în cadrul nevrozelor se observă
că există nu doar problemele psihice, ci că aceste probleme sunt însoțite de manifestări,
tulburări sau perturbări ale sistemnului neuro-vege tativ și muscular.
Eg: anxietatea cu atacuri de panică
Această descoperire a lui W. Reich, a legăturii di ntre conflictul psihic și suferința
coporală a avut un impact în terapie. El susține o terapie, reconstituirea în cadrul ședințelor
terapeutice a experientelor dramatice infantile pri n intermediile viselor, asociațiilor
pacientului, care sunt experimentate la nivel muscu lar, corporal, În cadrul acestor ședințe, îl
stimuleaza pe pacient să exprime conflictele origin are, prin expresia musculară, mișcări care
să sugereze emoțiile avute la momentul respectiv. O rice, rigiditate musculară, conține istoria
sau povestește și semnificația originii sale. Terap iile care le înîțiază Reich se bazează pe
principiul disoluției contracturii musculare și pri ncipiul este acela de a conștientiza pacientul
acele zone care sunt contractate pentru a putea luc ra prepoderent cu zonele respective.
Descoperirirea zonei de contractură musculară și d estinderea ei contribuie la
descoperirea altor zone de inhibiție și lucrul cu r elaxarea acestora. Demersul terapeutic al lui
Reich reprezintă una din bazele esențiale ale terap iilor psiho-corporale.
Discipolului său, fondatorul bioenergiei – Alexander Lowen
Alt discipol, fondatorul terapiei primare (revenire a corpului la îngrijirea bebelușului) – Janov
13.1 Terapiile psiho-corporale
Nu se confundă cu tehnice corporale nici cu gimnas tica lentă Reprezintă
demersiuni terapeutice autentice, care încearcă să înțeleagă pacientul în unitatea sa psiho-
somatică și plasează corpul în centrul intervenției psiho-terapeutice.
Demersurile terapeutice, țin cont de demensiunea c orporală În cadrul demersului lor.
Ca prin obiect de intervenția avem corpul, nu ca la masaj, nu ca la gimnastică, dar din altă
poziție, este considerat că fiind legat în mod dire ct de viața psihică și se evalueaza că în
cadrul structurii psiho-somatice a subiectului se a flă înscrisă istoria persoanei, care include
mecanismele de apărare și funcționarea energetică.
Deci, că vom aveam, în cadrul dimensiunîi corporal e, locul de manifestare a
personalității și în acest sens, Lowen vorbește des pre lectura corporală, adică că putem citi
anumite probleme psihice. Un alt punct de vedere, e ste acela că, corpul este de asemenea o
expresie, în atitudinile sale, în mimica sa, în ges turile, în tonicitatea sa, corpul traduce într-un
alt registru ceea ce cuvântul, stările emoționale, și afective ale sublectului, modul său de a
relaționa, mișcările pulsionale și conflictele se p ot exprima.
Deoarece, expresia corporală este mai puțin supusă controlului conștient, atunci poate
exprima mai mult atitudini inconștiete și profunde ale sublectului. De aceea, unii terapeuți
spun 'corpul nu ne minte, dimpotrivă corpul ne atra ge atenția asupra problemelor noastre'.
Expresia corporală se poate dovedi în același mijl oc de comunicare privilegiat între
pacient și terapeutul său. De asemena, această expr esie corporală poate să vorbească despre
rezonanța afectivă a cuvântului într-un mod în care cuvintele nu o pot face. Prin corp se pot
traduce în mod simbolic dorințele, apărările, confl ictele persoanei. De asemenea, expresia
corporală permite manifestarea elementelor ierarhic e, din perioada dezvoltării preverbale. În
perioada micii copilării, emoțiile s-au înscris în mod inconștient în mintea copilului.

57
Din punctul de vedere al terapeutului o privire un surâs un gest, poate să exprime
adesea mai mult decât empatia și susținerea verbală . Corpul poate să fie locul unei acțiuni
terapeutice specifice în care se lucrează pe zonele de regitiate, de blocaje, de tensiune și
destindere.
În toate aceste situații nu se acționează asupra c orpului din punct de vedere fiziologic,
care încearcă să se atingă acele căi sau acele zone ale corpului care corespunde unor funcții
fundamentale psihice: apărări, emoții, inhibare, at itudini inconștiente. Reich spune: 'să
învităm pacientul să tacă, să se liniștească și să se relaxeze; limbajul verbal face rol de
apărare, în latura profundă, sunt situații în care cuvintele nu exprimă aproape nimic.'
Principiile de bază și modalități tehnice care se r egăsesc la cele mai
multe dintre terapiile psiho-corporale
Rezidă în propoziția următoare pe care a exprimat- o Lowen și Rogers 'omul este
organismul său', deci chiar și Perls spune că înțel epciunea se exprimă în organism principiul
de lucru prin care se afirmă că ființa umană este c eva natural și activitatea sa psihică se
întâlnește cu activitatea organică și pentru a fi o persoană sănatoasă, trebuie să respecte acest
mod de conlucrare. Terapiile vizează atât schimbare a psihică cât și fizică.
Reabilitarea plăcerii, în cadrul acestor terapii c onfundându-se cu realitatea, obiectivul
terapeutic este acela de a repune persoana în conta ct cu sursele de plăcere și de a-și dezvolta
placerile în acest domeniu.
Importanța acordată relațiilor dintre îndivid și m ediul său de viață, familiar, social,
accentul nu se pune doar pe conflictele înterpsihic e și modul cum reacționează cu mediul sau
de viață și se pune accentul pe faptul că o parte d in conflictele pe care le interiorizează au ca
sursă diferențele dintre nevoile și aspirațiile une i persoane și posibilitățile pe care le oferă
familia și societatea pe care le ofera pentru că ac este aspirații să fie împlinite.
Modalități tehnice comune:
Importanța care se acordă practicii de grup – mult e dintre acestea terapii se practică în
prezent în grupuri sau altrnând ședințele de grup c u întâlnirile individuale.
Importanța 'aici și acum' – terapeutul abordează s ubiectul în expresia sa corporală într-
o relaționare actuală pornind de la ipoteza că ceea ce exprimă subiectul aici și acuma poartă
amprenta unor experimente anterioare.
Pacientul este determinat să trăiască anumite even imente, conflicte în cadrul
ședințelor terapeutice încercând să repună în scenă mai ales în expresia corporală situații,
istorii de viață, care au avut loc în alte etape al e existenței subiectului.
Ex: în ședințele de grup – lucrează pe expresivitat ea corporală (psihodrama), un pacient
vorbește despre agresivitatea tatălui său este ruga t să exprime prin mișcări corporale
agresivitatea pe care a resimțit-o și s-o pună în s cenă și s-o manifeste față de un alt pacient.
Această punere în act îl determină pe pacient să ex prime într-un mod intens emoțiile,
conflictele, și să le traiească direct în situația terapeutică.
A pune accent asupra expresiei corporale și afecti ve și a acorda atenție la tot ce
exprimă pacientul în cadrul comunicării nonverbale. Se folosește termnenul de psihoterapii
corporale, dar se poate vorbi la fel de bine de ter apii emoționale, accentul fiind pus pe
accentul exprimării emoțiilor și a legăturii acesto ra cu anumite istorii de viață, pentru că se
consideră că emoția lasă urme în cadrul corpului da r și al psihicului și că în cadrul emoțiilor,
se poate pune legătura dintre spirit și corp.
Expresia emoțională este un îndice al anumitor stă ri afective și este observabil de-a
lungul anumitor manifestări corporale – mimică, exp resia feței, mișcările mâinilor, intonația
vocii, ritmul și amplitudinea respiratiei. Toate ac estea evidențiază relația persoanei cu ceea ce
enunță și relația cu interlocutorul,
caz Karen care povestește despre mutarea familiei ei dintr-o regiune pariziană regiune
în care ea a stat până la 8 ani după care parinții au hotărât să se mute într-un oraș de

58
provincie. A trebuit să înceapă școala acolo, și du pă ce școala începuse. Ea nu cunoștea pe
nimeni, se simțea izolată și nu vorbea cu ceilalți. Evocând acest episod din viața ei, se simțea
faptul că vocea a început să îi tremure, buzele s-a u crispat, lacrimi au curs pe obraji.
Terapeutul o întreabă dacă se simțea singură, și ea îi răspunde că se simțea pierdută, singură
și izbucnește în hohote de plâns și plânge mult și la căpatul acestor hohote reia discuția: nu
mă așteptam să plâng așa, nu îmi dădeam seama până acuma că a fost atât de oribil. Acum
când vorbesc cu dumneavoastră simt cât de mult am s uferit. La vremea respectivă nu am
vorbit cu nimeni despre cum mă simțeam, chiar nici cu părinții mei. Ei imi repetau că e bine
că am schimbat școala că îmi fac noi prieteni iar e u plecam la școală cu stomacul în gât.
Paul povestește despre corecțiile care i le dădea tatăl său atunci când era copil. ÎI lega
de mâini și îl bătea cu violență cu o curea. Copilu l își ascundea fața între mâini, ca să nu îl
lovească peste față, îi era rușine de urmele bătăil or. Paul pare că nu participa emoțional la
ceea ce spunea, dar în vocea sa nu se observa expri marea nici unei emoții. În timp ce îmi
povestii terapeutul îi spun că nu pare că a suferit . Paul îi spune că a trebuit să se ascundă căt
mai adanc posibil în aceste amintiri. În terapie s- a lucrat cu aceste lucruri – ura, furia care le-a
simțit atunci – aduce echilibrul lui în aceste situ ații.
Lucian își exprimă nemulțumirea în legătură cu faptul că soția l-a părăsit și evocând
acest moment vocea îi scade, buzele încep să tremur e și terapeutul îl simte că e cu lacrimile în
gât și faptul că se luptă să nu plângă. Lucian îi s pune că nu poate să plângă, îi este rușine. Nu
e bine întreaba terapeutul? Nu! spune Lucian. Când eram tânăr și se întâmpla să plang în fața
tatălui meu, tatăl meu își batea joc de mine 'n-ai să începi să te smiorcăi ca o fetiță' . Am
impresia că sunt prea sensibil și vreau să îmi ascu nd această sensibilitate și vreau să fiu mai
viril.

14 Analiză și terapie Neo-Freudiană

Spre deosebire de secțiunile anterioare în care te rapeuții au descris tratemente întregi,
aici Erikson descrie doar o oră din tratamentul unu i tânăr spitalizat, relativ tulburat. În această
sesiune de terapie lui Erikson i se raportează un v is de către un pacient care trecea prin ceea
ce Erikson numea o “criză de identiate”.
Trebuie reținut că această sesiune făcea parte din criza pacientului, dar Erikson
consideră că, criza are mult potențial pozitiv și n egativ în același timp pentru pacient. Când
“piesele se desprind” într-un fel de a vorbi, este momentul în care s-ar putea desprinde
ireversibil, sau ar putea fi “puse la loc” într-un mod nou, mai constructiv. Erikson intuia ca a
doua variantă este cazul acestui tânăr, și a contin uat bazându-se pe această presupunere.
Această atitudinea vis-à-vis de criză, exemplifică viziunea lui Erikson privind
dezvoltarea, și anume că dezvoltarea psihologică es te consecința înfruntării crizelor și
prelucrării inerente ale acestora în diferitele sta dii de dezvoltare a vietii. Deasemenea, este
important de reținut ca deși Erikson continua în mo d ortodox notând implicații de
transferenta în vis, focusul substantiv al înțelege rii visului începe în problemele psihosociale,
interpersonale, culturale și istorice. Erikson, se concentrează în mare parte pe psihologia ego-
ului, și nu pe“psihologie id”, indicând, că într-a devăr acest vis anume ar putea fi interpretat
psihosocial.
Specialistul, spune că într-adevăr aspectele inter personale și psihosociale sunt cele
importante în acest moment al terapiei. Acest fragm ent dintr-un caz oferă cititorului
oportunitatea neobișnuită de a urmări modul de gând ire al unui mare psihoterapeut, pe
parcurs ce deslușește cu pacientul său, înțelesul u nui vis scurt dar foarte important.
Natura Dovezii Clinice

59
14.1 ERIK H. ERIKSON
Trebuie să urmărim calea dovezilor clinice. Făra în doială, adesea singura dovadă care este
considerată a fi “științifică” este dovada mai conc retă a metodelor auxiliare a psihoterapiei –
examinare neuropsihologică, analiza chimică, studiu sociologic, experiment psihologic, etc –
dintre care toate pun pacientul în condiții de obse rvare ne-terapeutică. Fiecare din aceste
metode pot “obiectifica” imens unele probleme, ofer i dovezi neestimabile pentru unele terapii
și conduce la metode de însănătoșire independentă p entru unele categorii de pacienți. Dar
însă nu este natura dovezii oferite în însăși întal nirea psihoterapeutică.
Pentru a introduce asemenea dovadă, am nevoie de u n specimen. Acesta constă în
raportul meu către dumneavoastră a ce mi-a spus un pacient, cum s-a comportat când a facut
asta, și în același timp crezut și facut – o meto da puternic suspectă. Și într-adevăr, am putea
fi la începutul unei ere în care camerele de consul tație (deja mai aerisite și ușoare decât cele a
lui Freud) vor avea mai multe uși deschise către re sursele iluminate ale comunitații, chiar
daca acum au geamuri de cercetare unidirecționale, camere si echipamente de înregistrare.
Pentru genul de dovezi accentuate aici însa mai est e esential ca ușile să fie uneori închise,
izolate acustic si impenetrabile.
Accentuând acesta nu încerc să evit studiu real di n care exemplele noastre provin. Știu
prea bine că mediul din care provin interpretările noastre par a fi ca cele date de către un
evreu altuia într-o stație de tren poloneză.“ Unde mergi? A întrebat primul. La Minsk,
răspunse celălalt. La Minsk!! strigă primul. Spui c ă mergi la Minsk așa că ar trebui să cred că
mergi la Pinsk!. Mergi la Minsk, oricum. De ce ai m inți? ” Este o prejudecată larg acceptată
ca psihoterapeutul punct cu punct, descoperă ceea c e pacientul credea inconstient și că a
suferit schimbări Minsk-Pinsk în arsenalul său tehn ic pentru a ajunge la afirmația sa că
dovezile arată ceea ce vrea să spună. Tocmai din ac est motiv o să încerc să demonstrez ce
metodă ar putea exista în judecata clinică. Ca și s pecimen, voi alege informațiile cele mai
subiective, anume un raport – vis.
14.1.1 Studui de caz. Intervenție terapeutică

Un tânăr pe la douzeci și de ani vine la o sesiune de terapie undeva la mijlocul
primului an de tratament într-un spital psihiatric și spune ca a avut cel mai înspăimântător
vis din viața sa. Visul său, spune el, redă vioi st area de panică care o avea într-una din
“căderile mentale” care l-au determinat să îsi într erupă studiile internaționale în calitate de
misionar și l-au făcut să intre la tratament. Nu po ate să uite visul; părea dureros de real
după ce s-a trezit; și chiar și când îmi raporta, s tarea de vis pare îndeajuns de vie ca să
amenințe simțul realității al pacientului.
VISUL: “O fată mare statea într-o căruță, pe vreme a căruțașilor. Fata era complet
goală, și avea părul unsuros asemenea unui șarpe pe toată suprafața lui. Nu sunt sigur, că nu a
fost mama mea.” Însuși raportul visului, redat într -o voce plăngăcioasă, este urmat ca de
obicei de o varietate de rapoarte în aparența lor i ncidentale al întamplărilor din ziua
anterioară, care până la urmă conduc la o descriere coerentă a relației pacientului cu bunicul
său decedat, un țăran de la sat. De fapt, el se ved e un băiețel care împreună cu bunicul său
trec un pod peste un pârâu, mânuța lui în palma sig ură a bătrânului. Aici, starea pacientului se
schimba, se recunoaște o puternică nostalgie disper ată pentru împrejurările rurale în care
valorile sale de nord sunt clare și puternice.
Cum a ajuns pacientul de la vis la bunic?. Aici ar trebui să spun că, consideram
“asocierile” pacientului a fi cele mai bune indicii spre înțelesul unor elemente obscure
apărute în terapie, indiferent daca acestea sunt un efect puternic, o amintire încăpățânată, un
vis intens sau care revine, sau un simptom tranzito riu. Prin dovada asociată, luam în

60
considerare tot ceea ce îi vine în minte pacientulu i în timpul și după raportarea elementului.
Cu excepția cazurilor de dezorganizare clară a gând urilor, putem presupune că ceea ce
numim funcționarea sintetica al ego-ului va tinde s ă asocieze ceea ce “trebuie să fie
împreună”, prin itemii asociați de-a lungul istorie i, separate în spațiu și contradictorii în
termeni logici. O dată ce terapeutul s-a convins de o anumită combinație a caracterului
pacientului, inteligența și de existența dorinței d e a se însănătoși, se poate baza pe capacitatea
pacientului de a produce – în cadrul unei serii de întalniri terapeutice – o secvență de teme,
gânduri și efecte care pot căuta propria concordanț ă și oferi propria referință. Este desigur
acest trend de sinteză al materialului clinic în si ne care îi permite clinicianului să observe cu
“atenție liberă” să se rețină de la interferențe ne dorite, și să aștepte mai devreme sau mai
târziu o confluență a căutării pacientului de clari ficare curativă, precum și propria încercare
de a recunoaște și numi ceea ce este cel mai releva nt, adică a oferi o interpretare.
În același timp, tot ce se spune într-o oră, este pus în legatura cu sedintele anterioare.
Trebuie înțeles, că orice înțelegere se poate câști ga într-un episod, se datorează faptului că
oferă clarificare asupra unor întrebări anterioare și completează jumătăți de adevăr anterioare.
Asemenea continuitate de dovezi poate fi doar slab schițată aici; chiar și pentru a explica
această singură ședință ar fi nevoie de multe ore. Voi menționa doar faptul în aparență
paradoxal, ca în ședința anterioară pacientul vorbe a despre starea s-a îmbunătățită în viață și
muncă, și a exprimat încrederea și chiar ceva asema nator cu afecțiunea către mine.
În restul orei de raportare al visului am continua t să ascult pacientul, care stătea cu
fața la mine într-un scaun-fotoliu, cu doar scurte întreruperi pentru clarificarea faptelor și
sentimentelor. Doar la concluzia întâlnirii i-am sp us un scurt rezumat a ceea ce a însemnat
pentru mine visul lui. Întâmplător, interpretarea l ui ne-a părut potrivită amândurora pe termen
lung și strategică pentru întreg tratamentul. (Aste a sunt orele despre care ne place să
povestim.)
Cum mă îndrept spre explicația a cum inferențele m- au ajutat să întocmesc cea mai probabilă
a multor posibile interpretări ale acestui vis, tre buie să vă rog să mă însoțiți în ceea ce Freud a
numit “atenție liberă” ce – trebuie să adaug acum – se direcționează înspre meditația
interioară al observatorului chiar și în ceea ce pr ivește “interpretările libere” ale pacientului și
care făra a se concetra prea mult asupra unui item anume, așteaptă să fie influențat de către
teme repetate. Aceste teme vor semnala, inițial sl ab apoi progresiv tot mai puternic natura
mesajului pacientului și ințelesul acestuia. Este d e fapt stabilirea graduală a intersecțiilor
strategice al unui numar de tangenți, ceea ce face până la urmă posibilă localizarea bazei
centrale a fenomenului observat, ceea ce cuprinde “ dovezile”.
În continuare voi încerca să descriu ce posibilită ți pot trece prin mintea unui terapeut;
unele doar rapid, altele cu un sentiment de urgență persistentă, unele abea conștiente și altele
aproape gata de verbalizare și comunicare.
Comportamentul și raportul pacientului nostru mă p un într-o situație de criză
terapeutică, și prima mea prioritate este de a afla unde se află pacientul ca și client și să îmi
dau seama ce trebuie să fac în continuare. Ceea ce trebuie să facă prima și / sau ultima dată
un clinician depinde desigur de locația muncii sale . A mea este o instituție rezidențială
deschisă unde se lucrează cu nevroze severe, psihoz e sau psihopatii borderline. În asemenea
locații, pacienții trebuie să dea dovadă, în moment ele lor cele mai regresive, formele slabe ale
unei tulburări în sensul realității; în comportamen tul lor zilnic, de obicei încearcă să își ocupe
timpul, și să se educe în mod util.; iar în cele ma i bune momente ale lor pot fi intuitivi și ne
putem aștepta să facă muncă creativă și eficientă.
În concluzie deci spitalul poate să își asume un număr de riscuri calculate, iar pe de
altă parte să ofere pacienților săi oportunități de a lucra, de a fi eficienți și de a lua parte la
responsabilități sociale. Faptul ca pacientul v-a r euși într-un final să se integreze în acest
mediu s-a dovedit în “perioada de evaluare”. Istor ia pacientului a fost luată în considerare la

61
interviurile psihiatrice care uneori pot fi conduse și împreună cu membrii familiei; a fost
examinat de către un medic și a fost supus unor tes te psihologice de către specialiști care își
fac treaba “orbește”, adică fără cunoștințe despre istoria pacientului; în final, rezultatele au
fost prezentate întreg personalului într-o ședință, iar concluzia i-a fost prezentată inclusiv
pacientului de către directorul medical. În final, pacientul este suspus unor întrebări de către
director și alți medici din cadrul instituției, iar apoi i se alocă un terapeut.
Asemenea filtrare preliminară i-a oferit terapeut ului un diagnostic general, care
sugerează un set de stari mentale acceptabile, indi cand punctele de risc ale pacientului și
orizontul de însănătoșire. Este de la sine înțeles că nici un fel de pregătire anterioară nu poate
prezice cu certitudine ce înalțimi sau adâncimi vor fi atinse o data ce procesul terapeutic va
demara.
Raportul inițial l-a încadrat pe pacientul nostru astfel: “Testele indică caracteristici
psihotice borderline, într-un caracter inhibat, obs esiv-compulsiv. Totuși, pacientul pare
capabil să se distanțeze în mod spontan de aceste t endințe. În prezent pare să se zbată pentru
controlul precar al unor impulsuri de agresivitate și probabil simte un nivel considerabil de
anxietate.”Cursul tratamentului a confirmat acest d iagnostic prin alte teste”. În concluzie, un
raport de vis de genul celui menționat în asemenea împrejurări va fi pentru terapeut un semn
de diagnoză. Acesta este un “vis anxios”.
Asemenea vis i se poate întampla oricui și o ușoar ă perseverență a stării de vis în zi nu
este patologică. Dar visul acestui pacient pare să fie centrul vizual al unei tulburări afective
severe; fără îndoială dacă asemenea stare va persis ta, ar putea escalada în panică generală,
ceea ce l-a și adus inițial la clinica noastră. Rap ortul acestui vis oribil care este prezent și în
viața trează a pacientului acum are loc pe lânga in formațiile oferite de teste și în afara
spectrului de stări observate anterior în tratament și dovedește că este la nivelul cel mai de jos
din data internării; mai exact, relativ aproape de “inabilitatea sa de a se distanta de tendințe
borderline”.
Prima predicție care trebuie făcută e dacă acest v is este un semn al unui colaps
inveitabil, sau dimpotrivă un potențial beneficiu a l crizei clinice. Prima ar putea însemna că
îmi pierd pacientul și că ar trebui să încerc să mă gândesc la rețeaua de urgență; a doua că
încearcă să ajungă la mine cu un mesaj important ca re eu trebuie să încerc să-l înteleg. M-am
decis asupra celei de-a doua variante.
Deși, pacientul se comportă ca și cum ar fi aproap e de o cădere, aveam impresia că de
fapt era o provocare în toate astea, și anume una d estul de “supărată”. Această impresie a fost
până la un anumit nivel bazată pe comparația dintre ziua prezentă și terapia dinainte în care
starea pacientului părea să se fi îmbunătățit. Era posibil ca inconștientul lui să nu fi fost în
stare să tolereze asemenea însănătoșire? Paradoxul poate fi rezolvat dacă luăm în considerare
faptul că vindecarea înseamn renunțarea la dreptul de a ne baza pe terapie; pentru că un
pacient vindecat să vorbească cu Sf. Francisc ar în semna nu atât de mult căutarea de a fi iubit
cât dorința de a iubi, și nu atât de mult dorința d e a fi consolat cât cea de a consola, în limitele
capacităților.
Raportul de vis comunica, protestând destul de put ernic faptul că pacientul înca mai
este bolnav? Este visul lui mai bolnav decat pacien tul în sine? Pot explica această încercare
de diagnostic, doar prin prezentarea a câtorva conc luzii asemănătoare deduse în mintea unui
clinician și demonstrabile doar prin analiza comuni cării verbale și comportamentale ale
pacientului precum și prin reacțiile mele intelectu ale și afective.
Interpretatorul experimentat de vise se găsește ad esea citind rapoartele de vis la fel
cum citește un medic radiogarfiile. Mai ales în sit uația pacienților reticenți sau în cazul
rapoartelor de caz lungi, un vis adesea descrie doa r a parte foarte mică a faptelor din interior.
Să ne concentrăm întâi pe imaginile din vis. Itemu l central este fata, fără trăsături
identificabile. Nu sunt cuvinte rostite și nu exist ă mișcare. Nu sunt oameni în vis. Este

