Fenomenul Neoreligios In Lumea de Azi

INTRODUCERE

‘‘Secolul XXI va fi religios sau nu va fi deloc’’ , afirma André Malreaux la sfarșitul secolului XX. Mult timp aceasta afirmație a fost privită ca un vot de încredere la adresa marilor religii sau Bisericilor tradiționale, atât de majoritatea celor implicați in studierea si observarea vieții religioase, dar mai ales de Bisericile in sine (cu precadere din Apus).

Afirmația lui Malreaux devenea mai mult o sentința sau un‘‘must be’’, un fel de ‘‘wishfull thinking’’, oferind o portița de scăpare pentru marile credințe din capcana secularizarii si a alienarii socio-religioase în care se gaseau. Realitatea începutului de secol XXI vine însa să dezică această afirmație sau cel puțin sensul în care ea a fost ințeleasă. In contextul unui secol XX marcat de rațiune, știință, tehnologie și plasare a credinței în desuetudine, Malreaux își baza afirmația pe acea trăsătură înnăscută, și imposibil de eliminat, a ființei umane, care este religiozitatea, setea de transcendent, setea de Dumnezeu. Malreaux nu s-a inșelat; doar cei care n-au perceput avertismentul subtil pe care l-a lansat: secolul XXI v-a fi religios cu orice preț !

Mircea Eliade spunea că ‘‘sacrul este un element în structura conștiinței’’, și că începând chiar de la ‘‘nivelurile cele mai arhaice ale culturii, a trăi ca ființă umană este in sine un act religios (…). Altfel spus, a fi sau mai degrabă a deveni om înseamnă a fi « religios »’’. Pentru omul actual acest imperativ spiritual și ființial a căpătat accente exterme.

Nevoia omului modern de regăsire a sinelui, de comunicare cu transcendentul, de aflare a unor răspunsuri concrete, valabile, și mai ales imediate la angoasele pe care filosofia mundana a secolului XX nu numai că nu i le-a rezolvat, ba le-a si exacerbat, nu mai putea astepta lenta dezmeticire a religiozitatii traditionale. Intr-un astfel de context, ‘‘hommo religiosus modern’’ și-a manifestat libertatea de a crede si a practica orice formă de religiozitate care vine în întâmpinarea nevoilor sale spirituale. Astfel ceea ce a început la sfarșitul secolului XIX în America sub forma unor dizidențe din protestantism, apoi ceea ce a aparut timid, obscur si aparent dezorganizat, ca o alternativă religioasă de inspirație orientală prin anii 1960, a devenit astăzi o realitate nu doar imposibil de trecut cu vederea ci chiar o parte importantă din ceea ce înseamnă religie si religiozitate. Termeni ca ‘‘secte’’, ‘‘noi mișcări religioase’’ sau ‘‘noua spiritualitate’’ au devenit mai prezenți în viața noastră cotidiană decât s-a întâmplat în alte perioade istorice.

Ca terminologie științifică, noțiunea de ’’noi mișcări religioase’’ este introdusă prin anii 1970 de H.W.Tuner. Acesta se referea mai ales la întâlnirea dintre anumite religii autohtone cu cultura europeană, în diferite zone ale lumii, fapt ce a dus la schimbari religioase radicale. Noile mișcări religioase se disting de sectele clasice prin faptul că nu sunt rezultatul unui proces de sectarizare, ci îsi formează individualitatea datorită unei creativitați religioase.

Trebuie să mărturisesc că în alcătuirea acestei lucrări am pornit având cunoștințe personale incomplete și puțin structurate în ceea ce privește fenomenul neoreligios, dar și o serie de prejudecăti, pe cât de inevitabile din cauza informarii pasagere si aleatorii, pe atât de comode si puternice. Acest lucru se datora faptului că a devenit o obișnuință sau mai degrabă o comoditate să privim cu ochi critici, negativi și blamatori tot ce înseamnă manifestare religioasă alta decât cea pe care o stim, o practicăm sau o moștenim. In cel mai bun caz atitudinea fată de o altă credință este una indiferentă, manifestată în expresii de genul : ‘‘Nu știu’’ sau ‘‘Nu mă interesează’’.

Este foarte ușor, este foarte la îndemană să respingi sau să blamezi o altă credință religioasă mai ales atunci când crezi cu tărie în superioritatea propriei tale credințe, însă este un lucru foarte periculos când aceasta se face doar în virtutea unor clișee sau idei preluate ca valabile, fară o cunoaștere obiectivă și multilaterală a realitații. Cu atât mai mult în cazul NMR care manifestă o diversitate doctinară si o capacitate de transformare și evoluție extraordinară.

Recrudescența NMR din ultimii ani a reprezentat și reprezintă o provocare nu doar pentru Biserică ci și pentru întreaga structură a societații. Este evident faptul că formațiunile religioase sectare au încetat de mult să mai fie doar o problemă de competența Bisericii, și că aria lor de preocupare și actiune a depășit de mult granițele religiosului. De cele mai multe ori, credința, principiile religioase sunt doar o scuză la îndemană pentru dezvoltarea și propagarea unor idei sau practici cât se poate de lumești. Biserica nu se poate mulțumi doar în a constata, a exclude si a se dezice de ideile ce nu-i aparțin. Aceasta e o atitudine defensivă ce încurajează apariția sectelor și proliferarea unor mișcări similare. Prin însăși natura ei, prin însăși statutul ei, Biserica, ‘‘stâlp și temelie a adevărului’’(I Tim.3,15), va fi mereu prinsă în focul încrucișat al ideilor și practicilor pseudo-religioase.

NMR au devenit un fel de sperietoare a secolului XX pentru tot ce înseamnă religie instituționalizată. Iar acest lucru se observă cel mai bine în Occident. Bisericile pornesc din start cu un mare handicap psihologic, pentru că se găsesc în tabara defavorizată de gandirea modernă, a traditionalului și a precedentului. A precedentului în sensul că aproape fiecare nouă formațiune religioasă ce apare împuținează numarul adepților Bisericilor tradiționale, fară ca acestea să poată împiedica decisiv acest lucru. Este adevarat că Bisericile occidentale se regasesc în aceasta imagine. Mai puțin Biserica Ortodoxă, sau ca să spun așa, creștinismul răsaritean. Acum însa la porțile lui se profilează aceași soartă. De aceea cred că NMR reprezintă pentru Biserica Ortodoxă o provocare, dar și viceversa : spiritualitatea si gândirea răsaritean-ortodoxă este diferită de cea apuseană-catolică și protestantă. Totuși și aici NMR au speculat și speculează anumite lipsuri și particularități de ordin religios, social-economic și istoric. Ceea ce în Occident e o certitudine și o stare de fapt, în Răsărit e încă la stadiul de eventualitate. De aceea cred că o cunoaștere cât mai bună și mai amănunțită a noii religiozități este necesară, nu doar pentru a satisface o curiozitate intelectuală sau academică, ci mai ales pentru a contracara și a compensa ceea ce Biserica Ortodoxă deja a pierdut în plan socio-religios în favoarea NMR. Crestinismul răsăritean pornește, sau cel puțin pornea, cu un avantaj fața de cel occidental în confruntarea cu NMR și cu tot ceea ce presupune un astfel de fenomen. Occidentul n-a avut o perioadă de pregatire, de ‘‘observare’’.

La o altă scară, istorică, am putea afirma că dacă pâna acum, în mai toate perioadele istorice și în momentele de răscruce ale continentului european (invazii, cuceriri, războaie, influiențe culturale sau religioase), Răsăritul a fost zona ‘‘tampon’’ ce a filtrat și a absorbit șocul inițial, permițând Occidentului să reacționeze în cunoștință de cauză, în ceea ce privește invazia noii religiozități, Răsăritul a beneficiat de acest serviciu din partea Vestului. In actualul context importanta studierii și cunoașterii noilor mișcări religioase devine pentru noi una existentială, pentru că am depășit perioada de simpli ‘‘spectatori’’ în raportarea față de acestea. Biserica trebuie să învețe pașii acestui nou ‘‘dans’’ din mers pentru a-și păstra nu doar credincioșii, ci mai ales ființa.

PARTEA I-a

Epoca în care trăim este, din punct de vedere al ofertei religioase, una dintre cele mai bogate și mai diversificate din istoria umanității. Insă pe departe nu e o extremă în acest sens. Ceea ce face ca această perioadă să fie singulară este posibilitatea fară precedent de a avea acces la toate ofertele religioase ale lumii, simultan. Intr-o atare situație, omul se gaseste față in față cu marea dilemă a alegerii între sutele de credințe, culte, secte, religii care propovăduiesc și oferă fiecare, mântuirea. In acest sens, Jean Vernette afirma că ‘‘proliferarea sectelor face parte în zilele noastre din peisajul religios al Occidentului. Acesta nu se petrece fară implicații asupra societații și asupra Bisericilor’’.

Dacă în ceea ce priveste religiile consacrate lucrurile sunt în mare măsură cunoscute, bine stabilite si reciproc respectate, existând comunicare, colaborare sau cel putin toleranță, nu același lucru se poate spune despre nenumăratele mișcări religioase care alcatuiesc tabloul noii religiozitati. Disputa survine în cazul NMR încă de la simpla lor denumire sau catalogare. De aceea nu putem porni la drum în acest amalgam religios fară a aborda tema atât de disputată a adresarii vizavi de secte.

I.1. Sectă, denominațiune, cult, nouă mișcare religioasă : etimologie, definiții, deosebiri, clasificări.

Eusebiu Tihan într-o lucrare a sa adresa o întrebare pe cât de simplă, pe atât de pertinentă și, paradoxal, retorică, deoarece ea nu poate primi un răspuns singular și simplu : ‘‘Sectele… Cine sunt ? ’’. O altă întrebare de același calibru, și care preocupă în special sociologii și statisticienii este : ‘‘Sectele… Câte sunt ? ’’. In acest sens Jean Paul de Longchamp afirma : ‘‘Dacă cu câteva decenii în urmă s-ar fi putut(…) să se facă un inventar aproape complet al tuturor sectelor din lume, în prezent este dificil să se mai realizeze acest lucru pentru că, săptămânal, sau poate chiar zilnic, se creează noi asociații, noi societați, noi centre cu un așa-zis caracter divin ; apar și se nasc fel de fel de noi hristoși, trimiși ai lui Dumnezeu pe Pământ și chiar unii ai satanei, noi profeți și profetese care, în baza unor idei, unele fanteziste și de-a dreptul rizibile, reușesc să adune în jurul lor oameni de o credulitate și ignoranță de neînchipuit.’’

Când ne referim la oricare dintre formațiunile religioase nou apărute pe scena credințelor lumii, cel mai la îndemână termen este, indiscutabil, cel de ‘‘sectă’’. Totuși, acesta este și cel mai disputat, și cel mai blamat, ca având conotații peiorative și negative. Aceste conotații peiorative pe care termenul de sectă le-a capatat se datorează multor factori, care aparțin în principal folosirii lui uzuale, mai ales de cei neavizati (marea masă a credincioșilor), dar și din cauza faptului că secta este în primul rând definită sau percepută în raport cu Biserica.

Etimologia cuvântului ‘‘sectă’’ ar putea oferi o explicație pentru perceptia negativă asociată acestui concept, fiindcă dacă Biserica este privită ca și comunitate sau adunare generală a credincioșilor, ce astfel devin mai uniți, devin una în Hristos, secta reprezintă un atentat la acestă adunare, la acestă comuniune. Secta reprezintă o dizidență, o tulburare a comuniunii. Nu este însă mai puțin adevărat că acum ‘‘fenomenul sectar pare atât de diversificat și complex încat nu mai poate fi înțeles doar prin etimologia cuvântului.’’

In lucrarea sa, Religii noi în România, Constantin Ciucuc trece în revistă câteva din sensurile cuvântului sectă. Astfel, în latină, cuvântul ‘‘secare’’ avea înțelesul de : ‘‘a secționa’’, ‘‘a despica’’, ‘‘a tăia’’, rădăcina cuvântului regăsindu-se în limba română și în alte cuvinte, cum ar fi ‘‘a diseca’’. Alt cuvânt din aceași arie semantică este ‘‘secedere’’, care înseamnă ’’separare de ceva’’ sau ’’a sta alături’’. Cuvântul ‘‘sequi’’ – ’’a urma’’, se încadrează în același areal având, din punct de vedere religios, înțelesul de ai, care aparțin în principal folosirii lui uzuale, mai ales de cei neavizati (marea masă a credincioșilor), dar și din cauza faptului că secta este în primul rând definită sau percepută în raport cu Biserica.

Etimologia cuvântului ‘‘sectă’’ ar putea oferi o explicație pentru perceptia negativă asociată acestui concept, fiindcă dacă Biserica este privită ca și comunitate sau adunare generală a credincioșilor, ce astfel devin mai uniți, devin una în Hristos, secta reprezintă un atentat la acestă adunare, la acestă comuniune. Secta reprezintă o dizidență, o tulburare a comuniunii. Nu este însă mai puțin adevărat că acum ‘‘fenomenul sectar pare atât de diversificat și complex încat nu mai poate fi înțeles doar prin etimologia cuvântului.’’

In lucrarea sa, Religii noi în România, Constantin Ciucuc trece în revistă câteva din sensurile cuvântului sectă. Astfel, în latină, cuvântul ‘‘secare’’ avea înțelesul de : ‘‘a secționa’’, ‘‘a despica’’, ‘‘a tăia’’, rădăcina cuvântului regăsindu-se în limba română și în alte cuvinte, cum ar fi ‘‘a diseca’’. Alt cuvânt din aceași arie semantică este ‘‘secedere’’, care înseamnă ’’separare de ceva’’ sau ’’a sta alături’’. Cuvântul ‘‘sequi’’ – ’’a urma’’, se încadrează în același areal având, din punct de vedere religios, înțelesul de a urma o doctrină, un profet, un mod de viață, anumite principii și reguli, sau de a seconda pe cineva. Echivalentul în limba greacă al cuvântului latin ’’secta’’este cel de ’’άιρεσιζ-εωζ’’.

Constantin Ciucuc face în continuare un scurt comentariu, explicând că, tocmai din cauza sensurilor inițiale ale cuvântului, termenul de sectă nu are aplicabilitate doar în domeniul religios, ci se poate manifesta și în domenii precum politica, arta, filosofia, pedagogia, muzica etc. Totuși, în orice domeniu s-ar manifesta, spiritul sectar corespunde în plan practic unei ruperi, unei secționări dintr-o comunitate mai mare, despărțire ce se datorează unor idei și / sau practici noi. Astfel, ‘‘secta este nu numai o sciziune din vechea religie, ci și o separare de aceasta, evoluează spre opoziție și solicitarea unei noi ierarhii spirituale și comunitare. Valorilor vechii religii și în primul rând « adevărului » dogmelor acesteia li se contestă supremația, secta constituind un sistem nou de valori și criterii prin care își promovează propria credința. Delimitarea și separarea se conturează cu timpul, secta transformându-se întru-n alt organism, cu specificul său.’’

Definiții ale sectelor sunt multe și nu este aici locul de a le enumera pe toate, însă pentru a avea o imagine de ansamblu a modului cum acestea sunt percepute, vom prezenta câteva dintre cele mai reprezentative.

Definițiiile date cuvântului sectă, și familiei lexicale derivată din el, în Dicționarul Explicativ al Limbii Române sunt foarte interesante prin atitudinea academică și echidistantă, eliberată de orice proveniență sau influiență religioasă. Secta este definită ca fiind : ‘‘comunitate religioasă desprinsă de biserica oficială respectivă ; grup închis alcătuit din adepții unei doctrine (filosofice sau politice).’’ Sectantul este : adept al unei secte religioase. Sectar este : partizan înflăcărat și intolerant al unei doctrine politice, religioase etc), iar sectarismul este definit ca : spirit, atitudine de sectar ; îngustime de vederi proprie persoanelor sau grupurilor care se limitează la interesele lor mărunte.

In Noul Testament secta desemnează un grup religios (secta fariseilor). Insă și comunitatea crestină primară este desemnată cu acest termen, deoarece, la origine, cuvântul erezie sau sectă nu avea conotația negativă de astăzi, ci desemna pur și simplu, atât în greaca clasică, cât și în greaca Noului Testament, o alegere, o regrupare după anumite principii, dar și o sciziune a unui grup din care se formează la randul ei o altă grupare.

In viziunea lui Richard Bergeron, sectele sunt : ’’grupuri autonome si paralele de credincioși, care inspirîndu-se din ceea ce ei consideră o revelație sau o inspirație a Duhului se adună pentru a forma Biserica spirituală autentică, adică non-sacramentală și non-ierarhică, pentru a trăi rigorismul moral și disprețul fată de lume’’.

O definiție mai nuanțată emite Alain Vivien, care într-un spirit empatic afirmă că secta este ‘‘o minoritate care gandește și simte altfel, care contestă societatea și care, la rândul său, simte că este contestată…’’ ; pentru ca apoi să continuie, subliniind caracterul disident și comunitar al acestora, că, sectele sunt ‘‘grupurile religioase care au o viziune proprie asupra lumii, derivată, dar nu identică, cu învațaturile uneia din principalele religii’’.

Două dintre cele mai categorice și am putea spune brutale (legat de pretențiile mistice și caracterul revelat ale sectelor) caracterizări făcute sectelor sunt cele facute de sociologii Max Weber și Jean Seguy. Primul consideră secta ‘‘un grup contractual’’, spre deosebire de Biserică care este o instituție menită a oferi mântuirea, iar cel de-al doilea numește secta ‘‘o grupare contractuală de voluntari care au decis, după anumite experiențe religioase precise, să se alăture altor creștini care au trecut prin aceleași experiențe. Grupul astfel format își găsește legitimarea în legăturile create între credincioși și între aceștia și Dumnezeu. Aici mântuirea este o problemă personală și nu o relație cu un organism investit cu grație divină’’.

Este evident că în conflictul de secole între religiile tradiționale și orice a însemnat disidență religioasă, termenul de ‘‘sectă’’ a căpătat un accentuat caracter peiorativ, astfel că același Alain Vivien mărturisește : ‘‘Noțiunea de sectă este net devalorizată, pentru a nu zice radical devalorizată’’, iar Jean Vernette scrie că ‘‘în Occident (…) acest termen este perceput ca exprimând o judecată de valoare. (…) A spune despre un grup că « este o sectă » înseamnă a-l plasa în sfera unei judecăți devalorizatoare. Ar fi preferabil să se discute despre « non-conformism religios », căci denumirea obiectivă de « sectă » este identificată cu calificativul peiorativ de « sectar » ’’.

Se observă astfel două tendințe : una de a elimina sau cel putin de a evita (cu precadere în cercetarea științifică și lumea specialiștilor) cuvântul ‘‘sectă’’, nu pentru imprecizia sau permisivitatea noțiunii, ci din cauza conotației peiorative ; și o altă tendință, de a asocia sau de a alătura prin comparație secta de Biserica.

Sectă, sau nouă mișcare religioasă…

In ceea ce privește primul aspect, se preferă folosirea unor expresii ca ’’noi mișcări religioase’’, ’’nouă religiozitate’’, ’’nonconformism religios’’ etc. Acest lucru nu este întru totul o chestiune de scrupulozitate semantico-lingvistică, pentru că acum există organizații cu profil religios care nu sunt simple secte, adică nu se relaționează sau se revendică cu vreuna din marile Biserici ori doctrine creștine, ci au o doctrină mult mai originală și liberă.

Disputa pe tema denumirii de Noi Mișcări Religioase sau de secte are implicații adânci, pentru că sunt atinse o serie de domenii critice : semnificația religiei pentru societate ; întâlnirea cu ceva străin, uneori chiar advers din punct de vedere religios ; limita dintre religios și neoreligios, inclusiv în sensul dreptului constituțional ; disputa privind valabilitatea unor valori consacrate, cum ar fi familia și căsătoria, într-o lume aflată deja în cădere liberă din punct de vedere moral etc. De asemenea, după cum afirma Emile Poulat (Director de studii la Școala de Studii Superioare în Științe Sociale din Paris),’’secta este un cuvânt capcană, un cuvânt minat din punct de vedere social. Orice grup este susceptibil de a fi prins într-o zi sau alta’’ sub această etichetă.

In această privință, Johannes Aagaard și Helle Meldgaard explicau, în lucrarea ‘‘New Religious Movements in Europe’’, cât se poate de elocvent formula aceasta de compromis : ‘‘noi mișcări religioase’’ : ‘‘Terminologia diferă. Unii le numesc religii, alții le numesc expresii ale spiritualitații. Noi le numim NOI MIȘCĂRI RELIGIOASE, indicând prin aceasta doar că aceste fenomene sunt NOI, în sens temporal, chiar dacă au rădăcini mai vechi ; RELIGIOASE, prin pretenții și practici ; MIȘCĂRI, deoarece majoritatea încă nu s-au sedimentat ca religii și instituții obișnuite.

Noile mișcări religioase nu sunt totuși atât de noi pe cât crede majoritatea oamenilor. De fapt ele sunt NOI în sensul de MODERN, pentru că ele sunt deseori roadele modernismului, chiar dacă reafirmă « vechi cărări », iar RELIGIOZITATEA lor este deseori pusă la îndoială de eficientele și secularele cochetări cu puterea și banii. Calitatea MIȘCĂRILOR (de a fi mișcări) depinde, bineințeles de abilitatea lor de a se mișca, și de fapt, multe din ele se schimbă binișor de la o decadă la alta, în timp ce altele continuă cu « aceleași afaceri ».’’

Eileen Barker, mergând pe același raționament vine cu câteva precizari utile, spunând că deși termenul de ’’noi mișcări religioase’’ este unul dintre cel mai des folosit de cercetatori, (pentru că evită asocierile negative cu cel de sectă sau cult), acesta nu e ideal, deoarece ‘‘se obiectează deseori că multe din aceste mișcări nu sunt noi, sau că nu sunt religioase. Majoritatea NMR sunt totuși, noi, în sensul că au devenit vizibile (cunoscute) în forma lor actuală după Al Doilea Război Mondial ; totuși, deși o mișcare precum Societatea Internatională pentru Conștiința lui Krishna își trage rădăcinile cu 500 de ani, sau mai mult, în urmă, este nouă în sensul că forma sa de organizare occidentală n-a existat până când A.C.Bhaktivedanta Prabhupada n-a fondat-o în SUA în anii 1960’’. De asemenea, deși unele din aceste mișcări susțin că nu sunt religioase, ‘‘ele pot fi numite religioase (în acceptiunea largă a cuvântului) pentru că oferă răspunsuri sau soluții la întrebări fundamentale sau existențiale cum ar fi « Care este scopul sau înțelesul vieții, sau care este natura lucrurilor ? », « De ce sunt eu aici ? », « Cum pot obține cunoașterea transcendentă, iluminarea spirituală sau succesul ? »’’.

Observăm că evitarea cuvântului sectă și înlocuirea lui cu formula de compromis ’’noi mișcări religioase’’ presupune și ea noi discuții legate de data apariției și doctrina unei grupări. Spre exemplu, cercetătorul canadian Richard Bergeron consideră drept ‘‘noi religii’’, grupurile apărute în ultimii o sută cinzeci de ani, afirmând că ‘‘noutatea noilor religii este iluzorie’’ deoarece sunt reapariții ale unei perspective spirituale latente.

Un alt termen vehiculat în paralel este cel de ‘‘secte pentru tineri’’ sau ’’ religii juvenile’’ sau ‘‘Jugendreligionem’’, folosit pentru prima dată de pastorul german F.W.Haack, în anul 1974. El motivează această formulă prin faptul că : ’’religii noi – desemnează un domeniu extrem de vast și foarte dificil de cuprins’’, iar majoritatea celor ce aderă la astfel de mișcări sunt tinerii. Totuși acest termen de ’’Jungendreligionem’’ este puțin agreat, prin restrictivitatea lui, deoarece, deși tinerii sunt cu precadere atrași într-un astfel de grup, noile mișcări religioase nu se adresează exclusiv tinerilor, nu au caracterul unor mișcări de tineret și au în componență și persoane mature sau vârstince.

Secta și Biserica

Cel de-al doilea aspect, al raportarii sectei, într-un fel sau altul la Biserică, este unul inevitabil, fie și pentru simplul fapt că Biserica și secta sunt tipurile de comunitați specifice fenomenului religios dar și cadrul clasic de manifestare al acestuia. Secta și Biserica sunt cele două extreme ale religiosului comunitar. Noțiunea de sectă nu poate exista în sens autonom, aspect pe care-l subliniază K. Hutten : ’’Nu există nici o sectă general-crestină, ci doar secte catolice, ortodoxe și protestante’’. Totusi raporturile secta – Biserica depasesc astazi cadrul religios. De asemenea, este greu de urmarit o ’’relatie tip’’ intre Biserica si secta pentru ca multe secte nu mai sunt simple dizidente dintr-o Biserica, ci conformatii religioase autonome, uneori cu un numar respectabil de adepti.

Interesant este de asemenea faptul ca in cazul societatilor pluraliste cum sunt cele occidentale, contrastul dintre Biserica si secta s-a redus considerabil, chiar daca in tarile respective exista o Biserica crestina statornicita. Acest lucru se datoreaza in opinia lui Bryan Wilson faptului că astazi, sectele nu mai apar (atat de des ca inainte) printr-o schisma fata de Bisericile traditionale sau ca urmare a unui protest fata de Biserica. Acesta schimbare se datoreaza unui proces de secularizare interna, manifestat prin lipsa unor convingeri religioase profunde la enoriasii din tarile occidentale si prin frecventarea Bisericii din obisnuinta, ca act conventional. De asemenea, atat in Europa, dar mai mult in America, continutul slujbelor s-a diminuat considerabil.

Wilson observa ca acum sectele sunt constituite din oameni din afara Bisericii sau care nu sunt foarte apropiati de Biserica. Concluzia sa este foarte clara :’’vechea relatie dintre Biserica si secta nu mai exista (…). In mod paradoxal, (…) sectele au astazi un caracter mai universal decat bisericile ; grupurile separate de credinciosi sunt acum mai raspandite, insa ele nu mai considera Biserica un punct de referinta in demersul lor de a se autodefini’’.

Teologul si sociologul german Ernest Troeltsch (1865-1923) a incercat sa faca deosebirea intre comunitatile bisericesti si cele sectare, folosindu-se insa de un asa zis ’’tip ideal’’ de secta, a carei principala caracteristica era ca reprezenta o dizidenta din crestinismul eclesial. Desi observatiile lui Troeltsch sunt astazi criticate si considerate de unii specialisti depasite, raman utile pentru ca ofera o modalitate de intelegere a fenomenului sectant. El situeaza Biserica si secta in opozitie dialectica, afirmand ca ele reprezinta ’’doua tendinte a caror opozitie exista deja in germene inca de la inceputul crestinismului : conservatorismul tipic Bisericii si radiacalismul caracteristic sectei’’. Pe de alta parte, exista unele voci care afirma caracterul sectar al Bisericii primare in contextul religios de atunci, ajungandu-se la afirmatii extrem de simpliste ca : ’’Biserica este o secta care a stiut sa reziste’’.

Troeltsch reuseste sa prezinte totusi foarte clar relatia secta – Biserica : ’’Consecintă a operei de mantuire, Biserica este o institutie care, primind puterea de a acorda la randul sau mantuirea si gratia divina, poate sa se deschida maselor si sa se adapteze lumii ; caci ea are posibilitatea sa faca abstractie, intr-o anumita masura, de sfintenia subiectiva in interesul bunurilor obiective care sunt harul si mantuirea. Secta este o asociere libera de crestini austeri si constienti care, datorita faptului ca se simt cu adevarat renascuti, se reunesc, se separa de lume si se retrag in cercurile lor restranse. Mai mult decat pe har, ei pun accent pe lege si practica, in sanul grupului lor, intr-o maniera mai mult sau mai putin radicala, legea crestina a iubirii : toate acestea in scopul de a pregati si astepta venirea Imparatiei lui Dumnezeu’’.

El trage astfel o serie de concluzii (mai mult de ordin sociologic) :

-Biserica este o comunitate mare ce face legatura intre ceresc si pamantesc, oferind posibilitatea mantuirii pe masura credintei ;

-Bisericile se exteriorizeaza ca institutii, de multe ori rigide si absolutizante, cu o ierarhie severa ;

-relatiile Bisericilor cu restul societatii sunt bine precizate ;

-sectele sunt comunitati formate prin aderare benevola ;

-pentru sectant, Iisus reprezinta un model sublim, cu care se afla in relatie directa ;

-sectele au o mare coeziune, ce duce la lipsa unei ierarhii formale si a unei organizari birocratice ;

Se observa astfel una dintre cele mai importante deosebiri intre Biserica si secta (indiferent de caracterul ei), si anume faptul ca spre deosebire de Biserica, unde credinciosul este integrat prin nastere si botez, in cazul sectei, integrarea se face voluntar si constient, ca o manifestare a liberului arbitru si a unei constiinte religioase. De aceea, H.R.Niebur numea Biserica un ’’grup social natural’’, iar Max Weber considera secta ’’un grup contractual’’. Grupul de tip Biserica mentine si intr-un fel, garanteaza ordinea sociala existenta, in timp ce gruparea de tip secta este o expresie a spiritului contestatar. Este deci evident ca relatia Biserica –secta va fi mereu una tensionata : ’’crestinismului institutionalizat ii repugna ideea de toleranta. El predica o credinta unica si revoca firesc pluralitatea convingerilor.’’

