Fenomenul Prostitutiei

ARGUMENT

Lucrarea propune un posibil mod de abordare a fenomenului prostituției, prezent în toate comunitățile, în toate timpurile și o invitație la reflecție asupra acestei manifestări particulare a sexualității.

De ce prostituția? De ce nu?

A ignora acest fenomen înseamnă inconștiență, a-l evita înseamnă ipocrizie.

Prostituția este prezentată ca manifestare particulară a sexualității sub aspectul socializării și comercializării ei. Legal sau ilegal s-au practicat, se practică și, probabil, se vor practica relații sexuale multiple interesate cu doritori dispuși să plătească. Piața comercializării sexului a funcționat, funcționează și va funcționa după principiul raportului dintre cerere și ofertă, corpul practicanților fiind capital aducător de profituri. Marfa (sexul) se vinde și se cumpără, este obiectul business–ului de care profită practicanții, intermediarii și comunitatea, în situațiile în care acest comerț funcționează legal.

În vremurile noastre, pe piața comercializării sexului își vând trupurile femei, în mai mică măsură bărbați și, accidental, copii, în condiții de exploatare.

Prostituția s-a practicat, se practică și se va practica într-un cadru instituțional legal, dar și clandestin, în condiții de lux, modeste sau mizere, indiferent la ce nivel de dezvoltare economică și culturală se află și se va afla comunitatea. Piața comercializării sexului a avut și are oferte stratificate ca rang și prestigiu: începând cu prostituatele de lux și sfârșind cu cele care își desfășoară activitatea la colțul străzii.

Pentru a pune în evidență fenomenul prostituției am întreprins o analiză de presă pe două cotidiene naționale, pe parcursul a doi ani de zile. La sfârșit am constatat că se acordă importanță majoră acestui fenomen. Sunt mediatizate două situații: articole despre prostituate care practică benevol această „ocupație” și articole despre femei racolate și obligate să se prostitueze. Sunt, de asemenea, semnalate sechestrări, violuri, ucideri de prostituate. Descrise cu lux de amănunte, presa arată mizeria morală și fizică în care trăiesc majoritatea prostituatelor.

În ceea ce privește legalizarea prostituției s-au exprimat opinii pro și contra. Mass media dezbat mai puțin această temă. Rămâne de văzut dacă va fi instituționalizat acest fenomen.

CAPITOLUL I

Definirea prostituției

Există puține fenomene în societate care au fost și sunt încă astăzi înconjurate de mituri și de prejudecăți precum prostituția. În definițiile și analizele acestui fenomen, interesul a fost concentrat asupra femeilor. În mod conștient sau inconștient despre ele vorbim atunci când definim prostituția în societate. Prostituția a devenit sinonimă cu femeia prostituată.

Ce este prostituția? Definiții

Din sensurile etimologice se desprind principalele sensuri semantice. În limba latină prostituo, ere, tui, tutum înseamnă: a pune înainte, a murdări, a se prostitua. Prostitutor este corupătorul, profanatorul, patronul de bordel. Cuvântul prostitutus are sensurile: stricat, murdărit. A se prostitua înseamnă după unele dicționare, a pângări, a necinsti, a degrada ceva printr-o întrebuințare nedemnă, a trăi în desfrâu, a se vinde pentru bani sau alte avantaje. În dicționarele limbii române, prostituția este definită ca fiind ocupația femeii care își vinde corpul, faptul comis de a întreține relații sexuale în scopul câștigării mijloacelor de existență. A se prostitua înseamnă a pângări, a necinsti, a dezonora , a perverti. Prin extindere, în sens figurat, acțiunea de a se prostitua înseamnă a face un lucru degradant în viață, în politică, în profesiune, a folosi în mod degradant propriile calități, talentul. (Macavei, Elena, 2005, p. 64)

Prostituția este activitatea sexuală comercializată, este oferirea voluptății contra cost – bani, hrană, haine, mijloace de distracție, servicii, promovări în ierarhii socio-profesionale, politice. (Macavei, Elena, 2002, p. 216)

Alte definiții ( Stanca, Dominic; Voina, Aurel, 1922, p. 4):

Prostituată se numește o femeie care după prima cerere a unui individ se dă pe bani și singurul ei izvor de venit este această meserie.

Femeia, oricare i-ar fi situația materială, care locuiește sau frecventează localuri de desfrâu și se dă primului venit în schimbul unor bunuri materiale se numește prostituată.

Prostituată din punct de vedere moral este orice femeie care se face culpabilă de promiscuitate în raporturile sale sexuale.

Orice persoană, pentru care raporturile sexuale sunt subordonate chestiunii câștigului se numește prostituată.

Prostituată este femeia care are relații sexuale mai mult sau mai puțin banale, în mod obișnuit sau ocazional, în schimbul banilor sau pentru oricare altă considerație materială. O femeie poate fi prostituată chiar în cazul când practica ei nu este de notorietate publică.

Prostituată este femeia care stă la dispoziția celui care plătește și nu-și alege cumpărătorul.

Prostituția este comerțul pe care o femeie îl face cu corpul său.

Prostituția este o profesie, o ocupație la fel ca oricare alta, caracterizată de metode, tehnici, stiluri de viață și strategii de lucru, grupuri profesionale, toate elementele care alcătuiesc esența oricărei activități profesionale. În al doilea rând, atât prostituția cu caracter instituționalizat cât și cea neinstituționalizată, reprezintă o problemă socială importantă cu care se confruntă orice societate și care implică numeroase aspecte cu conținut moral, juridic, religios, medical, economic și chiar cultural. ( Rădulescu, M., Sorin, 1996, p. 63)

Prostituția – din punct de vedere juridic

Definiția juridică se referă la fapta unei persoane care practică relații sexuale cu scopul de a-și asigura diferite avantaje materiale. În articolul 328 din Codul Penal român, prostituția este calificată și ca infracțiune și contravenție. Este considerată infracțiune atunci când o persoană își procură mijloacele de existență sau principalele mijloace de existență practicând în acest scop raporturi sexuale cu diferite persoane. (Codul Penal, 1997, p. 141).

Constituie contravenție – dacă fapta nu este săvârșită în astfel de condiții încât, potrivit legii penale, este considerată infracțiune – atragerea de persoane, sub orice forme, săvârșită în localuri, parcuri, pe străzi, sau în alte locuri publice, în vederea practicării de raporturi sexuale cu acestea, pentru a obține foloase materiale (Codul Penal, 1997, p. 141). Sancțiunea este închisoarea corecțională sau amendă.

Atât în România cât și în alte țări, definițiile prostituției din codurile juridice lasă să se observe faptul că această conduită sexuală este percepută, mai degrabă, ca o violare a moralității publice, decât ca o infracțiune propriu-zisă. Din această cauză sociologii și criminologii occidentali o încadrează în rândul așa-numitelor „crime fără victime”.

Prostituția pare să fie singurul delict definit de „complicitatea” între făptuitor (prostituată) și victimă (client), implicând pe de o parte, pasivitatea delincventului (prostituatei), adică abandonul voluntar al corpului, și, pe de altă parte, dominația exercitată de victimă (client), adică actul de posedare sexuală.

1.3. Alte definiții

Într-o altă definiție prostituția este apreciată ca o relație între o femeie devalorizată din punct de vedere social și un client „respectabil”, desfășurată într-un aranjament economic destinat activității sexuale. (Rădulescu, M., Sorin, 1996, p. 68)

O asemenea definiție pune în evidență caracterul comercial al prostituției, ca tip de instituție în care femeile sunt tratate ca mărfuri sau ca obiecte de consum. Ca și în cazul altor profesii din economiile de tip capitalist, prostituția implică o forță de muncă a cărei activitate are ca scop principal lupta pentru existență. Angajarea în relații sexuale, la fel ca vânzarea de mașini uzate, este o tranzacție comercială. Femeile, la fel ca mașinile, sunt tratate ca mărfuri sau obiecte de vânzare (Rădulescu, M., S., 1996, p. 68), conform eticii societății capitaliste.

În asemenea societate, în care există o infinitate de oferte, prostituția nu este altceva decât o tentativă de diversificare a produselor comerciale oferite publicului. Dat fiind caracterul comercial al prostituției, unii autori preferă chiar să le denumească pe prostituate „lucrătoare în industria sexului” (engl. sexworkers). Caracterizarea comercială a prostituției reflectă devalorizarea femeii în beneficiul bărbatului. În timp ce bărbații care cumpără favoruri sexuale continuă să rămână persoane respectabile, femeile care vând aceste favoruri sunt desconsiderate și stigmatizate ca fiind imorale.

Încercând să aducă la un numitor comun diversele caracterizări și definiții date prostituției, specialiștii sau sociologii care se ocupă de domeniul devianței s-au preocupat de specificarea elementelor ei constitutive și a factorilor cu rol profesional implicați de practicarea ei. Geoffrey May a caracterizat prostituția prin intermediul următoarelor trei componente:

Plata primită în schimbul relației sexuale și care poate consta în bani, diferite daruri sau distracții.

Promiscuitatea sau caracterul imoral al acestei relații sexuale, care este asumat(ă) în mod voluntar.

Indiferența emoțională, care poate fi dedusă din primele două elemente menționate. (Rădulescu, M., Sorin, 1996, p. 68)

Prostituția este acea ocupație, care se deosebește de altele prin actul de schimb și de vânzare a relațiilor sexuale în afara mariajului, deși există numeroase cazuri când o femeie își poate „vinde” favorurile chiar în cadrul căsătoriei, sau profesie care presupune acțiuni și conduite imorale și mercantile în condițiile existenței unei indiferențe afective din partea femeii.

O altă noțiune mai completă ar defini prostituția ca un schimb sexual în care recompensa nu este nici sexuală, nici afectivă și care include în cadrul ei patru factori principali:

Banii

Numărul (mare) de parteneri sexuali

Gradul de cunoaștere a acestor parteneri

Gradul de rafinament implicat de relația sexuală

(Rădulescu, M., Sorin, 1996, p. 69)

Banii trebuie considerați astfel ca o formă de schimb pur comercial și nonemoțional, sugerând că persoana care-și vinde favorurile sexuale recurge la o tranzacție. ( Mahoney, E., R.,1983, pp. 487-488). Primirea altor obiecte, în afara banilor, pare mai puțin expusă rigorilor legii, deoarece este mult mai dificil de a face dovada că un anumit dar a fost făcut în scopuri mercantile. În ceea ce privește partenerii sexuali, ei diferențiază aspectul moral al prostituării de cel legal. Astfel, o femeie care are prea mulți parteneri de sex este etichetată ca fiind o persoană imorală, în timp ce femeia care are prea mulți parteneri, dar nu-i cunoaște dinainte, este definită ca fiind o prostituată. O femeie poate practica prostituția fără să fie incriminată pentru acest delict. Totul depinde de gradul de rafinament al femeii, care poate adopta diferite strategii de „prostituție invizibilă”, ferindu-se de ochii indiscreți ai publicului. Aceasta nu înseamnă că femeia în cauză nu este prostituată sau că ea nu intră în conflict cu norma penală. Dar spre deosebire de prostituția agresivă, practicată la „marginea străzii” și caracterizată de o subcultură distinctă (haine țipătoare și fără gust, limbaj ostentativ, obscen ori argotic, gesturi indecente etc.), prostituția invizibilă este mai puțin expusă publicului și se confruntă mai rar cu organele poliției.

În legislația mai multor țări, inclusiv în cea românească, nu este sancționat actul prostituării cât acostarea partenerilor. Legea incriminează mai degrabă încălcarea moralei publice decât prejudiciul adus victimei (clientului), care, de fapt, nici nu există ca fapt juridic.

Sintetizând toate aceste definiții, se poate aprecia că profesia de prostituată, indiferent de formele în care se manifestă și de disimulările de care este însoțită, presupune trei componente principale:

Caracterul comercial

Promiscuitatea

Indiferența emoțională față de clienți

În societățile contemporane prostituția este condamnată tocmai pentru că implică cele trei trăsături menționate, ceea ce determină ca o relație sexuală de tip profesionist să fie un gen de „contact primar într-o relație secundară”, un fel de raport între „epiderme”, fără obligații sociale și fără afectivitate.

Atitudinile contradictorii de acceptare, tolerare sau respingere față de exercitarea celei mai vechi meserii din lume, cum este etichetată prostituția mai în glumă, mai în serios, se reflectă în concepțiile juridice oscilante, în practicile de reglementare și organizare, în concepțiile morale și religioase. În favoarea respectării acestui mod particular de viață vin argumente de ordin istoric, etnografic și psihologic, economic și juridic. Sunt cunoscute și practicate, din vremuri străvechi până în zilele noastre: prostituția sacră – rituală, ospitalieră – ca gest de considerație față de oaspeți, economică – profitabilă pentru venituri publice și personale, politică – în scopurile ascensiunii în poziții și funcții dorite, pentru distrugerea sau învingerea adversarilor. În tradiția unor popoare antice și contemporane ocupația de oferire a plăcerilor trupești și sufletești doritorilor este nu numai respectată și venerată pentru rafinamentul erotic, în spiritul unor modele culturale, dar și pentru avantaje economice. Se face distincția între curtezane și prostituate. Le apropie interesul. Le desparte modul de a acționa, tactica, ambianța și psihologia tranzacției. Primele își cuceresc partenerii și-i învăluie cu farmec, seducție și pasiune, dezinteresat sau interesat, sincer sau simulat, ultimele își vând serviciile fără să se implice. Primele sunt admirate, respectate, iubite, ultimele sunt tratate ca obiecte temporare de folosință, sunt disprețuite, ofensate și condamnate. În favoarea tolerării fenomenului prostituției ca rău necesar pledează ineficiența acțiunii de îngrădire și interzicere a acestei practici vechi de când lumea și, mai cu seamă, realitatea pieței – cererea și oferta. În favoarea respingerii, interzicerii și pedepsirii comercializării sexului sunt argumente economice, morale, religioase, medicale. Câștigarea existenței în acest mod contrazice considerarea muncii ca valoare, deontologia creării bunurilor materiale și culturale, deontologia recompensării muncii. Dependența de această ocupație este obstacol atât pentru practicant, cât și pentru intermediar de a se integra în societate prin muncă recunoscută și recompensată oficial. Raportarea la acest mod de viață se exprimă prin: dispreț, dezgust, repulsie. Libertatea dispunerii de sine contravine valorilor morale laice și religioase, individuale și sociale. Ea atentează la ordinea publică, este o sursă de corupție, un mobil al crimei, un factor de destrămare a familiei. Pe de altă parte, persoanele care practică această ocupație sunt expuse contaminării venerice, deteriorării fizice și psihice, îmbătrânirii premature, exploatării, manipulării și violenței. Riscul răspândirii bolilor cu transmitere sexuală, chiar în condiții de supraveghere și control periodic, nu dispare, eventual se reduce. În condițiile posibile de legalizare a prostituției, de creare a bordelurilor, prostituția stradală, clandestină nu este eliminată, ea va rămâne ca o alternativă concurențială ilegală, „neloială”.

CAPITOLUL II

Prostituția în trecut și în prezent

Fenomenul de socializare și comercializare a sexului manifestat prin prostituție sub diferite forme – sacră, ospitalieră, economică și politică, feminină, masculină și juvenilă, hetero- și homosexuală, instituțională și neinstituțională – are continuitate istorică. Mituri, legende, anecdote și istorii au reflectat acest mod de exprimare a sexualității.

În vremurile îndepărtate prostituția era strâns legată de religie și de uzanțele sacerdotale. Preoții nu erau numai privilegiații zeilor, ci și ai fecioarelor, care o dată pe an – cu ocazia unei mari sărbători religioase – li se aduceau spre deflorare ca un sacrificiu pentru zei. Exista credința, care s-a păstrat multă vreme la diferite popoare, că virginitatea trebuie sacrificată zeiței amorului.

În India organul viril, care se chema Lingam, era considerat ca simbolul fecundării universale și se bucura de cele mai mari onoruri din partea poporului și a preoților ca și Phallus la romani. În Babilon orice femeie trebuia să se prostitueze o dată în viață unui străin pentru bani, în templul Venerei. (Stanca, Dominic, Voina, Aurel, 1922, p. 6)

2.1. Prostituția în antichitatea orientală. Egipt. India

În Egipt, zeițele vii, ghazie, asemănătoare hierodulelor din Grecia întrețineau cultul zeilor Isis și Osiris. Preotesele patronau orgii și în scopul strângerii bunurilor necesare construcțiilor civile, monumentelor, piramidelor. Misterele organizate pentru venerarea zeiței Isis sanctificau practicarea amorului liber interesat. Legenda spune că fiica faraonului Keops a obținut averi considerabile din practicarea amorului sacru interesat, averi folosite pentru finalizarea piramidei. Faraonul Ramses I, spune legenda, și-a trimis fiica în locuri publice de desfrâu pentru a-l descoperi pe jefuitorul de comori. Rhodopis, o sclavă frumoasă originară din Tracia de care s-a îndrăgostit Esop, celebrul fabulist, a fost vândută în Egipt, unde stăpânul ei s-a îmbogățit, exploatându-i farmecele. Eliberată din robie, s-a vândut în continuare și, cu averea-i fabuloasă, spune legenda, a contribuit la construirea piramidei Mikerinos. (Macavei, Elena, 2005, p. 88)

În India categoria socială ce oferea doritorilor servicii sexuale era stratificată. În vârful piramidei se aflau curtezanele, ganika, urmau prostituatele sacre, devadasi, prostituatele publice, veshyka; pe ultima treaptă se situau prostituatele sărace neoficiale, yunmi și mahaveshya (paria). Curtezanele, ganika, erau admirate, respectate și invidiate pentru talentul, bogăția și influența lor socială. Din copilărie fetele destinate acestei ocupații primeau o educație specială pentru însușirea celor 64 de arte – îndeletniciri. Modelele lor erau nimfele celeste: Apsara, Menaka, Urvasi ș.a. Devadasi erau atașate templelor și practicau prostituția sacră. Veshya erau apreciate și plătite pentru profesionalismul lor. Femeile sărace ce-și câștigau existența prin practicarea relațiilor sexuale multiple, yunmi și mai cu seamă mahaveshya, considerate paria (categorie situată în afara castelor) erau disprețuite, prigonite și aspru pedepsite. (Macavei, Elena, 2005, p. 90).

2.2. Prostituția în Grecia antică

La poporul elen prostituția era la început o manifestare a ospitalității: cea mai mare cinste pentru gazdă era să-și ofere fiica sau soția musafirilor. Mai târziu prostituția a fost îngrădită de Biserică.

Prostituția era organizată într-un sistem format pe straturi, de la cele mai de jos prostituate, care își practicau meseria în beneficiul tuturor cetățenilor, în lupanare, taverne sau pe străzi, până la vestitele curtezane denumite hetaire, care aveau o educație aleasă și erau destinate bărbaților din păturile sus puse. (Rădulescu, M., Sorin, 1996, p.72)

În comunitatea laică, practicantele amorului liber interesat se diferențiau în: dikteriade, auletride, pallakes și hetaire.