62
evident deci, că există omisiuni. Un terapeut exper imentat poate spune asta pe baza a unui
inventar implicit al configurațiilor visului cu car e confruntă producția de vis individuală cu
factori prezenți sau dimpotriva absenți din acesta. Acest inventar implicit poate fi făcut
explicit ceea ce am și încercat și eu într-o public ație a unei recenzii făcute asupra clasicului
“prima analiza a specimenului de vis”. O dată ce vi sul a fost discutat, este caracterizat prin
itemii importanți omiși: mișcare, acțiune, oameni, cuvinte rostite. Tot ce avem este o imagine
nemișcată a unei fete care ar putea sau nu să repre zinte pe mama pacientului.
În încercarea de a înțelege ce reprezintă această imagine, terapeutul trebuie să
abandoneze dorința științifică clasică (care duce l a interpretări parasimonious în anumite
contexte, la interpretări “sălbatice” în acest caz) de a căuta cea mai plauzibilă interpretare.
Trebuie să permită atenției sale clinice și a judec ății “liber plutitoare” să îl conducă la toate
fetele posibile care ar putea fi condensate în aces t singur vis iar apoi să decidă de insemnătate
probabilă ar putea explica prezența lor combinată. Voi încerca mai apoi să fac legătura dintre
vis și toate persoanele din ierarhia importanței pa cientului meu, cu fata mea, cea a mamei si
bunicului pacientului, cu înfațișarea lui Dumnezeu, precum și cu grimasa lui Medusa. Astfel,
însemnătatea probabilă, a feței goale și oribile ar putea apărea gradual.
Expresia fetei și tonalitatea pacientului mi-au am intit de o serie de momente critice
din perioada tratamentului acestuia cand era eviden t nesigur de faptul că sunt “întreg la cap”
și era îngrijorat că aș putea să nu fiu de acord cu el sau aș putea să nu mai exist la un moment
dat din cauza nervilor. Acest lucru mi-a atras aten ția asupra întrebărilor care un clinician
trebuie să și le pună în asemenea situații, locul t erapeutului în creațiile (vis, desene, pictură,
etc) pacientului.
În timp ce psihoterapeutul nu ar trebui să își for țeze persoana în semnificația
imaginilor de vis al pacientului, face treabă bună în a ridica încet măștile diferitelor persoane
indiferent că își găsește propria fata în ele sau n u. În acest caz, este o fata goala cu mult păr
oribil. Părul meu adesea neastâmparat ce înconjoară o fața roșiatică intra cu usurință în
creațiile imaginației pacienților mei, ori in forma lui Moș Crăciun benevol ori în cea a unui
căpcăun amenințător. În acel moment a trebuit să i- au în considerare și un item autobiografic.
În a treia lună a terapiei am “abandonat” pacientul pentru a avea o operație de urgență, lucru
care a fost interpretat de către el ca fiind răutat e. În acest moment al terapiei încă mai eram
usor inconfortabil – lucru ce este foarte greu de a scuns de acești pacienți. Un pacient sensibil
desigur va simți conflict între simpatia sa datorit ă careia vrea să aiba grijă de mine, și dorința
lui de drept ca eu ar trebui să fiu cel ce are grij ă de el – pentru că el simte că doar prezența
completă a terapeutului poate oferi îndeajuns de mu lt suport pentru nevoia lui. Am ajuns
la concluzia că fata goală avea de-a face cu o anum ită tensiune din relația noastră și că un
mesaj al visului ar putea fi ceva de genul: “dacă n u știu niciodată când sau dacă te gândești la
tine in loc de a te gândi la mine, sau dacă vei lip si, sau muri chiar cum pot avea sau caștiga
ceea ce am cea mai mare nevoie – o personalitate co erentă, o identitate, o fată?”
Asemenea mesaj indirect însă, chiar dacă se referă la persoana sau situația terapeutică
prezentă se dovedește totdeauna a fi “supra determi nat” ca și un cod condensat care transmite
un numar de alte mesaje referitoare la alte situați i de viață care au fost în aparență îndepărtate
prin terapie. Aceasta o numim “transference”. Dato rită inferenței unei “transferente de
mama” este acum o cerință aproape stereotipică, car e este aptă să conducă viziunile greșite
privind relația dintre trecut și prezent. Am amânat dar nu anulat o discuție privind frica
implicită a pacientului de a-și pierde fața și legă tura acesteia cu remarca s-a conform căreia
nu este sigur dacă fața respectivă este sau nu a ma mei sale. În loc de aceasta, am adresat întâi
frica sa de a-și pierde propria față dacă mă pierde pe mine prea repede.
Tânărul despre care vorbim făcea parte dintr-un gr up mic de pacienți care veneau de
la seminarii teologice. Și-a dezvoltat simptomele p e vremea când mergea la un seminar
Protestant în Vestul Mijlociu unde se pregătea pent ru muncă de misionar în Asia. A realizat

63
că transformarea dorită prin rugăciune, o chestiune care atât din motive de sinceritate cât și
nevoie interioară, o luase mai în serios decât mulț i credicioși de succes. Pentru el, nevoia de a
se uita prin sticla închisă și de a veni “față în f ață” a fost o nevoie disperată care nu putea fi
satisfacută ușor prin niște seminarii moderne. Nu t rebuie să vă reamintesc de multiplele
referiri din Biblie unde Dumnezeu îsi face “fața st ralucită spre om” sau Dumnezeu
întorcându-și fața dinspre om. Tema terapeutică a inferat dintr-un raport al pacientului
privind un vis de anxietate în care o fată era ori bilă până la nivelul de nerecunoscut, care
părea să arate în mod relevant scrupulele religioas e ale pacientului la timpul apariției
simptoamelor psihiatrice – numitorul comun fiind do rițta de a trece spre cineva/ceva ce poate
oferi identiate.
Acest trend de gândire ne conduce dinspre situație clinică imediată (și recunoașterea
feței mele în fata din vis) înspre criza de dezvolt are tipică pentru vârsta pacientului (și
însemnatatea posibilă a lipsei feței ca și “confuzi e de identitate”), și înspre criza vocațională
și spirituală care a precedat caderea pacientului ( și nevoie de fața divină, recunoașterea
existențială). Caruța din vis ne va conduce cu un pas mai înapoi în trecut – și o altă fața
semnificativă.
Calul și căruța, sunt desigur simbolul istoric al schimbării culturale. În funcție de
ideologia individului, poate fi termen batjocoritor care semnifică modalități vechi fără
speranță, sau poate fi simbolul nostalgiei pentru v remurile de demult. Aici ajungem la un
trend în istoria familiei pacientului, trend care e ste foarte semnificativ pentru criza
pacientului. Famila s-a venise din Minnesota unde t atăl mamei lui era un cleric rural de
caracter care se bucura de respectul comunității. A semenea bunici, reprezintă pentru mulți din
ziua de azi omogenitatea valorilor feudale “mari și cruzi cu conștiință, auto-controlați și pioși
fără a-și pierde controlul”.
Când familia pacientului s-a mutat din nord în Pi ttsburghul pe atunci încă acoperit de
smog, mama acestuia găsea foarte dificil să treacă peste nostalgia intensă pentru modul de
viață rural care l-a cunoscut în tinerețe. L-a îmbi bat pe băiat cu această nostalgie pentru viața
rurală și a fost dezamagită puternic când acesta, l a începutul crizei sale de identitate (poate
pentru a trece prin conflictul cultural al familiei ), arăta semne pentru o periodă scurtă de timp
cum că ar putea deveni delicvent. Calul și căruța e rau deci în conflict major ideologic și
tehnologic cu modelul de accelerație locomotorie mo dernă și este deci un simbol al
vremurilor schimbătoare, a confuziei de identitate și al regresiei culturală. Aici, caracterul
oribil nemișcat al visului se arată a fi un item co nfigurațional important însemnând ceva de
genul: a fi blocat în mijlocul unei lumi al schimbă rii și al mișcării. În acest moment am luat
în considerare posibilitatea că fata din căruță tre buie să îl reprezinte și pe bunicul decedat al
pacientului, și el înramat, în păr alb pacientul a pornit (dupa cum am descris mai sus) într-o
serie de amintiri din trecut când bunicul său îl du sese la un teren pentru a-i arăta tehnologia
veche dintr-o fermă din Minnesota. Aici vocabularul pacientului a devenit poetic, descrierea
vividă și părea să treacă la o experiență emoțional ă adevarat pozitivă. Cu toate astea,
pacientul ca prinț tânăr nesăbuit la vârsta aceea ș i-a sfidat bunicul înainte de moarte. Știind
asta, simpatizăm cu lacrimile sale, care cu toate c ele menționate înainte, erau în mod ciudat
perverse și păreau înnăbușite de furie spunând parc ă: “Nimeni nu trebuie să îi promită unui
copil asemenea siguranță iar apoi să-l părăsească.”
Trebuie să ne amintim că toate “absolvirile” umane , înseamnă părăsirea unei stări
cunoscute / poziții familiale, și că toate creșter ile – genul de creștere periclitat în cazul
pacienților noștri – trebuie să accepte acest lucr u.
Adaugăm la inferențele noastre anterioare faptul c ă fața din vis, (în condensarea tipică
viselor noastre) “însemnă” deasemenea fața buniculu i care este acum mort și pe care tânărul
rebel îl sfidase. Situația clinică imediată atunci, istoria căderii pacientului și o anumită
perioadă din adolescența sa sunt au un numitor comu n în ideea că pacientul dorește să își

64
bazeze sănătatea mentală viitoare pe o înfațișare d e înțelepciune și identitate fermă, în timp ce
se teme că furia sa ar fi putut distruge sau va dis truge aceste resurse. Insistențele pacientului
de a găsi siguranța în rugăciune, și în munca misio nară și inabliitatea sa de a găsi pacea în
aceste încercări se încadrează în acest context.
Ar putea fi necesar în acest moment să vă asigur c ă discutăm despre eșecul
încercărilor religioase, nu religiozitatea sau nevo ia de reverență și servicii. De fapt, avem
toate motivele să presupunem că dezvoltarea sentime ntului de fidelitate precum și capacitatea
de a primi sau oferi asta într-un anumit context es te o condiție de bază a sănătății unui tânăr și
a recuperării unui pacient tânăr.
Tema căruței și calului a ajutat la stabilirea pos ibilelor legături dintre mama nostalgică
și tatăl mort și acum în final ne întoarcem atenția spre faptul că pacientul neagă pe jumătate
că a sugerat pe jumatate “Nu sunt sigur că nu este mama mea” Aici reclamația cea mai
repetitivă de pe parcursul terapiei trebuie luată î n considerare. În timp ce bunicul era cea mai
sigură înfățișare din viața pacientului, fața bland ă a mamei rămasese în mintea și imaginația
acestuia în momente în care părea absorbită și dist orsioanată de către emoții puternice și
dureroase.
Testele aplicate înainte, precum și înregistrarea trecutului arătau urmatoarea tema:
“Figura maternă apare în Tematica Testelor Apercepț iunii ca și cea care încearcă să își
controleze fiul prin caracterul ei protectiv precum și prin auto-mila și demonstrare a
fragilității sale la orice dovadă de agresiune din partea fiului. În povești ea este
“înspăimântată” de orice semn al rebeliunii, și mul țumită doar când băiatul este supus și
calm. Pare să existe o agresiune însemnată, probabi l parțial constiența, îndreptată înspre
această figură.” Și într-adevăr, pacientul o descri a cu agresiune și oroare pe mama din
amintiri care era exagerat de exasperată în momente le în care pacientul fusese prea dur,
neatent, prea încăpățânat sau prea insistent.
Nu dorim să o acuzăm pe mamă că s-ar fi comportat în acest fel; putem fi siguri doar
de faptul ca ea părea a fi așa în anumite momente a le amintirilor pacientului. Asemenea
amintiri sunt tipice pentru un anumit gen de pacien ți iar întrebarea dacă acest lucru se
întampla din cauză că toți au un anumit gen de mamă , sau împărtășesc o reacție tipică la
mamele lor, ori ambele este ceea ce ii preocupă pe clinicieni. La orice frecvență, mulți dintre
acești pacienți sunt adânc, adesea inconștient conv inși că au cauzat unele tulburări de bază la
mamele lor. Adesea în timpul nostru, când pedeapsa fizică și mustruiala severă nu mai sunt
atât de des întâlnite, părinții aleg varianta în ap arență mai puțin crudă de a se arăta răniți de
către acțiunile copiilor. Mama “violată” deci pare să apară mai proeminent în imaginile de
vinovăție. În unele cazuri asta devine un obstacol în calea rezoluției adolescenței – ca și când
o restituire fundamentală și destul de imposibilă a r fi o condiție pentru a fi adult. Pentru
păstrarea acestui trend, pacienții despre care disc utăm, tinerii din adolescență târzie ajung la o
cădere sau la limita unor psihoze, și toți dovedesc a fi regresat parțial la cea mai timpurie
sarcina a vieții, găsirea unui sentiment de încrede re îndeajuns de puternică pentru a
contrabalansa acel sentiment de lipsă de încredere de bază la care un bărbat nou născut este
supus în perioada infantilității. Cu toți ne eliber ăm stagii timpurii ale existenței noastre în
vise, în experiențe artistice, și devotament, activ ități în care găsim revigorare. Acești pacienți
însa trec printr-o regresie parțială brusc și inten s în sentimente de singurătate și marea
majoritate sub impresia unui blestem ireversibil.
Prezența vână a mamei în acest vis arată omisia co mpletă a punctelor de vis în tot
materialul: nu există tata nici in vis și nici în t emele asociate. Imaginile tatălui, au devenit
proeminente într-o perioadă mai târzie a tratamentu lui și s-au dovedit a fi importante pentru
soluția finală a problemelor spirituale și vocațion ale. Din asta putem ajunge la concluzia ca în
acest moment, bunicul “stă în locul” tatălui.

65
Pe de altă parte recunoașterea înfățișării mamei în visul gol și părul unsuros ce înconjura fața
sugerează discuția unui simbol semnificativ. Nu a e xplicat Freud Medusa și părul de șarpe cu
gura deschisă ca și simbolul golului feminin și exp resia ororii masculine în feminitate? Este
adevărat că o parte din amintirile și asociațiile f ăcute de pacienți (raportate în alte sesiuni în
relație cu emoțiile mamei) pot fi reduse cu usurinț ă la observații infantile și reflecții privind
“probleme feminine”, graviditate, și supărări post- partum. Lipsa feței, în acest sens poate de
asemenea să însemne gol interior, (dintr-un punct d e vedere masculin) “castrare”. Contrazic
atunci sau nu simbolismul Freudian dacă pun accent pe aceast fată oribilă complet goală,
reprezentarea lipsei de fata, sau lipsa de identita te?, În contextul interpretării clasice imaginea
de vis ar fi în primul rând simbol sexual ce trebui e evitat, în momente de reprezentare a unui
pericol privind existența continuă a identității in dividului. Considerațiile teoretice ar putea
arăta că aceste interpretari nu se exclud una pe al ta. În acest caz o posibilă controversă este
înlocuită de către punctul de vedere clinic ca simb ol ce urmează a fi interpretat trebuie întâi
să fie făcut imediat relevant. Ar fi utilă folosire a simbolismului sexual în mod dogmatic în
timp ce nevoile personale acute pot fi considerate dominante un material concordant.
Simbolismul sexual al acestui vis a fost luat în co nsiderare la timpul potrivit, când a reapărut
în alt context, anume în cel al bărbăției și al sex ualității și a arătat conflictul bisexual inerent
în toate conflictele de identitate.
În retrospectivă, o anumită temă al visului este r ecunoscută în patru perioade a vieții
pacientului – toate absolviri premature care l-au l ăsat nervos și cu frica privind ceea ce urma
să abandoneze în loc de anticiparea unei mai mari l ibertăți și a unei identități mai reale:
tratamentul prezent – frica pacientului că prin vre -un act de furie oribilă (din partea lui, sau a
mea sau a amăndurora) m-ar putea pierde, și prin as ta și-ar putea pierde șanse de a-și
recaștiga indentitatea prin încrederea investită în mine; educația religioasă imediat precedentă
– și încercarea sa prematură de a găsi acea “prezen ță” ce ar putea umple golul interior prin
rugăciune; tinerețea sa mai dinainte – și speranța sa de a câștiga putere, pace si identitate prin
a se identifica cu bunicul său; iar în final copilă ria timpurie – și dorința sa disperata de a
păstra în viață fața caritabilă a mamei sale pentru a învinge teama, vinovăția și furia pentru
emoțiile acesteia. Asemenea redundantă arată spre o temă centrală care o dată găsită, oferă
însemnătate tuturor materialelor asociate. Tema est e : “Oricând încep să am încredere în
puterea și dragostea cuiva, un sentiment nervos și bolnăvicios strică relația și ajung să nu mai
am încredere, ajung gol și sunt victima furiei și a disperării.”
S-ar putea să vă obosească obiceiul clinicianului d e a vorbi pentru pacient sau de a pune în
gura acestuia inferențe care în aparență ar putea f i obținute de la acesta prin simple întrebări.
Clinicianul însa nu are dreptul de a-și testa recon struicțiile până ce formulațiile încercate nu
sunt combinate într-o interpretare completă care pa re corectă pentru el – clinician -, și care
promite, dacă este vociferată în mod corect să pară corectă și pentru pacient. Când se ajunge
la acest punct, clinicianul poate vorbi, pentru a-ș i ajuta pacientul în exprimarea afecțiunilor și
imaginilor acestuia într-un mod mai comunicativ și de a-și comunica propriile impresii.
Dacă, conform lui Freud un vis de succes este o în cercare de a reprezenta o dorință a
fi îndeplinită, încercarea și îndeplinirea nereușit ă in acest vis este de a găsi o fata cu o
identitate de durată. Daca un vis de anxietate care sperie visătorul să iasă din starea de somn
este un simptom al neîndeplinirii unei dorințe, tem a centrală tocmai formulată indica cel puțin
o tulburare internă care a cauzat lispa încrederii de bază în perioada de pruncie.
Mi s-a părut important faptul că, comunicările mel e să contine o declarație explicită a
răspunsului meu emoțional la raportul de vis. Pacie nții de tipul tânărului nostru, care înca
sunt supărați la vărsta de 20 și de ani de ceea ce sunt considerate emoțiile ciudate ale mamei
în perioada prunciei, pot învăța să delimiteze real itatea socială și să tolereze tensiunea
emoțională numai dacă terapeutul reușește să juxtap ună reacțiile sale emoționale cu emoțiile
pacientului. Astfel, pe parcurs ce am revăzut cu pa cientul o parte din ceea ce v-am descris, i-

66
am spus fără ranchiună, dar nu și fără o oarecare i ndignare sinceră, că răspunsul meu la
relatarea sa includea și un sentiment de a fi ataca t. I-am explicat că mă îngrijorase, mă făcuse
să îmi fie milă, mă atinsese cu amintirile sale, și mă provocare să dovedesc, toate în același
timp bunătatea mamelor, imortalitatea bunicilor, pe rfecțiunea mea și harul Domnului.
Cuvintele folosite, într-o interpretare totuși sun t dificil de reținut, și când sunt
înregistrate sau reproduse ulterior par adesea la f el de arbitrare ca orice limbaj privat
dezvoltat de către două persoane pe parcursul unei relații intime. Dar orice se spune, o
interpretare terapeutică deși scurtă și simplă în f ormă, ar trebui să contine o temă unica
asemenea celei prezentate de catre mine, o temă com ună în același timp în trendul dominant
al relației pacient-terapeut, o porțiune semnificat ivă a simptomatologiei acestuia, un conflict
important din copilăria acestuia și fatele corespun zatoare a vieții amoroase și profesionale a
pacientului. Sună mai complicat decât este. Adesea o remarcă foarte scurtă și întâmplatoare
se dovedeste a conține toate astea; iar trendurile sunt (și trebuie să repet in toate concluzia) în
relație foarte strânsă una cu alta în mintea pacien tului pentru care trecutul traumatizant este
desigur o frontieră prezentă perceput ca și conflic t acut. Asemenea interpetare deci, leagă
modul de rezolvare a problemelor al pacientului și al terapeutului de asemenea.
Terapeuții de diferite temperamente și convingeri au păreri diferite în ceea ce
înseamnă interpretarea: o explicație impersonală și autoritară, o sugestie caldă și parentală, o
predică lungă sau o încurajare scurtă de a continua și a vedea ce urmează. Intervenția în acest
caz însă, subliniează un punct metodologic într-ade văr unic muncii clinice, anume dispoziția
clinicianului de sentimente “mixte”, emoțiile și op iniile sale. Dovezile nu sunt “toate acolo”,
dacă nu reușește să își folosească propriile răspun suri emoționale pe parcursul unei întâlniri
clinice ca și sursă de dovadă și ghid de intervenți e, în loc de a le pune la o parte susținând
obiectivitate. Aici este esențiala condiția de baz ă a terapeutului și a experienței didactice a
acestuia în domeniul psihanalitic, pentru ecuația p ersonală în raspunsul emoțional al
observatorului ca fiind la fel de importantă în psi hoterapie ca cel al simțurilor în laborator.
Emoțiile refulate se ascund foarte ușor în punctele oarbe, cele mai încăpățânate ale
terapeutului.
Nu doresc să fac prea mare caz din asta, dar aș su gera în trecere ca unii dintre noi, în
dezavantajul nostru am îmbrățișat o obiectivitate c are poate fi susținută doar prin auto-
păcălire. Dacă “psihanalizat” omul află că, chiar ș i impulsurile sale repudiate sau negate ar
putea “avea dreptate” în a nu dispărea fără urmă (u rmele fiind simptome), la fel al putea afla
că judecatele etice cele mai puternice ar putea ave a dreptate chiar dacă viața modernă nu le
consideră a fi avantajoase sau inteligente. Orice p sihoterapeut atunci care își alungă
sentimentele etice cu furie morală irațională se li psește pe sine de o unealtă principială a
percepției clinice. Deoarece cum și senzualitatea n oastră devine mai acută, la fel și indignarea
noastră recunoscută și cercetată pentru greșeli de proastă dispoziție, este o unealtă importantă
atât pentru teorie cât și pentru terapie. Adaugă la investigații ceea ce s-a întâmplat de fapt cu
indivizii bolnavi, unde să ne uităm după acești fac tori epidemiologici care ar trebui și este
necesar să se întample fiecăruia. Dar asta însemnă că într-un mod sau altul, adăpostim un
model al omului care ar putea servi ca și bază știi nțifică al postulării, al unei relații etice al
generațiilor; și că suntem angajați acestuia chiar dacă abrogăm partizanatul în anumite
sisteme de moralitate.
Anumita combinație de emoție disponibilă și gândir e receptivă, marchează atunci
stilul terapeutului și este exprimat în variații al e expresiilor faciale, posturii și al tonului vocii .
Baza intervenției terapeutice este cel mai decisiv , și sfideaza orice încercare de
relatare definitivă. Această dificultate nu este de pașită de acum larg împărtășitul obicei de
sustinere al “omului” în loc de întalnire “tehnică” . Chiar și omenia poate fi “postura”
volubilă, și ar putea veni timpul când e nevoie de un ordin oficial împotriva folosirii în zadar
al acestui cuvant, “uman”.

67
Ce ne asteptăm să contribuie pacientul la concluzi a dovezilor? Ce ne spune că
interpretarea noastra a fost “corectă”, afirmând as tfel că dovezile sunt atât de conclusive
precum sunt în linia noastră de muncă?. Cel mai sim plu răspuns este că acest pacient anume a
fost amuzat, încântat și încurajat când i-am spus c ă gândurile și sentimentele mele despre
încercerea s-a necesară de a mă împovăra cu un viit or căruia ar putea să-i facă față singur – o
afirmație care nu s-a dorit a fi o sugestie terapeu tică sau o încurajare clinică, ci mai degrabă
bazată pe ceea ce știam despre resursele sale inter ne, și despre cum s-a folosit de
oportunitățile oferite de către comunitatea noastră terapeutică. Pacientul a părăsit ora de
terapie – la care venise cu un sentiment de dezastr u eminent – cu un zâmbet larg și încurajare
evidentă. Altfel doar viitorul putea arăta dacă pr ocesul de recuperare a avansat până la acest
moment.
Acum trebuie să recunoaștem că experiența visului în sine a fost un pas important în
direcția recuperării. Nu aș dori să vă las cu impr esia că l-am acuzat pe pacient că și-ar fi
prefăcut boala, sau că i-am subinterpretat visul câ nd am spus că înseamnă disperare și rușine.
Dimpotrivă, am recunoscut că își asumase un risc re al cu mine și cu el însuși. Sub protecția
mea și a spitalului ajunsese la fund, riscând repet iția căderii sale inițiale. Mersese la limita
realității și a cules din ea, o imagine puternic co ndensată și în aparență anarhică. Totuși
această imagine, deși experimentată ca și simptom, era de fapt un fel de creație, sau o
comunicare și provocare puternic condensată și impo rtantă la care teoria mea clinica specifică
m-a facut receptiv. Un simț al reciprocității și al realității a fost astfel restaurată, întărită prin
faptul că prin acceptarea transfereței sale a fi im portantă, am refuzat să fiu atras în ea. Nu am
jucat rolul mamei, al bunicului sau al lui Dumnezeu (asta fiind cel mai dificil), dar i-am oferit
ajutorul meu ca cel definit de statutul meu profesi onal în încercarea de a înțelege ce este în
spatele neajutorării sale. Relatând faptul că furia sa o trezea pe a mea, și faptul că puteam să
fac asta fără a mă pune pe mine sau pe el în perico l, i-am putut arăta că în visul său l-a
confruntat și pe Medusa – un gorgon pe care deși ni ci unul din noi nu era, puteam totuși să îl
omorâm împreună.
Dovada corectitudinii infereței noastre nu constă întotdeauna în încuviințarea imediată
a pacientului. Am indicat de fapt cum după această experiență a visului, pacientul
încuviințase prea mult timp, de o ora / ședință. În schimb dovada este în modul în care
comunicarea dintre terapeut și pacient “continua să miște”, conducând la descoperiri noi și
surprinzătoare și la tot mai accentuată acceptare d e catre pacient a propriei responsabilități.
V-am dat un exemplu care se termină într-o notă co nvingătoare, lăsând atât terapeutul
cât și pacientul cu senzația ca sunt o pereche dest ul de deșteaptă. Dacă ar fi cerința generală
să terminăm fiecare dovadă clinică în acest fel, am avea la dispoziție prea puține exemple
convingatoare. Dacă sunt sincer cred că adesea învă țăm mai mult din eșecurile noastre – dacă
este nevoie am putea face o revizuire a lor în ceea ce privește problema indicată aici. Dar sper
că am reușit să demonstrez că există îndeajuns de m ultă metodă în stilul nostru de muncă de a
forța presupuneri favorite să devină inferențe prob abile prin compararea diagnosticului
pacientului cu ceea ce știm despre acest gen de boa lă și starea de sănătate fizică aferentă;
nivelul lui de dezvoltare și ceea ce cunoaștem a fi criza “normativă” al acestui grup de vârstă;
coordonatele poziției sale sociale și ceea ce știm despre șansele unui bărbat de tipologia lui,
inteligența, educația a acestuia în actualitatea so cială a timpurilor noastre. Asta ar putea fi
greu de crezut dacă nu am auzit sau întâlnit o seri e de întâmplări ca cea descrisă aici, seria
fiind caracterizată de o schimbare progresivă sau r egresivă în toate domeniile menționate:
precum sunt dovezile folosite în conferințele și se minariile noastre clinice.

