Feodor Mihailovici Dostoievski, Un Fiu de Nobil în Fa a Plutonului de Execu Ie

Feodor Mihailovici Dostoievski, un fiu de nobil în fața plutonului de execuție.

Viața scriitorului rus a fost una asemănătoare cu romanele care l-au făcut cunoscut de-a lungul timpului: întunecată și plină de drame. Feodor Dostoievski este considerat a fi: “o personalitate de răscruce în istoria literaturii universale, natură scrutătoare a straturilor imprevizibile și indefinite ale sufletului uman, conștiință frământată, supusă contradicțiilor, cu pendulări uriașe, de la socialismul topic la mistica ortodoxismului ce întrezărește eliberarea omului de răul social și moral în ispășirea prin jertfă și umilință.”

S-a născut la Moscova, la 30 octombrie/11 noiembrie 1821. Tatăl său, avea rădăcini nobile, a profesat ca doctor la un spital pentru oameni săraci. Familia sa avea o moșie în gubernia Tula, unde în 1837 a fost ucis de țăranii pe care îi avea în proprietate, din cauza cerințelor exagerate pe care le pretindea. Spre deosebire de tatăl său, mama sa, Maria avea o personalitate blândă, iubitoare însă a decedat în același an cu soțul său.

Micul viitor scriitor urmează studii împreună cu fratele său, Mihail în particular, urmând mai apoi Școala de ingineri militari din St. Petersburg. Dostoievski s-a arătat de mic pasionat de scriitori precum Homer, Goethe, Schiller, Voltaire, Hugo, Balzac, Dickens. Plăcerea lui de a-i citii pe marii scriitori, îl ajută să debuteze în lumea literară traducând romanul Eugenie Grandet a lui Balzac, iar un an mai târziu publică romanul Oameni sărmani. Romanul are ca temă centrală pe omul docil, mereu chinuit și umilit. G. Belinski devine interesant de tânărul scriitor, punându-l pe acesta pe aceeași treaptă de comparație, alături de Pușkin și Gogol. Următoarele sale scrieri, “Dublul” 1846 și “Romanul în nouă scrisori” 1846, sunt deosebite de prima sa publicație prin aceea că de data aceasta îl interesează intelectualul rupt de realitatea ce îl înconjoară. Dedublarea personalității, reprezintă una dintre cele mai mari inovații în lumea literară.

Prinde rapid gustul ideilor socialitate, eliberatoare motiv pentru care începe să frecventeze “Cercul lui Petrașevski”. Astfel de grupări erau considerate de către Imperiul Rus ca subversive, iar membri atunci când erau arestați erau executați pentru a nu își răspândi ideile și altora. Ascensiunea sa printre romancieri este întreruptă la data de 22 aprilie 1849. “În dimineața acelei zile, țarul Nikolai I și-a pus rezoluția pe raportul despre afacerea Petrașevski, “adeptul comunismului și al noilor idei”, a cărui urmărire durase paisprezece luni, începând cu sfârșitul lui februarie 1848. În aceeași zi, contele Orlov a semnat ordinal de arestare imediată a treizeci și patru de membri ai cercului Petrașevski.”

Ceea ce îl aduce pe autori în fața plutonului de execuție, este citirea în public a Scrisorii către Gogol, a lui Belinski. Subiectul scrisorii, cu valoare testamentară se preta ideologiei grupului din care făcea parte, menționat anterior. Înainte de a primi sentința finală, Dostoievski și ceilalți membri ai formațiunii ideologice, sunt trimiși pentru 6 luni în Fortăreața Petru și Pavel din St. Petersburg. Atmosfera din fortăreață este asemănătoare cu cea din romanul studiat, „Amintiri de casa morților”: camere întunecoase, paturi umplute cu paie, umezeală, tăcere, izolare. „Acesta este noul sălaș al lui Dostoievski: Fortul Alekseev. Este locul cel mai groaznic al celei mai teribile închisori politice. Este destinat celor mai de seamă criminali – care au complotat împotriva ordinii statale. Aici a pierit în 1718 țareviciul Aleksei. Aici a fost încarcerată „impostoarea” prințesa Tarakanova. De aici a plecat spre Siberia Radișcev. În aceste cazemate au suferit decembriștii Râleev, Pestel, Kahavoski, Volkonski, Trubețkoi. Tot aici au fost aruncați acum și membrii cercului Petrașevski. (…) Deținuții erau considerați înmormântați de vii.”

Verdictul final este dat pe 16 noiembrie 1849: toți membrii grupării au fost condamnați la moarte prin împușcare sau spânzurare. Înainte de a ajunge în fața plutonului de execuție, fiecăruia dintre condamnați i se dă dreptul de a încerca să se disculpe. Dostoievski plin de emoție încearcă să explice judecătorilor motivul pentru care a citit Scrisoarea lui Gogol, pe el frământându-l în realitate problematica inechității sociale, a diferențelor dintre clasele sociale. Lucrul care îl incrimina cel mai pe scriitor nu era neapărat citirea unor versuri și discuțiile, ci mai degrabă organizarea unei tipografii cu ajutorul căreia s-au putut printa materiale de propagandă. Acest fapt însemna un complot împotriva Țarului.

În acea zi, Tribunalul militar a înaintat concluziile sale Procuraturii generale, iar o lună mai târziu (19 decembrie 1849) toți cei 21 de inculpați au fost condamnați la moarte prin împușcare. Cu toate acestea, instanța a ținut cont de vârsta inculpaților și că nu au avut antecedente, de regretul expus de aceștia, motiv pentru care au făcut demersurile necesare în vederea comutării pedepsei.