Clasa cea mai de jos era a dikteriadelor (gr. diktyo = a pescui cu năvodul) sau a „fetelor lui Solon”, care erau plasate în Pireu și pe la periferia Atenei și puteau să meargă în oraș numai dimineața, pentru a face târguieli și nimic mai mult. Bordelurile se numeau „dikterioane” – legalizate la inițiativa lui Solon (640-558 î. H.), în anul 554 î.H. – nume dat de soția regelui Minos din Creta, a cărei purtare era așa de scandaloasă, încât pentru practica anumitor acte fiziologice își alegea partenerii din rândul mamiferelor cornute, între care, de preferință, taurii. (Stanca, Dominic; Voina, Aurel, 1922, p. 8)

Funcționarii (proxeneții) – pornotropi (gr. porne = femeie ușoară, tropos = direcționare) stabileau taxele și asigurau afluența clienților. Din partea statului, dikterioanele erau supravegheate de astynome. În dikterioane locuiau muziciene și dansatoare, invitate, de multe ori, la banchete. Se spune că din beneficii s-au rezervat surse pentru construirea unui templu închinat Aphroditei.

Auletridele (gr. auletris avlitris = flaut) formau categoria a doua. Aceste femei aveau o misiune mixtă: pe lângă exercitarea profesiunii serveau și ca dansatoare și cântărețe și puteau intra și în casele oamenilor atunci când erau chemate. De remarcat că în vremea aceea muzica se găsea într-un stadiu rudimentar și nu se făcea uz de ea decât la orgii, servind ca un fel de aperitiv excitant.

În afara instituțiilor își ademeneau clienții prostituate sărace – pallakes (gr. pallake = concubină).

O altă și cea mai aleasă categorie o formau hetairele , recrutate mai ales dintre femei de altă naționalitate și care primeau încă din copilărie o educație artistică rafinată, aveau statusul cel mai înalt, deși neconsfințit oficial, fiind companioanele generalilor, politicienilor sau artiștilor, cărora le ofereau atât camaraderie spirituală, cât și gratificare sexuală. Ajungând până la treptele tronurilor regale, hetairele au știut să se emancipeze de sub jugul sclavajului, sub care gemeau tovarășele lor de o speță inferioară și să joace un rol determinant în viața de stat, înălțându-se până la celebritate.

Unele curtezane au intrat în istorie pentru faptul de a fi ținut companie însemnatelor personalități ale timpului – oameni politici, filosofi, artiști, de a-și fi pus averea la dispoziția comunității; unele s-au afirmat în viața culturală, altele au influențat elita politică. Exemplificăm câteva cazuri (Macavei, Elena, 2005, pp. 96 – 99):

Sapho (sec. VII – VI î. H.), născută în Mitilene, a trăit în Lesbos unde a creat o școală de poezie și muzică. A intrat în istoria literaturii ca autoare de ode, imnuri, cântece nupțiale, elegii, poezii ce proslăveau frumusețea, tinerețea și dragostea; a creat un gen de poezie numită de specialiști poezia sphică. Platon a numit-o „a zecea muză”. Societatea feminină pe care o patrona a fost considerată de unii un loc de desfrâu hetero- și homosexual; de aici provine denumirea de saphism sau lesbianism pentru homosexualitatea feminină. Fără să atingă nivelul educativ al pederastiei, saphismul și practicile altor maestre, cum au fost Andromeda și Gorgo, se înscriu printre modalitățile aristocratice de educație a tinerelor fete.

Aspasia (sec. V î. H.), dansatoare și muzicantă în Megara, a fost iubită și admirată de Pericle, Phidias, Socrate. I-a ținut companie lui Pericle timp de 15 ani (490 – 429 î.H.), sub a cărui conducere, în perioada 445 – 429, Atena a atins cel mai înalt nivel de dezvoltare a societății democratice, devenind centrul economic, politic și cultural al lumii grecești.

Thais (sec. IV î. H.) a fost admirată și iubită de Alexandru Macedon (356 – 323 î. H.), întemeietor al unui vast imperiu, deschizătorul perioadei elenistice. După moartea lui, petrecută în Babilon la vârsta de 33 de ani, Thais s-a căsătorit cu Ptolomeu I, devenind astfel regina Egiptului. A fost respectată și a murit ca regină.

Phryne (sec. IV î. H) a fost modelul sculptorului Praxiteles (390 – 335 î. H.) ce a imortalizat-o în statuia Aphroditei din Cnidos. Ca practicantă a amorului liber, Phryne a strâns averi fabuloase pe care, parțial, le-a oferit pentru reconstruirea orașului Teba, distrus de armatele lui Alexandru Macedon. Tebanii s-au simțit ofensați și au refuzat gestul filantropic al frumoasei hetaire. În schimb, admiratorii i-au ridicat o statuie din aur masiv într-un templu din Efes.

Neera (sec. IV î. H.) l-a atras cu farmecele ei pe Demostene (384 – 322 î. H.), om politic și orator atenian ce a combătut aspru politica regilor macedoneni, a lui Filip al II-lea și a fiului acestuia, Alexandru cel Mare. Celebrului orator i se atribuie maxima: Ne însurăm pentru a avea copii legitimi și în casă o paznică credincioasă, ne ținem concubine pentru ca ele să ne slujească zi de zi, iar la hetaire ne ducem pentru a gusta din plăcerile dragostei.

Theodata (sec. IV î. H.) a fost admirată de Socrate 469 – 399 î. H.), maestrul maieuticii în disputele filosofice, de Aristofan (446 – 386 î. H.), poet dramatic, autorul unor valoroase comedii și de alte personalități marcante ale timpului. Ea l-a preferat pe Socrate. Gelos, Aristofan l-a acuzat public pe Socrate într-un proces.

Arheanassa l-a încântat pe Platon (427 – 347 î. H.), Herpyllis l-a cucerit pe Aristotel (384 – 322 î. H.), doi giganți ai filosofiei grecești și universale.

Hetairele se bucurau de admirație și respect. Viața lor de succes și glorie era scurtă. Destinul a fost generos cu unele, cu altele a fost aspru. Unele au fost zeificate, admirate și adorate pentru frumusețe, inteligență, cultură, arta rafinată a amorului, pentru lux și bogăție, pentru generozitatea de a oferi comunității o parte a averii strânse din practicarea prostituției, altele au devenit regine. Cele mai multe hetaire și dikteriade au decăzut în uitare, desconsiderare și mizerie, bătrânețe și boală. Unele și-au prelungit viața publică fiind proxenete și preparatoare de afrodisiace.

Soția legitimă la greci juca un rol foarte redus. Bărbatul și soția trăiau o viață lăuntrică spirituală și fizică doar până bărbatul își asigura perpetuarea numelui. După aceea orice femeie cinstită trebuia să renunțe la viața sexuală. Bărbatul își găsea satisfacția în una din cele trei categorii de prostituate, după clasa socială din care făcea parte. Pentru aceleași scopuri serveau și sclavele, atunci când nu erau urâte și nu ajunseseră în dicterioane. Femeia legitimă era păzitoarea căminului. Bărbații erau liberi, femeile însă – în afară de unele drepturi de care beneficiau – trăiau într-o adevărată robie.

Prostituatele după ce îmbătrâneau și ajungeau să nu mai poată practica meseria, care reclamă tinerețe, frumusețe și vigoare se dedicau unor îndeletniciri de ordin educativ, instruind tinerele care vroiau să îmbrățișeze această „meserie”. Evident că hetairele erau acelea care scoteau cele mai rafinate eleve. (Stanca, Dominic; Voina, Aurel, 1922, p. 9)

2.3. Prostituția în Roma antică

Prostituatele din Roma nu aveau atâta trecere ca cele de la greci. Popor mai materialist, romanii căutau în special plăceri trupești decât distracție sufletească.

Legenda spune că Acca Larentia, prostituată, a salvat viața gemenilor Romulus și Remus pe care i-a adoptat și i-a crescut în dragoste. I s-a atribuit porecla de Lupa, pentru că-și ademenea clienții cu sunete asemănătoare celor emise de lupi, coliba fiind numită lupanar. În memoria ei și pentru celebrarea zeului Faunus Lupercus s-au organizat serbările numite lupercalia.

Flora este o altă curtezană legendară. Ea poartă numele zeiței florilor și a Primăverii. Întrucât și-a lăsat toată averea poporului, din considerație, a fost ridicată la rang de zeiță și serbările organizate în cinstea ei s-au numit floralia.

Și la romani se practica amorul liber sub forma prostituției sacre în procesiuni și serbări orgiastice pentru întreținerea cultului zeilor Venus, Bachus, Priap dar și serbări laice, populare cum erau cele organizate în cinstea zeiței livezilor și fertilității – Pomona.

Lumea prostituatelor era stratificată. Erau:

curtezane de lux – bonae mulieres sau meretrices sau meretriculae (lat. mereo = a câștiga), persoane autorizate să practice amor contra cost prin licentia stupri, cu promisiunea că nu vor reveni la viața respectabilă a cetății.

alicarie („morărițe”)

stabularie („grăjdărițe”) – femei de condiție modestă

blitae (de la numele unei plante agățătoare), femei de joasă speță

fotariae (lat. fotus = încălzire)

vagae (hoinare)

Curtezane și prostituate de toate categoriile populau lupanarele, teatrul și circul, băile publice, străzile. Au intrat în legendă femei celebre practicante ale prostituției:

Acca Larentia

Flora

Talenthusa (a făcut avere cu clientele săracă)

Hostia

Cithera (prietena spirituală a lui Cicero)

Și matroanele vizitau uneori lupanarele. Uneori erau tolerate, alteori erau pedepsite pentru adulter și prostituție.

Clienții își plăteau serviciile în natură, în bani și prin favoruri. Pentru a fi recunoscute prostituatele erau obligate să poarte tunici de o anumită culoare, de obicei albastru și violet, peruci blonde și aveau interdicția de a circula în calești. La sfârșitul „carierei”, curtezanele de lux erau zeificate, adorate, respectate, foarte puține reintrau în viața cetății, se căsătoreau , cele mai multe ajungeau să trăiască disprețuite în sărăcie.

În epoca cultului romanilor pentru familie, considerată a fi un model de înaltă virtute civică, prostituția reprezenta una dintre cele mai înfloritoare afaceri. Pe lângă categoriile de prostituate menționate există și cele cu statut ambiguu, care lucrau în hanuri, brutării și băi publice. Categoria cea mai înaltă în ierarhia prostituatelor era reprezentată de curtezane, cele mai educate și instruite, care, la fel ca cele din Grecia, țineau companie oficialilor, poeților și scriitorilor, fiind idealizate în diverse scrieri sau versuri. Organizată într-o veritabilă ierarhie stratificată, toate aceste categorii de prostituate își aveau propria clientelă, ordonată în clase și categorii distincte. (Mahoney, E., R., 1983, p. 488)

Istoria Romei imperiale abundă în nume de curtezane celebre printre care Messalina, soția împăratului Claudius și mama lui Britanicus, despre care se spune că, în multe nopți, părăsea deghizată palatul pentru a practica prostituția într-un lupanar. Părăsind în miezul nopții căminul conjugal, Messalina își ocupa regulat camera rezervată în cel mai frecventat bordel din Roma, unde primea în decursul unei nopți nenumărați vizitatori, care fără să-și dea seama cine este, beneficiau în mod gratuit de corpul frământat de cea mai violentă senzualitate. Iar în zorii zilei, zdrobită și turmentată, Messalina se întorcea în casa imperialului său soț, ducând cu sine atmosfera localului murdar, în mocirla căruia își târa trupul nesățios.

Alte curtezane (Macavei, Elena, 2005, p. 102):

Agrippina (15 – 59 d. H.), mama lui Nero și soția lui Claudius

Poppaea, favorita și soția lui Nero

Flavia Domitia (sec. I d. H.), soția lui Vespasian și mama lui Titus și a lui Domițianus

Valeria Messalina (sec. I d. H.), soția lui Claudius și mama lui Britanicus

Iulia (sec. I d. H.), fiica lui Octavian Augustus ș.a.

Adeseori bordelurile serveau ca ascunziș și refugiu femeilor din aristocrație, pentru digresiuni amoroase, însă aceste localuri nu puteau să mascheze prea mult degradarea și depravarea. Imperiozitatea necesităților a iscodit un alt paravan, care acoperea cu mai multă discreție tainele prostituției neafișate ale aristocratelor romane. Este vorba despre băi. Instituția băilor era foarte apreciată la romani. Pe lângă faptul că erau folosite pentru igienă, mai serveau și ca loc de întâlnire – case de rendez-vous – unde controalele nu erau așa dese ca în bordeluri. În băi, în taverne se putea săvârși orice. Numărul băilor de pe teritoriul orașului Roma se cifra la câteva sute și de la ora trei după prânz se populau cu tot ce avea Roma mai variat și mai select.

Observăm cum atâtea manifestări ale prostituției moderne își au originea în antichitatea îndepărtată, de la care ni s-au transmis până în zilele noastre. Cochetăria matroanelor romane ajunsese la culme. Pentru a nu-și deforma șoldurile și sânii se fereau de a face copii. Avorturile erau foarte frecvente, orgiile nu mai conteneau. Cezarii moraliști au instituit legi severe pentru a păzi cinstea căminului familial, dar rezultatele au fost nule. Depravarea rodea stâlpii sociali ai poporului roman și prăbușirea se apropia implacabilă, ca o răzbunare firească pentru păcatele trecutului. Situația creată se mai putea salva doar prin instituirea unei noi ere. Nu întâmplător, Roma a fost asemănată cu Babilonul și etichetată, în Apocalipsa lui Ioan, drept „Marea Prostituată”.

Marea varietate și importanță a prostituției în vechea societate romană este dovedită de faptul că latinii utilizau cel puțin douăzeci și cinci de termeni pentru a desemna prostituatele. Însăși noțiunea de prostituție este de origine romană.

2.4. Prostituția în perioada creștinismului timpuriu

În timpul perioadei talmudice și biblice, în comunitățile evreiești, nu existau bordeluri, prostituția fiind desfășurată în stradă sau în locuri publice. Profetul Eli deplângea acest comerț cu trupul, care, adeseori, se desfășura pe un covor în fața casei prostituatei. Chiar dacă era interzisă, în vechiul Israel prostituția era frecvent practicată, iar cântecele populare omagiau farmecele prostituatelor. Vechile scripturi descriau diferitele șiretlicuri ale prostituatelor și pericolul de a face afaceri cu ele. Bărbaților, în special preoților, le era interzis să aibă relații sexuale cu prostituatele dar puteau să se căsătorească cu cele de origine iudaică, dacă renunțau la ocupația lor, numai după o perioadă de trei luni.

Această perioadă coincide cu apariția unor prescripții religioase în materie de prostituție, încorporate chiar în învățăturile evanghelice. Evangheliile condamnau prostituția și relațiile sexuale întreținute în afara căsătoriei. Scrierile evangheliștilor califică prostituția drept curvie și preacurvie:

Căci din inimă ies gândurile rele , uciderile, preacurviile, curviile, furtișagurile, mărturiile mincinoase, hulele. (Biblia, Evanghelia după Matei, 15.19)

Căci dinăuntru, din inima oamenilor ies gândurile rele, preacurviile, curviile și uciderile. (Biblia, Evanghelia după Marcu, 7.21)

Iar când a venit acest fiu al tău, care ți-a mâncat averea cu femeile desfrânate, i-ai tăiat vițelul cel mai gras. (Biblia, Evanghelia după Ioan, 8.41)

Atitudinea lui Iisus Hristos față de prostituție pare neobișnuită față de concepțiile vechilor evrei, arătând o atitudine tolerantă față de prostituție.

…Adevărat vă spun că vameșii și curvele merg înaintea voastră în Împărăția lui Dumnezeu. (Biblia, Evanghelia după Matei, 21.30). Termenul de curvă este utilizat de Iisus, în acest context, ca simbol al tuturor păcătoșilor, care numai prin pocăință puteau aspira la Împărăția Cerului.

Creștinarea Imperiului Roman și romanizarea bisericii creștine a debutat cu o politică de toleranță religioasă față de prostituție. Legile primilor împărați creștini declarau ilegală plasarea fetelor sau femeilor creștine în bordeluri, iar Constantin cel Mare a elaborat o reglementare specială prin care cei de înalt rang, care aveau copii cu prostituatele erau deposedați de toate onorurile și demnitățile. Condamnând prostituția ca instituție, Constantin se arăta tolerant față de prostituate, care, aprecia el, trebuie cruțate de pedepse mai severe, deoarece ticăloșia vieții pe care o duc le sancționează într-o măsură mai mare decât legea. În plus, a desemnat un sector special din noua capitală a Constantinopolului care să fie locuit numai de prostituate, iar acestea aveau obligația de a rămâne numai în limitele lui. Urmând politicii constantiniene, întreaga legislație din cursul existenței Imperiului Roman de Răsărit s-a caracterizat prin reprobare morală, dar toleranță față de prostituate.

În Apus, Sfântul Augustin, care a condamnat alte forme de sexualitate ilicită, a formulat și el principiile unei politici religioase tolerante față de prostituție, în absența căreia ordinea socială s-ar perturba. Spre deosebire de Sfântul Augustin, ceilalți părinți ai bisericii se arătau mai puțin îngăduitori, condamnau orice formă de prostituție sau relație sexuală în afara mariajului.

Transformările sociale produse de ideile întronate în lume de triumful creștinismului au zdruncinat din temelie avântul prostituției, care, încetul cu încetul, și-a pierdut splendoarea de altă dată. Teologia și idealismul metafizic al creștinismului au creat o doctrină morală bazată pe misticism sau pe o imaginație subiectivă. Spiritualismul și ascetismul creștinesc având înscrise în preceptele lor disprețul corpului și neglijarea legilor naturale, au ignorat aproape complet condițiile primordiale ale sănătății publice în general și ale vieții sexuale în special. Astfel s-a ajuns ca pasiunea sexuală să se eticheteze cu epitetul de bestială. În chipul acesta se întărește tot mai mult disprețul pentru funcțiile sexuale și spiritualiștii uită că omul este un ansamblu de facultăți mentale și materiale. Misiunea primilor apostoli creștini a fost reformarea moravurilor degenerate ale societății antice, propovăduind abstinența și castitatea. Pentru atingerea acestui scop se foloseau de orice mijloace, care le stăteau la îndemână, combătând prostituția și exercitarea funcțiilor sexuale. Învățăturile Sfântului Paul asupra abstinenței au fost adoptate cu fanatism de femeile care făceau un act de eroism din victoria asupra tentațiilor sexuale și celibatul a fost considerat ca o victorie a spiritului asupra corpului, ca o condiție esențială pentru obținerea gradelor superioare ale ierarhiei ecleziastice.