68
15 Analiza și terapia Jungiană
Ar fi util să începem discuția despre cazul lui Dr . Jacobi cu câteva observații generale
despre analiza Jungiana. Jolande Jacobi, cea mai de seama aderentă a lui Jung a descris
(1968) aspectul împătrit al situației Jungiane. În tâi cel analizat își descrie verbal conștientul.
În al doilea rând, terapeutul câștigă acces la inco nștientul pacientului prin visele și fanteziile
acestuia (aici înțelegem și producții artisitice cr eate de către acesta). In al treilea rând relația
dintre terapeut, și pacient adaugă o parte obiectiv ă celor două părți subiective. În al patrulea
rând, cele trei aspecte existente sunt amplificate, și elaborate de către terapeut (incluzand
relația activă nedorită a asociațiilor libere făcut e de către analist privind pacientul).
Ca și Freud, Jung credea că o privire în inconștie nt este calea către schimbarea
terapeutică dar a adăugat tehnici noi celor create de către Freud. Mai important decât aceasta,
a schimbat viziunea temporară a terapiei. Cu toate ca Jung a recunoscut importanța
evenimentelor din trecut, a accentuat mult mai pute rnic interpretarea înțelesului și
semnificației conflictelor prezente și a scopurilor viitoare ale pacientului. Fiecare grup de
vârstă are nevoie de o altă soluție chiar pentru pr obleme identice. În analiza Jungiană,
pacientul trece prin stadii definite ajungând în fi nal să înțeleagă și să fie în armonie atât cu
inconșitentul personal cât și cu arhetipurile incon știentului colectiv.
Analiza Jungiană pune accent nu numai pe înțeleger e ci și pe auto-realizare. Jung
consideră vârsta adultă a fi o perioadă de posibili tate uriașă pentru creștere spirituală și
maturizare, și una din scopurile terapiei este ajut area pacientului să atingă aceste scopuri.
Simbolurile și visele sunt interpretate mult mai ac centuat de către terapeuții Jungieni decât de
cei Freudieni sau neo-Freudieni, și adesea ele sunt asociate cu arhetipurile inconștientului. În
final, analiștii Jungieni sunt permanent mai activi decât psihanaliștii. Foarte rar folosesc o
canapea sau văd pacienții doar din când în când pen tru perioade scurte.
Dr Jacobi prezintă cazul lui Werner, un bărbat de 24 de ani care i-a cerut ajutorul
deoarece era deranjat de dorințe homosexuale putern ice și era incapabil să dezvolte relații
satisfacatoare cu femei. Analiza a durat mulți ani cu discrepanțe între perioadele când Werner
încetase terapia. În munca ei cu Werner, dr. Jacobi a pus accent pe visele și picturile acestuia,
picturi pe care dr. Jacobi insista să le vadă. Treb uie să fim atenți la accentul puternic pus pe
interpretarea simbolică a acestor vise și creații a rtisitice, și la modul în care acestea au fost
folosite pentru a-l ajuta pe Werner să își exprime, să înțeleagă conflictele și afectiunile. Mare
parte din materialul lui Werner pare explicabil în mod egal prin principii analitice, și putem
să ne întrebăm cum alti terapeuti din această secți une l-ar fi înțeles și abordat pe Werner.
Deoarece tratamentul a avut succes, ridică o între bare interesantă în Introducerea
generală a acestui volum, dacă substanța concretă a teoriei terapeutice sau psihologice este
factorul crucial sau simpla existență a unei relați i terapeutice este ceea ce ajută, indiferent
dacă acel cineva este Jungian, Freudian sau orice a ltceva.
Fără a ține morală sau a critica, dr. Jacobi a fos t dispusă să-l ghideze pe Werner, să-i
dea sugestii și sfaturi. Este clar că își privește rolul a fi unul flexibil și chiar în perioadele în
care nu îl trata pe Werner, ei au menținut legătura prin telefon și scrisori. Foloseau
corespondența și telefonul și în perioada terapiei pentru că se întâlneau doar o dată pe
săptămână. Deoarece Freudienii foarte rar ar aborda asemea tratament, cititorul ar trebui să se
gândească dacă ele au fost sau nu utile, și de ce. Datorită atitudinii permisive (fară să judece)
din partea dr. Jacobi, unii cititori ar putea fi de ranjați de atitudinea ei vis-à-vis de
homosexualitate și homosexuali. Ca și răspuns la as ta, trebuie să menționăm că atitudinea ei a
fost oarecum permisivă avănd în vedere pregătirea e i locația tratamentului (Suedia
conservativă), precum și perioada în care s-a petre cut (la sfarșitul anilor 1940 până la
mijlocul anilor 1950).

69
În final, la fel ca și în alte cazuri din această secțiune, scopul era înțelegerea. Werner
nu a devenit nicioadată heterosexual, însă a reușit să muncească și să iubească mai bine, și a
avut un control general mai bun asupra propriei vie ți.

Un caz al homosexualității
JOLANDE JACOBI
Jung (în comunicările personale) susținea ca homose xualitatea avea de-a face cu o problemă
umbră; anume un element reprimat, nediferențiat de masculinitate în bărbați și de feminitate
în femei, care în loc de a fi dezvoltat la nivel ps ihologic din adâncimea psihicului, este căutat
pe plan biologic prin “fuziune” cu un alt bărbat sa u femeie, după caz. Asta se întâmplă ori
prin identificare cu mama pentru a fi iubit de cătr e tată ori prin căutarea fuziunii cu tatăl astfel
câștigând mai multă putere pentru a poseda (deține) o femeie. În cazul majorității
homosexualilor, ambele forme există alternând în fu ncție de rolul asumat (de femeie sau
bărbat) în relația homosexuală. Este știut că integ rarea umbrei și prin urmare a masculinității
care lipsește oferă un sentiment de siguranță și pu tere și rezultă și curajul necesar de a aborda
celălat sex…

15.1 STUDIU DE CAZ
În contiunare aș dori să prezint un caz. Cititorii , pot să decidă pentru ei înșiși dacă a
fost sau nu un succes din punct de vedere terapeuti c.
Werener, un tânăr palid și timid de 24 de ani a ven it prima data să mă vadă în 1948. A fost un
funcționar de stat într-un alt oraș și putea veni l a Zurich doar duminica. Tratamentul lui a
avut loc în mai multe etape într-o perioadă lungă d e timp. Prima etapă a durat 3 ani; a doua
aproximativ 6 luni după o pauză de aproximativ de 1 an, iar a treia în jur de 3 luni după o
pauză de 1 an și jumătate. În total am avut 180 de ședințe, a câte 1 1/2h fiecare. Mai târziu
venea la mine din când în când, atunci când ceva ie șit din comun îl deranja, la început de 3 –
4 ori pe an, apoi de fiecare Crăciun.
Werner, provenea dintr-o familie de protestanți, ș i era cel mai mic dintre cei 5 frați.
Avea trei surori mai mari, un frate mai în vârstă ș i un alt frate cu trei ani mai tânăr decât el.
Bunica din partea mamei era foarte săracă dar el o iubea, după spusele lui “mai mult decât pe
oricine în lume”. Bunica din partea tatălui în schi mb o consideră o vrăjitoare batrână despre
care spunea că totdeauna se plânge pentru ceva. Ea a murit când Werener era copil.
Ambele ramuri ale familiei aveau în istoric pertur bări psihologice severe. Pe partea
maternă, erau membrii care dădeau dovadă de fanatis m religios,episoade de schizofrenie și
perioade de spitalizare. Cei care nu erau puternic perturbați erau “dificili”. Pe partea paternă
există alcoolism, infracționalitate, depresii și te mperamente violente. În familia restrânsă,
mama lui Werner avea astm și era adesea isterică; t atăl, un fermier era grosolan, incult și
infantil. Dintre surori, una era paranoică și alta era depresivă. Fratele mai mare nu avea copii.
De fapt nu era nici un membru al familiei care nu e ra abnormal.
Descoperirea faptului că mama lui era un copil nele gitim și tatăl ei nu era cunoscut, l-a lovit
pe Werner pe neașteptate. Cunoștința l-a redus la o stare de panică și stres de personalitate.
Când a aflat avea 15 ani. Încă de copil însă s-a co nvins de fantezia că părinții lui nu sunt
părținii lui reali și că a fost “găsit”, atât de ne lalocul lui s-a simțit în acel mediu. Doar frații ș i
surorile lui erau copiii adevărați ai părinților să i și el era “total diferit” de aceștia.
După terminarea liceului a acceptat o ucenicie com ercială, deoarece nu își permitea să
își continue studiile. Spunea că cel mai mare vis a l lui era să devină ori preot ori psihiatru – la
fel cum mulți alții doresc dintre cei care vor să î și vindece propriile infirmități prin alții. După
ce a ascultat un seminar care l-am susținut, a veni t la mine pentru că voia să “asiste la

70
îmbunătățirea morala al omului prin sacrificiu pers onal, precum și muncă și cercetare
neobosită”. Îi plăcea să filosofeze și era inamorat de muzica și probleme religioase.
Werner era un idealist și un visător – la fel cum s unt mulți alți homosexuali. Până la vârsta de
16 ani fusese “normal” spune el, deși adesea bolnav și răsfațat de către mama. Apoi în timpul
unei vacanțe petrecute în partea franceză a Suediei , fusese “sedus” de către colegul lui de
camera și învățat să se masturbeze ca să – în cuvin tele lui – să ajungă la satisfacție sexuală
într-un mod “anormal”. “Derapajul” lui sexual a avu t un impact puternic asupra vieții lui
după acel moment. Se consideră păcătos și depravat, dar nu putea rezista acestor sentimente.
În interior deci a devenit tot mai instabil și depr imat.
Succesul terminării școlii i-a oferit un sentiment de suport pentru o perioadă scurtă de
timp, dar care nu a durat mult fiind urmat de o “că dere nervoasă” acompaniată de sentimente
de anxietate, tremurat, vinovăție și insomnie. Aces te simptome au rezultat într-o perioadă
scurtă de tratament psihiatric. La scurt timp după asta, Werner a fost implicat într-un accident
cauzat de către un sistem electric defectuos. În ac eastă stare de supărare a venit la mine. A
încercat adesea să se împrietenească cu fete, încer cări care au fost respinse astfel încât până la
urmă a ajuns să urască femeile. De la experiența lu i din Lausanne, el își trăise
homosexualitatea doar în fantezie dar nu în forma f izică concretă. Se simțea foarte atras de
bărbați puternici, mai ales dacă aceștia purtau uni formă – de exemplu șoferi de autobuz, a
căror putere îl uimea. Cu toate astea la începutul terapiei, nu renunțase la dorința de a deveni
“normal” și de a fi capabil să se îndrăgostească de o femeie.
Werner s-a aruncat în tratament cu mare zel. Pentr u că ne puteam vedea abea o dată
pe săptămână, își turna tot ce avea de spus în scri sori lungi, confesiuni asemănătoare
“meditărilor” de jurnal, care au ajuns la nivel de volume. Se implica cu multă emoție. Într-un
timp foarte scurt el a dezvoltat un transference pu ternic și a devenit încrezător. Povestea doar
puține vise dar care aveau importanță mare pentru e l.
În primul vis, care venise după a patra oră și ilu stra sentimentul lui de percuție față de
umbra mamei lui. În vis, Werner era pe o pajiște în clinată din munți care se termină brusc (el
stătea pe un “plan înclinat”). Din spate se apropia u vaci cu coarne ascuțite (asta fiind din
backgroundul neprotejat). Apoi a apărut și mama lui lângă care stătea o singură vacă. În
termeni Jungieni, asta reprezintă cealalta parte a mamei, umbra ei, simbolul mamei mari
arhetipice. Aceasta vacă alerga spre el cu coada ri dicată, amenințând că îl va împunge. (aici,
în spatele mamei adevărate, vedem existența umbrei mamei, și amenințarea ce o reprezenta
pentru Werner prin aspectul coarnelor ascuțite, pen etratoare, falice). El a alergat înspre stânga
(s-a refugiat în inconștient) în spatele unui peret e despărțitor din lemn, care în mod ciudat era
transparent ca sticla (acesta reprezintă un mecanis m de protecție). Prin asta el era capabil să
vadă ce anume îl amenința și și-a văzut mama clar. Toate acestea l-au înspăimântat atât de
mult încât s-a trezit plin de transpirație cu inima bătându-i puternic.
În această fază a tratamentului ei ii scria mamei lui (în jurnalul său): “Look-ul ei,
dragostea ei, căldura ei devin prea apăsătoare; mă închid și pare că încerc să trec printr-o
carapace transparentă care mă închide. “Am o rezist ență puternică în mine. Ea ar dori să fiu
îngrijit, curat și cu un comportament bun. Este atâ t de pios și creștin să îți petreci întreaga
Duminică la biserică, iar în restul săptămânii să t e comporți ca un diavol?
Al patrulea vis ilustra ce-a de-a doua problemă a lui. În acesta el reexperimenta faptul
că vecinul său, Fred, i-a arătat posteriorul dezbră cat în podul casei, și modul în care acesta se
pregătea să aibe relații sexuale cu Werner. În acel moment însă, când Fred se pregătea să își
introducă penisul în anusul lui Werner, acesta s-a trezit confuz și speriat. Fred apărea des în
visele lui și era clar că încă din perioada copilăr iei, tendințele lui homosexuale erau prezente.
La o perioadă de timp după asta, el a visat o maim uță masculină cu care avusese
relații sexuale, la fel cum făcuse înainte cu un pr ieten. În vis era mai tânăr decât în realitate.
“Maimuța stătea cu spatele la perete și eu stăteam cu spatele la el” spunea Werner.“Când și-a

71
introdus penisul în anusul meu, am simțit o durere slabă. Cumva eram convins că este o
maimuță, dar totuși mi se părea că il recunosc în e l pe Fred, vecinul meu cu care avusese loc
prima mea joaca sexuală. Nu reușeam să uit visul ac esta.”
Cu o altă ocazie și-a amintit că el experimentase sexual cu fratele lui în jurul vârstei
de 7 ani. Asemenea joacă copilărească între frați e ste adesea întâlnită la homosexuali.
Primele luni de terapie au fost preocupate de discu ții despre amintiri din copilărie, relația lui
cu părinții, frații și surorile, și înainte de toat e de ambivalența către mamă și ura pentru tată.
Werner avea totdeauna noțiunea că trebuie să cucere ască o fată. Va avea success într-o zi –
trebuie, sau așa credea el. A avut mai multe încerc ări dar toate s-au finalizat în eșec. S-a
culcat cu soția unuia dintre colegii lui de muncă, dar s-a dovedit impotent. Mai târziu scria
“partea mea superioară voia, dar partea inferioară nu” – o remarcă caracteristică pentru un
homosexual. Apoi mi-a spus că avusese fimoză in cop ilarie și probabil din cauza asta “nu a
fost să fie!”. După asta, a decis să facă operație urmată de o perioadă plină de durere și
sângerare, prevenindu-l astfel fizic să mai poată d ori femei sau bărbați de altfel.
Prin operația de fimoză a intervenit o schimbare. Înainte, când mergea să înoate îi era
frică să intre în apă, și o făcea doar atunci când organul genital i se vedea puternic prin slip,
numai pentru a arăta că este bărbat și cu dorința d e a observa organele genitale a altor bărbați.
După asta, se simțea mai puțin rușinos și “mai mora l”, spunea el. Totuși el continua să scrie:
“mi-ar plăcea să trăiesc, să mă dezvolt. Nu conteaz ă pe cine strângi în brațe, dacă este bărbat
sau femeie. Orice ar oferi Dumnezeu este bine.” Nu am luat atitudine și l-am lăsat – cu greu,
adevarat – să își ducă lupta, fiind entuziasmată să văd care-i va fi concluzia. Îi arătam cum
trebuie să se simtă liber, necriticat și acceptat d e către mine și că eu nu trebuie să intervin.
După această convalescență, el pendula între cele două sexe: o dată a devenit fascinat
de un bărbat și a alergat după el, dar numai din do rința de a avea discuții platonice cu acesta.
În același timp dorea să fie cu el tot timpul. Încă mai spera să fie capabil de relații sexuale cu
o femeie, și avea o anxietate atât de mare în legăt ură cu asta, încât s-a dus la un doctor care i-
a prescris tratament de injecții cu vitamine.
Această abordare însă, nu a fost de folos. A deven it tot mai neliniștit și îi era din ce în
ce mai greu să doarmă. Dupa 31 de ore de tratament a avut urmatorul vis, care l-a perturbat
foarte de puternic deoarece schița într-un mod foar te crud aspectul animalic al relațiilor sale
homosexuale cu fratele său Paul și prietenul său, F red.
“Sunt într-un șanț de pietriș, probabil cel a lui ta tăl meu, unde a avut loc prima mea
experiență homosexuală. La dreapta mea este un pere te făcut din pietre. De jur împrejurul
meu este o baltă mica. Stau pe niște pietre care pr oiectează în baltă. Fratele meu, Paul stă
lângă mine. Șopârle mici și mari sunt în jurul nost ru peste tot: pământul și apa sunt pline
ochi de ele. Într-o crăpătură din perete văd un șar pe mare colorat, care se mișcă parcă ar fi
blocat între pietre și încearcă să se elibereze. În final reușește și sare în apă. Văd, foarte clar
cum înoată în jurul meu apropiindu-se tot mai mult. Deși apa nu este adâncă de loc, și sunt
foarte aproape de mal, nu reușesc să mă mișc înaint e sau înapoi. Pare că șarpele vrea să mă
muște de picior dacă îndrăznesc să mă apropii .”
Pe baza acestui vis, la instigarea mea s-au dezvol tat un număr de imagini. Voi descrie
câteva dintre cele mai semnificative. Ele se încadr ează în faze bine definite. La inceput, în
1949 ele erau slabe în conținut și slab colorate: e le arătau situația lui interioară într-un mod
grafic. El a desenat șanțul de pietriș din vis; och ii lui Dumnezeu care ilustrau conștiența lui
proastă; un dragon cu trei capete care era mama-ani mus; și o combinație aducatoare de
moarte între Buddha și mamă.
La începutul lui 1950, Werner a început să picteze în acuarele și acril. Următorul
desen ilustra o mandolă în culori intense; a urmat apoi secara neagră a morții pe un
background ros, suferind. Werner dormea foarte slab . “Fiecare sunet mic”, îmi scria “mă
supăra; cel mai mic efort cum ar fi urcarea scărilo r de exemplu mă amețește; inima mea bate

72
tare și îmi dă anxietate. Tot și toată lumea îmi ca uzează dezgustul. Mi-ar plăcea să dorm, să
dorm. Mi-ar plăcea să mă otrăvesc și totuși renunț la idee; mi-ar plăcea să fug de aici și totuși
să rămân unde sunt. Somniferele nu mă mai ajută; to t ce fac este că mă ametesc. Poate știi tu
o soluție, altfel trebuie să îmi pun capăt zilelor. ”
După asta l-am sfătuit să își picteze insomnia. Am avut noroc, deoarece asta a pornit
fluxul instinctelor ascunse și a pornit emoțiile. P ictura care a făcut-o se numea “Insomnia” și
peretele negru din ea îl împiedica să se mastrurbez e și să dorească bărbați.
Acum gheața fusese spartă. Au urmat o serie de pic turi puternic colorate, pline de
sentimente de viață. 1950 a fost anul picturilor pr in care a fost capabil să își elibereze
sentimentele. Ele aduceau calm și bucurie în viața lui. A facut aproximativ 25. Cele mai
importante dintre ele erau despre muzică; ele arăta u o mandală muzicală; lumea ritmică, în
perpetuă mișcare a muzicii. Încercările lui de a pi cta femei în schimb erau palide, și fără
inspirație. Nu reușea să fie impresionat de către o femeie cu toate că încă își mai făcea
speranțe în această direcție.
Apoi în Mai a făcut o pictură care a intitulat-o “ Lebensfreude” (bucuria vieții). În
legătură cu ea a scris: am lucrat la asta multe ser i. Inițial era doar din inelele verticale din
mijlocul picturii facute în cele patru culori de ba ză; dar asta nu m-a satisfăcut; era prea simplu
și fără viață, așa că am început să lucrez la ea di n nou. Păcat că nu am timp mai mult; Mi-ar
plăcea ca, culorile să curgă mai mult una din alta (în contrast cu conturul puternic a
celorlalte) și să scape de porțuinile cu picățele.
Numesc această pictură “Bucuria Vieții”; nici măca r nici eu nu știu de ce. Simt o
fericire mare pentru viață când mă uit la ea și o o bserv. Totul din sufletul meu pare să vibreze
în unison și sunt atins în mod plăcut de acest joc al culorilor. Mă simt atât de eliberat de
povară, în afară de dificultățile inevitabile, fără griji încrezător și plin de speranță.
”Când mă uit la ea, se trezește în mine un spectru a tât de larg de forme și culori. Mi-ar
plăcea să mă așez acum și să lucrez la ea. Formele rămân clar în mine și ochiul meu interior
le reține mult după ce acestea nu mai sunt în fața mea. Voi continua să pictez și să creez; ce
va veni din asta, voi știi doar dupa ce am început.
Sunt fericit de fiecare dată când creez ceva care i mi oferă satisfacție launtrică puternică;
aceste creații le aduc cu mare speranță la Zurich, și dacă “ei” îi place atunci fântana-de-
bine din mine începe să inunde”.
Mai târziu în acea lună, Werner a facut mai multe picturi care îi arătau sentimentele
dezvoltându-se. Era “svastica rotindu-se”; era “naș terea” în care un fluture, simbol al psyhe-
ului a fost în final capabil să zboare; era o spira lă colorată care reprezenta nașterea soarelui;
era un ou, în care au început să apară culori destu l de închise; și era unul în care creații
asemenea unui labirint conduceau înapoi în ele înse le.
Această mișcare înspre introversiune, vizibilă dej a în pictura cu ou, a devenit mai
pronunțată într-o creație cu o cruce maro, făcută d in pământ, de care suferea el suspendat
între speranța lui de a deveni “diferit” cândva, și cunoștința tot mai puternică a faptului că
acest lucru nu se va întâmpla. Pe vremea picturii c u fluturele, îmi scria în scrisoare: “ văzând
acest eveniment extraordinar în natură o dată, chia r dacă numai în film și în linii foarte
mari, a avut un efect misterios asupra mea în inter ior. (Nu aș fi crezut niciodată că aș putea
observa acest act complet liber de senzație și curi ozitate, liber de asemenea de rezistentă și
aversiune. Dar așa a fost; un miracol de neconceput mi s-a arătat. Mi-a zdruncinat ființa). O
forță irezistibilă m-a condus apoi să pun acesta pl inătate internă pe hârtie. Am vrut să ies în
seara asta să mă relaxez dar nu pot. Trebuie să mă așez și să pictez până la istovire. Această
dorință puternică trebuie să curgă.”
Până pe vremea picturii cu crucea maro, frica lui de femei a devenit mult mai
conturată, și mi-a trimis descrierea unui vis care arată asta clar: “am văzut două fete într-un
lemn; una a alergat spre mine. Aproape mă ajunsese așa că am alergat mai repede. În mâna

73
dreaptă aveam o nuia care o foloseam să mă apăr, dâ nd în spate cu ea. Apoi m-am întors cu
fața sprea ea. Cu ochii mari se grabea spre mine; e ra incredibil cât de repede puteam să alerg
cu spatele; alunecam sau mai bine pluteam. Oricum e ra deja destul de aproape și m-am
împiedicat. M-am strâns în speranța că va trece pes te mine cu piciorele desfăcute, dar capul
meu s-a blocat în fusta ei și a căzut peste mine .” Femeile erau de fapt crucea lui maro din
pământ.”
A cunoscut o guvernantă și spera să devină mai apr opiat de ea. În același timp însă
avea o relație platonică adâncă cu un tânăr chimist , de care era mai interesat. A renunțat la
fată, pentru că nu suporta faptul că fuma. Apoi a a vut o experiență tulburatoare cu o femeie
căsătorită, soția unui prieten de-al lui. Ea îi făc use ochi dulci și îi făcea invitații tot timpul.
După o ejaculare rapidă și prematură, a devenit put ernic dezgustat de asemea faptă și a
rezolvat să nu o mai vadă pe femeie vreodată.
Apoi în Decembrie, a avut parte de o lovitură pute rnică; nu fusese acceptat în planul
de pensii a companiei la care lucra, ceea ce însemn ă că nu putea deveni un angajat stabil. S-a
dovedit că pentru a fi lăsat acasă, se prefacuse bo lnav mental la recrutarea în armată.
Această prefăcătorie a fost luată în serios și era imposibil să convigă autoritățile să o
șteargă din dosarele permanente. L-am trimis la psi hiatrul care pusese diagnosticul inițial, iar
apoi la un altul să facă o reexaminare. În ciuda ră spunsurilor pozitive din partea acestor doi
medici, doctorul guvernului nu a putut fi convins s ă schimbe datele. Astfel Werner a rămas
doar un angajat auxiliar.În ciuda la toate astea, n u își pierduse dorința. A aplicat la un post de
ghid turistic și a condus o excursie interesanta în Italia. A învățat să înoate, ceea ce era un
adevărat test al curajului său, dar a ales să o fac ă.
Fără să îi țin morală sau să îi predic, l-am acomp aniat pe căile corecte care le-a ales
cât și pe cele care le-am considerat eu a fi greșit e. I-am atras atenția asupra avantajelor și
dezavantajelor în toate confruntările lui cu simpat ie adevărată pentru a împinge spre
prospectul aspectelor tuturor suferințelor și exper iențelor sale. Simțea ca eu cred în el, și în
șansele sale. Încet a realizat că el nu are un loc în lumea exterioară ci în cea interioară “ între a
fi un bărbat și o femeie”, că în fond era homosexual. Relația sa cu bărbații a fost examinată
îndeaproape și a văzut că atunci când iubește, își urmărește partenerul cu gelozie, cicăliri și
idei romantice, și că în același timp se victimiză în termeni pur masochiști din moment ce
alegea bărbați sadici ca și prieteni. Cu aceștia el nu avea relații sexuale, ci doar cu cei pe care
nu-i ii iubea și îi dorea doar fizic, situație în c are devenea activ și sadic. Voia să îl posede pe
celălat atât spiritual cât și să îl facă să se simt e mic fizic. Nu reușea să simtă în ambele feluri
pentru un singur bărbat. Două episoade importante d e acest gen s-au întâmplat simultan și l-
au tulburat puternic. Din moment ce nu numai că le- a descris în detaliu în jurnalul său, ci am
și discutat despre subiect, a început o serioasă lu ptă cu umbra sa. Asta a fost la începutul
anului 1951.
A pictat un desen înspăimântător despre umbra sa, un cap alarmant al unui bărbat
deranjat. Spunea că a trebuit să o observe fără să se retragă și că a pus-o pe un scaun în fața
lui într-un efort disperat de a se înțelege. Apoi o dorință demonică l-a încurajat să se uite în
spatele picturii pentru a înțelege ce ar putea fi a colo.
Apoi, a produs o altă pictură, în care a devenit e vident cât de bogat, și până la un
anumit nivel, cât de ordonat era trecutul lui. Totu și, pentru că el îl vedea din punctul lui de
vedere haotic, îl numea “Nebunie”. Cu toate că în p artea superioară au fost două măști de
diavol, și în mijloc o cruce roșie de pasiune, în d reapta jos, era un simbol al întregimii, un
cerc care unea cele două culori opuse, roșul și alb astrul. La stânga, deasupra focului aprins,
erau trei notițe și un triunghi verde, masculin. În mijloc, era din nou un fluture colorat,
sufletul. Nebunia, de care se temea în secret, și c are era stabilită în familia s-a era doar o
noțiune deoarece pictura nu indica nimic, ci dimpot rivă – în ciuda măștilor de diavol – arăta o
bogăție interioară care conținea posibilitatea dezv oltării continue. Interpretarea care i-am dat-