Țarul Nikolai a revocat pedeapsa membrilor cercului Petrașevski, dând dispoziție ca această „grațiere” să le fie comunicată condamnaților la moarte, abia după ce pronunțarea pedepsei capitale le va fi prezentată public și după executarea ceremoniei de executare. Scriitorul descrise într-unul din romanele sale, „Idiotul” ceea ce simte un condamnat la moarte în astfel de momente: „ (…) principala, cea mai groaznică suferință nu ți-o pot pricinui rănile, ci conștiința că peste un ceas, apoi peste zece minute, apoi peste o jumătate de minut, peste o clipă, sufletul ți se va despărți, că n-ai să mai fii om și că asta-i absolut sigur, important e că-i absolut sigur.”

Țarul întrerupe execuția, comutându-i pedeapsa la muncă silnică timp de 4 ani, într-una din ocnele din Siberia (Omsk), completată de serviciu militar pentru tot restul vieții. Pe tot parcursul detenției sale i-a fost interzis să țină legătura cu lumea exterioară. O lună mai târziu (23 ianuarie 1850) ajunge la ocnă, împreună cu Serghei Dimov.

Nefăcând parte din lumea muncilor grele, nobilul intelectual (Dostoievski, în roman Aleksandr) a fost încadrat în rândurile muncitorilor necalificați: una din atribuțiile lui era să macine alabastru dar și fabricarea, respectiv transportarea cărămizilor. Din cauza “crimei” comise în libertate, conducerea închisorii a primit ordin să nu îl trateze cu indulgență pe deținutul politic Dostoievski. A fost nevoit să își îndeplinească obligațiile pe un ger cumplit, stând în apă și înghețând, însă cu toate acestea, așa cum mai târziu regăsim scris de un istoric al închisorilor din perioada Imperiului Rus, putem afirma că ocna l-a făcut să lupte pentru viața sa cu îndârjire.

“E de mirare că scriitorul n-a pierit aici. Deviza întregii conduceri de atunci a închisorii cerea ca temnița să fie doar un loc al lipsurilor și al suferințelor. Dacă administrația închisorii ar fi reușit să aplice până la capăt această deviză, aceste cimitire pentru vii ar fi devenit cimitirele morților. Instinctul de autoconservare al locatarilor din închisori nu se putea împăca cu asta în închisori și în companiile de deținuți se ducea o luptă acerbă pentru supraviețuire.”

Condițiile din ocnă erau îngrozitoare, după cum putem afla și din scrisoare trimisă după liberare, fratelui său: “Trăiam la grămadă, cu toții într-o singură cazarmă. Imaginează-ți o construcție veche, dărăpănată de lume, care demult ar fi trebuit să fie dărâmată și care deja nu mai putea folosi la nimic. Vara, căldură înăbușitoare, iarna, ger insuportabil. Toate podelele erau putrede. Mizeria de pe jos era de un deget. (…) Dormeam pe scânduri goale și nu ni se permitea să avem doar o pernă. Tremuram noapte de noapte. Purici, păduchi, gândaci cu duiumul… De mâncare ne dădeau pâine și niște varză, prin care se întrezărea câte un sfert de livră de carne de vacă, de persoană.”

Din cauza fricii de a nu fi cenzurat, Dostoievski preferă să se refere la Siberia ca un simplu vizitator care vede lucrurile într-un mod colorat și binevoitor: “Siberia este o țară a bucuriei. Clima e admirabilă; printre băștinași se găsesc așijderi destui oameni înstăriți și ospitalieri. Domnișoarele sunt ca niște boboci de trandafiri, caste și rușinoase nevoie mare. Vânatul dă buzna pe străzi și numai că nu se izbește de pușca vânătorului. Șampania curge gârlă, icrele sunt delicioase, solul rodește recolte îmbelșugate”.

Dostoievski suferea de epilepsie, iar condițiile din ocnă i le accentuează des, sănătatea sa înrăutățindu-se: suferă de dureri de picioare, este anxios și trăiește constant cu frica că maiorul Krițov l-ar putea biciuii la fel ca pe ceilalți ocnași, pentru cea mai mică abatere. Având dese crize este internat la spitalul închisorii, unde are noroc de doctorul Troițki pentru mărinimia ce i-o arată. În spital spre deosebire de cazarmă, are un loc unde să doarmă, primește mâncare bună și destulă, însă cel mai bun tratament pentru nobilul intelectual este posibilitatea de a citi, ceea ce îl ajută să nu înnebunească. Fiind internat reușește să își ia diverse notițe cu privire la grozăviile din perioada detenției, notițe care vor sta la baza romanului analizat.

În cei 4 ani, perioada pentru care a fost trimis la ocnă în Omsk, asemenea naratorului din roman, Aleksandr Petrovici Goreancikov, scriitorul nu a reușit să lege prietenii cu ceilalți deținuți. Provenind dintr-o clasă superioară majorității celor întemnițați, este disperțuit, brutalizat li luat peste de picior în special pentru incapacitatea lui de a-și duce la bun sfârșit muncile zilnice. “Voi, boierii, ne-ați nenorocit. Înainte erai domn, chinuiai poporul, iar acum ești mai rău ca ultimul om, ai ajuns frate cu noi.” Dostoievski nu este singurul deținut de viță nobilă, alături de el fiind închiși alți 4 ofițeri polonezi pe care îi regăsim descriși în paginile romanului sub formă prescurtată. Relația cu acești ofițeri este una bună de la început, însă discuțiile cu privire la naționalitatea fiecăruia le strică prietenia. În ciuda pedepsei primite, deși fapta ar putea fi considerată una nesemnificativă, ajunge să dezvolte o dragoste fanatică pentru poporul său, ulterior deprinzând idei antisemite. Dragostea față de poporul său se concretizează în urma discuției cu unul dintre ofițerii polonezi, care afirmând că țăranii ruși sunt analfabeți este mustrat de către Dostoievski. Cu toate că mediul este unul privativ de libertate și de plăcerile lumești, autorul reușește să renască spiritual și religios. În cei 4 ani petrecuți în ocnă și-a revizuit întreaga viață de până atunci, așa cum avea să spună mai târziu:

“Însingurat sufletește, îmi revedeam întreaga viață de până atunci, trăiam totul până în cele mai mici amănunte, îmi analizam trecutul, mă judecam aspru și fără milă, iar uneori chiar binecuvântam soarta pentru că mi-a hărăzit această singurătate, fără de care n-ar fi avut loc nici această judecată asupră-mi, nici această severă revizuire a vieții mele anterioare.”