Contrar vechilor filosofi, care ziceau că scopul vieții sunt plăcerile cele mai mari ale lumii, știința și filosofia modernă recunoaște că instinctul sexual se supune anumitor legi, care pot fi influențate de inteligență și voință. Unii psihiatri moderni merg chiar mai departe și pretind că dorința sexuală are o origine mai mult psihică și se naște direct din reprezentările mentale. Rolul sugestiei este și el considerabil. Individul poate triumfa asupra impulsurilor sale sexuale, mai ales când nu intervine sentimentul iubirii. Omul se distinge de animal în îndeplinirea actului sexual prin sentimentul iubirii. A face gestul de reproducere fără iubire este o monstruozitate.

Se scurg secole de-a rândul fără ca prostituția să mai troneze în fruntea manifestărilor vieții sociale. Carol cel Mare, când a observat o nouă apariție a acestui rău inevitabil, a dat ordonanțe severe pentru reprimarea lui. Dar, după moartea lui Carol, ordonanțele au fost date uitării și la 1254 Ludovic al XI-lea încearcă să desființeze prostituția dar și ordonanțele lui au dat greș. Răul s-a mărit. Prostituția clandestină, care a luat locul celei supravegheate, a înrăutățit starea, depravarea s-a mărit și regele a trebuit să revină asupra ordonanței date. (Stanca, Dominic, Voina, Aurel, 1922, pp.14-15)

2.5. Prostituția în perioada Evului Mediu oriental și occidental

În țările orientale, India, China, Persia, Japonia, curtezanele erau o categorie socială respectată.

În India bogata literatură erotică a creat temeiurile concepțiilor și atitudinilor despre arta amorului. În cunoscutul tratat erotic Kama Sutra atribuit legendarului Vasyayana, un capitol tratează problema curtezanelor (Vatsyayana, 1991, pp.130-146). Sunt descrise tipurile de curtezane, se enunță mijloacele de a-i cuceri pe bărbați, mijloacele de a câștiga bani și de a face din prostituție o îndeletnicire rentabilă.

Curtezanele rafinate – ganika – se remarcau prin tinerețe, frumusețe, eleganță vestimentară și comportamentală; ele dădeau tonul în privința stilului de viață în societate. Își încântau clienții prin muzică, dans, retorică, confecționarea podoabelor, portul bijuteriilor, arta culinară, tehnica vrăjitoriei și a descântecelor, jocul de șah, dresajul papagalilor, arta versificației, arta iubirii fizice etc. Curtezanele de condiție medie se numeau rupadjibi (rupajivica), iar cele de condiție joasă se numeau khumbadasi. Intermediarii (proxeneții) – kukttanî – se bucurau de respect. Preotesele zeilor – devadasi – erau atașate templelor, se rezervau, în principal, relațiilor cu brahmanii și cu regii.

Marile curtezane – ganika – aveau case mari, luxoase, servitori. Ele erau în bune relații cu brahmanii cărora le dăruiau daruri și contribuiau la construirea templelor. Erau, de asemenea, în relații cu bancherii, cămătarii, astrologii, magistrații și artiștii. Unele își ruinau amanții, altele mențineau relații durabile, foarte puține se căsătoreau. Prostituatele publice – veshya – își ofereau serviciile în casele de toleranță, la domiciliul lor și al clienților, erau organizate în corporații. Persoanele care frecventau casele de toleranță erau privite cu suspiciune și dispreț. Femeile sărace ce practicau neoficial prostituția – yunmi și mahaveshya (paria) – erau disprețuite, prigonite și aspru pedepsite.

În China medievală curtezanele – hua – (în chineză, floare) se remarcau prin rafinament vestimentar, prin arta conversației și prin arta amorului. Ele erau admirate și respectate, aveau rangul al 7-lea în ierarhia socială.

Haremurile erau locuite de femei frumoase, unele erau foarte cultivate; ele așteptau să ofere plăceri stăpânilor – împărați și înalți dregători. Aici se urzeau intrigi, se puneau la cale comploturi.

În Japonia, ca și în China, împărații și înalții demnitari întrețineau haremuri. Pe lângă curtezane ce se dăruiau unor relații selective, exista o categorie de femei tinere – asobime – ce se ofereau clienților plătitori de spectacole de muzică și dans, deliciile dragostei trupești. Se distingeau dansatoarele – odoriko și muzicantele – gheiko. Mai târziu, după 1700, au apărut gheișele (în japoneză, gei = artă, sha = persoană). Ele sunt produsul perioadei Edo, perioada shogunilor Tokugawa (1603 – 1868). În anul 1804 în Edo (vechea denumire a orașului Tokio) erau 164 de gheișe, iar în anul 1865 erau 341. (Macavei, Elena, 2005, pp. 115 – 119)

În Evul mediu occidental, cu toată severitatea moralei creștine, desfrâul domnea în lumea nobiliară, clericală și în cea a oamenilor de rând. Haremurile carolingienilor coexistau cu casele de toleranță de pe lângă băile publice. În timpul lui Carol cel Mare, rege al francilor (768 – 814) împărat al Occidentului (800 – 814), și după el, s-au luat măsuri de interzicere sau de tolerare a caselor de toleranță. Scandalizat de desfrâul monahal, el a dispus supravegherea severă a mănăstirilor, asemănate unele dintre ele, cu casele de toleranță. Paradoxal, împăratul ordona biciuirea publică a prostituatelor, dar trecea cu vederea desfrâul de la curtea sa.. Persecuțiile se întețeau mai cu seamă în perioadele epidemice de sifilis. Prostituatele erau arse cu fierul roșu, erau mutilate, înecate, înecate de vii.

În secolele al XI-lea și al XII-lea, o dată cu amplificarea migrațiilor și cu creșterea populației din cadrul orașelor Europei Medievale, prostituția a căpătat o mare răspândire, determinând o serie de măsuri din partea autorităților laice și religioase. Nici măcar în perioada primei cruciade cavalerii nu se despărțeau de serviciile prostituatelor, acestea însoțindu-i pe ostași chiar pe câmpurile de luptă. Referindu-se la acest aspect, E. Relgis arăta că armatele medievale erau urmate de numeroase femei, în așa fel încât, în 1180, regele Franței a fost urmat de 1500 de concubine, iar în 1475, Carol Temerarul a ajuns să conducă în Elveția două „armate”: una de femei și alta de bărbați. (Relgis, Eugen, 1991, pp. 104-105)

Deși dreptul canonic condamna prostituția, dreptul roman proteja dreptul prostituatelor de a-și păstra și a se bucura de bunurile agonisite prin comerțul lor. În aceeași perioadă, practicile liturgice și literatura evlavioasă și-au propus să salveze prostituatele de „păcatul cărnii”, conform cultului Sfintei Maria Magdalena, patronat de papa Leon al XI-lea. Se considera chiar ca dacă o femeie avea mai mulți amanți era prostituată, deoarece se complace în promiscuitate, chiar dacă nu își vinde favorurile. Luarea în căsătorie a unei prostituate constituia un fapt firesc și creștinesc, pentru a o salva de la drumul păcatului. Dar, în acest caz, soțul trebuia să fie prudent pentru că este dificil să ții o fostă prostituată departe de obiceiurile vechi. Deși se promova ideea generoasă a salvării prostituatelor din viața păcătoasă pe care o duc, prostituția era considerată o infamie, motiv pentru care prostituatele erau lipsite de drepturi civice. Chiar dacă copiii prostituatelor nu trebuiau să sufere din cauza păcatelor mamelor lor, ei nu puteau fi hirotonisiți.

Dreptul canonic și civil din secolul al XIII-lea au acordat o atenție considerabilă mai ales consecințelor sociale ale prostituției, deosebit de răspândită în capitalele și orașele universitare din Europa. Prostituția a fost definită în această perioadă ca un delict împotriva dreptului natural, caracterizat de promiscuitate morală, cu atât mai grav cu cât putea spori riscul comiterii de adulter și incest. Una dintre problemele dezbătute de canonicii timpului o reprezenta stabilirea numărului de bărbați în baza căruia o femeie poate fi considerată sau nu prostituată. Unii dintre ei fixau acest număr la cinci, alții apreciau că o femeie trebuie definită ca prostituată dacă are șase sau șapte amanți. Existau și opinii care susțineau că o femeie care-și ține în secret promiscuitatea și care întreține legături de durată cu mai mulți bărbați nu poate fi caracterizată ca o prostituată.

În pofida acestor teorii strict teoretice, autoritățile laice și religioase aveau prea puține mijloace la îndemână ca să oprească puternicul val de prostituție care cuprinsese Europa în secolul al XIII-lea. O serie de canonici apreciau că este necesară o atitudine tolerantă față de prostituție, deoarece, în absența ei, oamenii ar fi înclinați să săvârșească excese și mai mari, comițând crime sau perversiuni sexuale. Dar amploarea peste măsură a prostituției și criminalității contrazicea acest raționament. (Relgis, Eugen, 1991, p. 103)

Turnul Nesle din Paris a rămas un simbol al orgiilor. Ribauderiile (în franceză, ribaud, e = destrăbălat, ă), manifestări populare obscene, constituiau periodic prilejuri de distracție. Armatele medievale erau însoțite de vivandiere pentru întreținerea dispoziției de luptă. Cruciații luau în expediții cohorte de femei, în același scop. Asupra lor a planat învinuirea de a fi contribuit la răspândirea bolilor venerice. În vremea lui Ludovic cel Sfânt (1226 – 1270), în anii 1254 și 1256, s-au luat unele măsuri de persecutare a prostituatelor cu amenzi și confiscarea bunurilor. În scurt timp, s-a revenit, autorizându-se redeschiderea caselor de toleranță și concentrarea lor pe străzi periferice. Prostituatele erau uneori persecutate și pedepsite inuman, alteori erau respectate și invitate la ospețele nobililor. Cu timpul ele s-au organizat în corporații. Proprietari ai bordelurilor erau statul, suveranii și persoane particulare. Se puneau în circulație scrieri erotice ce incitau la desfrâu; ele aparțineau și unor persoane ce-l slujeau pe Dumnezeu în mănăstiri.

Prostituția era răspândită în toate locurile și în toate zonele Europei, atrăgând clienți recrutați dintre cruciați, marinari, pelerini, nobili și oameni de rând.

Deși prostituția părea inevitabilă, canonicii apreciau că nu există nici o scuză pentru practicarea ei. Acuzații se refereau mai puțin la prostituate, mai mult la cei care întrețineau și stimulau prostituția (proxeneții). Mai erau acuzați și soții care le permiteau soțiilor să se prostitueze. S-au decis măsuri extrem de severe împotriva proxenetismului: mamele care își vindeau fiicele erau pedepsite prin tăierea nasului. Spre deosebire de proxeneți, care erau considerați cei mai vinovați, prostituatele nu erau considerate infame, decât dacă aveau relații cu bărbații căsătoriți.

Legea apără drepturile prostituatelor, obligându-le să locuiască în perimetre bine delimitate, departe de femeile respectabile. Pentru reprezentanții bisericii, nu bordelurile, ci băile publice și casele unde se practicau jocuri de noroc erau veritabile lăcașuri de „pierzanie”. În unele zone, reglementările legale, cu caracter laic, protejau bunurile prostituatelor și le apărau pe acestea de hoți, atacatori sau violatori. Clienții erau pedepsiți dacă loveau o prostituată, dar numai dacă existau probe doveditoare. În Sicilia era chiar instituită pedeapsa cu moartea contra violatorilor. Dar în alte orașe, de exemplu Viena, se considera că o prostituată nu are nici un drept la despăgubire, deoarece atentează la morala publică.

O altă problemă dezbătută de canonici consta în dreptul prostituatelor de a face daruri bisericii. Conform unor opinii, prostituata nu avea acest drept, deoarece își obține bunurile printr-un comerț la fel de imoral ca și camăta sau hoția. Alte opinii susțineau că, deoarece dreptul laic le apără dreptul de a-și păstra tot ceea ce au agonisit, prostituatele au dreptul de a face donații în scopuri de caritate religioasă. În practică însă, foarte puțini clerici refuzau donațiile prostituatelor, documentele timpului consemnând, de exemplu, importantele daruri făcute de prostituatele din Paris Catedralei Notre Dame. Controversele canonicilor se extindeau și asupra obligației legale a prostituatelor de a plăti daruri sau impozite pentru meseria lor. Pentru unii dintre ei, banii dați de prostituate nu puteau să fie decât un izvor de „pângărire” transmis prin „impuritatea” profesiei de prostituată și care i-ar putea „contamina” pe cei care-i primesc. Pentru alții, impozitele plătite de prostituate ar fi trebuit acceptate și folosite în scopuri religioase.

Perioada secolului al XIII-lea a corespuns, pe de altă parte, unei largi „mișcări de salvare” a prostituatelor, fiind elaborate ghiduri speciale pentru preoții care spovedeau și iertau de păcate prostituatele. A fost înființat ordinul Sfânta Maria Magdalena (în Franța și în Germania), dedicat special refugiului fostelor prostituate. Aceste inițiative au fost încurajate de papalitate, papa Grigore al IX-lea și Inocențiu al III-lea fiind cei mai fervenți partizani ai salvării prostituatelor de la decăderea morală.

2.6. Prostituția în timpul Renașterii și Iluminismului

În secolul al XIV-lea, prostituția a început să fie, tot mai frecvent, considerată ca un gen de „concubinaj”, sancționat de autoritățile regale și ecleziastice. Măsurile vizau în special casele de toleranță, pe patronii acestora și pe proxeneți. Au apărut primele măsuri mai severe cu privire la segregarea prostituatelor de femeile respectabile. Astfel, ordonanțele mai multor orașe stabileau obligația prostituatelor de a îmbrăca haine de diferite culori. În același timp prostituatelor le era interzisă frecventarea anumitor zone ale orașului sau apropierea de casele respectabile.

În aceeași perioadă apar primele explicații ale cauzelor prostituției, elaborate de canonici, printre care:

Sărăcia

Lăcomia femeii

Desfrânarea ei

Influența astrelor asupra nașterii, etc.

Secolul al XV-lea pare să fi fost perioada de vârf a prostituției cu caracter public, tolerată și chiar încurajată de autorități. Măsurile de sancționare a prostituatelor se diminuează treptat și prostituția devine o instituție de utilitate publică. În conducerea și funcționarea bordelurilor erau implicate activ autoritățile municipale, orașele obținând mari venituri de pe urma prostituției. (Rădulescu, M., Sorin, 1996, p. 80). Lucrezia Borgia (1480 – 1503), fiica Papei Alexandru al VI-lea, guvernator de Spoletto, amatoare de relații sexuale multiple și interesate, ordona, se spune, uciderea victimelor seducției. Ea accepta căsătoriile propuse de tatăl său în scopuri politice și participa, pentru destindere, la orgiile sexuale organizate chiar în Vatican. I s-au pus în spate relații incestuoase cu tatăl ei și cu fratele ei Cesare. Caterina de Medici (1519 – 1589), fiica lui Lorenzo al II-lea de Medici, soția lui Henric al II-lea, regele Franței, regentă (1560 – 1563), a exercitat o mare influență politică în timpul domniei fiilor ei: Francisc al II-lea, Carol al IX-lea și Henric al III-lea. Pentru a-și atinge scopurile politice, se folosea uneori de propria-i putere de seducție și de cea a doamnelor din suita sa.

În Spania, cu toată rigiditatea morală, s-a tolerat prostituția supravegheată. În clandestinitate însă se petreceau orgii care au alimentat fantezia scriitorilor. Astfel a prins contur un personaj interesant, deopotrivă simpatizat și antipatizat, Don Juan. El a rămas un simbol al nestatorniciei în dragoste, după unii, dezamăgitul căutător al femeii ideale, al erotismului feminin, după alții. Se pare că celebrul personaj a avut un corespondent într-o persoană reală, aceea a lui Miguel Manara care, decepționat și istovit de căutări, s-ar fi însurat, pocăindu-se pentru viața desfrânată pe care a dus-o.

În țările germanice, în secolul al XV-lea, funcționau numeroase case de toleranță publice. Existau secte despre care se spune că promovau primitivismul libertății amorului, poligamia și poliandria, desfrânarea, violul, adorarea lui Priap, sacrificarea copiilor și fecioarelor.

În Franța, spre exemplu, administrația orașelor obținea venituri însemnate din tolerarea lăcașurilor de desfrâu. În timpul epidemiilor de sifilis și lepră se închideau bordelurile. Prostituatele erau izolate și blamate, li se impuneau restricții vestimentare pentru a fi recunoscute, li se aplicau însemne cu fierul roșu, erau puse în cuști și acestea erau aruncate în apă. Formele stradale ale prostituției coexistau cu cele instituționale, în bordeluri sau case de toleranță. Autoritățile administrative au controlat veniturile bordelurilor și au folosit impozitele în scopuri publice.

În secolele al XVII-lea și al XVIII-lea, virginitatea a fost declarată valoare sacră, iar prostituarea condamnată ca o formă de destrăbălare și cădere în „ispita cărnii”. Până și relațiile sexuale lipsite de finalitate procreativă erau apreciate ca prostituție. Exaltarea castității, condamnarea voluptății senzuale și interzicerea discuțiilor licențioase puteau fi regăsite oriunde în Europa Occidentală a secolului al XVIII-lea. Întreaga represiune oficială a sexualității ilegitime, care n-a fost niciodată atât de bine organizată ca în secolul al XVIII-lea, viza să apere familia prin poliție și să decreteze singurele plăceri permise prin legi, tribunale și închisori. (Solé, Jacques, 1976, p. 99). Dacă autoritățile din secolele anterioare secolului al XV-lea erau preocupate doar de limitarea prostituției și, uneori, de expulzarea prostituatelor, apreciind însă că profesia de prostituată este la fel ca oricare altă profesie, autoritățile din secolul al XVIII-lea trec la măsuri extrem de severe, în așa fel încât prostituția trece din regimul de segregare în cel al interdicției ca atare. În Anglia represiunea prostituției a determinat dispariția provizorie a caselor de toleranță, renăscute în diferite forme ascunse sau disimulate.

Viața personală a lui Ludovic al XV-lea (1715-1774) a fost marcată în special de cunoscuta Jeanne – Antoinette Poisson / marchiza de Pompadour și de contesa Du Barry / Jeanne Bécu, condamnată la moarte prin ghilotinare. Inteligentă și rafinată, marchiza de Pompadour a pătruns în lumea bancherilor, a atras în saloanele ei scriitori de renume, a creat ambianța întâlnirii cu Voltaire, Diderot, D'Alembert, J.J. Rousseau. A avut o mare influență asupra regelui Ludovic al XV-lea care, în semn de adorare, i-a construit un palat, L'Ermitage, transformat într-un adevărat serai de tinere inițiate în arta comportării și în arta iubirii. (Macavei, Elena, 2005, pp. 127 – 128)

În Franța s-au luat inițiative juridice de reglementare a prostituției în sensul legalizării. Ordonanța Le Noir, adoptată în anul 1779, completată în 1780, 1784, rămasă în vigoare până în anul 1905, unele prevederi fiind în vigoare până în 1946, reglementa prostituția. Se prevedea obligația practicantelor de a se înscrie în registrele poliției. Odată cu această ordonanță se organiza în Franța, Poliția de moravuri.