74
o picturii, să nu mai menționăm cunoștința care o a vea și Werner înăuntrul său, l-a motivat.
În acest moment, resemnat a declarat că oarecum ști a că va trece prin viață singur, dar nu
poate face asta cu bucurie.
Am comentat multele teme muzicale conținute de pi cturile sale, și am crezut că ar
trebui poate să învețe să cânte. Muzica mi-a venit ca idee pentru că în asta, întreg corpul
lucrează ca un instrument. S-a aruncat în studiu. D upă trei ani de tratament cu mine a vrut să
i-a o pauză, așa că ne-am oprit. A continuat totuși să-mi trimită rapoarte săptămânal, cărora
le-am raspuns detaliat, în scris ori prin conversaț ii telefonice. Între timp s-a mutat din camera
s-a, și-a luat propriul apartament, a închiriat un pian, ceea ce l-a mulțumit incredibil. În acea
vară, și Crăciunul din acel an, a lucrat din nou ca și ghid turistic. La începutul primăverii mi-a
scris: “Am devenit mult mai puternic interior, și m erg cu pași mari. Deasemenea niciodată nu
am fost mai calm decât acum și pot dormi din nou.”
La un interval de un an, Werner a vrut să reânceap ă terapia. Tocmai revenise dintr-o
excursie cu mașina în care fusese cu un diplomat, e xcursie care a fost rezultatul unui anunț
din ziar la care a răspuns. Werner totdeauna dorise un prieten celibatar care să poată satisface
toate nevoile ființei sale, dar încă nu găsise pe n imeni de acest gen. Nu asocia cu nimeni pe
care întâlnea pe stradă, sau petrecea noaptea cu as emenea cunoștințe în anonimitate, numai ca
să își schimbe partenerul zilnic.
Se simțea extrem de singur, dar concentrarea pe mu zică îi păstra curajul. Muzica a
preluat locul picturii și îl încuraja mult pe parcu rs ce își îmbunătățea vocea. În a doua
perioadă de terapie, a acordat mare atenție discuți ilor privind relația s-a cu parinții “Cât mi-ar
plăcea să le arăt că îi iubesc.” Scria “pur și simp lu nu pot. Nu suport modul în care se uită la
mine. Nu am cuvinte, cu ei, este ca și cum aș fi si gilat, și din păcate iritat constant.” Nu putea
să îi ierte pentru cum erau, nu putea să se gândeas că la ei fără să vrea să fie părinții ideali.
Istoria familiei, problemele multe și adânci între membrii și posibilele consecințe erau
toate în fața lui. Werner trebuia să vadă că îl ame nințau și pericole psihologice dacă nu își
apăra persoana, dacă își reprima psihicul în loc să îl cunoască și accepta cu curaj. Încet, a
reușit să se distanțeze de circumstanțele familiei, și să înțeleagă faptul că el este un individ
care trebuie să îsi construiască propria viață în f uncție de propriul potențial. Profesoara lui de
canto, o femeie strălucitoare, i-a spus că poate Du mnezeu a avut un alt plan cu el decât
creșterea unei familii. Dintr-o dată a început să f ie serios preocupat de probleme religioase,
activitate în care ei l-au încurajat. Acum, trebuia să exemineze cu atenție ceea ce învățase
acasă și la școală, să pună întrebări și să își rev italizeze punctul de vedere despre viață. Încet,
a început să simtă că are nevoie de umilință pentru a găsi pacea prin rugăciune. Cu acest
sentiment de credință nouă a încetat din nou terapi a.
Jurnalul și rapoartele către mine au continuat. Du pă alți doi ani, perioadă în care am
păstrat legătura [mă vizita uneori neprofeional], s -a văzut din nou în probleme. A venit la
mine într-o zi în mijlocul lui Martie. S-a implicat din nou cu un prieten sadic, cu care
împărțea un apartament de două camere. “Prietenul” și-a adus o prietenă peste noapte pentru
a-l supăra pe Werner. Totuși, cu un spirit calm, i- a dat preaviz “prietenului”, și cu toate că a
plecat cu inima frântă, era mulțumit și se simțea p uternic datorită deciziei luate.
A considerat asta a fi un test al curajului său, ce ea ce i-a consolidat încrederea în sine extrem
de mult.
În ultimii doi ani, două lucruri s-au schimbat în viața s-a imens: întâi, a reușit să
ajungă la un nivel de stabilitate financiară cum nu mai cunoscuse înainte, “Mi-am plătit
datoriile și am înțeles cum să îmi organizez proble mele în contrast cu modul în care erau
lucrurile pentru atât de mult timp înainte – totdea una aveam dificultăți financiare. Pe măsură
ce caracterul meu a devenit mai puternic, s-a schim bat și relația mea cu banii”, spunea el. În
al doilea rând, îmi explica: “în general sunt consi derat un om fericit, deschis și sociabil – spre
deosebire de cum eram înainte. Numai dacă cineva în cearcă să se apropie prea mult de mine,

75
devin abrupt și batjocoritor. Am învățat să nu ames tec interiorul cu exteriorul” Într-adevăr
avea nevoie să devină mai extrovert, și a învățat c um să se folosească de asta.
Această ultimă perioadă în care am lucrat împreuna , a durat doar 3 luni. Ne-am
concentrat în primul rând pe vise și pe incidente c are aveau legătură cu tendința lui Werner de
a “cădea” pentru bărbați sadici. Eforturile sale in conștiente de a se transforma în victimă, și
înclinația lui de a deriva plăcere din situații mas ochiste, a început să devină tot mai clar
pentru el. Sperăm ca jocul care îl juca cu el însuș i se va întâmpla într-un moment în care era
pe cale să devină victima unuia dintre acești bărba ți.
Relația noastră a continuat, puțin mai relaxată. I n 1956 l-am văzut de 4 ori, iar în
1957 mi-a povestit un vis care mi-a dat speranța că în sfârșit va realiza unde este ascunsă
masculinitatea sa. În acest vis căuta un prieten ap ropiat într-o casă mare, până l-a găsit în
pivniță. Voia să îl îmbrățișeze fericit, dar priete nul lui s-a opus. Când în final l-a lăsat,
Werner a văzut că nu era prietenul care credea că este, ci un străin. Totuși, era fericit,
pentru că a realizat că această persoană este cea d e care este atît de atașat. Această imagine nu
îl lasă în pace. Mi-a scris: “cred că nu mă înșel c ând spun că în pivnița din vis l-am găsit pe
“fratele” meu, partea mea reprimată care am căutat- o de atăt de mult în viața mea reala. Acest
vis a avut un efect de durată asupra mea.” Apoi a î nceput o căutare serioasă pentru prietenul
interior.
Prin asta, munca noastră împreună a luat sfârșit. Werner știa să nu își exploreze lumea
internă singur. Devenise stabil, îndrăzneț, umil și fără frică. Dezvoltase un ego care nu mai
putea fi doborât ușor. Doi ani mai târziu mi-a scri s că i s-a oferit un loc de muncă într-un
concert mare, unde șansele de avansare erau foarte mari. De mult se plictisise de munca lui la
guvern și căuta să și-o schimbe. M-a întrebat dacă să accepte poziția. Cu toată inima am
afirmat că ar trebui – era exact ce avea nevoie – u n loc unde să poată să își dovedească
valoarea și un loc unde să se potrivească cu dragos tea lui pentru muzică. La scurt timp după
asta, a început să lucreze, și prin asta viața lui a luat un curs normal, și a dezvoltat un
sentiment de împlinire prin munca sa. Relațiile sal e cu bărbații au început să piardă din
urgență, cu toate că nu a reușit niciodată să renun țe la ele. Totuși sexualitatea a început să
aibă un rol tot mai mic în viața sa.
L-am văzut din nou de Crăciun în urmă cu câțiva an i. S-a schimbat mult, era mai
serios și solid. O persoană care avea așteptări de la viață. Nici chiar aparența sa băietoasă nu
mai era atât de evidentă. A fost a reuniune fericit ă. Nu auzisem nimic de la el, ceea ce am
considerat a fi un semn bun. Când pregăteam această lucrare l-am sunat să văd ce mai face.
Mi-a spus: “Lucrurile merg minunat; sunt foarte sat isfăcut și niciodată nu mi-am imaginat că
aș putea lucra așa cum trebuie s-o fac acum. E minu nat să fi capabil să o faci. Viața mea
personală s-a liniștit și ea. De doi ani am un prie ten foarte bun, un spaniol, cu care avem mult
în comun din punct de vedere artistic. Cu el am reu șit să îmi mulțumesc ambele părți ale
vieții. Îl iubesc fizic, este adevărat, dar asta es te doar pe planul al doilea. Cea mai important
este legatura spirituală.”

Concluzia

Nu l-am condus pe Werner spre relații heterosexual e, dar consider succesul lui un
succes relativ. A încetat să urmărească relații făr ă speranță cu femei, ceea ce oricum s-ar fi
terminat fără success atât pentru ele cât și pentru el. A găsit satisfacție totală în munca sa, și
deasemenea a găsit un prieten căruia îi poate fi fi del, și cu care își poate sublima sexualitatea
până la un anumit punct.
Când tratezi atâtia homosexuali ca și mine, devii modest. Astfel dacă vorbesc despre
success relativ, este deoarece nu am fost încă în s tare să salvez pe mulți din ei de la auto-
păcăleala careia i se supun, să nu mai vorbim de s chimbarea modului de viață, deși în fiecare

76
caz m-am implicat cu întreaga ființă. Acești indivi zi au nevoie în general de foarte multă
dragoste, înțelegere și protecție, poate mult mai m ult decât alții. Sunt indivizi fără noroc, care
în multe cazuri sunt foarte dotați. Dacă acest aspe ct al personalității lor poate fi trezit, șansele
de însănătoșire sunt mai mari; dacă această trezire nu se întâmplă, acești indivizi devin
subiecții neurozelor și a depresiilor. Am fost foar te recunoscatoare că Werner a reușit să se
elibereze de această amenințare. Puteam să sper mai mult decât afirmația sa că este fericit și
mulțumit la muncă? S-a reușit un progres enorm și s -a atins o maturitate însemnată. Totuși,
dacă Werner își găsește drumul spre o femeie, depin de de soartă.
16 Psihoterapia umanistă. Introducere.
Robert J. Watson, JR

În prima secțiune a acestei carți am încercat să p rezentăm diferite forme de terapie
bazate în primul rând pe tehnici psihanalitice și m odelul dinamic al omului. Această secțiune
va explica ceea ce am ales să numim terapii umanist e, incluzând analiza existențială, terapie
centrată pe client, Gestalt terapia, analiza tranza cțională și terapia rațională. Bazate pe o
viziune diferită despre oameni dar influențate până la un anumit nivel de terapiile dinamice,
terapiile umaniste sunt uneori descrise ca și “tera pii de forța a treia”. În timp ce acest termen
indică faptul că sunt diferite atât de cele dinamic e cât și de terapiile de modificare
comportamentală (care vor fi prezentate în secțiune a finală a acestei cărți), nu ar trebui să
înțelegem că sunt mai puțin folosite. De fapt, tera piile centrate pe client / nedirective sunt
populare mai ales în SUA în timp ce terapia existen țială este populară în Europa de Vest.
Totuși, aceste tipuri de terapie nu sunt foarte cun oscute și sunt încă în dezvoltare.
Psihoterapiile umaniste nu sunt legate de tehnici obișnuite și nici nu sunt o școală de
psihoterapie unică, ci reprezintă mai degrabă o abo rdare generală a înțelegerii omului. Toate
sunt născute din viziuni filosofice similare asupra firii omului. În acest sens anumite aspecte
similare, conectate în moduri diferite se regăsesc în diferitele terapii umaniste.
Ceea ce poate fi denumit “crezul umanist” aderă la, și influențează toate terapiile umaniste.
Crezul se bazează pe două idei de bază: în primul r ând, terapeutul trebuie să aibă un respect
fundamental pentru pacienții cu care lucrează și tr ebuie să îi vadă capabili de a se schimba.
Iar în al doilea rînd, terapeutul trebuie să percea pă fiecare pacient a fi un individ cu care
trebuie să aibă o relație interpersonală pentru ca terapia să funcționeze. Această relație trebuie
văzută în termenii pacientului individ și nu bazată pe idei preconcepute despre condiția
prezenta sau experiența de viața a acestuia. Viziun ea predominantă conform căruia terapeutul
este doar un ghid este legată de aceste abordări. T erapeutul poate oferi ajutor într-o anumită
direcție dar pacientul este cel care determină succ esul sau ețecul terapiei. Activitatile
terapeuților variază de la un tip de terapie la alt a; de exemplu rolul terapeului nedirecțional
este mult mai pasiv decât este în terapia rațională .
Mai mult, în toate aceste terapii accentul este pu s pe sentimentele și afectivitatea
pacientului. Terapeutul ar trebui să înțeleagă simț irile pacientului, din moment ce acestea sunt
cele care încearcă să le redirecționeze. Aceste ter apii sunt bazate pe o viziune optimistă
despre oameni și pe ideea că pacienții se îmbunătaț esc prin efort propriu cu ajutorul ghidării
terapeutului. În contrast cu terapiile dinamice, es te poate cel mai bine să ne gândim la
procesul psihoterapiilor umaniste ca la un proces d e eliberare în loc de unul de reconstruire.
Pe lângă aceste aspecte comune care există în toat e terapiile umaniste, ele diferă
semnificativ în aspectele accentuate și tehnicilie folosite de către practicanții fiecareia în
parte. Psihoterapia existențială de exemplu pune ac cept puternic pe pacientul individ unic și
pe ideea de a lucra cu el sau ea ca și partener în interacțiunea terapeutică. Terapia ne-directivă
crede că cel mai important este să se permită pacie ntului să dea direcția terapiei și de a lucra
conform preferințelor acestuia. Terapie Gestalt se specializează în percepția pacientului

77
asupra lumii, sinelui și interacțiunea dintre cele două. Analiza tranzacțională crede că
diferența se face prin înțelegerea sentimentelor în prima fază, urmată de interacțiuni de
interpretare a acestora în a doua. În terapia rațio nală se pune accentul pe faptul că pacientul
trebuie convins de iraționalitatea propriilor acțiu ni și gânduri ceea ce are ca urmare o
schimbare a comportamentului. Aceste terapii deci d iferă în practică păstrând la baza aceeași
viziune optimistică asupra abilității inerente a om ului de a se îmbunătății. În următoarea parte
vom trece în revistă istoria și tehinicile specific e a tuturor terapiilor umaniste.

16.1 Analiza existențială
Un exemplu al analizei existențiale a fost ales pe ntru începutul secțiunii umaniste
datorită relației intime dintre terapia existențial ă și terapiile dinamice din următoarea
secțiune. Mulți dintre partizanii analizei existenț iale și-au făcut formarea inițială în
psihanaliză, iar psihanaliza existențială împrumută multe din tehnicile terapiilor dinamice.
Deasemenea, analiza existențială precum terapiile dinamice este de fapt o mișcare
Europeană care tot mai mult este acceptată în SUA. Din punct de vedere cronologic a fost
prima terapie umanistă care a urmat mișcării terapi ei dinamice.

Baza filosofică

După cum sugerează numele, terapia existențială se bazează pe viziunea filosofic-
existențială a omului. Înainte de a încerca să înțe legem terapia în sine, este important să
înțelegem cel puțin o parte din baza filosofică. Te rmenul existență din latinescul ex-sistere
înseamnă “a ieși în evidența” ceea ce este întocmai preocuparea principală a existențialiștilor
–percepe omul care se ridică ca un întreg, și nu ca și o colecție de mecanisme și dinamici.
Dacă, privim omul a fi doar o asemenea colecție, a m pierdut din vedere faptul de
bază, existența individului. Per ansamblu, terapia existențială este o încercare de a înceta
divizarea dintre subiect și obiect, idee dominantă în Vest. Preocuparea de deontologia
individului, ființa unei persoane este punctul de p lecare de la filosofiile precedente.
În cea mai corectă descriere, putem spune că se ac centuează diferența dintre
“existență”și“esență”. Din vremea Renessaince-ului gândirea din Vest s-a concentrat pe
esența sau principiile și legile de bază a diferite lor probleme, a comportamentui uman. Pentru
a înțelege realitatea, s-a încercat separarea lui î n părți discrete. Existența a fost adesea
ignorată. Această concentrare a esenței a fost scoa să în evidență cel mai bine de către munca
lui Georg Hegel, cine definea identiatea cu gândire a abstractă. Soren Kierkegaard s-a revoltat
împotriva acestei gândiri și a început mișcarea exi stențialistă. Totuși, nici Kierkegaad și nici
Friedrich Nietzscsche nu a respins conceptul sau im portanța esenței. Existențialismul nu este,
nici în antirațională și nici antiintelectuală. Ei cred, că nici una dintre cele două moduri de a
privi individul, ca subiect sau ca obiect nu clarif ică existența acestuia și realitatea
experiențelor lui. Atât persoana cât și experiența trebuie studiate.
După Kierkegaard, un număr de filosofi importanți a u continuat dezvoltarea
existențialismului. Munca lui Martin Heidegger este considerată seminală în literatura
existențială. Alte nume semnificative în influețare a mișcării existențiale sunt: Jean-Paul
Sartre, Gabriel Marcel, Karl Jaspers și Martin Bub er.
Terapia
Terapia bazată pe existențialism nu are un lider s au fondator clar, deoarece mare parte
a fost dezvoltată de o serie de terapeuți în perioa da anilor 1930 – 1940; totuți, dacă mițcarea
terapeutică are un reprezentant major al cărui nume este sinonim cu analiza existențială,
acesta este Ludwig Binswanger. În următoarea parte vom trece la o discuție scurtă despre
acest om și munca lui, în încercarea de a înțelege mai bine analiza existențială.

78
Binswanger s-a născut în 1881 în Elveția într-o fa milie de psihiatrii, bunicul lui fiind
fondatorul Sanatoriului Bellevue. A urmat cursul ob ișnuit de pregătire medicală, urmată de o
ucenicie sub Eugen Bleuler, faimos pentru studiile legate de schizofrenie. Binswanger a
lucrat deasemenea cu asistentul lui Bleuler, C. G. Jung, prin care l-a întâlnit și pe Sigmun
Freud în anul 1912. Binswanger a preluat administra rea sanatoriului Bellevue, și l-a
transformat într-un loc de întâlnire pentru liderii intelectuali ai perioadei. Munca lui
Binswanger a fost puternic influențată de Freud. D eși, au rămas prieteni apropiați,
Binswanger a considerat concentrarea lui Freud asup ra “naturalismului” a fi o constrângere.
El dorea să găsească o bază mai bună pentru psihote rapie într-una din formele psihologiei
filosofice, dar trebuie să reținem că niciodată nu l-a respins pe Freud. El doar a mers mai
departe de ideile lui pentru a găsi răspunsuri mai adecvate decat credea posibil prin munca
acestuia. Ceea ce vroia Binswanger în mod special e ra o metodologie mai bună, iar pentru
asta s-a inspirat din munca fenomenologului Edmunds Husserl. Pentru o antrolopologie sau
studiu al omului mai complet el a consultat munca l ui Martin Heidegger. Fenomenologia lui
Husserk l-a ajutat în mod special să treacă mai dep arte de “cataracta naturalistă”, în timp ce
prin Daseinsanalytik-ul lui Heidegger a ajuns să va dă importanța existenței umane ca și
“ființă a lumii”, trecând astfel peste separarea su biect-obiect.
Dasein este un concept dificil de tradus în limba engleza. Traducerea literala este “a fi
acolo” și de obicei este tradus ca “existență”. A f ost un concept extrem de important pentru
Binswanger deoarece permitea înțelegerea simultană a conștientului și a inconștientului în
contextul persoanei individ ș al “existenței sale î n lume”. (1963) Această “ființă” este în
relație cu întreg mediul înconjurător și nu doar cu un / două aspecte din acesta. Conceptul
individului înconjurat de mediu a devenit foarte im portant pentru capacitatea lui Binswanger
de a-și înțelege pacienții, și a început să îl folo sească în tratarea acestora. Folosind acest
concept a arătat că sunt moduri caracateristice de trăire și mișcare în spațiul individual, iar
acest lucru a devenit important pentru metoda lui d e analiză a viselor.
Conceptul Dasein sugerează deasemenea că individul este conștient de existența lui și
datorită acestei conștiințe el este capabil să i-a decizii și să facă alegeri în viață. Datorită
capacitații de a face alegeri conștiente, individul poate fi luat la răspundere pentru propriile
acțiuni. Binswanger a definit trei modele diferite pentru fiecare individ pentru a ajuta
terapeutul să își înțeleagă pacienții. Aceste model e sunt: “Die Umwelt” – lumea din jur sau
mediul nepersonal biologic; “Mitwelt” – lumea ființ elor și a relațiilor sociale; și “Eigenwelt”
– mediul privat al relației individului cu mediul p rivat, identitatea de sine. Dasein a fost
conceptul, care Binswanger considera că poate fi ap licat întregului comportament al
individului indiferent dacă acesta este normal, nev rotic sau psihotic. El era în mod special
interesat de problema schizofreniei și și-a făcut m are parte din munca cu pacienți
schizofrenici și maniaco-depresivi, încercând să fo losească Daseinsanalytik pentru a le
înțelege problemele.
Ce formă de terapie a venit din concentrarea pe ex istența naturală a omului? Multi
analiști existențiali folosesc aceleași tehnici ca și terapeuții dinamici. Sunt totuși diferențe
semnificative în tratamentul metodologic și teoreti c al materialului și al pacientului datorită
punctului de vedere existențialist. Prima și cea ma i importantă diferentă este că istoria vieții
pacientului este considerată a fi modul lui /ei de existență în lume. Nu se folosește nici o
teorie preconcepută pentru a înțelege viața acestui a. Fiecare pacient, e văzut ca un individ
unic, cu un trecut unic care are un rol important î n ființa prezentă. Nu se face nici o
presupunere despre însemnătatea incidentelor din tr ecut. De exemplu, pentru un individ
homosexual, întâlnirea cu un frate poate fi traumat izantă datorită unor sentimente de rușine
sau furie, în timp ce pentru un altul aceeași exper iență poate fi una plină de afecțiune și
gingășie. Înțelesul, poate fi descoperit doar, lucr ând cu pacientul.

79
Este deasemenea important ca terapeutul să nu dire cționeze pacientul, ci să fie un
partener existențial acestuia, ajutându-l să redesc hidă comunicarea pierdută cu ceilalți și cu el
însuși. Terapia ar trebui înțeleasă ca o întâlnire între doi indivizi care se tratează optim unul
pe altul în calitate de subiect și nu de obiect. Am bii indivizi trebuie să simtă că participă în
acestă întâlnire, și majoritatea muncii terapeutice se realizează în timpul acestor întâlniri.
Ceea ce terapeuții numesc tranference este doar o p arte din această întâlnire.
În terapia existențialistă visele sunt tratate cu totul altfel decât în terapia dinamică. Ele
nu sunt interpretate ci văzute ca și manifestari al e individului ființă-în-lume. Modurile variate
ale lumii pacientului, Mitwelt, Umwelt și Eigenwelt și modul caracteristic al pacientului de a
se mișca în propria-i lume sunt deasemenea folosite pentru a-l ajuta pe acesta să își vadă
propria ființă-în-lume. Toate aceste tehnici sunt b azate pe ideea că pacientul va ajunge să
vadă și să își înțeleagă propria ființă după care s e va întoarce de la modul nevrotic sau
psihotic la o viață/comportament normal pentru el/e a. Cu toate ca Binswanger a observat că
acest tip de terapie poate avea rezultate foarte bu ne pentru pacienții nevrotici și psihotici, era
conștient că îi oferea posibilități terapeutice lim itate.
Sunt mulți analiști existențiali cunoscuți cum ar fi Eugene Minkowski, Viktor Frankl
și Rollo May care au avut contribuții însemnate la analiza existențială. Următoarea parte va
oferi o imagine a vieții și muncii unui alt analist existențial, Medard Boss, autorul studiului
de caz prezentat în acesta carte.
Boss și Binswanger sunt similiari. Boss, ca și Bins wanger a fost elvețian, are pregătire
medicală și a lucrat în primul rând în sanatorii de și azi are catedră de psihoterapie la
Universitatea din Zurich. La începutul carierei lui a fost puternic influențat de către Freud și
Jung. A fost prieten cu Jung și mulți ani a fost c onsiderat analist Jungian, dar a ajuns
nemulțumit de accentul pe care îl punea Jung pe sim boluri și arhetipuri. Boss simțea
necesitatea unei interpretari mai directe a diferit elor fenomene pentru a înțelege pacienții.
Desigur, urmatorul pas l-a făcut înspre munca bine cunoscutului Binswanger. Prin el a ajuns
Boss interesat de Heidegger. Boss este acum cunoscu t a fi unul din cei mai mari interpreți ai
filosofiei lui Heidegger cu care a și lucrat îndeap roape la sfarșitul celiu de-al 2lea război
mondial.
Boss admira munca lui Binswanger, în special abord area filosofiei de ființă-în-lume
ca și bază pentru orice subiect. În același timp, e l simțea necesitatea unui studiu extins al
Dasein în relație cu ființa și nu în mod obligatori u cu ființa-în-lume. (1963) [El considera că
Binswanger nu observase importanța Dasein-ului și modul în care acesta putea oferi o
înțelegere mai adâncă a ființei și a eventualei îmb unătățiri a starii pacientului. În viziunea lui
Boss era esențială reducerea simbolurilor și a inte rpretărilor teoretice a experiențelor
pacientului.
El considera că este extrem de important să nu se încerce interpretarea simbolica a
viselor ci mai degrabă să se trateze ca un aspect a l existenței individului și să se permită
visului să “vorbească pentru sine”. De exemplu, dac ă un pacient relatează un vis în care se
simte închis sau prins în cursă, terapeutul face le gătura cu sentimente din viața de zi cu zi a
pacientului. În mod similar, Boss credea că simptom ele pacienților nu ar trebui considerate
dorințe venite din inconștient ci privite în termen i de realitate specifică și luate în considerare
în forma prezentată de către pacient. El era intere sat în mod special de aplicarea analizei
existențiale în probleme de pervesiune sexuală și s imptome psiho-somatice.
Boss, credea că, procedura dezvoltată de Freud și adoptată de către psihanaliști sunt
cele mai bune tehnici disponibile pentru terapie. C redea că analiștii Dasein aderă mai strict la
tehnicile lui Freud decăt majoritatea psihanaliștil or. Diferența constă în modul în care
terapeutul privește relația cu pacientul și interpr etările pe care le face.
Poate cea mai importantă diferență constă în viziu nea existențialistă a lui Boss a ceea
ce Freud descrie a fi transference. Sentimentele pa cientului privind analistul sunt acceptate ca