1859 este anul în care Feodor Dostoievski se decide să dea o formă notițelor din perioada cât a fost închis la Omsk. Romanul apare pe bucăți: primele părți sunt publicate în 1860 în gazeta săptămânală Lumea rusă, publicarea celorlalte părți întinzându-se pe o perioadă mai mare de timp – până în 1862. Romanul este văzut de poporul rus din acea perioadă ca o lovitură peste obrazul țarului Nikolai I, întrucât acesta nu avea un mod întocmai blând de a-și tratata conaționalii.

„Amintiri din casa morților” este un roman de bază pentru întreaga literatură rusă ce are în vedere analiza sistemului de detenție privativ de libertate. Din descrierile autorului putem sublinia aceea că închisorile siberiene, urmează modelul celei mai dure închisori din Europa: Bastilia. Se aseamănă celei din urmă prin cruzimea de care dădeau dovadă paznicii, comandanții, maiorii dar și a colegilor de cameră. În ciuda acestor aspecte care ar ajuta doar la distrugerea morală, fizică a unui om, printre deținuți mereu au existat cei care au reușit să învingă cruzimea locului.

Scriitorul rus își dorește să surprindă în acest roman, nu doar abstractul dintre cele două lumi atât de diferite și totuși atât de apropiate – nobilii intelectuali și țăranii analfabeți, ci și modul în care reușesc să creeze o atmosferă cât de cât suportabilă, și cum învață unul de la celălalt diverse lucruri: cum să coase, cum să citească. Deși nu avea studii de psihologie, sociologie sau antropologie, reușește să surprindă personalitatea umană sub cele mai fine manifestări, creând astfel fără să realizeze conceptul continuat și explicat pe larg de Sigmund Freud, și anume: sinele, ego-ul și supra ego-ul.

„Mi se spune că sunt un psiholog; nu este adevărat, eu sunt doar un realist în sensul mai înalt al cuvântului, adică un realist care înfățișează toate adâncimile sufletului uman.”

Romanul lui, are o importanță deosebită prin însuflețirea scenelor dramatice în care personajele, în atmosfera apăsătoare din ocnă, se antrenează în dialoguri sau monologuri pe diverse teme, de cele mai multe ori cu referire la libertate.

Așa cum Berdiaev apreciază, putem spune că opera autorului se asociază foarte mult cu orașul St. Petersburg, din cauza peisajelor în continuă schimbare: „orașul este destinul tragic al omului.” Tema principală a romanului este omul și destinul său. Pentru Dostoievski, omul nu este un fenomen natural, ci mai degrabă centrul universului, datorită căruia soarele strălucește. Nu contează nimic mai mult decât omul. Prozatorul rus, așa cum Berdiaev aprecia, nu a fost doar cel mai de seamă din lumea literară ci a avut un important rol de antropolog, prin scrierile și cercetările sale axate asupra naturii umane. El analizează omul diferit, cu metode noi. Îi dă o importanță deosebită, eternă făcând referire la trecutul său. Dostoievski îl trece pe omul prin situații limită, excepționale ignorând toate regulile, alegându-și personajele din toate păturile sociale. Antropologia autorului nu este statică, seacă, opacă ci din contra este într-o continuă schimbare. Privește în adâncul abisului uman, iar întunericul îi răspunde, parafrazându-l astfel pe F. Nietzsche. Reușește să îi croiască o ieșire din întunericul neantului împingându-și caracterele dincolo de limita nebuniei, le testează dorința de libertate aruncându-le după gratii.

Cum am spus anterior, autorul este însetat de cunoașterea esenței spiritului uman, interesându-l cu precădere destinul celui care trece prin situații tragice, a celui care se răzvrătește împotriva regulilor trasate de cei aflați la putere; am putea spune că sinea lui este și el un renegat înnăscut.

Putem adăuga că pentru Feodor Dostoievski, omul este antinomic și irațional în același timp, are o nevoie obsedantă, aproape bolnăvicioasă a prezenței iraționalului; această obsesie devine astfel o libertate dureroasă. Este sigur că scopul omului nu este unul material. Paradoxal, deși visează la libertate toată viața sa, atrage suferința, mizeria. Nu se poate obișnui cu ușurința vieții libere, lucru explicat încă din primele pagini ale romanului – orice criminal deși simte o satisfacție inițială atunci când ucide, ajunge atât de disperat că mai târziu dorește să fie prins, adică să fie oprit. Libertatea îi devine covârșitoare dacă nu simte bastonul legii. Această libertate îl înnebunește, cu toate acestea prețuiește durerea, angoasa.

“Există un caz, unul singur când omul poate să-și dorească înadins conștient, ceva dăunător, stupid, chiar foarte stupid: anume să-și dorească dreptul de a-și dori ceva oricât de stupid, fără a fi legat de îndatorirea de a-și dori neapărat ceva rezonabil. Pentru că acest ceva foarte stupid, acest capriciu al său, s-ar putea să fie într-adevăr domnilor, cu deosebire în anumite cazuri, mai folositor semenilor noștri decât toate câte sunt pe pământ (…) asta pentru că, în orice caz, îngăduie să ne păstrăm lucrul cel mai de seamă, adică personalitatea și individualitatea.”

