Figura 1.1: Poziționarea în cadrul județului [304508]

INTRODUCERE

Vopsirea țesăturilor reprezintă unul dintre cele mai vechi meșteșuguri. Debutul colorării textilelor a [anonimizat], prin obținerea culorii roșu din oxizi de fier. [anonimizat] o vechime de mai bine de 5000 de ani. [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat]. Din epoca târzie a [anonimizat]. Roiba (Rubia tinctorum) [anonimizat], au fost folosite pentru vopsirea fibrelor textile cum ar fi lână sau mătasea. Colorantul obținut din aceasta a avut o [anonimizat] a fost dezvoltată vopseaua sintetică alizarină în 1869. [anonimizat], [anonimizat] (Ahmet Gürses et al., 2016), [anonimizat], și erau mai ușor de procurat și aplicat. [anonimizat] o [anonimizat], chiar dacă acesta a [anonimizat]. (Bâtcă, Tomescu, 1984).

Încă de la început am fost încântată de ideea colorării în mod natural a hainelor, așa cum o făceau bunicii noștrii. Mi-[anonimizat]. Curiozitatea mi-a crescut atunci când am început să mă documentez căci marea majoritate a [anonimizat]. [anonimizat], [anonimizat], [anonimizat]. [anonimizat].

[anonimizat] o [anonimizat] o [anonimizat] o pădure și prezentând preponderent pajiști. [anonimizat]. Am vrut să îmi privesc locul de origine dintr-o [anonimizat]. Mi-am petrecut răsăriturile pe deal la cules de porumbele (din care am învățat să prepar și sirop) [anonimizat] (fluturi în special), [anonimizat]. [anonimizat].

[anonimizat], [anonimizat], să repar. [anonimizat] greșeli în vopsitul tradițional căci fiecare factor modificat duce la obținerea unei alte culori, a unei noi alternative din partea aceleiași plante. Materialul se ține în soluția colorantă până când acesta capătă nuanța dorită. Să pui mai multe frunze decât scoarță sau să alegi să pui flori în loc fructe, toate acestea reprezintă alegeri personale. Astfel, adevăratele greșeli pe care le poți face sunt să ții prea puțin timp materialul în soluția de colorat, să adaugi o cantitate mult prea mică de material vegetal raportată la cantitatea de apă și să nu clătești bine bucățile de material după vopsire. Sunt sigură de acest lucru pentru că așa mi-am început practica pentru licență. Am învățat greșind, repetând, comparând și corectându-mă la fiecare pas.

Aș vrea să le mulțumesc din suflet doamnei coordonator lector universitar dr. Oana Danci care mi-a dat ocazia de a lucra pe această temă și care mi-a oferit îndrumări, sfaturi și susținere, colegilor mei – pentru echipa frumoasa pe care am creat-o, mamei mele, care m-a ajutat la alegerea florilor de cimbrișor din inflorescență, tatălui meu care m-a ajutat la colectarea cârmazului și macului și tuturor celor care au crezut în mine, m-au încurajat și mi-au oferit păreri și indicații.

CAPITOLUL 1: DESCRIEREA ZONEI DE STUDIU – SATUL CURTEA, JUD. VÂLCEA

Satul Curtea (Figura 1.1) aparține comunei Popești, localizată la intersecția dintre meridianul de 24˚ longitudine estica și paralela de 45˚ latitudine nordică, în centrul județului Vâlcea, în Depresiunea Horezu, din Subcarpații Getici și ocupă 250 ha din suprafața totală de 5276 ha a localității. (https://ro.wikipedia.org/wiki/Comuna_Pope%C8%99ti,_V%C3%A2lcea)

Figura 1.1: Poziționarea în cadrul județului

Valcea

Acesta se învecinează cu (Figura 1.2):

Comuna Frâncești (în Nord), de care e despărțit de pădurea Firijba;

Satul Valea Caselor (în Sud);

Satul Dăești (în Vest);

Comuna Șirineasa (în Est);

Clima este una temperat continentală, moderată, cu influențe submediteraneene, lipsită de schimbări bruște de temperatură. Iernile sunt blânde, verile sunt reci, iar toamnele – lungi. Temperatura medie anuala este de 10,3˚C. Descărcările electrice se întâlnesc mai des în sezonul cald, iar intensitatea lor maximă este atinsă în lunile mai și septembrie. (http://istorielocala.ro/index.php?option=com_k2&view=item&id=691:istoria-horezului&Itemid=203) Vânturile sunt moderate și de mică intensitate. Specifice zonei sunt: Munteanul, care este un vânt puternic ce bate dinspre vest, și Băltărețul, ce bate dinspre Dunăre, aducând precipitații. Acestea au o viteză medie de 9,9 m/s (Garoafă D. , 2013).

Media anuala a precipitațiilor este de 800-900 mm, cele mai bogate valori înregistrându-se în lunile mai-iunie, iar cele mai scăzute – în lunile septembrie-octombrie. Ca urmare a acestui fapt și a evaporației puternice, în perioada septembrie-octombrie debitele râurilor sunt mult mai scăzute. (Cîrstea, Constantinescu et al, 1980)

În timpul sezonului rece cad și precipitații în stare solida. Astfel, prima zăpadă s-a estimat că apare în luna decembrie, iar ultima ninsoare are loc la începutul lunii martie. Durata ninsorilor este de circa 20 de zile (http://www.istorielocala.ro/index.php?option=com_k2&view=item&id=1285:r%C3%A2mnicu-v%C3%A2lcea-clima&Itemid=203).

Figura 1.2: Localizarea satului Curtea

https://www.google.ro/maps/place/Curtea/@44.9640905,24.1325221,886m/data=!3m1!1e3!4m5!3m4!1s0x474d5d1470ae94ef:0x1442cc244f99a3dc!8m2!3d44.9635289!4d24.1367162

Ca formă predominantă de relief regăsim podișul neted, intercalat cu dealuri ce au pante line, din acest motiv altitudinea maximă fiind de 450-500m, iar cea minimă – de 150m, în lunca Luncavățului (Garoafă, 2013, http://ro.wikipedia.org/wiki/Comuna_Popești,_Vâlcea).

Majoritatea sedimentelor sunt neogene și o mică parte a lor sunt paleogene. Constituția litologică include: gresiile, marnele, conglomeratele, nisipurile și pietrișurile. Prezența rocilor nisipoase și cu structură friabilă, ce sunt așezate pe marne, a dus la alunecari plastice în malurile înalte ale râului (Popescu et al., 2018).

Regăsim soluri brune de pădure, denumite cambisoluri, care au caracter eubazic sau ușor acid, fapt ce depinde de gradul de podzolire. De o parte și de alta a apelor sunt prezente solurile aluvionare și cele nisipoase. Putem întâlni în unele porțiuni soluri erodate sau soluri neevoluate (regosoluri), iar în condițiile excesului de umiditate regasim solurile hidromorfe. În perioadele secetoase, solurile care au conținut mare de argilă sunt responsabile de formarea crăpăturilor largi ale scoarței terestre (http://www.istorielocala.ro/index.php?option=com_k2&view=item&id=1286:r%C3%A2mnicu-v%C3%A2lcea-solurile&Itemid=203).

În ceea ce privește hidrografia, sunt prezente râul Luncavăț și pârâul Firijba, regăsite în Figura 1.3. Luncavățul izvorăște din Munții Căpățânii și este afluent al Oltului iar, datorită curgerii sale de la nord spre sud, s-a creat un relief de luncă. Acesta are o lungime de aproximativ 60 km, o pantă medie de 27% și o suprafață a bazinului hidrografic de 274 (http://www.anpm.ro/documents/29243/3299214/PUGBabeni-+prima+versiune+PREDATA.pdf/bfd823d8-f10e-45df-8e76-d5c5273d3ffc).

În 2017, lățimea maximă a albiei Luncavățului a fost de 20 m iar, pe o mare parte a suprafeței fundului său, pietrișul a fost înlocuit de humă (Popescu et al., 2018).

În subteran există două tipuri de acvifere: freatice si de adâncime. Din cele freatice, cele mai importante sunt acelea care alimentează populația, fiind exploatate prin fântâni (http://www.anpm.ro/documents/29243/3299214/PUGBabeni-+prima+versiune+PREDATA.pdf/bfd823d8-f10e-45df-8e76-d5c5273d3ffc).

Figura 1.3: Hidrografia satului Curtea (foto original)

Vegetația

Se întâlnesc urmatoarele formațiuni de vegetație: păduri de foioase, unde predomină Quercus robur, pajiști și fânețe naturale. La acestea se adauga zonele în care au fost plantați pomi fructiferi și terenurile destinate agriculturii și viticulturii. De asemenea, predomină speciile termofile.

Ca arbori, pe lângă quercinee, regăsim carpenul (Carpinus betulus), frasinul (Fraxinus excelsior), ulmul (Ulmus glabra), teiul (Tilia cordata).

Printre arbuști întâlnim: păducelul (Crataegus monogyna), lemnul câinesc (Ligustrum vulgare), socul negru (Sambucus nigra), măceșul (Rosa canina) (Figura 1.4), murul (Rubus sp.).

Din covorul ierbos fac parte: floarea paștelui (Anemone nemorosa), spânzul (Helleborus purpurascens), șovârful (Origanum vulgare), năsturașii (Bellis perennis), gramineele din genurile Festuca și Poa, scaiul vânăt (Eryngium planum).

În zăvoi sunt prezente specii de Salix și Populus, dar și aninul negru (Alnus glutinosa), deoarece acestea preferă umiditatea. (Popescu et al., 2018)

Fauna

Din punct de vedere al faunei, mamiferele care se remarcă sunt: cerbul (Cervus elaphus), mistrețul (Sus scrofa), veverița (Sciurus vulgaris), vulpea (Vulpes vulpes), pârșul (Glis glis), iepurele (Lepus europaeus) etc.

Printre păsări enumeram pițigoiul (Parus major), guguștiucul (Streptopelia decaocto), silvia de câmp (Sylvia communis), țicleanul (Sitta europaea), șorecarul comun (Buteo buteo) și coțofana (Pica pica), pupăza (Upupa epops), egreta mică (Egretta garzetta).

Entomofauna prezintă o diversitate mare, fiind întâlnite carabidae, lepidoptere (Figura 1.4), ortoptere, coleoptere, efemeridae, himenopterae, trichopterae etc. Alte nevertebrate întâlnite sunt izopodele, miriapodele, anelidele, acarienii, pseudoscorpionii și araneidele.

În ceea ce privește fauna acvatică, Luncavățul se află in zona mrenei (Barbus barbus) și a cleanului (Leuciscus cephalus) așadar speciile reprezentative aparțin asociației zoocenotice specifice acesteia. (Popescu et al., 2018)

Figura 1.4: Faună și floră (foto original)

Scurt istoric

Denumirea satului provine de la acea instituție medievală, formată din conac și anexe, ce era amplasată de regulă lângă o apa sau pe un deal, generic numită „curte”.