O replică juridică la adresa ordonanței Le Noir s-a dat prin legile adoptate în timpul Revoluției franceze, în anii 1791 și 1793; acestea condamnau prostituția și cu pedeapsa capitală, ceea ce nu a dus nicidecum la eliminarea acestui mod de viață, ci la practicarea ei, un timp, în clandestinitate.

În Italia viața libertină este reflectată în memoriile lui Giovanni Giacomo Cassanova (1725 – 1798), „Povestea vieții mele”. Aventurierul venețian a devenit celebru prin peripețiile galante evocate în memorii.

În Rusia, desfrâul era prezent atât în medii aristocratice, cât și în cele ale oamenilor de rând. Elisabeta (1709 – 1761), cea mai mică fiică a lui Petru cel Mare, supranumită „strălucitoarea stea a Nordului”, apreciată ca fiind cea mai frumoasă dintre țarinile Rusiei, era preocupată excesiv de baluri și banchete. Dornică de aventuri, țarina și-a ales ca amanți dintre subalterni pe aceia prin care își exercita puterea. Ecaterina a II-a (1729 – 1796) a urcat pe tronul Rusiei în anul 1762, după asasinarea lui Petru al II-lea, pusă pe seama lui Alexei Orlov. Admiratoare a culturii europene occidentale, îndeosebi a celei franceze, nu se simțea atrasă să încurajeze dezvoltarea culturii ruse. Relațiile de corespondență cu Voltaire și cu Denis Diderot au stimulat-o pe Ecaterina a II-a, supranumită de Voltaire „Semiramida Nordului”, să inițieze unele reforme culturale. Deși teoretic accepta ideile iluministe reprezentate de Voltaire, Diderot, J.J. Rousseau, n-ar fi îngăduit ca acestea să se pună în practică în Rusia. De altfel evenimentele Revoluției franceze au determinat-o să respingă mesajul ei, libertate – egalitate – fraternitate. (Troyat, Henri, 2000)

În Germania existau curtezane bogate și influente și prostituate (cele mai multe) de condiție modestă. Sifilisul făcea ravagii și în perioadele în care se închideau bordelurile, dar, prostituția clandestină prolifera. Maria Tereza, împărăteasă a Imperiului Habsburgic, regină a Ungariei și Cehiei, autoarea și susținătoarea reformelor în perioada absolutismului luminat, s-a opus prostituției și a pornit lupta împotriva ei sub egida Comitetului de pudoare.

La originea evoluției umane pudoarea este necunoscută. Perioada când prostituția era o condiție normală a raporturilor sexuale a fost înlocuită de cea în care nu mai reprezintă decât o modalitate de supraviețuire. Prostituția nu reprezintă decât un fenomen morbid și degradabil, o decădere a condiției umane a unei anumite clase. (Lombroso, Cesare; Ferrero, G., 1896, pp. 246-247)

Nu lipsesc mărturii competente ale faptului că prostituția constituie o adevărată sclavie. Dacă este nevoie, prostituata este închisă într-o rețea de supraveghere, de constrângere, de amenințări, de violențe din care îi este aproape imposibil să se elibereze. (Pollaud – Dulian, Marcel, 1967, p. 83)

2.7. Prostituția în perioada modernă

Luxul, corupția, imoralitatea de la curtea lui Napoleon al III-lea au determinat compararea Parisului cu o uriașă casă de toleranță. Bordelurile sau maisons de rendez – vous erau medii prielnice și pentru tranzacțiile politice, intrigi și spionaj.

În prima jumătate a secolului al IX-lea, contrar moralei creștine și laice severe a romantismului ce motiva căsătoria din dragoste, a crescut numărul bordelurilor și al prostituatelor în orașele europene. Viena trecea drept „bordelul de lux al Europei”. Parisul își multiplicase „les maisons de rendez – vous”. Aici și în alte capitale europene se practicau perversiuni degradante, pângărirea fecioarelor, procedee sado – masochiste.

În țările europene, în perioada interbelică, serviciile sexuale se acordau legal în bordeluri de diferite categorii și clandestin la domiciliu și în locuri improvizate. Crizele economice cu consecințele lor, șomajul și sărăcia, făceau să prolifereze prostituția de supraviețuire.

După încheierea celui de al doilea război mondial, unele țări au adoptat măsuri prohibitive, interdictive, de suprimare a dispozițiilor reglementariste, de închidere a caselor de toleranță. În statele nordice, Norvegia, Suedia, nivelul elevat de viață, egalitarismul social, libertățile morale au făcut inutilă prostituția. Se pedepsea racolarea tinerelor și obligarea lor de a se prostitua. Regimurile comuniste au adoptat legislații și au promovat politici de desființare a bordelurilor, politici de reabilitare a prostituatelor, de reeducare prin muncă, s-au adoptat legislații interdictive și punitive (închisoare, muncă forțată, condamnarea la moarte) cu privire la această ocupație, incriminată ca delict, infracțiune, atentat la bunele moravuri. Adunarea generală a O.N.U. a adoptat, în 21 decembrie 1949, Convenția pentru reprimarea traficului cu ființe umane și a exploatării prostituării altuia, document ce condamnă proxenetismul și ademenirea în scopul prostituării.

La începutul deceniului nouă, entuziasmul generat de revoluția sexuală s-a estompat din cauza infectării cu HIV și a bolii SIDA. În anul 1985, în S.U.A., s-au înregistrat 11 000 de victime, vulnerabil fiind în special tineretul. Publicitatea în jurul pericolului de infectare a creat panică și, pe acest fond, s-au redezbătut problemele homosexualității, pornografiei și prostituției, cu opinii extreme de incriminare sau de dezincriminare.

Modul în care se practică, în prezent prostituția, diferă de la țară la țară, legal sau clandestin, neinstituțional / stradal, la domiciliu, instituțional în bordeluri sau în instituții moderne. Pe străzi, în baruri și în restaurante, în hoteluri elegante și în spații special amenajate se fac tranzacții direct sau prin intermediari (proxeneți) pentru servicii sexuale plătite. Prostituția stradală nu a putut fi eliminată nici în comunitățile care au legalizat forma instituțională, nici în țările cu legislații interdictive sau punitive.

Casele plăcerii sunt fie edificii somptuoase, hoteluri modeste sau numai spații rezervate în hoteluri, fie case sordide. În țările în care prostituția nu este legalizată, asemenea așezăminte funcționează clandestin sau sunt discret tolerate, comercializarea sexului fiind considerată infracțiune. Pretutindeni se practică prostituția heterosexuală și homosexuală. Prostituția de lux, tip rendez-vous, call girls, este destinată unei clientele bogate, doritoare de confort, securitate și discreție. Este intermediată de persoane sau de instituții, iar câștigurile sunt împărțite între practicanți și intermediari. În unele țări prostituatele sunt organizate în sindicate și luptă pentru recunoașterea ocupației lor ca profesiune și acordarea drepturilor ce decurg din acest fapt, drepturi de asistență medicală, drepturi de asigurări sociale, drepturi de asistență socială. Au propus ca 2 iunie să fie ziua lor.

CAPITOLUL III

Cauze și motivații ale exercitării prostituției

Contactul ocazional, mediatic și mai cu seamă cel teoretic, științific cu fenomenul prostituției generează, în mod firesc, întrebarea de ce? Care sunt cauzele care determină și condițiile care favorizează manifestarea acestui fenomen cu impact atât de puternic asupra vieții sociale, ce explicații pot fi oferite pentru înțelegerea lui și care sunt motivațiile invocate?

În paralel cu presiunea sclaviei sexuale și în prelungirea ei, femeia și-a luat libertatea de a-și folosi trupul ca o proprietate rentabilă în obținerea profiturilor în interes propriu. Istoria a reținut numele unor curtezane celebre care, pe lângă câștigurile materiale, și-au dobândit prestigiul de „prietene de spirit” ale persoanelor publice și ale oamenilor de cultură. Prin urmare, prostituția economică și cea politică există în temeiuri istorice. Ponderea covârșitoare între practicanții prostituției o au, fără îndoială, femeile, o pondere redusă o au bărbații și copiii – aceștia din urmă fiind exclusiv victime ale exploatării adulților.

Citându-l pe Kingsley Davis, Sorin M. Rădulescu evidențiază faptul că prostituția nu este determinată, așa cum se crede de obicei, numai de cauze economice, ci, că existența ei implică cel puțin trei probleme strâns legate între ele:

Cauzele existenței prostituției ca instituție

Cauzele răspândirii și frecvenței prostituției

Cauzele individuale în virtutea cărora cineva devine client sau prostituată

Prostituția pare legată atât de natura fiziologică a bărbatului, cât și de caracterul represiv al societății, doi factori care determină ubicuitatea acestei instituții. Nu este vorba numai de motivații sau cauze economice, ci de norme, reguli și propriile istorii de viață ale indivizilor, care pot implica și alți factori decât cei cu caracter economic. (Rădulescu, M., Sorin, 1996, p. 91)

Intrarea în lumea prostituției implică trei categorii de factori:

Predispozanți (traume ale copilăriei, deficiențe ale mediului familial, atitudinea părinților față de prostituție și subculturile cu care este asociată etc)

Cu rol de atracție, care implică compararea avantajelor practicării prostituției cu dezavantajele alegerii altei ocupații, de exemplu muncitoare sau funcționară, care presupune disciplină și efort. Spre deosebire de aceste ocupații, ocupația de prostituată implică experimentarea unor „senzații tari”, plăcere și evitarea rutinei.

Precipitanți, referitori la presiunile exercitate de condiții de dificultate economică, incitații ale unor persoane care aparțin deja lumii prostituției, absența unor oportunități economice, etc.

(Rădulescu, M., Sorin, 1996, p. 94)

Explicarea cauzală a fenomenului prostituției este dificilă. Adoptarea unui astfel de comportament este determinată de obicei de mai multe cauze. Aceleași cauze sunt, în alte contexte, condiții favorizante.

Starea de sărăcie, ca și pericolul de a ajunge în această situație, este o cauză reală care determină frecvent hotărârea de a adopta un asemenea mod de viață.

Lipsa de ocupație, nesiguranța locului de muncă, pierderea lui prin șomaj ca și ambiția de a ajunge în poziții sociale dorite, în funcții economico – administrative, politice sau ascensiunea în cariere artistice, pot constitui cauze ale acceptării unor relații intime impuse sau autoimpuse.

Mediul stradal și cel creat de lumea interlopă reprezintă sursa de racolare a persoanelor vulnerabile pentru piața comercializării sexului.

Presiunea obiceiurilor morale, religioase obligă sau conving practicanții de a obține câștiguri prin vânzarea trupului și de a influența conduite așteptate.

Evenimente prevăzute și neprevăzute ale vieții au o pondere etiologică (cauzală) specială.

Traumele vieții personale. Frustrările copilăriei și adolescenței, abandonul, neglijența și mai cu seamă abuzurile sexuale – viol, incest, pedofilie – devin sursa unor conflicte interioare ce erodează echilibrul psihic și prejudiciază adaptarea și integrarea socială. Eșecurile vieții personale, intime pot sta la baza unor decizii de folosire a trupului drept sursă de câștig.

Hazardul, întâlnirea unor persoane practicante ale prostituției, ignoranța, carențele educative, naivitatea de a crede în promisiunile găsirii locurilor de muncă convenabile în afara granițelor.

Libera decizie.

Predispozițiile biologice și psihice, debilitatea mintală, tulburările de comportament, boli psihice grave pot fi explicații ale practicării acestei ocupații.

Motive posibile sunt de asemenea:

Curiozitatea

Ignoranța

Întâmplarea

Obișnuința

Argumente motivaționale frecvente sunt:

Interesul de câștig

Renunțarea de a practica alte ocupații și meserii

Nevoia de performanță sexuală, de rafinament erotic

Dorința de risc și spirit de aventură

Libertatea exprimării și folosirii trupului drept capital profitabil

Modul de viață influent

Viață luxoasă și lipsită de griji

Sunt invocate frecvent:

Nevoia de supraviețuire

Nevoia de câștigare a existenței proprii și a familiei

Șantajul

Persecuția

Violentarea

În general, ocupația de prostituată implică o carieră scurtă, valoarea ei ca „marfă” depreciindu-se o dată cu vârsta, cu inevitabilele „stigmate” ale îmbătrânirii, accelerate de consumul de alcool și de droguri. Majoritatea prostituatelor se „uzează” foarte repede, o carieră profesională în lumea prostituției putând dura între cinci și cincisprezece ani. La treizeci și cinci – patruzeci de ani, o prostituată este deja prea „bătrână” pentru a mai practica profesia. Ieșirea din acest climat este totuși extrem de dificilă, deoarece celor mai multe prostituate le lipsesc orice alte capacități sau forme de calificare profesională, care să le permită reinserția socială.

3.1. Forme de manifestare

Sunt cunoscute și practicate, din vremuri străvechi până în zilele noastre, variate forme de manifestare a prostituției: sacră, ospitalieră, politică, economică, feminină, masculină și juvenilă, hetero- și homosexuală, instituțională și neinstituțională.

Prostituția sacră, rituală, practicată în procesiuni religioase, este un mod de exprimare a venerării divinităților. Prostituarea femeilor în temeiuri sacre era un act de pietate, se imitau, astfel, hierogamiile.

Prostituția ospitalieră este un mod de exprimare a respectului pentru oaspeți prin oferirea, spre desfătare, a soțiilor și fiicelor. Întâlnim aceste practici în vechile comunități din Babilon, Chaldeea, India, Egipt, Persia, America precolumbiană. Obiceiuri de prostituție ospitalieră există și astăzi la popoare aflate la niveluri scăzute de civilizație și cultură.

Prostituția politică are ca mobiluri ascensiunea în poziții politice râvnite, învingerea sau eliminarea adversarilor. În Vechiul Testament, unele fapte pun în evidență strategii de înșelare a adversarilor prin folosirea femeilor și a „armelor” lor, frumusețea și seducția. Spre exemplu, pentru a-l înfrânge pe Samson, eroul poporului lui Israel, filistenii au trimis-o pe Dalila pentru a-l seduce. În intimitate, ea a aflat că forța lui se află în plete. În somn, Dalila i-a tăiat părul, forțele i-au scăzut și astfel a fost înfrânt. Seducția feminină a fost folosită în scopuri politice în toate timpurile. Relațiile de intimitate au fost folosite în scop de șantaj și spionaj pentru eliminarea rivalilor politici, pentru ascensiuni la tron, pentru dobândirea avantajelor în ierarhia socială și politică. În alcovuri, cabarete, maisons de rendez – vous s-au efectuat și tranzacții politice.

Prostituția economică a fost și este profitabilă pentru avantaje materiale: câștigarea existenței, lux, sprijinirea construcțiilor laice și religioase, pentru venituri comunitare. Legenda spune că fiica faraonului Keops a practicat prostituția în schimbul donării blocurilor de piatră pentru finalizarea piramidei, că fiica faraonului Ramses a practicat amorul liber în locuri publice pentru a-i descoperi pe cei care au furat din averea faraonului. În Cipru, unde, după legendă, s-ar fi născut Aphrodita, femeile se adunau precum sirenele și ademeneau străinii ce-și lăsau bogățiile și, uneori, viața, pe insulă.

Prostituția masculină. În toate timpurile au fost și sunt bărbați care se complac în a fi întreținuți de femei, își realizează planuri de promovare în poziții sociale dorite, folosindu-se de farmecele intimității. Unii se oferă ca gigollo pentru a crea bună dispoziție femeilor bogate și influente în schimbul banilor și altor favoruri. Striperi și alți angajați ai cluburilor de noapte sau pe cont propriu oferă reprezentații de dans provocator pentru distracție, dar și în scop de câștig. Sunt tineri care, în asociere sau individual, oferă, contra cost, servicii sexuale clientelei feminine.

Prostituția juvenilă este o formă degradantă de exploatare a copiilor căreia nu i se poate găsi o explicație plauzibilă. În asemenea cazuri aberante, copiii sunt constrânși să își vândă trupurile și să-și pervertească sufletele pentru câștigurile adulților, pentru satisfacerea gusturilor bolnave ale clienților.

Prostituția homosexuală, masculină și feminină, a existat în toate timpurile. Acest tip de practicare a amorului liber se extinde tot mai mult, invocându-se dreptul minorităților sexuale de a se exprima și de a fi tolerate. În unele țări aceste practici există în baza revendicării și respectării drepturilor minorităților sexuale.

Prostituția neinstituțională, neorganizată, în general clandestină, a existat dintotdeauna și există pretutindeni. Practicantele au fost și sunt disprețuite, persecutate, condamnate. „Se lucrează” pe cont propriu, în rețele promovate și supravegheate de „pești”, un fel de manageri ai comercializării sexului. Se fac tranzacții pe străzi, în parcuri, porturi, aeroporturi în cartiere sărace și în cele selecte. Mai mult sau mai puțin discret se stabilesc relații de comercializare a sexului în locuri publice, restaurante, hoteluri, baruri.

Prostituția instituțională este aceea care se practică organizat în stabilimente de diferite tipuri, în case de toleranță sau bordeluri. Haremurile au fost locuri de desfrâu, de intrigi țesute pentru ascensiuni dorite, pentru obținerea privilegiilor, pentru manipulări politice.

Prostituția tip rendez – vous, call girls sau de lux este destinată clientelei bogate, doritoare de confort, discreție și siguranță și se practică prin intermediari.

În zilele noastre practicanții acestei ocupații sunt femei, bărbați și copii, mobilurile fiind dintre cele mai diferite: câștigul pentru traiul zilnic, obligația întreținerii familiei, obținerea veniturilor pentru studii, călătorii, lux, promovări profesionale și politice, alte avantaje, trafic de influență. Unii practicanți aleg în mod deliberat această ocupație, alții decid întâmplător, alții sunt dezinformați și manipulați, șantajați și amenințați. Opțiunea sau determinarea de a practica relații sexuale multiple interesate se explică motivațional și cauzal în multiple feluri prin:

Frustrările copilăriei și adolescenței

Abuz sexual (viol, incest, pedofilie)

Sărăcie

Plictiseală

Eșecurile vieții sentimentale – erotice, revanșa pentru înșelare și trădare

Plăcerea riscului și aventurii

Interes material, profesional și politic

Libertatea de a dispune de sine

Nevoia biopsihică de întreținere a relațiilor multiple datorită structurilor hipersexuale de genul nimfomaniei și satiriazis-ului.

Favorizează opțiunea sau obligația practicării relațiilor sexuale multiple interesate:

Carențele educative

Lipsa de informare

Starea de abandon

Ruptura de familie

Revolta față de severitatea vieții de familie

Întâlnirea unui proxenet, a unei prostituate convingătoare.