Libertatea pentru autorul în sine, dar și pentru personajele sale echivalează într-o oarecare măsură cu evadarea. Pentru prețul libertății, omul își manifestă acest sentiment cu orice preț, chiar dacă acest lucru ar însemna să încalce legea.

“Libertatea ca fenomen arbitrat se auto nimicește, se preschimbă în opusul ei, corupe și distruge pe om. O astfel de libertate interioară duce la sclavie. Pe om nu-l asteaptă pedeapsa exterioară, legea din afară nu își pune mâna grea asupra sa fundamental dumnezeiesc; iminent lovește din interior conștiința umană, omul se mistuie de la văpăile dumnezeirii în întunericul și pustietatea pe care el singur și le-a ales.”

Amintiri din casa morților – o scurtă prezentare

Dostoievski a dat spre citire bucăți din romanul autobiografic în toamna anului 1860. În acea toamnă, au fost publicate prima dată capitolele V și introducerea, câteva luni mai târziu (4 ianuarie 1861) a apărut și capitolul II, iar șapte zile mai târziu cap III, urmând ca pe data de 25 ianuarie să publice și capitolul IV. Apariția celui de-al doilea capitol a fost îngreunată din cauza președintelui Comitetului de Cenzură din St. Petersburg pe motiv că descrierea ocnei nu prezintă realitatea așa cum este ea, impresia care o lasă fiind aceea că deținuții sunt relaxați și fără de griji după gratii. Autorul, așa cum a procedat și în 1849 când a fost arestat, încearcă să se disculpe în fața Comitetului de Cenzură afirmând că: “ocna nu va înceta să fie un supliciu moral, o instituție care, în mod inevitabil, pedepsește crima. (…) Într-un cuvând, un chin îngrozitor, un chin în toată puterea cuvântului domnea în ocnă, fără nici o rază de speranță.”

Același Comitet de Cenzură nu a aprobat apariția capitolului VIII (Prietenii) în luna mai, ci abia jumătate de an mai târziu. Acest capitol a fost omis din ediția Amintirilor (1862); 3 ani mai târziu a fost publicat în Operele complete, dispărând mai apoi din motive nici astăzi cunoscute

Scrisorile lui Dostoievski sunt o sursă importantă pentru reconstituirea firului logic și corect al romanului Amintiri din casa morților. La 22 februarie 1854, autorul trimite prima scrisoare fratelui său Mihail, din orașul Omsk, în care îi descrie în detaliu anii petrecuți în detențiune: plecarea spre Siberia din St. Petersburg, drumul până la ocnă, condițiile nepotrivite în care a fost nevoit să supraviețuiască 4 ani. Clasa socială îi conferea un oarecare statut în lumea din exterior, însă după gratii acest privilegiu îl dezavantaja, fiind detestat de cei mai mulți dintre ocnași.

“Păsări de pradă – iată ce sunteți voi, boierii; din pricina voastră n-avem un loc sub soare. Înainte ai fost boier, ai înșelat norodul, iar acum ai ajuns cel de pe urmă, ai ajuns de-o seamă cu noi, ocnașii – iată cântecul care mi-a sunat în urechi timp de 4 ani.”

Cu toate că timpul petrecut după gratii nu a fost unul ideal, autorul a rămas profund impresionat de colegii lui de cazarmă: “Crede-mă sunt caractere profunde, tari, minunate și cât de fericit eram să descopăr aer curat, sub crusta apăsătoare care-l acoperea. (…) Ce galerie de tipuri populare, de caractere am adus cu mine de la ocnă! M-am amestecat cu ei și de aceea îi cunosc, se pare temeinic, pentru mine vremea nu s-a risipit. Dacă nu am reușit să cunosc Rusia, am reușit, în schimb să cunosc bine poporul rus, și încă atât de bine, cum nu cred că-l cunosc mulți. ”

În ianuarie 1859, autorul printr-o scrisoare îi spune fratelui său, că încă din perioada când era închis la Omsk, își schița în gânduri ideile care urmau să fie așezate pe foaie, descriind perioada cea mai grea din viața lui. Prima parte a romanului, a fost distrusă, însă 9 luni mai târziu (octombrie 1859) își anunță dorința de a publica Amintiri din casa morților.

Pe lângă marturiile regăsite în scrisori, cu privire la publicarea romanului mai apare un fel de jurnal, Caietul Siberian de unde transcrie diferite expresii folosite de deținuți, notate în ocnă, în perioada cât a fost internat în spital.

Romanul Amintiri din casa morților este diferit prin structura sa și experiențele descrise. Scriitorul rus, dorea să arate cititorului modurile și condițiile în care deținuții erau tratați. Descrierile vremii cu privire la condițiile de detenție erau nu reflectau întocmai realitatea, motiv pentru care înșiruirea evenimentelor sub semnătura sa sunt semnificative.

Amintirile din casa morților sunt importante prin motivul lor primar, și anume preocuparea continuă pentru întrebările fundamentale legate de condiția umană; romanul lui Dostoievski este primul document care descrie realist, fără tușe sentimentale ocnele și condițiile în care își executau pedepsele criminalii.

Îl regăsim pe autor sub un alt nume, și condamnat pentru o cu totul altă faptă, din cauza regulilor impuse: cenzura, politica restrictivă referitoare la literatura, interzicerea criticării politicii de conducere a țarului. Aleksandr Petrovici Goreanciko este de fapt Feodor Dostoievski; această tehnică de asumare a rolului unui personaj nu va atrage atenția Comitetului de Cenzură asupra scrierii sale. Asemănarea dintre realitate și ficțiune se vede: Aleksandr era fiu de nobil, avea 35 de ani când a fost închis; motivul încarcerării sale a fost uciderea din gelozie a soției, la un an de căsătorie. Această faptă odioasă i-a adus 10 ani de ocnă și muncă silnică. În capitolul II, observăm că autorul face referire la un alt motiv pentru care Aleksandr ar fi fost închis, atrăgând astfel atenția asupra realității la care a fost supus el, și anume: motiv politic. Dostoievski recunoaște mai târziu unui alt scriitor, că în realitate, prin roman și-a povestit perioada trecută la ocnă:

“Faptul că în anturajul lui Aleksandr Goreancikov se numără destul de puțini deținuți politici nu constituie un argument împotriva rolului său de alter-ego al scriitorului; se știe că participanții grupului Petrașevski au fost dispersați în diferite închisori siberiene, spre deosebire de decembriști, care au rămas laolaltă.”