Trebuie mentionat aici ca exista o mare diferenta sub raport eclesiolgic intre Apus si Rasarit, diferenta ce se observa (si) in pozitia Bisericilor vizavi de fenomenul dizidentei religioase. Acest aspect il subliniaza elocvent parintele Ioan Caraza  : ’’In Rasarit si in Apus, Biserica a fost intiparita de factori eclesiologici diferiti. Astfel, intreaga viata si teologia Bisericii de Rasarit sunt intiparite de persoana lui Hristos, in timp ce viata si teologia Bisericii de Apus sunt intiparite de « Biserica in ea insasi », ca factor eclesiologic’’.

Antinomia secta – Biserica se regaseste si in planul figurilor exponentiale ale celor doua forme de manifestare a religiosului. Astfel, exponentul sectei este prin excelenta ’’profetul-liderul harismatic’’, in timp ce figura centrala in cazul Bisericii este ’’sacerdotul-preotul’’. Niciodata aceste doua functii nu s-au armonizat in Istoria religiilor, pentru ca, niciodata profetii nu s-au subordonat preotilor, fiind chiar ’’dusmanii’’ declarati ai acestora, considerandu-se singurii iluminati, singurii care detin accesul la divinitate. Aceste doua modalitati de accedere la divin rareori pot coexista in cadrul aceluiasi sistem religios fara ca una sa o saboteze pe cealalta. Secta, prin exponentul ei, considera ca vechea religie si-a pierdut vocatia de asiguratoare a mantuirii, ca nu mai respecta litera nici spiritul cartilor sfinte, si ca o noua revelatie constituie iesirea din criza spirituala, iar Biserica acuza sectele de schisma, promovarea de dogme false si ruperea comuniunii sacramentale.

Cult si denominatiune

Terminologia vizavi de noile miscari religioase mai contine si termenii de : cult si denominatiune. Acesti termeni sunt mai putin blamati, desi exista si aici exceptii in functie de tara, numar de adepti (mormonii sunt considerati sectanti in Europa, desi in SUA reprezinta aproximativ 60% din populatie) si ’’orgolii’’ ale unor lideri.

Trebuie subliniat faptul ca, la noi in tara (si in unele tari europene), odata cu folosirea acestor termeni, se iese oarecum din zona defavorizata a miscarilor religioase cu statut incert. Acest lucru se observa si din simpla consultare a D.E.X.-ului, care ofera ca sinonime pentru ’’cult’’, notiunile de ’’religie, confesiune’’.

Referindu-ne la notiunea de cult, trebuie sa mentionam cateva dintre diferitele acceptiuni ale acesteia.

Sunt cazuri cand termenii cult si secta sunt folositi unul in locul altuia, ambii cu conotatii negative. Ceea ce in anumite tari este denumit secta, in altele este numit cult. Uneori, termenul de cult este mai negativ decat cel de secta (mai ales in SUA). Johannes Aagaard spunea ca : ’’Ce in SUA poarta denumirea de « cult », in Europa este etichetat ca « noua miscare religioasa »’’.

Cultul este vazut in acest caz ca ’’punctul de pornire a oricarei religii, aflata la stadiul in care nu exista decat un lider carismatic si un grup entuziast de adepti, care n-au dezvoltat decat cea mai simpla forma de organizare. Multe culte nu trec de aceasta etapa, altele devin insa mai birocratizate’’. Diferenta intre un cult si o secta, in afara aspectului organizatoric, este ca primul e mai exclusivist in cerinte si in pretentiile de a fi singura cale de mantuire sau singura Biserica adevarata.

In spatiul lingvistic anglo-saxon termenul de cult este utilizat in locul celui de secta. H. Becker considera de exemplu ca notiunea de cult este o prelungire a tipologiei confesionale sectare, folosita chiar de E. Troeltsch. In acest caz, cultul ar fi ’’tipul cel mai curent de structura religioasa’’, avand deci o anumita organizare.

Cultul este insa inteles si ca religia personala si privata, de tip mistic sau ca ’’nazuinta dupa o experienta mistica, fara structura organizatorica, dar avand un lider harismatic’’, o grupare marginala ce urmareste o experienta religioasa neinstitutionalizata.

Exista si alte perceptii ale notiunii de cult : ’’Cultele sunt sisteme de adorare centrate pe venerarea si omagierea unei persoane sau a unui obiect’’. Sau chiar mai radicale : ’’ Un cult este o pervertire a religiei. Este o credinta si o practica din domeniul religios care cere devotament fata de o viziune religioasa sau un lider ce propovaduiesc o doctrina falsa. Cultul este erezie organizata’’.

Totusi, una dintre cele mai rafinate concluzii privitoare la deosebirea si relatia dintre secta, cult, biserica, o face sociologul american Leo Pffefer : ’’Daca crezi in ea este o religie, sau chiar religia (adevarată) ; daca nu-ti pasa in nici un fel despre ea, este o secta ; dar daca te temi si o urasti, este un cult’’.

Dupa cum am spus, regimul unor astfel de comunitati religioase este diferit, de la o tara la alta, variind de la tari in care chiar religiile neo-protestante sunt numite secte, la tari precum România unde, de exemplu, din anul 1950 au statut de cult (deci sunt ocrotite si recunoscute de lege), penticostalii, baptistii, crestinii dupa Evanghelie, adventistii, mai nou chiar Martorii lui Iehova (printr-un ordin emis de Ministerul Culturii si Cultelor si publicat pe 13 iunie in Monitorul Oficial).

O interesanta impartire a cultelor, sub aspectul organizarii si implicarii sociale, o fac cercetatorii R. Stark si W.S.Bainbridge, care impart cultele in trei categorii : audience cult (comunitatea de audienta) – adeptii participa la diferite comunicari pe teme preferate, luand cunostinta de doctrinele cultului, prin studierea de carti, reviste, televiziune etc, dar nu se integreaza in structurile sau activitatile organizatorice ale cultului.

A doua categorie o reprezinta asa numitul client cult (comunitatea clientelara) – adeptii consulta ofertele maestrilor spirituali, in scopul unei mantuiri directe si personale, putandu-se vorbi de un ’’ego-building’’ al sinelui, de o crestere spirituala auto-controlata.

A treia sectiune sunt organizatiile religioase evoluate, numite cult movements (miscari cultuale), ce isi propun sa raspunda tuturor necesitatilor religioase ale adeptilor, interzicand insa apartenenta la alte organizatii similare.

Exista si denumirea de cargo cults, prin care se intelege multitudinea cultelor anti-europene, milenariste, care iau nastere pe un fond de criza.

In ceea ce priveste denominatiunea, cercetatorii sunt in general de acord ca acest termen desemneaza un anumit stadiu in evolutia unei secte. Sectele au initial o mare coeziune, datorata entuziasmului, idealismului, naivitatii sau poate chiar puternicelor convingeri religioase ale membrilor. Toti sunt ’’frati’’ si se adreseaza unul altuia cu acest apelativ. Din aceasta cauza multe secte nu au initial, si apoi pentru o buna perioada, o organizare ierahica rigida si formala. Totusi, cand numarul membrilor devine mai mare, acesta organizare ’’frateasca’’ dispare, din considerente practice si organizatorice. In opinia sociologului Howard Becker, acesta este momentul trecerii spre denominatiune.

Aceasta idee este dezvoltata de Richard Niebuhr, care sustine ca sectele devin denominatii pe parcursul unei generatii. Niebuhr a observat ca sectele apar ca grupuri de protest radicale, insa cu timpul ele devin mai preocupate de formarea celei de-a doua generatii decat de activitatile de prozelitism si de convertire a altor persoane din afara. Din aceasta cauza ele se implica in activitati mai seculare (dobandirea de bunuri mobile si imobile, respectabilitate sociala etc), ce conduc inevitabil la bunastare si prosperitate. Acest proces de ’’denominalizare’’ este de fapt unul de ’’institutionalizare’’, presupunand pe langa o mai buna organizare si ierahizare interna, si o relaxare a strictetii sub aspectul prevederilor morale, si o deschidere crescânda fata de alte miscari religioase, dar mai ales un formalism accentuat (existenta unui pesonal cu atributii permanente).

Este evident faptul ca nu toate sectele cunosc aceasi evolutie, insa acest proces este mai plauzibil in cadrul sectelor de provenienta crestina. In cazul lor, ironia este cat se poate de evidenta, dar in acelasi timp un astfel de deznodamant nu surprinde prea mult. De altfel, Bryan Wilson mentioneaza ca : ’’sectele care luau fiinta din dorinta de a revigora o traditie religioasă mai veche, care-si pierduse din vigoarea de la inceputuri, erau cele care, o data cu trecerea timpului, aveau cele mai mari sanse de a suferi un proces de denominalizare…’’.

Incercari de clasificare a sectelor

In acest amalgam de noi miscari religioase, ce nu de putine ori produce confuzie prin sincretismul si originalitatea practicate simultan in doctrina si manifestari, unii cercetatori au incercat sa aduca putina claritate. Au existat astfel mai multe incercari de clasificare a sectelor si miscarilor neoreligioase, lucru deloc usor, avand in vedere ca multe din ele au un caracter polivalent.

Una din clasificari este cea realizata de Jean Vernette in lucrarea sa, Sectele.

Acesta spune ca, intr-o tipologie descriptiva clasica putem distinge :

– miscari de redesteptare (Quakerii, Penticostalii) ;

– secte tamaduitoare (Antonismul, Stiinta Crestina) ;

– miscari milenariste (Martorii lui Iehova, Fii Domnului) ;

– religii sincretiste (Caodaismul, Antroposofia) ;

– gnoze (Scientologia, Teosofia) ;

– religii orientale (Constiinta lui Krishna)

O impartire pornind de la motivatia aparitiei sectei face Bryan Wilson. In opinia sa, exista :

– secte conversioniste (Miscarile pentru Iisus, Penticostalismul), care propun calea transformarii interioare si personale ;

– secte revolutionare (Martorii lui Iehova, Biserica Universala a Domnului), care cred ca lumea se va transforma printr-o interventie directa a lui Dumnezeu ;

– secte introversioniste (Amishii, credinciosii lui Krishna), ce cauta mantuirea prin ruperea totala de societate si izolarea in cadrul comunitatii ;

– secte manipulatoare (Scientologia, Rosicrucianismul), care urmaresc dobandirea mantuirii prin mijloace supranaturale si oculte, sau prin tehnici pur umane ;

– secte taumaturgice (Antonismul, credinciosii lui Mahikari) ;

– secte reformiste (Quakerii), ce propun o reforma a lumii printr-o reforma voluntara a constiintei ;

– secte utopiste (Prietenii omului, Baha’i), deoarece sustin reconstructia societatii plecand de la principii religioase.

R. Bergeron distinge doua mari orientari :

– Grupuri care se inspira din fondul doctrinar iudeo-crestin si care se refera in principal la Biblie : Martorii lui Iehova, Mormonii, Stiinta Crestina si Biserica Universala a lui Dumnezeu.

– Grupuri care ofera amalgamuri sincretice de provenienta religioasa orientala, din traditia esoterica si din cercetarile mai noi legate de extinderea constiintei. Aceste grupuri adapteaza si reinterpreteaza fondul credintei si traditiei iudeo-crestine, fiind de aceea mai degraba ’’mistice’’ decat ’’sectare’’ si constituind o noua gnoza, cu trimitere la gnosticismul antic. Din aceasta categorie fac parte : Teosofia, Antroposofia, Rosicrucianismul, Fraternitatea Alba Universala, Miscarea Graal, Ordinul Martinist Traditional, Noua Acropole, Scientologia, Atlantis, Metanoia, Gandirea noua, Spiritismul (si grupurile afiliate), Stiintele noetice si cele ce se ocupa cu ’’dezvoltarea potentialului uman’’.

Orice clasificare este fragila si limitata, deoarece fenomenul sectar se manifesta sub o varietate uimitoare de forme, ofertele religioase fiind intr-o permanenta miscare si evolutie pe aceasta adevarată piață religioasă. Totusi utilitatea unor astfel de clasificari nu poate fi tagaduita, cel putin din cauza nevoii de a cunoaste intr-o oarecare masura ’’categoria’’ in care se incadreaza o anumita grupare.

Se poate insa concluziona ca exista trei mari categorii, trei directii din, si in care se dezvolta o secta : una de inspiratie iudeo-crestina, caracterizata prin recurgerea la Biblie, afirmarea pregnanta a iminetei sfarsitului lumii, toate sub autoritatea unei directe inspiratii a Sf. Duh ; una de inspiratie orientala, din budism, hinduism si uneori islamism. Aceasta directie accentueaza experienta mistica si neccesitatea indrumarii de catre un maestru spiritual, pentru ca in final sa se ajunga la o cunoastere si eliberare a sinelui intr-un principiu cosmic ; alta de inspiratie gnostica, care reprezinta o combinatie intre elemente apartinand primelor doua sisteme, dar are importante elemente apartinand unei traditii ezotero-oculte occidentale, ce s-a mentinut in paralel cu invatatura oficiala a Bisericii. Miscarile de acest tip prezinta un deosebit spirit eclectic si sincretist, pentru că desi se refera la Biblie, o interpreteaza in prisma ideilor proprii. Astfel, Iisus al lor este Maestrul, Initiatul, Luminatorul, nu Hristosul Evangheliilor.

Din acesta perspectiva putem enumera :

Secte de inspiratie iudeo-crestina : Bapismul, Evanghelismul, Adventistii de ziua a 7-a, Penticostalismul, Iehovismul, Mormonismul, Armata Salvarii, Copiii Domnului, Moon, Sathia Sai Baba.

Secte cu fundament religios oriental : Asociatia Internationala pentru Constiinta lui Krishna (AICK), Meditatia transcedentala, Ananda Marga (A.M.U.R.T.), Miscarea Neo-Sannyas, Misiunea luminii divine, Sahaja-Yoga, Sri Chinmoy, MISA, Sokka Gakkai, Aum, Baha’i.

Miscari neognostice, cu fundament esoterico-ocultist : Traditia paralela, Spiritismul, Noua Gandire, Noua Sofiologie, Societatea teosofica, Antroposofia, Rosicrucienii, Ekankar, Miscrea Graal-ului, Scientologia, Ufolatrii.

Acestora se adauga asa numitele ’’grupuri ale potentialului uman’’, care prin diferite tehnici de sensibilizare corporala, terapie, meditatie de tip oriental, la nivel fizic, psihic si spiritual, considera ca pot dezvolta capacitatile latente existente in om, pe care acesta la utilizeaza doar intr-o mica masura.

Caracteristicile sectelor :

1.disidenta -contesta Bisericile mama sau Bisericile in general ;

-sub aspect doctrinar, cultic, chiar vestimentar ;

2.adeziune voluntară ;

3.tendinta de izolare -teritoriala (mormonii)

-temporala (amishi)

-spirituala (adoptarea unui set propriu de

valori)

4.elitismul ;

5.exclusivism -sub aspectul apartenentei ;

-pretentia detinerii monopolului asupra adevarului 

religios ;

6.tind a fi organizatii seculare cu cararcter anti-sacerdotal ;

7.in general-grija pentru mentinerea unor standarde morale inalte ;

8.este un grup de protest – impotriva Bisericii, societatii, statului ;

Exista si o serie de caracteristici prin care se poate recunoaste o secta periculoasa, sau un cult :

1.grupul sutine ca el si numai el cunoaste adevarul ;

2.membrii sunt izolati de familie si fostii prieteni ;

3.exista un lider carismatic ce crede ca el stie ce e cel mai bine pentru fiecare membru ;

4.membrii sunt influientati sau abuzati emotional, fizic sau sexual ;

5.exista o perceptie deformata a persoanei si rolului lui Iisus Hristos ;

6.sunt folosite arme, obiecte periculoase, droguri in practicile de cult sau in mod uzual ;

7.grupul traieste sentimentul ca este amenintat sau in pericol ;

8.este vehiculata ideea ca grupul va juca un rol important la sfarsitul lumii, iar perspectiva sinuciderii e omniprezenta ;

In finalul acestui capitol trebuie sa mai mentionam ca notiunea de secta este diferita in culturile non-occidentale fata de cea din Occident. Spre exemplu, in religiile hidusa si islamica, secta nu este asociata automat cu un grup ce se organizeaza distinct si are o constiinta religioasa separata, ci este mai degraba un grup etnic traditional care si-a dezvoltat demult un simt comunitar natural si spontan, ce nu necesita un suport organizational creat in mod deliberat.

I.2. Secularizare, globalizare, nouă spiritualitate

Acesti trei termeni reprezinta mostenirea cu care omenirea a incheiat secolul XX si cu care a pasit in noul mileniu, dar si coordonatele lumii in care traim. Enumerarea lor in acesta ordine nu este intamplatoare, acesta fiind evolutia cronologica a proceselor mai sus amintite. Mai mult chiar, ele se revendica una din alta. Noul val religios este doar unul din efectele multiple ale procesului de secularizare si globalizare. Noua religiozitate isi are inceputurile sub aspect psihologic si social in caracterul progresiv secular al lumii, iar in globalizare gaseste catalizatorul cel mai la indemana.

Cunoasterea acestui proces este un imperativ, deoarece este unul in desfasurare si in continua evolutie. Din acest motiv o conturare a caracteristicilor sale este necesara, pentru că traindu-l, aflandu-ne in mijlocul lui, il simtim din plin, insa paradoxal, intampinam greutati in a-l identifica cu exactitate.

Să definim mai intai ce se intelege prin notiunile de secularizare si globalizare, pentru ca apoi sa punctăm efectele acestora in plan religios. Totusi, o precizare trebuie facuta : secularizarea este un proces ce a afectat cu precadere țările occidentale. Astfel, daca in Apus secularizarea si-a avut intr-o oarecare masura varsta de aur, momentul de maxima inflorire, la noi (si in general in tarile ortodoxe) este un proces ce abia acum se observa.

Etimologia termenului de secularizare provine din latina. Radacina cuvantului saeculum inseamna ori in vecii vecilor, un timp indelungat, ori lumea acesta ca opusă lumii lui Dumnezeu. In Evul Mediu s-a optat pentru intelesul de lumea acesta, cu un caracter mai neutru, nemaiînsemnand lumea aflata sub stapanirea satanei. In secolul al XVII-lea si al XVIII-lea, prin secularizare se intelegea transferul de terenuri de sub control bisericesc sub control civil. Acesta este si sensul cu care patrunde in Romania odata cu actiunea atat de cotroversata a domnitorului Al. I. Cuza de ’’secularizare a averilor manastiresti’’, din 1863. In acest sens, secularizarea poate fi inteleasa ca un ’’proces prin care unele sectoare ale societatii si ale culturii sunt sustrase de sub autoritatea institutiilor si simbolurilor religioase’’. Aceasta acceptiune surprinde latura cea mai putin nocivă din punct de vedere spiritual a secularizarii. Totusi si aceasta latura a secularizarii subliniaza una dintre cele mai importante implicatii ale secularizarii : pierderea monopolului sau diminuarea rolului religiei in ceea ce priveste viata oamenilor. Ceea ce a inceput ca o eliminare fizica a prezentei Bisericii in societate, a sfarsit intr-o eliminare a Bisericii din constiinta oamenilor.

Globalizarea a devenit termenul standard prin care se defineste interdependenta crescanda din ultimii ani intre diferitele popoare ale lumii. Aceasta interdependenta nu se refera doar la factorul economic, ci si la o anumita constientizare din punct de vedere politic si cultural a acestei interdependente, constientizare ce faciliteaza realizarea de legaturi intre tari si culturi diferite.

Cercetatorii subliniaza azi existenta unei secularizari externe a societatii, dar mai grav, a unei secularizari interne a crestinismului. De la o lume secularizata (fara Biserica) se evoluaza la o Biserica secularizata, sau la o religiozitate secularizata, adica una ce a pierdut contactul cu principiile fundamentale ale crestinismului si care incearca sa raspunda secularizarii lumii prin metode seculare. In acest sens, Inalt Prea Sfintitul Mitroplit Daniel afirma intr-una din prelegerile sale ca secularizare este de fapt desacralizare. Se pierde sentimentul sacralitatii in viata oamenilor, in relatiile dintre ei dar si in relatia oamenilor cu Dumnezeu ( teoriile ’’mortii lui Dumnezeu’’).

Sociologul Daniel Bell afirma că secularizarea reprezinta ’’un proces vag, al dizolvarii si diferentierii societatii moderne, prin care religia devine tot mai mult credință personală’’.

Emile Durkheim defineste secularizarea ca un declin al religiei, declin care se manifesta pe mai multe nivele : ’’pierderea puterii de catre Biserica, separarea de stat, trecerea grupurilor religioase la grupuri autonome, incapacitatea institutiilor religioase de a-si aplica regulile asupra institutiilor civile și, mai general, pierderea controlului asupra vietii indivizilor, departarea intelectualilor de Biserică, incapacitatea Bisericii de a produce o elita intelectuala’’.

In acelasi ton cu Durkheim, sociologul L. Shiner deosebeste șase sensuri ale notiunii de secularizare : secularizarea ca declin al religiei, până la crearea unei societati din care religia sa lipseasca ; secularizarea ca schimbare a preocuparilor grupurilor religioase pentru lumea de dincolo in favoarea acesteia ; secularizarea ca separare a ideilor si institutiilor religioase de celelalte parti ale societatii ; secularizarea ca transpunere a credintelor si preocuparilor de provenienta divina in activitati cu continut laic, secular ; secularizarea ca pierdere a sensului sacru al lumii ; secularizarea ca trecere de la o societate bazata pe conceptii religioase la una seculara.

Părintele notiunii de secularizare in sociologie, Max Weber oferă trei definitii ale termenului : ca pierdere a controlului de catre instantele religioase asupra anumitor sectoare ale vietii sociale ; ca trecere a unui grup de la versiunea sa religioasă la versiunea sa profană ; ca diminuarea la scară mondială a caracterului religios al societatii.

Desi majoritatea coplesitoare a sociologilor si teologilor văd secularizarea ca un fenomen opus religiosului, găsim si cateva exceptii. Una dintre acestea este Friederich Gogarten, care in cartea sa, ’’Destinul și speranta lumii moderne’’ (1953) afirma că secularizarea este o consecință firească a credintei crestine, in sens pozitiv, conform Sf. Pavel care spune : ’’toate sunt ale voastre, iar voi sunteti ai lui Hristos, iar Hristos al lui Dumnezeu’’(I Cor. 3,22-23). Astfel, lumea devine un spatiu destinat lucrarii libere si responsabile a omului. Sensul pozitiv al secularizarii se pastrează atunci când omul isi asumă lucrarea sa istorică in Hristos. Daca această lucrare e realizată in afara unei relatii cu Hristos, secularizarea devine secularism, ce coincide cu pierderea credintei si ’’decrestinarea’’ lumii.

Vedem deci că secularizarea este un concept ce nu poate fi analizat izolat de aspecte precum modernitate, globalizare, individualism, laicizare, pluralism.

Sociologii au avut mereu tendinta de a considera modernitatea un proces opus religiosului, prin simpla constatare a faptului ca in majoritatea societatilor occidentale (exponentele modernitatii in cel mai inalt grad) practica de cult decadea, ca increderea ecleziastica si para-eclesiastica a indivizilor se destrama, ca vocatiile sacerdotale se reduceau in mod semnificativ, pe masura ce cresteau standardele economico-sociale. Modernitatea apare deci ca un factor de disolutie a religiosului, cel putin a celui eclesial, astfel incat nu surprinde constatarea unei ’’eclipse a sacrului in societatile industriale’’(S. Acquaviva, 1961).

S-a lansat astfel o paradigma a secularizarii : cu cat modernitatea avanseaza, cu atat religiosul da inapoi. Sugestiva pentru aceasta relatie modernitate-religie este observatia teologului protestant olandez Hoekendijk, care spune chiar cu o nota de umor : ’’Cand s-a pus prima piatra a cetatilor industriale moderne, Biserica n-a participat la ceremonie’’. Desi aceasta teorie a opzitiei dintre religiozitate si modernitate este contestata prin doua exemple de acum clasice: SUA si Japonia, ea este cat se poate de corecta. SUA si Japonia sunt aduse ca si contra-exemple, deoarece in ciuda gradului avanst de civilizatie, imbina fericit modernitatea cu religia : in SUA se pastreaza un procent mare de angajare religioasa (40% de practicanti), iar in Japonia industrializarea s-a produs in cadrul unui sistem teocratic, a carui scena politica e marcata de miscari politico-religioase, iar cultul stramosilor exista in continuare. Aceste doua cazuri insa sunt false exemple, deoarece in America religiosul e circumscris unei piete neo-religioase, iar in Japonia efectele ’’americanizarii’’ economico-sociale s-au manifestat in plan religios tot prin emergenta unor noi miscari religioase (Soka-Gakkai).

Situatia aceasta speciala regasita in cele doua exemple de mai sus o explica elocvent si cu un deosebit simt al realitatii, Al. Schmeman : ’’Secularizarea, atunci cand « aproba » religia si cand ii confera un loc de onoare in viata sociala, face aceasta intrucat religia insasi accepta sa devina o parte a viziunii secularizate asupra lumii, o aprobare a valorilor acestei lumi si un ajutor in procesul de realizare a acestora.(…) Secularizarea accepta religia dar in conditiile impuse de ea ; ea atribuie religiei o functie, iar daca religia accepta si indeplineste aceasta functie, este rasplatita cu bogatie, cinste si prestigiu’’.

Secularizarea este sustinuta, dar in acelasi timp determina globalizarea. Desacralizandu-se, demitizandu-se societatea, oamenii relativizeaza mai usor concepte, obiecte, locuri etc, fapt ce favorizeaza globalizarea, uniformizarea. La randul ei, globalizarea delocalizeaza si rupe legaturile comunitare care raportau religia la colectivitati si la spatii determinate.

Intr-un astfel de context individualismul si pluralismul sunt reactii firesti ale omului lipsit de repere. Un exemplu elocvent in acest sens sunt constatarile unui sonaj facut in 1994 in Franta, unde 71% din francezii peste 18 ani considerau ca ’’in zilele noastre, fiecare trebuie sa-si defineasca singur religia, independent de Biserici’’(sondaj CSA- Le Monde, La Vie…), in timp ce doar 16% erau de acord cu propozitia : ’’Nu exista decat o singura religie adevarata’’(sondaj CSA-Le Monde, La Vie…).

Omul se plaseaza in centrul propriei interogatii : el esta cel care gandeste, care se gandeste si care actioneaza. El este cel care se explica lui insusi, si care doreste sa mearga totdeuna mai departe in descoperirea sinelui. Individualismul duce la o ’’privatizare a faptului religios si la un relativism al credintelor. Fiecare crede ca are dreptul de a cerceta diverse experiente reinvestind subiectivitatea sa intr-un « a crede » miscator, dar totdeauna in cautarea unui sens’’.

Laicizarea si secularizarea sunt doi termeni foarte apropiati ca inteles, uneori chiar suprapusi, insa Jean Bauberot propune sa se faca distinctie intre cele doua concepte. In viziunea lui Bauberot, laicizarea este ’’legata de tensiuni explicite intre diferite forte sociale (religioase, culturale, politice, chiar militare) ce pot lua forma unui conflict deschis. In aceste conditii, miza devine controlarea aparatului statului, pentru ca acesta sa intervina ca actor social si sa propuna, sau chiar sa impuna, o evolutie care sa se refere mai intai la religie in calitate de institutie sociala’’.

La randul ei, secularizarea este privita de Bauberot mai mult ca ’’un proces de pierdere progresiva si relativa a pertinentei sociale a religiosului, ce se produce, in principal prin jocul dinamicii sociale fara confruntari majore intre politic si religios’’.

Pe acelasi registru, Francoise Champion sustinea ca in timp ce logica laicizarii se caracterizeaza printr-un proces conflictual dintre puterea politica si Biserica, intalnindu-se mai ales in tarile catolice, logica secularizarii se caracterizeaza printr-o ’’transformare progresiva si concomitenta a religiei si a diferitelor sfere ale activitatii sociale’’.

Se observa deci ca majoritatea cercetatorilor vad secularizarea din plan religios ca o consecinta a unor transformari ce au, sau au avut loc la nivelul societatii.

Karel Dobbelaere identifica trei dimensiuni ale secularizarii :- o laicizare petrecuta la nivel macro-sociologic ; – o schimbare religioasa in sensul tendintei de modernizare a universului religios ; – cea care se refera la implicarea religioasa personala a individului, in sensul integrarii acestuia in grupurile religioase.

Bryan Wilson are o interesanta viziune asupra fenomenului secularizarii, prin faptul ca, desi, considera secularizarea ’’procesul prin care institutiile, actiunile si constiinta religioasa isi pierd din importanta sociala’’, analizeaza procesele sociale ce au dus la declinul religiei in societatea moderna. Wilson nu identifica secularizarea cu un declin inevitabil al religiei, si nici nu considera ca ’’toti oamenii au dobandit o constiinta secularizata’’ sau ca ’’au lasat la o parte orice interes fata de religie’’. Pentru Wilson, un barometru foarte bun pentru secularizare este decaderea putrernica a ponderei supranaturalului in societatea actuala.