3.2. Tipuri de prostituate

Cercetările realizate de sociologii din Occident au arătat că prostituția implică o structurare ierarhică a diferitelor categorii de prostituate, în funcție de mai multe elemente, printre care locul în care își exercită ocupația, educația, venitul obținut, tipul de clientelă, tehnicile sexuale folosite etc. În raport cu toate aceste elemente, au fost identificate următoarele categorii de prostituate (Mahoney, E., R., 1983):

Prostituate de stradă, care își exercită meseria „în văzul lumii”, au statutul cel mai scăzut, nivelele cele mai coborâte de instrucție, clienții cei mai dificili și șansele cele mai mari de a fi maltratate de clienți sau arestate de poliție. Recrutându-și clienții chiar din stradă, unde „fac trotuarul”, această categorie de prostituate se asociază frecvent cu un proxenet, denumit „protector”, „susținător” sau chiar „iubit”, care le apără de agresiunile unor clienți și își iau cea mai mare parte din veniturile obținute de ele. În deceniile trecute ele lucrau numai noaptea, dar în prezent lucrează și în timpul zilei, într-un apartament închiriat special, într-o cameră dintr-un hotel sordid, în automobilul clientului sau direct pe stradă, într-un colț mai ferit, sau într-un parc. Deoarece ele evită contactul personal cu clienții, tehnica favorită pe care o folosesc este sexul oral.

Prostituatele de bar sau de local, care profesează în cadrul barurilor și restaurantelor, adeseori conform unor aranjamente prealabile cu proprietarii acestora sau cu chelnerii. În aceste locuri, unde racolează clienții cerându-le să le comande ceva de băut, ceea ce este în interesul patronilor, ele sunt mult mai bine protejate, decât prostituatele de stradă, de agresiunile unor clienți sau de raziile poliției. Acest tip de prostituate își disimulează adeseori ocupația, părând să fie, ele însele, cliente în localurile respective, având o ținută decentă, elegantă chiar, lipsită de ostentație.

Prostituatele din saloanele de masaj. Aceste saloane sunt de fapt o firmă „falsă”, un paravan legal pentru activități ilicite din punct de vedere sexual. Alături de masajul manual se practică și sexul oral, anal și, mai rar, cel „normal”, deoarece acestor saloane li se interzice să posede paturi.

Prostituatele unor stabilimente speciale de petrecere a timpului liber (hoteluri speciale, cu mai multe stele). În cazul acesta clienții sunt tratați cu multă atenție și considerație, beneficiind de toate serviciile posibile, inclusiv cele care se referă la toate „gusturile” sexuale posibile. Asemenea servicii sunt foarte costisitoare.

Prostituatele însoțitoare (escortă), care, la solicitarea clientului, își petrec seara în compania acestuia, în calitate de „damă de companie” și, evident, pe baza unor aranjamente prealabile, ca partenere de sex.

Prostituatele închiriate prin telefon. Acestea au statutul cel mai înalt dintre toate prostituatele, unele dintre ele fiind chiar foste studente, având o instrucție și o educație superioară celorlalte profesioniste. Ele sunt echivalentele „hetairelor” de altă dată, nefiind numai partenere de sex, dar și însoțitoare spirituale, cultivate, capabile să țină o conversație elevată. Sexualitatea însăși este oferită în cele mai diverse și sofisticate forme. Deși aceste prostituate își contactează clienții prin intermediul telefonului, numerele lor proprii de telefon sunt cunoscute clienților numai prin reclame sau referințe la anumite persoane. Alteori, ele nici nu-și dau numărul de telefon, ci recurg la serviciul de informații speciale. Telefonul, ca mijloc de comunicare impersonal, reprezintă o modalitate de a proteja clientul și prostituata de eventualele indiscreții. Acest gen de prostituție are un caracter invizibil, fiind mai puțin expusă controalelor poliției sau agresiunii unor clienți needucați. În plus, multe dintre ele apreciază că nici nu sunt prostituate.

Prostituate ocazionale, care practică prostituția din motive economice. Ele muncesc numai câteva zile sau ore pe săptămână, pentru a face rost de venituri pentru căminul familial. O parte din soții lor cunosc și chiar aprobă genul de activitate în care sunt implicate, ceilalți nu știu nimic despre natura acestei activități. Acest tip de prostituție „cu jumătate de normă” disociază rolul sexual cu caracter comercial de cel de gospodină, mamă și soție.

Prostituția nu poate fi eliminată de nici o societate, deoarece reprezintă o industrie „înfloritoare” care asigură locuri de muncă și venituri mai multor persoane, implicit autorităților care au sarcina să o controleze și să o limiteze. Pe de altă parte, ea permite bărbatului obținerea de gratificații sexuale în afara mariajului, fără contactarea unor obligații sociale. În mare parte clienții prostituatelor sunt bărbați căsătoriți, de vârstă mijlocie, care nu se simt satisfăcuți sexual de soțiile lor, atât pentru că acestea nu sunt receptive la „noutăți” și „fantezii” speciale, cât și pentru faptul că ei înșiși sunt caracterizați de prejudecata că sexualitatea trăită intens nu este potrivită pentru femeile respectabile. (Goode, Erich, 1990, p. 144)

În concluzie, ca fenomen social – istoric, prostituția este forma de comercializare a sexului prin practicarea impusă sau auto impusă, fără implicare afectivă, a relațiilor sexuale multiple, în scopul câștigului, bani sau alte avantaje. Ca ocupație, prostituția este practicată ocazional sau permanent, accidental sau deliberat de femei, bărbați și copii pe „o piață” reglementată de raportul dintre cerere și ofertă, prin tranzacții directe sau intermediate.

Oferirea serviciilor sexuale contra cost se practică legal și clandestin, instituțional și neinstituțional, în cadrul relațiilor heterosexuale și homosexuale.

Prostituția a fost, este și va fi un mod de viață controversat, influențat de modele culturale, concepții morale, religioase și juridice. A fost și este practicată ca act sacru, magic, ca gest ospitalier, din respect pentru arta amorului, din interes. A fost și este venerată și respectată, tolerată ca rău necesar, condamnată și pedepsită ca sclavie, ca atentat la demnitatea umană, la moralitatea individuală și comunitară, la sănătatea personală și publică.

De aceea, sunt necesare atitudini sociale realiste întemeiate juridic, exprimate prin programe educative profilactice pentru a reduce riscul adoptării întâmplătoare a acestei ocupații, programe de recuperare, reabilitare și resocializare a celor ce decid să renunțe la acest mod de viață.

3.3. Mobilurile bărbaților pentru a cumpăra sex

Clienții sunt doritori de inițiere sexuală, persoane impulsionate de curiozitate, amatori de „senzații tari”, de compensare a monotoniei și plictiselii, persoane cu nevoi hipersexuale, doritori de satisfacții fizice și de neimplicare afectivă, impulsionați de capriciu și de spirit de aventură, determinați de nevoia protejării partenerului de viață. Unii clienți sunt ocazionali, alții sunt frecvenți. Unii sunt maturi, responsabili și echilibrați, alții sunt imaturi sexual și afectiv, frustrați.

Bărbații apelează la prostituate din varii motive, printre care:

Curiozitate, schimbare sexuală și comoditate.

Probleme de contact și singurătate. Bărbații din această categorie sunt caracterizați de timiditate, teamă/frică, vârstă înaintată, deficiențe fizice sau psihice etc. Cea mai mare parte dintre ei o reprezintă celibatarii.

Problemele în relația de cuplu. Acest fapt constituie problemele și dificultățile bărbaților ce trăiesc o relație de lungă durată cu o femeie. Este vorba mai ales de nesatisfacerea nevoilor sexuale, de comentarii de genul: „Ea nu are niciodată chef”, „Acest lucru n-o mai interesează” etc. Dar este vorba în egală măsură de dificultatea, în general, a bărbaților de a fi fideli partenerei, de a avea o singură parteneră. Și astfel bărbatul caută alte femei, printre care și prostituate, doar pentru a face sex.

Vor să-și compenseze complexele și să-și braveze superioritatea celui care plătește. (Mansson, Sven-Axel, 1992, pp. 343-344)

3.4. Rolul proxenetului

Comercializarea sexului este intermediată de persoane individuale sau organizate în rețele.

Proxenetismul este ocupația temporară sau stabilă de mijlocire a prostituării femeilor, bărbaților și copiilor în scopul obținerii veniturilor.

Proxenetul este însoțitorul aproape nelipsit al oricărei prostituate, mai ales al celei de stradă, care exercită un control total asupra activităților ei.

„Munca” oricărui proxenet este extrem de ușoară, ea reducându-se în esență, la controlul exercitat asupra prostituatei. De altfel, în majoritatea cazurilor, proxeneții nu au nici un fel de calificare profesională și refuză să muncească legal. Ei pun un mare accent pe consumul ostentativ, purtând haine și bijuterii scumpe, conducând mașini luxoase și ducând o viață extrem de costisitoare. Dincolo de rolul de „parazit”, proxenetul are numeroase alte roluri, fiind „stăpânul”, „protectorul” și chiar iubitul prostituatei. (Mahoney, E., R., 1983, pp. 500-501).

Relațiile dintre proxeneți și persoanele care se prostituează sunt uneori de comunicare, de atașament afectiv, de parteneriat, alteori sunt relații conflictuale, cauzate de revolta celor ce se simt nedreptățite, șantajate, exploatate, agresate. Armele lor sunt:

Seducția

Îndemnul

Amenințarea

Persecuția

Constrângerea de a se supune

Violența

Ei apelează la intermediari de „gradul doi” – portari, șoferi – persoane ce dirijează clientela.

Proxeneții sunt de diferite condiții, de la cei disperați de sărăcie, la cei lacomi de profit, la persoane „onorabile”. Se lansează în afaceri de comercializare a sexului persoane inadaptate social, instabile psiho – afectiv, persoane imature psiho – social, cinici, sadici, dar și persoane cerebrale, pragmatice, interesate de acest mod relativ ușor de a obține venituri. Atitudinile față de aceste ocupații clandestine au oscilat între acceptare și susținere, tolerare directă sau mascată, persecuție și pedeapsă. Dacă s-ar compara atitudinile față de prostituție cu cele față de proxenetism, cele de tolerare, înțelegere și compasiune se îndreaptă spre practicante. Lupta cu proxenetismul și cu prostituția are o istorie îndelungată. Uneori condamnarea prostituției s-a asociat cu condamnarea proxenetismului, alteori persoanele și instituțiile furnizoare de plăceri contra cost sunt persecutate, iar proxeneții sunt tolerați, alteori proxeneții sunt persecutați și pedepsiți, iar față de prostituate se manifestă toleranță și clemență.

Proxenetul este acela care îi furnizează prostituatei îmbrăcăminte, hrană sau droguri și tot el este acela care o protejează de agresiunile unor clienți și îi servește de intermediar în relațiile cu autoritățile. În foarte puține cazuri proxenetul se implică în furnizarea de clienți pentru prostituată, preferând ca în raporturile cu aceștia să fie o persoană „invizibilă”. În general, orice proxenet patronează mai multe prostituate de la care pretinde și primește cea mai mare parte din câștigurile obținute prin comercializarea sexului (aproape 95%). Prostituatele care nu au proxenet sau refuză să fie patronate de el sunt disprețuite în „branșă”, unde se consideră că practică „ilicit” meseria, motiv pentru care sunt agresate. Proxenetul este un individ indispensabil prostituatei, nu numai pentru rolurile pe care le îndeplinește, ci și pentru că îi oferă acesteia sentimentul unei familii.

În opinia publică morală proxenetul are, de cele mai multe ori, imaginea unui om lipsit de scrupule; activitatea lui trezește dezgust și revoltă datorită vieții parazitare, datorită exploatării altora. În țările în care prostituția nu este legalizată, cum este și țara noastră, proxenetismul este delict. În Codul penal proxenetismul este pedepsit. Articolul 329 prevede: Îndemnul sau constrângerea la prostituție ori înlesnirea practicării prostituției sau tragerea de foloase de pe urma ei de către o persoană precum și recrutarea unei persoane pentru prostituție ori traficul de persoane în acest scop, se pedepsește cu închisoare de la 2 la 7 ani și interzicerea unor drepturi. Dacă fapta este săvârșită față de un minor, pedeapsa este închisoarea de la 3 la 10 ani și interzicerea unor drepturi.( Codul penal, 1997, art. 329, p. 141)

În țările în care se practică legal prostituția, este reglementat și statutul proxenetului, căruia i se recunoaște dreptul la înființare, organizare și administrare a stabilimentelor, dreptul de a fi administratorul unei asemenea activități. O practică actuală de proxenetism mascat, ilegal, este traficul de persoane, în general femei, cărora li se fac promisiuni că își vor câștiga existența cu dansatoare, barmane sau chelnărițe. Multe sunt convinse sau constrânse să participe la realizarea materialelor pornografice.

Contexte juridice

Legislația contemporană privitoare la fenomenul prostituției creează contexte juridice prohibitive – interdictive, reglementariste – permisive și aboliționiste. (Macavei, Elena, 2005, pp. 146 – 152)

Contextul juridic prohibitiv – interdictiv presupune interzicerea prostituției, pedepsirea persoanelor practicante și a celor ce intermediază relațiile sexuale contra cost. Asemenea reglementări există în țări ca: România. Bulgaria, Ungaria, Rusia, Ucraina, Italia, Spania etc.

Contextul juridic reglementarist – permisiv tolerează prostituția ca rău necesar, o ține sub control și îi circumscrie manifestarea pentru a se evita excesele. Bordelurile se află sub supravegherea poliției, sub controlul medical periodic obligatoriu în registrele administrației pentru impozite. Experiența multor țări dovedește că nici reglementarea permisivă a prostituției instituționale, nici interzicerea ei nu elimină prostituția clandestină, stradală și din localuri. Organizarea legală este o realitate în țări ca : Germania, Olanda, Danemarca, Peru, Australia etc.

Contextul juridic aboliționist creează temeiuri pentru atitudini și acțiuni de combatere a reglementării favorabile a prostituției considerate, fără echivoc, formă de exploatare și denigrare a demnității umane, pericol pentru sănătatea fizică și morală a societății. Sunt condamnate practicile de trafic de persoane în acest scop, proxenetismul și pornografia. Mișcarea aboliționistă a luat naștere la sfârșitul secolului al XIX-lea, în Anglia. În anul 1875 s-a creat Federația Aboliționistă Internațională la care au aderat mai multe țări europene. Sub egida acestei Federații s-au organizat numeroase reuniuni internaționale în scopul difuzării opiniilor de condamnare a inițiativelor de legalizare a ocupațiilor ce aduc beneficii nemeritate pe seama exploatării sexuale. În anul 1994, la București, s-a organizat un congres internațional, prilej cu care s-a formulat teza că orice reglementare permisivă a prostituției este imorală și lipsită de eficacitate întrucât oricum, nu exclude, prostituția clandestină. Rezoluția congresului a evidențiat necesitatea acțiunilor de militare pentru eliminarea oricărei forme de exploatare sexuală a femeii, în special, interzicerea traficului de femei și copii, interzicerea exploatării sexuale. La scurt timp, în anul 1996, la Stockholm, a avut loc un congres mondial împotriva prostituției și pornografiei juvenile ce a adoptat Rezoluția privind ocrotirea prin lege a copiilor și a recomandat politici sociale de prevenire și combatere a acestor degradante practici.

Lupta cu „cea mai veche meserie din lume” este grea și cu puține șanse de a se oferi soluția optimă. De aceea, crearea și aplicarea programelor de prevenire, prin educație, a copiilor și tinerilor, de reducere a riscului practicării ei pe considerentul sărăciei prin ridicarea nivelului de trai pot contribui la limitarea acestui fenomen. Oricum, în condiții legale și ilegale se practică toate formele de prostituție.

Comunitatea internațională și-a exprimat opinia cu privire la exploatarea sexuală adoptându-se, la 2 decembrie 1949, de către Adunarea Generală a O.N.U., Convenția pentru reprimarea traficului cu ființe umane și a exploatării prostituării altuia. În Preambul se precizează: Prostituția și răul care o însoțește, traficul cu ființe umane în vederea prostituării sunt incompatibile cu demnitatea și valoarea persoanei umane și pun în pericol bunăstarea individului, a familiei și a comunității. În articolul 1 se recomandă ca statele ce aderă la documentul respectiv să pedepsească orice persoană care, pentru a satisface nevoile altuia:

Ademenește, atrage sau îndeamnă, în vederea prostituării, o altă persoană, chiar cu consimțământul acesteia.

Exploatează prostituarea unei alte persoane chiar cu consimțământul acesteia.

Articolul 2 prevede pedepsirea oricărei persoane care:

Ține, conduce sau, cu bună știință, finanțează sau contribuie la întreținerea unei case de toleranță.

Dă sau ia în folosință, cu bună știință, în totalitate sau în parte, un imobil sau un alt loc în scopul prostituării altei persoane.

Actele avizate în articolele 1 și 2 sunt considerate cazuri de extrădare. Din textul Convenției reiese ideea că prostituția și faptele care o preced și o succed sunt incompatibile cu demnitatea umană. Sunt incriminate, în special, actele de ademenire, îndemn, exploatare sexuală.

În Articolul 16 se recomandă statelor care aderă la Convenție să încurajeze politici de creare și susținere a serviciilor sociale, economice, de învățământ, sanitare pentru prevenirea prostituției și asigurarea reeducării și reclasării victimelor prostituției și ale infracțiunilor vizate. Se recomandă statelor:

să combată traficul de persoane în scopul prostituării

să protejeze legal, în special femeile și copiii, în locurile de sosire, de plecare și în timpul drumului

să se supravegheze în gări, aeroporturi, porturi maritime pentru a se împiedica traficul de persoane în scopul prostituării.

În Articolele 19 și 20 se recomandă statelor:

să ia măsuri pentru a se asigura asistență victimelor traficului în scopul prostituării.

să supravegheze birourile și agențiile de plasament a persoanelor în căutare de lucru, a femeilor și copiilor, persoane expuse violenței și șantajului de a practica prostituția.

Prin Decretul nr. 482 din anul 1954, România a aderat la acest document.

CAPITOLUL IV

Prostituția în România

Vrem să devenim fotomodele, vedete, femei cu bani care să poată cumpăra orice. Dar câte dintre fetițele care altădată visau să devină profesoare sau doctorițe ajung să-și împlinească visul? Toate visează să ajungă soția unui tânăr bogat. Prețul, de multe ori, este prostituția. Într-o primă fază aș spune că prostituția este un mod de supraviețuire. Cel puțin așa arată colțurile de stradă pline de fete, care pentru o sumă modică de bani își vând serviciile; tinere care provin din familii sărace. Acestea sunt ținta vizată pentru prostituție. Credința că o dată ajunse într-un oraș mare, într-o țară străină, se vor îmbogăți le face să uite sacrificiile pe care trebuie să le facă. Multe dintre ele devin proprietatea așa-zișilor „pești” și sunt vândute ca niște obiecte. Într-adevăr o meserie, poate cea mai veche. Dar o dată cu supraviețuirea intervine și obișnuința, devine un mod de viață, meserie fără scăpare. Ce să facă o femeie care a practicat numai prostituția? Poate să facă multe, dar, obișnuința, rutina oricărei meserii o împiedică să renunțe. Acesta ar fi un motiv. Un altul ar putea fi faptul că se obișnuiesc cu acest „statut” încât renunțarea le pare a fi un compromis.