Atribuirea lui Aleksandr a calității de personaj central, este așa cum am menționat anterior datorată cenzurii vremii, care ținea neapărat la ascunderea adevărului despre golurile sistemului țarist. Scriitorul rus a fost ținut sub o continuă supraveghere, chiar și după eliberare, până la moartea sa, motiv pentru care a trebuit să aibă o grijă deosebită la ceea ce publica și la modul în care își redacta romanele sau nuvelele. Printre metodele de precauție adoptate se numără exprimările de tipul: “stări demult dispărute în negura vremurilor.” Observăm de asemenea, că majoritatea deținuților din roman sunt prezentați drept foști soldați, hoți, falsificatori de bani și documente, tâlhari, criminali și nu țărani răzvrătiți împotriva Țarului Nikolai I.

Ceea ce îl obseda cu adevărat pe fostul deținut politic, așa cum observăm prin ochii personajului central, Aleksandr, este răceala, neîncrederea și răutatea cu care ceilalți ocnași îi priveau pe cei din clasa privilegiată; din cauza aceasta, încrederea nu le va fi acordată niciodată.

Această observație, devenită ulterior p convingere sinceră a lui Dostoievski, surprinde efecte psihologice ale etichetării și înstrăinării sociale, pe care el o vede ca fiind una zdrobitoare, dar logică: țăranii nu au fost niciodată de aceeași părere cu intelectualii.

Ocna unde are loc acțiunea romanului, avea la momentul respectiv în incinta sa 250 de oameni, din mai multe categorii și de diverse naționalități și statut social. Unii dintre aceștia sunt liniștiți, nu caută scandal: moșul Akim Akimîci, moșul pașnic (sectant din Starodubie), giuvaergiul și cămătarul Isai Fomici Bumștein, el fiind cunoscut pentru dorința sa de a se însura la terminarea executării pedepsei, Baklușin care l-a ucis pe neamțul bogat care dorea să îi fure logodnica, Luiza, Aleksandr Petrovici care făcuse 10 ani de muncă silnică pentru uciderea soției sale, Lomovii învinuiți tot pe nedrept pentru că și-ar fi ucis slugile (adevăratul criminal, Gavrilka se afla deja închis la Omsk pentru altă faptă).

Printre deținuții enumerați mai sus, întâlnim și dintre cei însetați de sânge: A-v (Aristov), un tânăr provenit dintr-o familie de nobili, care în schimbul unei sume de bani, vinde viața a zece oameni, printr-un denunț fals. Aceste personaje imorale, cinice și periculoase din toate punctele de vedere sunt capabile să-și satisfacă dorințele și poftele sub orice formă, indiferent dacă ar face pe cineva să sufere.

Acestor criminali li se alătură unul dintre cei mai odioși iubitori de sânge din roman, Gazin – tătarul sadic, care în termeni contemporani nu era nimic altceva decât un criminal psihopat. Petrov, este un alt deținut din aceeași categorie care discută adesea cu Aleksandr, mai mult sub formă de interogatoriu. El este văzut de acesta ca fiind primejdios și capabil să ucidă și pentru 25 de copeici. Cu Petrov se poate discuta atâta timp cât nu îl invadează vreo patimă, în caz contrar devenind foarte agresiv. Semion Ivanovici Prohacin este un muribund care reușise să economisească 2.497 de ruble. Orlov este un cunoscut tâlhar, capabil să ucidă pe oricine, având o hotărâre nemaivăzută, orgolios pentru că se știe mai bun decât ceilalți din jurul său.

Romanul Amintiri din casa morților este o descriere cât se poate de reală ținând cont de exigențele vremii, a închisorii din Omsk, a oamenilor care animau locul sunt înfățișate munci care trebuiau duse la bun sfârșit de către cei închiși, piese de teatru interpretate de către ocnași, pedepsele corporale la care erau supuși pentru cea mai mică încălcare a regulilor impuse de către maior, discuțiile din spital. Ceea ce observă Dostoievski este că nu doar între deținuții din diferite clase sociale sunt diferențe puternice ci și între ocnași și personalul închisorii. Astfel el constată că:

“Omul nu poate trăi fără muncă și fără un rost al lui, legitim și firesc, se degradează și devine fiară. (…) dacă s-ar urmări strivirea completă a personalității umane, distrugerea sa totală, pedepsirea cu pedeapsa cea mai cumplită (…) ar fi de ajuns ca omul să fie pus la o anumită muncă cu desăvârșire inutilă și absurdă.”

“La sfârșitul anului 1961, Turgheniev îi scria lui Dostoievski de la Paris: Îți mulțumesc din suflet pentru cele două numere din Vremea pe care mi le-ai trimis. Le citesc cu mare plăcere. În special Amintirile din Casa morților. Tabloul cu baia e de-a dreptul dantesc, iar în caracterizările pe care le faci diverselor personaje de pildă Petrov) e multă subtilitate și adevăr”.

Autobiografia lui F. Dostoievski, “Amintiri din casa morților” a fost tradusă în limba română de Tudor Arghezi în 1912, și a putut fi citit din Biblioteca frumoasă. Încă de la titlu cartea lui este un suspin de suferință și acest suspin se va strecura în sufletul cititorilor din toate scrierile viitoare ale lui Dostoievski.