Cătunul Ivănești aparține satului Curtea, fiind localizat în sud-estul acestuia, și a fost atestat documentar separat doar în anul 1912. Tot aici a fost construită prima școala a localității, terminarea ei fiind raportată la 11 ianuarie 1844, iar primul învățător încadrat a fost Matei Trăistărescu. În 1953, școala a ars din temelii, incendiul fiind produs de descărcări electrice, urmând să fie recondiționată capital. În anul 2008 aceasta și-a încetat activitatea. Clădirea a fost transformată ulterior în cămin cultural, iar în prezent ea a devenit Centrul Multifuncțional de Servicii Sociale al comunei Popești. Mahalaua Veche sau Siliștea Veche reprezintă locul unde a fost ridicată biserica cu hramul „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”, pe moșia Mănăstirii dintr-un Lemn, care în 2003 a fost semnalată ca parte compunentă a satului Curtea .

Activități antropice

La începutul anului 2018 a fost finalizat drumul turistic către Firijba, cel mai vechi sat din România, despre care se crede ca există încă de pe vremea dacilor și care a fost atestat documentar în 1850 de către Domnitorul Alexandru Ioan Cuza.

Centura agro-turistică pornește din satul Curtea, printr-o ramificație a drumului județean DJ 677F și urcă până la culmea Frânceștiului, ocolind prin nord comuna Popești, și revenind, la final, în satul Urși (http://www.ramnicuvalceaweek.ro/?p=32206).

O altă lucrare, efectuată acum câțiva ani ca urmare a unei inundații, a constat în repararea podului de peste Luncavăț, aparținând DN 65C. Pentru ca utilajele să poată pătrunde, mai mulți arbori au fost tăiați iar, datorită acumularilor de materiale de construcție de pe marginile râului, vegetația a avut de suferit.

În comună, cu zeci de ani în urmă, se exploatau gaze și petrol. Odată cu încheierea regimului comunist, exploatările au fost oprite. În satul Curtea se găsesc trei puncte în care au fost instalate sonde de petrol.

Tradițional, oamenii obișnuiau să își confecționeze opinci cărora le dădeau o culoare roșiatică fierbându-le în scoarță de anin.

Satul, deși este mic, este bogat prin cadrele naturale, prin faună, floră, dar și prin oamenii pe care îi are: unu-i croitor, altul e fierar, altul – pădurar, și fiecare-i purtător al unei povești ce ține de acest loc, numit generic „acasă”.

CAPITOLUL 2: GENERALITĂȚI

2.1. NOȚIUNI GENERALE DESPRE COLORANȚII NATURALI

Coloranții naturali reprezintă compuși organici ce au o culoare proprie pe care o pot imprima, chiar daca se află în cantități mici, în diferite substraturi: fibre, piele, alimente, hârtie etc.

Aceștia absorb lumina din specrul vizibil (unde lungimea de undă e de 400-700nm) (Figura 2.1), sunt caracterizați de prezența a cel puțin un cromofor (parte a unei molecule organice, alcatuită din atomi, ce îi conferă acesteia culoarea), au un sistem conjugat în care legăturile duble și cele simple sunt alternate și prezintă rezonanța electronilor (forță stabilizatoare în compușii organici). În absența oricărei dintre aceste caracteristici, culoarea lipsește. Cromoforul este de obicei un inel aromatic, iar prin creșterea numărului de legături duble pe care îl conține, si nuanța dată va fi mai intensă.

Figura 2.1: Relația dintre lungimea de unda a luminii absorbite și culoarea colorantului (https://www.ncbi.nlm.nih.gov/books/NBK385442/)

Majoritatea coloranților conțin, pe langă cromatofori, grupări ce pot schimba culoarea colorantului sau care pot modifica solubilitatea acestuia, numite auxocromi. Cei mai importanți auxocromi sunt: acidul carboxilic, acidul sulfonic, gruparile amino si hidroxil.

Nu toate materialele textile sunt ușor de vopsit cu ajutorul coloranților organici: sunt indicate cele naturale (bumbac, lână, mătase), fiind capabile să absoarbă mai bine nuanța. (https://www.diynatural.com/natural-fabric-dyes/)

Deși chimiștii si alți oameni de știință folosesc un termen generic pentru materialele de colorare, coloranții și pigmenții sunt două lucruri diferite. Pigmenții sunt insolubili în apă, uleiuri și rășine și au nevoie de un liant sau de un agent de dispersie în care să fie suspendați pentru a-și putea răspândii culoarea. În schimb, coloranții sunt solubili în apă și conferă culoare prin diverse reacții fizice și chimice. Astfel, coloranții sunt utilizați pentru colorarea textilelor, hârtiei și a altor substanțe în timp ce pigmenții sunt întrebuințați pentru vopsele, cerneală, cosmetice și materiale plastice. Există, totuși, și coloranți insolubili care prin tratare chimică devin solubili, dar și coloranți care pot fi transformați în pigmenți. În prezent se cunosc aproximativ 7000 de pigmenți și coloranți și în fiecare an sunt descoperiți alții noi. Sursele de culoare organice au deseori nuanțe vii dar nu sunt stabile sau durabile, majoritatea vopselelor naturale necesitând un agent de fixare numit mordant (https://www.encyclopedia.com/science/encyclopedias-almanacs-transcripts-and-maps/dyes-and-pigments).

În organele plantelor superioare, pe lângă pigmenții clorofilieni care au rol esențial în procesul de fotosinteză, se mai găsesc și alte grupe de pigmenți care determină culoarea și care conferă, împreună cu uleiurile volatile, aroma și gustul:

Pigmenți neazotați flavonoidici

Flavonoidele, în funcție de numărul și poziția grupărilor hidroxilice și de felul heterociclului (piranic sau furanic), pot fi împărțite în următoarele tipuri: flavone, flavani, antocianidine, aurone, flavonone și calcone. În funcție de necesitățile plantei, acestea se pot transforma, prin diverse reacții biochimice, unele în altele sau chiar în alte substanțe. De exemplu, flavanii (Figura 2.2) – prin polimerizare – formează catechine care intră în compoziția taninurilor catechinice, prezente în plantele medicinale. Pigmenții galbeni din frunze, fructe și flori sunt reprezentați de flavone și izoflavone care se găsesc în natură, în principal, sub formă de glicozide și care protejează clorofila și citoplasma prin absorbția radiațiilor ultraviolete. În consecință, cantitatea lor crește direct corelat cu intensitatea acestor radiații. Flavonele sunt insolubile în benzen și cloroform, dar solubile în apă fierbinte, acetonă, alcool și acetat de etil. Acestea sunt însoțite de flavanone (pigmenți incolori) care prin oxidare devin aurone galben-aurii. Flavanonele se găsesc în scoarță, flori, frunze și lemn, iar auzonele și calconele – de obicei în flori.

Figura 2.2: Formula structurală a flavanului (foto original)

Pigmenți neazotați carotenoidici

Carotenoidele (Figura 2.3) reprezintă cel mai răspândit grup de pigmenți vegetali, oferind culori precum: roșu, portocaliu, galben sau chiar albastru. Sunt găsiți în mai toate fructele și legumele, precum și în multe specii de plante medicinale. Din punct de vedere chimic, aceștia sunt înrudiți cu fitosterolii, cu vitaminele E și K, aparținând clasei terpenoidelor. Cea mai importantă unitate de bază structurală este izopentenil-pirofosfatul (Figura 2.3). După numărul atomilor de carbon din moleculă, carotenoidele pot fi: cu mai puțin de 40 de atomi de carbon (în citrice), cu mai mult de 40 de atomi de carbon (în bacterii) și cu 40 de atomi de C (cele mai răspândite în natură). Cel mai important rol al carotenoidelor este de a proteja clorofila și alte substanțe biologice active (vitamine, peroxidaze, flavone) de autofotodistrugere în timpul fotosintezei. Pentru organismul animal și cel uman, acestea reprezintă o sursă valoroasă de provitamină A.

Figura 2.3: Exemplu de pigment carotenoidic și formula structurală a izopentenil-pirofosfatului (foto original)

Pigmenți neazotați chinonici

Sunt răspândiți în natură în principal sub formă de glicozide, fiind derivate din chinone și găsindu-se atât în plantele superioare, cât și în cele inferioare. Aceștia apar inițial sub formă de hidrochinone incolore, iar ulterior prin oxidare, treptat, devin chinone colorate: roșii, portocali și galbene. Reacția este totuși reversibilă (Figura 2.4). Mai există și pigmenți benzochinonici (în unele plante medicinale: Adonis vernalis), naftochinonici (în coaja nucilor verzi, unde în trecut au fost confundați cu iodul) și antrachinonici (la speciile familiilor Polygonaceae, Rubiaceae, Rhamnaceae).

Figura 2.4: Formule structurale – pigmenți neazotați chinonici

Pigmenți azotați (indolici)

Din această grupă fac parte indicanul (forma glicozilată a indigoului), cromo-proteinele și melaninele care formează fenilalanina și tirozina (Alexan, M., Bojor, O., Crăciun, F., 1988).

2.2. DESCRIEREA PLANTELOR TINCTORIALE UTILIZATE

Achillea millefolium L., 1753

Este o specie ierboasă, perenă, aparținând familiei Asteraceae, denumită popular și „Coada șoricelului” (Figura 2.5). Numele său științific provine de la eroul troian Ahile, care și-a vindecat rănile utilizând-o, și de la frunzele profund-divizate pe care le prezintă (Benedek, Kopp, 2007). Aceasta are o lungime de 20-80 cm și prezintă o tulpină erectă care poate fi sau nu ramificată, precum și un rizom lignificat. Frunzele sunt de 2-3 ori penate, lancelolate, așezate altern pe tulpină și în rozetă – bazal. Florile albe, radiare, sunt grupate în antodii. Fructul este unul uscat, indehiscent, numit achenă. (Warwick, Black, 1982, Popovici, Moruzi, Toma, 1985, Sîrbu, Ștefan, Oprea, 2013).

Figura 2.5: Achillea millefolium L., 1753

Coada șoricelului este o specie comună în Romania, fiind întâlnită din zona de șes până în cea de munte. Ea este, de asemenea, o plantă heliofilă, euritermă, ce preferă soluri de la uscate până la moderat umede, euriionică și care se găsește pe soluri cu un conținut moderat în azot mineral. Aceasta este o plantă medicinală, ajutând la cicatrizarea rănilor, creșterea poftei de mâncare, diminuarea inflamațiilor pielii, reducerea acidității în cazul gastritelor și dilatarea bronhiilor. Preparatele din coada șoricelului contribuie semnificativ la reactivarea funcției hepatice și reducerea manifestărilor alergice. Aceasta, printre substanțele chimice conținute, prezintă: uleiuri volatile, azulenă, achileină, acid formic, acid acetic, acid valerianic, alcool etilic, flavonoide antiinflamatorii, ș.a. (Applequist, Moerman, 2011, Sîrbu, Ștefan, Oprea, 2013, Mihăescu et al., 2008).