Wilson vede secularizarea ca o consecinta a trecerii de la forma ’’comunitara’’ de organizare a socitatii, la cea ’’societala’’ : ’’Secularizarea se produce concomitent cu procesul prin care insasi organizarea sociala se modifica, de la cea de tip comunitar la un sistem de tip societal’’.In sustinerea acestei idei, el face o comparatie intre cele doua sisteme sociale.

Astfel, el indica faptul ca in alte epoci istorice importanta sociala a religiei era mai mare decat acum, lucru demonstrat si de faptul ca in societatile traditionale cladirile cele mai impunatoare erau dedicate activitatilor religioase, sau erau inaltate cu gandul la niste realitati transcedente, iar viata era traita dupa un cod provenind de la o sursa supranaturala, lucru ce nu se mai intampla astazi. Secularizarea face ca religia sa-si piarda puterea structuranta, iar identitatile confesionale capata doar ’’un rol social care consta mai degraba in transmiterea unei identitati religioase de-a lungul generatiilor decat in reproducerea unei identitati religioase colective’’.

Secularizarea imbraca diferite forme sub aspect cultural si istoric, in functie de contextul in care se regaseste. Realitatea acestui lucru se vede in raporturile existente intre religie, Biserica, stat si credinciosi in SUA si tarile vest-europene. Iata cateva exemple : in Suedia, unde Biserica este aproape un departament al statului, fiind sustinuta prin impozitare, isi pastreaza puterea financiara, insa are un nivel de participare al credinciosilor la slujbe, foarte scazut. La fel, Danemarca, apare ca o tara nelaica, dar secularizata, pentru ca in ciuda faptului ca luteranismul este declarat religie nationala, societatea civila este foarte emancipata in ceea ce priveste tutela religioasa. Turcia este la extrema cealalta, pentru ca desi islamul a fost abolit de revolutia lui Kemal Ataturc, ca si religie de stat, el e foarte prezent in viata sociala turcă, in comportament si gândire. Alte exemple pot constitui Marea Britanie, unde, legatura dintre Biserică si stat este mai putin pregnantă ca in cazul Suediei sau al Danemarcei, Biserica neavand finantare publica, insa prezenta credinciosilor la serviciile religioase este ceva mai mare, si cazul SUA unde intre Biserica si stat separatia este cat se poate de evidenta, insa se constata atat o prezenta semnificativa la slujbe, dar si donatii individuale consistente.

Aici B. Wilson vede doua moduri diferite de secularizare : ’’daca in Anglia – ca si in celelalte tari din Europa- secularizarea a fost vazuta ca o abandonare a Bisericilor, in America, ea a fost vazuta ca o absorbtie a Bisericilor de catre societate si pierderea continuturilor lor religioase distinctive’’.

Putem spune ca secularizarea este dublata de o ’’reintoarcere a sacrului’’dar nu a sacrului traditional, exprimat si manifestat ca Biserica lui Hristos, cu teologia, spiritualitatea, morala, cultul ei, ci prin forme de religiozitate, ce uneori capata caracterul unui neopaganism.

Dupa cum remarca Alain Woodrow, dacă in Occident Bisericile ’’au fost lovite de apofatism, sectele stiu ce cred si ce vor si nu se opresc de a striga de pe acoperisuri’’. In fata secularizarii Bisericile occidentale au cedat, iar setea de absolut, de Dumnezeu este satisfacută de surogatele religioase ale sectelor. Acestea oferă cum spunea J.Vernette acel ’’supliment de suflet’’ de care omul are absolută nevoie in conditia sa in lume.

Referindu-se la noile miscari religioase, pe care unii le vad ca raspunsul in fata secularizarii, Bryan Wilson afirma ca acestea (ex : metodismul sau penticostalismul in stadiile lor timpurii) mobilizeaza reactiile religioase dar in acelasi timp le si disciplineaza, suprima superstitiile accidentale, rationalizeaza angajamentul religios si modul de a-l intelege contribuind la reducerea progresiva a imanentismului. Aceste miscari elimina sacerdotalismul si minimizeaza misterul. Totusi multitudinea de miscari religioase aparute conduce la secularizare in sensul ca incurajeaza pluralismul religios ce are ca rezultat o piedere de plauzibilitate culturala a religiosului. Simpla juxtapunere de culturi religioase diverse in sinul unei societati contribuie la relativizarea adevarului fiecareia dintre ele si accentueaza procesul de individualizare a religiei. Pluralismul universalizeaza ’’erezia’’ amenintand plauzibilitatea fiecarei religii prin revelearea originilor lor omenesti.

Pluralismul religios nu poate avea decat efecte de secularizare, pentru ca dupa cum afirma Peter Berger, contribuie la birocratizarea si standardizarea religiilor care se vor vedea expuse astfel preferintei consumatorilor si confrutate cu o logica de piata.

Revenind la schema comunitate – societate (societalizare) propusa de Wilson observam ca acesta expune diferentele dintre aceste doua sisteme, metionand ca aceste diferente de ordin sociologic pot fi expuse in termeni cu conotatii religioase. Daca in comunitate relatiile presupun incredere, loialitate, respect pentru varsta, persoanele contand mai mult decat rolurile, iar bunavointa mai mult decat performanta, societatea se bazeaza pe relatii de rol impersonale, pe coordonarea priceperilor si pe modele de comportament formale si contractuale.

Una dintre diferentele majore in raportul comunitate-societate este inlocuirea supranaturalului din viata oamenilor cu rationalul. Daca in comunitate indatoririle individului rezultau dintr-o conceptie morala cu trimitere finala supranaturala sau care facea referire la teluri supranaturale, in societate indatoririle si indeplinirea rolurilor sunt impuse de o structura rationala. Societatea tinde spre eficientizare impunandu-se tendinta de eradicare a tot ce este accidental, imprevizibil, contingent, poetic, traditional. De aceea religia intra usor in desuet, arta devine un adaos, traditile – pierdere de vreme, datina devine anacronism iar ritualurile, rutina. Tot ce sta in calea rationalului este supus unui proces de eliminare sau diminuare, lucru ce se petrece ca o regula a sistemului.

Statul modern, rational, nu are nevoie de un mit al creatiei, societatea industriala nu are nevoie de zei sau sfinti locali, de retete sau leacuri tamaduitoare locale. In aceasi masura, nici statele – natiuni, nici Natiunile Unite, si nici chiar Comunitatea Europeana nu au nevoie de un mandat divin pentru a-si legitima existenta, ele invocand rationalitatea evidenta sau presupusa a obiectivelor politice si economice. Se observa clar legatura intre secularizare, globalizare si pierderea unei spiritualitati autentice.

Un alt aspect interesant in ceea ce priveste evolutia religiozitatii in modernitate este observatia lui Anthony Giddens care spune ca : ’’departe de a ataca o epoca postmoderna, intram mai mult ca niciodata intr-o faza de radicalizare si de universalizare a modernitatii’’, o faza ultra-moderna. In aceeasi ordine de idei, Marc Ange vorbeste de existenta in societate a unui triplu exces : de timp, de spatiu si de individ. Excesul de timp presupune o supraabundenta de evenimente ce genereaza nevoia de a da sens prezentului si trecutului, cel de spatiu se datoreaza mondializarii informatiei si accelerarii mijloacelor de transport, iar cel de individ se refera la dorinta omului de a fi el insusi o lume. Toate acestea au repercursiuni in ce priveste dimensiunea religioasa a omului, pe care acesta o hraneste mai mult cu cantitate decat cu calitate.

In ultramodernitate religiosul tinde sa capete valoare de memorie in plan societal si individual, servind doar ca furnizor de identitati colective si individuale, de sarbatori si rituri. Intr-o astfel de viziune raportul modernitate-religie este revizuit, modernitatea nemaifiind o alternativa la religie ci mai curand un cadru pluralist in care se pot desfasura diverse forme religioase. Parintele Gh. Popa spunea intr-o prelegere, sustinand aceasta idee ca azi ratiunea creaza spatiul si premisele unui dialog si a unei expuneri a doctrinelor pentru toate religiile si credintele. Omului ii revine, mai mult ca oricand, sarcina si responsabilitatea de a alege. S-a trecut azi peste filosofia kantiana a mortii lui Dumnezeu, iar omul isi doreste o iesire din mecanicitate, din rigiditatea spirituala si uniformitatea societatii moderne. De aceea, post-modernismul pe care il traim cunoaste o explozie a religiozitatii sau o sete de religiozitate, care nu-l impinge pe om in mod obligatoriu sau necesar spre recrestinare, ci spre alte tipuri de religiozitate.

O perspectiva diferita de cea sociologica, care prezinta secularizarea ca un proces predominant social, o regasim prezentata de parintele Dumitru Popescu. Astfel, secularizarea este nu doar rodul unei transformari a cadrului social, de la comunitate la societate, ci mai ales, efectul renuntarii la o gandire si viziune teonoma asupra lumii, in favoarea unei viziuni autonome. Acesta conceptie autonoma s-a afirmat cu tarie incepand din secolul al XVIII-lea. Originea ei se gaseste intr-o grava eroare a teologiei crestine rationaliste (apusene), care a confundat transcendenta lui Dumnezeu cu absenta Sa din creatie. Desi impartaseste evidentele cercetarii sociologice si istorice, sustinand ca ’’secularizarea este procesul care sustrage progresiv religiei toate sectoarele vietii socilae si culturale, de la arte la filosofie, de la drept la stiinte, de la educatie la putere’’, parintele D. Popescu subliniaza si apectul spiriual sl secularizarii : ’’Procesul de secularizare a lumii a favorizat progresul uimitor al stiintei si tehnologiei, dar prin preocuparea evidenta a stiintei pentru lumea exterioara omului, a pregatit terenul pentru regresul vietii spirituale interioare a omului’’. In ciuda unei bunastari exterioare, omul modern este trist, deoarece traieste cu sentimentul vidului spiritual provocat de absenta lui Dumnezeu din viata sa, dar si din interiorul sau. Problema lumii de astazi este rezumata simplu dar profund : ’’Multa economie, si prea putina rugaciune’’.

Vedem deci ca, desi secularizarea se refera in pricipal la diminuarea importantei religiei pe plan social, ea presupune o multitudine de fenomene :

– sechestrarea de catre stat a pamanturilor si a altor bunuri detinute de autoritatile religioase ;

– trecerea de sub controlul religios sub cel secular a unor functii si activitati de competenta religiei ;

– diminuarea cantitatii de timp, resurse si efort dedicata de oameni preocuparilor religioase ;

– declinul autoritatii religioase ecleziale ;

– inlocuirea preceptelor religioase cu cerinte adaptate criteriilor strict tehnice si inlocuirea treptata a unei constiinte specific religioase cu una rationala si instrumentala ;

– trasarea unor linii clare de demarcatie intre conceptele de religios si laic.

In ceea ce priveste globalizarea, dupa cum aminteam in inceputul capitolului, aceasta este un proces de schimbare a relatiilor dintre state, ce nu afecteaza doar tarile implicate, ci si comunitatile locale, mediile culturale si religioase respective. Reactiile in fata globalizarii sunt de doua tipuri : fie este imbratisata ca o modalitate de innoire si revigorare religio-culturala a societatii, fie este respinsa si etichetata ca factor de disolutie si disparitie a elementului traditional autohton, a valorilor individuale si nationale.

Sociologul Peter Beyer spunea ca globalizarea este mai mult decat raspandirea unei culturi existente, in detrimentul altora. (cea americana, de exemplu). Globalizarea este in acelasi timp crearea unei noi culturi mondiale, impreuna cu structurile sociale adiacente, o cultura ce devine din ce in ce mai mult contextul social, mediul in care toate celelalte culturi particulare din lume activeaza, inclusiv cele din Occident.

Un studiu pertinent in legatura cu globalizarea si ceea ce presupune acest proces l-a realizat in 1995 sociologa Rosabeth Moss Kanter. Ea afirma in cartea sa World Class. Thirving Locally in the Global Economy ca exista patru directii sau patru aspecte ale globalizarii : mobilitate, simultaneitate, bypass si pluralism.

Mobilitatea se refera la faptul ca azi banii, ideile si oamenii trec mai repede peste granite. De aceea mobilitatea este un semn clar al globalizarii. Este evident ca mobilitatea e in stransa legatura cu imbunatatirea mijloacelor de comunicare si cu inlesnirea modalitatilor de a calatori pe distante mari. Globalizarea ajuta sub acest aspect moile miscari religioase, care sunt caracterizate de o pronuntata migrare a adeptilor si uneori chiar a misacarilor cu totul.

Simultaneitatea consta in faptul ca un nou produs, o noua tehnologie, un nou curent cultural sau religios apare aproape simultan in mai multe locuri din lume. Revolutia in comunicatii a reprezentat un factor esential in acest sens, lucru subliniat de faptul ca multe din religiile care au aparut in America in secolul XIX au patruns in Europa multi ani mai tarziu, lucru ce azi nu se mai inatampla. Azi vedem cum o noua religie poate aparea si disparea simultan pe intreg cuprinsul globului.

Bypass-ul subliniaza tocmai faptul ca azi sunt la indemana o multitudine de cai de comunicare, astfel ca este foarte greu pentru cei ce poarta de grija unei Biserici sau credinte sa impiedice credinciosii sa intre in contact cu alte idei religioase. Acest lucru insa se intampla in orice domeniu de activitate. Este deci greu pentru cineva sa cenzureze azi informatiile, de orice fel.

Pluralismul se refera la posibilitatea ca o autoritate centrala sa fie pusa sub semnul intrebarii de una secundara, dependenta sau concurenta. In termeni culturali inseamna ca acele culturi odata dominante nu mai sunt atat de autoritare ca inainte, in plan religios analogia fiind aceeasi.

Observam astfel cum schimbarile economice, tehnologice modifica regulile traditionale ale evolutiei fenomenului religios, producand transformari la nivelul structurilor sociale dar mai ales la nivelul celor individuale.

In final insa, ramane intrebarea : Cum se combate secularizarea ? Care este modalitatea de vindecare de acesta boala a secolului XX ? Raspunsurile nu sunt simple, deoarece particularitatile sun nenumarate, insa un raspuns ortodox nu poate face abstractie de urmatoarele sugestii :

retrezirea interesului pentru transcendent, ca omul sa nu creada ca existenta se reduce la ceea ce vede si detine ; (acest lucru il fac mai cu spor dect Biserica, noile miscari religioase).

reafirmarea ideii ca nu credem intr-un Dumnezeu-Idee, ci intr-un Dumnezeu Persoana, Hristos Dumnezu si Om ;

– reafirmarea ideii ca Biserica nu este o piramida, iar clericii nu sunt fiecare un ’’papa’’, ci ca Biserica este imaginea fidela a Sf. Treimi ce traieste in perihoreza, prin dragoste, fara o ierarhie a superiorului si inferiorului.

PARTEA A DOUA

II.1. Cauzele aparitiei si proliferarii noii religiozitati : religioase, sociale, psihologice.

Cauzele aparitiei NMR sunt mereu aceleasi si mereu altele. Afirmam aceasta luand in considerare faptul ca in orice timp ar aparea, si in orice context, NMR sunt rezultatul unor probleme de fond si al unor probleme de forma. Motivatiile si atitudinile sectare nu s-au schimbat radical de la aparitia primelor contestari religioase, sau a primelor erezii, insa ele au imbracat mereu o forma noua, adaptata contextului istoric, politico-social si religios in care s-au manifestat. De aceea Kurt Hutten afirma ca ’’istoria sectelor merge tot atat de departe ca istoria Bisericii si nu a cunoscut niciodata intrerupere’’.

Vom enumera cateva din cauzele de ordin religios, social si psihologic ale aparitiei si dezvoltarii NMR, subliniind in acelasi timp ca nu putem vorbi doar de un anumit tip de cauze cand ne referim la aparitia unei NMR, ci de o combinatie de factori cauzali, in care fie aspectul religios, fie cel social, fie cel psihologic predomina.

Cauze religioase

Cand vorbim despre cauzele religioase ale aparitiei sectelor trebuie sa facem doua precizari : prima este ca in general aduc revendicari de ordin religios pentru cauza lor, mai ales sectele ce se desprind din corpul unei Biserici-mama, iar a doua precizare este ca astazi, motivatia religioasa pentru organizarea unei secte a slabit in favoarea celei sociale. Exista deasemenea o diferenta din punct de vedere al motivatiei religioase, intre sectele aparute in crestinismul rasaritean si cele aparute in cel apusean, secta fiind, dupa cum afirma acelasi K. Hutten, o antiteza a Bisericii in care apare.

Putem afirma ca sectele aparute in spatiul romano-catolic s-au nascut in general din opozitia fata de centralismul papal si doctrina infailibilitatii si prin refuzul sistemului dogmatico-rationalist ce ingradea spiritualul.

Sectele aparute in Biserica Ortodoxa se constituie intr-o antiteza la mistica adevarata a participarii la misterul divin, mistica trinitara, hristologica, pnevmatologica si sacramentala precum si la cultul divin ortodox. Ele eludeaza caracterul personalist-comunitar al Ortodoxiei, au o spiritualitate pietista devianta si pretind o identificare panteista cu principiul divin (hlastii, molocanii, inochentistii, Turma Sf. Ilie etc…).

NMR isi au izvorul in tipul de revendicare religioasa intiat de Reforma protestanta, cauzele religioase ale apritiei lor incadrandu-se intr-un registru ce porneste de la intelegerea gresita a Sf. Scripturi, pana la teama ontologica a omului in fata mortii. Iata cateva :

-liberul examen al Sfintei Scripturi ;

-simplificarea doctrinei ;

-credinta slaba sau gresit intelesa

-neintelegera V.T. in lumina N.T. ;

-folosirea cartilor apocrife drept inspirate si cu autoritate;

-impletirea nereusita a culturii cu religia, contrazicerea religiei cu filosofia, fapt ce a dus la ’’corectarea’’ unor texte din Scriptura si decretarea de noi principii religioase, ’’nedescoperite’’ de Iisus ;

-adaptarea unor reguli, formule sau teorii ’’stiintifice’’ pentru explicarea ’’cuvantului’’ lui Dumnezeu ;

-justificarea credintei prin diferite doctrine filosofice moderne ;

-explicatii stiintifice speculate si denaturate de creatorii de religii ;

-necunoasterea tainelor vietii si disperarea in fata mortii ;

-sentimentul neimplinirii asteptarilor oamenilor de catre Bisericile traditionale, care sunt mai impersonale in relatiile cu credinciosii ;

-conflictele intre confesiunile aceleiasi religii.

Eusebiu Tihan mai asocia cauzelor religioase si o serie de cauze culturale, complementare : lipsa de informare, de pregatire ; confundarea Evangheliei cu invatatura omeneasca ; nepasarea fata de conceptiile gresite ; nerecunoasterea meritului Bisericii in cultura popoarelor si confundarea unor teologi cu Evanghelia ; lipsa de cultura generala si teologica.

Dintr-o perspectiva mai putin teologica, sociologul Pavel Nicoara afirma ca ’’la originea unor secte se pot afla elemente de protest impotriva modului de a trai al varfurilor clericale, a averilor bisericesti – formelor fastuoase de cult ale Bisericii oficiale’’, aratand cum se poate face trecera de la aspectele pur religioase ale problemei, la cele sociale.

Cauze sociale si psihologice

Desi se poate face o prezentare separata a celor doua aspecte, vom prezenta in cadrul aceluiasi subcapitol cauzele sociale si psihologice ale noilor miscari religioase, deoarece mai mult decat in cazul celor religioase, acestea doua se afla intr-o stransa interdependenta.

In opinia majoritatii cercetatorilor aparitia si dezvoltarea sectarismului, mai ales a celui modern, au fost influentate mai puternic de factori externi, decat de cei ce tin de organizarea religioasa. Acest lucru este evident daca tinem cont ca sectele prolifereaza mai ales in contextul unui dezechilibru socio-cultural.

Cauza generala ce a dus la situatia de astazi in plan religios este secularizarea si rationalizarea societatii. Aici se vede foarte clar legatura dintre contextul social si evolutia psihologica a indivizilor, deoarece societatile industrializate produc structuri depersonalizate ce dau nastere unor situatii de criza la nivel individual si colectiv. Aceste situatii determina aparitia unor aspiratii sau nevoi pe care sectele afirma ca le pot satisface cu usurinta. Dintr-un anumit punct de vedere putem spune ca, paradoxal, sectele constituie o nevoie a oamenilor, reprezentand solutia pentru anumite credinte sociale si raspunzand unor necesitati spirituale imediate. Oamenii adera la culte sa gaseasaca o implinire spirituala pe care nici societatea consumista nu le-o ofera, nici Bisericile traditionale.

Sectele profita de pe seama instabilitatilor sociale, a insuficientei organizatorice si a ineficientei reglementarilor legislative, oferind celor afectati de anumite schimbari sau incertitudini in plan social, fie sanse rapide de redresare socio-financiara, fie solutii imediate si frumos ambalate la problemele de ordin spiritual sau psihologic. Sectele sanctioneaza lipsurile Bisericii majoritare dintr-un anumit loc, dovedind o extraordinara capacitate de adaptare la mediul socio-religios in care apar sau sunt implantate.

Constantin Cuciuc prezinta in acest sens cateva din cauzele si mijloacele sociale ce ajuta NMR in activitatea lor :

misionarismul si prozelitismul ;

restructurarile social-economice ;

modernizarea si tranzitia ;

diferentierea sanselor personale sau a diferitelor categorii

sociale si alternarea imprevizibila a succesului cu esecul ;

– fenomenul de marginalizare sociala (la nivel individual si de

clasa) ;

– schimbarile teritoriale si demografice ;

– colonizarea zonelor de granita.

Interesul material reprezinta un alt motiv cat se poate de lumesc pentru infiintarea si dezvoltarea unei secte. Acest lucru il demonstreaza cat se poate de clar una din declaratiile facute in 1947 de Lafayette Ronald Hubard, intemeietorul Bisericii Scientologice : ’’Daca vrei sa castigi un milion de dolari si nu numai 500 pe luna ca simplu inginer, este mai bine sa creezi o biserica’’.

Parintele N. Achimescu traseaza de asemenea cateva din motivele ce favorizeaza NMR : – curiozitatea fata de nou ; – esecul secularismului ca doctrina ; – deplasarea sentimentului religios ; – existenta unor fenomene de distrofiere a societatii ; – criza in plan educational.

In situatii de criza ale societatii oamenii devin vulnerabili in plan psihologic, pentru ca mediul si reperele cu care erau obisnuiti se schimba, iar ei cauta cu disperare un punct de sprijin sau de reper, de aceea, un motiv important al adeziunii la o secta este modul personal de a receptiona si de a reactiona fata de situatiile critice din viata.

Perioadele tranzitorii ale vietii (adolescenta, terminarea studiilor, mutarea de la sat la oras, problemele familiale) sunt si ele speculate de activitatea prozelitista a sectelor, fiind la fel, episoade in care o persoana este foarte vulnerabila si deschisa spre sugestii si solutii de orice natura, dar mai ales daca ele imbraca haina religiosului.

Exista si o serie de cauze psihologice ce se incadreaza in categoria celor psiho-maldive : -rautatea, perversitatea, patima de a poseda prin orice mijloace, dorinta de putere ; -fuga de comunitate, faptele necugetate, fuga de responsabilitatea personala, familiala si sociala ; -bolile incurabile, disperarea, dementa, schizofrenia etc…

Dupa cum am vazut, sectele raspund unor nevoi ale oamenilor, nevoi ce sunt rezultatul imbinarii anumitor deficiente ale sistemului social cu propriile aspiratii spirituale. Jean Vernette enumera cateva dintre acestea :

– cautarea apartenentei sau a starii de comuniune, ca reactie fata de

o societate dura si depersonalizanta ;

– o nevoie de a obtine raspunsuri precise, factori de siguranta intr-o

lume aflata in schimbare rapida, in care certitudinile traditionale

par sa cedeze ;

– o cautare a integrarii intr-o armonie totala, de natura psiho-

corporala si psiho-spirituala, care conduce la aparitia unei

multitudini de grupuri de terapii ce functioneaza ca inlocuitori de

religii ;

– o nevoie de recunosatere sociala, de participare si de angajare

activa, prezenta mai ales in paturile defavorizate ale societatii ;

– revendicarea unei identitati culturale prin promovarea cultelor

autohtone, mai ales in tarile lumii a treia ;

– o cautare accerba a trancendentei si a experientei spirituale

directe si personale, intr-on civilizatie profund tehnicizata ;

– cautarea unei directii spirituale si a unui conducator harismatic ;

– aspiratia catre o viziune pozitiva asupra viitorului, intr-o lume in

care teama colectiva creste odata cu violenta, conflictele armate si

tulburarile planetei.

II.2.Aspectele si implicatiile fenomenului neoreligios in plan

religios, social, psihologic.

Aspecte si implicatii in plan religios

Pana aproape de secolul XX sectele au fost exclusiv o problema de competenta Bisericii, reprezentand mai mult sau mai putin expresia unor deficiente de ordin organizatoric, dogmatic sau spiritual ale acesteia. Contextele istorice au facut ca in trecut innoirile sau luarile de pozitie din domeniul religios sa fie exclusiv indreptate spre o revigorare interna a crestinismului, cum a fost cazul Reformei. De asemenea, initiatorii si promotorii noilor idei religioase erau in marea majoritate din randul clericilor (Zwingli, Luther etc) sau aveau cunostinte sistematice de teologie. Astazi insa, Biserica reprezinta doar una (poate chiar cel mai putin importanta) din tintele noilor miscari religioase. Acest lucru il marturiseste si Prea Sfintitul Grigorie Gh. Comsa, Episcopul Aradului : ’’Sectarismul nu trebuie considerat numai ca o miscare religioasa. Cea mai putin importanta latura a sectarismului este tocmai cea religioasa, El este o protestare fata de nedreptatile sociale, economice si politice. Totusi (…) ei nu se razvratesc impotriva statului, care are mijloace de represiune. Ei se razvratesc impotriva Bisericii pe care o considera drept anexa a statului si fata de care nu au nici o temere, caci Biserica are numai arme spirituale’’.

Sectele cauta tot mai mult acceptarea din partea societatii sau obtinerea unei pozitii cat mai privilegiate in ea si, concomitent, accederea la cercurile puterii politice. Toate acestea sunt insa in legatura, deoarece sectele nu vor putea avea ’’greutate’’ in societate fara a-si spori numarul credinciosilor, iar puterea politica vine din sustinerea maselor sau din sprijinul acordat de oameni politici influienti, simpatizanti ai cauzei sau chiar adepti ai sectei respective. Vedem ca nici una din ultimele doua aspecte nu se poate realiza fara eliminarea Bisericii din ecuatie. Noile miscari religioase urmaresc acest lucru prin ruperea din trupul Bisericii a cat mai multor ’’madulare’’. De aceea, cand ne referim la aspectele si implicatiile fenomenului neoreligios in plan religios, avem in vedere nu doar erorile sau disidentele pe motiv religios specifice sectelor, ci si imputinarea efectiva a numarului credinciosilor unei Biserici, care poate duce la grave dezechilibre in planul organizarii eclesiale dar si sociale. Acest lucru se observa foarte evident in cazul Bisericilor din tarile occidentale.

In Romania, ca dealtfel in intreg spatiul est-european, actiunile noilor miscari religioase sunt indreptate mai mult spre Biserica decat spre aspectele social-politice, deoarece Biserica Ortodoxa, are o pozitie mai stabila si este mai bine reprezentata in randul populatiei decat este Biserica Romano Catolica in Occident. Ne referim atat la procentajele ce prezinta apartenenta declarata, cat si la frecventarea efectiva a slujbelor de catre credinciosi. Pentru noile miscari religioase care au invadat dupa 1990 spatiul rasaritean, Biserica Ortodoxa reprezinta cel mai mare impediment in dezvoltarea lor, deoarece statele Europei Centrale si de Est au prevederi legale foarte vagi si permisive in ceea ce priveste reglementarea statutului unor astfel de miscari si diferentierea dintre ele si Biserica. Astfel, aparitia noilor miscari religioase la noi coincide cu promovarea unui prozelitism fatis si agresiv indreptat impotriva Bisericii Ortodoxe. Prozelitismul sectar si neoprotestant este o falsa misiune, deoarece, dupa cum afirma N. Lossky, ’’nu poti transmite ceva decat atunci cand celalalt este in stare de a primi, si nu poti anunta ceva fara capacitatea de a asculta a celuilalt’’. Acestia vin sa aduca din nou fie vestea buna a Evangheliei, fie o alta cale de salvare unui popor ce deja a aflat-o prin Hristos, cu mult timp inaintea lor. Se constata iarasi o diferentiere intre Est si Vest, sub aspectul implicatiilor religioase ale prezentei noilor misacri religioase in aceste spatii.

O discutie pe marginea implicatiilor religioase ale noilor miscari religioase trebuie sa puncteze urmatoarele aspecte : invataturile de credinta ale sectelor si pozitia fata de Hristos si Biserica, exploatarea temerilor si nevoilor spirituale ale oamenilor, caile de eliberare propuse de aceste miscari.