“(…) Vinovăția lui purcede ca toate relele omenești de la simțire și inteligență. Îndată ce trec de nivelul comun și nemișcat păstrător de nămoluri depuse cu timpul și sacre, acestea sunt pedepsite. Ca orice tânăr, Dostoievski a visat și gândit, ca orice om nou, încă neatins de falimentul scepticismului experimental, avea sentimentele expansive ale tinereții care în sociologia rusă iau numele de socialism, iar pe câmpul de război se numesc vitejie. (…) Trimis cu lanțuri la picioare în acel mormânt de visuri, de puteri și de tinerețe ce-i Siberia, în care bărbați adesea folositori pier ca pietrele aruncate în ocean, el a putut să se întoarcă la suprafața întunericului, să răsară mai luminos și să arunce asupra Rusiei raza geniului pe care patria lui n-a știut să o merite decât printr-un sentiment de regret fără folos.”

Dostoievski și crima

De ce era scriitorul rus atât de interesat de crimele comise mai ales între rude apropiate tată, fiu, soție ? așa cum Sigmund Freud apreciază, autorul a fost marcat de tragicul eveniment, (relatat la început) la care a luat parte, indirect: uciderea tatălui său. “Viziunea psihanalitică (…) este tentată să considere acest eveniment ca trauma cea mai gravă, iar reacția lui Dostoievski față de ea este ca nucleul nevrozei sale. (…) Fără îndoială, această simpatie prin identificare a influenșat în mod hătărâtor alegerea temelor lui Dostoievski. El s-a ocupat la început de criminalul de rând, animat de egoism, apoi de criminalul politic și religios, pentru ca la sfârșitul vieții să se întoarcă la crima originară, la paricid, și să ne lase despre ea mărturia sa literară.”

Observăm că între personajul central Aleksandr și autorul în sine este o strânsă legătură, nu doar pentru că în realitate romanul este jurnalul său de ocnă, ci pentru că autorul se dezvăluie pe sine, exprimându-și propriile trăiri și dorințe neîmplinite. “Prin destinul eroilor își povestește propriul destin, prin îndoielile lor – propriile îndoieli, prin dedublările lor – dedublările sale, prin experiența criminașp – tainicile crime ale propriului spirit.”

Freud afirma că autorul rus manifesta față de criminalii amintiți în roman, o atitudine nu doar de nulă, “ci identificare pe baza acelorași impulsuri criminale, de fapt un narcisism supus unei neînsemnate deplasări.”

V. Marinov remarcă aceea că autorul a reușit să creeze o lume de caractere în romanele sale care au “voci independente, plecând de la străfundurile propriei personalități.”

Cum ar trebui analizat personajul dostoievskian? V. Marinov formează 3 modalități prin prisma cărora caracterele romanelor sale pot fi analizate:

În primul rând trebuie privite ca fiind persoane reale, marcate de o profunzime aproape bolnăvicioasă. Personajele își conștientizează propriile gânduri și simțiri atunci când interacționează cu celelalte personaje.

Ca personaje duplicitare, în relația cu ceilalți participanți la acțiune.

Ca pe trăiri personificate ale autorului.

“Caracteristice pentru creatorii ruși și ținând de caracterul lor național, sunt căutarea mântuirii, arderea în dorința ispășirii, suferința lumii. (…) prin Dostoievski, literatura rusă atinge o culme. Se scoate în evidență caracterul religios, de mărturie. În Dostoievski se condensează tot întunericul vieții rusești, al destinului rus, dar se aprinde și o lumină. (…) Tragedia lui Dostoievski, ca orice adevărată tragedie, presupune un catharsis, o curățare și o eliberare. Cei care se precipită spre întunericul situației fără ieșire, nu-l văd și nu-l pricep.”

Feodor Dostoievski face parte din categoria scriitorilor care prin creația lor, ni s-a dezvăluit nouă cititorilor. Prin romanele sale putem citi gândurile, trăirile și contradicțiile personalității sale. Prin ochii caracterelor a reușit să înțeleagă în profunzime filozofia umană.

Tipologii criminale din romanul Amintiri din casa morților

Abrosimov – era generalul închisorii din Omsk; în casa lui se presupune că ar fi avut loc o reprezentație a ocnașilor, cu ocazia sărbătorii de Crăciun.

Akim Akimîci – unul dintre criminalii închiși la Omsk pentru paricidul fals. Pe tot parcursul timpului petrecut la Omsk era vesel, plin de viață, fără mustrări de conștiință. Din poveștile sale, reieșea că a trăit bine, fără să își facă griji pentru ziua de mâine, cheltuind fiecare bănuț pe alcool și femei. Din cauza datoriilor în care a intrat și-a ucis tatăl pentru a intra mai repede în posesia bunurilor care i se datorau prin moștenire. În partea a doua aflăm că pe baza unei noi informații venite din Siberia, se presupunea că Akim ar fi nevinovat; neimplicarea sa în uciderea tatălui ar fi fost demonstrată pe cale judecătorească. Pe vremea când era locotenent în armată, Akim a împușcat un prinț muntean pentru că acesta din urmă dăduse foc unei cetăți pașnice. Pentru această crimă, inițial a primit pedeapsa capitală, iar mai apoi i-a fost schimbată cu executarea ei în ocna din Omsk, pentru o perioadă de 12 ani. Akim se reeducă în ocnă, singur devenind un om al ordinii și al datoriei. Nu se gândește la clipa eliberării din ocnă, fiind indiferent. Pentru el, sărbătorile mai ales Crăciunul reprezintă un prilej bun pentru a-și duce la bun sfârșit ocupația primară din timpul detenției.

“Cam sărac cu duhul, cu desăvârșire agramat, dar moralist la culme și grozav de pedant în toate, de o cinste fenomenală, de o naivitate aproape copilărească.”