Alnus glutinosa (L.) Gaertn., 1790

Aninul negru (arinul) ( Figura 2.6) este o specie ornamentală și forestieră, aparținând familiei Betulaceae, răspândită spontan pe malurile râurilor, în mlaștini și la margini de pădure, de la câmpie până în zonele montane inferioare. Acesta este o specie heliofilă, specifică zonelor temperate, higrofilă, preferând solurile umede, adesea slab aerisite, moderat-slab acide până la neutre și cu un conținut moderat în azot mineral. Rezistă bine gerului timpuri sau târziu. Ca fanerofit, poate atinge o înălțime de circa 20-25m și este, de asemenea, o specie eurasiatică. Înflorirea are loc înainte de înfrunzire, din luna martie până în aprilie. Este o plantă monoică, florile mascule fiind grupate în amenți lungi de circa 6-12 cm, iar cele femele – în amenți de 1.5 cm lungime, dispuși în raceme. După fecundare, amentul femel devine lemnos, asemeni unui con, și poarte numele de „rânză”. Diseminarea este anemocoră. După uscare, amenții femeli răman prinși de arbore (Sîrbu, Ștefan, Oprea, 2013, https://www.academia.edu/36714507/Speciile_lemnoase_ornamentale_din_Rom%C3%A2nia).

Figura 2.6: Alnus glutinosa (L.) Gaertn., 1790 (foto original)

Aninul fructifică odată la 1-3 ani, fructele fiind reprezentate de samare pentagonale. Tulpina este dreapta, coroana este alungit-ovata, iar lemnul este moale, ușor, alb-roșiatic. Scoarța este cenușie și netedă la început, ulterior devenind un ritidom negricios, brăzdat. Rădăcina e superficială sau pivotant-trasantă si prezintă nodozități, ce îmbogățesc solul în azot, și țesuturi aerenchimatice care depoziteaza aerul necesar respirației rădăcinilor pe durata stagnării apelor. Frunzele sunt bogate în azot, caduce, având fața inferioară de culoare verde-deschis și pe cea superioară – verde-închis. Toamna, înainte de a cădea, acestea capătă o culoare negricioasă. Forma lor este rotund-obovată sau chiar rotundă, sunt emarginate, iar dispunerea lor este alternă. (Popovici, Moruzi, Toma, 1985, https://www.academia.edu/36714507/Speciile_lemnoase_ornamentale_din_Rom%C3%A2nia)

Centaurea phrygia L. 1753

Este o specie perenă, erbacee, ce aparține familiei Asteraceae și care poate fi întâlnită frecvent din etajul gorunului până în cel al molidului, prin pajiști, liziere și poieni (Sîrbu, Ștefan, Oprea, 2013).

Denumirea de „Centaurea” provine de la o legendă grecească conform căreia centaurul Chiron a folosit această plantă pentru a-și vindeca piciorul rănit, iar „phrygia” vine de la o regiune antică (Frigia), unde se crede că este originea acesteia. (https://it.wikipedia.org/wiki/Centaurea_phrygia) Prezintă rizom, iar tulpina este erectă, având 2-10 dm. Tulpina este, de obicei, ramificată și prezintă mai multe capitule. Fructele sunt reprezentate de achene cu papus. Papusul este întotdeauna prezent și are aproximativ 1 mm lungime. Frunzele sunt ovat-lanceolate. Inflorescențele sunt antodii ovoidale (Figura 2.7) , alcătuite din două tipuri de flori: sterile și hermafrodite, plasate în centrul inflorescenței. Este o plantă mezofilă, europeană, hemicriptofită, heliofilă, răspândită pe soluri moderat-slab acide, cu un conținut mediu de azot, cu umiditate medie (Sîrbu, Ștefan, Oprea, 2013, López-Alvarado, 2012).

Figura 2.7: Centaurea phrygia L., 1753 (foto original)

Chelidonium majus L., 1753

Rostopasca sau negelarița (Figura 2.8) este o plantă erbacee, perenă, dicotiledonată, ce aparține familiei Papaveraceae, și care produce latex de culoare galben-oranj. Frunzele sunt sectate, nestipelate, cu margini zimțate, pubescente și dispuse altern, iar florile sunt galbene, actinomorfe și grupate câte 2-8 în umbele simple. Fructul este o capsulă silicviformă. Prezintă rizom și tulpini puternice, cu peri lungi, crescând sub forma unei tufe voluminoase datorită frunzelor bazale lung-pețiolate și dispuse în rozetă. Este o plantă sciafilă și calcofilă, preferând zonele umbroase, și poate fi întâlnită în preajma așezărilor omenești, în locuri ruderale și prin tufișuri. De asemenea, este o specie termofilă și are nevoie de cantități moderate de apă. Conține compuși toxici, precum alcaloidul chelidonină. Ea mai conține flavonoizi, ce dau culoarea galbenă a petalelor și a latexului) și diverși acizi fenolici. Este utilizată în medicină pentru a reduce nivelul lipidelor și al colesterolului, ca analgezic, antiantispastic, antiinflamator, antibacterian și antitumoral. Este utilizată în insuficiența cardiacă și în diverse afecțiuni ale ficatului. Aceasta este o specie comună în zonele temperate ale Europei și Asiei. (Sîrbu, Ștefan, Oprea, 2013, Gilca et al., 2010, Drăgulescu, 2009, Mihăescu, 2008).

Figura 2.8: Chelidonium majus L., 1753 (foto original)

Cichorium intybus L., 1753

Figura 2.9: Cichorium intybus L., 1753 (foto original)

Cicoarea (Figura 2.9) este o specie erbacee, perenă, aparținând familiei Asteraceae, ce se întâlnește des în fânețe, locuri ruderale și deschise, la margini de drumuri, în poieni și în grădini. Frunzele sunt lanceolate, dințate sau întregi. La baza tulpinii există o rozetă de frunze runcinate ce au lobii inegali, dispuși neregulat. Inflorescența de tip calatidiu conține doar flori ligulate, zigomorfe, albastre și, mai rar, roșii-roze sau albe. Calatidiile pot fi solitare sau grupate câte două-trei. Aceasta conține un latex amar și stochează un polizaharid numit inulină. Cicoarea este și o plantă alimentară, rădăcina fiind utilizată pe post de înlocuitor de cafea, iar frunzele – în salate. De altfel, este și o plantă medicinală care impiedică litiaza biliară, are efect antiinflamator, stimulează producția pancreasului și normalizează glicemia, ajută funcția ficatului, îmbunătățește digestia, prezintă efect laxativ, are efect anelgezic și, împreună cu antibioticele, prezintă un efect sinergic antibacterian (în lipsa antibioticelor, nu au fost constatate proprietăți antibacteriene ale acesteia). Este și o specie euriionică și euritermă. (Drăgulescu,2009, Al-Snafi, 2016, Popovici, Moruzi, Toma, 1985).

Convolvulus arvensis L. 1753

Volbura (Figura 2.10) este o specie perenă, ierboasă, geofită, aparținând familiei Convolvulaceae, ce face parte din flora spontană a Europei și care se găsește prin culturi, pajiști, grădini, zăvoaie și locuri ruderale, din zona de câmpie până în etajul montan. Tulpina este volubilă, rizomul este lung, subțire, ramificat și alb, frunzele sunt lung-pețiolate, au baza hastată și sunt dispuse altern, florile sunt solitare, pe tipul 5, actinomorfe, gamopetale, infundibuliforme, de culoare alb-roz, iar fructul este o capsulă glabră, brună, cu două loje. Poate atinge o dimensiune de 20-. Înflorește în lunile mai-august. Este o plantă heliofilă, cosmopolită, mezofilă, mezotermofilă, eutrofo-mezotrofă, euritermă, ce preferă solurile moderat umede și care are o valență ecologică largă în ceea ce privește pH-ul solului și nivelul de azot conținut de acesta. Deși este des privită ca o buruiană datorită creșterii rapide și sufocării plantelor din culturi, volbura poate fi utilizată în scop medicinal pentru tratarea abceselor, arsurilor, rănilor, bolilor gastrointestinale (Sîrbu, Ștefan, Oprea, 2013, Milică, Roman, Troia, 2012).

Figura 2.10: Convolvulus arvensis L. 1753 (foto original)

Din punct de vedere biochimic, volbura conține:

Rezine (convolvulină, dafnină);

Taninuri;

Diterpene (dafnetoxin);

Pigmenți (cianidină, pelargonidină);

Antocianidină;

Cumarine (dafnoretin);

Acizi organici (covolvulic, purginic);

Acizi grași, glucide, vitamina C, săruri minerale etc. (Milică, Roman, Troia, 2012).

Cornus sanguinea L., 1753

Sângerul (Figura 2.11) reprezintă un arbust din familia Cornaceae, ce poate atinge 2-4m și care poate fi găsit din zona de câmpie până în etajul fagului, prin păduri, liziere, zăvoaie și tufărișuri. Este o mezofanerofită, mezofilă-mezohigrofilă, mezotrofă, ce preferă locurile cu lumină și care are valențe ecologice largi pentru temperatură, pH-ul solului, nivelul nitraților și umiditate. Este o plantă ornamentală. Frunzele sunt caduce, opuse, ovale, cu vârful acuminat și au fața superioară de culoare verde, iar pe cea inferioară – pală. Florile sunt albe, mici, hermafrodite, grupate în cime umbeliforme. Fructele sunt drupe mici, negre, ce conțin câte o singură sămânță. Substanțele active, medicinale, pe care le conține sunt: compuși fenolici, substanțe minerale, vitamine – în special vitamina C, taninuri și antociani. Frunzele și fructele lor posedă activități antioxidante, antiinflamatorii, citoprotectoare, analgezice, antidiabetice și anticoagulante. (Sîrbu, Ștefan, Oprea, 2013, Stanković, Topuzović, 2012, Kollmann, Grubb, 2001)

Figura 2.11: Cornus sanguinea L., 1753 (foto original)

Crataegus monogyna Jacq., 1775

Păducelul (Figura 2.12) este un arbust din familia Rosaceae ce poate atinge o înălțime de până la 8-10 m și care poate fi găsit din zona de câmpie până în etajul molidului, prin rariști, margini de pădure și tufărișuri. Tulpinile sunt spinoase. Frunzele sunt lat-ovate sau rombic-obovate, cu lungimea de 7 cm, fiind glabre și lucioase pe fața superioară și verzi-deschis pe fața inferioară. Uneori, acestea pot fi pubescente, pețiolate, stipelate și penat-lobate. Florile sunt albe și sunt dispuse în corimb. Fructele se aseamănă cu cele de măceș, având chiar aceeași culoare, cu precizarea că au un singur sâmbure. Acest mezofanerofit european este și o specie heliofilă, ce se dezvoltă bine pe solurile uscate până la moderat umede și sărace în minerale și suportă variații mari de temperatură și pH. Este o plantă alimentară, dar și medicinală utilizată în: tahicardie, tulburări cardiace cu origine nervoasă, insuficiență cardiacă, hipertensiune, aritmii, ateroscleroză etc. (Sîrbu, Ștefan, Oprea, 2013, Drăgulescu, 2009).

Figura 2.12: Crataegus monogyna Jacq., 1775 (foto original)

Daucus carota L., 1753

Figura 2.13: Daucus carota L., 1753 (foto original)

Morcovul sălbatic (Figura 2.13) este o plantă ierboasă, spontană, bianuală, aparținând familiei Apiaceae, ce se întâlnește de la câmpie până în etajul fagului, prin locuri ruderale, pajiști, ogoare și rariști. Rădăcina este pivotată și bogată în provitamina A, de unde și culoarea ei portocalie. Planta conține și vitaminele B și C, alături de uleiuri volatile diverse. Tulpina e pubescentă, ramificată și fistuloasă, cu o înălțime de 50-100 cm. Frunzele sunt 2-4 penat-sectate. Inflorescențele sunt de tip umbelă, cu radii inegale și cuprind flori mici și albe iar în centrul lor există câte o floare neagră-purpurie. Acestea conțin 30-50 de radii inegale. Involucrul prezintă foliole lungi și fidate. Fructele sunt ovoidale sau elipsoidale și prezintă ghimpi. Acesta este un terofit hemicriptofit, eurasiatic, ce preferă solurile mai aride, micromezoterm și euriionic (Sîrbu, Ștefan, Oprea, 2013, Drăgulescu, 2009, Popovici, Moruzi, Toma, 1985, Mihăescu, 2008).