Ar trebui să se numească prostituate doar acele femei care își asigură un trai din practicarea acestei meserii, celelalte sunt femei care o fac pentru plăcere personală. Cine poate, însă, să înțeleagă plăcerea pe care ți-o oferă sexul practicat la comandă, la orice oră și cu orice persoană? Poate că este doar plăcerea de a avea un mod de viață luxos. Practici prostituția pentru a supraviețui și mai târziu devine o necesitate pentru menținerea standardului de viață, deci constituie implicit o plăcere.

4.1. Scurt istoric al prostituției din România

În România, prostituția este cunoscută de multă vreme, deși, ca urmare a influențelor orientale, în vechile hotare ale teritoriilor românești femeia avea, cu puține excepții, o lipsă de libertate totală, fiind supusă complet dominației exercitate de părinți sau de soț.

În pofida acestei atitudini tradiționale față de femeie, în Evul Mediu prostituția era răspândită atât în Moldova, cât și în Țara Românească, așa cum consemnează diferitele mărturii ale unor călători străini și vechile cronici. (Relgis, Eugen, 1991, pp. 143-144)

O primă mențiune documentară o întâlnim în secolul al XV-lea, într-o scrisoare a boierilor brăileni către Ștefan cel Mare , în care aceștia își exprimau supărarea față de intenția domnului moldovean de a lua sub protecția sa „un copil de curvă”, a cărui mamă – Caltuna – au ținut-o în țara noastră toți pescarii brăileni.

În Moldova, femeilor cu moravuri ușoare li se tăia nasul, erau puse la stâlpul infamiei și adeseori, înecate. În Dobrogea, aflată sub administrație otomană, prostituatele erau duse în Insula Șerpilor, legate fedeleș și lăsate să moară prin expunerea la înțepăturile țânțarilor. În vremea lui Vodă Caragea, la București, numărul de prostituate, denumite kiramale și țălanite, era atât de mare încât i s-a sugerat domnitorului să impună taxe speciale pe „comerțul” practicat de ele, ceea ce i-a adus venituri însemnate.

Secolul al XVIII-lea poate fi socotit unul înfloritor în privința acestor moravuri. Au fost și factori favorizanți – desele războaie care au adus repetate ocupații militare Țărilor Române. Măsurile de stopare a prostituției se dovedeau neputincioase. Astfel au apărut, în 1828, primele încercări de supraveghere sanitară (Moldova).

Războiul a trecut, dar practicile și flagelul au rămas. Fiind numit inspector general al Serviciului Sanitar, dr. Carol Davila a înființat un serviciu special pentru preluarea sub control a prostituției (1860).

În 1862 s-a adoptat o ordonanță privind „privegherea prostituției în București”. S-a întocmit o evidență clară a caselor de prostituție și a prostituatelor.

La noi, ca și în alte părți, în jurul prostituatelor s-a creat și un fel de legendă în legătură cu faptul că, în general, acestea ar fi fost niște ființe miloase, cu un suflet bun, și în stare să aducă și servicii comunității în care trăiau. Un document al Prefecturii de Muscel din 1916 amintește că unele „femei de moravuri ușoare” au fost utilizate de armata română „ca culegătoare de informații de la ofițerii (inamici) neexperimentați”.

Prostituția a continuat să fie tolerată în România până în 1948. Tolerată și, pe cât posibil, cât mai bine supravegheată și controlată, pentru a se evita consecințele ei deosebit de grave în domeniul sănătății și moralității publice.

După 1989, prostituția a ieșit din relativul ei anonimat și din (semi)clandestinitatea ei, pentru a cunoaște o largă expansiune. Dincolo de propria opțiune a unor prostituate de a practica această ocupație în Turcia ori în alte țări, a apărut o adevărată „industrie a sexului” circumscrisă, în majoritatea cazurilor rețelei hoteliere românești. Prostituția s-a practicat și se practică în marile unități hoteliere situate în zone cu mare trafic turistic cum sunt: Constanța, Timișoara, Brăila, Galați, Arad, Oradea, Baia Mare, Suceava, Brașov, Predeal și, bineînțeles, la București, în principalele sale hoteluri sau stabilimente de distracție, așa cum este cazul „Sexy Club”. Au pătruns totodată, în România, rețele internaționale ale traficului de carne vie, care, sub emblema inofensivă a unor firme care caută „dansatoare”, „manechine” sau alte lucrătoare pentru străinătate, recrutează prostituate pentru diferite țări (în special Turcia, Grecia, Italia, Franța și Germania). Multe tinere ajunse în străinătate prin intermediul acestor firme au constatat că de fapt semnaseră un „contract” pentru practicarea prostituției și nu pentru ocupația promisă. (Rădulescu, M., Sorin, 1996, p. 113)

Alteori, prostituția este patronată de așa-zisele „agenții matrimoniale, care, de cele mai multe ori, nu sunt altceva decât locuri de „întâlnire” între parteneri de sex. Multe dintre acestea publică la rubrica de anunțuri ale ziarelor solicitări de „prietenie” sau „companie” provenite de la persoane din țară și din străinătate.

O categorie aparte de prostituate pentru cazul României o reprezintă cele care își desfășoară activitatea în zonele de parcare, special amenajate de-a lungul unor șosele principale, pentru T.I.R-urile conduse de șoferii străini, în special turci. O parte importantă dintre aceste parcări sunt dotate, prin grija întreprinzătorilor autohtoni, cu service-uri, baruri și alte „facilități”, printre care și existența unor prostituate.

Prostituția este atât de răspândită în România încât și în Legea învățământului este prevăzută o reglementare specială (articolul 11) care interzice desfășurarea în școli, cămine, internate, cantine, cluburi, case de cultură, baze și complexuri culturale a activităților care încalcă principiile fundamentale ale moralei primejduind sănătatea fizică sau psihică a tineretului”. Obiectivul articolului menționat este prevenirea prostituției în mediul școlar.

În pofida acestor măsuri cu caracter legislativ și-a acțiunilor sporadice întreprinse de organele de poliție, prostituția are o mare extindere în România, parțial și datorită eficacității reduse a controlului în acest domeniu. Este vorba de o infracțiune de tip aparte, care trebuie identificată din inițiativa proprie a organelor de poliție, ea nefiind reclamată de cei care activează în rețeaua ei sau beneficiază de serviciile sale. Pe de altă parte, poliția trebuie să se confrunte cu alte priorități, care par mult mai importante, cum ar fi actele de violență și de infracționalitate economică.

Deși moraliștii apreciază că prostituția trebuie interzisă, trebuie precizat că în România de astăzi nu comercializarea sexualității ca atare prezintă veritabila problemă, ci toate celelalte probleme sociale asociate cu ea, cum ar fi violența, agresiunea, exploatarea economică și sexuală a prostituatei, și mai ales, răspândirea bolilor asociate cu această profesie, printre care sifilisul și SIDA.

Imperfecțiunile legii, absența cooperării între medici și polițiști, și, mai ales, lipsa de fonduri pentru inițierea unor acțiuni concrete în teritoriu se numără printre principalii factori care împiedică ameliorarea problemelor medicale legate de răspândirea prostituției.

În ceea ce privește cauzele prostituției, situația din România pare să contrazică ideile acelor sociologi din Occident care susțin că acest fenomen nu este dependent de cauze și presiuni economice.

Factori care determină angajarea unor tinere în prostituție:

Șomajul

Nivelul scăzut al salarizării

Climatul educațional deficitar – care caracterizează familiile de unde provin indiferent dacă sunt organizate sau neorganizate. În aceste familii, ambii părinți sau numai unul din ei consumă excesiv alcool, conflictele și bătăile sunt permanente. Afinitatea cu subculturi infracționale a părinților (mulți au antecedente penale) determină, de cele mai multe ori, episoade traumatice, în care tânăra poate fi implicată (viol, adesea comis chiar de tată sau de concubinul mamei, maltratare, abuz și alungarea de acasă). La acestea se adaugă lipsa completă de supraveghere din partea părinților, abandonul școlar și intrarea într-un anturaj favorabil practicării prostituției (o prietenă sau mai multe, care sunt exersate deja în acest domeniu).

Recrutarea în prostituție prin intermediul unor proxeneți. Acest factor este extrem de important, pentru că stimulează și precipită procesul angajării în prostituție.

(Rădulescu, M., Sorin, 1996, pp. 116-117)

Ceea ce trebuie subliniat este faptul că angajarea pe calea prostituției, în România, nu are o „coloratură” pur economică, ci este mediată de numeroși alți factori predispozanți, printre care:

Eșecul familial personal – multe prostituate sunt divorțate.

Angajarea în viața sexuală la vârste foarte fragede – la 15 ani sau chiar mai devreme.

Agresarea lor sexuală precedentă – unele dintre ele au fost violate în copilărie sau la vârsta adolescenței.

Practicarea unei meserii cu „afinitate ocupațională” față de cea de prostituată – o mare parte din aceste prostituate care au devenit șomere, prin procesul de restructurare industrială, au trebuit să-și găsească un loc de muncă în calitate de chelnerițe în unități de alimentație publică unde au învățat o serie de deprinderi și practici „specifice” acestui domeniu de activitate.

Atracția față de o meserie „interesantă”, lipsită de rutina cotidiană și care promite o serie de avantaje (venituri mari, întâlnirea unor oameni interesanți, posibilități de distracții sporite, etc.).

Alegerea meseriei de prostituată

Prostituția nu este văzută de către femei ca o posibilă carieră. Nici o femeie nu își dorește să fie transformată într-o mașină de făcut sex, care îndură orice perversiuni, dacă acestea au fost plătite. Datorită lipsei protecției sociale, a neeficientizării aplicării legilor privind proxeneții, printr-un cinism al clienților, femeile sunt silite să intre în prostituție. Ele își vor pierde independența, își vor toci sentimentele, vor fi supuse unui proces cotidian de depersonalizare, sub privirile nepăsătoare ale „oamenilor de bine”, „preocupați” de soarta lor.

Aproximativ trei pătrimi din femeile traficate nu sunt în cunoștință de cauză asupra faptului că ele au drept destinație cluburi de strip-tease, bordeluri ori strada, unde sunt vândute unor cumpărători înverșunați. Majoritatea femeilor caută să scape de sărăcie, de violență și de lipsă de perspectivă, dar, intrate sub controlul „peștilor”, ori al traficanților, ele sunt obligate să practice prostituția prin constrângeri fizice, sexuale și economice, prin violență. Fără nici o altă șansă de scăpare, femeile sfârșesc prin a spera într-un eventual câștig de bani, de-ajuns pentru a-și răscumpăra datoria pentru dependența fiecăreia de „pește” sau descoperirea unei posibilități de evadare. Supunerea femeilor la numeroase acte sexuale nedorite generează traume ale minții și ale corpului. Supraviețuitoarele sistemului prostituției relatează adesea că fiecare act prostituțional este simțit ca un viol. În scopul îndurării multiplelor violuri ale corpului lor femeile folosesc droguri și alcool pentru a neutraliza efectul injuriilor și al amenințărilor fizice asupra demnității și integrității lor corporale. În final, sănătatea fizică și emoțională a femeilor este distrusă. Prostituția nu reprezintă o încununare a sexualității feminine. Repet, femeile se supun cerințelor proxeneților și clienților deoarece vor bani, mâncare, adăpost, haine și NU sex. Ele nu se asociază cu proxeneții pe motiv că ar avea un apetit sexual foarte mare. Nu acționează sub influența dorințelor lor sexuale, ele sunt folosite pentru a stimula și a satisface dorințe sexuale masculine. Prostituția nu are nimic de-a face cu sexualitatea feminină. Ea prezintă cea mai degradantă imagine a sexualității feminine, înfățișându-le pe femei ca făcând un serviciu sexual bărbatului, cu o dispoziție sexuală necondiționată. Prostituția nu este sinonimă cu sexul. Este o violență împotriva femeilor. Ea stă la intersecția dintre incest, viol, violență și tortură.

Concluzia este că femeile care intră în prostituție nu fac acest lucru de plăcere, ci forțate de împrejurări: fie că este vorba de sărăcie, lipsa mijloacelor de supraviețuire, fie un anumit context social sau familial. În cele mai multe cazuri femeile ajung să se prostitueze în urma unor violuri sau agresiuni suferite în copilărie sau în adolescență. Prostituția în sine este un viol, este aproape întotdeauna o continuare a abuzului care a început mult mai devreme, de obicei acasă. Aproape toate prostituatele au povestea unui incest sau abuz sexual în copilărie.

Patronul / „Peștele” are dreptul de a contabiliza câștigul. Nu se oferă beneficii. Nu se oferă despăgubiri în cazul unei boli transmisibile, sarcină, deformare, oase rupte, mutilare, dezmembrare sau moarte.

Chiar dacă există femei care să spună că aleg prostituția pentru că le place să facă sex și vor să câștige bani din acest lucru, numărul lor nu este semnificativ. Ele nu și-au dat seama încă pe deplin de efectele pe care prostituția le va avea asupra trupului și sufletului lor. Se poate însă ca femeile care afirmă acest lucru să încerce a-și recăpăta o minimă demnitate a alegerii libere a acestei așa-zise profesii de prostituată. Este greu de acceptat pentru cineva faptul că practică cea mai degradantă „profesie” din lume sau că ocupă poziția celui mai jos statut social care poate fi gândit. Disprețuite de societate, exploatate de patronii-„pești”, privite ca o marfă de clienți, bătute, chinuite peste putința imaginabilului, aceasta este soarta pe care trebuie să o accepte. Odată intrată în sistem, femeia care se prostituează nu mai poate da înapoi, nu-și poate da demisia. Va fi aruncată însă în afara sistemului atunci când nu va mai fi bună de nimic. Prea bolnavă, uzată atât de mult biologic și psihic, prea vârstnică, femeia care se prostituează va fi oricum la sfârșitul vieții sale.

Unele prostituate declară că atunci când au relații cu clienții se gândesc la alte lucruri, fără a se implica afectiv în actul sexual. Apare astfel o contradicție între rolul sexual și cel comercial, care determină tulburări psihice și chiar probleme fizice. Dincolo de latura ei comercială, sexualitatea poate deveni ceva fără nici o semnificație pentru o prostituată, care se transformă într-o persoană „asexuată”, ce-și interzice să aibă orgasm cu clienții. Aceasta poate determina o congestie pelviană cronică, boala profesională frecventă la prostituate. Ipoteza conform căreia prostituatele sunt cele mai multe nimfomane este eronată, pentru că plăcerea nu face parte din practica profesională.

Oamenii trag concluzii din ceea ce văd și aud, dar gândurile lor sunt legate de eterna condiție umană în care prostituția este un fenomen practicat pretutindeni, aidoma unei industrii. Pretutindeni se vorbește de o nouă ordine morală, dar puțini își mai amintesc că unul dintre apostolii acesteia, cardinalul Daniélou, a murit la 20 mai 1974 în patul unei prostituate, apoi Ron Davies – ministru în cabinetul lui Tony Blair – a demisionat pe această temă în octombrie 1998, după cum a pățit și Dick Morris, consilierul președintelui Clinton, care întreținea în 1996 o prostituată.

Sigur, azi trăim în epoca exotismului, iar tentația de a se cheltui o mică sumă de bani pentru o plăcere scutită de sentimente și de durată este tentantă mai ales pentru cei care au dificultăți de a întreține o relație afectivă.

Un raport de țară, care se referă la Traficul cu Carne Vie, descrie România, alături de țări ca Republica Moldova, Ucraina și altele din fosta Uniune Sovietică, drept țară de plecare, tranzit și, uneori, de destinație a traficului cu femei. Cea mai mare greșeală ar fi să se confunde femeile care doresc, într-adevăr, să facă prostituție, cu acelea care cad victime acestei activități criminale transfrontaliere condusă de puternice rețele de crimă organizată. Femeilor recrutate li se promit un loc de muncă bun în străinătate și acestea pleacă, seduse de un câștig mai bun și de o viață decentă. Majoritatea victimelor care merg în străinătate, dar nu pentru a se prostitua, provin din familii sărace și au o educație precară. Devin victime foarte ușor și sunt extrem de influențabile, ușor de convins. Cele mai multe sunt din nord-estul Moldovei, din județele Iași și Suceava. O statistică a ultimilor ani arată că, de exemplu, numai în 2002 aproape 50% din numărul victimilor repatriate proveneau din această zonă a țării, iar Iașul deține această tristă întâietate în rândul județelor care „livrează” femei pentru prostituție. (Geamănu, Gabriel, „Flacăra”, nr. 8-9, august-septembrie, 2004, pp. 5-10)

Aceste femei care devin vulnerabile au majoritatea între 13 și 25 de ani, un grad scăzut de integrare socială, reprezentări pozitive asupra succesului pe piața forței de muncă în țările Uniunii Europene, o încredere deformată în forțele proprii, desconsideră riscul și, cele mai multe, au legături slabe cu Biserica.

Pleacă afară ca dansatoare, baby-sitter, chelnerițe, lucrătoare în agricultură. Se pleacă din România ca țară de origine prin diverse rute, Bulgaria – Turcia – Europa Occidentală, o altă rută fiind Ungaria – Austria – Europa Occidentală. Cea mai periculoasă este ruta Serbia – Albania – Italia, dacă fetele mai ajung în Italia, pentru că multe au fost ucise în Serbia ori Albania. Trecere frontierei se face legal, pretextând vizitarea unei țări și ilegal, în schimbul unor sume de bani date călăuzelor care cunosc traseele. Fetele sunt apoi vândute. Li se confiscă pașaportul, cele care nu cooperează sunt maltratate, sun sechestrate în locuri izolate, li se interzice comunicarea cu persoane suspecte, sunt violate, înfometate. Încet-încet personalitatea le este distrusă, la fel și rezistența fizică, iar unele ajung la suicid. „Peștii” vând fetele care nu mai au aspect comercial sau în contul unor false datorii. „Peștii” trebuie să-și recupereze investiția, așa spun ei, cu toate că au amortizat-o de mult. Chiar și unii clienți iau fetele și le vând. Unele ajung la disperare și ar face orice să scape, chiar și cu prețul vieții. Apelează la clienți, la Poliție, dar, uneori, sunt confundate cu prostituatele și luate în râs. Cel mai nimerit ar fi să ia legătura cu ambasadele din țările unde sunt forțate să se prostitueze. (Geamănu, Gabriel, „Flacăra”, nr. 8-9, 2004, p. 8)

Organizația Mondială pentru Migrațiune, dar și consulatele se ocupă de repatrierea celor care au norocul să scape. Li se eliberează pașaport consular și documentele de călătorie iar primirea în țară se face de OIM, care le integrează în programe de asistență. Este ultima cale ca femeile să scape de coșmarurile trăite, iar tratamentul este de lungă durată.