80
atare și nu interpretate a fi emoții legate de figu ri importante din trecutul acestuia. Privind
relația dintre analist și pacient a fi nimic mai mu lt decât o relație dintre doi indivizi, Boss a
redirecționat accentul terapiei de la descoperirea situațiilor trecute la explorarea sentimentelor
și relațiilor din prezent. Înțelegerea este parte d in proces, dar înțelegerea situației prezente.
Cu toate că mulți analiști existențialiști urmează tehnicile clasice folosite de Boss,
Binswager, Rollo May (1958) este important de rețin ut că în terapia existențialistă tehnicile
folosite accentuează înțelgerea importanței. Sarcin a este de a înțelege pacientul și de a-l ajuta
să își simtă existența ca una reală prin metoda opt imă aplicabilă lui/ei. Terapeutul trebuie să
fie flexibil în folosirea tehnicilor aplicate. May subliniează deasemenea că anularea unui
simptom este doar un sub-produs al acestei simțiri.
Scopul terapiei nu este ușuararea simptomelor sau de a ajuta pacientul să se ajusteze
la societate, ci mai degrabă să îl ajute pe pacient să își descopere propria existență. Dacă
terapia are succes, pacientul își simte propria fii nță a fi una reală și va deveni complet
conștient asupra existenței sale astfel încât opțiu nile și potențialul devine evident și
schimbarea este posibilă. În acest sens, terapia es te ajutor oferit pacientului să își realizeze
opțiunile vieții; influențează luarea de decizii și formează o atitudine de angajament pentru
propria viață. Acest efect al tratamentului este p otrivit în mod special la nevrozele
existențiale, în cazul cărora problemele emoționale nu sunt rezultatul reprimării instinctelor
sau a relațiilor patologice, ci mai degrabă rezulta tul unei inabilități de a vedea sensul vieții.
Per ansamblu încă mai este imposibilă o delimitare a tehnicilor de terapie existențială;
acesta fiind mai mult o orientare înspre alții sau cum ar defini May, o “atitudine” pe care o
adoptă terapeutul și care îi ghidează munca cu paci enții dar nu dictează tehnici specifice
pentru terapie.
16.2 Terapia centrată pe client

Acum ne întoarcem de la terapia care a pornit dint r-o filosofie diferită dar a
împrumutat tehnicile terapiei dinamice, la o formă de terapie care s-a dezvoltat din tehnici
specifice ale terapiei dinamice iar apoi a dezvolta t o filosofie înrudită cu analiza existențială.
Aceasta este teoria dezvoltată în primul rând de Ca rl Rogers (1942, 1951) cunoscută sub
denumirea de “ne-directivă” sau “terapie concentrat ă pe client”. Ambele denumiri sunt
potrivite. Este ne-directivă deoarece terapeutul nu are idei preconcepute cu privire la
problemele clientului și nu încearcă să îl conducă pe acesta înspre nici o anumită rezolvare a
problemelor.
“Clientul”,care este termenul folosit în loc de “ pacient” are controlul direcției fiecarei
întâlniri. Terapeutul nu încearcă să îl conducă în nici un fel. Termenul preferat, este “centrat
pe client” deoarece terapeutul crede în capacitatea clientului de a-și rezolva problemele într-
un mod constructiv.
Este centrat pe client și pentru că terapeutul ar trebui să încerce să perceapă lumea în
modul în care o face clientul ca mai apoi să îi com unice această înțelegere empatică
clientului. Focusul este pe lumea privată a clientu lui, în mod foarte similar cu analiza
existențială.
Toate aceste tehnici demonstrează o viziune fenome nologică de bază al omului. În
terapia centrată pe client, întreg domeniul fenomen al al clientului este important. Prin
percepția sinelui apar problemele, iar terapeutul î și ajută clientul în schimbarea acestei
percepții.
Terapeutul ajută clientul să își câștige “acceptar ea de sine” și să își diferențieze
percepția propriului domeniu în așa fel încât clien tul să înțeleagă mai bine, să recunoască și
să își rezolve problemele. Clientul este capabil să facă această muncă dificilă de a-și
reconstrui propriul domeniu datorită condițiilor sp eciale create de către relația terapeutică,

81
care oferă clientului eliberare de orice amenințare a perceperii de sine. Forța motivatoare de
bază a unui individ, nevoia de a se salva, și îmbun ătăți se recunoaște și în termenii sinelui
fenomenal.
Experientele care nu coincid cu percepția de sine a individului pot fi percepute ca și
amenințări. Unele din acestea sunt repudiate de căt re individ în timp ce altele cauzează sinele
să devină rigid în încercarea de a se proteja. Un a lt aspect important este faptul că, clientul
este considerat a fi singura sursă de informații as upra propriului domeniu fenomenologic.
Terapeutul trebuie să îl creadă pe client, să folos ească informația primită de la acesta și nu
ideile preconcepute pe care le-ar putea avea.
Relația care se dezvoltă din abordarea “centrare p e client” este cel mai important
factor în procesul de schimbare. După cum Rogers (1 959) a schițat procesul urmează un
pattern de schimbare treptată pentru client realiza t datorită relației cu terapeutul. Clientul
începe să-și exprime liber sentimentele, se refer t ot mai mult la adevăratul sine și începe să
diferețieze obiectele de sentimente. În al doilea r ând, clientul începe să vadă inconsistențele
dintre experiențe și conceptul de sine, și sentimen tele care au fost negate sau distorsionate în
așa fel încât nici el/ea nu era conștient de ele. Î n al treilea rând, conceptul de sine începe să
fie reorganizat asimilând sentimetele și experiențe le inițial distorsionate și începe să se
schimbe devenint mai congruent cu acestea. Deasemen ea clientul începe să trăiască tot mai
mult viziunea pozitivă necondiționată a terapeutulu i, auto-percepția pozitivă și să vadă sinele
ca și locus de evaluare.
Urmează o scurtă descriere a lui Carl Rogers, pent ru a oferi o mai bună înțelegere a
teoriei și terapiei lui. Rogers s-a născut în 1902 într-o suburbie a orașului Chicago. A fost
băiatul unui pastor și înainte de a se transfera la Universitatea Columbia a urmat Seminarul
Teologic liberal. A continuat la Colegiul Pedagogic Columbia studiind psihologia clinică
învătând obișnuita viziune dinamică, dar a fost exp us și viziunii umaniste a lui John Dewey.
La primul loc de muncă ca și consilier și director la “Rochester Giudance Center”
(centrul de consiliere Rochester) s-a îndepărtat to t mai mult de vraja a ceea ce considerase
inițial a fi autoritatea în terapia dinamică. A înc eput să își formuleze propriile viziuni privind
consilierea, ajutat fiind oarecum de munca lui Otto Rank, care avea o atitudine mult mai
permisivă cu pacienții săi decât era obișnuit în ps ihanaliza clasică. Rogers a părăsit Rochester
în 1940 pentru a continua în cercetare, pedagogie ș i activitate clinică la Ohio State.
(Universitatea de stat din Ohio). De acolo s-a dus la Universitatea din Chicago apoi la
Universitatea din Wisconsin iar acum predă și face muncă teoretică la “Western Behavioral
Sciences Institute” din California. Pe langă dezvol tarea teoriei personalității, formulandu-și
ideile privind tehnicile terapiei centrate pe clien t și pregătind mulți studenți în aplicarea
acestora el este interesat în mod special de cercet area privind multe aspecte ale terapiei și
rezultatele specifice ale acestora.

16.2.1 Temele de bază ale relației terapeutice
Un alt mod de a înțelege interacțiunea terapeutică este prin cele cinci teme de bază ale
relației terapeutice schitate de Rogers. (1956) Toa te au loc în același timp în procesul
terapeutic dar pot fi văzute ca și elemente separat e.
Întâi – clientul explorează incongruențe în propri ile experiențe, de ce se simte într-un
fel la un moment dat iar apoi se schimbă sau de ce face lucruri care îi sunt neplăcute. Acest
proces de diferențiere este important pentru a ajut a clientul să își înțeleagă experiențele. Este
deasemenea important ca, clientul să descopere sent imente care le-a distorsionat sau refuzat
să le conșitentizeze.
În al doilea rând – clientul își simte sentimentel e. Clientul reușește o experiență
emoțională adâncă, pe care până atunci și-a refuzat dintr-un motiv sau altul. Poate simți

82
emoțiile din situația terapeutică, cu toate că ar p utea părea foarte dezorganizant datorită
atitudinii de accepare a terapeutului.
În al treilea rând – clientul simte unconditional positive regard al terapeutului. Se
simte în siguranță în a-și exprima terapeutului și cel mai slab punct, deoarece tot ce expune
este primit cu aceeași atitudine pozitivă. Acceptă experiența de a fi iubit într-un mod complet
natural. Își relaxează sistemele de apărare și înce pe să se simtă valoros.
Patru – clientul descoperă un concept de sine schi mbat în experiențele sale. A fost
capabil să îți restructureze conceptul de sine și s ă accepte sentimente care înainte nu reușea.
Clientul trăiește o anumită dezorganizare a concept ului de sine care apoi trece printr-un
proces de reorganizare rezultând un concept de sine nou, mai complet. Acest nou concept este
construit pe experiențele proprii ale clientului și nu pe idei care alții le-ar fi avut despre
acesta.
Cinci – clientul trăiește noul sine. Asemănător cu pacientul terapiei dinamice, el este
considerat responsabil pentru propriile acțiuni pe întreg parcursul terapiei și dupa o perioadă
de timp, clientul începe să-și vada acțiunile schim bându-se o dată cu noul concept de sine.
Ultima acțiune responsabilă a clientului în cadrul terapei este decizia de a înceta
sedințele. Dupa cum indică aceste 5 teme, rezultatu l terapiei centrate pe client este măsurat în
îmbunătățirea individului și nu in anularea simptom elor sau acceptarea socială a clientului
după terapie. Modul în care clientul se percepe pe sine la sfârșitul terapiei este cel mai
important factor în evaluarea reușitei acesteia.

16.2.2 Tehniciile, acțiunile și atitudinile
După prezentarea de ansamblu a temelor acestui pro ces terapeutic, vom trece la
tehnicile, acțiunile și atitudinile specifice folos ite de către terapeuții centrați pe client. Una
din atitudini este mult diferită de majoritatea cel orlalte terapii. Diagnoza nu doar că nu este
necesară, ci mai mult, poate fi dăunătoare interacț iunii terapeutice deoarece poate crea o
imagine de expert a terapeutului încurajând clientu l să formeze o relație de dependență. Poate
deasemenea oferi terapeutuli idei preconcepute desp re problemele clientului, ceea ce trebuie
evitat cu orice preț.
Un terapeut centrat pe client trebuie deasemenea s ă aibă o atitudine de acceptare și să
manifeste considerație față de clientul său dacă d orește ca terapia să ajute clientul.
Terapeutul trebuie deasemenea să aibă o dorință con tinuă de a înțelege lumea privată a
clientului său. Trebuie să încerce să înțeleagă lum ea prin ochii clientului și trebuie să îi
comunice înțelegerea empatică acestuia. În anii re cenți sentimentele adevarate ale
terapeutului au început să aibă o importanță tot ma i mare. De exemplu, dacă acesta se simte
plictisit în relație, poate să comunice clientului faptul că un anume aspect al acestuia face
relația să fie plicticoasă.
Există un număr de tehnici specifice care ajută te rapeutul în interacțiunea sa cu
clientul. Vom vedea câteva din aceste tehnici demon strate de către Rogers în cazul descris în
această secțiune. O tehnică este clarificarea senti mentelor clientului, situație în care
terapeutul reflectă sentimentele clientului sau. Cl arificarea poate fi un enunț scurt cum ar fi:
“Sunt îngrijorat pentru mama mea. Niciodată nu știu sigur ce urmează să facă” ceea ce poate
fi clarificat de către terapeut astfel “Adesea ai s entimente de anxietate în legătură cu mama
ta.” Clarificarea poate deasemenea să fie o declara ție mult mai lungă, din care doar o
fracțiune să aibă legătură cu sentimentele. Se pune accentul pe sentimentul care încearcă
clientul să îl descrie. Alte tehnici sunt și simpla acceptare, reafirmarea înțelesului, oferirea de
indicii. Acceptarea simplă în care terapeutul îi co munică clientului că relatarea acestuia a fost
acceptată, adaugă la comunicarea înțelegerii empati ce și manifesta o considerare absolută.
Poate fi făcut atât verbal cât și non-verbal. Reafi rmarea înțelesului are scopul de a ajuta

83
clientul să înțeleagă aspectele care i-ar putea fi ambigue. Oferirea de indicii o întâlnim în
special la începutul terapiei. Ele ajută clientul s ă dezvolte subiecte și să direcționeze discuția
în situația de terapie.
Întâlnim și o utilizare prudentă a aprobării și in terpretării terapiei dar numai în
situațiile în care terapeutul este sigur de materia lul de interpretat și de faptul că clientul este
în înțelegere de cauza.
Inițial, Rogers considera că terapia centrată pe c lient trebuie limitată la un anumit tip
de client. Totuși, el și alți terapeuți au avut mul t success cu o paletă mare de psihopatologii,
chiar și în situații în care aceștia lucrau cu clie nți schizofrenici. La sfârșitul anilor ’40
tehnicile non-directive erau folosite în conjuncție cu terapia prin joc. Virginia Axline a fost
una din inovatorii terapiei centrate pe clienți în munca cu copiii. După cum am vazut în
secțiunea I, terapia prin joacă fusese folosită dej a în conjucție cu diferite forme ale terapiei
analitice. Contribuția lui Axline a fost de a folos i joaca în contextul principiilor stabilite
pentru terapie centrata pe client. Ray H. Bixler, c are a fost studentul lui Roger la Ohio State a
fost deasmenea unul din primii care au aplicat tehn ici non-directive cu copiii. Cazul arătat în
această secțiune demonstrează progresul care se poa te face cu copiii în terapia prin joacă.
Folosește aceleași tehnici ca și terapia centrată p e clienți la adulți dar schimbă contextul de
aplicabilitate în joacă deoarece copiii se pot expr ima mult mai ușor prin joacă.

17 Gestalt Terapia
A treia formă de terapie ce va fi prezentată în se cțiunea Umanistă este Gestalt terapia.
După cum sugerează numele, este o forma de terapie care folosește multe dintre conceptele
terapiei Gestalt. Această terapie a fost deasemene a puternic influențată de către
mișcarea psihanalitică și de munca lui Otta Rank si Wilhelm Reich. Terapia Gestalt este în
primul rând o teorie a percepției dezvoltată de căt re Max Wertheimer si Wolfgang Kohler ca
parte a unei reacții la teoriile atomistice precede nte. Accentuează întregul oricărei percepții și
nu elemente individuale ale acesteia.
Termenul Gestalt este din nou dificil de tradus da r este poate cel mai bine descris ca
un întreg organizat sau o configurație. “Figura” și “Baza” sunt cele două concepte principale
ale teoriei. Orice este obiectul principal al atenț iei individului este “figura”în timp ce toate
celelalte elemente ale mediului formează “baza”. Ac eastă concepție asupra percepției
individului despre lume devine importantă în terapi a Gestalt pentru a înțelege problemele
pacientului și a percepției vizuale și auditive ale acestuia. Gestalten (plularul Gestalt-ului) pot
fi puternice sau ferme, ceea ce înseamnă că pacient ul este capabil să diferențieze clar forma
de bază, poate folosi percepție selectivă pentru a se concentra asupra unor elemente specifice
și poate apoi să se mute la un alt Gestalt și altă activitate.
Terapia Gestalt pune accent pe calitățile integrat oare ale individului în cadrul propiei
lui. Orice situație sau persoană trebuie înțeleasă ca un întreg și acest întreg este totdeauna mai
mult decât suma părților. Psihologia Gestalt accent uează și alte elemente ale percepției cum
ar fi conceptul finalității – în care figurile orgn izate într-un anumit fel par a fi complete deși
nu sunt – sau ideea că cel ce percepe este parte ac tivă în percepție, dar concentrarea este pe
integrare sau întreg analogie extrem de utilă pentr u terapeuții Gestalt. Terapeuții Gestalt au
folosit unele din conceptele de bază ale Psihologie i Gestalt și le-au aplicat la percepția
individului asupra emoțiilor și senzațiilor fizice.
Printre mulți care au contribuit la terapia Gestal t, a fost în primul rând Frederick S.
Perls care a combinat aceste aspecte ale psihologie i perceptuale cu concepte de motivație.
După ce Perls și-a primit diploma medicală în Berli n (1921) a devenit interesat de psihanaliză
și și-a continuat la instituții din Viena, Frankfur t și Berlin. Pe lângă faptul că a fost influențat
de abordarea Gestalt, Perls a fost deasmenea afecta t de tradiții intelectuale prezente în

84
Germania în anii 1920, ca scrierile lui Martin Bube r și Paul Tillich. Forțat să părăsească
Germania în anii 1930 din cauza mișcărilor naziste împotriva evreilor, și-a deschis primul
cabinet privat în Amsterdam după care a imigrat la Johannesburg, Africa de Sud unde a
devenit un analist pedagog. Acompaniat fiind de căt re soția sa, Laura deasemenea psihanalist
cu pregătire, ea l-a ajutat în munca sa în noua ab ordare a terapiei. Și ea este autorul celor
două cazuri incluse în această secțiune. Prima crea ție majoră a lui Frederick Perls privind
terapia Gestalt a fost publicată în 1944, și după a l doilea război mondial a imigrat în SUA. În
colaborare cu Ralph F. Hefferline și Paul Goodman ( 1951) el a publicat munca seminală
asupra terapiei Gestalt. A ajutat la stabilirea in stituțiilor pentru terapia Gestalt în mai multe
orașe din SUA și a rămas activ în practica privată până în momentul morții sale în 1970. În
anii 1960 a condus un numar de work-shopuri și semi narii pe tema terapiei Gestalt la Esalen
Institute în Big Sur, California.

17.1 Tehnicile
După cum am menționat mai înainte, focusul în tera pia Gestalt este pe relația figura-
bază. Individul normal este capabil să facă diferen ța între acești doi factori și interacțiunea
lor, dar la o persoană care are dificultăți psiholo gice poate fi o lipsa de informație privind
figura sau o rigiditate în relația figură-bază. Int eracțiunea în aceasta relație este importantă, și
prin înțelegerea problemelor din această relație in dividul reușește să trăiască cu mai putină
dificultate. În relația să cu pacientului, terapeut ul gestalt încearcă să ajute pacientul
concentrandu-se pe mecanisme psihologice ignorate p ână atunci. Îi arată pacientului cum
acțiunile sale sunt contradictorii. Mulți terapeuți folosesc comportamentul non-verbal al
pacientului – mișcări, respirație, expresii – atunc i când îi ajută pe pacienți să se înțeleagă mai
bine și să își completeze Gestaltul [propriu]. Tera peutul încearcă să elimine blocuri din
conștiința de sine sau a constiinței asupra celor d in jur ceea ce uneori crează dificultăți.
Deasemenea încearcă să îi arate pacientului că tr ebuie să fie responsabil pentru
propriile acțiuni indiferent cât de nesemnificative ar fi ele; terapeutul face asta prin
formularea tuturor propozițiilor în formula “am făc ut” în loc de “s-a întâmplat”. Totul este
parte din Gestalt și prin urmare este important.
Terapeutul Gestalt are multe moduri de a-și ajuta pacienții să-și realizeze scopul de
conștiința și completare. Una din aceste tehnici es te de a ajuta pacientul să joace roluri în
ceea ce este definit “scaun fierbinte”, “două scaun e”. Individul interacționează cu o altă
persoană dar cu un scaun gol. Din când în când ocup a celalat scaun și joacă rolul celeilalte
persoane cu care își imaginează că interacționează. Asta asigură faptul că nici o altă persoană
nu va influența experiența pacientul în momentul da t (Perls, 1969). Persoana poate să joace și
aspecte fragmentate din sine, și prin asta să devin ă conștient și să formeze o mai bună
integrare a aspectelor contradictorii. Jocul de rol poate deasemene să ajute pacienții să își
înțeleagă visele.
Terapeuții Gestalt cred că toate elementele viselo r noastre, (alți oameni și chiar și
obiecte) sunt reprezentări ale sinelui. Din acest m otiv, își roagă pacienții să joace roluri din
vise pentru a înțelege mai bine aceste părți ale si nelui și de a integra toate aspectele atât
intelectual cât și emoțional. Dacă de exemplu, o pe rsoana visează o casă goală, terapeutul îl
va ruga să joace rolul acelei case, se își permită să simtă senzația de goliciune și prin asta să
captureze sentimentele de singurătate, părăsire.
Joen Fagan (1970) a delimitat un număr de acțiuni care trebuie îndeplinite de către
terapeuții Gestalt. Întâi, terapeutul trebuie să ia o decizie privind patternurile de
comportament ale pacientului – trebuie să înțeleagă problemele pacientului și să decidă cum
să le corecteze. În al doilea rănd, terapeutul treb uie să dețină controlul în terapie – trebuie să
fie capabil să facă pacientul să îi urmeze sugestii le și procedurile. Totuși, pacientul continuă

85
să dețină un oarecare control pentru că a ales să m eargă la terapie și pentru că el/ea trebuie să
specifice schimbările care le dorește. În al treile a rând, tehnicile terapeutului trebuie să fie
destul de potente pentru a induce schimbarea în pac ient. În al patrulea rând, terapeutul trebuie
să fie deschis să primească pacientul într-o intera cțiune umana completă. Trebuie să îi pese
de pacient și să nu dea înapoi. În al cincinea rând , terapeutul trebuie să fie dedicat pacienților
săi și muncii lui de terapeut. Acești pași pot fi s ine qua non-ul oricarei interacțiuni terapeutice
de succes, dar este de menționat și accentul pus pe scopurile umanistice la terapeuții de forța
a treia.
Perls și alți terapeuți Gestalt considerau că situ ația terapeutică trebuie să fie pe atât de
ne-dogmatică pe cât posibil. Nu trebuie formulate c erințe specifice de la pacient ci mai
degrabă create situații “experimentale” care să aju te pacientul să facă față problemelor sale.
Unele situații experimentale ale pacientului ar tr ebui modelate în așa fel încât să
faciliteze contactul dintre mediul înconjurător și luarea la cunoștință a acestuia. Diferite
tehnici sunt folosite pentru a ajuta pacientul să s imtă prezentul său să arate pacientului forțele
contradictorii din mediul său, astfel încât acesta să poată deveni conștient de varietate de
procese care pot rezulta în funcționare psihologică integrată.
Există un numar de tehnici care sunt intenționate să ajute pacientul incapabil să
funcționeze în mod normal în mediul său. Toate aces te experimente includ retrofleția, unde
pacientul ar trebui să învețe să înțeleagă activită ți și energii greșit direcționate;
Proiecția – unde pacientul înțelege că anumite sent imente pornesc din el/ea și nu din alții,
cărora le-a atribuit
Introiecția – unde pacientul vede că a fost forțat/ a să accepte anumite părți despre el/ea care
de fapt nu fac parte din sinele adevărat. Aceste ex plorări experimentale sunt făcute gradual,
trecându-se de la una la alta.
Sunt multe diferențe între tehnicile folosite de t erapeuții Gestalt și alți terapeuți și
poate cea mai evidentă diferență este accentul pus pe aici și acum. Terapeutul Gestalt este
interesat de nivelul de conștiință al pacientului î n momentul dat și nu cum s-a simțit acesta în
urmă cu zece [10] ani. La fel ca în celelalte arii ale vieții lui, problemele Gestaltului
pacientului vor fi dezvăluite în terapie astfel înc ât terapeutul să poată să folosească informația
imediat pentru a-l ajuta pe pacient să își recunoas că problemele. Terapeutul poate
deasemenea să îl roage pe pacient să rețină un anum it sentiment astfel încât acesta să poată fi
simțit în complexitatea lui și astfel înțeles mai b ine [de către pacient]. În mod similar, uneori
pacientul va fi rugat să exagereze un simptom pentr u a putea explora atât sentimentele cât și
asociațiile intelectuale implicate în acesta. Atrag erea atenției asupra senzațiilor fizice și
emoționale, precum și toate tehnicile experimentale au ca și scop întreruperea organizării
deficitare a bazei pacientului, permițându-i astfel o ajustare creativă cu un nou Gestalt
propriu, bine interpretat.
18 ANALIZA TRANZACȚIONALĂ
A patra formă de terapie cu care ne vom ocupa în a ceastă secțiune este analiza
tranzactionala (AT). Eric Berne a fost creatorul pr imar al AT. Născut în Montreal, a terminat
medicina la Universitatea McGill în 1935. A fost ma i tărziu rezident la clinica Yale și a
studiat la Psychoanalistic Insitute la New York. În al doilea război mondial, a servit în armata
SUA ca și psihiatru și mai târziu a fost numit cons ultantul chirurgului general. Majoritatea
muncii lui în domeniul terapiei inovative a făcut-o în zona San Francisco. Pe lângă cabinetul
său privat, a predat mult timp la Spitalul Mt. Zion , la Langley Porter Neurophsychiatric
Insitute și la clinica McAuley. A fost deasmenea pr eședinte la San Francisco Social
Psychiatry Seminars, și a fost editor la Transactio nal Analisys Bulletin până la moartea lui
recentă în 1970. Bern a fost puternic influențat de munca lui Freud și a fost impresionat de

86
munca lui Paul Federn privind starile ego-ului care din nou a influențat o abordare mult mai
fenomenologică a problemelor pacienților.