Invataturile de credinta ale noilor miscari religioase reprezinta o imbinare sincretica de elemente provenind atat din crestinism, religii orientale cat si din filosofiile moderne. Putem afirma fara sa gresim ca aceasta imbinare este una mai degraba ecletica, deoarece sunt extrase din sistemele mai sus mentionate doar elementele mai importante si care se pot asocia usor unele cu altele, desi in esenta sunt diametral opuse. In ciuda acestui fapt, nu exista secta, cult sau formatiune religioasa care sa nu declare cu aplomb si cu credinta auto-legitimarii, ca ’’detine’’ adevarul. Insa, fata de aceasta afirmatie atat de proprie gruparilor sectare, parintele Gh. Popa face o adontare de bun simt si foarte ’’adevarata’’ : In Biserica ’’Adevarul’’ nu se conjuga cu verbul ’’a avea’’, ci cu ’’a fi’’, in sensul de a fi ’’in adevar’’, in Hristos, care este Adevarul. Hristos, singurul adevar vesnic si nesubiectiv, nu poate fi posedat, in sensul de monopol, ci el se daruieste si se auto-daruieste, putand fi ’’posedat’’ doar in masura unei intercomuniuni smerite a omului cu Dumnezeu.

Intalnim astfel imbinari dintre cele mai surprinzatoare, uneori chiar de o absurditate revoltatoare : Martorii lui Iehova se doreste o miscare crestina, insa desi Il recunoaste pe Dumnezeu-Tatal, propune un monoteism al Vechiului Testament, neagand Treimea prin plasarea Fiului in planul creaturii si prin numirea Sf. Duh ’’energie impersonala’’. Desi folosesc Biblia in activitatea si invatatura lor, au realizat o traducere proprie a acesteia, eliminand multe texte sfinte. Martorii lui Iehova gasesc o placere deosebita in a sublinia faptul ca in Biblie nu se gaseste cuvantul ’’Treime’’ sau ’’trinitate’’, de aceea al trebuie sa fie de origine pagana. In consecinta, trebuie evitat cu desavarsire. Ceea ce iehovistii nu reusesc sa inteleaga este ca nici macar cuvantul Iehova nu se gaseste in Scriptura, fiind o interpretare arbitrara si personala a consoanelor ebraice YHWY sau JHVH. Vocalele adaugate sunt o optiune subiectiva, combinatiile posibile nerezumandu-se la numele Iehova.

Un alt exemplu in acelasi sens sunt Mormonii, care marturisesc si ei un fel de crestinism, insa aflat la polul opus celui iehovist, folosindu-se de Hristos pentru a-si justifica atat aparitia cat si veridicitatea si autoritatea credintei. Doctrina mormona despre Dumnezeu este insa mult mai ambigua, reprezentand o denaturare grosolana a pozitiei biblice, desi ei incearca sa o invaluie intr-o terminologie semiortodoxa. Teologia mormona este politeista si panteista, deoarece sustine ca universul este locuit de diferiti dumnezei care procreeaza copii spirituali, ce la randul lor sunt imbracati cu diferite trupuri pe planete diferite, ’’Elohim’’ fiind dumnezeul acestei planete. O mostra de ’’teologie’’ mormona ofera Walter Martin in cartea sa Imparatia cultelor eretice. Astfel, in cartea Articles of Faith a apostolului mormon James Talmage, se afirma ca : ’’Biserica lui Isus Hristos a Sfintilor Zilelor din Urma, se proclama impotriva Dumnezeului incomprehensibil, lipsit de « trup, membre sau pasiuni », considerand ca asa ceva nu poate exista si isi afirma cu putere credinta in Dumnezeul cel viu si adevarat al Scripturii si al revelatiei, supunerea fata de El … Isus Hristos este Fiul lui Elohim, atat ca vlastar spiritual, cat si trupesc ; cu alte cuvinte, Elohim este literalmente Tatal duhului lui Isus Hristos, si de asemenea al trupului in care Isus Hristos si-a indeplinit misiunea in carne … Iehova, care este Isus Hristos, Fiul lui Elohim, este numit « Tatal »… Isus Hristos, pe care il cunoastem de asemenea ca Iehova, a fost organul executiv al Tatalui, Elohim, in lucrarea de creatie’’.

In cazul credintei Baha’i, (pe care il vom prezenta mai pe larg intr-un capitol ulterior) desi are o credinta de origine islamica, acesta s-a ascuns cu grija in spatel unei terminologii apusene, imitand in forme si ceremonii crestinismul. Pentru ca se considera o incununare a tuturor religiilor si urmareste unificarea acestora sub ’’aripa’’ sa, bahaismul nu intra in conflict cu principiile fundamentale ale Evangheliei, permitand crestinilor sa-si pastreze formal credinta, atat timp cat il recunosc pe Baha’ullah si principiile generale ale credintei acestuia. Acest lucru este paradoxal si reprezinta un conflict de interese si principii, deoarece doctrinele de capatai ale crestinismului, ca : autoritatea Sf. Scripturi, Sf. Treime, dumnezeirea lui Hristos si nasterea din Fecioara Maria, jertfa mantuitoare si Invierea, Parusia, sunt respinse categoric de baha’ism.

In cazul unor miscari ca Biserica Unificarii, al carui lider, Sun Myug Moon, marturiseste ca : ’’Dumnezeu traieste in mine si eu sunt intruparea sa. Lumea intreaga este in mainile mele si eu vreau sa ridic si sa supun lumea’’, si ca el este al doilea Mesia care va implini ceea ce Hristos n-a reusit din cauza mortii pe cruce ; sau Copiii Domului, care propovaduiesc o iubire carnala ca mijloc de cunoastere si apropiere de Dumnezeul crestin al iubirii, vedem cat de fortate si denaturate pot deveni elementele crestinismului autentic.

Aceasta folosire sincretica de elemente religioase diverse este o dovada a lipsei de maturitate in gandire dar si sub aspectul dezvoltarii temporale a noilor credinte, deoarece dupa cum afirma un sociolog, ’’in fazele lor primitive de dezvoltare (…) religiilor le este caracteristic sincretismul, altfel spus, nediferentierea, indiferenta si contopirea de idei atat intre unele si altele dintre ideologiile religioase, cat si intre aceste ideologii si alte idei din lumea profana…’’.

Se ridica totusi intrebarea : Noile miscari religioase manifesta o respingere a lui Hristos sau a crestinismului ?, deoarece nu putem vorbi in nici un caz de o acceptare a acestuia in forma consacrata. Raspunsul este unul nuantat, pentru ca de o respingere a lui Hristos nu pote fi vorba. El este omiprezent in doctrinele noilor miscari religioase, insa Il regasim ca un Hristos ciuntit, mutilat, patimind a doua oara. De Hristos nu poate face abstractie nici o secta, nici un grup religios, nici o religie sau doctrina filosofica. In acesta se vede o alta dimensiune a dumnezeirii sale. Insa aspectul uman al persoanei lui Hristos bantuie si astazi mintile intunecate si obtuze ale liderilor si intemeietorilor de noi miscari religioase, care se folosesc de El dupa bunul plac, fie pentru a-si acorda legitimitate, fie pentru a se erija in salvatori ai omenirii, dupa modelul, sau chiar mai buni decat Hristos. Acesta reprezinta insa un atac la adresa crestinismului, ca mostenire peste veacuri a lui Hristos, in lume.

Se contureaza asadar un tipar : respectul deseori afist in ceea ce-L priveste pe Hristos este insotit de sentimentul ca crestinismul nu a confirmat ca doctrina salvatoare in istorie si nici in viata interioara a oamenilor, ca nu mai este o solutie credibila. Acest caz este cu precadere intalnit in Occident, fiind o consecinta a teologiei catolice si a viziunii acesteia asupra lumii si jertfei lui Hristos : ’’Biserica lui Hristos a ajuns istovita si ineficace (dupa cum a demonstrat-o Al Doilea Razboi Mondial) –si putem spune ca si toate conflictele militare de dupa, pentru ca oricat de vehement ar protesta Biserica Catolica sau oricat ar condamna unele actiuni armate, nu poate impiedeca nici initierea, nici incetarea lor – din cauza ingustimii dogmelor, datorita erorilor de interpretare, prin clericalismul pompos, prin autoritatea nejustificata, prin bunastarea materiala si prin predicarea unui Hristos mort. Invierea Sa e acceptata, dar Bisericile insista in principal pe moartea Lui. Biserica e astazi mormantul lui Hristos, iar piatra teologiei a fost raturnata la usa mormantului’’.

Cand acesta radiografie a teologiei si spiritualitatii catolice va coincide cu viata Bisericii Ortodoxe, lumea se va afla intr-adevar in fata unei caderi spirituale fatale.

In lipsa unei optiuni viabile din partea crestinismului, exista o indreptare tot mai mare catre spiritualitatea orientala, a carei valoare nu a fost inca contestata de Occident din cauza faptului ca este descoperita abia de curand. Regasim astfel un alt repros adus crestinismului, venit cu precadere din partea miscarii New Age, dar care coincide cu opiniile tuturor miscarilor religioase de inspiratie orientala : ’’Mai este un lucru pe care New Age il reproseaza crestinismului : acesta dezbina. A produs numai conflicte, schisme, Inchizitie si razboaie religioase. Da prea multa importanta « eului », libertatii si responsabilitatii. Orientul considera ca nu « eul » este ceea ce omul are mai profund, ci « sinele », care nu ia parte la existenta noastra istorica in acesta lume. Iar acest « sine » mai profund, coincide cu Dumnezeu’’. Astfel, notiunea atat de scumpa crestinismului de « persoana » dispare, omul fiind eliberat si de povara pacatului, pe care nu-l poate savarsi cu adevarat.

Nu putem sa neglijam aici un aspect ce chiar reprezinta o lipsa a Bisericilor. Acestea, impreuna cu societatea moderna scapa deseori din vedere un element esential : personalitatea umana. In Bisericile mari, credinciosul asculta, tace si urmeaza cu resemnare poruncile ; in ceea ce priveste slujbele propriu-zuse, el este de cele mai multe ori in postura de spectator. Societatea trateaza omul in virtutea unui sistem de relatii, drepturi si indatoriri, pierzand dimensiunea sa individuala si reducandu-l la o cifra, la un tabel sau chiar la un obiect. Ca urmare a proceselor ce au loc in lumea contemporana, unii se simt dezradacinati si singuri. De cealalta parte, secta stimuleaza o noua traire religioasa si o renastere spirituala, oferind posibilitatea credinciosilor sa participe activ la viata si chiar conducerea sectei. Membrii participa la discutii, citesc Biblia si o comenteaza, sunt ascultati si respectati de ceilalti adepti. Din punct de vedere social, secta il reevalueaza pe individ, concentrandu-si atentia asupra personalitatii sale, astfel ca anonimul de pana atunci, devine ’’cineva’’.

Vedem ca sub aspect religios sectele pot avea uneori o influienta benefica pentru unii oameni, prin revigorarea trairilor religioase la nivel personal. Sub alt aspect, sectele, ca si ereziile primelor veacuri, scot Biserica din letargie si o forteaza sa ia atitudine, intensificandu-si activitatea misionara si revizuindu-si atitudinea fata de proprii credinciosi.

Totusi, noile miscari religioase nu reprezinta doar o subminare a crestinismului, ci chiar a spiritualitatii originare din care se inspira, intrucat produc o descralizare si devalorizare a practicilor si ideilor de origine hindusa, budista sau musulmana pe care le propovaduiesc, printr-o reinterpretare a lor in context occidental, modern. Se produce astfel o violare si o violentare a sacrului si a religiosului nu doar acolo de unde practicile sunt importate, ci si acolo unde ele sunt implementate. Exemplele abunda : grupurile yoga ce dezbraca acesta practica de dimensiunea, de finalitatea spirituala, transformand-o intr-un sport si atragand adeptii prin efectele asupra mobilitatii corpului ; meditatia transcedentala a carei dimensiune spirituala a fost iarasi alterata de scopurile mercantile ale organizatiei cu acelasi nume ; Krishna etc… Acesta alterare se face si prin apelul la o certificare stiintifica, care sa confere in ochii omului modern o mai mare veridicitate practicilor propuse.

In ceea ce priveste exploaterea religioasa a asteptarilor si temerilor oamenilor, acest aspect se incadreaza mai mult in manipularea si stategia in plan psihologic, insa nu de putine ori doctinele unor miscari religioase pun mare accent pe salvarea omului de cataclismele finale de la sfarsitul lumii, pe mantuirea doar a adeptilor, pe oferirea de raspunsuri la cele mai intime si tulburatoare probleme ale psihicului uman. Sectele se erijeaza astfel si in solutii viabile pentru mentinerea unei linisti si armonii sociale, care s-ar distruge odata cu apropierea de ’’termenul limita’’. Sunt clasice de acum doctrinele iehoviste si mormone legate de mantuirea doar a unui numar precis de adepti (144.000). Spectrul autodistrugerii lumii prin razboaie sau bomba atomica este exploatat cu succes. Astfel mai multe miscari afirma ca se asteapta mari transformari in lume : secta Neo Sannyas marturiseste ca s-a intrat in epoca Botezului cu Foc, iar membri sunt indemnati sa-si ia masuri de precautie pentru a fi pregatiti in cazul unor cataclisme. Scientologia afirma prin Hubbard : ’’Suntem singurul grup si singura organizatie de pe pamant ce poseda ambitia si tehnologia necesara pentru a lumina, a clarifica, a limpezi situatiile, care in alte maini par scapate de sub control : bomba atomica, declinul, decadenta si confuzia din societate’’. Scientologia propune un program de purificare care va permite celor ce-l urmeaza sa supravietuiasca caderilor de atomi succesoare unui razboi atomic. Exista si miscari, ca cea a adeptilor lui Krishna, care sustin ca adevarata solutie se gaseste in interiorul spiritului uman, si organizeaza manifestari pacifiste, oferind modalitatea de iesire din criza, si anume repetarea formulei ’’Hare Krishna’’.

Denigrarea crestinismului prin asocierea lui cu ideea de moarte si prin reclamarea lui ca si cauza indirecta a situatiei de azi a omenirii este nu doar foarte periculoasa, dar mai ales nedreapta si lasa. Ea conduce insa inevitabil la abandonarea acestui crestinism catalogat prea repede in Occident ca muribund, deturnand oamenii spre noile miscari religioase, care in ciuda neconcordantelor dogmatice si a scopurilor dubioase, dovedesc o vigoare si un optimism debordant in actiuni si gandire. Se imbina deci, lipsurile Bisericii cu oportunismul sectar, rezultand un cadru cat se poate de propice pentru parasirea Bisericii. Se face astfel trecerea catre implicatiile sociale ale noilor miscari religioase, implicatii ce sunt mai degraba socio-religioase, pentru ca modificarile survenite in plan social se datoreaza deformarii, modificarii sentimentului religios, dar afectand si Biserica alaturi de societatea propriu-zisa.

Implicatiile sociale ale noilor miscari religioase

’’Orice act religios este totdeauna un act individual si in acelasi timp unul social’’, afirma Joachim Wach in lucrarea sa, Sociologia religiei. Manifestarile religioase au deci o dubla calitate : reglementeaza viata interioara a indivizilor dar traseaza si directia in care evolueaza societatea. In aceasta perspectiva trebuie inteleasa prezenta noilor miscari religioase in lumea de astazi.

Din punct de vedere al implicatiilor sociale ale noilor misacri religioase, trebuie sa analizam sectele atat ca elemente disfunctionale, dar si ca factori functionali. Sub aspect disfunctional, acestea stanjenesc integrarea si desfasurarea normala a activitatii sociale, iar ca factori functionali, contribuie la accelerarea unor procese, ofera solutii, preiau din sarcinile si responsabilitatile de drept ale unor organisme si institutii care sunt depasite si insuficiente.

Detaliind, putem afirma ca sub aspectul social pozitiv, noile miscari religioase ofera membrilor (cel putin celor noi) : prietenie, siguranta, raspunsuri clare si simple, o abordare noua a vietii, speranta si chiar certitudinea mantuirii etc. Desi nu pot oferi remedii si alternative pentru marile probleme sociale, noile miscari religioase sunt totusi supapele de eliminare a tensiunilor ce se acumuleaza in timp la nivelul unor paturi sociale sau mici grupuri de oameni. La problemele complicate ale lumii contemporane, sectele ofera raspunsuri simple, o teologie pragmatica a succesului si un nou adevar revelat.

Ca factori disfunctionali, sectele produc tulburari ale ritmului de viata al societatii, atunci cand profita de naivitatea si buna credinta a oamenilor. Ele abuzeaza de copii, de handicapati, tineri, batrani, orfani. In unele comunitati se practica libertinajul sexual, imoralitatea si se instiga uneori la fapte antisociale. Unul dintre cele mai nocive efecte in plan social este degradarea relatiilor dintre secta, membrii ei si restul societatii. Adeptii ajung sa-si neglijeze profesia, familia, sanatatea etc. pentru a respecta prevederile grupului, putandu-se ajunge la grave disensiuni sociale. Ne gandim de exemplu la variatele forme de adventism ce refuza sa lucreze sambata, la miscari precum iehovistii, mormonii, Moon, ce refuza fie asistenta medicala, fie nu recunosc conducerea laica a statului, nu voteaza, nu se inregistreaza la starea civila, nu-si indeplinesc obligatiile militare.

Unele secte ajung chiar la evaziuni fiscale, trafic de droguri si arme, prostitutie etc.

Nae Ionescu afirma ca : ’’Viabilitatea unei religii se masoara oarecum pe gradul de apartenenta al acelei religii, pe masura in care aceasta religie apare in constiinta noastra, pe cata vreme « religiozitatea » poate sa traiasca in sufletul unui om sau al unei generatii, al unei societati’’. Ceea ce noua religiozitate produce in plan social este, in primul rand, o diminuare a gradului de apartenenta a credinciosilor la Biserici. Acesta presupune nu doar transferul catre una sau alta din noile miscari religioase existente, ci si slabirea adeziunii la fiinta si dogmele Bisericii, chiar in interiorul ei.

Putem afirma ca una dintre cele mai importante consecinte pe plan socio-religios a activitatii sectare este formarea unei categorii de oameni denumiti generic ’’crestinii fara Biserica’’. Crestinismul sub forma lui eclesiala devine un element cu un grad sporit de relativitate in constructiile identitare. Oamenii se declara crestini, dar nu se mai vad integrati intr-o Biserica. Astfel, daca pana in urma cu doua decenii universul credintelor si gradul angajarii crestine putea fi reprezentat dupa un model in cercuri concentrice ce cuprindea categoriile : practicanti, nepracticanti si atei, astazi aceste impartiri nu mai sunt atat de evidente si atat de reale, deoarece avem de-a face cu un crestinism disperasat. Interesanta este inlocuirea treptata dar sigura a categoriei de ’’atei’’ cu cea a oamenilor care cred intr-o varianta de divinitate, pe care fie o percep ca un Dumezeu cat de cat personal, fie ca o forta, un spirit, o entitate mai presus de limitele intelegerii si perceptiei umane.

Ceea ce a inceput in Reforma cu interpretarea personala si individuala a Bibliei si scoatera ei de sub autoritatea unui comentariu si a unui spatiu eclesiastic, a ajuns azi sa fie o dispersare aproape totala a edificiului religios. Dogme, sentimente, simboluri se desprind de pe orbita Bisericii si deviaza, fiind supuse unor refolosiri diferite. Avem de-aface cu un proces de pierdere a sensului divinului, ce duce la aparitia unui sacru difuz, in afara Bisericilor.

Crestinismul devine un fragment de cultura si civilizatie, nu insasi esenta si centrul acestora, dar paradoxal, societatea ramane impregnata de semne crestine, mai mult sau mai putin evidente. Dupa cum spuneam in capitolul dedicat secularizarii, in ultramodernitate religiosul tinde sa capete valoare de memorie in plan societal si individual, servind doar ca furnizor de identitati colective si individuale, de sarbatori si rituri. Acest lucru e exemplificat foarte bine in Occident, unde ritualurile de trecere, precum botezul, cununia, inmormantarea se afla intr-o descrestere constanta, desi acesta se desfasoara intr-un ritm lent. Mentinerea lor se datoreaza faptului ca in ele sunt implicate grupari familiale formate din mai multe generatii, iar dorinta de a pastra o mostenire familiala si o identitate colectiva sunt inca foarte puternice in Occident. Totusi, vedem ca aceste ritualuri nu sunt percepute in dimensiunea lor eclesiala si sacramentala, ci primesc un rol foarte specializat : de a stabili legaturi intre generatii sau intre membrii aceleiasi familii.

Crestinismul a trecut si trece in Occident printr-o criza profunda. Cel mai evident exemplu a fost perioada anilor ’70-’80, cand Biserica Catolica s-a confruntat cu o puternica criza vocationala, moment ce a coincis (intamplator sau nu) cu inceputul dezvoltarii noilor miscari religioase. Sociologul francez Fernand Boulard constata cu tristete efectele acestei crize a crestinismului, insotita de prezenta tot mai pregnanta in viata oamenilor a noii alternative religioase sectare : ’’Multe din parohii risca sa ramana « parohii ale copiilor ». Numarul muncitorilor practicanti este infim. Un intreg mediu social este rupt de Biserica si de Hristos. Si tocmai aceasta caracterizeaza conjunctura contemporana in tarile europene’’.

In acest sens realitatea ideii de ’’crestini fara Biserica’’ capata un inteles cat se poate de grav. Sa analizam deci doua din aspectele acestui concept : gradul de integrare eclesiala ; si imbratisarea concomitenta atat a dogmelor crestine, cat si a ideilor de provenienta orientala si esoterica.

In ceea ce priveste integrarea eclesiala ne referim la diminuarea procentului celor care merg duminica la biserica, intotdeuna cel mai bun indiciu in acesta privinta. In Occident, situatia este alarmanta : in Franta, mersul la biserica, cel putin o data pe luna, se situa in randul tinerilor in 1992, la o valoare dezarmanta de 2%. In Canada, practica saptamanala scazuse in cazul catolicilor de la 40% la 30% in intervalul 1975 – 1985, pentru ca in 1991 sa nu se inregistreze decat un procent de 17% in randul tinerilor. Un alt exemplu este Belgia, unde frecventa saptamanala la slujbe este in continua scadere (in functie de zona) intre 0,4 si 1,1% pe an, situandu-se in 1990 la nivelul de 20% din populatie. Ceea ce este mai alarmant este scaderea credintei in Inviere si intr-un Dumnezeu personal precum si in ceea ce priveste respectarea prescriptiilor bisericesti legate de morala sexuala si a familiei. Vedem in acesta ultima constatare o legatura cu proliferarea sectelor ce pun accent pe practicile sexuale si cu toleranta crescanda pentru cuplurile homosexuale, care nu doar sunt acceptate, ci in unele tari sunt chiar casatorite religios. Existenta de clerici protestanti si anglicani cu orientari sexuale mai putin heterosexuale reprezinta apogeul desacralizarii, fiind o alta cale prin care sectele cu o moralitate impecabila isi fac loc in randurile credinciosilor.

In ciuda acestor realitati de ordin practic, se manifesta acea raportare a oamenilor la una sau alta din Bisericile traditionale, de care aminteam, pentru ca procentul declaratiilor de apartenenta la o Biserica sau alta ramane ridicat : in Austria, 78% se declara catolici, 6% protestanti sau crestini de alta orientare, 16% numind alta religie sau nici una ; in Belgia, societatea pare a se imparti doar in catolici 81% si protestanti 19%, desi in acest 19% sunt cuprinse si alte credinte ; in Danemarca, 87% se declara luterani, 2% catolici si 11% de alta credinta ; in Franta, aproape 80% se declara catolici, 25 protestanti, 5% musulmani, 11% de alta credinta ; in Elvetia, 46% catolici, 40% sunt protestanti, iar 14% de alte orientari religioase ; in Anglia, anglicani se declara 47%, romano catolici 16%, musulmani 2%, protestanti 2%, in timp ce un procent sensibil mai mare, 31% se declara de alta orientare religioasa sau nu pot numi una.

Discrepanta existenta in Occident intre practica si teorie in privinta aprtenentei la Biserica, nu se regaseste din fericire si in Rasarit. In Romania, procentul declarat de aproape 90% de crestini ortodocsi este sustinut in mare parte de realitatea practica. Astfel, desi exista si la noi multi credinciosi care isi declara apartenenta la Ortodoxie doar formal, din obisnuinta sau nevoia de a fi integrat intr-o comunitate majoritara, bisericile sunt pline de credinciosi, nu doar in duminici ci si in sarbatorile care cad in cursul saptamanii. Un fapt imbucurator este ca un procent important il reprezinta tinerii, care cauta de cele mai multe ori raspunsuri, mangaiere si liniste spirituala in Biserica. Provocarea Bisericii consta azi in a-i apropia pe acestia, in a-si face teologia si morala accesibile tinerilor, iesind in intampinarea dorintei naturale de implinire spirituala a acestora.

Analizand cel de-al doilea aspect al apartenentei religioase, respectiv puritatea credintei, vom vedea ca deosebirile intre Occident si Rasarit nu mai sunt atat de evidente, dovada, in cazul Bisericii Ortodoxe Romane ca nu a reusit inca sa educe tinerii in sensul cunoasterii cat de cat a dogmelor bisericesti pentru a putea deosebi invataturile ’’ortodoxe’’ de cele eterodoxe. Aici se profileaza pericolul indepartarii de credinta si al aderarii la noile miscari religioase, pentru ca in cazul Romaniei, cantitatea acunde o foarte slaba calitate sub aspectul puritatii credintei.

O categorie de credinciosi care se incadreaza in fenomenul ’’crestinilor fara Biserica’’ sunt cei care desi nu manifesta o diminuare a practicilor si credintelor crestine, se caracterizeaza prin importanta pe care o acorda credintelor paralele : ghicit, astrologie, transmiterea de ganduri, horoscop etc. Ia nastere asfel o religiozitate paralela celei declarate. Acesti oameni nu sunt propriu-zis ’’fara Biserica’’, insa reprezinta etapa premergatoare separarii de acesta, prin atitudinea permisiva si constiinta laxa in domeniul doctrinar. In Occident, prin religiozitate paralela se inteleg toate religiile necerstine, diferitele ezoterisme si toate credintele si practicile para-religioase, vechi (ghicitul) si mai noi (meditatia, yoga). Aceste religiozitati paralele s-au extins considerabil in ultimii 20 de ani, motivul principal fiind tocmai dezvoltarea acestui spirit religios difuz, datorat pierderii influientei marilor institutii religioase si dezvoltarii noilor miscari religioase.

Foarte bine a subliniat acest proces Raymond Lemieux, care spune ca sunt amestecate : elemente crestine, elemente cosmice (referiri la ’’energia universala’’), elemente ale unui ’’eu sublimat’’(fiinta esentiala, divinul interior, forta fiintei psihice…) si sunt reafirmate valori ca dragostea, libertatea, pacea etc, dar in contexte noi. Acesta afirma : ’’Fiecare isi organizeaza propriul univers de credinte coordonand in interiorul acestuia elemente crestine si cosmice, psihospirituale si morale. Si astfel, intalnim intr-o productie imaginara integrala, atat Providenta cat si forta cosmica universala, invierea si reincarnarea, dezvoltarea personala nelimitata, dragostea si nonviolenta ca jaloane ale unei cautari personale a mantuirii (…) Din punctul de vedere al unei ortodoxii, combinatiile realizate pot parea incoerente ; din punctul de vedere al utilizatorilor, ele sunt permanent un produs al coerentei, chiar daca acesta nu e dect utilitara si provizorie’’.

Acceptarea si imbinarea credintei adevarate cu elemente de ordin esoteric sau oriental este ’’calul troian’’ al crestinismului. Acesta si-a dovedit eficienta in cazul societatii si religiozitatii apusene, amenintand acum partea ortodoxa. Credinciosii care se incadreaza in descrierea mai sus prezentata sunt acei ’’caldicei’’ amintiti de Hristos, care produc mai mult rau Bisericii decat cei ’’reci’’, pentru ca mentinandu-se in cadrul ei contribuie la o slabire din interior.

Mai trebuie subliniat aspectul ca realizarea acestor combinatii se datoreaza unei logici duble : atat pragmatica, cat si afectiva, dar care are mereu acesi tinta : bunastarea, implinirea personala si obtinerea unei fericiri aici, pe pamant. Cineva care nu este multumit de ce-i ofera religia sau credinta in care s-a nascut, in cel mai pur spirit al cererii si ofertei economiei de piata, porneste in cautarea unei formule viabile si potrivite necesitatilor sale. Acset lucru nu e valabil doar in cazul societatilor seculare vest-europene, ci se manifesta si la noi in tara. Un exemplu il constituie declaratiile facute la televizor de mai multi adepti MISA, care intrebati ce i-a indemant sa urmeze cursurile de yoga si meditatie ale grupari, au dat (printre altele) raspunsuri de genul : dorinta de autoperfectionare si autocunoastere, imbunatatirea parerii de sine, obtinerea succesului etc. Acestia fiind crestini ortodocsi, ce prefera unei mai bune cunoasteri a spiritualitatii ortodoxe, o integrare in Absolut de provenienta orientala.

Vom prezenta in continuare cateva date statistice in sprijinul afirmatiilor de mai sus, ce surprind coexistenta credintei in elemente necrestine si crestine atat in Occident cat si in Romania.