Organizația Internațională pentru Migrație (O.I.M.): În 2003 cele mai multe cazuri de femei traficate provin din zona Moldova, 53 %. Județul Iași ocupă primul loc, cu un număr de peste 98 de victime declarate. O.I.M. a mai estimat – cu sprijinul agenților Interpol – și faptul că din afacerile derulate la negru cu femei traficate, la nivel mondial, s-au obținut aproximativ 12 miliarde euro.

De la începutul acestui an, polițiștii de frontieră au depistat 25 de filiere de trafic de carne vie cu 97 de traficanți (90 români și 7 străini), aproximativ 200 de femei traficate pentru prostituție. Realizând un clasament al numărului de cazuri de trafic de carne vie depistate și cercetate de polițiștii de frontieră, se constată că cele mai multe cazuri au fost înregistrate la nivelul frontierelor de sud și de est, restul cazurilor fiind înregistrate la celelalte granițe ale țării. Județele cu cele mai multe cazuri de trafic de persoane sunt, în special, cele unde nivelul de trai al locuitorilor este mai scăzut, ceea ce permite mai lesne traficanților să-și racoleze victimele (promițându-le locuri de muncă bine plătite în străinătate sau câștiguri impresionante, obținute din practicarea prostituției). De asemenea, traficanții din aceste județe „au avut mai ușor oportunitatea” de a intra în legătură (sau au fost chiar ei racolați) cu rețelele de migrațiune, ce au ramificații la nivelul mai multor state, „stimulul” pentru implicarea în această activitate ilicită fiind sumele mari de bani obținute de pe urma persoanelor traficate.

Dacă inițial, în anii `90, tinerele mergeau cu bună știință și pe cont propriu în alte țări (Turcia, Grecia, Italia) pentru a se prostitua și a obține profituri în timp scurt, în prezent aceste activități au luat o altă întorsătură, din cauza creșterii cererii în domeniu și a ingeniozității unor persoane de a obține bani fără muncă. Profitând de naivitatea și disperarea unor tinere de a găsi un loc de muncă cât mai repede și cât mai avantajos, traficanții promit facilitarea angajării în străinătate ca dansatoare, menajere, ospătărițe etc., sau chiar le spun fetelor că urmează să practice prostituția în străinătate, însă nu vor avea probleme și vor obține bani frumoși. Metoda folosită este, fie racolarea directă a fetelor, fie publicarea în diverse ziare a ofertelor de locuri de muncă în străinătate (sub „umbrela” unor firme de impresariat – „fantomă”)

După racolare activitatea de plasare a tinerelor este extrem de bine organizată, fetele fiind preluate de „peștii” din țările de destinație, bătute și forțate să se prostitueze în baruri de noapte sau chiar pe stradă. La nivelul frontierelor române, tinerele depistate de către polițiștii de frontieră ca fiind racolate în vederea practicării prostituției proveneau atât din România, cât și din Republica Moldova și Ucraina, media de vârstă fiind între 18 și 35 de ani sau chiar minore. Țările de destinație ale femeilor traficate erau: Italia, Olanda, Germania, Austria, Grecia, Spania, Cipru, Turcia, Ungaria, Serbia, Bosnia – Herțegovina, Japonia, Liban, odată ajunse la destinație proxeneții confiscându-le pașapoartele pentru a preîntâmpina posibilitatea revenirii lor în țara de origine. După obținerea dreptului de a călători fără viză în spațiul Schengen sunt folosite aceleași metode de racolare și aceleași rute de deplasare, însă tinerele românce sunt scoase legal din țară, sub pretextul unei vizite în străinătate, și sunt însoțite îndeaproape până în țara de destinație de către racolatori, unde sunt „predate” unor patroni de cluburi de noapte. Pentru a nu întâmpina greutăți, traficanții sponsorizează financiar fetele în vederea obținerii documentelor de călătorie (pașaport, asigurare medicală, sumele în valută pe care trebuie să le prezinte la trecerea frontierei de stat), asigurării transportului și chiar achiziționării unei garderobe corespunzătoare, menite să ridice moralul viitoarelor victime. Ulterior, se deplasează împreună cu ele, legal, în „excursie”, sau le asigură transportul până la destinație, fetele fiind instruite să declare la frontieră că se deplasează în scop turistic într-un stat Schengen. ( Cărbunaru, Dan, Adevărul, 2 decembrie – 2004, p. 12)

Legalizarea prostituției

În România prostituția a fost legală doar 31 de ani. Legalizarea s-a făcut în anul 1899. Casele de toleranță erau conduse exclusiv de femei, care selectau fetele, le hrăneau și le ofereau camere mobilate, iar în schimb le luau o cotă din profit. În 1930, guvernul nou ales, numit "purificator", a hotărât desființarea caselor de toleranță.

Prostituția clandestină se practică în România încă de la desființarea bordelurilor de către comuniști, iar după ‘89, fetele dispuse să-și ofere trupul s-au înmulțit spectaculos, astfel că numărul prostituatelor ridicate noaptea de către polițiști este în fiecare lună, de ordinul sutelor. Amploarea fenomenului și gradul ridicat de pericol social au generat inițiativa legalizării prostitutiei, care, intens dezbătută, a iscat nenumărate reacții, care mai de care mai vehemente. De-a lungul anilor, cea mai dură a fost poziția adoptată de Biserica Ortodoxă Română, dar nici parlamentarii cu vederi conservatoare nu s-au lăsat mai prejos.

Legalizarea prostituției a devenit tema de lucru pentru deputați prima dată în 1998, atunci când Mariana Stoica a pus piciorul în prag: Să nu ne facem ca nu există!. Comisia pentru Drepturile Omului s-a pronunțat împotriva inițiativei de a aduce la lumină practicantele sexului contra cost. La sfârșitul anului 2001, mănușa avea să fie aruncată de către premierul Adrian Năstase, care s-a întrebat dacă nu ar fi indicată legalizarea prostituției, ținând cont de răspândirea îngrijorătoare a bolilor cu transmitere sexuală. Chiar a doua zi, PF Teoctist riposta că  Biserica nu va accepta niciodată legalizarea prostituției . În fine, un alt proiect de lege potrivit căruia activitatea prostituatelor ar trebui să se desfășoare sub controlul Ministerului de Interne, Ministerului Sănătății și Ministerului Muncii și Solidarității Sociale a fost depus de Constanta Popa (PRM) la începutul lunii februarie a anului 2003.

Pe 18 iunie 2003, senatorul independent Vasile Duță a depus un nou proiect privind legalizarea prostituției la Biroul Permanent al Senatului, urmând ca normele metodologice să fie emise în maximum trei luni de la adoptarea lui de către parlament. Potrivit legii, prostituția va putea fi practicată la domiciliul persoanei autorizate sau în stabilimente special autorizate în care se pot desfășura “activități cu caracter sexual”. Acestea pot fi prestate numai de persoane care au împlinit 18 ani, iar autorizațiile vor fi eliberate de primării, după ce persoanele în cauză au făcut dovada ca sunt apte din punct de vedere medical. Stabilimentele vor fi conduse de oameni cu vârsta de peste 35 de ani, “cu garanții de onorabilitate”, cu cazierul judiciar sau fiscal curat.

În România, potrivit unui studiu internațional realizat în 2004, existau 300.000 de prostituate. Anul trecut se estima că industria sexului aducea venituri de 300 de milioane de euro. Tarifele pe care prostituatele le percep variază de la 50.000-100.000 de lei, pe centură, până la 1.000 de euro în cazul „damelor de lux”. Dar la un calcul simplu se poate constata că sumele obținute de cele 300.000 de prostituate sunt mult mai mari. Luând un preț mediu de 5 euro, doi clienți pe zi și 200 de zile lucrătoare pe an, rezultă o cifră amețitoare: 600 de milioane euro. Dacă această afacere ar fi impozitată cu cota unică de 16%, statul ar încasa 96 de milioane de euro.

Estimările oficiale au arătat că prostituatele care „muncesc" în străinătate trimit în țară, anual, peste 25 de milioane de euro. Ne impunem pe piața occidentală prin frumusețea recunoscută a româncelor, dar și prin prețurile de dumping. 40% din prostituatele care „lucrează" în Franța sunt românce. Ministerul de Interne francez susține că prostituatele noastre se clasează pe primul loc în Europa în privința sumelor repatriate, ele trimițând în România, în fiecare an, peste 5 milioane de euro. Bulgăroaicele se află pe locul doi. (Istrate, Ovidiu, „Săptămâna Financiară”, 04 aprilie 2005, pag.3)

În care țări este legalizată prostituția și în care nu?

Prostituția este considerată legală în majoritatea statelor din Europa, incluzând Franța, Germania, Anglia sau Danemarca. Alte state care au legalizat prostituția sunt Canada, Mexic, cea mai mare parte din America de Sud, Israel, Australia și aproape toată Asia, țările din sud-estul acestui continent fiind renumite pentru turismul sexual, care atrage milioane de turiști anual. În schimb, prostituția este interzisă și sancționată în țările din sudul Europei, cum ar fi Spania și Italia, și în Statele Unite.

În România legalizarea prostituției ar putea intra în vigoare la 1 ianuarie 2006. Doi deputați PSD, Cosmin Nicula și Nicolae Banicioiu, lucrează la un proiect de act normativ prin care această activitate să fie reglementată.

Pe lângă banii care ar veni la buget, sume deloc neglijabile, principalele avantaje ale legalizării prostituției sunt reducerea criminalității în domeniu și separarea prostituatelor care "prestează" de bună voie de cele care sunt forțate să facă acest lucru. În plus, prostituatele ar beneficia de asigurări sociale și ar fi obligate la controale medicale regulate. Bordelul poate aduce beneficii prin aceea că:

Presupune o protecție clinică.

Anulează evaziunea fiscală.

Implică un control mai atent al fenomenului.

Ajută la o mai drastică penalizare (care astfel nu mai este contradictorie legilor europene) a prostituției stradale.

Asigură un trai decent celor care exercită această „profesie“ eliberați de sub tirania „peștilor“.

Previne nașteri necontrolate care au deseori urmări tragice pentru copiii astfel născuți.

Pe de altă parte, a devenit la fel de clar că legalizarea prostituției are drept consecință compromiterea morală a Statului, obligat să respecte afinitățile spirituale ale unei populații majoritar ortodoxă, introduce – în consecință – o nedorită tensiune între Stat și Biserică. Printre argumentele contra, excluzându-le pe cele de ordin moral, se numără studiile care au demonstrat ca în statele unde s-a legiferat prostituția nu s-a înregistrat o creștere a veniturilor la buget deoarece numărul clienților este foarte greu de cuantificat. De asemenea, în zonele unde sunt amplasate bordeluri criminalitatea a crescut cu procente cuprinse între 20% și 100%, iar valoarea terenurilor adiacente a scazut semnificativ. (www. revistapresei.ro)

Capitolul V

Analiză de presă asupra cotidienelor naționale

„Adevărul” și „Național”

O practică actuală dar și cu trecut istoric este comerțul cu persoane (femei în special) în scop declarat sau mascat de a ajunge pe piața comercializării sexului. Rețele tot mai bine organizate, constituite din recrutori, călăuze, gazde și traficanți, fac din acest tip de comerț o ocupație rentabilă. Proxeneții s-au specializat în organizarea traficului de femei, în special, cărora li se promit ocupații tentante ca dansatoare sau lucrătoare în baruri și restaurante, baby-sitter. Marfa – femei – este vândută en gros și revândută en détail. Proxeneții s-au exersat în recrutarea practicantelor, în folosirea diferitelor mijloace de a stabili relațiile cu ele prin seducție, șantaj, violență, în organizarea întâlnirilor cu clienții și administrarea bugetului, în recrutarea intermediarilor – portari, șoferi, a clienților. Ca practicante sunt recrutate persoane vulnerabile provenite din regiuni și cartiere marcate de sărăcie, din familii „problemă”, din instituții de ocrotire, persoane cu nivel redus de educație, cu dorința independenței financiare și a realizării personale în străinătate. Promisiunile de angajare ca barmane, chelnerițe, dansatoare, baby-sitter sunt amăgiri și tinerele sunt vândute, sechestrate și obligate să se prostitueze.

Și turismul sexual reprezintă una dintre cele mai profitabile afaceri din întreaga lume, chiar dacă se află în limitele sau în afara legii. Cetățenii țărilor dezvoltate, săturați de atâta bine economic, se stresează să găsească noi și noi distracții care să-i scoată din imponderabilitatea erotică ce i-a cuprins. Astfel că nu se uită la bani și aleg tot felul de destinații exotice „pentru a-și împlini fantasmele sexuale”.

A. Metodologie (după Sachelarie, Octavian, Mihail, Mass media sub imperiul violenței, Pitești, Editura Lică, 2002,):

Cotidienele abordate sunt Adevărul și Național.

Perioada analizată: anii 2003 – 2004.

Obiectivele analizei de presă:

Surprinderea modului în care sunt prezentate articolele despre prostituție

2. Semnalarea articolelor în paginile cotidienelor și prezența/absența fotografiilor (alb-negru sau color) care însoțesc textul scris.

3. Dimensiunile articolului (spațiul tipografic alocat)

4. Titlurile articolelor (vezi anexele 1-4 – pag. 75-78 – nr. de art.

B Constatări principale:

Număr de articole:

În urma consultării cotidienelor Adevărul și Național în perioada 2003 – 2004 am constatat mediatizarea a 287 de articole despre prostituție. Situația este prezentată astfel:

NAȚIONAL – 2003: 93 de articole – 58,12 % din total articole prezentate (vezi tabelul numărul 1, pag. 56)

ADEVĂRUL – 2003: 67 de articole – 41,88 % din total articole prezentate (vezi tabelul numărul 1, pag.56)

Tabelul nr. 1

Numărul de articole mediatizate în 2003

Sursa: „Național” și „Adevărul” – 2003

NAȚIONAL – 2004: 70 de articole – 55,12 % din total articole prezentate (vezi tabelul numărul 2)

ADEVĂRUL – 2004: 57 de articole – 44,88 % din total articole prezentate (vezi tabelul numărul 2)

Tabelul nr. 2

Numărul de articole mediatizate în 2004

Sursa: „Național” și „Adevărul” – 2004

NAȚIONAL 2003 + 2004: 163 de articole prezentate – 56,8 % (vezi tabelul numărul 3)

ADEVĂRUL 2003 + 2004: 124 de articole prezentate – 43,2 % (vezi tabelul numărul 3)

Tabelul nr. 3

Total articole mediatizate în 2003 și 2004

Sursa: „Național” și „Adevărul” – 2003, 2004

Se poate constata că, pe ansamblu Național prezintă în paginile sale mai multe articole de prostituție decât Adevărul (56,8% din totalul articolelor prezentate în perioada 2003 – 2004).

Distribuția pe luni a articolelor despre prostituție:

În ceea ce privește distribuția pe luni a articolelor despre prostituție prezentate în cele două cotidiene, în cursul anilor 2003 – 2004, este sintetizată în tabelul numărul 4 (pag. 58), tabelul numărul 5 (pag.59) și tabelul numărul 6 (pag. 60).

Tabelul nr. 4

Distribuția pe luni a articolelor despre prostituție prezentate în presa națională în 2003

Sursa: „Național” și „Adevărul” – 2003

Tabelul nr. 5

Distribuția pe luni a articolelor despre prostituție prezentate în presa națională în 2004

Sursa: „Național” și „Adevărul” – 2004

Tabelul nr. 6

Totalul articolelor despre prostituție mediatizate în anii 2003 – 2004.

Sursa: „Național” și „Adevărul” – 2003, 2004

Pe total acte prezentate se constată că lunile februarie și iulie (2003) și octombrie (2004) dețin supremația în mediatizarea unor articole despre prostituție (21 art. – 13,12 %, 22 art. – 13, 75 % și respectiv 17 art. – 13,39 %). Aceeași ierarhie se păstrează și pentru fiecare dintre cele două cotidiene analizate (vezi tabelele 4 și 5, pag. 58, respectiv 59).

Astfel Național mediatizează în:

luna februarie (2003) 10 articole despre prostituție (10,76 %)

luna iulie (2003) 8 articole despre prostituție (8,6%)

luna octombrie (2004) 7 articole despre prostituție (10 %)

Adevărul mediatizează în:

luna februarie (2003) 11 acte de prostituție (16,41 %)

luna iulie (2003) 14 acte de prostituție (20,9 %)

luna octombrie (2004) 10 acte de prostituție (17,54 %)

Lunile în care mediatizarea prostituției este cea mai redusă sunt mai și decembrie (2003) și ianuarie, mai, iulie (2004):

mai (2003) – 4 articole (2,5 %)

decembrie (2003) – 8 articole (5 %)

ianuarie (2004) – 8 articole (6,31 %)

mai (2004) – 8 articole (6,31%)

iulie 2004 – 9 articole (7,08 %) din totalul articolelor despre prostituție semnalate. (vezi tabelul numărul 5, pag. 59)

Pentru cotidianul Național, luna mai (2003) este luna cu cele mai puține articole despre prostituție prezentate – două articole (2,15 %) și mai (2004) – 3 articole (4,3 %), în timp ce pentru Adevărul: luna decembrie (2003) – un articol (1,5 %) și lunile ianuarie și iulie – două articole (3,5 %) sunt lunile cele mai „sărace” în evenimente despre prostituție.

Concluzie:

Mediatizarea prostituției caracterizează ambele cotidiene analizate, ca număr de articole, Național ocupă primul loc. (vezi tabelul nr. 6, pag. 60)

Modul de plasare în pagini a articolelor despre prostituție

După analiza de presă a celor două cotidiene reiese faptul că materialele de presă care abordează fenomenul prostituției sunt plasate pe anumite pagini, formând, de fapt, conținutul unor rubrici permanente. În general cele două cotidiene apar astfel:

NAȚIONAL – 12 pagini

ADEVĂRUL – 16 pagini, ajungându-se la 20 de pagini în cazul unor evenimente deosebite.

În cazul cotidianului Național articolele despre prostituție apar în general, sub rubricile „Eveniment”, „La zi”, „Fapt divers”, rubrici pe care le regăsim în paginile 3 și 6 ale ziarului. Astfel, pentru anii 2003 – 2004, din cele 163 de articole prezentate, 63 (21,95 %) de articole au fost abordate în pagina 3. În pagina șase au fost prezentate 35 de articole (12,2 %), (vezi tabelul nr. 9, pag. 64)

În ceea ce privește cotidianul Adevărul, articolele despre prostituție apar în cele mai multe situații, în rubricile „Flagrant” și „Actualitate”. Paginile pe care sunt repartizate aceste rubrici diferă. Astfel pentru anii 2003 – 2004, din cele 124 de articole mediatizate, 19 (6,62 %) articole au fost abordate în pagina 10. În pagina 11 au fost prezentate 15 articole (5, 22 %), (vezi tabelul nr. 9, pag. 64)

În ceea ce privește plasarea articolelor în pagini pe primul loc avem:

În 2003:

NAȚIONAL – pagina 3 = 30 de articole (32,26 %), (vezi tabelul numărul 7, pag.62)

ADEVĂRUL – pagina 11 = 12 articole (17,92 %), (vezi tabelul numărul 7, pag. 62)

Tabelul nr. 7

Paginile pe care NAȚIONAL și ADEVĂRUL prezintă articolele despre prostituție în anul 2003.