18.1 Tehnicile
Înainte ca pacientul să înceapă analiza tranzacțio nală în întreg sensul cuvântului,
participă la analiza structurală în care învață să facă diferența între diferitele stări ale egoului
sau și testarea realității asupra acestora.
Segmentul de analiză structurală a terapiei examin ează în detaliu stadiile egoului
pacientului. În termenii lui Bern, stadiul egoului unui individ înseamnă doar o stare de spirit
și toate comportamentele aferente acelei stări. Con ceptul de bază a analizei structurale este că
aceste stări pot fi clasificate și clarificate și p rin înțelegerea lor pacientul poate să-și
înțealeagă și îmbunatațească comportamentul. Pe par cursul scrierilor și muncii sale
terapeutice, Bern a încercat să folosească engleza simplă și clară, să evite folosirea de
“jargon”. În acest sens, a definit cele trei stări de bază ale egoului: părinte, adult și copil –
toate având conotații evidente.
Părintele este starea egoului derivat din figura parentala a pacientului și în această
stare pacientul se comportă în modul în care se com portă unul din părinții acestuia când era
copil. Adultul este starea obiectivă care face fată realității lumii. Copilul – este chiar asta.
Starea egoului în care pacientul raspunde în mod co pilăresc. Este foarte important ca
terapeutul să ajute pacientul să diferențieze între copil și adult în acțiunile sale.
În terapie individul ajunge să observe aceste stă ri și învață să le recunoască în
comportamentul altora.
Terapeutul vrea deasemenea ca pacientul să fie cap abil să recunoască cum aceste stări
interacționează între ele și să folosească o struct ură diagrama pentru ilustrarea lor. Diagrama
poate fi făcută să arate influența diferitelor stăr i asupra lor însele și deasemenea interacțiunea
lor la alte persoane. În afară de a demonstra pacie ntului diferitele stări, terapeutul trebuie să
fie foarte atent in diagnosticarea stărilor ego și în înțelegerea simptomelor și care aparține
cărei stări. Scopul primordial al analizei structur ale este câștigarea controlului social făcând
Adultul pacientului să preia controlul tuturor situ ațiilor. Celelalte stări pot interacționa cu
adultul, dar numai acesta poate avea controlul. Tot uși există o tehnică numită “analiza
regresiei”.
Berne folosește asta pentru a sublinia copilul în pacient – care va experimenta
fenomenologic senimentele unui copil. În această si tuație, nu adultul vorbește individului
despre copil ci copilul vorbește și simte. Berne cr edea că această experiență poate fi
îmbogățită puternic dacă terapeutul preia rolul cop ilului și interacționează cu pacientul astfel.
Terapeutul începe analiza regresiei astfel: “am cin ci ani și înca nu am fost la școală. Poți avea
câți ani vrei dar să fie sub opt [8]. Acum continua (Berne, 1969, 227)” Interacțiunea continuă
apoi cu pacientul experimentând propriul copil mult mai puternic decât putea dacă se vorbea
despre el doar. Atât pacientul cât și terapeutul în vață despre aspecte care afecteaza atât
copilul dar și adultul și părintele.
Cu toate că terapeuții tranzacționali lucrează cu o varietate de psihopatologii, el sau ea
trebuie să creadă Adultul pacientului. Terapeutul t rebuie deasemenea să îl țină pe pacient la
curent cu progresul făcut și cu direcția în care se îndreaptă. Trebuie să existe o înțelegere
foarte clară între pacient și terapeut cu privire l a terapie, nivelul la care a ajuns pacientul și
încotro se îndreaptă.
După ce pacientul a învățat îndeajuns încât să poa tă să parcurgă pașii analizei
structurale, terapeutul are trei posibilități. Poat e stabili terapie pe perioadă determinată sau
permanent; poate să continue cu psihanaliza; sau po ate pune pacientul în analiza
tranzacțională. În timp ce analiza structurală se f ace individual, analiza tranzacțională are loc

87
în grup. Poate părea că acest gen de terapie depașe ște contextul prezentului volum deoarece
are de-a face cu terapia de grup, dar analiza tranz acțională are un element individual și
demonstrează că analiza individuală și cea de grup poate fi aplicată aceluiaș pacient fără stres
suplimentar.
Deasemenea, există motiv bine întemeiat pentru ca analiza tranzacțională să fie
aplicată în grup. Scopul de bază este controlul sit uațiilor sociale iar pacientul poate învăța
asta cel mai bine în situație de grup.
Terapeutul tranzacțional este flexibil, astfel înc ât să poată aborda problemele
pacientului în orice moment al terapiei de grup sau individual, la cerere. În continuarea
aplicării în mod corect a analizei tranzacționale, se poate aplica analiza de joacă și analiza de
scenariu concomitent. Analiza de joacă este folosit oare în câștigarea controlului social în
timp ce analiza de scenariu este intenționat pentru control pe termen lung, “plan de viață”.
Sunt numeroase jocuri psihologice care le poate juc a un individ, multe dintre care sunt
distructive pentru el cât și pentru cei cu care int eracționează acesta. La suprafața, jocurile par
a fi ca și celelalte interacțiuni, dar au ascunse î n sinea lor tranzacții ulterioare, și implică
repercursiuni necunoscute pentru cei implicați. Pro blema de bază cu toate jocurile este că nu
permit formarea a relații sincere și/sau intime. Be rne (1961, 1964) a denumit un număr de
jocuri care le-a recunoscut în pacienții săi. De ex emplu, mulți pacienți joacă “Uproar” – unde
orice mic detaliu duce la o ceartă și rezultatul es te totdeauna retragerea unuia sau a ambilor
membrii.
Motivul final al jocului este evitarea intimității sexuale în cuplu, ceea ce se realizează
cu succes prin acest joc. Câteva alte jocuri cum ar fi “piciorul de lemn” în care o persoană
este incapabilă să facă ceva ce i se cere datorită unui defect; “rapo” unde o persoană este
inițial seducătoare, devenind apoi respingătoare, ș i învinovățind cealaltă persoană pentru că
aceasta îi face avansuri; “lovește-mă” unde o perso ană convinge pe alta să o demoralizeze
într-un fel sau altul.
Toate aceste jocuri au diferite nivele de intensia tate, și majoritatea devin repetitive și
astfel tot mai distructive în cei implicați. Scenar iile sunt mai mult decât repetiția jocurilor.
Sunt modul în ansamblu în care individul își trăieș te viața. De obicei sunt stabilite la
începutul vieții și sunt influențate puternic de cu ltură, familie și în mod special de părinți
(Berne, 1972). Problema cu scenariile, la fel ca ș i cu jocurile este că ele limitează individul.
Analiza scenariilor ar trebui să ajute pacienții să înțeleagă motivul pentru care ei joacă un rol
anume pe parcursul vieții. De exemplu, dacă un indi vid reușește totdeauna să iasă învins din
situații de victorie, ajungând la momentul în care reușește să își formeze o carieră iar apoi să
își desfacă munca asiduă, asta se numește scenariu “Sisyphus sau Uite o fac din nou” (Berne,
1972). Individul trebuie să învețe să vadă acest pa ttern în viață și cum are legatură cu
cerințele părintești din copilărie. El sau ea are a poi posibilitatea de a schimba scenariul.
Pe lângă folosirea analizei structurale, de joacă și de scenariu, Berne (1961) sugerează
un număr pe puncte tehnice folositoare. Întâi, tera peutul ar trebui să aibe un număr de
exemple din viața pacientului cu ajutorul cărora să -și explice diagnosticul. În al doilea rând,
acesta trebuie să găsească material factual din com portamentul pacientului care să confirme
diagnosticul dat; dacă nu, diagnosticul ar trebui ț inut în suspensie. În al treilea rând termene
precum, “copilăresc” sau “imatur”, nu trebuie folos ite niciodată pentru descrierea unor
acțiuni. În al patrulea rând, intuiție intelectuală din partea pacientului este folositoare, dar este
necesar ca acesta să experimenteze starea de “copil ” fenomenologic pentru a simți într-adevăr
așa cum s-a simțit cândva în vederea celor mai bune rezultate ale terapiei. La fel ca în
terapiile dinamice, intuiția nu este îndeajuns. Dup ă ce pacienții sunt aduși la conștiința de
sine, văzându-și tranzacțiile, jocurile și scenarii le cât mai clar posibil, terapeutul și pacientul
vor încerca adesea să stabilească un contract bilat eral concetrandu-se pe schimbările care
dorește să le facă pacientul, conturănd schimbări ș i metode de schimbare posibile. Încă o

88
dată, depinde de pacient și nu de terapeut ce urmea ză a fi schimbat. Pacientul poate decide să
lucreze la un anumit simptom cum ar fi râsul la mom ente nepotrivite, sau a mânca prea mult,
ori poate lucra la aspecte mai generale cum ar fi r ecâștigarea controlului propriei vieți sau o
înțelegere mai adâncă a experiențelor copilăriei ca re încă îl mai afectează. Pacientul lucrează
la aceste probleme împreună cu terapeutul și cu alț i membrii ai grupului, câștigând înțelegere
intelectuală și emoțională. Scopul final este capac itatea de a folosi intelectul și
emoțiile/simțirile la nivel maxim, și de a face faț ă problemelor cotidiene specifice.

19 PSIHOTERAPIE RAȚIONALĂ
Forma finală de terapie din această secțiune este psihoterapia rațională. O tehnică
dezvoltată de catre Albert Ellis care, după cum sug erează și numele accentuează natura
rațională a omului și controlul emoțiilor prin proc esul de gândire. Este bazată pe teoria
conform căreia gândirea și emoțiile sunt într-o rel ație strânsă și pe ideea că orice emoție
susținută trebuie consolidată de un proces de gândi re. Prin urmare, pentru a controla emoțiile
unui pacient, acesta ar trebui să-și exploreze proc esele de gândire și să arate cum anumite
gânduri sunt ilogice și nerealiste iar apoi să evid ențieze modul în care ele pot deveni mai
puțin așa.
Încă dinaintea dezvoltării acestui gen de terapie la mijlocul anilor ’50, Albert Ellis a
fost un psihoterapeut și consilier matrimonial bine stabilit, care era cunoscut publicului larg
datorită muncii lui în domeniul sexului. Absolvise programul de doctorat la Columbia
University în domeniul psihologia clinică în anul 1 947. Are un cabinet privat in New York,
oraș în care a fondat “Institute for Rational Livin g” [acum The Institute for advanced study in
rational psychotherapy]. Munca lui a fost influența tă de școala psihanalitică, dar a fost
impresionat și de ideile lui Charles Cobbs privind emoțiile. În viziunea lui Cobb (1950)
emoția nu trebuie considerată o simplă stare, ci ma i degrabă o integrare holistică a unui
număr de fenomene apropiate. În terapia sa, Ellis a ccentează procesul de gândire și relația sa
cu experiența emoției.

19.1 Tehnicile
Scopul de bază al terapeutului este de a-și ajuta p acienții în procesele de gândire rațională,
astfel încât aceștia să își poată controla emoțiile mai bine și să evite găndurile nevrotice .
Pentru asta, terapeutul trebuie să demonstreze paci entului cum verbalizarea proprie îi poate
controla problemele emoționale.
Terapeutul trebuie deasemenea să creadă și să ara te pacientului că gândurile auto-
distructive pot fi controlate prin folosirea verbal izării raționale. Concentrâdu-se în primul
rând pe gândurile logice specifice care deranjează pacientul, terapeutul trebuie să-l/o învețe
să regândească aceste propoziții internalizate.
Trebuie deasemenea să lucreze la un număr de idei generale iraționale, care le au
mulți oameni pentru a fi sigur că pacientul nu înlo cuiește problema inițială cu o alta. Există
un număr mare de idei ilogice de acest gen, despre care Ellis credea că trebuie prelucrate cu
orice client (1958). Căteva din aceste idei sunt: a numite fapte sunt complet greșite și
răutăcioase, și omul trebuie pedepsit pentru ele; e ste mai ușor să evităm dificultățile și
responsablitățile vieții decât să le facem față. Te rapeutul trebuie să se comporte ca un “avocat
al diavolului” contrazicând aceste gânduri cât mai mult posibil. În orice fel poate, terapetul
rațional ar trebui să direcționeze pacientul să se comporte într-un mod contradictoriu
găndurilor sale raționale. Dacă pacientului îi este frică să vorbească cu femeile, terapeutul

89
trebuie să îl direcționeze să vorbească cu anumite femei aratându-i astfel că găndurile oribile
care le avea în legatură cu ce se va întâlmpla, nu s-au adeverit.
Ellis nu a respins idea folosirii altor tehnici, î n special dacă pacientul este foarte
supărat când a venit prima dată la terapie. Tehinic expresiv cum ar fi jocul de rol și asociere
liberă, pot ajuta mult. A avertizat însă că aceste tehnici nu fac adevărata muncă a terapiei ceea
ce este de fapt schimbarea gândurilor logice ale pa cientului, și a-l/o ajuta să găndească într-un
mod mai rațional. Ellis spunea deasemenea că aceast ă formă de terapie este limitată în tipul
de pacient căruia îi poate fi folositoare. Unii oam eni nu sunt îndeajuns de inteligenți să
înțeleagă procesele de gândire raționale, alții sun t prea supărați emoțional pentru a urmări
proceduri logice, în timp ce alții sunt prea rigizi în procele lor ilogice ca să câștige ceva din
acest gen de terapie. Sunt totuși multe proleme ser ioase și dificile care pot fi rezolvate cu
ajutorul acestui gen de terapie, cum ar fi cazul El lis al unui psihopat prezentat în acestă
sețiune.

Concluzii
Acum ca trecerea în revistă a tehnicilor umaniste este completă, sunt necesare câteva
remarci de concluzionare. Spre deosebire de terapii le dinamice și comportamentale, terapiile
umaniste generale neagă viziunea omului ca și una p redeterminată, și prin urmare sunt adesea
considerate a fi “neștiințifice”. Mai mult, aceste a sunt terapiile privite cel mai des cu
îngrijorare, auto-actualizare, creșterea potențialu lui s.a.m.d – scopuri care par pentru unii a fi
prea optimiste, răpsunsul terapeuților umaniști est e că în timp ce știința și tehnologia
“furnizorii primari ai delimitării subiect-obiect” este posibil să fi crescut puterea omului
asupra lumi fizice, ele nu au făcut omul să fie sem nificativ mai fericit, și nu au facut existența
interpersonală a fi mai satisfacatoare. Scopul înțe legerii omului are nevoie de o metodologie
proprie, o metodologie empatică, ceea ce caută uman iștii să ofere. Chiar și dacă metoda se
dovedește a fi mai putin eficientă decât doream, es te totuși valoroasă pentru tratarea altora cu
grijă și respect. Înțelegerea celorlați oameni nu a r trebuie să depindă de un terapeut
observator rece și detașat, ci de un terapeut care este dispus să se externalizeze și să fie unul
cu pacientul.
20 TERAPIA SCURTĂ SISTEMIC STRATEGICĂ

In mod curent, clinicienii nu sunt epistemologi si au putine cunostinte care privesc
aceasta stiinta care studiaza originile cunoasterii si totusi prelegerea de fata va presupune o
calatorie imaginara care incepe cu o personalitate, Gregory Bateson, care ne va purta de la
epistemologie la cibernetica, de la cibernetica la o teorie a schizofreniei, de la psihoterapie la
o anumita tehnica de psihoterapie care reprezinta o alternativa la demersurile traditionale din
acest domeniu.
Vom adopta in aceasta calatorie initiatica pozitia antropologului care observa fara sa
judece, compara, studiaza si mediteaza adunanad dat e autentice.
Prima etapa a calatoriei noastre va fi dedicata un ui om de stiinta , Gregory Bateson,
care intrega sa viata a fost preocupat de aceasta f ormula : « structura care leaga ». Desigur
aceasta formula devine comprehensibila daca vom pre zenta contextul familial si cultural care
i-a influentat conceptiile.
20.1 Scurt istoric
CONTEXTUL FAMILIAL SI CULTURAL
Gregory Bateson a fost fiul unui reputat profesor d e zoologie de la Colegiul St. John
al Universitatii din Cambridge, care a cercetat si a predat la sfarsit de secol XIX, intr-o
perioada cand Darwin a publicat lucrarea sa « Origi nea speciilor », lucrare ce a creat

90
dezbateri mai mult decat zgomotoase privind opoziti a dintre conceptia creationista (divina) si
cea evolutionista privind dezvoltarea vietii pe pam ant. Copil fiind, Gregory Bateson asista in
casa parinteasca la intruniri cu personalitati stii ntifice si culturale ale epocii care dezbateau
aceste conceptii cu pasiune.
Mai tarziu in lucrarea sa , « Natura si gandirea » , Gregory Bateson insista asupra
legaturilor, relatiilor dintre indivizi,lucruri, a supra structurarii formale ierarhizate, asupra a
ceea ce el numeste : « structura care leaga : ce le gatura este intre homar si crab, intre orhidee
si ghiocel, intre cei patru si eu si dumnevostra, i ntre noi sase si bolnavul schizofren ? »
Gregory Bateson, va studia biologia, la acelasi Co legiu St. John, din Cambridge. Isi
va petrece copilaria si tineretea in preajma tatalu i sau, studiind animale si plante si avand
acces la o vasta cultura nu numai stiintifica ci si artistica si literara. Intreaga sa viata va
ramane fidel respectului pentru stiinta, actul stii ntific fiind supus rigorii si discernamantului.
La varsta de douzeci de ani Gregory Bateson va fac e o calatorie in Galapagos si va fi
fascinat nu atat de speciile de animale pe care le va cunoaste cat mai ales de oamenii din
acele locuri, de obiceiurile lor de viata, facand a tunci o alegere determinanta in cariera sa : va
fi antropolog.
EVENIMENTUL CIBERNETIC
Urmatoarea etapa a calatoriei noastre se va desfas ura in contextul stiintific al
perioadei in care Gregory Bateson a cercetat si a a ctivat.
Claude Bernard a fost primul care a constatat exist enta unei analogii intre functionarea
masinii cu aburi si cea a organismelor vii care dis pun de anumiti parametrii organici care se
mentin in jurul unor valori constante pentru a asig ura o buna functionare a organismului : de
exemplu, nivelul colesterolului sau nivelul de zaha r in sange, sau temperatura corpului. Acest
echilibru relativ constant poarta numele de homeost azie. Homeostazia este posibila gratie
proceselor de autoreglare care determina mentinerea acelor parametrii le niveluri constante.
Norbert Wiener, in 1930 , considerat fiind parinte le ciberneticii moderne , descopera
notiunea de feed-back, ca un process de retroactiun e ce are roulul de a mentine stabilitatea
sistemului, in conditiile in care acesta se indepar teaza de la parametrii normali de functionare,
adica in conditiile in care apare un decalaj import ant intre normele interne si unele fenomene
externe care ameninta echilibrul sistemului. Notiun ea de norma, pune problema reglarii
sistemului in jurul unei valori stabile cu ajutorul feed-back-ului negativ care reprezinta baza
autoreglarii in cazul teoriei functionarii sistemel or.
Indepartarea de norma care reprezinta un risc majo r pentru mentinerea integritatii
sistemului , se explica prin feed-back-ul pozitiv.
Notiunile cibernetice castiga teren in domeniul ps ihologiei si al explicarii
comportamentelor umane si starnesc interesul lui G regory Bateson ca antropolog.
In ceea ce priveste notiunea de norma in domeniul comportamentului uman putem
vorbi de : norme personale, norme familiale si norm e sociale.
Autoreglarea apare in ceea ce priveste normele bio logice dar si raportata la cele
psihologice .
Noi trebuie sa gestionam perturbarile care apar in mediul nostru de viata :atunci fie
comportamentul nostru permite revenirea la norma, f ie distanta fata de norma se amplifica si
atunci vom crea o problema.
Aceste conceptii suscita interese din partea psiho logiei, a psihoterapiei si pe taramul
comunicarii creeaza premizele terapiei sistemice.
Descartes in faimosul sau « Discurs asupra metodei » postuleaza ideea, ca nu vom
putea cunoaste complexitatea universului nostru dac a nu-i cunoastem elementele constitutive.
Cibernetica si teoria generala a sistemelor sustin e ca : studiind fiecare element
constitutiv al sistemului nu vom putea cunoaste mod ul in care functioneaza sistemul in
integralitatea sa.

91
Intregul sistem tinde catre respectarea unei norme de echilibru, ori pentru a intelege
comportamentul unuia dintre elementele sistemului, va trebui sa-l raportam la ansamblu, caci
functionarea acestuia este controlata de anasmblu.
DIFERENTELE DINTRE NIVELURILE LOGICE
In acest context Gregory Bateson acorda o importan ta deosebita studiilor lui Bertrand
Russell si Alfred Withehead reunite in opera acesto ra , “Principia matematica”, publicata
intre 1910 si 1913 in care explicau tipurile logice . Ei sustineau teza conform careia atunci
cand avem de-a face cu elemente individuale care fa c parte dintr-un anasamblu, atunci va
trebui sa separam discursul care priveste elementel e individuale de cel care priveste
ansamblul de elemente. Daca nu vom tine seama de ac easta conditie rezultatul
rationamentelor va fi paradoxal.
Gregory Bateson aplica aceasta teza la nivelul lim bajului logic care este ierarhizat. De
exemplu : nu putem considera individul X ca fiind c omparabil cu omul in general. Sau
enuntul lui Efimenide care era cretan si care afirm a : « toti cretanii sunt mincinosi » ; sau
invitatia la spontaneitate : « Fiti spontani ».

20.2 Dubla constrângere
Acest moment al analizei tipurilor logice face trec erea spre dezvoltarea teoriei
comunicarii si permite descoperirea si explicarea « dublei constrangeri ». In cadrul
comunicarii avem intotdeauna doua elemente : un emi tator si un receptor, indispensabile
pentru constituirea dublei constrangeri. Putem lua exemplul mamei care prin cuvinte spune
copilului ei : « vino aici ! » dar prin gesturi res pinge copilul.
In aceasta situatie avem :
1. Un mesaj de prim nivel : « vino aici ! », o injonct iune negativa primara.
2. Un mesaj de al doilea nivel : o injonctiune negativ a secundara care o contrazice pe
prima.
3. O relatie investita afectiv.
4. Un esec la nivelul situatiei de comunicare.
5. O dificultate sau o imposibilitate de a iesi din re latie.
Gregory Bateson in lucrarea sa « Despre o ecologie a spiritului », explica efectul dublei
constrangeri : « Presupunem ca in fata unei situati i de dubla constrangere orice individ
observa cum capacitatea sa de a distinge tipurile l ogice se scufunda ». Caracteristicile
unei astfel de situatii sunt urmatoarele :
1. Subiectul este implicat intr-o situatie in care pen tru el este vital sa inteleaga tipul
de mesaj care ii este comunicat, pentru a putea ras punde intr-o maniera potrivita.
2. Subiectul este prins intr-o situatie in care celala lt emite doua tipuri de mesaje care
se contrazic intre ele .
3. Subiectul este incapabil sa comenteze mesajele care ii sunt transmise inainte de a-l
indentifica pe cel caruia trebuie sa-i raspunda cu adevarat. El nu poate sa enunte o
propozitie metacomunicativa.
20.3 O nouă abordare a schizofreniei
Gregory Bateson, D.D. Jackson, John Weakland, Jay H aley, au inceput
Primele cercetari clinice pe pacienti schizofrenici si au demonstrate ca un pacient prins timp
indelungat intr-un astfel de model de comunicare (“ double bind”) poate dezvolta simptome
psihotice.
Studiile explica cum dubla constrangere poate apar e intr-o situatie familiala si pun in
practica conceptia sistemica privind etiologia si p sihoterapia bolilor mintale.

92
Studiile ulterioare bazate pe teoria comunicarii l ansata de Gregory Bateson , au luat
forma “Programului Bateson”, in cadrul caruia, clin icieni precum Haley, Weakland, Milton
Erickson , utilizand si tehnici de interventie para doxala au fondat Institutul de Cercetari
Mintale de la Palo Alto in 1959. In cadrul programu lui de cercetari au dezvoltat pe baza
teoriei sistemic-strategice, tehnici de psihoterapi e specifice, denmite si terapii scurte.
20.4 Spiritul de la Palo Alto
Teoria comunicarii lansata de Gregory Bateson leag a individul de grupul social, intr-o
noua viziune interactionala care schimba complet co nceptia in ceea ce priveste patologia
psihica si interventia pshoterapeutica.
Incepand din acest moment istoric putem vorbi de d oua orientari importante
terapeutice :
I. Teoria si practica psihodinamica care acorda priori tate inconstientului
individual, istoria personala avand o cauzalitate l ineara.
II. Teoria si practica sistemica care acorda importanta perspectivei relationale,
informatia fiind circulara si sincronica.
Demersul in cadrul terapiilor scurte, sistemic-str ategice este non-normativ si non-
patologizant, comparativ cu normele care privesc cl asificarea bolilor mintale. In cadrul
acestui demers terapeutic, clinicianul nu cauta sa inteleaga cauzele suferintei ci modul in care
aceasta functioneaza in prezent.
Thereza Garcia si JJ Wittezaele in lucrarea lor i ntitulata « In cautarea scolii de la Palo
Alto » exprimau cu precizie specificitatea acestui demers terapeutic : »Unul dintre aspectele
cele mai novatoare si mai seducatoare ale terapiei scurte este cel legat de respectul fata de
celalalt in ceea ce prezinta diferit, lasand pacien tul sa decida asupra obiectivului de schimbare
cu care doreste sa lucreze in psihoterapie. »
21 APLICAREA MODELULUI TERAPIEI SCURTE
SISTEMIC-STRATEGICE IN TRATAMENTUL
FRICILOR, PANICII SI FOBIILOR
1. Originalitatea interventiei sistemic-strategice in cadrul psihoterapiilor scurte.

Modelul interventiei sistemic-strategice se spriji na pe teoria avansata de grupul de
cercetatori si practicieni de la Palo Alto care au pus accent pe observatia privind
comportamentul-problema in cadrul interactiunilor p e care subiectul le desfasoara in mediul
sau de viata.
Acest model de interventie este pragmatic si poate fi aplicat prin tehnici specifice care
servesc terapeutul in demersul sau de dificil de a intelege si de a rezolva problemele psihice
ale pacientilor.
In cadrul lucrarii intitulata” Interventia clinica de la Palo Alto”, J.J.Wittezaele si
THEREZA GARCIA evoca postulatele de baza ale terapi ei scurte sistemic-strategice:
(1) Schimbarile continuui din viata noastra si din medi ul in care traim ne determina sa ne
confruntam cu o serie de dificultati. O dificultate deobicei trecatoare se poate
transforma intr-o problema care persista
atunci cand a fost gestionata intr-o maniera inadec vata. Subiectul incercand sa o rezolve
recurge mereu la aceleasi solutii.
(2) Problema persista in masura in care este mentinuta prin comportamentul subiectului
sau prin iteractiunile pe care acesta le dezvolta c u anturajul.
(3) Eliminand comportamentul care alimenteaza problema , problema dispare sau devine
o simpla dificultate.
Autorii dezvolta astfel paradigma interventiei tera peutice sistemic-strategice.

93
2. Schimbarea in terapia scurta sistemic-strategica .

Modelul terapiei scurte sistemic-strategice este c onceput ca un model de interventie
rapid, schimbarea vizand modalitatile de perceptie- reactie ale pacientilor in fata problemelor
din realitate.
Modificand numai reactiile comportamentale ale pac ientului se obtine o schimbare de
nivel 1 , numita astfel de PAUL WATZLAWICK. Deci problema p oate reapare caci sufera o
modificare partiala.
GIORGIO NARDONE, afirma ca pentru a schimba modalit atile de perceptie ale unui pacient
nu este suficient sa se modifice aspectele cognitiv e ale perceptiei, ci si cele emotionale.
Recadrajul ca tehnica de interventie presupune o sc himbare in modul in care pacientul isi
percepe problema dar poate produce si o modificare la nivel emotional in masura in care
pacientul este dispus sa experimenteze sarcinile pr opuse in terapie.
Ca urmare a schimbarii, pacientul intelege ca acum este capabil sa faca ceva care
inainte i se parea imposibil.

3. Cateva consideratii privind formarea si persiste nta tulburarilor
In ceea ce priveste formarea si persistenta tulbur arilor fobice, fricilor si a panicii, cel
mai grav aspect din punctul de vedere al pacientulu i este legat de comportamentele prin care
acesta evita frica.
Lucrurile se inrautatesc de fiecare data cand paci entul incearca sa evite situatiile
fobogene, reactiile emotionale si somatice se agrav eaza si simptomele devin din ce in ce mai
penibile.
Aproape toti pacientii care sufera de frici, fobii si panica sunt marcati la nivelul
dispozitiei generale de depresie, aceasta conducand la destabilizarea vietii sociale, familiale si
chiar profesionale.
Tentativele de solutionare practicate pentru a rezolva problemele, in majorita tea
situatiilor nu fac dacat sa mentina problema. Paci entii carora le este teama sa iasa din casa
pentru ca le este teama ca vor lesina pe strada sau in magazine , sau la locul de munca, incep
sa evite iesirile si cauta intotdeauna ajutorul alt or persoane.
Anturajul pacientului, prins in acest joc il ajuta pe acesta oferindu-i un dublu mesaj
:”(1 ) Te ajut si te protejez pentru ca te iubesc si (2) te ajut si te protejez pentru ca esti
bolnav.”
KENNEY, afirma ca solutiile abordate pentru a rezol va problema, contribuie la
mentinerea ei pana la lipsa unei perspective de sol utionare.
GIORGIO NARDONE, subliniaza faptul ca tulburarile fobice sunt rezultatul unui
proces complex de retroactiune intre pacient si rea litate, un proces dezvoltat de un eveniment
care nu este specific tulburarii evocate dar care s e dezvolta ca urmare a acelui eveniment.