Hypericum perforatum L. 1753

Sunătoarea, sau pojarnița, (Figura 2.14) reprezintă o hemicriptofită aparținând familiei Hypericaceae, ce poate atinge o înălțime de 10-100 cm și care este des întâlnită prin pajiști, ogoare, tăieturi și margini de pădure și prin tufărișuri, de la câmpie și până în etajul molidului (Sîrbu, Ștefan, Oprea, 2013).

Este o specie eurasiatică, perenă, oligotrofă, xeromezofil-mezofilă, heliofilă și euriionică, ce prezintă tulpini cilindrice, netede sau cu două muchii longitudinale. Frunzele alungit-ovale sunt acoperite cu pungi secretoare cu aspect de puncte clare, mici, care conțin concentrații mari de hipericină și care dau aspectul perforat al limbului, de unde si denumirea speciei. Acestea sunt dispuse altern. Înflorirea are loc în lunile iunie-septembrie, florile având cinci petale galben-aurii, ce pot prezenta ocazional puncte negre pe margini. Fructul este o capsulă. Este toxică pentru animale, efectele ai apărând în 2-21 de zile de la consumare. Este, de asemenea, o specie medicinală cu efect antidepresiv, antibacterian (pentru Staphylococcus aureus, Escherichia coli, Candida albicans ș.a.) și antiviral (pentru herpesurile de tipul 1 și 2). Prezintă un conținut ridicat de flavonoide, din acest motiv fiind utilizată la colorarea băuturilor alcoolice. Planta conține, de asemenea, taninuri, antachinone, uleiuri volatile, carotenoizi, acizi (palmitic, stearic), nicotinamide și alcooli. (Sîrbu, Ștefan, Oprea, 2013, Barnes, Anderson, Phillipson, 2001, Popovici, Moruzi, Toma, 1985, Maizes, Rakel, Niemiec, 2009).

Figura 2.14: Hypericum perforatum L. 1753 (foto original)

Ligustrum vulgare L. 1753

Lemnul câinesc (Figura 2.15) reprezintă un fanerofit aparținând familiei Oleaceae, ce poate atinge o înălțime de 1,5-3m și care se întâlnește frecvent din zona de silvostepă până în etajul gorunului, prin tufărișuri și păduri (Sîrbu, Ștefan, Oprea, 2013).

Este o specie europeană, cu frunze alungit-ovate până la lanceolate, întregi, astipelate, scurt-pețiolate sau sesile, dispuse altern, și cu flori mici, tubulare și albe, care sunt dispuse în panicule terminale. Mirosul lor este puternic și considerat neplăcut. Înflorirea are loc în lunile iunie-iulie. Polenizarea este entomofilă. Caliciul este campanulat, gamosepal și prezintă patru lobi. Fructul negru, globulos, lucios, este o bacă și semințele acesteia, 1-4 la număr, sunt împrăștiate prin diseminare zoochoră. Tulpinile sunt erecte, rigide, și prezintă o scoarță cenușie-brună. Este o specie heliofilă, termofilă, eurihidră, găsită pe soluri neutre (de la slab acide la slab alcaline) și care suportă variații mari ale compușilor cu azot din sol. Este specie invazivă în Canada, Australia și Noua Zeelandă (Sîrbu, Ștefan, Oprea, 2013, Niță et al., 2015, Calalb, Bodrug, 2009).

Figura 2.15: Ligustrum vulgare (foto original)

Linaria vulgaris Mill., 1768

Figura 2.16: Linaria vulgaris Mill., 1768

https://www.naturespot.org.uk/species/common-toadflax

Linarița (Figura 2.16) este o specie perenă, erbacee, eurasiatică, din familia Scrophulariacea, ce se găsește din zona de stepă până în etajul fagului, în pajiști, rariști, prundișuri, tufărișuri și locuri ruderale. Frunzele sunt îngust-liniar-lanceolate și glabre. Tulpina este lipsită de peri în partea inferioară și poate atinge 20-90cm înălțime. Inflorescența este un racem terminal ce conține flori galbene pal, ce au corolă tubuloasă și care se continuă în jos cu un pinten mai scurt decât labiul inferior. Linarița este o heliofită, ce suportă variații mari de temperatură și pH și care se găsesc pe soluri aride și sărace în azot. Fructul este o capsulă globuloasă. Este o plantă meliferă și medicinală, utilizată în tratarea acneei, afecțiunilor splinei, ficatului, intestinului gros și ale rinichilor. Conține alcaloizi (linarină), flavonoide, acizi organici (artiric, citric, formic), zaharuri, grăsimi, pectine, săruri minerale. (Popovici, Moruzi, Toma, 1985, Sîrbu, Ștefan, Oprea, 2013)

Lythrum salicaria L., 1753

Figura 2.17: Lythrum salicaria L., 1753

https://www.florealpes.com/fiche_salicaire.php?addcomp1=salicaire&PHPSESSID=7b23c27c89b5fd876f838c6a67a3f135

Răchitanul (Figura 2.17) este o plantă erbacee, perenă, hemicriptofită, spontană în Europa, aparținând familiei Lythraceae, ce se întâlnește din zona de câmpie până în etajul fagului, prin zăvoaie, mlaștini, maluri de ape și turbării. Planta poate atinge o înălțime de 30-150cm. Este o specie higrofilă, heliofilă, termofilă, ce preferă solurile umede și neutre din punct de vedere al pH-ului, eurinitrofilă, ce poate fi ocazional întâlnită pe solurile sărace în săruri clorurice. Prezintă un rizom lignificat și o tulpină puternică. Frunzele sunt ovat-lanceolate și sunt dispuse opus. Fructul este o capsulă. Este o specie meliferă. Are întrebuințări farmaceutice, fiind utilizată ca cicatrizant, antihemoragic și antiseptic. Este folosită și în tratarea ulcerelor și a hemoragiilor gastro-intestinale. Ca substanțe chimice regăsim: substanțe de natură flavonoidică, colină, ulei volatil, glucozide ș.a.. În anumite zone ale țării, frunzele tinere și rizomii de răchitan se folosesc în salate, ca zarzavaturi (Sîrbu, Ștefan, Oprea, 2013, Mihăescu, 2008).

Malva sylvestris L., 1753

Nalba de pădure (Fihura 2.18) este o plantă anuală sau perenă, eurasiatică, din familia Malvaceae, ce poate atinge o înălțime de 20-120 cm și care se găsește de la câmpie până în etajul fagului, în tufărișuri, rariști, liziere, locuri ruderale și pajiști (Sîrbu, Ștefan, Oprea, 2013).

Este o specie xeromezotrofă-mezotrofă, heliofilă, termofilă, ce se află pe soluri relativ umede și care are o valență ecologică largă pentru pH. Rădăcina este pivotantă. Tulpina este parțial culcată, ramificată, păroasă. Frunzele sunt pubescente, dispuse altern, 5-7 palmat-lobate, cu marginile dințate și baza cordiformă. Înflorirea are loc în lunile mai-septembrie. Florile sunt actinomorfe, pe tipul 5, de culoare roz. Fructul este o capsulă discoidală. Din punct de vedere biochimic, planta conține taninuri, fitosteroli, rezine, antociani (malvină, cianidină), flavonoizi, vitamine (A, C) și uleiuri eterice. Este o plantă medicinală, utilizată în tratarea: bronșitei, astmului, gripei și a altor boli ale sistemului respirator, enterocolite, gastrite hiperacide, eczeme, arsuri, răni infectate, abcese dentare, stomatite și altele. Frunzele tinere sunt comestibile, iar florile – datorită antocianilor – se folosesc la colorarea siropurilor, a oțetului aromat, vinurilor și ceaiurilor medicinale (Milică, Roman, Troia, 2012, Sîrbu, Ștefan, Oprea, 2013, Drăgulescu, 2009).

Figura 2.18: Malva sylvestris L., 1753 (foto original)

Origanum vulgare L., 1753

Șovârful (Figura 2.19) este o specie ierboasă, aromatică, perenă, eurasiatică, ce aparține familiei Lamiaceae, ce poate atinge o înălțime de 30-80 cm și care se găsește din zona de câmpie și până în etajul montan inferior, prin rariști, tufărișuri, liziere și locuri ruderale. Aceasta este o hemicriptofită, xeromezofilă, micromezotermă și neutrofilă. Planta prezintă un rizom orizontal și stoloni subterani. Tulpina este erectă, 4-muchiată, lignificată la bază, de culoare brun-roșcată pubescentă și ramificată spre vârf. Frunzele sunt întregi, ovate, ascuțite, cu margini superficial dințate, opuse, pețiolate și pubescente pe partea lor inferioară. Înflorește în lunile iulie-septembrie. Florile mici, bilabiate, purpurii, sunt dispuse în inflorescențe corimbiforme terminale. (Milică, Roman, Troia, 2012, Sîrbu, Ștefan, Oprea, 2013 ).

Fructele sunt tetranucule, ovoide, brune. Conținutul biochimic include: uleiuri eterice, vitamina C, taninuri, rezine, antocianozide, flavonoide și săruri minerale. Ca plantă medicinală, șovârful e utilizat în afecțiuni precum: faringita, astmul bronșic, răceli, turbeculoză, diabet zaharat, anemie, epilepsie, reumatism, boli ale pielii și ale gingiilor. Servește, de asemenea, ca și condiment, iar frunzele amestecate cu sulf ajută la alungarea furnicilor (Milică, Roman, Troia, 2012).

Figura 2.19: Origanum vulgare L., 1753 (foto original)

Papaver rhoeas L., 1753

Macul roșu (Figura 2.20) este o specie ierboasă, anuală, ruderală, cosmopolită, din familia Papaveraceae, ce se găsește adesea prin culturi și pârloage, din etajul gorunului, în zona stepei. Acesta este un terofit mezofil, micro-mezoterm, eutrof, ce preferă solurile cu pH neutru. Este o plantă ornamentală, dar și medicinală, fiind utilizată în: tuse convulsivă, astm bronșic, insomnii, hemoragii interne, cistite, rujeolă, scarlatină și colici abdominale. Prezintă o rădăcină pivotantă, albicioasă. Tulpina este acoperită cu peri aspri. Frunzele sunt penat-divizate, pubescente, profund crestate și dispuse altern.

Înflorește în lunile mai-iulie. Florile sunt solitare, mari, actinomorfe, cu 4 petale libere, de culoare roșie și pătate cu negru la bază și 2 sepale păroase și caduce. Fructul este o capsulă terminală, glabră, cu disc stelat. Petalele se folosesc la colorarea bomboanelor și siropurilor. Din punct de vedere biochimic, planta conține: flavonozide, cumarine, antocianozide, alcaloizi (reagenină), mucilagii, nitrat de K și saponozide (Milică, Roman, Troia, 2012, Drăgulescu, 2009).