Sursa: „Național” și „Adevărul” – 2003

În 2004:

NAȚIONAL–pagina 3 = 33 de articole (47,14 %), (vezi tabelul numărul8)

ADEVĂRUL – pagina 10 = 10 articole (17,5 %), (vezi tabelul numărul 8)

Tabelul nr. 8

Paginile pe care NAȚIONAL și ADEVĂRUL prezintă articolele despre prostituție în anul 2004.

Sursa „Național” și „Adevărul” – 2004

Tabelul nr. 9

Paginile pe care NAȚIONAL și ADEVĂRUL prezintă articolele despre prostituție în anii 2003 + 2004.

Sursa: „Național” și „Adevărul” – 2003, 2004

Urmează:

pagina 6 (Național – 2003) – 26 de articole (27,95 %)

pagina 1 (Adevărul – 2003) – 10 articole (14,92 %)

pagina 7 (Național – 2004) – 17 articole (24,3 %)

pagina 14 (Adevărul – 2004) – 9 articole (15,78 %) etc.

Numărul de articole despre prostituție semnalate pe prima pagină.

Din totalul de 287 de articole despre prostituție mediatizate pe parcursul anilor 2003 – 2004 de cotidienele Național și Adevărul, 20 de articole (6,97 %) au fost semnalate pe prima pagină. (vezi tabelul nr. 9, pag. 64).

Cotidianul Național a semnalat pe prima pagină 3 articole despre prostituție, adică 1,04 % din totalul articolelor mediatizate în 2003 și 2004. Cotidianul Adevărul a semnalat pe prima pagină 17 articole despre prostituție, adică 13,72%. Diferența dintre cele două cotidiene este semnificativă, Adevărul acordând mai multă importanță publicării acestui fenomen pe prima pagină decât Naționalul.

Numărul de articole despre prostituție în funcție de spațiul tipografic alocat (cm²)

Situația este prezentată în tabelele 10 (pag. 66), 11 (pag. 67),12 (pag.68).

Tabelul nr. 10

Numărul de articole de prostituție prezentate de cotidienele NAȚIONAL și ADEVĂRUL în 2003, în funcție de spațiul tipografic alocat (cm²).

Sursa: „Național” și „Adevărul” – 2003

Tabelul nr. 11

Numărul de articole de prostituție prezentate de cotidienele NAȚIONAL și ADEVĂRUL în 2004, în funcție de spațiul tipografic alocat (cm²)

Sursa: „Național” și „Adevărul” – 2004

Tabel nr. 12

Totalul articolelor despre prostituție prezentate de cotidienele NAȚIONAL și ADEVĂRUL în 2003 + 2004, în funcție de spațiul tipografic alocat (cm²)

Sursa: „Național” și „Adevărul” – 2003, 2004

Pe primul loc în 2003 se situează spațiul tipografic 351 – 400 cm² pentru Național (15 articole – 16,13 %), iar pentru Adevărul spațiul tipografic 51 – 100 cm² (18 articole – 26,86 %), (vezi tabelul nr. 10, pag. 66). În 2004, pe primul loc la ambele cotidiene se situează spațiul tipografic 151 – 200 cm²: Național – 10 articole (14,3 %) și Adevărul 13 articole (22,8 %), (vezi tabelul nr. 11, pag. 67). Pe primul loc în 2003 + 2004 se situează spațiul tipografic 351 – 400 cm² pentru Național (21 articole – 12,88%), iar pentru Adevărul spațiul tipografic 51 – 100 cm² (29 articole – 23,4%), (vezi tabelul nr. 12, pag. 68).

Pe locurile următoare apar următoarele spații tipografice:

2003:

NAȚIONAL: 51-100 cm² (13 articole – 13,98 %), 101 – 150 cm² (10 articole – 10,75 %) etc.(vezi tabelul nr. 10, pag. 66)

ADEVĂRUL: 101-150 cm² (10 articole – 14,93 %), 151 – 200 cm² (12 articole – 17,92 %) etc. .(vezi tabelul nr. 10, pag. 66)

2004

NAȚIONAL: 101- 150 cm² (8 articole – 11,45 %) – (vezi tabelul nr. 11, pag.67)

ADEVĂRUL: 51 – 100 cm² (11 articole – 19,3 %) – (vezi tabelul nr. 11, pag.67)

2003 + 2004:

NAȚIONAL: 51 – 100 cm² (20 de articole – 12,28 %) – (vezi tabelul nr. 12, pag.68)

ADEVĂRUL: 151 – 200 cm² (25 de articole – 20,17 %) – (vezi tabelul nr. 12, pag.68)

Numărul de articole despre prostituție în funcție de numărul de imagini tipografice care însoțesc textul tipărit și de culoarea acestora

Situația este prezentată în tabelul numărul 13, pag. 70.

Pe ansamblul celor două cotidiene analizate, din totalul de 287 de articole 63 sunt însoțite de fotografii (21,95 %). Dintre acestea 38 de articole (13,24 %) aparțin cotidianului Național, iar 25 (8,71 %) aparțin cotidianului Adevărul. (vezi tabelul nr. 13), pag. 70).

În cazul celor 63 de articole despre prostituție însoțite de fotografii s-au folosit 53 (84,13 %) de fotografii alb – negru și 10 (15,87 %) fotografii color.

Tabel nr. 13

Numărul de articole despre prostituție în funcție de culoarea folosită.

Sursa: „Național” și „Adevărul” – 2003, 2004

În ceea ce privește fenomenul prostituției presa reliefează două situații:

Femei care practică prostituția din proprie inițiativă.

Femei racolate și obligate să se prostitueze.

Situația este prezentată în tabelul numărul 14, pag. 71.

Din totalul de 287 de articole, prezentate de cele două cotidiene naționale, Adevărul și Național, 199 abordează prima categorie și 88 pe cea de-a doua. Astfel:

2003:

NAȚIONAL: 73 de articole despre femei ce practică prostituția de bună voie și 20 de articole despre femei obligate să facă acest lucru. (vezi tabelul nr. 14, pag. 71)

ADEVĂRUL: 32 de articole despre prostituate și 35 de articole despre femei racolate. (vezi tabelul nr. 14, pag. 71)

2004:

NAȚIONAL: 59 de articole despre prostituate și 11 articole despre femei constrânse să practice această „meserie”. (vezi tabelul nr.15, pag. 72)

ADEVĂRUL: 35 de articole despre lucrătoare în industria sexului și 22 de articole despre femei răpite și obligate să se prostitueze. (vezi tabelul nr. 15, pag. 72)

Dacă la cotidianul Adevărul diferența între articolele despre prostituția practicată de bună voie și cea practicată forțat nu este foarte mare (57 de articole despre femei racolate și 67 de articole despre prostituate), la cotidianul Național lucrurile stau altfel ( 31 de articole despre femei racolate și 132 de articole despre prostituate). Diferența este semnificativă. De aici derivă interesul mai pronunțat acordat de Național prostituției ca practică benevolă în timp ce Adevărul pune accent mai mult pe mediatizarea cazurilor de sechestrare și obligare a femeilor să se prostitueze. (vezi tabelul numărul 16, pag. 72)

Tabel nr. 14

Numărul articolelor despre prostituție în funcție de modul de practicare – 2003

Sursa: „Național” și „Adevărul” – 2003

Tabel nr. 15

Numărul articolelor despre prostituție în funcție de modul de practicare – 2004

Sursa: „Național” și „Adevărul” – 2004

Tabel nr. 16

Numărul articolelor despre prostituție în funcție de modul de practicare – 2003+2004

Sursa: „Național” și „Adevărul” – 2003+2004

CONSTATĂRI FINALE

Lucrarea propune un posibil mod de abordare a fenomenului de comercializare a sexului prin prostituție, fenomen complex, prezent în toate timpurile, la toate popoarele, influențat de modele mitice, religioase, culturale, și nu un răspuns ferm la întrebarea dacă ar trebui sau nu legalizată prostituția în țara noastră.

Istoria confirmă faptul că o soluție ideală privind comercializarea sexului prin prostituție nu s-a găsit niciunde și nicicând, că de-a-lungul timpului, au alternat măsurile juridice și organizatorice de acceptare legală cu cele interdictive, că recunoașterea sau legalizarea ei nu a exclus și nu exclude manifestarea ei clandestină. Fenomenul prostituției a generat atitudini individuale și sociale de venerare și respect, de tolerare, de indiferență, de condamnare.

În țara noastră, perioada de tranziție la o societate democratică și la o economie performantă și concurențială a înlesnit, pe considerentul sărăciei și al dorinței de liberă exprimare, crearea unei piețe clandestine a comercializării sexului. Sensibilizată, opinia publică s-a raportat la această realitate prin atitudini pro și contra referitoare la reglementarea juridică permisivă, la legalizarea prostituției.

Urmărind acest fenomen în presă timp de doi ani de zile am constatat că există un adevărat flagel care se extinde pe zi ce trece.

Analiza de presă pe fiecare cotidian demonstrează interesul mai înalt al cotidianului Național pentru mediatizarea prostituției. Diferența față de Adevărul nu este foarte mare dar există. Aceasta este de aproape 14 procente. În timp ce Adevărul semnalează 43,2 % din totalul articolelor publicate de cele două cotidiene în intervalul de timp 2003 – 2004, cotidianul Național semnalează 56,8 %.

Ceea ce mai trebuie subliniat este faptul că Național prezintă în cea mai mare parte articole despre prostituate care practică benevol această „meserie”, în timp ce Adevărul scoate în relief situația unor fete ce au fost racolate și obligate să se prostitueze.

Nu mai putem fi nepăsători și indiferenți față de prostituție. Trebuie să facem ceva! Statul trebuie să reglementeze într-un fel această practică.

Anexa 1

Titluri de articole apărute în Adevărul – 2003

Sute de traficanți de carne vie și peste 1700 de migranți ilegal depistați în operațiunea „Mirage”. (Adevărul, 22 ianuarie, p. 9)

Adolescentă de 16 ani vândută pentru 100 de dolari proxeneților din Calea Plevnei. (Adevărul, 14 februarie, p. 9)

O timișoreancă, vândută unui sârb cu 300 de dolari. (Adevărul, 17 februarie, p. 11)

Procurorul Ioan Bodogai a fost arestat pentru trafic de prostituate. (Adevărul, 24 martie, p. 14)

Spaniolii au anihilat o rețea de „pești” și falsificatori români. (Adevărul, 04 iunie, p. 12)

Românce – victime ale sclaviei sexuale practicată în țări ale fostei Iugoslavii. (Adevărul, 25 iulie, p. 2)

Majoritatea prostituatelor din Oradea depistate cu sifilis. (Adevărul, 01 august, p. 3)

Prostituate răpite din Bacău – eliberate de poliție din bordelul de pe Calea Moșilor 134. (Adevărul, 03 septembrie, p. 11)

Sclavie sexuală – 200 000 de victime anual. (Adevărul, 23 septembrie, p. 13)

Linie telefonică gratuită pentru victimele traficului de carne vie. (Adevărul,03 octombrie, p.10)

Patru fete eliberate de polițiștii bucureșteni. (Adevărul, 10 noiembrie, p. 9)

O studentă de 20 de ani, drogată și bătută pentru a se prostitua în Olanda (Adevărul, 16 decembrie, p. 10)

Anexa 2

Titluri de articole apărute în Național – 2003

O româncă a ajuns damă de companie pe un vas pentru croaziere de lux pe Oceanul Pacific. (Național, 17 ianuarie, p. 2)

Primul bordel cu chinezoaice din România. (Național, 06 februarie, p. 2)

Prostituatele din Capitală au refuzat să „presteze” pentru clienți arabi. (Național, 21 martie, p. 5)

Prostituatele românce datorează zeci de miliarde statului. (Național, 08 mai, p.1)

Rackeții le-au furat „peștilor” bucureșteni 18 prostituate de lux. (Național, 10 iunie, p.3)

România este sursă și țară de tranzit pentru traficul de persoane. (Național, 13 iunie, p.3)

Prostituate cu diplomă de „meseriașe”. (Național, 09 iulie, p. 3)

Bătută cu bâta de baseball și obligată să facă sex cu drogați. (Național, 17 iulie, p. 7)

O prostituată minoră i-a furat unui client opt telefoane mobile. (Național, 04 august, p.1)

Prostituatele de lux și-au făcut condică de sugestii și reclamații. (Național, 03 septembrie, p. 3)

Prostituția crește alarmant, tarifele sunt aceleași. (Național, 17 octombrie, p. 6)

La Orăștie a apărut primul „holding” de prostituate.( Național, 30 octombrie, p. 3)

O puștoaică de 16 ani a „botezat” bărbații din vreo șase sate cu sifilis. (Național, 08 noiembrie, p. 2)

O ieșeancă s-a prostituat pentru a se opera în Elveția. (Național, 27 noiembrie, p. 3)

Prostituatele și proxeneții români au speriat Parisul. (Național, 28 noiembrie, p. 3)

La 25 de ani, amendată de 75 de ori pentru prostituție. (Național, 16 decembrie, p. 7)

Răpită de pe stradă și obligată să se prostitueze. (Național, 24 decembrie, p. 3)

Anexa 3

Titluri de articole apărute în Adevărul – 2004

Prostituate minore – „închiriate” cu un milion de lei pe oră. (Adevărul, 23 ianuarie, p. 11)

Elevă din Vaslui vândută unor proxeneți cu 500 000 de lei. (Adevărul, 08 martie, p. 9)

Aproape 1 000 de traficanți de carne vie – cercetați de Poliție. (Adevărul, 11 martie, p.10)

Minoră de 15 ani – vândută proxeneților pentru 200 de dolari. (Adevărul, 15 aprilie, p.6)

Zeci de fete vândute de proxeneți cu 200 de euro patronilor unor bordeluri clandestine. (Adevărul, 19 aprilie, p.14)

Sute de fete – exploatate, anual, de rețele internaționale de proxeneți. (Adevărul, 03 mai, p. 7)

O tânără din Ilfov sechestrată și forțată să se prostitueze în București. (Adevărul, 10 mai, p. 14)

Tânără din Olt – sechestrată și obligată timp de șase ani, să se prostitueze. (Adevărul, 19 august, p. 5)

Polițiști, membri ai unei rețele de traficanți de persoane, arestați de procurorii prahoveni. (Adevărul, 14 septembrie, p. 12)

Zonele sărace ale țării – raiul traficanților de carne vie. (Adevărul, 11 octombrie, p. 10)

Alina a fost abuzată sexual de 5-6 bărbați în fiecare noapte. (Adevărul, 23 octombrie, p.11)

Fete din România provenite din case de copii, vândute „la licitație” ca prostituate în Italia. (Adevărul, 01 noiembrie, p. 10)

„M-a obligat să avortez, și la o săptămână m-a bătut ca să mă întorc la clienți.” (Adevărul, 26 noiembrie, p. 16)

Minoră de 15 ani – răpită și obligată să se prostitueze. (Adevărul, 02 decembrie, p. 12)

Anexa 4

Titluri de articole apărute în Național – 2004

O tânără din Galați susține că a fost sechestrată două luni și violată. (Național, 07 ianuarie, p. 7)

Ieșencele au cucerit Vestul cu prostituția. (Național, 09 ianuarie, p. 6)

România, țara unde proxeneții câștigă mai mult decât traficanții de droguri. (Național, 17 februarie, p. 3)

12% din tinerele românce – vulnerabile față de traficul de carne vie. (Național, 24 martie, p. 3)

UE extinsă, bucuria prostituatelor din Est. (Național, 14 aprilie, p. 7)

Multe românce printre victimele proxeneților din Kosovo. (Național, 10 mai, p. 6)

Profesoară în România, prostituată în Africa de Sud. (Național, 18 iunie, p. 3)

Prostituatele de pe litoral și-au tras tarif unic: 1 000 000 de lei. (Național, 09 iulie, p.3)

Prostituatele cer dublu pentru a se lăsa filmate „la lucru”. (Național 18 august, p. 8)

www. dame de companie. org, site-ul care te învață cum să nu iei țeapă de la „fetițe”. (Național, 27 septembrie, p.3)

Băsescu susține căsătoriile homosexuale și recunoaște că a frcventat prostituate. (Național, 27 octombrie, p. 4)

Moldovence „fierbinți” pe bandă rulantă. (Național, 20 noiembrie, p. 7)

Din cauza prostituției și a drogurilor, crește numărul adulților infectați cu HIV (Național, 14 decembrie, p. 4)

210 prostituate și 1.676 de cerșetori depistați anul acesta de Poliția de Frontieră (Național, 27 decembrie, p. 6)

BIBLIOGRAFIE

B

Biblia sau Sfânta Scriptură, București, editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, 1997.

C

CĂRBUNARU, Dan, Adevărul, decembrie – 2004.

Codul penal, București, Editura Atlas Lex, 1997.

G

GEAMĂNU, Gabriel, Flacăra, august – septembrie, 2004.

GOODE, Erich, Deviant Behavior, New Jersey, Prentice – Hall, Englewood Cliffs, 1990.

I

ISTRATE, Ovidiu, Săptămâna Financiară, aprilie – 2005.

L

LOMBROSO, C., FERRERO, G., La femme criminelle et la Prostituée, Paris, ancienne librairie germer baillière et Félix Alcan, 1896.

M

MACAVEI, Elena, PEDAGOGIE – Teoria educației, vol. II, București, Editura Aramis, 2002.

MACAVEI, Elena, Prostituția Între ignorare și mistificare, Sibiu, Editura ANTET XX PRESS, 2005.

MAHONEY, E., R., Human Sexuality, New York, McGraw – Hill, Inc., 1983.

MANSSON, Sven – Axel, L`homme dans le commerce du sexe, Paris, Albin Michel, 1992.

P

POLLAUD-DULIAN, Marcel, Sclavia în zilele noastre, Paris, Les Éditions ouvrières, 1967.

R

RĂDULESCU, M., Sorin, Sociologia și istoria comportamentului sexual deviant, București, Editura NEMIRA&CO, 1996.

RELGIS, Eugen, Istoria sexuală a omenirii, București, Editura Pacifica, 1994.

S

SACHELARIE, Octavian, Mihail, Mass media sub imperiul violenței, Pitești, Editura Lică, 2002

SOLÉ, Jacques, L`amour en Occident a l`epoque moderne, Paris, Albin Michel, 1976.

STANCA, Dominic, VOINA, Aurel, Prostituția și boalele venerice, Cluj, Tipografia DR.S. Bornemisa, 1922.

T

TROYAT, Henri, Ecaterina cea Mare (Romanul unei împărătese), București, Editura Humanitas, 2000.

V

VETSYAYANA, Kama Sutra. Arta hindusă a iubirii fizice, Craiova, Editura Star Trafic S.F., 1991.