Conform eurobarometrului, credinta in Astrologie in tarile Uniunii Europene se prezinta astfel :

Credinta in Reincarnare are urmatoarele date :

Credinta in Reincarnare in Europa de Vest in 1990, pe categorii de varsta:

In ceea ce priveste Romania, vom prezenta situatia religiozitatii paralele, mai ales in randul tinerilor, acesta fiind categoria sociala cea mai expusa unei evolutii spirituale oscilante si cu o mare predispozitie spre oferta religioasa a noilor miscari religioase. ’’Tineretii ii este specifica tentatia «marilor probleme», ea cauta raspunsuri cu aceasi sete si la problemele umanitatii mundane, exterioare dar si la framantarile umanitatii interioare, ipostaziata in persoana. Ceea ce Biserica nu cultiva si expolateaza in sens pozitiv devine teren de lucru pentru buruienile teologiei sectare sau pentru dezvoltarea unor idei cu totul straine de crestinism.

Tineretul din Romania afirma in general ca este credincios, insa influientele multiple pe care tinerii le primesc in legatura cu religia si supranaturalul diversifica modul in care este inteleasa divinitatea si rolul pe care il are in lumea profana.

Cei mai multi subiecti (60.5%) afirma ca Dumnezeu este Creatorul, in spiritul invataturii biblice. Exista insa si tineri care, desi recunosc existenta lui Dumnezeu, nu mai cred ca lumea a fost creata de El sau evita sa raspunda la intrebare (15.5%). O alta categorie, (28.1%) cred in existenta lui Dumnezeu si in faptul ca este Creatorul lumii, dar apreciaza ca supranaturalul nu mai intervine astazi in desfasurarea evenimentelor. Este interesant ca tinerii ortodocsi si catolici inteleg mai larg si mai liber existenta divinitatii decat o facmembrii cultelor neo-protestante, care se mentin mai riguros in spiritul biblic. Iata doua exemple : ’’Eu consider divinitatea o forta universala care depaseste puterea noastra de intelegere. Noi nu putem primi mesaje sau semne asupra asa-zisei existente a lui Dumnezeu’’(ortodoxa, studenta). / ’’Daca existenta lui Dumnezeu ar depinde de parerea noastra, atunci ar fi groaznic. Dumnezeu pur si simplu exista, din vesnicii in vesnicii’’(crestin dupa evanghelie, intelectual).

In ceea ce priveste asocierea lui Dumnezeu cu una din calitatile care i se atribuie Lui, a rezultat urmatorul tabel, in functie de cea care, in opinia subiectilor, Il defineste cel mai bine pe Dumnezeu : -Dragostea………….32.8% ; -Adevarul……….2% ; -Infinitul…………….19.3% ; -Puterea………..13.4% ; – Justitia…………3.0% ; – Nu-mi dau sema………9.5% . S-a constatat ca cei ce se exprima cu formula ’’Dumnezeu este dragoste’’, sunt cei care au o practica religioasa mai intensa : se roaga foarte des, frecventeaza comunitatile si bisericile, respecta recomandarile religioase.

In ceea ce priveste existenta unei vieti dupa moarte : 16.0% nu cred in ea ; multi nu se pot pronunta (29%). Totusi, 52.9% considera ca faptele din viata pamanteasca au influienta asupra celei viitoare, in timp ce doar 6.7% nu cred ca faptele afecteaza soarta intr-o alta lume.

Motivatia credintei este si ea un criteriu de analiza a perceptiei tinerilor fata de normele religioase. 37% dintre tineri cred in Dumnezeu si se roaga in speranta ca vor obtine mantuirea si vor ajunge in rai. 35.3% motiveaza viata lor spirituala datorita fricii de ’’Judecata de Apoi’’ si de pedeapsa de a fi in iad pentru totdeuna. Totusi 22% nu se raporteaza la speranta de a ajunge in rai, nici la Judecata finala (23.2%).

S-a evidentiat faptul ca exista o legatura intre credinta practica a oamenilor si perspectiva vietii vesnice, deoarece credinciosii care apeleaza mai frecvent la practicile cultice individuale si colective, acorda un rol mai mare vietii transcedentale, fata de cei necredinciosi sau slab credinciosi.

Referitor la formele si gradul de intensitate al superstitiilor in tara noastra, situatia se prezinta astfel :

Se observa un grad ridicat al credintelor superstioase la tineri, concretizat prin intensitati mari si medii la majoritatea superstitiilor. Fenomenul superstitios juvenil se dovedeste foarte ridicat si in comparatie cu rezultatele similare din tarile UE, unde aceste credinte si practici sunt mult mai reduse. Acolo se asista mai degraba la o diversificare si modernizare a fenomenului magic-superstitios si mai putin la recrudescenta sa.

Ceea ce afirmam in legatura cu convietuirea practicilor si credintelor eterodoxe si ortodoxe, curat crestinesti se demonstreaza satatistic, pentru ca subiectii superstitiosi nu exclud pe cei religiosi, ci se interfereaza cu credintele acestora. Un procent relativ insemnat de tineri se considera nu doar superstitiosi, ci si religiosi. Ei nu exclud cele doua forme de credinta, frecventeaza biserica si recunosc existenta lui Dumnezeu. Superstitiozitatea se manifesta mai ales in cazul unei religiozitati mediocre.

Diferente semnificative s-au observat in ceea ce priveste inclinatia spre religiozitate si credinte adiacente la fete si baieti. Rezultatele au confirmat atat cercetarile desfasurate la noi in tara cat si in strainatate, care arata ca la femei credinta este mai puternica decat la barbati. Vom vedea insa ca acest lucru nu reprezinta obligatoriu un aspect pozitiv.

Astfel, in Romania, fetele afirma cu 10.2% mai mult decat baietii credinta in certitudinea existentei lui Dumnezeu ; cu 16.6% mai mult in privinta credintei in creatia lumii de catre divinitate ; cu 11.4% mai mult in privinta interventiei lui Dumnezeu in viata cotidiana ; cu 6.9% mai mult in ceea ce priveste credinta in lumea de apoi si in rolul faptelor bune in acesta viata.

Totusi, ceea ce fetele manifesta in sens pozitiv legat de intensitatea credintei in aspecte ale doctrinei crestine, se compenseaza in aceasi directie fata de credinata in superstitii sau credinte de alta factura decat cele strict crestin-bisericesti. Fetele devanseaza baietii in aceasta privinta cu procente intre 8-18.5% , manifestand predilectie pentru credintele legate de soarta, ursita, pentru astrologie (zodiace, horoscop), pentru semne si visuri prevestitoare (malefice si benefice), pentru marea varietate a ghicitoriei si vrajitoriei. Baietii se regasesc mai ales in contextul superstitiilor legate de noroc si vindecari miraculoase.

Gradul de scolarizare si gradul de religiozitate sunt in stransa legatura, insa acest raport surprinde faptul ca nivelul de religiozitate este, in genere, invers proportional cu cel al pregatirii culturale sau scolare. Tinerii cu 7-8 clase se dovedesc mai credinciosi, in timp ce absolventii de liceu si universitate au, cu mici exceptii, un nivel mediu al religiozitatii. Regula se aplica si in cazul credintei in superstitii, unde cei cu studii superioare dovedesc o pondere mai scazuta cu 9, pana la 15%.

Mediul de rezidenta afecteaza in egala masura credinta oamenilor si a tinerilor. Astfel, cei de la sate se dovedesc mai credinciosi dar si mai superstitiosi, cu un procent de 7.5% mai mare decat cei din orase.

Rezultate edificatoare au reiesit din studierea religiozitatii pe zone socio-culturale in Romania. Credintele cultice cele mai intense s-au regasit la tinerii din Moldova, urmati de cei din Banat si Transilvania, in timp ce in Oltenia religiozitatea s-a situat la cele mai reduse cote. Situatia se inverseaza aproape la 180 de grade sub aspectul nivelului si predilectiei spre superstitiozitate, Oltenia si celelalte zone sudice detasandu-se ca cele mai superstitioase. O analiza mai amanuntita a acestor trasaturi ne ofera urmatoarea situatie : tinerii din Moldova isi exprima credinta in existenta lui Dumnezeu in proportie de 90.1% , cei din Muntenia de 88.3% , transilvanenii au un procentaj de 75.2% , iar banatenii 71.5%. Oltenii se afla pe ultimul loc, cu 68.1%.

In ceea ce priveste aspectul superstitiilor, oltenii cred in proportie de 85.3% in soarta, 54.5% in astrologie si 67.2% in noroc. Mai specific, bucurestenii manifesta 48.3% credinta in astrologie, 71.5% in soarta, 64% in noroc.

In incheierea studiului asupra religiozitatii, inclinatiei si credintei in diferite superstitii a tinerilor din Romania, Leon Buburuzan face cateva remarci pertinente, si care se constituie intr-un semnal de alarma la adresa atitudinii Bisericii fata de viata spirituala a tineretului de la noi. Autorul afirma ca supersitiozitatea mai ridicata la tinerii din Muntenia ’’poate fi datorata influientelor sud-orientale ami intense, rolului mai slab al clerului si religiei ecleziastice si, poate, unei anumite inclinatii mistico-superstitioase a populatiei din sud’’. Acestei inclinatii mistico-superstitioase ii pot veni in intampinare, printr-o prezentare adaptata realitatilor si particularitatilor spirituale, nenumarate noi miscari religioase care profeseaza idei ale filosofiei si gandirii religioase orientale sau neognostice.

O alta concluzie rezultata in urma evaluarilor statistice a fost cea care a subliniat importanta apatenentei cultice in dezvoltarea unei gandiri religioase. Intensitatea credintei diferentiaza tinerii credinciosi din Romania in trei mari categorii : mai putin credinciosi (ortodocsii si greco-catolicii), cu o religiozitate mai sporita (romano-catolicii si protestantii), cu cel mai mare grad de religiozitate (tinerii apartinand confesiunilor neoprotestante : adventisti, penticostali, baptisti, crestini dupa evanghelie). De asemenea, vedem ca divinitatii i se atribuie diferit, in functie de apartenenta cultica, principalele trasaturi. Astfel : din perspectiva ortodocsilor acestea ar fi dragostea si adevarul, la romano-catolici, dragostea si infinitatea. La penticostali, baptisti, adventisti prima calitate a lui Dumnezeu este dragostea, pe cand la crestinii dupa evanghelie si luterani acesta e puterea. In cazul greco-catolicilor, aceasta e adevarul. Aprecierea diferita a calitatilor care caracterizeaza cel mai bine divinul reprezinta nu doar viziunea specifica a fiecarei Biserici, ci denota si preocuparile, interesele social-politice ale fiecarui cult.

Desi isi desfasoara activitatea sub aspect ideologic in plan religios, noile miscari religioase sunt foarte bine implicate si ancorate in realitatea sociala. Nu putine sunt sectele care intreprind actiuni filantropice, organizeaza cursuri gratuite pe diferite teme, ofera asistenta sociala etc. Majoritatea acestor actiuni au un pronuntat caracter prozelitist, de multe ori fiind asociate activitilor respective idei si doctrine ale miscarii, si de aceea nu pot fi neglijate, reprezentand modalitatea cea mai eficienta de a face cunoscuta oferta religioasa a grupului si de a familiariza societatea cu el.

Una dintre cele mai grave consecinte in plan social a prezentei noilor miscari religioase in viata oamenilor este destramarea celulei de baza a societatii, care este familia. Din ce in ce mai multe grupuri joaca rolul unei noi familii, ceea ce e resimtit de parintii membrilor tineri ca o subminare, o uzurpare a autoritatii lor. Poate cel mai elocvent caz este cel al Bisericii Unificarii, unde reverendul Moon este numit ’’Parintele’’, sotia sa este ’’Noua Eva, Mama Universului’’, cei doi intemeind ’’Familia’’ adevarata. Cultul sectei consta in mare parte din adorarea acestor ’’parinti adevarati’’. La noi in tara un exemplu cat se poate de recent este cel al MISA, in care minori si tineri abia iesiti din pubertate (in general fete) erau racolate si deveneau cu totul dedicate miscarii, percepandu-l pe liderul G. Bivolaru ca pe o figura model, parinteasca sau chiar mai intim, dupa cum dovedeste o scrisoare a unei fete catre guru : "Te iubesc, Grieg. Tu ma ocrotesti si îmi deschizi portile spre cele mai sublime lucruri. Si eu, Doamne, eu …. parca nu te iubesc destul! Iarta-ma, Doamne, si deschide-mi portile spre iubirea vesnica" . Reactiile parintilor se inscriu intr-o paleta larga de actiune de la incercari individuale de recapatare a copiilor, la sesizarea Politiei si Justitiei. Vedem cum de la cazuri particulare sau probleme ce, pana la un punct, tin de relatiile inter-familiale, intreaga societate intra in contact cu fenomenul neoreligios.

Trebuie totusi mentionat ca vina pentru dezbinarea familiilor nu apartine exclusiv sectelor. De multe ori, in cazurile in care convertirea antreneaza o ruptura cu familia, acesta a fost precedata de o deteriorare anterioara a relatiilor familiale. In aceste circumstante, aderarea la miscare este, poate, picatura care face sa dea paharul pe dinafara, si nu cauza principala.

Dupa cum am vazut, exista miscari religioase care declara inutile eforturile legate de imbunatatirea acestei lumi, exista si cele care propun o viziune innoitoare a Imparatiei lui Dumnezeu pe pamant, urmarind obtinerea mantuirii chiar de aici. Un mare impact social il are in acest caz coeziunea si intrajutorarea existente intre membrii noilor miscari religioase, precum si dobandirea unei bunastari materiale, consecinta fireasca a legaturilor dintre adepti, dar de cele mai multe ori, consecinta a politicii financiare a acesteia. Multi oameni simt nevoia unui angajament, doresc sa-si imbunatateasca statutul social. Altii nutresc aspiratia de a face altceva cu viata lor decat realizarea egoista a unei bunastari personale. Noile miscari religioase vin in intampinarea acestor imperative, care desi au in mare masura o motivatie sociala, sunt rezultatul unor framantari si lipsuri de ordin spiritual, psihologic.

Implicatiile psihologice ale aderarii la o noua miscare

religioasa

Daca in ceea ce priveste efectele noilor miscari religioase in plan socio-religios lucrurile pot fi analizate dintr-o perspectiva pragmatica, cand ne referim la dimensiunea psihologica a acestora, discutia poarta cel mai subiectiv caracter.

Noile miscari religioase afecteaza atat psihicul colectiv cat si individual. Unele societati mai traditionale sau mai puternic legate de credinta lor originara, chiar unele grupuri sociale, se pot simti incomodate, violentate si amenintate de prezenta si actiunile grupurilor neo-religioase. Din instinct de conservare sau uneori din sentimentul superioritatii se poate ajunge la o intoleranta religioasa care poate oscila de la forme de respingere tacita la confruntari violente intre adepti. Au existat si la noi, in special in zona rurala conflicte deschise intre ortodocsi, adventisti, baptisti, iehovisti. Si in Iasi s-au manifestat atitudini similare fata de comunitatea mormona, cand in in 2003 membrii gruparii nationaliste ’’Noua Dreapta’’ au pichetat sediul acesteia, acuzand de prozelitism secta.

In ceea ce priveste efectele in plan psihologic individual, sunt ridicate mai multe probleme : exista categorii sociale predispuse psihic la a deveni ’’ pepiniera’’ pentru secte ? ; care sunt resorturile interioare ce duc la aderarea la secte ? ; cum afecteaza apartenenta la o secta viata, sanatatea psihica a unei persoane – este benefica sau nu ? 

Unele categorii de oameni sunt considerate predispuse pentru sectarism : copii si tineretul, emigrantii, inadaptabilii, membrii familiilor instabile, batranii, cei nerealizati. Pe de alta parte cercetatorii s-au intrebat daca se poate vorbi de un anumit tip de personalitate cu predispozitie innascuta pentru a deveni sectant. Concluziile au fost ca nu exista o conditie nativa sau o devianta psiho-fizica in cazul sectantilor. In secte sunt ca si in orice comunitate religioasa oameni cu pregatire intelectuala diferita si care apartin tuturor tipurilor de personalitate.

Cercetatorii canadieni au concluzionat (1981) ca membrii sectelor nu sunt o populatie clinica, ci oameni normali, dar ca exista unele personalitati care datorita firii lor adera mai usor la mesajul unei anumite secte. Astfel cei greu adaptabili cauta secte apropiate stilului lor de viata ; persoanele instabile psihic se apropie de secte ce ofera stabilitate si siguranta ; oamenii mai religiosi cu predispozitie spre fanatism se indreapta spre secte mai rigoriste.

O alta categorie preferata de secte sunt tinerii necasatoriti, adolescentii care traverseaza perioade de criza sau se afla in stari intermediare intre diferite faze ale vietii. Pentru toate aceste categorii de oameni integrarea intr-o miscare religioasa reprezinta o solutie la toate problemele lor. Drama se produce in perspectiva, atunci cand adeptul descopera adevarata fata a gruparii si limitarile ei. In acest caz se poate ajunge la o marginalizare si mai accentuata sau la o accentuare a problemelor initiale.

S-a discutat in literatura de specialitate despre psihologia trairilor religioase, studiindu-se contextele in care personalitatea religioasa a unei persoane se formeaza, demonstrandu-se ca deciziile cele mai importante in aceasta directie se intampla la varsta adolescentei. Copilaria reprezinta etapa in care viata religioasa este dirijata sub toate aspectele de mediul familial. Copilul traieste religia prin faptul ca mediul in care creste o traieste si el. De aceea, primele impresii referitoare la viata religioasa din acesta perioada sunt hotaratoare pentru intreaga viata. Adolescenta este momentul in care individul ia atitudine fata de influientele mediului si incepe sa faca alegeri personale. Tanarul nu se mai multumeste sa primeasca de-a gata ceea ce-i ofera sau chiar impune mediul social si familial. Spiritul critic care-l stapaneste, il face sa vada in orice influieanta externa un obstacol in explicarea personala si originala a credintei religioase. Biserica si formele traditionale de manifestare a credintei sunt subminate in plan psihologic de setea pentru nou, inedit. Aceste trasaturi sunt usor recunoscute in modelul religios propus de secte, de aceea este mult mai probabil ca acum cineva sa se orienteze spre acest gen de organizare religioasa.

In general viata religioasa individuala evolueaza lent, fara zguduiri bruste. Cand acestea se produc, ele sunt neasteptate pentru cei din exterior. Transformarile se fac pe neobservate, in fiecare persoana infiltrandu-se treptat anumite credinte si practice religioase, mai mult sau mai putin conforme cu credinta initiala.

Este in acelasi timp foarte adevarat ca credinta este direct proportionala cu competenta, forta, autoritatea celui care afirma lucrurile in care credem. Ea este deci, direct proportionala cu respectul credinciosului fata de acela pe care trebuie sa-l creada. Cand cineva isi abandoneaza credinta si intra in randurile unei miscari neo-religioase, acest lucru reprezinta manifestarea fizica a unei rupturi, a unei deziceri de credinta originara ce exista in interiorul sau de mult timp. Legatura dintre Biserica si credincios s-a rupt in plan fiintial si al legaturii de iubire, cu mult timp inainte. Chiar daca acesta n-a existat niciodata, tot este o tragedie, pentru ca Biserica n-a reusit sa-si apropie respectiva persoana. Este de ceea foarte necesar sa avem preoti buni, familii credincioase, care sa prezinte cu autoritate notiunile religioase, nu doar teoretic, ci si practic. Credinta este deci, finalmente, direct proportionala cu dragostea. Aceasta trebuie insa cultivata si ajutata sa creasca.

Psihologul Stefan Odobleja enumera legile religiozitatii, care ofera o perspectiva alternativa la motivatiile psiho-religioase ale aderarii la grupurile neo-religioase :

legea echivalentei (pune religiozitatea in raport direct cu sentimentul de slabiciune si incertitudine) ;

legea compensatiei (afirma ca religiozitatea este in raport invers cu cunoastera stiintifica) ;

legea reactiei (sustine ca evolutiv, epocile religioase urmeaza epocilor de ateism, scientism, de incredere exagerata in materialism-astfel se poate explica recrudescenta noii religiozitati).

Disfunctia psihologica dar si sociala cea mai frecvent discutata in cazul sectelor este fanatizarea credinciosilor ce poate ajunge pana la alienarea morala si psihica a membrilor.

Cea mai cunoscuta si la indemana acuza adusa sectelor este manipularea psihologica a adeptilor, atat in stadiul de recrutare cat si in cel de membri deplini. Teoriile legate de ’’spalarea creierului’’ au facut istorie in anii 1970-1980 in SUA si Europa Occidentala, cunoscand astazi in unele tari europene o revenire. Se pune in acest sens problema daca sectele reprezinta cu adevarat atentate la sanatatea psihica a adeptilor si cat de profunde sunt transformarile de personalitate pe care le produc. Marturiile si opiniile sunt contradictorii de la cei care spun ca integrarea intr-o miscare neo-religioasa : ’’Implica transformari de comportament, pierderea identitatii persoanei, intreruperea activitatilor scolare, indepartarea si separarea de societate, precum si un pronuntat control mental impreuna cu servilism fata de conducatorii sectei,’’ la cei care afirma ca nu exista diferente esentiale intre adepti si non-adepti, nici dovezi de dezechilibru mental sau de pierdere a caracteristicilor individuale, la cei care afirma ca apartenenta la o secta are chiar efecte terapeutice. Aceasta de-a doua posibilitate este sustinuta si de un raport al Departamentului de Sanatate Mintala din Parlamentul olandez, care in 1984 afirma ca ’’in general noile miscari religioase nu constituie o amenintare in ceea ce priveste sanatatea mintala a indivizilor’’.

Presiunea grupului poate sa antreneze, si in unele cazuri chiar produce o ’’depersonalizare’’ in cazul persoanelor cu caracter slab si personalitate putin dezvoltata. Au fost cazuri cand membrii care au parasit anumite miscari foarte inchise au avut probleme de readaptare dar acest lucru nu este deloc surprinzator deoarece e nevoie de un timp de readaptare in cazul oricarei forme de izolare sau de apartenenta.

Pentru a incheia vom oferi marturia unui ex-moonist american pe care un ziarist l-a intrebat daca n-a fost suspus unui proces de spalare a creierului. Acesta a raspuns : ’’Ezit sa spun ca acest lucru ar fi adevarat. Daca cineva traieste pentru ceva timp cu indiferent ce grup, descopera repede care este comportamentul convenabil, care sunt frazele cheie, cum sa comunice. Cand observatorul exterior constata ca scopurile si orientarea comportamentului s-au schimbat foarte mult, catalogheaza acest lucru ca o spalare de creier, pe cand eu am fost cu putere influientat de propria mea vointa pentru a deveni acceptat si pentru a apartine grupului’’.

Din aceste opinii contradictorii nu putem concluziona decat ca, in stadiul actual al cercetarilor, realitatea daunelor psihice cauzate de noile miscari religioase nu e un lucru clar stabilit si demonstrat (cum se poate realiza in plan religios si social). Probleme apar fara indoiala, cu frecventa mai mare sau mai mica, dar ele sunt datorate atat lispurilor sau instabilitatii personale a celor implicati in miscarea respectiva cat si contextului social. Noile miscari religioase se afla doar la locul si timpul potrivit, avand atata autoritate si impact cat li se acorda.

II.3. Fenomenul neoreligios in Romania (MISA, Martorii

lui Iehova, Mormonii, Baha’ii, Turma Sf. Ilie, Satanismul etc…)

Evolutia fenomenului neoreligios la noi in tara este foarte intersanta deoarece se poate vorbi de doua perioade : una ante, si alta post decembrista. Mai trebuie adaugat ca miscarile sectare de pe teritoriul Romaniei sunt de doua categorii : indigene si de import. Cele autohtone sunt crize iesite din Ortodoxie. Ele se datoreaza intelegerii gresite a unor aspecte ale credintei sau exagerarii unor practici de cult. Celelalte reprezinta filiale ale miscarilor religioase ce circula si azi in lume, inscriindu-se pe tiparele de functionare si propaganda ale acelora.

Nu vom insista referindu-ne la perioada comunista si situatia cultelor, sectelor si a Bisericii in aceasta perioada, pentru ca nu face obiectul lucrarii de fata, insa vom mentiona care erau cultele recunoscute si acceptate de stat pana in decembrie 1989. Astfel, in perioada regimului totalitar erau recunoscute 14 culte : ortodox, romano-catolic, armeano-gregorian, crestin de rit vechi sau lipovean, evanghelic-luteran C.A., sinodo-presbiterian, reformat sau calvin, unitarian (cele 4 culte protestante), baptist, adventist, penticostal, crestin dupa Evanghelie (culte neoprotestante), mozaic si musulman (culte necrestine).

Desi sub regimul comunist cultele, dar in special Biserica Ortodoxa, au suferit de pe seama ingradirii libertatii religioase si chiar a persecutiilor, nu a existat o activitate prozelitista indreptata impotriva Bisericii Ortodoxe de vreunul din cultele mentionate. Acest lucru s-a schimbat odata cu eliberarea de sub regimul comunist, cand libertatea religioasa a fost inteleasa de multe din cultele existente in Romania ca ocazie pentru a-si spori numarul credinciosilor, prin specularea lipsurilor unei Biserici Ortodoxe Romane si asa slabita de prigoana comunista.

Am mentionat acest lucru, pentru ca desi culte precum baptistii, adventistii, penticostalii, crestinii dupa Evanghelie, nu se incadreaza in tiparele recunoscute ale unor NMR, din cauza putinei raspandiri si familiarizari a oamenilor cu ele inainte de 1989, au fost privite odata cu intensa propaganda ce si-au facut-o dupa 1989, ca primele semne ale unei invazii de neoreligiozitate cu iz occidental si semi-crestin, in Romania. Cand lor li s-au adaugat in peisajul religios romanesc organizatii de tipul Martorilor lui Iehova, Mormonii, Asociatia Intenationala pentru Constiinta lui Krishna (AICK), Meditatia transcedentala, Sahaja-Yoga, MISA, pentru a le aminti pe cele mai importante sau cunoscute, a fost evident faptul ca Romania intrase inevitabil in lumea pluralismului religios, iar Bisericii Ortodoxe Romane i se deschidea un nou front de lupta in plan spiritual.

Vom incepe prezentarea religiozitatii alternative de la noi din tara cu sectele ce au aparut, dupa cum am spus, ca si consecinta a gresitei intelegeri a doctrinei si spiritualitatii ortodoxe. Acestea sunt : Inochentismul, Tudoristii, Fenomenul de la Pucioasa, Turma Sf. Ilie.

Inochentismul

Numele sectei vine de la Ioan Levizor, care dupa hirotonie a primit numele de Inochentie. Acesta s-a nascut in jurul anului 1865 in localitatea Cosouti din tinutul Sorocei. A vietuit pe la manastirile Dobrusa si Chitcani, pentru ca in 1909 sa vina la nou infiintata manastire Balta, unde este hirotonit ierodiacon si apoi ieromonah.

Inochentie apare ca moralizator, propovaduind alungarea duhurilor necurate si sfarsitul lumii, prezis pentru 1913. Apar si primele manifestari eretice : impartasirea credinciosilor fara spovedanie, pelerinaje la mormantul staretului Teodosie de la Balta, calculele advente etc. Multi adepti il ascultau orbeste, necasatorindu-se, considerandu-l pe Inochentie facator de minuni si persoana in care s-a intrupat Duhul Sfant. Aceata venerare a lui Inochentie este dusa la extrem cand adeptii il picteaza in biserici, asezandu-l chiar in Treime. Este arestat si apoi eliberat. Moare in anul 1917.

Dupa moartea lui Inochentie, adeptii sai organizeaza un loc sub pamant unde aveau loc orgii sexuale, in 1919 chiar un sat intreg fiind bagat in inchisoare la Soroca.

La noi in tara au patruns unele idei inochentiste mai ales in randul unor monahi, in timpul patriarhului Miron Cristea. Astazi, Inochentismul nu mai exista ca secta independenta, insa unii dintre adeptii acestei erezii s-au ascuns sub masca stilismului sau au intrat in secta Turma Sf. Ilie.

Tudoristii

Numele sectei vine de la fostul preot ortodox Teodor Popescu de la Biserica Cuibul cu Barza (Stirbei Voda) din Bucuresti si dateaza din anul 1919. Alte denumiri cunoscute sunt ’’a crestinilor adevarati’’ sau ’’a mantuitilor’’ Pentru abateri de la credinta ortodoxa, Sfantul Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane il cateriseste, prin sentinta nr 152, insa acest lucru nu-l impiedica sa atraga de partea sa mai multi adepti, dintre care cel mai cunoscut a fost ierodiaconul Dimitrie Cornilescu, cel ce s-a ocupat de traducerea Bibliei.

Principalele invataturi sunt : – mantuirea numai prin credinta ; -accent pe citirea si intelegerea personala a Bibliei ; – nasterea din nou, conditie a mantuirii ; – botezul copiilor in scop prozelitist, numai cu apa, care doar la maturitate primesc Sf. Duh ; – neaga Judecata de Apoi ; – cultul e format din imne si predici.

Pentru ca n-au fost recunoscuti de Ministerul Cultelor, au fuzionat cu cultul neoprotestant Crestinii dupa Evanghelie. Astazi adeptii acestei secte s-au pierdut in masa crestinilor dupa Evanghelie, fara a-si pastra o identitate proprie.

Fenomenul de la Pucioasa

Face parte, alaturi de secta Turma Sf. Ilie din miscarile mai noi, care insa pastreaza caracteristici comune celor prezentate mai sus.