Figura 2.20: Papaver rhoeas L., 1753 (foto original)

Phytolacca americana L., 1753

Cârmazul (Figura 2.21) reprezintă o hemicriptofită perenă, aparținând familiei Phytolaccaceae, ce poate atinge o înălțime de 1-3 m și care e întâlnită în zona de sud a României, în locuri umbroase, pe lângă drumuri și garduri. Originară din America de Nord, a fost introdusă în Romania în 1650. Rădăcinile sunt napiforme, iar tulpinile sunt erecte, roșcate și ramificate bazal. Frunzele sunt mari, de culoare verde sau, uneori, roșie, întregi, ovat-eliptice sau lanceolate, acuminate la vârf, glabre, pețiolate, dispuse altern. Înflorește în lunile iunie-septembrie. Florile sunt mici, albe, actinomorfe, perigonul fiind format din 5 petale unite. Acestea sunt grupate în raceme cilindrice, axilare. Fructele sunt bace roșii-negre ce conțin câte o sămânță lucioasă, neagră.

Figura 2.21: Phytolacca americana L., 1753 (foto original)

Din punct de vedere biochimic, planta conține:

Saponine (în frunze și semințe);

Alcaloizi și antociani (în fructe);

Steroli, pigmenți (caroten), taninuri, hemiceluloză, rezine (în rădăcină).

Alcaloizii sunt toxici și pot provoca grețuri, narcoze și tulburări vizuale, în cazul administrării dozelor mari. Cârmazul este o specie alimentară, ornamentală, dar și medicinală, utilizată în: boli reumatice, hemoragii cutanate, acnee, gripă, laringită, hipertensiune arterială și cancer. Este utilizat la colorarea în roșu a vinului și prăjiturilor. (Milică, Roman, Troia, 2012).

Prunus spinosa L., 1753

Porumbarul (Figura 2.22) este un arbust de 1-3 m înălțime, din familia Rosaceae, ce e întâlnit în liziere, tufărișuri, pășuni, lângă drumuri și căi ferate, în zonele de câmpie și de deal. Acest mezofanerofit este heliofil, termofil, găsindu-se pe soluri sărace în azot și având valențe ecologice largi pentru umiditatea și pH-ul acestuia. Tulpina este extrem de ramificată și prezintă spini și o scoarță cenușie, crăpată. Frunzele sunt eliptice, pubescente pe fața inferioară, pețiolate și dispuse altern. Înflorirea are loc în lunile martie-aprilie, înainte de înfrunzire. Florile sunt actinomorfe, solitare, albe, cu 5 petale și numeroase stamine. Fructele sunt drupe negre-albăstrui, globuloase, brumate, cu gust astringent.

Figura 2.22: Prunus spinosa L., 1753 (foto original)

Conținut biochimic:

Flavonoizi, acizi organici, săruri minerale (în flori);

Antociani, glucide, vitamina C, magneziu, calciu, fosfor (în fructe);

Plantă medicinală utilizată în: tuse convulsivă, hipertensiune, hemoragii nazale, nevroze, agitatie, oboseală, nefrită, gingivită și acnee. Este o plantă culinară, fructele ei fiind utilizate în compoturi, siropuri, marmelade, lichior și țuică (Milică, Roman, Troia, 2012, Sîrbu, Ștefan, Oprea, 2013).

Quercus robur L., 1753

Stejarul (Figura 2.23) reprezintă un arbore european masiv din familia Fagaceae, ce poate atinge o înălțime de 50 m și care e des întâlnit în pădurile de luncă, terase și zăvoaie, de la câmpie și până în etajul colinar, la o altitudine de 600 m. Acesta este o specie heliofilă, termofilă, cu valențe ecologice largi pentru pH-ul, umiditatea și nivelul de azot al solului. Ramurile sunt noduroase. Ritidomul este brun-negricios și adânc brăzdat. Frunzele sunt simple, penat lobate (lobi rotunjiți și sinusuri largi), glabre, sesile sau scurt pețiolate, relativ pieloase și dispuse altern. Înflorește în aprilie-mai. Florile sunt unisexuate monoice, cu florile mascule dispuse în amenți, iar cele femele – lung pedunculate și grupate câte 3-5 în ciorchine. Periantul este rudimentar, nediferențiat în caliciu și corolă. Fructele sunt ghinde, adică achene ovoidale, brune-gălbui, înconjurate la bază de o cupă cu solzi mici. Este o specie forestieră,cu lemn rezistent, și, fiind bogat în taninuri, era utilizat în tăbăcării. Pe vremuri, scoarța era folosită pentru vopsitul țesăturilor în negru (Sîrbu, Ștefan, Oprea, 2013, Popovici, Moruzi, Toma, 1985).

Figura 2.23: Quercus robur L., 1753 (foto original)

Rosa canina L., 1753

Măceșul este un arbust spinos european, înalt de 2-3m, aparținând familiei Rosaceae, ce se întâlnește des la marginile pădurilor de foioase, în poieni și tufărișuri, în etajul colinar și în cel campestru. Acesta este un mezofanerofit, xeromezofil-mezofil, pionier, heliofil, ce suportă variații largi de temperatură, pH și nivel de azot al solului. Ramurile sunt arcuite, iar ghimpii – curbați. Frunzele sunt imparipenat-compuse, formate din 5-7 foliole ovate cu margini zimțate. Acestea prezintă stipele ascuțite la bază. Florile sunt solitare, mari, pe tipul 5, adesea grupate câte 2-3, cu petale emarginate de culoare roz. Fructul apare ca o pseudobacă roșie-oranj, elipsoidală. Adevăratele fructe sunt nucule înconjurate cu mulți peri și învelite în receptaculul cărnos. Măceșul conține vitaminele C, A, B, D, E, K, P, carotenoizi (luteină), flavonoide, antociani, acizi organici, glucide, pectine și săruri.

Ca plantă medicinală, acesta are acțiune asupra: infecțiilor respiratorii, afecțiunilor renale și veziculare, sistemului imunitar slăbit, avitaminoze și disfuncțiile glandelor cu secreție internă. Măceșul (Figura 2.24) servește pe post de portaltoi pentru diverse soiuri de trandafiri și este, de asemenea, o specie meliferă (Sîrbu, Ștefan, Oprea, 2013, Popovici, Moruzi, Toma, 1985, Drăgulescu, 2009).

Figura 2.24: Rosa canina L., 1753 (foto original)

Rubus fructicosus L., 1753

Figura 2.25: Rubus fructicosus (foto original)

Această specie de mur provine din Europa Centrală și de Nord-Vest și este un arbust peren, aparținând familiei Rosaceae, ce poate fi întâlnit în poieni, la marginea pădurilor, în zone deluroase, sub formă de tufișuri. Tulpinile sunt semi-târâtoare până la erecte, prezintă spini și pot atinge o înălțime de până la 7 m. Frunzele (Figura 2.25) sunt dispuse altern și sunt palmat-compuse, având foliolele ovale, cu margini dințate, ce au fața superioară de culoare verde-închis, iar pe cea inferioară – mai deschisă la nuanță și cu nervuri evidente. Toamna, frunzele capătă o nuanță de roșu-închis. Înflorirea are loc în iunie-iulie.

Florile sunt actinomorfe, dialipetale, pe tipul 5, albe, cu diametrul de 2-3 cm și prezintă numeroase stamine. Fructul este o polidrupa care, în decursul procesului de coacere, trece de la culoarea roșie la negru-violet. Semințele sunt de culoare deschisă până la maro închis și rotunde, iar lungimea lor este de 2-3 mm. Conține flavoane, inozitol și antociani și are proprietăți antiseptice, astringente, stomahice și deinfectante. (http://www.sfatulmedicului.ro/plante-medicinale/murul-rubus-fruticosus_14458, Ciocîrlan, 2000, Zia-Ul-Haq et al, 2014).

Sambucus ebulus L., 1753

Bozul (Figura 2.26) este o specie perenă, hemicriptofită, eurasiatică, ce aparține familiei Caprifoliaceae, atinge o înălțime de 50-150 cm și care se găsește în rariști, liziere, zăvoaie, locuri ruderale, din zona de câmpie până în cea montană. Este o plantă xeromezofilă-mezohigrofilă, eutofă, nitrofilă, heliofilă, ce preferă solurile cu pH neutru (de la slab acide, la slab alcaline). Aceasta prezintă un rizom gros de 2-3 cm. Tulpina este neramificată, rigidă, glabră, de culoare verde. Frunzele sunt imparipenat compuse, cu foliole ovat-lanceolate și serate pe margini. Tot cu margini serate sunt și stipelele pe care le prezintă la baza frunzelor. Înflorirea are loc în lunile iulie-august. Florile sunt actinomorfe, albe pe interior și roșiatice pe exterior, grupate terminal în cime corimbiforme. Fructele sunt reprezentate de drupe baciforme, sferice, lucioase și negre.

Figura 2.26: Sambucus ebulus L., 1753 (foto original)

Bozul este o specie perenă, hemicriptofită, eurasiatică, ce aparține familiei Caprifoliaceae, atinge o înălțime de 50-150 cm și care se găsește în rariști, liziere, zăvoaie, locuri ruderale, din zona de câmpie până în cea montană. Este o plantă xeromezofilă-mezohigrofilă, eutofă,nitrofilă, heliofilă, ce preferă solurile cu pH neutru (de la slab acide, la slab alcaline). Aceasta prezintă un rizom gros de 2-3 cm. Tulpina este neramificată, rigidă, glabră, de culoare verde. Frunzele sunt imparipenat compuse, cu foliole ovat-lanceolate și serate pe margini. Tot cu margini serate sunt și stipelele pe care le prezintă la baza frunzelor. Înflorirea are loc în lunile iulie-august. Florile sunt actinomorfe, albe pe interior și roșiatice pe exterior, grupate terminal în cime corimbiforme. Fructele sunt reprezentate de drupe baciforme, sferice, lucioase și negre.

Din punct de vedere biochimic, planta conține:

zaharoză, invertină (în frunze);

flavone, derivati fenolici (în flori);

fitosteroli, tanoizi (în rădăcini);

taninuri, ulei eteric, saponine, antociani, zaharuri (în fructe);

În medicină, bozul e utilizat pentru tratarea: bronșitei, cistitelor, nefritelor, reumatismului, entorselor, arsurilor, furunculelor și nevralgiilor dentare. Fructele erau utilizate pe vremuri la colorarea hainelor și a alimentelor, iar frunzele – pe post de insecticide (Milică, Roman, Troia, 2012, Sîrbu, Ștefan, Oprea, 2013).

Sambucus nigra L., 1753

Socul negru (Figura 2.27) este un arbust european, peren, din familia Caprifoliaceae ce poate atinge o înălțime de 2-10m și care e regăsit în locuri ruderale și umede, zăvoaie și maracinișuri, din zona de câmpie și până în etajul fagului. Este o specie mezohigrofilă, eutrofă, heliofilă și care suportă intervale mari de temperatură și pH.