Calitățile de organizator, narator îi sunt apreciate de toți cei care executau pedepse în Omsk. Față de Aleksandr manifestă un respect aparte, astfel că îl ajută să se radă pe cap prin niște deținuți din secția militară.

“Omul acesta bun și de treabă mi-a fost la început de mare ajutor cu sfaturile lui și cu unele mici servicii – și totuși tovărășia lui, trebuie s-o mărturisesc, îmi părea câteodată atât de searbădă și de monotonă, încât îmi agrava starea de adâncă deprimare în care mă cufundam. Akim este reprezentația Imperiului Țarist, sec și birocratic.”

Akulina – soția lui Șișkor.

Alei – este un tâlhar de 22 de ani, care împreună cu cei 5 frați ai săi mai mari, a ajutat la jefuirea unei familii. Pentru că era tânăr, instanța îi oferă circumstanțe atenuante, sentința fiindu-i de 4 ani de muncă silnică la Omsk. Alei nu este singur în temnișă, alături de el fiind alți 2 frați mai mari, care aveau rolul de a-l proteja asemenea unor părinți pe durata detențiunii lui, a fost respectat de ceilalți deținuți pentru că nu a intrat în conflicte cu aceștia. Se împrietenește cu Aleksandr pe care îl ajută cu diverse trebui fără să aștepte nimic în schimb. Atunci când a fost adus în ocnă era analfabet, dar pentru că era un caracter inteligent, în doar 3 luni reușește să învețe să citească Noul Testament. Citind Noul Testament devine interesat de Isa, și învață să simtă bucuria. Fericirea sa este molipsitoare și pentru ceilalți. Aleksandr îl descrie pe alei astfel:

“Există firi atât de armonioase, înzestrate de Dumnezeu cu atâta frumusețe, încât ți se pare absurd până și gândul că ar putea să se schimbe în rău, să se degradeze. Ești sigur de ei și nu te încearcă teama pentru viitorul lor. Sânt și azi cu desăvârșire liniștit pentru Alei.”

Alexandru – este luat în derâdere deseori de deținuți, fiind strigat Alexandra. A îndurat 4000 de vergi pentru că și-a ucis comandantul. Pentru a scăpa de pedeapsă, încearcă să își schimbe religia. Astfel ajunge să fie membru în grupul credincioșilor lui Zosima. După schimbarea religiei îl va striga lumea Anfim; era un om simplu, tăcut, liniștit, fiu de țărani.

A –v – este în primul rând fiu de nobili, în al doilea rând este descris de către Aleksandr dintr-un unghi total în defavoare lui. Este caracterizat ca fiind cea mai abjectă persoană, fascinat de a face rău, stăpânit doar de satisfacerea poftelor trupești. Se împrietenește cu maiorul cel mai detestat de ocnași; este genul de om care pentru a-și satisface dorințele ar fi capabil să ucidă fără milă pe oricine, fără remușcări. Cât timp a fost închis a învățat să fie calculat, răutatea din el accentuându-se.

Baklușin – este caracterizat ca fiind “unul dintre cei mai simpatici deținuți”. A fost ostaș într-un regiment, unde era apreciat pentru felul lui corect de a fi. Este un ocnaș hazliu, care reușește s- îi facă pe ceilalți să râdă. Asemenea lui Petrov, Alei și Akim, Baklușin îi face diverse servicii lui Aleksandr (îl ajută să se dezbrace la baie, lanțurile fiind extrem de grele pentru un nou venit, neinițiat în “arta” manevrării lor). Pentru serviciile oferite, este răsplătit cu ceai. Baklușin este unul dintre cei care inițiază spectacolul de Crăciun, interpretându-l pe Filatka din piesa cu același nume, Filatka și Miroșka. Rivalul lui Baklușin era Poțeikin, un alt ocnaș care interpretează un alt rol în Kedril – gărmanul; acesta din urmă era considerat mai talentat decât Baklușin.

În capitolul IX aflăm că Baklușin a fost detașat într-un batalion de garnizoană din localitatea R., unde se îndrăgostește de o nemțoaică, Luiza. Baklușin părea să aibă intenții serioase, dorea să o ia de soție, însă află că are un concurent. Pețitorul numărul doi, al tinerei Luiza este o rudă de-a ei mai îndepărtată, un neamț bătrân ceasornicar bogat, pe nume Schultz. Luiza acceptă propunerea bătrânului ceasornicar la insistențele mătușii sale, sacrificându-și fericirea și dragostea; cu toate acestea în ziua în care urma să aibă loc ceremonia (la masa de duminică) se pornește la drum cu un pistol în buzunar. Cei doi pețitori la mâna fetei se iau la ceartă, Schultz îl provoacă pe Baklșuin, iar acesta pentru a nu-și simți orgoliul lezat se preface că îndreaptă arma înspre neamț, însă din nefericire aceasta se descarcă în tâmpla lui și-l ucide. Bătrânul fiind mort, Luiza îi jură dragoste lui Baklușin, însă din păcate mătușa fetei îl denunță. Pentru că se contrazice și cu superiorul său, ajunge condamnat pentru o perioadă nedeterminată de timp pe secția specială. Crima sa este ridicolă pentru că în loc să se răzbune pe Luiza, își descarcă furia pe Schultz.

B-ki – deținut politic de origine polonă, care a fost prietenul de discuții a lui Aleksandr. A ajuns la ocnă cu un an înainte să fie închis și personajul principal. Este văzut ca un om blând, dar cu probleme serioase de sănătate; suferea de ftizie. Din cauza bolii era mereu nervos. Ideile contrare pe care le afișează deseori în discuțiile lui cu Aleksandr, îi va determina pe amândoi să renunțe la prietenie.

B-m – este revoluționar polonez, din grupul lui B-ki.