Fenomenul de la Pucioasa intra in constiinta publica din anul 1992, denumirea provenind de la localitatea unde se gaseste centrul religios al miscarii si Biserica ’’Noului Ierusalim’’.

Informatii amanuntite despre aceasta secta ofera sculptorul Marian Zidaru, intr-un interviu publicat in revista Patriarhiei Romane, Vestitorul Ortodoxiei, IV, (1992), nr.83. Acesta a fost angajat activ in activitatile miscarii, fiind chiar unul dintre cei mai cunoscuti adepti.

Aflam astfel ca primele inceputuri ale acestei secte mistice dateaza din anul 1955. In acest an, in localitatea Glodeni, mai multe persoane au primit cuvantul lui Dumnezeu, prima fiind Virginia, care mai tarziu devine Sf. Virginia. Acesta a avut inca din tinerete mai multe vedenii in care ii aparea Iisus Hristos, care ii spunea ca o va vindeca pe mama ei, bolnava. La 14 ani, Virginia isi pierde vederea la ochiul stang, in urma unui accident. Acest lucru nu o afecteaza in mod esential, ea afirmand ca desi nu mai vedea in dimensiunea pamanteasca, cu acest ochi vedea in dimensiunea cereasca. In 1955, dupa ce posteste 40 de zile la indemnul Domnului, Virginia este impartasita in noaptea de Pasti de Sfintii Trei Ierarhi Vasile, Grigorie si Ioan, moment ce coincide cu pogorarea asupra ei a cuvantului Domnului si cu enuntarea primei revelatii : ’’Hristos a inviat ! Hristos a inviat ! Hristos a inviat ! Eu sunt Alfa si Omega, Inceputul si Sfarsitul, cel ce M-am rastignit pentru pacatele lumii si sunt in duh, nu sunt in trup. Nu acest trup este Dumnezeu, ci cel care vorbeste prin acest trup ; acesta este un vas pe care l-am ales ca sa-mi conhduc poporul pe aceste ultime cai de mantuire’’.

Tot acum anunta ca ’’Romania va intra intr-o perioada de stralucire si glorie… ca s-a apropiat momentul reintoarcerii regelui Mihai si ca numai prin intoarcrea acestui uns a lui Dumnezeu ne putem realiza idealurile’’.

Multi oameni au fost atrasi de noul mesaj religios, insa pe masura ce lucrurile avansau, incep sa fie puse conditii de comportament si sa aiba loc o triere a adeptilor, din cauza inaspririi treptate a cerintelor pentru cei ce urmau noii revelatii. Asfel, conditiile au evoluat de la prevederi cat se poate de ’’crestinesti’’ : sa nu fumeze, sa nu bea alcool, sa se elibereze de patimi, la unele cu rigurozitate mai calugareasca : sa nu consume carne si mai nou sa traiasca in curatie trupeasca, avand in vedere sfarsitul iminent al lumii. Toate aceste conditii au dus la o scadere sensibila a numarului de adepti, dar in acelasi timp si la o intarire a legaturilor celor ramasi.

La moartea sa Virginia este ingropata in cimitirul satului, iar dupa sapte ani, la dezgropare, i se gaseste trupul neputrezit si raspandind o mireasma placuta, insa la indemnul Domnului, trupul ei este ingropat la loc, iar secretul pastrat.

Iata cateva din invataturile si cerintele miscarii : – pastrarea curateniei trupesti (inclusiv a simturilor) ; – interdictia consumului de carne, cu exceptia celei de peste, a alcoolului (cu exceptia vinului) si drogurilor de orice fel ; – postirea de trei ori pe saptamana, lunea, miercurea si vinerea ; – respectare legii canaonice bisericesti in stilul romanesc si ortodox stravechi ; – impartasnia cat mai deasa, dupa pregatirea cuvenita ; – folosirea calendarului pe stil vechi, schimbarea calendarului atragand diminuarea lucrarii harului.

Amploarea si nociviatea socio-religioasa a Fenomenului Pucioasa l-au adus in discutia Sfantului Sinod al Bisericii Ortodoxe Romane, care in sedinta din 22 ianuarie 1993, a hotarat ca aceasta miscare ’’nu se inscrie in traditia Bisericii Ortodoxe, in ceea ce priveste invatatura de credinta si formele de manifestare ale vietii religioase’’.

Turma Sf. Ilie

Numele sectei se datoreaza credintei adeptilor in reincarnare, ei afirmand ca Sfantul pooroc Ilie s-ar fi reincarnat intai in persoana Sf. Ioan Botezatorul, apoi in calugarul Inochentie (inochentistii), iar cel mai recent in persoana lui Alexe Cojocaru, fost arhimandrit la Manastirea Adam din Buzau. Acesta era numit de adepti, ’’taticu’’ si era considerat Dumnezeu. Fenomenul s-a raspandit considerabil, avand in vedere ca au fost atrasi preoti, monahi, credinciosi, studenti, mai ales in localitatile Vaslui, Barlad, Braila, Galati, Tulcea, Bucuresti, Buzau, Iasi.

Secta demonstreaza o grava indepartare de la dogmele si spiritualitatea adevarat ortodoxa, deviere evidentiata in invataturile si practicile propovaduite. Din acestea vom mentiona pe cele mai scandaloase si periculoase : – Dumnezeu este inlocuit cu Sf. Prooroc Ilie, ajungandu-se astfel la idolatrie ; – Sf. Ilie se reincarneaza in mai multe persoane, acum, dupa moartea lui Alexe Cojocaru, cautand persoana in care sa se reincarneze ; – se practica spovedania prin corespondenta ca si transmiterea de mesaje primite din cer de ctre persoane fara pregatire teologica sau spirituala ; – exista un acatist al Sf. Ilie diferit de cel aprobat de Sf. Sinod ; – se practica asa numitele ’’casatorii albe’’(si doar intre membrii sectei) in care sotii traiesc in curatie ; tin la pastrarea fecioriei, chiar si cu pretul practicarii perversiunilor sexuale. Aceste pacate si le justifica insa tocmai prin nevoia de a-si pastra virginitatea, lucrul care conteaza cel mai mult pentru ei ; – impartasesc doar cu ostie, care este purtata de fiecare adept cu sine pentru a fi pazit de primejdii ; – se saluta de duminica pana joi cu ’’Hristos a inviat !’’, iar in celelalte zile cu ’’Sf. Ilie a inviat’’, ’’parintele Inochentie a inviat’’ sau ’’Maica Domnului a inviat’’ ; – slujbele au loc in case particulare, la ore precise : 9, 12, 15, 18, 24.

Exista de asemenea o prevedere ce aminteste mai mult de practica rugaciunii musulmane, in care se specifica ca persoanele ce participa la rugaciune trebuie sa poarte un halat sau un sort si sa aiba un prosop sau covoras pentru rugaciune, care va da marturie inaintea lui Dumnezeu pentru viata de rugaciune a adeptului.

Si eshatologia sectei este ciudata, avand similitudini cu cea iehovista, deoarece ei sustin ca la sfarsitul veacurior nu va veni Mantuitorul, ci Sf. Ilie, iar judecata se va face doar dupa implinirea numarului de 144.000 de sfinti mentionati in Apocalipsa.

Acesta secta a fost condamnata ca eretica si necanonica in sinodul mitropolitan din data de 5 septembrie 1995, prezidat de Inalt Prea Sfintitul Mitropolit Daniel.

Unul dintre cele mai recente scandaluri in care a fost implicata Turma Sf. Ilie s-a desfasurat in anul 2000, cand, mai multe fete au fost raco-late de Mircea Anton, devenit calugarul Maxim, si convinse sa-l urmeze in viata monahala. Se pare ca acesta s-ar fi calugarit abia in anul 1999, prin aprilie, la schitul Rarau, unde a ramas pina in martie 2000. Din muntii Sucevei s-a indreptat, urmat de cele sapte tinere fete din Iasi, spre Cluj. S-au adapostit cu totii intr-o casa netencuita din satul Cristorel, la trei kilometri de o manastire in constructie, care ar fi fost gata pe 20 iulie, de Sf. Ilie. Tot de Sf. Ilie, tinerele, deocamdata surori, trebuiau sa devina calugarite. Initial la Cristorel erau doar sapte fete, carora ar fi trebuit sa li se alture alte cinci surori. Astfel s-ar fi implinit numarul de 12, numarul apostolilor lui Iisus Hristos. Si in acest caz au fost subliniate practici religioase exagerate, fetele mentionand ca erau spovedite de 4 ori pe noapte si impartasite de 2-3 ori pe zi.

Ziarele au acordat spatii generoase acestui scandal, subliniind si impletirea dubioasa a manipularii religioase cu cea sentimentala :’’Calugarul Maxim nu se da in laturi sa le spuna adolescentelor ca le iubeste, ca ii este dor de ele. "De-ai sti tu, copila ce dor mi-e de voi si cit de mult astept sa va revad… Ti-am pregatit o «surpriza»", scrie Maxim, care-si incheie scrisorile spunind "va iubesc si mi-e dor de voi".’’

Se observa clar din toate cazurile prezentate ca tipologia sectara, metodele de atragere si manipulare a oamenilor sunt aceleasi, in orice context religios s-ar manifesta. Este iarasi evident ca si in cazurile sectarismului autohton, cea mai la indemana tinta o reprezinta tineretul si in general persoanele naive si credule.

Sa ne referim acum si la celelalte culte si miscari religioase din Romania, care incep sa dea cadrului religios de la noi din tara un caracter din ce in ce mai variat, ce nu coincide neaparat cu o imbunatatire a calitatii vietii spirituale sau socio-culturale a poporului roman.

Nu vom intra in amanunte in ceea ce priveste activitatea Bisericilor Reformata, Evanghelica C.A., Evanghelica Luterana si Unitariana, pentru ca acestea nu fac obiectul lucrarii de fata. Vom prezenta cateva informatii despre cultele neoprotestante (Baptist, Adventist de Ziua a Saptea, Penticostal si Crestin dupa Evanghelie), oferind detalii (in masura informatiilor existente), in cazul celorlalte noi miscari religioase aparute pe teritoriul tarii noastre (Iehovismul, Mormonismul, Asociatia Internationala pentru Constiinta lui Krishna (AICK), Meditatia transcedentala, Sahaja-Yoga, MISA, Baha’i) care manifesta o accentuata activitate prozelitista si propaga invataturi uneori in totala contradictie cu cele crestine.

In Romania, gruparile neoprotestante au aparut la mijlocul secolului al XIX-lea si inceputul secolului XX, prin intermediul unor evanghelisti straini (elvetieni, germani, polonezi, maghiari), iar primii convertiti au fost cetateni romani apartinand minoritatilor nationale (germani, rusi, maghiari). Pana in anul 1944 gruparile evanghelice nu au avut un statut legal bine definit, osciland intre recunoastere ca asociatii religioase, admitere tacita si interzicere (intre 1942-1944). Dupa 1944 au actionat liber si din 1950 au primit din partea autoritatilor vremii recunoasterea de culte legale.

Cultele neoprotestante impartasesc si alte trasaturi comune, din punct de vedere al invataturii de credinta : nu recunosc Tainele bisericesti ; nu au cultul sfintilor si al icoanelor ; nu admit ierarhia bisericeasca ; practica, cu unele exceptii, botezul la majorat si ’’preotia universala’’, iar serviciile de cult sunt foarte simple, constand din rugaciuni, cantari religioase, ore de catehizare si predica. Actele de cult sunt de asemenea limitate ca numar si fast, celebrandu-se doar Cina Domnului, casatoria si botezul, care nu sunt socotite Taine.

Intre cultele Baptist, Penticostal, Crestin dupa Evanghelie exista relatii de conlucrare, realizate prin activitatea Aliantei Evanghelice din Romania, infiintata in 1990. Alianta coordoneaza si un post de radio ’’Vocea Evangheliei’’care emite in sase localitati : Bucuresti, Oradea, Timisoara, Cluj, Suceava si Sibiu.

Baptistii

Baptistii s-au conturat ca miscare crestina in perioda imediat urmatoare Reformei protestante din Europa de Apus, inceputa de Martin Luther. Prima Biserica baptista s-a format in 1611 la Amsterdam dintr-un grup de imigranti englezi condusi de pastorul John Smith. Desi este o religie majoritara in multe tari, in cele in care numarul credinciosilor este mic, este considerate o secta. Acest lucru ne face sa afirmam ca este necesar ceva mai mult decat simpla auto-atribuire a calitatii de ’’Biserica’’ pentru ca o miscare religioasa, fie ea si una la fel de ’’veche’’ ca Baptismul, sa capete ’’de facto’’ statut de Biserica.

Denumirea de ’’baptism’’ vine din grecescul ’’βαπτσμα’’(botez), botezul la maturitate si in apa curgatoare fiind una din trasaturile distincte ale miscarii.

Biserica Baptista din Romania este si ea tributara mostenirii miscarii anabaptiste ce a traversat Europa pana catre secolul al XVIII-lea. Inceputurile baptiste moderne la noi dateaza de la mijlocul secolului al XIX-lea, cand in 1856 o familie de imigranti germani infiinteaza la Bucuresti prima biserica baptista, cu credinciosi germani. Un al doilea inceput, independent de primul, a fost prin imigranti baptisti rusi veniti din Ucraina de Sud si stabiliti in Dobrogea in 1862. Acestia infiinteaza o biserica baptista la Cataloi, in comuna Frecatei de astazi, judetul Tulcea. In 1870 ia fiinta Biserica Baptista din Tulcea.

Unitatile administrative sunt : biserici, comunitati si uniuni. Acum sunt in tara 12 comunitati in : Arad, Bacau, Braila, Bucuresti, Cluj, Constanta, Oradea, Sebis (judetul Arad), Sibiu, Suceava, Timisoara si Craiova. Sunt Institute Teologice Baptiste in Bucuresti si Oradea, la care se adauga o noua sectie la Cluj-Napoca, apartinand de Bucuresti, 7 seminarii liceale si trei scoli sanitare postliceale. Exista circa 110.000 credinciosi cu 1523 de biserici si 373 de pastori. Uniunea Baptista din Romania editeaza mai multe reviste, dintre care mentionam ’’Crestinul –Azi’’ si ’’Indrumatorul baptist crestin’’.

Adventistii

Numele provine de la cuvantul ’’adventus’’ ce inseamna ’’revenire’’ sau ’’a doua venire’’. Aceasta este si principala trasatura a credintei adventiste care insista asupra celei de a doua veniri a lui Hristos pe pamant, si asupra textelor scripturistice referitoare la acest eveniment.

Primul care face astfel de observatii in legatura cu a doua venire a lui Hristos este intemeietorul miscarii, William Miller (1782-1849). Acesta stabileste evenimentul Parusiei pentru anii 1843-1844. Esecul profetiei sale a fost devastator pentru adeptii sai si pentru intreaga miscare, care insa este salvata de Helena White (1827-1915).

Adeventistii sunt foarte rigoristi in ceea ce priveste consumul de alcool, carne, tutun, cafea etc., sarbatorind sambata in locul duminicii. Sustin instituirea unei imparatii de 1000 de ani a lui Iisus pe pamant.

Astazi in lume exista aproximativ 15 milioane de credinciosi dintre care 8 milioane sunt botezati.

In Romania adventismul apare in anul 1870 odata cu vizita pastorului polonez Mihail Chehonsky. Primele comunitati apar la Pitesti, Bucuresti, Sarighiol, Sibiu, Cluj, in majoritate cu credinciosi de nationalitate germana. Cel mai aprig adventist de la noi a fost Petre Paulini, fost student la medicina si intaiul intelectual roman convertit la aceasta invatatura.

La ora actuala exista in Romania aproximativ 80.000 de credinciosi din care 8.500 maghiari. Organul central de conducere este Uniunea de Conferinte, ce are in subordine 6 conferinte : Muntenia, Moldova, Oltenia, Transilvania de Sud si Nord si Banatul. Exista circa 320 de pastori si 1.150 de biserici. Exista si un Institut teologic adventist in Bucuresti alaturi de 3 licee seminariale si o scoala postliceala sanitara la Braila. Cultul adventist dispune de un post de radio numit Vocea Sperantei ce emite la Bucuresti, Constanta si Timisoara care impreuna cu revistele Curierul Adventist si Semnele Timpului reprezinta mijloacele de raspandire a credintei.

Penticostalii

Penticostalismul este o continuare a miscarii de redesteptare a credintei care a avut loc in secolul trecut. Pe la 1900 predicatorul american Charles F.Parham a inceput sa sustina ca asupra celor credinciosi coboara Duhul Sfant acestia putand vorbi in limbi neinvatate (glosolalia). Principala sarbatoare este astfel Cincizecimea.

Din SUA miscarea s-a raspandit si in Europa mai ales in Germania si Norvegia, numarul credinciosilor crescand repede de la 1.000 in 1906 la peste 350.000 in 1936.

Prima comuniune penticostala in Romania apare in anul 1922 in localitatea Paulis, judetul Arad. Primul invatator este Pavel Rudeanu, un roman din SUA, dar conducatorul efectiv a fost Ioan Bododea, fost predicator Baptist. In anul 1924 se constituie Asociatia crestinilor penticostali iar din 1950 organizatia este recunoscuta legal.

Exista 6 comunitati regionale : Arad, Brasov, Bucuresti, Cluj, Oradea, Suceava, un Institut teologic penticostal in Bucuresti, 3 seminarii teologice liceale si 2 scoli postliceale. Numarul credinciosilor este de aproximativ 220.000 dar sunt date care ridica numarul la 380.000. Acestia dispun de 1.343 biserici si 354 de pastori. Organul oficial de presa este revista Cuvantul Adevarului.

Crestinii dupa Evanghelie

Crestinii dupa Evanghelie considera ca inaintasii lor sunt acei crestini care dupa legalizarea crestinismului de Constantin cel Mare, au considerat ca Biserica si-a pierdut menirea de a vesti Evanghelia. Desi se revendica dintr-o perioada veche a Bisericii, conturarea lor mai clara are loc odata cu Reforma religioasa, datorita traducerii Bibliei in diferite limbi.

In doctrina lor se intalnesc idei din baptism, invatatura lui Zwingli dar si din Darbysm (Nelson John Darby fiind considerat de unii adepti intemeietorul credintei).

In Romania primele manifestari sunt la Bucuresti in 1899 sub influenta unor misionari straini. In anul 1939 fuzioneaza cu Crestinii dupa Scriptura formand cultul Crestini dupa Evanghelie, cu doua ramuri : cei care practica botezul la majorat si altii care il practica la nastere. Dupa 1989 cele doua ramuri s-au despartit, cea de-a doua intitulandu-se Biserica Evanghelica Romana. In prezent sunt 434 de comunitati si 96 filii. Comunitatile au personalitate juridica si sunt conduse de doi pana la cinci ’’frati batrani’’ care sunt si ’’vestitori ai Evangheliei’’. Exista 724 de vestitori.

Dupa cum am spus, acestor culte s-au adaugat in peisajul religios romanesc mai multe formatiuni religioase care se incadreaza mai usor in tiparele a ceea ce numim noi miscari religioase. Vom face si in cazul lor o trecere in revista, insistand in mod special asupra Miscarii pentru Integrare Spirituala in Absolut care a fost in centrul atentiei in aceasta perioada, fiind acuzata de practici ilegale si chiar de atentat la siguranta statului roman.

Intr-o ordine absolut aleatorie vom incepe cu Bahaismul.

Bahaismul isi are originile din jurul anului 1844, in sudul Persiei. Aici se naste intr-o grupare a islamismului siit, Marza Ali Muhamad (1819-1850), considerat cel de-al 12-lea imam, descendent din profetul Mohamed. Acesta se proclama trimisul lui Dumnezeu pe pamant si premergator al unui trimis divin mai important, superior, de aceea isi ia denumirea de Bab, adica ’’Poarta de acces la Dumnezeu’’.Mesajul sau nu este receptat pozitiv de contemporani, mai ales de autoritatile civile si religioase persane, astfel incat Bab este persecutat, inchis si in cele din urma impuscat in 1850.

Succesorul sau este Marza Hussein Ali (1817-1892), care se va desprinde cu adeptii sai de islam si se recunoaste a fi cel profetit de Bab. Se declara Baha’ullah, adica ’’Splendoarea, slava lui Dumnezeu’’. De la acesta vine si denumirea de astazi a miscarii. Timp de 40 de ani propovaduieste noua credinta, fiind in toata aceasta perioada urmarit de autoritati, intemnitat si exilat. Fixeaza ca obiectiv pentru adeptii sai ’’construirea coroanei tuturor celorlalte religii’’, prin noua lor religie. Scrie si autorizeaza peste 100 de volume de carti, dintre care cea mai importanta este ’’Cartea certitudinii’’(Kitab-i-Iqan), unde sunt expuse principalele invataturi legate de Dumnezeu, religie, destinul omului etc. Inainte de moarte il numeste ca succesor pe fiul sau Abdul Baha (’’Servitorul lui Baha’’) care va face lungi calatorii in Europa si America pentru raspandirea invataturilor noii credinte. In timpul sau se incepe construirea Centrului Mondial Baha’i, pe coasta muntelui Carmel, in Israel.

Astazi Baha’ii sunt recunoscuti ca organizatie neguvernamentala, cu statut consultativ la UNESCO, UNICEF, ECOSOC. Colaboreaza cu ONU din 1948, avand sedii permanente in New York si Geneva.

Bahaismul se pronunta pentru ’’unitatea fundamentala a intregului neam omenesc si a tuturor religiilor’’ si demonstreaza o viziune religioasa sincretista, deoarece sustin ca ’’invatatura lui Moise a fost bobocul, cea a lui Hristos floarea, iar a lui Baha’ullah este fructul’’. Religiile existente (islamismul, crestinismul, mozaismul) ar trebui unificate pe baza unei tolerante complete, fara conflicte confesionale, rezultand astfel o comunitate mondiala, in care toate natiunile, rasele, credintele si clasele sociale sa fie stranse si unite pe deplin. Acest lucru este afirmat si intr-una din revistele miscarii, ’’One Country’’, care are ca subtitlu mesajul : ’’Pamantul nu este decat o singura tara si toti oamenii sunt cetatenii sai’’. In celasi spirit atot cuprinzator, se sustine ideea ca un om poate fi baha’i, chiar daca n-a auzit niciodata de credinta acesata sau de intemeietorul ei, deoarece ’’omul care duce o viata in conformitate cu invataturile lui Baha’ullah este deja un baha’i’’.

Este evident ca Bahaismul militeaza pentru o noua ordine mondiala, o globalizare si un sincretism ce are o puternica coordonata politica, in spatele celei religios-umaniste afisate. In realitate insa, acest universalism demoleaza structurile traditionale si arunca oamenii intr-o nebuloasa spirituala, reprezentand o sfidare la adresa spiritualitati si valorilor religioase, culturale si sociale ale popoarelor cu care intra in contact.

Datorita melanjului de idei religioase si prevederi morale prezente in Bahaism, aceasta credinta este uneori perceputa ca o secta musulmana, alteori ca o religie sau o sinteza in perspectiva mileniului trei, a religiilor existente.

Adeptilor le este interzis consumul de carne, de droguri si alcool. Este impusa o igiene severa, motivata prin legatura dintre curatia trupului si cea a spiritului. Rugacinea este recomandata de trei ori pe zi, insa este obligatoriu ca adeptii sa se roage cel putin odata pe zi. Rugaciunea, care este numita ’’convorbire cu Dumnezeu’’, se face individual, nefiind nevoie de imam si nu este conditionata de rostirea cu buzele a unor texte, considerandu-se rugaciune si cea din gandire sau din atitudine, daca sentimentul care il mana pe credincios nu este frica de Dumnezeu ci dragostea. Stiinta si religia sunt cele doua aripi ale unui singur adevar iar postul si rugaciunea sunt cei doi stalpi ai credintei. Bahaismul se ghideaza dupa un calendar diferit ce are 19 luni si 19 zile, a 19-a zi luand locul duminicii.

In Romania s-a aflat tarziu despre noua religie Baha’i, primele referinte datand cam din perioada interbelica. S-a discutat mult despre aprecierea favorabila a reginei Maria a Romaniei fata de aceasta miscare. Se pare ca Regina a luat contact cu Bahaismul prin intermediul unei adepte Baha’i din America, numita Martha Roth, banuindu-se ca a aderat impreuna cu fiica sa, Ileana, in 1926. Constantin Cuciuc ofera chiar o marturie a aprecierii Reginei Maria fata de Bahaism : ’’Invataturile baha’i aduc pace si intelegere. Ele sunt aidoma unei vaste imbratisari care-i strange laolalta pe toti cei ce indelung au fost in cautarea unor cuvinte de speranta. Ele accepta pe toti marii profeti din trecut, ele nu distrug nici o credinta si lasa toate usile deschise. Intristata de lupta continua intre credinciosii diferitelor confesiuni si obosita de intoleranta lor reciproca, am descoperit in invataturile baha’i adevaratul spirit al lui Hristos, atat de des tagaduit si gresit inteles : unire in loc de lupta, speranta in loc de condamnare, dragoste in loc de ura si multa incurajare pentru toti oamenii’’.

Adevarata lansare a miscarii in Romania are loc dupa 1989, cand in 1992 se inregistreaza ca asociatie legala cu sediul in Cluj. In Iasi sediul lor se gaseste pe strada Eternitatea nr. 69.

Meditatia transcedentala

Fondatorul acestei miscari este Mahesh Prasad Warma, nascut in India in 1918, care mai apoi si-a schimbat numele in Maharishi Mahesh Yogi. Adeptii il numesc ’’Sfintia Sa’’. In 1958 intemeiaza Miscarea mondiala pentru regenerare spirituala a umanitatii, cu sediul in India dar cu activitati in America si Europa occidentala. Secta isi propune sa fie calea universala ce prin cunoastere si meditatie va crea o lume noua din care va disparea suferinta, oamenii reusind prin tehnicile acesteia sa-si depaseasca ignoranta si limitele. Omul va trai in mod natural intr-o crestere din generatie in generatie.

Pentru a nu fi considerata o miscare religioasa, desi este in fapt o reactualizare a panteismului Vedantei, si pentru a se infiltra mai usor in societatile tarilor europene (inclusiv in Romania), miscarea foloseste pentru divinitate expresia de Inteligenta creativa sau Constiinta pura. La unirea cu aceasta Inteligenta adeptii pot ajunge prin repetarea unor mantre, a unor invocatii catre anumite zeitati hinduse.

In lume exista aproximativ 3,5 milioane de adepti dintre care un million in SUA. Caracterul cat se poate de comercial al organizatiei este subliniat de obligatiile financiare la care sunt supusi adeptii. Astfel, pentru initiere se plateste un sfert din salariul lunar, iar cursurile adiacente aduc de asemenea venituri importante sectei.

In Romania, miscarea este prezenta din anii 1980, dar sub regimul comunist a fost puternic persecutata, disimulandu-si prezenta in cercurile yoga din Bucuresti sau din tara. A atras in special intelectualii. Dupa 1990 este practicata liber in Romania mai ales prin instructori individuali, fiind inregistrata oficial la Cluj in 1992 sub denumirea de Asociatia din Romania a Societatii Internationale de Meditatie Maharishi (’’Maharishi Ayur-veda’’). Instructorii si organizatorii fac 1-2 cursuri de informare generala care sunt gratuite. Aceste prime sedinte se organizeaza in diferite case de cultura din marile orase, iar cei care doresc sa continue trebuie sa plateasca mai multe cursuri in cicluri de cate 7 lectii. Cei ce doresc sa ajunga instructori de meditatie transcedentala urmeaza o scoala de 5-6 luni cu regim sever de izolare.

Mormonii sau Biserica lui Isus Hristos, a Sfintilor din Ultimele Zile

Intemeietorul miscarii este Joseph Smith (1804-1844). Acesta s-a nascut in America (Vermont), intr-o familie de fermieri metodisti. La varsta de 18 ani sustine ca a avut o viziune in care i s-a aratat ingerul Moroni, in urma careia va descoperi o carte ascunsa, scrisa pe placi de aur ce contine istoria primilor locuitori ai continentului american impreuna cu Evanghelia vesnica proclamata de Hristos vechilor locuitori ai Americii. Smith traduce textele descoperite cu ajutorul a doua piese Urim si Tumim. Aceasta carte ar fi fost scrisa de regele Mormon, conducatorul uneia din populatiile originale ale Americii.

Teza principala a mormonilor este ca Hristos dupa inaltarea la cer a propovaduit Evanghelia si indienilor din SUA, intemeind si aici o Biserica. Pe langa Cartea lui Mormon mai exista doua carti sfinte : Doctrine si legaminte si Perla de mare pret.

Istoria mormonilor coincide cu cucerirea Vestului american, deoarece din cauza doctrinei lor, dar in special din cauza poligamiei practicate in primele comunitati acestia au fost rand pe rand alungati din zonele in care se stabileau pana la stabilirea definitiva in zona Marilor Lacuri (Salt Lake City). Aici se afla si centrul sectei. In total astazi sunt peste 10 milioane de membri dintre care jumatate in SUA. Numele actualului "presedinte-profet" este Gordon B. Hinckley. El are in directa subordine Forumul celor 12 apostoli, care ocupa aceste functii pe viata. In momentul in care profetul moare, consilierii si apostolii se roaga mult timp, asteptind o revelatie.. În Europa traiesc peste 370.000 de membri, in Romania numarul lor fiind de peste 2.000.