Figura 2.27: Sambucus nigra L., 1753

Tulpinile sunt puternic ramificate la bază, cu lăstari verticali, scoarță cenușie, măduvă spongioasă și ritidom crăpat. Frunzele sunt imparipenat-compuse, cu 5-7 foliole eliptice cu margini serate, fiind dispuse opus. Înflorirea are loc în mai-iulie. Florile sunt albe, dispuse în cime umbeliforme. Fructele sunt reprezentate de bace sferice, lucioase, de culoare neagră. Conținutul biochimic include: saponide, glicozide, flavonoide, vitamina C, steroli, caroten, glicozizi antocianici. Ca plantă medicinală, combate: bronșita, arteroscleroza, cistita, indigestiile, cefaleele, abcesele, eczemele și insuficiența renală. (Milică, Roman, Troia, 2012, Sîrbu, Ștefan, Oprea, 2013)

Saponaria officinalis L., 1753

Figura 2.28: xxii) Saponaria officinalis L., 1753 (foto original)

Săpunarița (Figura 2.28) este o specie ierboasă, perenă, eurasiatică, din familia Cariophyllaceae, ce poate fi întâlnită din câmpie până în porțiunea înferioară a fagetelor, prin zăvoaie, pârloage, pe malul apelor și marginea drumurilor și care poate atinge o înălțime de 40-80 cm. Această hemicriptofită preferă locurile însorite, calde, cu soluri moderat umede, cu pH neutru și conținut echilibrat de azot (Sîrbu, Ștefan, Oprea, 2013).

Rădăcina este reprezentată de un rizom târâtor, ramificat, brun-roșcat. Tulpinile sunt glabre și puțin ramificate spre vârf. Frunzele prezintă pe fața inferioară 3 nervuri paralele, sunt alungit-eliptice, cu margini întregi și sunt dispuse altern. Înflorirea are loc în iunie-septembrie. Florile sunt actinomorfe, pe tipul 5, de culoare alb-roz, grupate în cime corimbiforme terminale. Fructul este o capsulă cu o singură lojă și conține semințe negre (Milică, Roman, Troia, 2012).

Conținutul biochimic include: saponine, flavone (saponarina), rășină, ulei eteric, proteine, glucide reducătoare și săruri minerale. Ca plantă medicinală, săpunarița e întrebuințată în afecțiuni precum: astm, cancer, lepră, calculoză renală, nevralgii dentare, eczeme, acnee, iritații gastrice și zona zoster. Efecte secundare rezultate în urma supradozei sunt: intoxicație, vomă, dilatarea pupilei, pareza limbii și halucinațiile. Este și o plantă alimentară, fiind folosită la prepararea halvalei și alviței, dar și una industrială, intrând în compoziția spumantelor de baie, detergenților naturali și a săpunurilor (Milică, Roman, Troia, 2012).

Securigera varia (L.) Lassen, 1989

Figura 2.29: Coronilla varia (L.) Lassen, 1989 (foto original)

Coroniștea (Figura 2.29) este o plantă ierboasă, perenă, central-europeană, din familia Fabaceae, ce se întâlnește din etajul campestru până în cel montan, în zone însorite și semiumbrite, în special prin pajiști și fânețe. Aceasta este o hemicriptofită, xeromezofilă, micromezotermă, neutro-bazofilă și oligo-mezotrofă. Rădăcinile prezintă nodozități, adică simbioze cu bacterii fixatoare de azot atmosferic. Frunzele sunt imparipenat compuse și dispuse altern. Foliolele sunt eliptice. Prezintă stipele penat- sau palmat-compuse. Planta înflorește în iunie-august. Florile sunt roz, pentamere, hermafrodite, zigomorfe, cu caliciu gamosepal și corolă dialipetală. Petala superioară poartă numele de vexil, cele doua petale laterale se numesc alae sau aripi, iar inferior, doua petale unite formează carena. Inflorescența este o umbelă și cuprinde 12-15 flori. Fructul este o păstaie gâtuită. Compoziție chimică: glucozide (coronilină), taninuri. Aceasta este o plantă toxică, dar și medicinală, utilizată în bolile cardiace, de prostată, iar uleiul său esențial are proprietăți antibacteriene pentru specia Proteus mirabilis. S-au observat și proprietăți anticancerigene. (Drăgulescu, 2009, Dehpour et al., 2014).

Tanacetum vulgare L., 1753

Vetricea (Figura 2.30) este o plantă ierboasă, perenă, eurasiatică, înaltă de 50-120 cm, din familia Asteraceae, ce se întâlnește din zona de stepă până în etajul fagului, prin locuri ruderale, zăvoaie și tufărișuri. Acest hemicriptofit este heliofil, mezohigrofil, crește pe soluri bogate în azot și suportă variații mari ale temperaturii și pH-ului. Planta prezintă un rizom tuberizat. Tulpina este erectă, de culoare brun-roșiatică. Frunzele sunt sesile, lat lanceolate și 1-2 penat sectate, fiind dispuse altern și prezentând mici glande odorante. Înflorirea are loc în august-octombrie. Florile sunt galbene, mici, tubuloase, gupate în numeroase antodii. Acestea, la rândul lor, sunt dispuse în corimb. Fructele sunt achene lipsite de papus, dar terminate cu o coronulă. Printre substanțele active prezente regăsim: ulei volatil, flavonoizi, glicozide monoterpene, tanoizi, acetat de bornil și 1,8-cineol. Ca plantă medicinală, vetricea e utilizată pentru tratarea: afectiunilor renale, bolilor de stomac, reumatismului, migrenelor și scabiei. Verticea prezintă și un efect hipoglicemiant. Aceasta este o specie aromatică și ornamentală, dar – în cantitați mari, ea este în primul rând toxică. A fost utilizată în cosmetice, coloranți, insecticide, dar și în parfumuri (Sîrbu, Ștefan, Oprea, 2013, Moruzi, Toma, 1985, Keskitalo, Pehu, Simon, 2001, Lahlou, Israili, Lyoussi, 2008).

Figura 2.30: Tanacetum vulgare L., 1753

http://www.belem.pa.gov.br/ver-belem/detalhe.php?p=169&i=2

Thymus serpyllum L., 1753

Figura 2.31: Thymus serpyllum L., 1753 (foto original)

Cimbrișorul de câmp (Figura 2.31) este o plantă perenă, central și nord-europeană, din familia Lamiaceae, ce se întâlnește des în zonele deluroase și montane, prin fânețe, poieni, liziere, pășuni, locuri aride și stâncoase. Acesta este o specie heliofilă, ce preferă solurile neutre și care are valențe ecologice largi pentru nivelul de azot și temperatură.

Ca subarbust, prezintă o tulpină târâtoare, 4-muchiată și lignificată la bază. Frunzele sunt mici, persistente, ovale și prezintă numerosi perișori glandulari. Înflorește în mai-septembrie. Florile sunt mici, roz-violacee și grupate în raceme terminale, globuloase. Fructele sunt tetranucule. Printre substanțele chimice prezente, regăsim: taninuri, ulei eteric, cimen, flavonoizi, saruri minerale, saponine și rezine. Ca plantă medicinală, este utilizată în: bronșită, depresie, anorexie, reumatism, artroze, ulcerații tegumentare și paralizie. Este de asemenea folosită în aromatizarea bauturilor și condimentelor (Milică, Roman, Troia, 2012, Sîrbu, Ștefan, Oprea, 2013).

Verbascum phlomoides L., 1753

Denumită popular „coada vacii” sau „lumânărică” (Figura 2.32), această plantă este o specie ierboasă, bienală, europeană, din familia Scrophulariaceae, care e des întâlnită prin rariști, zăvoaie, pajiști, prundișuri, locuri ruderale, din zona de stepă și până în etajul fagului. Aceasta poate atinge o înălțime de 50-200 cm. Este o specie xeromezofilă-mezofilă, termofilă, heliofilă, ce preferă solurile bogate în azot și cu pH neutru. Înflorește în perioada iunie-august. Florile sunt actinomorfe, dialipetale, pe tipul 5, galbene și sunt grupate asimetric în raceme spiciforme terminale lungi . Fructul este o capsulă. Atât tulpina cât și frunzele sunt acoperite de peri albi moi. Lungimea frunzelor poate atinge 30 cm, iar ca formă, acestea sunt alungit-eliptice sau obovate, cu marginile crenate. Conține diverși flavonoizi. Este o specie medicinală cu efect analgezic, antiinflamator și antioxidant (Sîrbu, Ștefan, Oprea, 2013, Drăgulescu, 2009, Grigore et al., 2013).

Figura 2.32: Verbascum phlomoides L., 1753 (foto original)

Xanthium strumarium L., 1753

Figura 2.33: Xanthium strumarium L., 1753 (foto original)

Scaietele popii (Figura 2.33) este o specie ierboasă, anuală, eurasiatică, din familia Asteraceae, întâlnită din zona de câmpie până în cea de deal, prin izlazuri, locuri ruderale,ogoare și pe malul apelor. Aceasta atinge o înălțime 40-. Este o plantă mezofilă, heliofilă, termofilă, găsită pe soluri bogate în azot și care suportă intervale largi de pH. Tulpina are o înălțime de 30- și prezintă pete scurte, închise la culoare. Frunzele sunt alterne, triunghiular-ovate, cu baza cordată și având un pețiol lung, cu ambele fețe aspre și cu marginile lobate sau dințate.Este o specie monoică la care florile mascule sunt greu de observat fiind foarte mici și dispuse în vârful ramurilor sau axilelor, deasupra florilor de sex feminin. Acestea din urmă sunt verzui, axilare, fiind grupate câte doua și învelite de involucru. Reproducerea are loc prin diseminare zoochoră, formațiunile de pe suprafața ghimpelui prinzându-se de blana animalelor. Fiecare ghimpe conține două achene negre ce reprezintă fructele propriu-zise (https://www.cabi.org/isc/datasheet/56864, Sîrbu, Ștefan, Oprea, 2013).

CAPITOLUL 3: MATERIALE ȘI METODE

3.1. Etapa de teren

În cadrul acestei etape au fost colectate mai multe specii tinctoriale de plante cu ajutorul cărora, în etapa de sinteză, au fost obținuți diverși coloranți naturali textili. Identificarea lor a fost realizată cu ajutorul a două determinatoare de teren, intitulate: „Plante Vasculare din România – Determinator ilustrat de teren”, publicat de Ion Sîrbu, Nicolae Ștefan, Adrian Oprea și colaboratorii în 2013 la Editura Victor B Victor – București (Figura 3.1), și „Flora Ilustrată a Romaniei”, publicat de Vasile Ciocârlan în anul 2000 la Editura Ceres, București. Tot în acestea sunt specificate habitatele preferate de plante de interes, precum și perioada de înflorire specifică.

Figura 3.1: Determinator de teren utilizat (foto original)

În funcție de planta selectată, au fost colectate frunze, scoarță, fructe sau flori. S-au colectat florile următoarelor specii: Achillea millefolium, Centaurea nigra, Cichorium intybus, Convolvulus arvensis, Daucus carota, Linaria vulgaris, Lythrum salicaria, Malva sylvestris, Origanum vulgare, Papaver rhoeas, Saponaria officinalis, Securigera varia, Tanacetum vulgare, Thymus serpyllum și Verbascum phlomoides. Pentru speciile: Cornus sanguinea,Crataegus monogyna, Ligustrum vulgare, Phytolacca americana, Prunus spinosa, Rosa canina, Rubus fruticosus, Sambucus ebulus și Sambucus nigra, au fost colectate fructele. În ceea ce privește speciile: Cheledonium major, Thymus serpyllum și Xanthium strumarium, de acestea a fost nevoie în întregime, iar pentru Alnus glutinosa și Quercus robur au fost necesare frunzele și scoarța.