Persistenta sistemului de perceptie-reactie agorafo bica

Pacientii care se confrunta cu acest gen de problem e intalnesc in viata lor un eveniment
periculos la care sunt expusi si in fata caruia se simt vulnerabili, lipsiti de ajutor.
Ca urmare a expunerii la acest eveniment pacientii construiesc doua tipuri de solutii:
(1) evitarea si (2) cererea de ajutor adresata fami liei si prietenilor. Ei incep sa functioneze in
acest sistem, devin din ce in ce mai neputinciosi i n fata fricii si chiar daca constientizeaza la
nivel logic ca aceste actiuni si perceptii sunt dis functionale , ei nu pot actiona altfel.
Uneori, sindromul agorafobic se complica cu atacur i de panica, la solutii deja
incercate de evitare si de cerere de ajutor se adau ga controlul obsesional al reactiilor interne.

94
GIORGIO NARDONE propune interventia asupra contro lului mental obsesional si a
reactiilor fizice ca prima parghie pentru subiectii care au dezvoltat o tulburare agorafobica
bazata pe un sindrom de atacuri de panica.

Solutii deja incercate si persistenta tulburarilor fobice si hipocondriace.

In cadrul acestui tip de tulburare , in care pacien tul se confrunta cu frica legata de
gravitatea unei boli predictibile, exista trei situ atii posibile:
(1)- In urma unei boli reale traite de pacient.
(2)- In urma unei boli pe care a suportat-o o pers oana apropiata pacientului.
(3)- In urma unor stiri culese de catre pacient di n media, din relatarile altor persoane,
de pe internet in legatura cu boli grave (SIDA, can cer, boli cardio-vasculare, boli psihice,
etc.)
Pe baza acestor trei situatii posibile, subiectul incepe sa-si controleze corpul si sa
caute semne care fac dovada suferintei organice. Cu cat se observa mai mult, cu atat devine
mai sigur ca este bolnav.
GIORGIO NARDONE, considera ca sistemul hipocondria c obsesional reactional este
similar atacului de panica.
SALVINI , scria despre aceasta tulburare: “ Acest joc pervers o data instalat,
semnificatia atribuita evenimentelor considerate am enintatoare, reale sau imaginare, este
guvernata nu numai de influente culturale ci si de modul in care se organizeaza cognitiile
nostre facand abstractie de context.
Legaturile de cauzalitate atribuite, categoriile i n care clasam evenimentele , verigile
care leaga aceste informatii , tendinta de a atribu i semnificatii definitive unor episoade
narative heterogene, toate acestea joaca un rol imp ortant in organizarea unei interpretari
periculoase privind evenimentele , interpretari car e au mai mult sau mai putin legatura cu
realitatea.” (GIORGIO NARDONE, 1996, Peurs, panique et phobiies,p.76, Esprit du Temps).
Pentru a rupe acest echilibru disfunctional rigid a l sistemelor de perceptie-reactie tipic
tulburarilor de panica, frici si fobiilor , GIORGIO NARDONE propune o interventie
terapeutica dupa urmatorul model:
(1)- Schimbarea cercului vicios al retroactiunii homeostatice intre persistenta
problemei si solutiile deja incercate.
(2)- Depasirea rezistentei la schimbare , tipica oricarui sistem fara ca pacientii sa
realizeze la inceput, cand se propun sarcinile de l ucru.
(3)- Realizarea unor experiente concrete de schimb are in cadrul perceptiei si reactiei
fata de un obiect sau o realitate care produce team a.
(4)- Schimbarea trebuie sa aiba semnificatia prin care i se reda pacientului incredera
in sine.
Situatie clinica- interventie sistemic-strategica, psihoterapie scurta intr-un caz de
agorafobie cu atacuri de panica.

Realitatea clinica:
Pacienta, in varsta de 36 de ani, este de profesie vanzatoare, casatorita, are o fetita de 12 ani,
locuieste impreuna cu sotul si soacra in aceiasi ca sa si se prezinta la consultatia psihologica
ca urmare a unei recomandari facuta de medicul neur olog, de care a fost consultata pentru
dureri de cap, senzatie de lesin, palpitatii, angos a puternica fata de un pericol nedefinit, cu
deosebire in situatiile cand se afla inafara casei. Examenul medical nu a pus in evidenta o
suferinta organica specifica si a fost recomandata pentru psihoterapie. Pacienta povesteste ca
la varsta de 22 de ani a nascut o fetita moarta si de atunci a evitat spitalul, investigatiile
medicale si pe medici.

95

Interventia terapeutica s-a desfasurat in trei eta pe, cuprinzand un total de 10 sesiuni pe
o perioda de trei luni.

Prima etapa (trei sesiuni)

Prima sesiune: a fost dedicata aplicarii grilei de interventie sp ecifica interventiei scurte
sistemic-strategice care cuprinde urmatorii itemi: problema, de ce este o problema, tentaivele
de solutionare practicate de pacient, tema tentativ elor de solutionare, obiectivele de atins si
tema terapeutica.

Problema: pacienta , de mai bine de doi ani de zile se simte in nesiguranta atunci cand
ramane singura acasa, la locul de munca, pe strada, gandindu-se ca s-ar putea sa i se faca
rau (sa lesine) si nu are cine sa o ajute. Aceste g anduri sunt insotite de o teama imensa care
antreneaza o serie de simptome fizice(palpitatii, t remor al extremitatilor, cefalee, tahicardie).
De ce este o problema: In urma acestor simptome, pacienta a renuntat sa m ai mearga la
cumparaturi, sa mai insotesca fetita de la scoala s pre casa, sa faca vizite parintilor aflati
intr-o localitate apropiata.
Tentativele de solutionare a problemei: Pacienta a consultat medici de mai multe specialit ati,
a efectuat investigatii medicale diverse, a fost pr eocupata sa gaseasca o explicatie organica
a problemei ei. In prezent, evita sa mai iasa din c asa neinsotita, cerea ajutor ori de cate ori
ramanea singura, fiind in permanenta ajutata de sot , de soacra si chiar de fetita. Afirma
culpabilitate puternica generata de aceasta depend enta.
Tema tentativelor de solutionare a problemei: “Nu trebuie sa-mi fie frica.”
Obiective de atins: renuntarea la cererea de ajutor din partea anturaju lui, recastigarea
autonomiei prin asumarea fricii.
Tema terapeutica: Acceptarea pentru moment a fricii si construirea u nor sarcini de
confruntare cu teama, progresiv, incepand cu sarcin i de reflectie, continuand cu cele
comportamentale si experimentand indirect schimbari le emotionale.
Sarcini: “carnetul de bord”, agenda permanenta in care note aza de fiecare data cand este
cuprinsa de panica mentionand-data, ora, durata, lo cul, situatia,simptomele (sarcina
comportamentala)si o sarcina de reflectie: sa se ga ndeasca ca de cate ori cere ajutorul
anturajului problema ei se agraveaza dar sa nu ezit e sa o faca atunci cand are nevoie.

A doua sesiune
Dupa o saptamana, pacienta revine cu agenda in car e a notat detalii in primele zile,
dupa care a remarcat ca nu s-au mai produs episoade de panica.

A treia sesiune:
La interval de o saptamana revine cu “carnetul de bord”in care are putine notite,
explicand ca a avut “scurte momente de frica”. Sarc ina acordata: 30 de minute in fiecare zi
la aceiasi ora isi va provoca imaginar un scenariu in care intr-un anumit context teama sa
creasca pana ajunge la panica.Va incerca sa retraia sca aceleasi senzatii penibile din cursul
experientelor trecute.Pentru respectarea timpului s tabilit va folosi un desteptator.

Adoua etapa (trei sesiuni)

Prima sesiune:
Pacienta revine dupa doua saptamani si declara ca i n prima saptamana a resimtit emotii
penibile foarte intense evocand imaginar o zi de in ceput de an scolar cand si-a condus fiica

96
la scoala. Apoi, in urmatoarea saptamana a incercat sa imagineze alte scenarii incarcate de
panica dar emotiile penibile nu au mai revenit.
A doua sesiune:

Pacienta revine dupa zece zile cu un nou scenariu imaginat de ea avand un continut
penibil trait intr-o experienta reala in urma cu u n an, cand dorind sa faca o vizita unei
prietene s-a ratacit intr-un cartier si pentru cate va clipe a fost inspaimantata. Imaginile si
emotiile au revenit puternic, cele 30 de minute au trecut cu greu, dar in zilele urmatoare nu
au mai aparut atacuri de panica, desi intr-una din zile a fost obligata sa ramana singura la
locul de munca, colega ei fiind bolnava.
A treia sesiune:
Pacienta revine dupa inca doua saptamani in care s cenariul imaginat este drumul la
parinti in autobuz, cu toate ca pe parcursul celor 30 de minute ale derularii scenariului se
astepta sa resimta emotii penibile, acest lucru nu s-a mai produs. Remarca terapeutului:
“Asa cum ati constatat, cu cat sunteti mai mult in stare sa va provocati fricile cu atat
reusiti mai mult sa le controlati in timpul zilei, chiar in situatii reale.”
Pe tot parcursul acestei etape pacienta a fost feli citata pentru competenta imaginativa si
pentru seriozitatea cu care a efectuat sarcinile pr opuse.

A treia etapa (trei sedinte):
In cadrul acestei etape s-au propus sarcini compor tamentale in cursul carora
pacienta a avut ocazia sa se expuna direct unor sit uatii anxiogene in mod progresiv.
S-a acordat o sarcina paradoxala in care s-a cerut pacientei ca intr-un week-end sa
se pregateasca sa mearga la parinti pregatind bagaj ul si mergand pana in statia de aurobuz
dar fiindu-i “interzis” sa se urce in el pentru mer ge in localitatea ei natala.
Pacienta a revenit relatand entuziasta ca in momen tul cand s-a aflat in statia
autobuzului nu s-a putut impiedica sa urce si desi a resimtit o serie de emotii in timpul
calatoriei, totul a decurs mai bine decat s-a aste ptat revazandu-si parintii.
Intr-o alte sesiune revine descrriind un episod in care s-a dus singura la scoala, in
clasa fiicei pentru a-i duce un caiet pe care aceas ta il uitase acasa si nemaicerand ajutor in
anturaj.

A patra etapa (ultima sesiune)
Se evalueaza castigurile terapiei, se franeaza sch imbarile si se discuta despre
riscurile recidivei. Pacienta evalueaza schimbarile prin atingerea obiectivelor de castigare a
autonomiei si in acelasi timp prin schimbarea calit atii relatiilor cu familia.
Dupa 6 luni, situatia era constanta,pacienta fiind capabila sa vina neinsotita la
cabinet, sa se ocupe de fetita, sa faca cumparaturi si sa-si revada parintii,sa faca planuri de
vacanta si sa-si lase fiica sa mearga in tabara cu colegii, reflectand asupra riscului de a
transmite un model de dependenta creat de problema ei anterioara.

Observatii asupra cazului:

In cazul pacientei cu atacuri de panica si agorafob ie s-au parcurs schimbari folosind
sarcini de reflectie, sarcini comportamentale direc te si sarcini comportamentale indirecte
(paradoxale)asociate unei constante analize a modif icarilor emotionale. Sarcinile au fost
construite de comun acord cu pacienta si au servit obiectivele de atins in terapie.

Concluzii: Aplicarea modelului de interventie sistemic-strateg ic in cadrul terapiilor scurte
privind situatiile de frici, fobii si panica presup une aplicarea grilei de evaluare si interventie

97
in care sunt de mare importanta identificarea tutur or termenilor: cine este clientul in terapie,
care este problema, de ce este o problema pentru pa cient, care sunt tentativele de solutionare
ale problemei, care este tema tentativelor de solut ionare, care sunt obiectivele de atins si
stabilirea temei terapeutice. Derularea grlei de in terventie in terapia scurta sistemic
strategica contribuie inca de la prima sesiune desf asurata cu pacientul, la crearea unui
context in care interventiile paradoxale joaca un r ol de catalizator pentru schimbare.
De fiecare data, cu fiecare situatie clinica se rec onstruieste o realitate in cadrul careia
pacientul isi exprima propria istorie de viata si v iziunea sa despre lume. Terapeutul si
pacientul impartasesc dificultatile de viata repove stite pentru a putea intelege solutiile
construite.
21.1 PARTICULARITĂȚI ALE INTERVENȚIEI SISTEMIC-STRATEGIC E
(ȘCOALA DE LA PALO ALTO) ÎN PATOLOGIA COPILULUI ȘI
ADOLESCENTULUI
21.1.1 considerații teoretice
PARADOXUL COTIDIAN
,, Vino la mama în poale!,, este îndemnul cel mai d ulce de pe Pământ. Numai că atunci când
el este urmat de un gest care-l contrazice (ridicar ea mamei în picioare sau un gest de
respingere sau orice alt gest ce anulează îndemnul) acest îndemn devine foarte amar; copilul
este pus într-o situație foarte dificilă din care n u știe cum să iasă: dacă ascultă îndemnul o va
deranja pe mamă, iar dacă dorește să nu o deranjeze , nu ascultă de îndemnul mamei. Oricum
iese rău!
,,Fiți spontani !,, este îndemnul pe care-l primesc copiii la manifestările pregătite și repetate
de atâtea ori la școală.
,,Fiți creativi și originali! Totul este să urmați întocmai ceea ce vă arăt eu.,, spun foarte mulți
părinți fiilor lor.
,, Te bat pentru că te iubesc!,, este cea mai cumpl ită justificare-explicație, cu urmări atât de
grave care ajung în cel mai fericit caz în cabinete le de psihologie.
Acestea sunt doar câteva exemple cu care ne întâln im în viața cotidiană, ca
practicieni, exemple de situații paradoxale, de ale geri imposibile. Dacă ele ar rămâne unice,
petrecute o singură dată în viața subiectului, n-ar fi altceva decât o dificultate de moment.
Ceea ce transformă o simplă dificultate într-o sufe rință este repetarea buclei reacționale în
relație cu anturajul semnificativ. Alegerea acestor exeple care nu sunt singurele, din
nefericire, are doar scopul de a face mai ușoară de finirea paradoxului situației de viață, a
dublei constrîngeri cât și a problemei relaționale . Pentru a întrerupe cercul vicios și a-l
transforma într-un cerc benefic, sistemul relaționa l are nevoie de manevre și tehnici specifice,
de o strategie care să producă schimbarea. Una dint re abordările moderne care și-a propus
acest demers este Terapia Scurtă Sistemic-Strategică după modelui Șco lii de la Palo Alto.
Cum poate fi rezolvată o situație atât de complicat ă? Simplu!
Astfel, această orientare terapeutică propune ieși rea din suferința produsă de relaționările,
comunicările și interacțiunile aparent fără ieșire, prin anumite manevre, tehnici și strategii
paradoxale, prin întoarcerea cu 180 de grade față d e încercările de soluționare.
DEFINIRE ȘI PREMISE . EPISTEMOLOGIA LUI BATESON
Școala de la Palo Alto este o mișcare ideologică c e poartă numele unui orășel satelit al
orașului San Francisco din California. Impulsionați de antropologul de origine britanică
Gregory Bateson (1904-1980), psihiatrii din spitalul din localitat e, studiind problemele de
comportament social și de comunicare al suferinzilo r de schizofrenie și al familiilor acestora,
au elaborat în 1956 un text important: Minimal Requirement for a Theory of Schizophrenia

98
care postulează ,,dubla legătură (double bind) care se formează din mesaje paradoxale
schimbate între suferindul de schizofrenie și mediu l său înconjurător. Ideile induse de
Bateson au avut meritul imens de a introduce o veri tabilă revoluție epistemologică în
descrierea maladiei mentale și în adoptarea unui pu nct de vedere contextual asupra sistemului
pacient-mediu. De la aceste lucrări începând s-au d ezvoltat terapiile familiale.
G.Bateson, în urma cercetărilor asupra comunicării și metacomunicării la animale,
concomitent cu cercetarea asupra procesului de învă țare stabilește trei niveluri ale acesteia:
învățarea de ordin zero (O), care este receptarea u nui mesaj; învățarea de ordin primar (I) care
este schimbarea care intervine în învățarea de ordi n zero; învățarea de ordinul secund (II),
faptul de a învăța să înveți să primești un semnal (mesaj). În 1972 regrupează toate aceste
teme în lucrarea Steps to an Ecology of Mind . În 1979 în lucrarea Mind and Nature trece în
revistă stadiul studiilor din antropologie, etologi e, cibernetică și psihiatrie și își pune
problema ,, structurii care leagă toate creaturile care trăiesc,, și insistă asupra contextului,
fără de care cuvintele și acțiunile nu au niciun se ns.
Ansamblul lucrărilor sale vor forma piatra de teme lie a multor orientări ulterioare ale
terapiilor strategice, sistemice, de familie, etc.
Meritul incontestabil al lui Bateson constă în înț elegerea faptului că prin noua sa
abordare antropologică nu se mai explică faptele so ciale prin istoria lor ci prin funcția lor
actuală în grup și mai ales prin extinderea acestor explicații asupra câmpului terapeutic.
Paradigma care s-a născut astfel, numită sistemică , depășește cu mult câmpul terapiei
familiale, oferindu-i referințe teoretice de care e ra lipsită până atunci, anume faptul că
individul nu mai este considerat ca unică sursă a s uferinșei sale. Incriminând contextul
familial, social și politic, trezește un scandal în epocă, iar unii adepți care criticau mai
departe, chiar instituțiile pe care le considerau r epresive, au format și o aripă antipsihiatrică,
celebră în epocă.
În științele umaniste singura constantă este schim barea. Căutarea mijloacelor specifice
și eficiente pentru a determina schimbarea, ieșirea din suferință a pacientului sunt
desideratele celor care au întemeiat aceasta orient are terapeutică.
Marele terapeut Jay Haley subliniase dificultatea de a afla care este originea acelei
structuri patogene spectaculare pe care Bateson și colaboratorii o numiseră ,,dubla
constrângere,, și care conduce la ,,schismogeneză,, . Nu era important ,,ce face cineva,, ci ,,ce
fac ei împreună,,.Orice dublă constrângere (double bind) are următoare trăsături:
1. Individul este implicat într-o relație intensă, în care este de o importanță
vitală pentru el să determine cu precizie tipul de mesaj ce îi este comunicat
în scopul de a răspunde la el într-o modalitate ade cvată.
1. El este prins într-o situație în care celălalt emit e două tipuri de mesaj din
care unul îl contrazice pe celălalt
2. El este incapabil să comenteze mesajele care îi sun t adresate astfel încât să
poată recunoaște de ce tip este cel căruia trebuie să-i răspundă, altfel spus, el
nu poate să enunțe o propoziție metacomunicativă.

Lucrând la MRI, Paul Watylawick, John Weakland, Don Jackson și alții au operat o sinteză
originală între aportul sistemic al lui Bateson (du bla constrângere) și lucrările lui Milton
Erickson, celebru deja pentru intervențiile sale te rapeutice neobișnuite și paradoxale. În
consecință școala va pune accentul pe aspectul para doxal al patologiilor mentale în măsura în
care întreaga problemă este în general întreținută de tentativele întreprinse de pacient pentru a
o rezolva.Conceptul fundamental al MRI este că simp tomul este inclus într-o buclă
retroactivă în care tentativele de soluționare menț in problema care generează aceleași
tentative de soluționare. În cazul unor anorexii, c ând părinții îi reproșează fetiței că nu

99
mănâncă, prin reproșurile lor agravează problema pe care pretind că o rezolvă și în consecință
reproșurile devin și ele componente ale problemei.
Primul scop al terapeutului va fi , așadar să între rupă acest ciclu de retroactivitate pozitivă
(feed-back pozitiv), iar grupul de la Palo Alto a e laborat un întreg arsenal de intervenții
adesea surprinzătoare sau paradoxale, precum recadr ajul sau prescrierea simptomului. M.
Erickson a accentuat situarea în prezent: hic et nunc , a provoca o schimbare prin
reconfigurarea spațiului psihic și comunicațional, fără a ne preocupa de trecut, cauzele
tulburării sau căutarea ,,vinovatului,,.
Cibernetica de ordin secund demonstrează că este im posibil să separăm observatorul de
sistemul observat.
PERSONALITĂȚI MARCANTE , CONTRIBUȚII ȘI CONTINUATORI
Emergența, în anii ’50, începutul anilor ’60 a teor iei comunicării, cât și a abordării
interacționale, în mare, datorate celor pe care îi numim Grupul de la Palo Alto, aparține azi
domeniului miturilor și legendelor. Dincolo, însă d e notorietate, influență și impactul
indiscutabil, se află un imens travaliu de cerceta re, lucrări publicate, înregistrări video și
audio, constituite în arhiva Don Jackson, alături d e studii de caz din epocă, o publicație care
consemna întâlnirile săptămânale și dezbaterile fru ctuoase ale echipei lui Gregory Bateson :
Don Jackson, Jay Haley, John Weakland și William Fr y .
Doresc să subliniez faptul că deschiderea enormă a acestor personalități pentru domenii de
graniță ca antropologia, medicina, biologia, psihia tria, psihologia, asistența socială,
sociologia, cibernetica, teoria comunicării, întâln ind cercetători, profesori, practicanți,
teoreticieni, în dezbateri devenite celebre deja, s e pot constitui într-un model al colaborării,
elaborării și decantării unor idei valoroase din do menii aparent îndepărtate, ca apoi să
cristalizeze într-o nouă teorie care să dea naștere unei abordări atât de originale în practica
terapeutică: Școala de la Palo Alto, care va fecund a atâtea domenii și orientări întemeiate
apoi în toată America de Nord, Europa, Asia și Aust ralia.
Dezvoltarea ciberneticii și teoria comunicării par să fie atât de îndepărtate una de cealaltă.
Cercetarea schizofreniei și a familiilor celor ce a u această suferință, ritualurile șamanice și
meditația zen, studii comparate ale comportamentulu i animal și a celui uman, semantica și
semiologia, diferitele teorii ale informațiilor, ep istemologia, ecologia, învățarea, sunt doar
câteva dintre preocupările sistematice care au dus la formularea teoretică a școlii, astfel
conducând la o abordare ecologică a existenței uman e în armonie cu mediul, la epistemologia
interacțională printr-o abordare sistemic-strategic ă, deci la o nouă paradigmă terapeutică :
Abordarea Terapiei Scurte Sistemic-Strategice după modelul Școlii de la Palo Alto.
Calea pe care au parcurs-o fondatorii școlii trece prin mai multe etape importante. Voi
enumera doar câteva:
1. Abordarea interacțională este cea care fundamenteaz ă teza potrivit căreia
comportamentul așa zis ,, deviant,, sau ,, patolog ic,, va căpăta sens imediat ce
vom lua în considerare modul în care se înscrie în interacțiunea individului cu alte
persoane. Altfel spus, oricare ar fi comportamentul neobișnuit al unei conduite
comparat cu alt comportament mai convențional, el d evine de înțeles din
momentul în care-l privim ca pe un produs al naturi i relațiilor și a contextului din
care face parte. Din acest motiv metodele de cercet are și terapiile convenționale
nu sunt adecvate pentru a înțelege dinamica relațio nală.
2. Viziunea cibernetică/ constructivistă de ordinul 1 și 2, este definită de Heinz von
Foerster în 1964 astfel: modul de înțelegere numit cibernetica de ordinul 1 este
,,studiul sistemelor observate,, iar cibernetica de ordinul 2 este ,, studiul sistemelor
observatoare,, . Procesul terapeutic, ca toate proc esele reunește rădăcinile
interpersonale. Nici pacientul nici terapeutul nu t răiesc în afara contextului.
Aceste idei au marcat echipa lui Bateson în mai mul te planuri:

100
• Conduita ședințelor terapeutice
• Modul de abordare al cercetării și al datelor
• Privirea lor asupra comunicării și limbajului
• Maniera de a se comporta cu ceilalți și
• Modul de a interacționa între ei în sânul echipei
3. Comunicarea este o altă temă ce revine des, ideea c ă limbajul servește la a crea și
a defini lumea și relațiile la care participăm cu t oții. Elaborarea unui limbaj
interacțional pentru a descrie dinamica interacțion ală și folosirea umorului pentru
a se focaliza pe complexitatea situației și a dezam orsa și gira tranzacțiile dublei
constrângeri, cât și nivelurile mesajelor/ tipurile logice, a condus echipa spre a
postula structura următoare:
EU (1) ÎȚI (3) SPUN (2) ÎN ACEASTĂ SITUAȚIE (4)
Dificultatea de a utiliza aceste 4 elemente, în caz ul schizofrenicului îl conduce la a răspunde
enigmatic pentru a ieși din confuzia dublei constrâ ngeri.