Interesant este faptul ca mormonii nu se considera o religie noua, ci restabilirea adevaratei credinte, redescoperirea mesajului divin. Credinciosii participa duminica la slujba unde este explicata Biblia, cantandu-se imnuri si facandu-se marturisiri publice in numele lui Isus. Impartasania este cu paine si apa.

In Romania secta apare dupa 1989 dar cu mai mare intensitate dupa 1995. La noi sunt prin rotatie cam 100 de misionari, la care se adauga romanii botezati care in 1993 s-ar fi ridicat la un numar de 300. Majoritatea misionarilor din tara noastra sunt tineri americani, anii de misionerat in alte tari reprezentand pentru ei o cerinta obligatorie.

Mormonii activeaza si in Iasi unde au ajuns la inceputul anului 1999, cind Robert F. Norton, presedintele Misiunii din Romania, a "lansat" aici "Cartea lui Mormon", cartea fundamentala in Biserica lui Isus si a Sfintilor din Zilele din Urma. Castigarea de adepti in Moldova s-a dovedit a fi insa o actiune destul de dificila. Ca peste tot in lume, americanii care s-au perindat ca misionari mormoni in Iasi s-au axat pe doua modalitati de a propaga dogma mormona: fie mergind cite doi pe strada si abordind trecatorii, avind in mina Cartea lui Mormon, fie prin cursurile de engleza gratuite. Toti misionarii mormoni sint spilcuiti, imbracati cu camasa alba, cravata si costum, purtind in piept un ecuson pe care scrie numele "elder-ului" (misionarului). Fetele pot deveni misionare ale Bisericii Mormone la 21 de ani, iar baietii la 18 ani, aceasta activitate desfasurand-o in general pana la 26 de ani, cind se intorc la casele lor, in America. Cheltuielile pe an sint cam de 5.000 de dolari pentru fiecare membru.

Si in Iasi a fost organizat un curs de engleza de catre misionarii mormoni, curs ce era insotit si de informatii cu privire la credinta mormona si istoria miscarii. Dintre cei aproape 400 de ieseni care s-au inscris la cursul de engleza din luna ianuarie, doar 100 au ramas pina la sfirsit. Insa patru dintre acestia au primit botezul in religia mormona.

In Iasi, in acest moment activeaza opt misionari, numarul iesenilor care au fost "cistigati" de biserica lor fiind, dupa cum sustin, in jur de 70, sediul miscarii aflandu-se pe strada Trecatoarea Mincu, in apropiere de Palatul Culturii.

Mormonii au impartit Romania in sase zone de activitate, dintre care doua sint in Capitala. Nici Basarabia nu a scapat atentiei mormonilor, in Chisinau activand alti sase misionari. Activitatea mormonilor din Romania este condusa de un presedinte, Robert Orton, a carui activitate este Est. Didier se subordoneaza, la rindu-i, unui alt presedinte, Jeffrey R. Holland, care "are grija de intreaga Europa". In sfirsit, Holland este supervizat direct de "presedintele-profet", Gordon B. Hinckley.

Asociatia Internationala pentru Constiinta lui Krishna (AICK)

Intemeietorul Asociatiei a fost Abhai Charan Dee (1896-1977), care dupa ce si-a parasit familia a luat numele de A.C. Bhaktivedanta Swami Prabhupada-Stapanul. Doctrina sectei este inspirata de Vede, astfel ca in viziunea adeptilor si Iisus Hristos ar fi fost un maestru spiritual pentru timpul sau.

Adeptii considera ca oamenii gresesc fundamental cand il venereaza pe Dumnezeu prin reprezentari materiale, deoarece aceasta deschide calea spre un ateism pur. La cunoastere lui Krishna nu se ajunge prin speculatie intelectuala ci prin mijloace ca : invocarea lui Krishna, speranta, trairea, mancarea si bautura pentru Krishna, rugaciunea (mantra) pentru Krishna, care trebuie repetata de cel putin 70 de ori pe zi. Textul este alcatuit din 16 cuvinte : ’’Hare Krishna, Hare Krishna, Krishna Krishna, Hare Hare, Hare Rama, Hare Rama, Rama Rama, Hare Hare’’. Eliberarea poate fi atinsa exclusiv prin cunoastere directa. Acesta cunoastere insa se realizeaza in mod absolut doar prin Krishna, care se va descoperi initiatului in calitatea sa de singurul Dumnezeu personal. Iubirea devotionala (bhakti) este principala cale de cunoastere a lui Krishna. Cand se ajunge la aceasta etapa, Krishna rupe ciclul reincarnarilor. Ajungerea la constiinta lui Krishna mai necesita si renuntarea la : carne, peste, oua, droguri, ceai, cafea, tigari, viata extraconjugala, jocuri sportive, dansuri.

Lumea traieste azi intr-o epoca decazuta din toate punctele de vedere, numita Kali-yuga, singura modalitate de usurare a existentei in aceasta perioada fiind urmarea preceptelor gruparii. Totusi raspunsurile practice ale sectei la problemele de azi ale umanitatii sunt cat se poate de utopice, chiar copilaresti : miscarea propune costituirea unui sistem de caste in Occident si instituirea unei societati teocratice. Anacronismul conceptiilor politico-sociale este subliniat si de ideea ca femeile nu trebuie sa se bucure de libertate, nu in sensul de sclavie, ci in sensul ca trebuie tratate ca si copiii. Chiar motivatia acestei idei este ridicola si puerila, ea fiind ca : daca ar exista egalitate perfecta intre femei si barbati, atunci si acestia ar trebui sa ramana insarcinati si sa suporte durerile nasterii.

Sediul central al miscarii este la Los Angeles, fiind momentan condusa de 9 guru americani si europeni. Imaginea ei a avut de suferit in ultima perioada mai ales din cauza unor scandaluri financiare, secta posedand numeroase proprietati in Europa si America. La noi in tara sediul central este la Timisoara, ceremoniile tinute (in diferite orase din Romania) constand in spectacole de muzica religioasa indiana si repetarea de mantre. Cu ocazia ceremoniilor se aprind betigase de santal si lumanari, fiind explicate si ideile doctrinare ale miscarii. Adeptii sunt in numar redus, deoarece ca si in cazul altor miscari cu caracter spiritual si religios oriental, participantii frecventeaza mai ales din curiozitate cercurile lor, renuntand adesea cand li se solicita o mai mare angajare in miscare, sub aspectul timpului si interesului ce trebuie acordat.

Sahaja-Yoga

Secta a fost intemeiata de Nirmala Salve Devi, care isi ia apoi numele de Shri Mataji Nirmala Devi (Mataji = mama sacra). Ea s-a nascut in 1923 in India (Chindwhara) intr-o famile protesatanta, insa cu origine brahmana. Incepe sa-si expuna noua conceptie religioasa din 1970, considerand ca are misiunea de a-I ajuta pe oameni sa se ’’realizeze’’, prin Sahaja-yoga.

Miscarea este contestata chiar in cadrul hinduismului, nu doar din cauza amalgamului religios doctrinar, ci in pricipal datorita faptului ca este total contrara spiritualitatii indiene, unde femeile nu se declara guru, si nu intiaza noi directii sau practici religioase. Astfel, Nirmala Devi se numeste : ’’Mama a tuturor mamelor, intruparea lui Hristos sau a Duhului Sfant, prin care incepe Epoca de aur a omenirii’’. Cu toate acestea, ea afirma ca Sahara-yoga ar fi ’’starea de constiinta in care se experimenteaza conditia primordiala non-duala a existentei, capabila de a produce eliberarea inca din timpul vietii’’.

Spre deosebire de alte practici yoga unde pentru a ajunge la relizarea eu-lui sau la o cunoastere spirituala mai inalta sunt necesari ani de practica, in cazul Sahaja-yoga se recomanda doar asezarea fotografiei lui Shri Mataji intr-un loc placut si luminos din camera, cu o lumanare aprinsa in fata pozei. Practicantul trebuie doar sa stea relaxat, cu ochii inchisi, avand mana stanga pe genunchiul stang, iar cea dreapta oriunde pe corp, timp in care sa recite 9 formule catre Shri Mataji. Se va concentra apoi asupra punctului rosu de pe fruntea ’’mamei sacre’’, dupa care va simti cu palma mainii drepte existenta desupra capului a unei brize racoroase. Se combina astfel idolatria cu depersonalizarea si manipularea mentala a adeptilor.

In Romania secta apare dupa 1990 in diferite orase, formandu-se grupuri mici, ce se intalnesc saptamanal in fata fotografiei intemeietoarei miscarii, timp de doua ore. Secta este inregistrata oficial ca ’’Asociatia Sahaja-Yoga Romania’’ din 1991.

Martorii lui Iehova

Miscarea iehovista, numita si Turnul de Veghe, a fost fondata la inceputul anilor 1870 in SUA, de Charles Taze Russel (1852-1916), presbiterian, congregationist si in final adventist, originar din Pittsburg, Pennsylvania. In 1900 instaleaza cartierul general in Brooklin, New York. Specific sectei este anuntarea sfarsitul lumii in repetate randuri, la date fixe : intai in 1914, apoi 1918, 1925, 1930, 1970. Dupa 1975, datorita deceptiei pentru escul profetiei, s-a declansat in miscarea iehovista episodul ce s-a numit ’’criza anilor ’80’’, accentuata si de revolta impotriva discriminarii intre ’’unsi’’, adica doar cei 144.000 de iehovisti care merg in cer, si ceilalti iehovisti, care vor ramane pe pamant.

Prin principiile doctrinare, secta se indeparteaza total de crestinism, desi se revendica din acesta, mai ales prin refuzul dumnezeirii Fiului si plasarea Lui in randul creaturilor. Neaga deasemenea Biserica, manifestand o inclinatie spre Vechiul Testament, avand chiar o traducere proprie a Bibliei, insa din care au eliminat dovezile dumnezeirii lui Hristos si in care numesc Sf. Duh, ’’forta activa’’ . Teologia lor este mai apropiata de un monteism mozaic, decat de un monteism crestin.

O caracterizare mai dura o face E. Tihan, care o numeste ’’una dintre cele mai inapoiate, mai antisociale secte’’.

Organizatia este interzisa in multe state datorita ideilor antisociale si antistatale. Membrii refuza transfuziile de sange precum si satisfacerea stagiului militar.

In Romania, prima mentiune se face dupa primul razboi mondial, prin Ioan Sima (un ardelean care a trait in America), acesta insa revenind la Biserica Ortodoxa. Propaganda s-a intensificat dupa 1990 nu doar in Romania ci si in intreaga Europa de Est, intentionandu-se in 1996 chiar organizarea Congresului mondial iehovist la noi in tara. In România se afla, potrivit ultimelor statistici, peste 36.000 de membrii ai cultului.

In Iasi, iehovistii au desfasurat o activitate continua si sustinuta inca din 1990, care a culminat cu Congresul tinut pe stadionul Emil Alexandrescu, in iulie 2003, ocazie cu care s-au si botezat 45 de noi ’’ministrii’’. Liderul iesean al sectei este Constantin Ciobanu. Dintre cei aproximativ 6 milioane de iehovisti din intreaga lume, 600 sint ieseni. Asa cum declara Contantin Ciobanu, 50 dintre iehovistii ieseni au aderat la organizatie inainte de 1990. Iehovistii ieseni sint grupati in cinci congregatii, care se intrunesc pe rind la "Sala Regatului" (denumirea pe care o poarta in intreaga lume locurile de intrunire ale martorilor), situata pe strada Mitropolit Varlaam. Cei care se decid sa adere la aceasta organizatie religioasa sint botezati intr-un fel de minipiscina, capatind cu totii denumirea de "ministri". Principala activitate a martorilor lui Iehova este propovaduirea credintei lor, dupa cum sustin voluntarii. Cu scopul de a asimila invataturile scripturilor, fiecare "ministru" are obligatia de a urma asa-zisa "Scoala teocratica", ale carei cursuri dureaza 45 de minute pe saptamina.
Daca, dupa cum aminteam, in alte tari Martorii sunt o organizatie in afara legii, la noi in tara ei se afla in legalitate printr-un ordin emis de Ministerul Culturii si Cultelor in 2003 si publicat pe 13 iunie acelasi an in Monitorul Oficial.

Cu toate acestea, secta ramane un pericol social si reprezinta o grava poluare a mediului religios romanesc, deoarece prolifereaza o doctrina anarhica si nihilista, fiind un factor de disolutie si confuzie in randul credinciosilor si practica o foarte violenta si bine organizata activitate prozelitista. Aceasta in ciuda avertismentelor si protestelor Bisericii Ortodoxe.

M.I.S.A. sau Miscarea de Integrare Spirituala in Absolut

M.I.S.A. este varianta autohtona a miscarilor religioase orientale moderne, ce se revendica din traditia spirituala hindusa si din practica Yoga.

Inainte de orice trebuie mentionat faptul ca informatiile despre acesta grupare erau pana anul acesta relativ putine si reprezentau mai ales puncte de vedere ale unor fosti adepti, ale unor personalitati religioase sau pur si simplu remarci hazlii pe seama unor practici mai neobisnuite, chiar excentrice (insa nepericuloase din perspectiva sociala), cum ar fi urino-terapia practicata de unii membri. Totusi, a existat un interes si o cercetare stiintifico-academica a fenomenului yoga romanesc, care insa nu a surprins, pana recent, decat aspectele religios-morale si implicatiile sociale la nivel individual ale integrarii in randurile acestei grupari. Unele articole din ziare si cateva repotaje de televiziune in care se atragea atentia asupra comportamentelor sexuale aberante ale lui Gregorian Bivolaru si asupra unor probleme psihice avute de unii fosti practicanti, intregeau o imagine schitata dar niciodata pe deplin dezvaluita a gruparii MISA.

Astfel, se cunoaste faptul ca in Romania activeza doua grupari ce practica yoga : M.I.S.A. si G.N.Y.R.U.-F.R.Y. = Grupul National Yoga pentru Restaurare Umana-Federatia Romana de Yoga. Prima organizatie este condusa de Gregorian Bivolaru, desi din 1996 conducerea a fost incredintata unui elev foarte apropiat, Nicolae Catrina, iar cea de-a doua este condusa de Mario Sorin Vasilescu. Este interesanta evolutia celor doua grupari, intre ele existand diferente semnificative, desi ambele se raporteza la aceasi tehnica Yoga.

Astfel, daca inainte de 1989, grupul condus de M. Vasilescu detinea majoritatea adeptilor yoga din Romania, in timp ce G. Bivolaru era cvasi necunoscut, astazi situatia s-a inversat, MISA avand circa 20.000 de adepti, iar GNYRU doar vreo 7000. Acest lucru se datoreaza in parte si strategiilor diferite ale celor doua miscari, pentru ca MISA a urmarit in mod special atragerea de adepti prin promisiuni de obtinere a sanatatii, de activare a latentelor paranormale si de imbunatatire a performantelor sexuale, in timp ce GNYRU si-a manifestat interesul pentru anumite elemente de autocunoastere, mergand pe o linie mai traditionala a filosofiei si practicii Yoga.

Dezvoltarea rapida a MISA a fost inlesnita de faptul ca desi programul de studiu se intinde pe durata a 9 ani (initial 7), trecerea intre ani este foarte rapida, un practicant putand capata dupa doar 4 ani de studiu obisnuit titlul de ’’profesori yoga’’, in timp ce la GNYRU acest titlu se obtine dupa 7 ani de studiu, ulteriori unui curs special pentru instructori de 2 ani.

In ambele cazuri este recomandata o alimentatie speciala, cu diferenta ca membrii MISA sunt in majoritate lacto-vegetarieni (94%), in timp ce membrilor GNYRU le este permis consumul de carne, desi in cantitati mici, considerandu-se in ambele cazuri ca ar contine vibratii negative sau impure, datorate fricii mortii simtita de animalul respectiv. Poate cel mai important aspect care diferentiaza cele doua grupari este insa cel al comunicarii in interiorul grupului. Astfel, in cazul MISA comunicarea se face pe filiera discipol→profesor de yoga→Bivolaru, fiind foarte greu ca discipolii obisnuiti sa intre in contact direct cu acesta. Se profileaza astfel o structura ierarhica rigida, in care cele spuse de Bivolaru nu trebuie puse la indoiala, cei ce-si exprima indoielile sau nemultumirile fiind marginalizati sau chiar exclusi din grup. In cazul GNYRU, comunicarea dintre membri si Vasilescu este mai accesibila, putandu-se disccuta direct cu el, fie inaintea cursurilor practice, fie dupa incheierea acestora. Nu exista o structura ierarhica rigida ca in cazul MISA, fiecare membru putand intra in relatie cu oricine, inclusiv cu guru. De asemenea, hotararile importante pentru viitorul sau actiunile misacrii sunt luate prin consultarea liderilor diferitelor subgrupuri componente.

Informatiile despre GNYRU sunt putine in mass-media, referindu-se doar la deschidera cursurilor anuale de yoga, la unele conferinte organizate sau la pozitia critica a misacrii fata de G. Bivolaru si MISA, GNYRU nemanifestand aspecte spectaculoase, ’’de scandal’’, dupa cum vom vedea ca este cazul MISA.

Obiectivele si scopurile declarate de MISA sunt : integrare spirituala in Absolut ; elevarea si spiritualizarea omului si a societatii, atingerea desavarsirii ; imbinarea armonioasa intre planul spiritual si cel material ; evolutia spirituala ; transformarea oamenilor in OAMENI ; obtinerea unui corp sanatos, o deschidere afectiva ; promovarea fortelor binelui ; obtinerea mantuirii ; sa aiba un loc important in societate pentru eliberarea si indrumarea ei spre o cale mai buna ; evolutia spre autocunoastere, obtinerea Iluminarii, atingerea Supremului Absolut ; optimizarea omului la nivel fizic, mental, psihic, spiritual. Observam aici o imbinare de idei apartinand filosofiei indiene cu idei specifice asa numitelor ’’grupuri ale potentialului uman’’, dar si disimulata urmarire a unor scopuri mai lumesti, de auto-impunere ca autoritate spirituala in societate.

MISA a revenit anul acesta in forta in prim-planul atentiei, prin ceea ce intreaga mass-media a numit ’’Scandalul MISA-Bivolaru’’, scandal ce pentru unii a confirmat, iar altora le-a dezvaluit valentele si preocuparile necunoscute ale organizatiei.

Totul a inceput cu descinderile din data de 18 martie 2004 in mai multe sedii si case apartinand MISA. Operatiunea Parchetului de pe langa Curtea de Apel Bucuresti a fost organizata in mare secret. Un judecator a emis 16 mandate de perchezitie. Acestea au fost puse in aplicare de 12 procurori, ajutati de efective impresionante ale Jandarmeriei Romane. Mandatele au fost emise la 18 martie, ora 04.00. Se pare ca actiunea a fost determinata de suspiciunile ca organizatia, care are filiale si in alte tari : Danemarca, Olanda, Italia, ar atenta la siguranta statului roman, dar si de o plangere penala impotriva lui Gregorian Bivolaru, in care acesta era acuzat de intretinere de relatii sexuale cu o minora. In 11 februarie Tanta Dumitru, a depus o plangere la Parchetul General in care reclama faptul ca nu isi poate vedea copilul, Madalina Dumitru, membra MISA, si ca are probe (fotografii alaturi de Bivolaru la Paris si Londra), ca Madalina a parasit tara fara a avea acordul mamei. Iata un fragment in acest sens, din declaratia mamei : ’’ Fac precizarea ca nu am fost niciodata de acord cu eliberarea pasaportului fiicei mele minore, iar din pozele pe care le-am vazut si pe care le detinea tot timpul in secret in lucrurile sale in care aparuse in diverse locuri dezbracata sau imbracata sexy impreuna cu barbati, trag concluzia ca aceasta era folosita in baruri de noapte sau practica prostitutia la indemnul lui Bivolaru.

Fata de cele de mai sus va rog sa luati masurile legale ce se impun pentru ca fiica mea sa se intoarca la familie’’.

Dupa perchezitiile incepute la 18 martie, anchetatorii au hotarat sa declanseze urmarirea penala impotriva a trei persoane. Este vorba de trei instructori de yoga, unul dintre ei fiind medicul Luminita Gabriela Boloaje, surprinsa la 16 ianuarie, in timp ce administra un video-chat pornografic.

Verificarea probelor gasite in Strada Vasile Grozavu numarul 2 a scos la iveala faptul ca exista suspiciunea ca minora Madalina Dumitru a intretinut relatii sexuale cu Gregorian Bivolaru. Principalele probe sunt fotografii, pagini de jurnal, documente. Din jurnal reiese ca fata a intretinut relatii sexuale cu "Guru" si ca acesta a cheltuit sume importante pentru a-i cumpara bijuterii si haine de lux. Acesta este dosarul care, in opinia anchetatorilor, ar fi fost capul de pod spre prabusirea lui Bivolaru.

In Bucuresti, cele mai multe dintre casele in care locuiesc sau activeaza membrii MISA se afla in cele mai marginase zone ale Capitalei, ferite de privirile curiosilor. Imobilele din cartierul Ferentari rasar dintre case de tigani, pe strazi nepavate, la capatul carora se afla campuri pline de gunoaie, in timp ce la intersectia strazilor Salaj cu Ferentari, intr-o scara de bloc este amenajat sediul Centrului de Documentare si al Bibliotecii MISA, ale caror geamuri negre ii impiedica pe curiosi sa-si arunce privirea inauntru. Intr-o zona ceva mai civilizata, cartierul Colentina, pe strada Otesani, se afla un alt imobil, cel mai mare din acea zona, cu trei niveluri. Geamurile mate ale acestuia sunt protejate de gratii albastre.

Trebuie mentionat faptul ca la perchezitia facuta in imobilul de pe strada Veseliei numarul 64, in cartierul Ferentari, au fost gasite aparate importante pentru ancheta. Este vorba de un scaner de frecvente radio despre care anchetatorii spun ca ar fi putut intercepta statiile de emisie-receptie folosite de politie si SRI. Pe acoperisul aceleiasi cladiri erau doua antene radio, care au fost si ele demontate si confiscate pentru cercetari. Daca se va dovedi ca aparatura a fost folosita la ascultarea unor convorbiri confidentiale, membrii MISA ar putea fi acuzati de incalcarea articolului 19 din Legea Sigurantei Nationale 51/1991. In aceeasi cladire s-au gasit computere despre care se banuieste ca au fost folosite la administrarea unei retele complexe de calculatoare.

Elementele legate de siguranta nationala si telecomunicatii sunt foarte importante in acest dosar, pentru ca detinerea unor materiale ce au continut erotic nu este infractiune daca nu se dovedeste ca au fost difuzate. De altfel, ancheta procurorilor a pornit de la sesizari comune facute de Serviciul Roman de Informatii si de UM 0962. Procurorii au primit sase volume ce contin informatiile oferite de aceste doua servicii secrete.

In urma perchezitiilor, la data de 22 martie 2004,MISA a dat publicitatii primele declaratii oficiale legate de evenimentele petrecute, mergand pe ideea incalcarii drepturilor omului. Aceasta "reteta" a fost pana acum solutia salvatoare pentru a scapa de toate anchetele penale. Orice actiune in forta (cum au fost cele din 1996 si 1997) s-a terminat prost pentru statul roman, deoarece au fost depuse reclamatii la forurile internationale.

Scandalul MISA a mai fost alimentat de incercarea lui G. Bivolaru din 25 martie de a trece fraudulos frontiera in Ungaria, ajutat de un lucrator vamal, adept MISA, numit Zsolt Farkas.

In ciuda tuturor acestor evenimente, si desi a fost arestat, guru Bivolaru a fost in cele din urma eliberat in virtutea unor vicii de procedura, cercetarile continuand cu acesta in stare de libertate.

Aspectul pozitiv in cazul scandalului MISA este ca s-a atras atentia din nou asupra pericolului reprezentat de acest gen de organizatii, si acest lucru nu a venit din partea Bisericii sau a unor asociatii afiliate, care ar putea fi acuzate de subiectivism sau lipsa de informatii, ci chiar din partea statului. Mai ingrijorator este faptul ca scandalul a dezvaluit implicarea MISA in randul intelectualilor, a unor profesori de liceu si universitari, in diferite orase din tara : Iasi, Cluj, Bucuresti, care au raspandit ideile sectei in randul tinerilor. S-a observat astfel ca nu doar tinerii sunt vulnerabili in fata unor organizatii de aceasta factura, ci chiar adultii trecuti de mult de naivitatea si credulitatea adolescentei. Pericolul social este cu atat mai mare cu cat s-a demonstrat ca adultii angajati in acest tip de miscare sunt gata sa riste orice (cariera, libertate, credibilitate, respectul semenilor) pentru binele organizatiei si al liderului.

Credem de aceea ca este oportuna, in finalul acestei prezentari a MISA si o prezentare succinta dar graitoare a lui Gregorian Bivolaru si a activitatii lui pana in 1990. Acesta s-a nascut la 13 martie 1952, in satul dambovitean Tartasesti. Pregatirea sa profesionala este de muncitor necalificat, asa cum recunoaste, pe proprie raspundere, intr-un dosar penal din anul 1989. Primul dosar in care el a fost cercetat poarta numele 68/1977, guru fiind condamnat la un an de inchisoare pentru multiplicare si raspandire de materiale pornografice, de ocultism si magie neagra. In anul 1984, viitorul sef al MISA a fost condamnat la un an si jumatate de inchisoare pentru ca a reusit sa evadeze din citadela securitatii, celebrul arest din Calea Rahovei. Intre adeptii sai se vorbea ca Bivolaru a folosit tehnici yoga pentru a se strecura printre gratii. El era cercetat pentru ca presta fara autorizatie activitatea de profesor de yoga. In anul 1989, Bivolaru are din nou probleme cu Militia. El a fost cercetat pentru ca aparea in sapte diapozitive color ce infatisau imagini pornografice. Iata declaratia prin care Bivolaru recunoaste prezenta sa in acele materiale: "Intr-unul din aceste diapozitive ma recunosc pe mine imbracat in costum de baie de dama, compus din sutien si chiloti de culoare rosie. In patru (diapozitive – n.n.) din acestea ma recunosc impreuna cu A.C., in executarea unor relatii porno. Fotografiile au fost executate la un hotel din Costinesti". Gregorian Bivolaru are un certificat medico-legal din care rezulta ca nu are discernamant pentru ca este bolnav de schizofrenie.

Satanismul

Satanismul reprezinta un fenomen care este prezent in istorie inca din antichitate, insa pentru lucrarea de fata este importanta prezenta si evolutia fenomenului in epoca moderna si cu precadere in Romania.

Nu exista o definitie general valabila a notiunii de satanism care sa lamureasca pe deplin toate aspectele legate de acest fenomen. Ceea ce se intelege astazi prin satanisam reprezinta o creatie sau un ’’produs mai nou’’. Renumitele ’’liturghii negre’’ au aparut abia in secolele XVII-XVIII, pentru ca mai apoi sa se dezvolte o multime de cercuri si ordine. Fondatorul satanismului modern este Aleister Crowley, la inceputul secolului XX. Desi fenomenul este larg raspandit, in lume exista putine culte sataniste in plinatatea acceptiunii. Doua dintre cele mai importante sunt : Prima Biserica a lui Satan (First Church of Satan) si Templul lui Set (Temple of Set).

O alta figura marcanta a satanismului modern este Anton Szandor La Vey, autorul Bibliei Satanice si intemeietorul Bisericii lui Satan. Acesta intemeiaza ’’Biserica’’ in 1966 influientat de activitatea sa ca fotograf de Politie, care i-a dat posibilitatea de a vedea cat de diabolic si animalic pote fi omul in actiunile sale. Scrie o ’’marturisire de credinta a Bisericii lui Satan’’ si ’’Unsprezece reguli satanice ale Pamantului’’. Ritualurile satanice constau in asa-numitele ’’liturghii negre’’, ce prezinta elemente din liturghia crestina rastalmacite : crucifixul sta cu capul in jos, agnetul e dintr-un taietel din sfecla de zahar, in loc de apa sfintita se foloseste urina unei vrajitoare imbracata ca o calugarita.

Datorita inclinarii crescande a lui La Vey spre interese financiare, concretizate in vanzarea gradelor sacerdotale ale ’’Bisericii’’, in 1975 unii dintre membrii s-au despartit de La Vey, intemeind o noua organizatie, ’’Templul lui Set’’.

Liderul noii grupari a fost Michael Aquino, fost general-colonel in armata americana si consilier al presedintelui R.Reagen, la cea vreme, fost ’’numarul 2’’ in ’’Biserica lui Satan’’. Aquino va mentine gradele de initiere existente si in vechea organizare : Gradul I=satanist sau setian ; Gradul II=magician sau adept ; Gradul III=sacerdot al lui Mendes ; Gradul IV=magistru ; Gradul V= mag ; la care s-a adaugat cel de-al VI-lea= ’’ipsissimus’’. Conducerea este asigurata de Consiliul celor noua, ai carui membri trebuie sa fi atins cel putin gradul al IV-lea. Consiliul alege pentru un an un presedinte, care la randul lui alege pe Marele sacerdot al lui Set.

In Romania satanismul a inceput sa se manifeste mai pregnant dupa 1990. Prima grupare de satanisti consemnata in 1993 in Harghita, pana in 1996 fenomenul fiind identificat in 23 judete ale tarii cu diferite grade de intensitate si structurare. In Romania grupurile sataniste sunt alcatuite in general din tineri cu varste intre 16-25 ani, interesati sau pasionati de muzica rock si heavy-metal, ce provin din diferite medii sociale.