Fiecare plantă de interes a fost fotografiată și, totodată, au fost luate și coordonatele GPS. Fotografiile au fost realizate cu telefonul mobil. Tot cu acesta, cu ajutorul aplicației Google Earth, au fost identificate coordonatele, cu mențiunea că pentru cazul în care mai multe specii de interes se găseau în același loc, s-a luat în considerare același reper. Punctele au fost suprapuse pe o imagine din satelit a zonei (Figura 3.2), după cum urmează:

Punctul 1: 44˚57’35’’, 24˚08’17’’ – mac, cimbrișor de câmp, anin, volbură, răchitan, boz

Punctul 2: 44˚57’41’’N, 24˚08’6’’E – nalba de pădure, săpunariță, șovârf, sunătoare

Punctul 3: 44˚57’38’’N, 24˚08’20’’E –măceș, morcov sălbatic, lemn câinesc, porumbar, coroniște

Punctul 4: 44˚57’51’’, 24˚08’26’’E – păducel, prunică, linariță, vetrice, mărăcine

Punctul 5: 44˚58’0’’N, 24˚8’19’’E – sânger, stejar, mur

Punctul 6: 44˚57’47’’N, 24˚8’54’’E – soc, cârmaz, rostopască

Punctul 7: 44˚57’52’’N, 24˚7’47’’E – lumânărică, coada șoricelului, cicoare

Figura 3.2: Locațiile plantelor colectate (Gps Area Calculator)

Perioadele de colectare au fost iulie-octombrie 2018, și luna mai, 2019.

3.2. Etapa de sinteză

După obținerea materialelor, acestea au fost duse în locul de prelucrare, fiind mai întâi cântărite cu ajutorul unui cântar de bucătărie electronic. Unele au fost cântărite chiar pe teren pentru a evita colectarea unei cantități mai mari decât cea necesara (Figura 3.3). Deși puteau fi utilizate și în stare uscată – cu precizarea ca uscarea lor trebuia să fie efectuată la umbră, am preferat să folosesc structurile vegetale în stare proaspătă. Metoda aplicată a fost decoctul, adică extracția apoasă realizată prin fierberea materialului vegetal.

Am folosit bucăți pătrate de bumbac cu suprafața de 81 care, uscate, cântăreau fiecare 1.28g și care au fost spălate în apă rece, pentru a scoate amidonul din țesăura, și uscate cu puțin timp înaintea următoarei proceduri. Până să fie introduse în soluția colorată, bucățile de material au fost ținute în soluție de apă cu sare (pentru coloranții obținuți din fructe) sau de apă cu oțet (pentru coloranții obținuți din alte părți vegetale) timp de o oră, iar mai apoi au fost clătite. La o cană de oțet au fost utilizate patru căni de apă, iar la jumătate de cană de sare s-au folosit opt căni de apă. Pentru a observa cat de eficient fixeaza oțetul sau sarea culoarea în țesătură, am colorat și bucăți de bumbac netratate cu acestea. Pe fiecare bucata am scris inițialele plantei utilizate la colorare iar pe acelea care au fost tratate cu soluție de oțet sau sare am trecut sub inițiale un plus („+”).

La 30g de material vegetal cantitatea de apă a fost de 150 ml, iar timpul de fierbere a fost de 15 minute. Bucățile de bumbac au fost apoi ținute pe foc mic în soluția colorată timp de 10 minute.

După ce au fost scoase din colorant, bucățile de material au fost clătite până când apa de spălat a rămas incoloră apoi au fost puse la uscat la umbră, la temperatura camerei. După uscare, acestea au fost fotografiate, comparate și păstrate într-un loc sigur. Ulterior acestea au fost așezate în coloane, pe un panou.

Figura 3.3: Cântărirea materialului vegetal (foto original)

De asemenea, am observat că modificarea cantităților prin regula de trei simpli nu influențează intensitatea culorii materialului, păstrându-se aceeași concentrație a soluției de colorare. Acest lucru a fost pus în evidență utilizând mai întâi 30g de Chelidonium majus raportate la 150ml de apă și mai apoi 40g material vegetal raportate la 200ml de apă.

Pentru a verifica dacă perioada de recoltare influențează culoarea am colectat mac, cârmaz și boz în perioade diferite. Cârmazul a fost colectat în lunile august (la jumătatea acestuia), septembrie și octombrie, ale anului 2018. Boabele de boz a fost colectate la începtul și finalul perioadei acestuia de fructificație (2018), iar petalele de mac – la finalul perioadei sale de înflorire 2018) și la începutul acesteia (2019).

Am testat și colorarea bumbacului cu decoctul făcut cu tipuri diferite de apă: de la robinet, din fântână, din râu și apă plată. Planta pe care am făcut experimentul a fost stejarul (Quercus robur). Cantitățile utilizate au fost de 50 g frunze raportate la 250 ml apă.

Pentru a vedea rezistența culorii, s-au efectuat spălari repetate pe două bucăți de bumbac (una ținută în soluție de oțet, iar alta doar spălată),utilizând în primă fază apă rece și săpun de casă, apoi apă caldă și săpun de casa și, în final, apă caldă și săpun din comerț. Tot în același scop am efectuat si proba de rezistență la temperaturi înalte (……………..)

CAPITOLUL 4: REZULTATE ȘI DISCUȚII

În funcție de pigmentul predominant al fiecărei plante, bucățile de material au fost vopsite în nuanțe de galben, mov, gri și maro, după cum urmează:

Achillea millefolium L., 1753

Figura 4.1: Colorarea cu Achilles millefolium (foto original)

Alnus glutinosa

Figura 4.2: Colorarea cu Alnus glutinosa (foto original)

Centaurea phrygia L. 1753

Figura 4.3: Colorarea cu Centaurea phrygia (foto original)

Chelidonium majus L., 1753

Figura 4.4: Colorarea cu Chelidonium majus (foto original)

Cichorium intybus

Figura 4.5: Colorarea cu Cichorium intybus (foto original)

Convolvulus arvensis

Figura 4.6: Colorarea cu Convolvulus arvensis (foto original)

Cornus sanguinea L., 1753

Figura 4.7: Colorarea cu Cornus sanguinea (foto original)

Crataegus monogyna Jacq., 1775

Figura 4.8: Colorarea cu Crataegus monogyna (foto original)

Daucus carota L., 1753

Figura 4.9: Colorarea cu Daucus carota (foto original)

Hypericum perforatum

Figura 4.10: Colorarea cu Hypericum perforatum (foto original)

Ligustrum vulgare

Figura 4.11: Colorarea cu Ligustrum vulgare (foto original)

Linaria vulgaris Mill., 1768

Figura 4.12: Colorarea cu Linaria vulgaris (foto original)

Lythrum salicaria L., 1753

Figura 4.13: Colorarea cu Lythrum salicaria (foto original)

Malva sylvestris L., 1753

Figura 4.14: Colorarea cu Malva sylvestris (foto original)

Origanum vulgare L., 1753

Figura 4.15: Colorarea cu Thymus serpyllum (foto original)

Papaver rhoeas L., 1753

Figura 4.16: Colorarea cu Papaver rhoeas (foto original)

Phytolacca americana L., 1753

Figura 4.17: Colorarea cu Phytolacca americana (foto originala)

Prunus spinosa L., 1753

Figura 4.18: Colorarea cu Prunus spinosa (foto original)

Quercus robur L., 1753

Figura 4.19: Colorarea cu Quercus robur (foto original)

Rosa canina L., 1753

Figura 4.20: Colorarea cu Rosa canina (foto original)

Rubus fruticosus

Figura 4.21: Colorarea cu Rubus fruticosus (foto original)

Sambucus ebulus L., 1753

Figura 4.22: Colorarea cu Sambucus ebulus (foto original)

Sambucus nigra L., 1753

Figura 4.23: Colorarea cu Sambucus nigra (foto original)

Saponaria officinalis L., 1753

Figura 4.24: Colorarea cu Saponaria officinalis (foto original)

Securigera varia (L.) Lassen, 1989

Figura 4.25: Colorarea cu Securigera varia (foto original)

Tanacetum vulgare L., 1753

Figura 4.26: Colorarea cu Tanacetum vulgare (foto original)

Thymus serpyllum L., 1753

Figura 4.27: Colorarea cu Thymus serpyllum (foto original)

Verbascum phlomoides L., 1753

Figura 4.28: Colorarea cu Verbascum pholomides (foto original)

Xanthium strumarium L., 1753

Figura 4.29: Colorarea cu Xanthium strumarium (foto original)

Majoritatea plantelor selectate au dat nuanțe de galben, și anume: Achillea millefolium, Convolvulus arvensis, Cichorium intybus, Centaurea phrygia, Daucus carota, Securigera varia, Tanacetum vulgare, Xanthium strumarium,Verbascum phlomoides, Thymus serpyllum, Ligustrum vulgare și Linaria vulgaris, ca urmare a conținutului ridicat de flavonoide. Fructele, deoarece prezentau o cantitate mare de antociani, au colorat bumbacul în culori precum: gri-albăstrui, roz sau mov. Bucata de bumbac ținută-n decoctul făcut cu petale de mac, culese în iunie 2018, a căpătat o ușoară nuanță de gri. În schimb, în mai 2019, la o nouă încercare de colorare cu mac s-a obținut culoarea mov (Figura 4.38). Celelalte, precum arinul, au dat nuanțe diverse de maro (Figura 4.35).

Am constatat importanța perioadei de recoltare a plantei și repetând colorarea cu boz și cârmaz (Figura 4.30, Figura 4.31, Figura 4.32). Cu cat fructele se află mai aproape de maturare, acumulează din ce în ce mai mulți pigmenți și, prin urmare concentrația substanței colorante va fi mai mare iar culoarea materialului vopsit va fi mai intensă. Cu cât fructele sunt mai trecute, cu atât culoarea va fi mai pală datorită diminuării cantității de pigment. La fel se întâmplă și în cazul în care fructele sunt recoltate prea devreme, pigmenții neajungând la cantitatea maximă în care pot fi sintetizați.

Figura 4.30: Soluțiile colorate de cârmaz (foto original)

Figura 4.31: Bucățile de material colorate cu Phytolacca americana (foto original)

Figura 4.32: Soluțiile colorante obținute din fructe de boz colectate în două perioade diferite (foto original)

De asemenea, am observat că intensitatea culorii bucăților de bumbac vopsite cu 30g de rostopască raportate la 150 ml și, respectiv, 40g raportate la 200ml, este aceeași, după cum se poate observa și în Figura 4.33.

Am vrut să testez și dacă există vreo diferență de colorare între materialele de vopsit care au fost ținute în apă cu sare timp de o oră și cele fierte în aceasta soluție, deoarece am găsit ambele variante ca fiind utilizate. După cum se poate observa în Figura 34, nu există diferențe vizibile.