PARADIGMA MILTON ERICKSON
M. Erickson , este un capitol aparte în fundamentarea școlii. M ulți autori acceptă că influența
sa este întrucâtva egală cu cea a lui Freud în dome niul psihoterapiei. Abordarea ericksoniană
are trăsăturile următoare: (după Lankton și Lankton , 1983)
A) Caracterul indirect , care presupune utilizarea unor sugestii și conexi uni indirecte a
metaforelor, precum și revitalizarea resurselor cli entului.
B) Disocierea dintre conștient și inconștient , prin comunicarea cu pacientul pe mai
multe niveluri, legături duble și metafore implicit e.
C) Utilizarea comportamentului clientului: prescripțiile paradox ale, inducția prin
mijloace naturale, prescrierea simptomelor, direcți onarea comportamentului și
utilizarea strategică
Erickson a folosit principii ale teoriei comunicăr ii, abordarea relațională a clientului în
cadrul interacțiunii familiale. El considera că oam enii operează potrivit unor ,, hărți,,
interioare numite și grile interne, care includ rel ații și obiecte internalizate. El consideră boala
psihică o destructurare a comunicării dintre oameni . Asemenea lui Haley, Erickson consideră
că simptomele și relațiile care le generează pot fi abordate mai eficient din perspectivă
comunicațională, interacțională și tranzacțională d ecât din perspectiva istorică, așa cum o
face psihanaliza. Ideile genialului psihoterapeut i -au inspirat pe autori ca Bateson, Haley,
Watzlawick, Satir, Berne, Pearls și alții. Strategi a terapeutică a lui Erickson urmărește
modificarea ,,hărții,, (grilei) interioare în acord cu care pacientul percepe lumea.
D) Injoncțiunea paradoxală are menirea de a restructura sistemul interior de r eferință
al clientului, atât comportamental cât și reflexiv sau emoțional-afectiv; deci
schimbarea mai întâi a grilei produce schimbări cu ajutorul unor tehnici specifice.
Această injoncțiune are un efect deosebit asupra pa cientului prin întreruperea
fluxului gândirii ,,logice,, a acestuia și declanșa rea unui proces de căutare internă.
Bateson definește paradoxul ca o concluzie contrad ictorie ce rezultă dintr-un
raționament bazat pe premise corecte , citat din La nkton și Lankton,1983. La căsătoria celor
doi, M. Erickson le făcea o urare foarte sugestivă pentru ilustrarea unui frumos paradox: ,, Nu
renunțați la greșelile voastre. O să aveți nevoie d e ele pentru a le înțelege pe cele ale
partenerului.,,
Variante ale injoncțiunii paradoxale sunt și presc rierea simptomului, încurajarea
sinptomului, prin modificarea întregului sistem, ac ordându-i acestuia un sens pozitiv,
înlăturând pentru moment sentimentul penibil al sub iectului, cum ar fi în cazul ticurilor,
logonevrozei, intrând în empatie cu clientul, în re zonanță nonverbală, se accentuează
interpretarea pozitivă, ,,beneficiile,, actului ind ezirabil, folosirea umorului, a anecdotei pentru

101
a pregăti resursele subiectului în schimbarea căuta tă. Injoncțiunea paradoxală se poate folosi
la început, pe parcurs și la sfârșitul terapiei. Selvini Palazzoli, Boscolo, Cecchin și Prata
(1970) nu făceau decât să aprobe comportamentul pac ientului desemnat (a membrului
simptomatic) mai ales ca țap ispășitor.
Metafora – o altă tehnică sistemic-strategică – fo losește această figură de stil, care
poate deveni o alegorie sau o povestioară terapeuti că și care presupune o comparație care nu
este aparentă.
Comunicarea are loc pe mai multe niveluri, de acee a focalizarea pe comunicarea
multinivelară este o tehnică foarte puternică.
Ideile grupului fondator, de o mare originalitate, a căror influență a luat amploare în
atîtea domenii științifice ,,dure,, sunt atât de ac tuale și azi și se regăsesc în lucrările de
cercetare și în intervențiile asupra ecologiei și e pistemologiei. Astfel, ele se regăsesc în
științele comportamentului, terapiile familiale, te rapiile scurte, teoria comunicării, în ceea ce
se cheamă viziunile narative și ,,post moderne,, al e comportamentului uman, cât și în maniera
de a produce și induce schimbările. Acestui grup al echipei lui Bateson, D.Jackson, J.Haley,
J.Weakland și W.Fry, în colaborare cu M.Erickson le datorăm crearea primei abordări de
esență pură interacțională a lui D.Jackson în 1961, distincte de abordările focalizate pe
individ; apoi crearea primului institut de terapie familială independent (Mental Research
Institute – MRI), apoi crearea de către Jay Haley a terapiei familiale strategice; crearea de
către R.Fisch, J.Weakland și P.Watzlawick a primului model de terapie scurtă din lume:
modelul MRI de la Palo Alto.
Înființarea Institutului Gregory Bateson (IGB) din Liege, condus de J.J.Wittezaele
este una dintre moștenirile Școlii de la Palo Alto pentru Europa francofonă. Echipa
institutului, împreună cu Giorgio Nardone lucrează în prezent la elaborarea conceptului de
,,diagnostic dinamic și interacțional,, pentru a pe rmite mai bine țintirea problemei de tratat și
relațiilor de modificat. Este un demers foarte util pentru a putea oferi o primă interfață între
abordările individuale și cele interacționale în ju rul simptomelor și problemelor trăite de
pacienți prin manifestările ,,ieșite din comun,, – deliruri, halucinații, ritualuri compulsive și
altele din repertoriul DSM. Sunt bine cunoscute pot ențialele efecte perverse ale unui
diagnostic ,,static,, și mai ales a ceea ce numim , ,profeția autoîmplinită,,(predicția
autorealizată) care sfârțesc prin a închide persoan a sub o etichetă dezumanizantă. Ar fi, de
aceea interesant de a desface (desfășura) simptomul de o manieră interacțională pornind de la
,,sistemul pertinent,, de a demonta mecanismul de , ,reglare,, utilizat de pacientul însuși sau de
anturajul implicat în problemă. Diagnosticul intera cțional implică, în consecință alegerea
unor căi precise de intervenție: conducerea pacient ului spre a înfrunta în loc de a evita, a pune
capat surselor de ajutor ineficient, de exemplu în fobii. După cum afirmă G.Nardone, un film
mai degrabă decât o fotografie, diagnosticul intera cțional să arate constelația relațională care
întreține (bine înțeles involuntar) problema; să im plice direcții precise de intervenție,
constructive, orientate spre căutarea soluțiilor.Ac est diagnostic poate fi utilizat atât în clinică,
dar în mod egal în problemele relaționale care pot apărea în alte tipuri de sisteme ca:
întreprinderi, școli, probleme sociale, eliberarea condiționată, tratarea violenței, hărțuirea, etc.
Deblocarea unui tip de problemă nu schimbă structu ra sistemului global în care se află
subiectul, dar ușurează în mare măsură persoana car e îi este prizonieră. Iată pariul abordării
interacționale și strategice. Mottoul acesteia ar p utea fi:,,Gândiți global și acționați local,,.
Unele probleme pot fi rezolvate sau reglate lucrând doar cu purtătorul simptomului, pe când
altele pot necesita recursul la mai multe persoane, sau chiar a schimbării funcționării
sistemului în ansmblu.
Evoluția și dezvoltările recente ale paradigmei st rategice se află spre o abordare
constructivistă, inspirată de ciberbetica de ordin secund a lui von Foerster cât și de lucrările
asupra percepției, scrise de Maturana și Varela .

102
Această evoluție este evidentă în cazul lui Watzlawick : o terapie reprezintă mai
degrabă o construcție mutuală a realității decât că utarea unui ,,adevăr,, exterior terapiei, dat o
dată pentru totdeauna. La sfârșitul terapiei nu îns eamnă că terapeutul ,,a avut dreptate,, ci
doar că tipul de construcție pe care el a dezvoltat -o cu familia a fost operatorie și fecundă.
Terapeutul nu caută ,,adevărul,, ci multiplicarea p osibilităților pe care familia le are la
dispoziție.
Steve de Shazer insistă asupra naturii discursive a problemei și o rientează încă de la ănceput
terapia spre căutarea soluțiilor.
Luigi Boscolo s-a interesat de rolul terapeutic al limbajului co mparând sistemul terapeutic cu
un ,,laborator metalingvistic,,.
În paralel cu înflorirea noilor abordări, TSSS după modelul de la Palo Alto se află în plin
proces de instituționalizare. Mult timp un domeniu de pionierat în care s-au întâlnit psihologi,
psihiatri, educatori, formatori, asistenți sociali, astăzi aceasta a pătruns în universități.
21.1.2 Studii de caz
CAZUL 1.
O tânără de 17 ani se prezintă în cabinet în urma unei intervenții recente la rinichi cu
plângerea că ii este foarte teamă să nu facă febră mare (peste 38 oC) și cu îngrijorarea că nu
urinează destul pentru a elimina nisipul de la rini chi. Preocuparea se manifesta în aceea că
verifica de foarte multe ori ce cantitate de urină elimina si ce temperatură corporală are. Stia
din spusele medicilor că ar fi bine ca urina elimin ată pe parcursul unei zile (diureza) sa fie de
aproximativ 1-1,5 l., si că cresterea temperaturii ar fi un semn de infectie.
Faptul că pacienta îsi urmărea doar cantitatea de urină fără a calcula si cantitatea de
lichide consumate sau eliminate prin transpiratie, din cauza temperaturii (usor ridicate inerent
in urma unei interventii chirurgicale), făcea ca ea să se afle intr-un cerc vicios. Cu cât se
temea mai mult uita să ingereze lichide si cu atât avea o diureză mai scăzută. Cu cât avea
urină mai putină, starea ei de îngrijorare crestea antrenând si o stare de agitatie manifestată
prin transpiratie si o usoară crestere a temperatur ii. Credinta ei că temperatura creste doar ca
un semn al infectiei o făcea să exagereze orice lin ioară a termometrului si să-i acorde
conotatii strict maladive.
Prima interventie a constat in tehnica recradajulu i prin care s-au explicat aceste
corelatii si mai ales faptul că o temperatură înalt ă este pe de-o parte un semnal de alarmă că
organismul se află in pericol (o interventie chirur gicală este percepută de organism ca un
pericol), pe de altă parte si efortul organismului de a se vindeca se manifestă tot prin acelasi
simptom. Cu alte cuvinte o temperatură înaltă arată ca organismul nostru luptă să se vindece.
În ceea ce priveste cantitatea de urină, i-a fost a rătată legătura dintre cantitatea de lichide
ingerate si apoi eliminate, nu doar prin urină.
O altă tehnică ar putea fi “iluzia alegerii “: “Aveti de ales între a vă preocupa, controla
si a vă creste temperatura si ajungeti din nou în C linica de Urologie sau a lăsa lucrurile să
decurgă normal fără a vă forta să urinati mai mult decât ingerati si atunci neagitându-vă nu
veti mai transpira si cantitarea de urină va fi cea prevăzută de medici. Orice veti alege
depinde de dvs. Stiind ca oricum veti ajunge la un nou control medical, ingrijorarea excesivă
nu vă ajută”.
Pacienta a raportat că încetând să se mai ingrijore ze excesiv, temperatura i-a scăzut treptat iar
cantitatea de urină a crescut considerabil.

CAZUL 2.
Se prezintă în cabinet o bunică cu nepotul de 11 a ni, cu plângerea că acesta,(care se
teme de întuneric, de a rămâne singur si de a dormi singur), o deranjează în ultima vreme prin
aceea că ea fiind operată de curând si fiind nevoit ă să doarmă cu nepotul se teme ca acesta să

103
nu o lovească în timpul somnului. Din istoric reies e că părintii copilului s-au despărtit când
acesta era de 1 an, urmând moartea bunicului matern când acesta avea 3 ani, iar de 1an si
jumătate, mama lucrează in străinătate. În perioada spitalizării bunicii, mama a fost nevoită să
se întoarcă în tară pentru a dormi cu fiul său, car e nu a dormit niciodată singur acasă. Pe
timpul vacantelor mari, copilul este dus la bunicii paterni, într-un alt oras, dar unde nu se
teme de întuneric si doarme singur. Rugămintea buni cii era găsirea unei solutii pentru a-si
convinge nepotul să doarmă singur.
Tehnica folosită este exploatarea exceptiei : s-a accentuat faptul că el poate dormi
singur fiind curajos ca un băiat mare ce este, si a dovedit acest lucru în toate vacantele
petrecute la bunicii paterni. De altfel atunci când dormim toti rămânem singuri, dar acest
lucru este un lucru bun si necesar pentru a ne odih ni mai bine si pentru a ne scufunda in
lumea aceea minunată a viselor în care păsim singur i, în care suntem iubiti, curajosi si
puternici. Singurătatea din timpul somnului este be nefică pentru a ne dezvolta, a creste si a
deveni din ce în ce mai curajosi.
O altă exceptie: I s-a amintit că înainte să se nas că era acolo în burtica mamei singur si foarte
curajos.
Alegerea laturii pozitive : s-au ocolit temele fricilor lui cum ar fi abandon ul, despărtirea,
moartea, plecarea departe, întunericul si singurăta tea. S-a recomandat si familiei să facă la
fel, ocolind astfel reamintirea pierderilor si desp ărtirilor pe care acest pre-adolescent le-a
suferit în scurta sa viată fără a le nega. În final i s-a mai explicat că cel mai mare curaj al unui
băiat care va deveni bărbat este să recunoască că î i este teamă si să-si înfrunte teama. Teama
este bună, ne ajută să ne ferim de pericole. Numai nebunilor nu le este teamă niciodată.
Tehnica metaforei terapeutice: s-a folosit “metafora fantomei”, atat de utilă în cazul fricilor,
temerilor si fobiilor. Citat: ”dacă ne temem de o f antomă (aparitie, arătare, monstru, bau-bau,
omul rău, lupul rău) si fugim de ea, cu cât fugim m ai mult, ea ne va urmări mai mult. Dacă
brusc ne intoarcem cu fata spre ea si vrem să o pri ndem, ea va dispărea ca un abur suflat de
vânt”.
Injonctiunea paradoxală este: “sperie-ti teama” sau “ evită să eviti”, dec i înfruntă.
Acceptând că teama copilului indiferent de cauzele sale este un lucru natural (si explicabil
prin istoria sa personală) munca terapeutului s-a î ndreptat nu atât spre copil cât spre anturajul
acestuia recomandându-le mai multă intelegere fată de copil si mai ales la a nu confunda
iubirea si ocrotirea acestuia cu cocolosirea, invi tându-i să mediteze la următoarele: Până la
ce vârstă credeti că va fi nevoie să dormiti cu el în pat? Cum veti sti care este momentul
acela? Cât de dureros credeti că este să descoperi, adolescent fiind că ai fost crescut
inadecvat, că nu sti ce este intimitatea si mai ale s cum credeti că va povesti tânărul adult
primei sale iubite faptul că până la o vârstă înain tată a dormit cu bunica, bunicul, mama?
Aceste teme de meditatie se circumscriu primei sarc ini care este una dintre tehnici.

CAZUL 3
„Nu plânge draga mamei!”
Mama și tata mergeau în vizită la propria lor fiic ă, în perioada în care aceasta locuia
cu sora mamei, de la vârsta de doi ani la patru ani . O perioadă grea în care părinții au fost
nevoiți să lipsească o mare parte de timp din viața Irinei, independent de voința lor. „De
obicei plecam pe furiș, când dormea sau când nu ne vedea, ca să nu plângă”, povestește
mama în prima ședință. Fetița plânge din prima zi d e grădiniță, de patru ani aproape zilnic, și
plânge și în prezent, dimineața când merge la grădi niță, indiferent cine o duce și uneori după
amiaza înainte de sosirea părinților după preșcolar i. Toți cei din jurul ei: tata, bunica,
mătușile, educatoarele și mai ales mama îi spun: „N u plânge Irina!”, „Ești fetiță mare!”, „E
rușine să plângi!”. Astfel s-a instalat un cerc vic ios în care fetiței i se interzicea să plângă dar
cu toate acestea ea plângea căci sfatul : „Nu plânge!” întreținea și amplifica comportamen tul

104
Irinei. Mai mult decât atât – de teama scenelor sfâ șietoare din holul grădiniței- părinții îi
dădeau tot felul de explicații („Irina ești mare!, Fetițele nu sunt plângăcioase!, Părinții trebuie
să meargă la serviciu!”), o amenințau cu diferite p edepse („Fără jucării! Fără calculator! Fără
ieșiri în curte cu prietenii la joacă”) sau îi făce au diverse promisiuni și recompense („Îți
cumpărăm tot ceea ce-ți dorești!”). Toate acestea c onstituiau tentativele de a soluționa o
situație dificilă, încercări pe care părinții le fo losesc în scopul vindecării de plâns și teamă de
câțiva ani dar fără nici un rezultat. Ce au făcut p ărinții Irinei pentru a ieși din ciclul infernal în
care se aflau cu toții prizonieri? Au urmat pașii s chimbării. Prima etapă a fost să-i dea voie
Irinei să plângă: „Dacă îți vine să plângi, poți să plângi!”.
Tema tentativelor de soluționare a părinților era imperativul „Nu mai plânge!”. Tema
terapeutică a fost întoarcerea la 180ș a acestui în demn, respectiv „Ai voie să plângi!”. Al
doilea pas a fost momentul în care mama i-a dat sig uranță fiicei ei prezentându-i o altă
perspectivă, nu a mai vorbit despre plâns și despăr țire ci despre bucuria reîntâlnirii: „Irina mă
bucur că mergi la grădiniță, eu merg la locul meu d e muncă, tu la al tău și când ne revedem o
să ne bucurăm amândouă!”. Acest nou comportament al mamei a ajutat-o pe Irina să-și
modifice perspectiva proprie asupra situației, văzâ ndu-și mama cum se schimbă, s-a schimbat
și ea. Totodată mama a urmat recomandarea ca pe vii tor să folosească excepția – în
diminețile în care Irina nu plânge, să nu-i reamint ească de zilele când plângea pentru a nu
reactiva bucla reacțională. Cu cât fetița este asig urată mai mult cu atât se va teme mai mult.
Momentul întreruperii buclei este excepția (ziua î n care nu plânge), când mama
trebuie să se comporte natural. În urma acestor inj oncțiuni fetița a avut tot mai multe zile în
care nu a plâns și în prezent se află pe drumul cel bun.
21.1.3 Concluzii și perspective
Din constrângerea de spatiu am folosit spre exempl ificarea celor 2 cazuri doar câteva
dintre tehnicile sistemic-strategice aplicate în pr actica curentă. Multitudinea manevrelor
terapeutice, a inaintărilor si retragerilor, a vict oriilor, reusitelor sau mai putin reusitelor
acestora, în dinamica lor, fac ca eficienta lor să se extindă si în afara unor psihopatologii,
dificultăti, nemultumiri, situatii de viată, putând fi aplicate cu succes în orice relatie cu o
persoană semnificativă si în afara cabinetului (nu cu valoare terapeutică ci pentru
îmbunătătirea relatiilor). Frumusetea acestei scoli terapeutice constă în simplitatea ei
aparentă.
În spiritul marelui înaintas Gregory Bateson, tera pia scurtă sistemic strategică după
Scoala de la Palo Alto contribuie la o ecologie a r elatiilor umane. Asta înseamnă că niciun
pacient nu are o suferintă abstractă, în sine, ci că dificultătile, deficientele, suferintele până la
maladia psihologică, toate au la bază o neînteleger e, un conflict, o disfunctionalitate
relatională care au escaladat cu ajutorul spiralei interactionale. Chestionarul specific terapiei
are o formulare schematică de felul urmator: “Cine face? Ce face ? Cui face? În ce
circumstante/conditii?”
Desi simptomatologia ambelor cazuri prezentate ne poate conduce spre concluzii
patologizante, remarcăm faptul că ambele au la bază : a). relationări deficitare (o bunică
înlocuieste mama, cealaltă bunică substituie tatăl – pt cazul nr.2.), b). întelegeri gresite (cazul
nr.1: ale simptomelor, ale recomandărilor medicale, ale urmărilor unei interventii), c).
asteptări nejustificate (în cazul 1.: a vindecării imediate prin scăderea temperaturii; cazul 2:
desi copilul ar putea dormi singur, nu este încuraj at să o facă, desi se doarme cu el se asteaptă
ca el să doarmă singur), d).c ercul vicios (cazul 1: cu cât mă agit mai mult, mă vindec mai
târziu; cazul 2.: cu cât se teme mai mult îl asigur ăm mai mult, în consecintă se va teme mai
mult) sau e). pozitionări disfunctionale (în primul caz: eu pot decide asupra ritmului de

105
vindecare; cazul 2: substituirea de roluri: tatăl a bsent înlocuit de bunicul matern, apoi la
decesul acestuia de bunicii paterni; mama înlocuită de bunica maternă până la internarea în
spital când pentru o scurtă perioadă mama îsi reia rolul, dar din culpă si ocrotitoare
încurajează un comportament inadecvat – doarme cu f iul).
Non-normativitatea este principiul potrivit căruia terapeutul îndrumă spre rezolvare
fără a alege în locul pacientului modul de a produc e schimbarea. Cu alte cuvinte :”Ducem
calul până la râu pentru a-l adăpa, dar nu bem in l ocul lui”.
O abordare superficială, ar atribui discomfortul, nemultumirea si simptomul unor
cauze la prima vedere patologice (cazul 1. – intârz ierea vindecării, cazul 2 – întârzierea
maturizării). Abordarea Scolii de la Palo Alto nu n eglijează purtătorul de simptom, ci îl
situează în interrelationare cu sistemul din care f ace parte, aici si acum .
Preocuparea terapeutului nu este evolutia liniară a individului, ci mai ales
interactiunea circulară. De aceea formulele pe care terapeutul le va căuta si găsi în urma unei
analize profunde (nu spontan cum ar putea părea) su nt foarte importante si construiesc, încă
de la prima sedintă, alianta terapeutică, încredere a în terapeut si în puterile proprii ale
pacientului. Finalitatea actului terapeutic se cons truieste cu efortul comun al celor doi
parteneri de relatie terapeut si pacient.
Deontologia acestei scoli face ca atribuirea merit elor schimbării să se facă de către
terapeut către pacient (asa, în mod ironic, si nedr ept, uneori datorită aparentei simplităti,
pacientul este înclinat să creadă că si-a rezolvat problema nu în urma travaliului de atâtea ori
dificil, ci mai degrabă “datorită lui Dumnezeu”, sa u unui masaj, sau unui sfat al unui bun
prieten sau si mai rău datorită unei pastile miracu loase, atât de vândută în vremurile noastre).
De exemplu în cazul 1. – în mod cu totul ipotetic pacienta îngrijorată ar putea să
spună: ”Nu stiu ce s-a întâmplat după sedinta cu dv s., dar deodată am început să urinez mai
mult si temperatura mi-a scăzut. S-a produs un mira col.”
In cazul al 2-lea: “Nu stiu ce i-ati spus copilului , dar încă din noaptea aceea a vrut să doarmă
singur după ce a vorbit la telefon cu mama lui afla tă în străinătate.”
În ambele cazuri s-au petrecut “miracole”.
O consolare minimă ne aduce faptul că, desi am luc rat în mod onest si am atribuit
meritele schimbării pacientului însusi, dacă el va atribui în mod gresit vindecarea,
solutionarea, rezolvarea, schimbarea asteptată, une i noi tentative de solutionare si nu în mod
corect muncii efectuate împreună, recăderea se va p roduce. Noi îl asteptăm înapoi în cabinet.
Odată cu pătrunderea în universități, dezvoltarea ulterioară ale ideilor grupului de la
Palo Alto, instituționalizarea și mai ales succesul care excede cabinetul psihologic pătrunzând
în instituții, organizații, în diferite sisteme în care persoanele relaționează, fac din această
abordare una dintre cele mai importante școli ale s ecolului XX.
Pericolul anchilozării, care era teama de căpătâi a lui Bateson și îngrijorarea majoră a
lui Erickson, va apărea doar dacă ea va uita că vig oarea îi este dată de ireverența pragmatică
și de critica oricărei ordini stabilite.
Dacă va deveni o școală știentistă precum toate ce lelalte sau va rămâne acest
remarcabil laborator în care să fie evaluate, combă tute sau completate concepții noi despre
patologie, comunicare și în cele din urmă despre om ul însuși, aceasta este o întrebare foarte
grea.Despre asta viitorul va oferi răspunsuri. Cert itudinea unanim acceptată este că prin
efectele sale și perspectivele deschise de grupul d e la Palo Alto avem de a face cu un pas
epistemologic fundamental.

106
Toate demersurile discipolilor și continuatorilor l ui Gregory Bateson nu fac decât să
sublinieze dinamismul ideilor sale permițând prin d ezvoltarea lor îndeplinirea visului marelui
fondator, acela de a construi o veritabilă ecologie a relațiilor umane.

107
Bibliografie
1. Dafinoiu, I.,(2001)– Elemente de psihoterapie integratia , Editura Polirom, Iași
2. Dafinoiu, I.,(2002)– Hipnoza clinica , Editura „Erota”, Iași
3. Dafinoiu, I, J. L Vargha (2005) – Psihoterapii scurte , Editura Polirom, Iași
4. David, D., Holdevici I., Szamoskozi, S., Baban, A.S . (2000)- Psihoterapie si
hipnoterapie cognitiv-comportamentala , Editura Risoprint, Cluj Napoca
5. David, D.,(2006)– Psihologie clinica si psihoterapie , Editura Polirom, Iași
6. David, D.(2006) – Terapie cognitiv-comportamentala , Editura Polirom, Iași
7. Daniel, D., (2006) Psihologie clinică și psihoterapie . Fundamente, Ed. Polirom,
8. Daniel, D., (2006) Tratat de psihoterapii cognitive și comportamentale , Ed. Polirom,
Iași
9. Daniel, D.,(2006). Metodologia cercetării clinice . Fundamente, Ed. Polirom, Iași
10. Duta, V (2006), Psihoterapie , Editura Stefan, Bucuresti.
11. Dolto, F.,(2006) – Psihanaliza și copilul , Editura Trei, Bucuresti
12. Dolto, F.,(2005) – Ce să spunem copiilor , Editura Trei, Bucuresti
13. Dobson K. S.,(2010) – Handbook of Cognitive Behavioral Therapies . Ed. The Guilford
Press,
14. Enăchescu, C., (2003), Tratat de psihanaliză si psihoterapie , Editura Polirom, Iași.
15. Enăchescu, C (2003), Tratat de psihanaliză si psihoterapie , Editura Polirom, Iași.
16. Enăchescu, C (2005), Tratat de psihopatologie , Editura Tehnică, București.
17. Evans K., Gilbert M.,(2008) Introduction and integrative psychoterapy , Editura
Mcmillan, Londra
18. Freud, S (2003), Introducere în psihanaliză , Editura Trei, București.
19. Freud, S.,(2010) – Opere esențiale vol. VIII – Nevroza la copil , Editura Trei, Bucuresti
20. Geller J. D, Norcross J. C & Orlinsky ,(2005), Formarea pentru psihoterapie . Ed. Trei
21. Geller J. D., Norcross J. C., Orlinsky, David E, (2 008) – Formarea pentru psihoterapie ,
Editura Trei, Bucuresti
22. Giusti E., Montanari C., Iannazzo A.,(2001), Psicoterapie Integrate , Editura Masson,
Milano
23. Holdevici I., Vasilescu I.P.,(1997) – Psihoterapia – un tratament fara medicamente ,
Editura „Ceres”, Bucuresti
24. Holdevici, I., Vasilescu I.P.(1997) – Elemente de psihoterapie , editia a II-a, Editura
„All”, Bucuresti
25. Holdevici, I.,(1999) – Gândirea pozitivă. Ghid practic de psihoterapie rat ional-emotiva
si cognitiv-comportamentala , Editura „Stiinta si tehnica”, Bucuresti
26. Holdevici, I., – Ameliorarea performantelor individuale prin tehnici de psihoterapie ,
Editura „Orizonturi”, Bucuresti
27. Holdevici, I (1996), Elemente de psihoterapie , Editura ALL
28. Holdevici, I.,(1997) – Elemente de psihoterapie, Editura „All”, editia a III-a, Bucuresti
29. Holdevici, I.,(1998) – Psihoterapia tulburărilor anxioase , Editura „Ceres”, Bucuresti
30. Holdevici, I., (2005), Psihoterapia cognitiv comportamentala – Managementu l stresului
pentru un stil de viata optim
31. Holdevici, I., (2004), Hipnoterapia – teorie si practica , Ed. Dual Tech

108
32. Holmes J., Bateman A.,(2002) – Integration in Psychotherapy: Models and Methods . Ed.
Oxford University Press,
33. Ionescu, G.,(1990) – Psihoterapia , Ed. Știintifica, București
34. Leahy R.,(2010), Planuri de tratament și intervenție în depresie și anxietate . Ed. ASCR
35. Lupu V.,(2003) – Introducere in hipnoterapia si in psihoterapia cogn itiv
comportamentala a copilului si adolescentului , Asociația de Științe Cognitive din
Romania
36. Moreau Andre(2007) – Autocunoastere si autoterapie asistata , Editura Trei, Bucuresti
37. Nolan I. S., Nolan P.,(2002) Object Relations and Integrative Psychotherapy: Tra dision
and Innovation in Theory and Parctice. Ed. Whurr