Bumșetin Isai Fomici – este singurul evreu din ocna Omsk. Era iubit de toți deținuții. Avea 50 de ani; a fost condamnat pentru omucidere.

“Amestec aproape comic de naivitate, viclenie, sinceritate, sfială, insolență, lăudăroșenie, mereu binedispus, chipul lui radia o bucurie nesfârșită, un fel de beatitudine. S-ar fi zis nu-i părea rău că fusese osândit la muncă silnică. Fiind unicul giuvaergiu nu numai din temniță, ci și din oraș și din împrejurimi avea mereu de lucru și câștiga ceva bani, pe care însă nu se grăbea să-i risipească, așa cu făceau cei mai mulți, ci îi strângea cu ajutorul sau îi dădea cu camătă (…) trăia în belșug.”

Cekunov – un deținut sărac care dorește să își ofere serviciile lui Aleksandr în speranța unui mic câștig.

Dutov – pentru că simulează un atac asupra unui ofițer de gardă primește o nouă pedeapsă.

Feidull Gazin – este tătarul de 37 de ani, cel mai crud criminal de la ocnă. A fost încorporat în batalionul 3, iar pentru că avea prea multe absențe repetate din cazarmă, beții și furturi a fost condamnat. Este un criminal odios așa cum observă toți deținuții din închisoare. Este puternic din punct de vedere fizic, cu o slăbiciune puternică pentru alcool. Are o fire răzbunătoare, iar spre deosebire de alți ocnași are în avea sa strânși 20 de ruble. Ori de câte ori se îmbăta devenea agresiv, iar pentru a putea fi potolit era nevoie de brațele a 10 oameni, iar a doua zi părea să se simtă perfect ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat.

“Se mai spune despre el că omorâse din plăcere copilași, pe care îi atrăgea în locuri diferite; acolo după ce îl îngrozea pe micuț și îl chinuia cu o cruzime neînchipuită, îmbătându-se de frica și înfiorarea lui, îl înjunghia bestial, încet, cu deliciu, cu o voluptate sadică.”

Goreancikov Petrovici Aleksandr – este naratorul amintirilor din ocna Omsk; Aleksandr este un nobil de 35 de ani, moșier în Rusia Centrală, este condamnat la 10 ani de ocnă pentru uciderea soției sale; ceea ce îl ajută să trăiască este viața sa simplă ca de monah, dând și meditații altora. Este un tip retras, prea puțin comunicativ, preferă să-și petreacă timpul în intimitatea cărților. Locuia la marginea orașului K. de 3 ani, în chirie la o bătrână târgoveață, împreună cu fiica ei bolnavă de TBC și nepoțica ei de 10 ani, Katia. Aleksandr s-a ocupat de educația copilei.

După moartea lui Aleksandr, editorul cărții sale găsește un caiet gros, tip jurnal care conținea povești despre timpul petrecut în ocna din Omsk. Amintirile sunt înșirate uneori haotic, cu mici mustrări de conștiință. Fiindu-i un devotat prieten răposatului, își ia angajamentul să le publice, excepții făcând anumite paragrafe, care în realitate l-ar fi putut aduce pe autor după gratii din nou. Regula la închisoare era aceea că nimeni nu își povestea necazul ușor pentru că simțeau că îi trage înapoi.

“Fascinat de uluitoarele realități cu care destinul îl pune în contact, pentru el inedite, personajul uită să-și trăiască drama! Nu drama sa de deținut și mai ales de deținut nobil, obsedat de prăpastia dintre clasa sa și popor, drama la care se fac numeroase referiri, ci aceea a gelosului, a omului care și-a ucis soția.”

Crima pentru care a fost condamnat rămâne în trecut, neinfluențându-i atitudinea față de el sau deținuți. Din dorința de a renaște după anii petrecuți în ocnă, el se rupe violent de lume, preferând să rămână singur. Anii petrecuți în Omsk îl obsedează, de cele mai multe ori determinându-l să nu scrie nimic.

Jerebeatnikov – avea cam 30 de ani, era înalt, bine făcut și mult mai crud decât maiorul. Printre pasiunile sale se număra și torturarea psihică a deținuților – se prefăcea că le înțelege chinul și spaima bătăilor, apoi îl snopea în bătaie. Atunci când condamnatul se prăbușea la pământ sub loviturile sale, Jerebeatnikov nu mai termina de bucurie și satisfacție

Kvasor – este mitomanul închisorii.

Lomovii – sunt o familie de nepoți și unchi care dintr-o greșeală judiciară au ajuns la Omsk. Banii care îi aveau puși deoparte însemnau 300.000 de ruble. Meseria lor era agricultura, negoțul și cămătăria. Excesul de putere îi determină să se bage în diferite afaceri necurate, astfel le este pusă în spinare moartea a 6 lucrători kirghizi.

Luka Kuzmici – este unul dintre tinerii ucraineni, care avea drept obligație repararea hainelor rupte. Motivul pentru care a ajuns după gratii, erau cele 6-8 crime comise pentru că așa i-a venit lui cheful.

Maiorul – este un om extrem de violent; înainte de a lucra la ocnă fusese șeful poliției din oraș. Căuta mereu să lovească pe cineva, să provoace durere, să priveze pe cineva de un drept. În final pentru că încearcă să îi determine pe ocnași să se revolte, este acuzat, i se ia uniforma iar autoritatea îi dispare.

Mihailov – este un condamnat tânăr de 25 de ani, frumos dar veșnic trist. Nu vrea să fie tratat de doctori și își acceptă suferința murind de tânăr.

Mikita – este condamnatul care eliberează spre înaltul cerului vulturul cu aripa lovită.

M- ki – este unul dintre deținuții politici de origine polonă. Situația lui este nu întocmai bună deoarece se simte smuls din mediul său de proveniență și detestat de ceilalți deținuți.