Figura 4.33: Vopsirea bumbacului cu modificarea proporțională a cantităților (foto original)

Figura 4.34: Colorarea bumbacului ținut în soluție de apă și oțet și a celui fiert în aceasta (foto original)

Figura 4.35: Vopsirea bumbacului cu inflorescențe și scoarță de anin

Între bucata de bumbac ținută în soluție de apă și oțet și cea fiartă într-o astfel de soluție, nu au existat diferențe observabile la colorare, nuanța rezultată fiind aceeași pentru ambele (Figura 4.34).

În ceea ce privește tipul de apă utilizat la fierbere, cel mai bun rezultat a fost obținut la utilizarea apei de fântână. Apa din râu care, în literatură, este următoarea ca preferință după aceasta, nu a dat un rezultat la fel de mulțumitor.Tot nesatisfăcătoare a fost și încercarea de a obține din boabe de boz și inflorescențe femeiești și scoarță de anine nonculoarea negru, în lipsa mordantului.

Figura 4.36 Vopsirea cu decoct de stejar, făcut cu diferite tipuri de apă (foto original)

1. Apă de la robinet. 2. Apă din fântână 3. Apă din râul Luncavăț 4. Apă plată

Figura 4.37: Rezistența colorantului la spălări repetate (foto original)

1 , 2, 3,4 – spălare cu săpun de casă; 5 – spălare cu săpun din comerț.

Figura 4.38: Colorarea cu petale de mac culese în mai 2019

Rezultatul verificării rezistenței colorantului la spălarea cu sapun de casă și cu săpun din comerț și, desigur, cu apă caldă sau rece este regăsit în Figura 4.37, iar cel al probei de rezistență la temperaturi înalte se află în Figura 4.39. Rezultatele sunt satisfăcătoare având în vedere că nu a fost utilizat vreun mordant și, mai mult, pentru că este vorba despre un colorant natural, despre care se știe că nu are aceeași rezistență ca unul sintetic.

Figura 4.39: Testul de rezistență la temperaturi înalte

CONCLUZII

Satul Curtea, aparținând Județului Vâlcea, reprezintă un loc cu o diversitate floristică relativ mare, dată fiind diferența de condiții de la deal la vale (de la margine de pădure, la zăvoi). Prezența drumurilor face ca multe buruieni să-și regăsească habitatul aici, iar existența Luncavățului și a pârâului Firijba oferă condițiile necesare instalării și prosperării vegetației higrofile. Deoarece este satul în care m-am născut și pentru că nu există studii asupra coloranților textili din această zonă (există doar câteva rețete de vopsit în cărțile despre comună, dar nu lipsite de prezența mordantului), am decis să îmi desfășor aici practica destinată înfăptuirii lucrării de licență.

Pentru realizarea lucrării au fost utilizate 29 de plante colorante și tinctoriale, din flora spontană, pentru vopsirea mai multor bucăți pătrate de bumbac. Deși a fost utilizată o singură metodă, cea a decoctului, s-au obținut nuanțe diverse de la galben la maro, de la gri la mov, sau chiar roz, iar colorarea materialului s-a făcut fără mordant. Au rezultat: 12 bucăți galbene, 9 bucăți maro, 2 bucăți gri, 3 bucăți roz, 2 bucăți mov și o bucată gri-albăstruie.

Deși prezența mordantului are rolul de a fixa colorantul în țesătură, absența lui nu este atât de puternic resimțită, lucru care s-a putut observa prin spălările repetate și prin proba de rezistență la temperaturi înalte. Faptul că nu există diferențe semnificative între bucățile tratate cu oțet sau sare și cele netratate la colorare, demonstrează că acestea două nu sunt mordanți propriu-ziși. Mai mult, diferența dintre colorarea unei cârpe ținute în soluție de apă cu oțet și una fiartă într-o asemenea soluție nu a fost una vizibilă, această testare permițând ……..

Proprietățiile tinctoriale ale plantelor se schimbă dependent de perioada în care acestea sunt recoltate. Pe baza acestui lucru se pune și faptul că macul cules la finalul sezonului său de înflorire a colorat în gri materialul, iar cel cules în mai 2019, când cantitatea de pigment era mult mai mare, l-a colorat în mov. Același lucru s-a putut constata și în cazurile arinului, bozului și cârmazului.

BIBLIOGRAFIE

Alexan, M., Bojor, O., Crăciun, F., (1988): Flora medicinală a României, Ed. CERES, București, Vol. 1, p. 66-70;

Al-Snafi, Ali Esmail (2016): Medical importance of Cichorium intybus–A review, IOSR J Pharm 6.3, 41-56.

Applequist, W. L., & Moerman, D. E. (2011): Yarrow (Achillea millefolium L.): a neglected panacea? A review of ethnobotany, bioactivity, and biomedical research, Economic Botany, 65(2), 209.

Barnes, J., Anderson, L. A., & Phillipson, J. D. (2001): St John's wort (Hypericum perforatum L.): a review of its chemistry, pharmacology and clinical properties, Journal of pharmacy and pharmacology, 53(5), 583-600.

Benedek, B., & Kopp, B. (2007): Achillea millefolium L. sl revisited: recent findings confirm the traditional use, Wiener Medizinische Wochenschrift, 157(13-14), 312-314.

Calalb, T., & Bodrug, M. (2009): Botanica farmaceutică, CEP" Medicina". Chișinău, 389, 378.

Dehpour, A. A., Eslami, B., Rezaie, S., Hashemian, S. F., Shafie, F., & Kiaie, M. (2014): Chemical composition of essential oil and in vitro antibacterial and anticancer activity of the hydroalcolic extract from Coronilla varia, World Academy of Science, Engineering and Technology Pharmacological and Pharmaceutical Sciences, 1(12), 1.

Drăgulescu, C., (2009): Morfologia și sistematica plantelor – Cormobionta, Edit. Universității „Lucian

Garoafă, D., (2013): Popeștii de Luncavăț – Studiu istoric și documente, Ediția a II-a, revizuită și adăugită, Edit. Bibliostar, Rm. Vâlcea, 12-72

Gilca, M., Gaman, L., Panait, E., Stoian, I., & Atanasiu, V. (2010): Chelidonium majus–an integrative review: traditional knowledge versus modern findings, Complementary Medicine Research, 17(5), 241-248.

Grigore, A., Colceru-Mihul, S., Litescu, S., Panteli, M., & Rasit, I. (2013). Correlation between polyphenol content and anti-inflammatory activity ofVerbascum phlomoides(mullein). Pharmaceutical Biology, 51(7), 925–929.

Gürses, A., Açıkyıldız, M., Güneș, K., Gürses, M.S., (2016): Dyes and Pigments, Edit. Springer, Cham, 13-29 pp.

International Agency for Research on Cancer (2010): Some aromatic amines, organic dyes, and related exposures, Vol. 99, IARC Press. Găsit online la: https://www.ncbi.nlm.nih.gov/books/NBK385442/ (Accesat, Iunie, 2019)

Keskitalo, M., Pehu, E., & Simon, J. E. (2001). Variation in volatile compounds from tansy (Tanacetum vulgare L.) related to genetic and morphological differences of genotypes. Biochemical Systematics and Ecology, 29(3), 267-285.

Kollmann, J., & Grubb, P. J. (2001): Biological Flora of Central Europe: Cornus sanguinea L., Flora, 196(3), 161–179.

Lahlou, S., Israili, Z. H., & Lyoussi, B. (2008). Acute and chronic toxicity of a lyophilised aqueous extract of Tanacetum vulgare leaves in rodents. Journal of Ethnopharmacology, 117(2), 221–227.

López-Alvarado, J., (2012): Centaurea L. section Phrygia Pers.: phylogeny and biogeography, Universitatea din Sassari, 1-126.

Maizes, V., Rakel, D., & Niemiec, C. (2009): Integrative medicine and patient-centered care, Explore: The Journal of Science and Healing, 5(5), 261

Mihăescu, E., și colab., (2008): Dicționarul plantelor de leac – Ed. a 2-a, Rev., Editura Călin, București, 33-34, 86, 113, 117.

Milică, I., Roman, C. N., Troia, D., (2012): Flora medicinală a României, Edit. Doxologia, 42-43, 72-73, 82-83, 174-175 197-196, 198-199, 236-237, 290-291, 322-323, 344-345, 362-363, 368-369, 416-417

Niță, M., Niță, M., Pană, N., Pană, D.-E., (2015): Coloranți vegetali textili, Edit. Aius, Craiova, 99 pp.

Popescu, L., et al., (2016): Urși – Satul din valea Luncavățului, Edit. Preșcolară, Rm. Vâlcea, 5-26

Popescu, L., et al., (2018): Urși – Satul din valea Luncavățului, Ediția a II-a, revizuită și completată de autori și colaboratori, Edit. Preșcolară, Rm. Vâlcea, 7-48

Popovici, L., Moruzi, C., Toma, I., (1985): Atlas botanic, Edit. Didactică și Pedagogică, București, 135, 108, 99, 131, 124,…………..

Riaz, M., Zia-Ul-Haq, M., & Saad, B. (2016): Anthocyanins and human health: biomolecular and therapeutic aspects, Switzerland: Springer, Jaipur, 1-10, 13-16, 21-22

Sîrbu, I., Ștefan, N., Oprea, A., (2013): Plante Vasculare din Romania – Determinator ilustrat de teren, Edit. Victor B. Victor, București, 98, 100, 114, 118, 142, 166, 264, 270, 276, 336, 354, 402, 422, 450, 534, 586, 602, 606, 640, 670, 698, 768, 790, 802-804, 806, 858-860.

Stanković, M. S., & Topuzović, M. D. (2012): In vitro antioxidant activity of extracts from leaves and fruits of common dogwood (Cornus sanguinea L.), Acta Botanica Gallica, 159(1), 79–83.

Tomescu, M., Batca, A., (1984): Vopsitul traditional si modern in gospodarie, Edit. Ceres, Vol. 1, ……..

Warwick, S. I., & Black, L. (1982): THE BIOLOGY OF CANADIAN WEEDS.: 52. Achillea millefolium L. S.L., Canadian Journal of Plant Science, 62(1), 163-182

Link-uri

http://istorielocala.ro/index.php?option=com_k2&view=item&id=691:istoria-horezului&Itemid=203

http://www.anpm.ro/documents/29243/3299214/PUGBabeni-+prima+versiune+PREDATA.pdf/bfd823d8-f10e-45df-8e76-d5c5273d3ffc

http://www.istorielocala.ro/index.php?option=com_k2&view=item&id=1285:r%C3%A2mnicu-v%C3%A2lcea-clima&Itemid=203

Centura agro-turistică şi drum tematic în satul medieval Firijba din Popeşti

Firijba Popeştiului, paşi importanţi pentru declarare ca „Zonă Agro-Turistică”

https://ro.wikipedia.org/wiki/Comuna_Pope%C8%99ti,_V%C3%A2lcea

https://www.academia.edu/36714507/Speciile_lemnoase_ornamentale_din_Rom%C3%A2nia

https://www.cabi.org/isc/datasheet/56864

Natural Dyes for Fabric: Natural Ways to Dye Fabric in Many Colors

https://www.encyclopedia.com/science/encyclopedias-almanacs-transcripts-and-maps/dyes-and-pigments