Desi muzica heavy-metal reprezinta doar o forma de racolare primara si de publicitate esoterica, mesajul transmis de aceasta nu trebuie ignorat cu atat mai mult cu cat da nastere unei subculturi periculoase. Una dintre cele mai cunoscute melodii, care se constituie si in imnul unor organizatii sataniste este piesa formatiei Rolling Stones, ’’Sympathy for the Devil’’. Alte formatii ce au practicat un stil de muzica ce a favorizat ideile sataniste sunt Black Sabbath, Deep Purple, Kiss etc.

Activitatea propriu zisa a practicantilor cultului satanic se inscrie pe o scara cu 7 grade. Astfel manifestarile publice de simpatie sunt socotite de gradul I in timp ce cele conspirativ criminale incep cu gradul V. Gradul II reprezinta profanarea de morminte iar gradele III si IV se refera la sacrificiile de animale insotite de acte de zoofilie. Se considera ca satanistii din Romania au ajuns la gradul III, foarte putini la gradul IV. Gradul V reprezinta sacrificiul unui copil nevinovat iar daca acest sacrificiu este insotit de pedofilie si necrofilie se considera atingerea gradului VI. Desi asemenea cazuri au fost identificate si la noi in tara, majoritatea celor supusi unor astfel de acte au fost ’’copiii strazii’’. Gradul VII reprezinta tentativa de sinucidere rituala intr-un cadru solemn si presupune trecerea prin celelalte trepte. Experienta intrarii in gradul VII se poate termina de multe ori cu decesul candidatului, insa reprezinta treapta suprema deoarece doar membrii de gradul VII pot infiinta noi Biserici locale.

Fenomenul satanist din Romania coincide cu schimbarile social-politice din intreaga Europa de Est de dupa 1990, fiind asociat cu deschiderea unor potentiale piete de droguri. SRI a tras atentia in mai multe randuri asupra extinderii satanismului in tara noastra, raportul SRI din 2002 refritor la acesta problema mentionand : ’’Fenomenul satanist ramine prezent, in forme insiduoase, in cel putin 20 de judete ale tarii si municipiul Bucuresti. Este adevarat, orgiile din cimitire s-au imputinat, profanarile de morminte nu mai sint la moda – satanistii de astazi sint mai mult surferi pe Internet decat bautori de singe de pisica’’.

Acelasi document SRI aminteste evolutia satanismului in Romania. Astfel, fenomenul satanist in Romania a intimpinat mai multe etape de la patrunderea sa, dupa anii '90. In etapa initiala, cei ravasiti de astfel de idei faceau parte din declasatii societatii – vagabonzi, aurolaci, boschetari, cersetori. De obicei, in semn de decadenta extrema, consumul masiv de spirt medicinal "aditivat" cu Romparkin si "indulcit" cu antigel era completat in asemenea cercuri cu bautul de singe de gaina sau dezgropatul de stirvuri. Din 1994 s-au semnalat primele cazuri de prozelism satanic printre elevii de liceu, de obicei marcati de esecuri scolare si ratari. Practicile orgiastice ale epocii "Romparkin" (1993-1995) s-au mentinut si dupa 1995 cind, conform istoricului fenomenului analizat de SRI, s-a intrat in era "Aniosa" (1995-1998). Numele vine de la denumirea populara a unui canabis ieftin, drog indeobste caracterizat printr-o ridicata radioactivitate reziduala, ca urmare a cultivarii lui in spatii din fosta URSS, contaminate in urma catastrofei de la Cernobil.

Prostitutia si consumul de droguri erau de obicei strins legate de practicile sataniste, in aceasta perioada (1995 – 1998) inregistrindu-se si o dezvoltare a fenomenului dinspre micile nuclee bucurestene spre provincie.

In fine, din 1998 a inceput epoca Netsurf, satanistii fiind acum
mai mult surferi de pe Internet.

Exista totusi o latura optimista datorata in special faptului ca adeptii satanismului in Romania sunt in genere tineri teribilisti si de multe ori dezorientati. De aceea, chiar cei care au supravegheat informativ dezvoltarea fenomenului in Romania sustin ca "cea mai mare parte a adolescentilor teribilisti care gusta din experienta satanista renunta la aceste practici, dupa ce se aleg cu un sifilis imun la antibiotice (ca urmare a «riturilor sexuale») sau cu un panaritiu ce necesita amputarea a doua-trei falange (consecinta obisnuita a profanarii de morminte)".

Pericolul social al miscarii sataniste ramane insa foarte evident si real, deoarece prin consumul unor substante halucinogene sau sub influienta alcoolului combinat cu diferite medicamente, adeptii comit acte antisociale, isi pun in pericol sanatatea sau chiar viata. Sunt cunoscute cazuri in intreaga tara de tineri care s-au sinucis sau au comis crime oribile practicand diferite ritualuri sataniste. Ideologia satanista este periculoasa pentru ca neaga orice autoritate si manifesta dispret pentru orice ordine sociala sau politica, prezinta o aversiune speciala fata de clerul Bisericii Ortodoxe si cultiva anarhia, eliberarea prin moarte, nefiind straina nici de ideologii precum neo-fascismul.

II.4. Noile miscari religioase in Europa si America

In acest capitol nu vom face o trecere in revista a noii religiozitati din Occident, pentru ca nu gasim oportuna o enumerare a miscarilor existente in tarile vest-europene sau America. (o parte din acestea au si fost prezentate succint in capitolul anterior). Ar fi aproape imposibil de facut un ’’recensamant’’ al formatiunilor religioase, deoarece ritmul de aparitie si evolutie al acestora este unul extrem de spectaculos. Ne vom referi cu precadere la implicatiile prezentei noilor miscari religioase in Occident care au produs o alterare a credintei crestine autentice, ideile dogmatice si morale veritabil crestine fiind impletite si chiar inlocuite cu cele ale religiilor si filosofiilor orientale, rezultand astfel o gandire religioasa eclectica.

Este evident ca Europa Occidentala si mai ales America sunt leaganul noului val de religiozitate. Aici s-au pus intai bazele teoretice, in planul modificarii caracterului sentimentului religios al oamenilor, a modului de raportare la sistemele religioase existente, si tot aici au luat fiinta primele dizidente religioase. Daca Europa a dat tonul prin Reforma protestanta in secolul XVI, iar prin Revolutia Franceza si Iluminism a pus bazele ideologice si socio-politice ale sectarismului modern, America a preluat mostenirea europeana, dovedindu-se terenul cel mai fertil de punere in practica a acestei mosteniri.

Astazi Occidentul este, din punct de vedere spiritual, victima propriilor succese : secularizarea si globalizarea. Desi unii, cum aratam intr-un capitol anterior, vad in noile miscari religioase iesirea din starea de impas spiritual, acesta reprezinta doar o solutie pe termen scurt, la fel de eficienta si concomitent, la fel de daunatoare ca celelalte raspunsuri ce au tranzitat constiinta occidentala : Iluminismul, ateismul, darwinismul, teoria ’’mortii lui Dumnezeu’’, modernismul etc…

Religiosul de origine americana se imparte in doua categorii : cel aprut in secolul XIX (adventistii, iehovistii, mormonii etc) si cel initiat in secolul XX (Scientologia, Copii lui Dumnezeu, Constiinta lui Krishna, Templul Poporului etc). Sunt percepute ca ’’americane’’ (prin atitudine si strategie de recrutare) si sectele care desi nu au fost infiintate peste ocean, au cunoscut succesul si notorietatea tocmai datorita extinderii razei de actiune pe teritoriul american (Moon).

America a devenit un paradis al sectelor, atat din cauza modului de gandire al oamenilor, cat si din cauza legislatiei permisive, insa dupa cum sublinia J.P de Longchamp, este uimitor cum o tara a tehnologiei avansate, a stiintei, a electronicii si a navetelor spatiale demonstraza o naivitate atat de mare in planul vietii religioase, deoarece oamenii in dorinta lor de a gasi un ideal spiritual si o alinare, se lasa cu o mare usurinta inselati de escroci si sarlatani religiosi.

Modelul american subliniaza cel mai bine caracterul de afacere al noilor miscari religioase deoarece ele au dezvoltat o adevarata industrie, in care totul este de vanzare (chiar si mantuirea). Altfel nu s-ar putea explica nu doar crestera numarului de membri, ci mai ales a veniturilor financiare si investitiile facute in cele mai diverse domenii. Avand in vedere ca religiosul sectelor este unul net inferior spiritualitatii si bogatiei dogmatice a marilor Biserici crestine, succesul sectelor se explica prin maniera comerciala (sistemul cerere – oferta) si urmarirea unor scopuri lumesti (expansiune, bogatie) in activitatea lor.

America a dat, si continua sa nasca secte dintre cele mai diverse, ciudate si mai periculoase. Mentionam aici Scientologia, Copiii Domnului, Templul Popoarelor, New Age, Satanismul modern, Ufolatrii. In multe tari din Europa acestea, impreuna cu mai vechile produse ale secolului XIX, sunt (au fost) interzise. Este de notorietate sinuciderea in masa a 900 de membri ai Templului Popoarelor in 1978, la indemnul liderului Jim Jones. Se stie ca Jim Jones a fost un apropiat al presedintelui american Jimmy Carter, participand in campania sa electorala.

Fenomenul New Age este si el un produs religios tipic american al anilor ’70 ce propune o noua viziune despre lume, un model nou de a vedea lucrurile printr-un ansamblu de practici aparent eteroclite dar unificate printr-o viziune de umanizare totala (holista) ce presupune : tehnici de largire a constiintei, existenta unor ’’medici de suflet’’, practicarea astrologiei si a channeling-ului, stapanirea corpului prin artele martiale, terapii usoare de izolare senzoriala, arta florala, ecologie, vegetarianism.

New Age este o denumire generala pentru o serie de curente si idei foarte variate, care isi au radacinile in traditii cu totul diferite, de multe ori chiar contrapuse. Totusi, acestea converg prin faptul ca sustin la unison existenta unei asa numite ’’perioade de cotitura’’ prin care trece omenirea, perioada ce presupune o schimbare in toate domeniile : personal, social, stiintific, pedagogic, terapeutic si religios. Acesta schimbare se poate realiza doar printr-o ’’transformare a constiintei’’, atat in plan individual si general uman, cat si la nivelul intregului cosmos. Specifica miscarii este ideea iesirii lumii din epoca ’’Pestilor’’-crestina, si intrarea in cea a ’’Varsatorului’’, care va aduce o religie unica si universala, restabilirea unitatii om-cosmos printr-o revolutie spirituala fara precedent, revigorarea practicilor esoterice, o politica vizionara globala, depasirea procesului de individualizare si a egoismului care caracterizeaza lumea actuala etc…

Efectele raspandirii ideilor New Age sunt evidentiate de un sondaj realizat de Mynarek in randul membrilor. Astfel : desi 95% se considera religiosi, 92% resping Bisericile ; 78% resping simultan Bisericile si crestinismul ; in timp ce doar 2% recunosc Bisericile si crestinismul.

Scientologia, infiintata de scriitorul de povestiri stintifico-fantastice, Lafayette Ronald Hubbard (1911-1986) in anii 1950, reprezinta poate cel mai interesant produs al noi religiozitati de sorginte americana. Acesta cuprinde doctrina miscarii in cartea sa, ’’Dianetica’’, folosind un aparat asemanator detectorului de minciuni (renumit electrometru) pentru a-i ’’lumina’’ pe curasanti. Dupa cum singur marturisea Hubbard, ’’dianetica, prin folosirea elctrometrului, reuseste sa localizeze sau sa stearga din spirit toate impresiile negative ce umbresc claritatea mentala, redobandind-o pe cea originala’’. In viziunea lui Hubbard omul este o entitate spirituala si nemuritoare, numita Thetan, care este intemeiata in corp si aservita de catre mental. Thetanul poate trece dintr-un corp in altul (reincarnare). Scientologia este in definitiv o stiinta gnostica, deoarece dupa cum spunea tot Hubbard, ’’ea stie ce stie’’.

Scientologia este interzisa azi in tari precum Franta, Germania, Anglia, avand mai multe probleme cu justitia, datorita tehnicilor dubioase folosite in studierea vietilor anterioare ale cursantilor, dar mai ales din cauza sumelor mari de bani ce trebuie platite pentru a participa la programele sectei. Scientologia este cel mai des asociata cu tehnicile de spalare a creierului. Aceste lucruri insa nu impiedica gruparea sa prospere, activand in 107 tari, cu peste 3100 ’’Bisericii’’ si peste 8 milioane de adepti.

Un alt aspect demn de mentionat este cel legat de denumirea ’’Biserica’’, impropiata de Scientologie, deoarece in multe aspecte, acest lucru are un caracter blasfemiatoriu, din punct de vedere crestin. Sunt vizate anumite ritualuri scientologice care prin purtarea unor vesminte si folosirea unui simbol al crucii, dau impresia existentei unei preotii in sens crestin, si asa-numita ’’ceremonie a punerii numelui’’, prin initierea unui ’’nas’’, care se constituie intr-o imitatie a tainei Sf. Botez.

Copiii Domnului sunt (ca si New Age) o prelungire a miscarii hippy din America, secta reprezentand un model urmat de numeroase alte secte, asemanari gasindu-se si la noi, in practicile sexuale ale MISA. Secta apare in 1969 prin fuzionarea a doua grupuri de tineri : Adolescentii pentru Hristos si Revolutionarii pentru Hristos, din SUA, sub indrumarea lui David Berg, care apoi se autointituleaza Moise David.

Secta propovaduieste iubirea, facand trimitere la iubirea lui Dumnezeu, insa se pune mare accent pe sexualitate. In opinia membrilor, iubirea fizica este o expresie a dragostei divine, practicarea sexualitatii nefiind o placere egoista sau o satisfactie personala, ci un mare sacrificiu. Marturia unei adepte este in acest sens cat se poate de concludenta : ’’Misiunea noastra este sa iubim oamenii si sa-i iubim pana la capat. Daca cineva are nevoie de o manifestare fizica de dragoste pentru a fi sigur ca eu il iubesc si ca Dumnezeu il iubeste prin mine, eu pot foarte bine sa-i arat in mod fizic ca il iubesc. Este normal acest lucru’’.

Secta introduce asa numitul ’’flirty fishing’’ ( atragerea de adepti prin flirtare) sau ’’love bombing’’.

Pericolul social al sectei se manifesta in faptul ca tinta favorite sunt tinerii (cu pedilectie fetele), iar scopurile mercantile sunt subliniate de faptul ca la intrarea in secta, orice membru trebuie sa semneze un acord prin care doneaza toate veniturile prezente si viitoare, sectei. Chiar David Berg prezinta strategia prozelitista a sectei : ’’…pestele pe care vrem sa-l prindem nu sunt tinerii cu barba sau hippi ; noi avem nevoie de oameni de la 30 la 60 de ani, ce au bani si putere, care ne pot ajuta, care ne pot sustine’’.

Fiind un factor de dezintegrare sociala si deoarece se foloseste de relatiile sexuale pentru obtinerea de adepti si venituri, secta a fost implicata in diferite procese si actini ale politiei din mai multe state, in care cei peste 2.000.000 de adepti activeaza.

Si Europa isi are miscarile sale excentrice si periculoase, dar nu mai putin interesate de castiguri materiale si reclama. Amintim aici doar doua : Raelienii si miscarea Cyclamen.

Miscarea raeliana a fost fondata de Claude Vorilhon, (n.1946) in Franta. Acesta ar fi fost rapit de extrateresitrii in 1973. Au iesit la rampa recent prin declaratii privind clonarea cu succes a unei fiinte umane.

Miscarea Cyclamen il are in centru pe ’’Ingerul Cyclamen’’ Robert Stern, care pretinde ca toti oamenii toti omenii sunt fluturi sau ingeri, adevarata lor casa fiind planeta Cyclamen. Acesta se foloseste tot de ’’preotese’’ tinere pentru a atrage naivii, deoarece sustine ca ’’ingerul’’ este rezultatul fuziunii corpurilor, inimilor, sufletelor unui barbat si al unei femei, ajunsi la stadiul cel mai inalt al tandretii. Mai trebuie spus ca toate intalnirile publice ale sectei se incheie cu colecte.

Nu putem sa ne referim la prezenta noilor miscari religioase in spatiul occidental fara sa amintim faptul ca o idee omniprezenta in relatiile cu sectele de orice factura este cea a drepturilor si libertatilor omului. Ca multe alte concepte moderne, si acesta este un produs al Occidentului, iar sectele, de fiecare data cand sunt atacate invoca fie incalcarea dreptului la libera exprimare a idelor religioase, fie alte drepturi fundamentale ale omului, la care statul, sau Biserica atenteaza. Fiind si minoritati de cele mai multe ori, pozitia sectelor este cu atat mai sensibila. Totusi, printr-o manipulare inteligenta a conceptelor mai sus mentionate, sectele reusesc sa se afle de cele mai multe ori intr-o pozitie de putere in raport nu doar cu celelalte Bisericii, ci chiar cu statul.

America este in privinta exercitarii libertatii religioase un ’’pamant al fagaduintei’’ pentru orice grupare cu caracter religios. Acest drept este garantat, ca in nici o alta tara, in primul amenadament din Constitutia din 1787, care garanteaza libertatea de vorbire, a presei, de adunare, si a religiei. Autorii Constitutiei americane s-au orientat spre organizarea unui stat secular, ce separa Biserica de stat si care se baza nu pe religie ci pe toleranta si libertatea constiintei. Influientati de ideile Iluminismului care promovau individualismul, libertatea si liberul arbitru, Parintii Fondatori ai Americii au ’’condamnat-o’’ sa protejeze punctele de vedere si credintele minoritare.

Atmosfera de libertate a gandirii din SUA a permis dezvoltarea de noi religii. Astfel, dupa Revolutia americana, americanii anglicani s-au rupt de Biserica Angliei formand Biserica Episcopala. Romano-catolicii din America s-au rupt si ei de controlul Vicarului Apostolic din Londra astfel incat in 1979 Baltimore devine prima Dioceza din SUA. Unitarienii si Universalistii isi gasesc de asemenea originile in secolul al XVIII-lea dar nu au dezvoltat structuri denominationale decat din secolul al XIX-lea.

O a doua Mare Trezire a inceput in New York in primii ani ai secolului al XIX-lea raspindindu-se in intreaga America inainte de a disparea in anii 1840. Intalnirile in corturi care au reprezentat centrul acestei perioade au adus impreuna predicatori si mase mari de oameni ce petreceau astfel zile in sir. Miscarea imbina idei democratice cu idei crestine, afirmand ca America avea nevoie de o regenerare morala din partea unor adevarati crestini. In urma acestor miscari au rezultat idei inovatoare atat in plan social (drepturile femeilor, toleranta, imbunatatirea invatamantului, abolirea sclaviei etc), cat si in plan religios, concretizate in aparitia dupa 1850 a marilor grupari religioase pe care le stim si astazi : adventistii, mormonii, iehovistii etc.

Un interesant studiu legat de aparitia noilor miscari religioase in America si Europa Occidentala il face sociologul Gordon Melton. Melton arata ca pe langa miscarile specific americane din secolul XIX (arhicunoscute de acum), din 1880 in SUA apar si religiile orientale : budusmul si hinduismul, iar din 1900, islamul. Odata introduse, noile religii au inflorit, insa acesta crestere a fost brusc oprita in 1924 de legea ce reglementa regimul imigrentilor in SUA, in special al celor asiatici. Cand in 1965 legea din 1924 s-a abrogat, un nou val de imigranti asiatici a lovit America, reprezentand o noua invigorare a religiozitatii orientale in America.

In ce priveste Europa, Melton subliniaza faptul ca religiile asiatice au patruns in spatiul european in primii 20 de ani de dupa cel de-Al Doilea Razboi Mondial, ajungand in America, dupa 1965, insa pentru ca in Europa au intrat mai timid (negasind aceleasi conditii ca in America), nu au fost remarcate decat dupa 1970, cand se daduse deja semnalul in SUA.

Se contureaza deci ideea ca noua religiozitate prezenta azi atat in Europa cat si in America, si-ar fi pus bazele mai intai pe continentul european, desi gloria ar fi cunoscut-o pe taram american. Melton sustine astfel o teza diferita de parerile generale ce prezinta noua religiozitate ca un proces ce are originile in SUA.

Textul de mai jos reprezinta o traducere personala a unui fragment din articolul respectiv.

Melton isi prezinta teoria plecand de la era napoleonica ce a zguduit structura religioasa europeana, prin introducerea de privilegii importante pentru minoritatile religioase. ’’Din aceasta perioada se observa o scadere a sustinerii maselor fata de Bisericile traditionale pe intreg continentul european. Pe masura ce legile privind limitarea libertatii religioase s-au schimbat, noi religii nu au intarzaiat sa apara. Unele au venit din America (Spiritismul si Teosofia), isa s-au dezvoltat si miscari religioase pur europene. Astfel, revigorarea ocultului modern n-a fost opera americanilor, ci a unora ca austriacul Franz Mesmer, suedezul Emanuel Swedenborg, francezul Louis Claude de Saint Martin, Eliphas Levi sau Aleister Crowley. Mai mult, intre 1800 si 1945, in Europa (occidentala), in tarile fara legislatie prea restrictiva, au aparut noi miscari religioase, de aceasi factura ca si cele din SUA. Astfel sunt denumite : Societatea Panacea (Anglia), Antroposofia (Germania), Institutul Martinus pentru Stiinta Spirituala (Danemarca), Biserica Domniei lui Dumnezeu (Elvetia), Rosicrucienii (Olanda), Ordinul Templului Oriental (Germania) si Miscarea Graal (Austria).

Ca si in SUA, religiile orientale s-au infiltrat in Europa la sfarsitul secolului al XIX-lea, cunoscand o crestere inceata dar sigura pe parcursul secolului XX, astfel ca in ultimii 45 de ani tot mai multi ’’invatatori’’ orientali si apusean-esoterici si-au deschis centre in Europa.

Trebuie sa spunem ca odata ce noile religii au fost observate in anii 1970, s-a incetatenit ideea gresita ca noile miscari religiuoase din Europa sunt rezulktatul migrarii spre est, de peste Atlantic a unui fenomen deja bine conturat in California. (…) La fel, s-au facut observatii cum ca miscarea New Age ar proveni tot din America, cand insa ea a originat in Europa intr-o retea de grupari teosofice engleze, de unde a fost exportata atat in SUA cat si in Europa continentala.’’

In ciuda acestor observatii Melton accepta teza exportarii noilor miscari religioase din America in Europa, insa sub apectul misiunii de evanghelizare a Europei de catre cultele evanghelice americane. El motiveaza acest lucru prin faptul ca pe intreg parcursul secolului XX, americanii au auzit stiri despre procesul de secularizare al Europei. Crestinii evanghelici au luat aceste stiri foarte in serios, mai ales cand acestea au fost confirmate de disputele dintre liderii Bisricilor europene. In acest sens, vorbele presedintelui Consiliului Mondial al Bisericilor, episcopul luteran Hans Lilje : ’’Epoca cand Europa era un continent crestin se afla in urma noastra’’, au reprezentat o invitatie deschisa pentru religiozitatea nord-americana de a veni in Europa. Daca Europa nu mai este crestina, insaemna ca este numai buna pentru misiune.

De aceea, imediat dupa Al Doilea Razboi Mondial, misionarii americani au inceput sa se orienteza catre Europa, astfel ca astazi mai mult de 200 de agentii misionare activeaza pe batranul continent de la sediile lor centrale din America.

Teoria lui Melton arunca o noua lumina in istoria si evolutia noilor miscari religioase, subliniind ceea ce aminteam intr-un alt capitol, si anume faptul ca societatea contemporana, si cu precadere cea occidentala a trecut si trece in continuare printr-un proces de mutatie a credintei in ceea ce priveste obiectul si calitatea ei.

II.5. Initiative impotriva fenomenului neoreligios : propuneri legislative, organizatiile ’’anti-cult’’, marturii ale fostilor membri.

Depasind granitele implicatiilor religioase, si manifestandu-se tot mai mult ca factori de instabilitate si dezagregare sociala, sectele au intrat pe un teritoriu ale carui legi si reguli nu pot fi atat de usor incalcate sau manipulate, ca in cazul universului religios. Au devenit elemente constitutive ale organizarii sociale sau societale, dupa cum spunea B. Wilson. Astfel, vocilor din interiorul Bisericilor s-au adaugat cele ale sociologilor, politicienilor si chiar ale simplilor oameni. Exista opinii pro si contra vizavi de noile miscari religioase, opinii ce variaza de la o totala acceptare la totala respingere, trecand prin zona celor care militeaza pentru toleranta si o intelegere nuantata a fenomenului, prin analiza fiecarei miscari in parte. Totusi, tendinta predominanta este de a controla dezvoltarea fenomenului neoreligios si de a limita efectele lui in plan social si individual.

In privinta atitudinii fata de noua religiozitate exista o diferenta majora intre America si Europa. Permisivitatii si incurajarii manifestata in America se opune o tendinta din ce in ce mai puternica de descurajare a noilor miscari religioase, prezenta in Europa. Desi Europa incepe sa ia atitudine din ce in ce mai pregnant impotriva sectelor, nu exista o actiune concertata din partea tuturor statelor in legatura cu fenomenul sectar.

Cea care a facut cei mai importanti pasi in acesta privinta este Franta. In acest sens, Parlamentul francez a adoptat in 2001 o lege ce reglementeaza statutul, responsabilitatile si libertatea de actiune a sectelor, oferind chiar o lista cu 186 de culte, secte si miscari neoreligioase care ar intra sub efectul acesteia.

Legea a dat nastere la controverse si a primit critici mai ales din partea SUA. Obiectiile se refera la faptul ca : legea sanctioneaza ca ilegala ’’manipularea mentala’’ in recrutarea membrilor ; liderii grupurilor pot fi trasi la raspundere legal pentru actiunile antisociale si ilegale ale adeptilor ; judecatorilor li se acorda puterea de a dizolva si a scoate in afara legii miscarea ai carei lideri au fost condamnati de doua sau mai multe ori.

Initiativa franceza a fost dezaprobata atat de administratia Clinton cat si de cea actuala a lui G. Bush, care si-au manifestat ingrijorarea privind efectele legii in planul libertatii religioase si in special in ceea ce priveste cea a minoritatilor religioase, reclamand ca prevederile legii sunt vagi si ambigue putand da nastere la abuzuri. SUA au mai precizat ca legea contravine drepturilor fundamentale ale cetatenilor, regasite in primul amendament al Constitutiei americane, dar si ca ar putea afecta si formele de organizare religioasa mai traditionale, cum ar fi scolile cu profil religios, seminariile, manastirile etc.

Oficialii francezi au negat acuzatiile americane privind ingradirea drepturilor si libertatilor religioase, afirmand ca SUA au inteles gresit prevederile legii. Trebuie mentionat insa faptul ca si Biserica Romano-Catolica din Franta si-a exprimat unele rezerve fata de lege, insa nu a contestat-o.

Explicatii pe marginea legii mai sus mentionate a oferit doamna Catherine Picard, membra a Adunarii Nationale din Franta si coautoare a legii. Ea a spus ca acopul legii este de a combate pericolul cultelor si sectelor ce rapesc oamenilor libertatea de alegere si discernamantul : ’’Nu ne intereseaza religia. Poti venera si o portocala in bucatarie, atat timp cat nu perturbi ordinea publica, nu fortezi alti oameni sa faca acelasi lucru si nut e angajezi in acte ilegale’’. Legea este indreptata impotriva ’’celor care au avut in repetate randuri probleme cu legea, datorita improprierii de fonduri, fraudei, incestului, maltratarii copiilor, practicarii ilegale a medicinei etc’’. C. Picard face si o precizare importanta : ’’Sunt grupuri care se folosesc de religie, filosofie, yoga, psihologie, psihanaliza pentru a inrobi alte persoane. Acestea ne intereseaza’’.

Legea franceza este importanta deoarece permite procurorilor si judecatorilor sa sanctioneze comportamentele ilegale ale unor persoane sau organizatii implicate in manifestari de ordin religios. Legea se refera la scenarii de genul : daca un parinte isi abuzeaza sau maltrateaza copilul, intra sub incidenta codului penal, dar daca respectivul parinte face acest lucru la indemnul gurului sau, atunci si acesta va fi pedepsit.

Modelul francez, a fost preluat si de alte state europene, care desi nu au adoptat o lege referitoare la secte ca cea existenta in Franta, au avut initiative in acest sens.

Germania este si ea in centrul preocuparilor anti-secte, mai ales in ceea ce priveste Biserica Scientologica, lucru demonstrat de decizia guvernului german de plasare sub supravegherea Politiei a ’’Bisericii’’ si a membrilor ei. De asemenea, scientologilor le este interzisa inscrierea in Partidul Crestin Democrat din Germania. Alte secte ce sunt privite cu suspiciune sunt : Martorii lui Iehova, Hare Krishna, Biserica Unificarii. In ceea ce priveste Biserica Unificarii, trebuie spus ca Germania l-a pus pe liderul ei, Sun Myung Moon, pe lista de personae ce au interdictie de a intra in Spatiul Schengen. In ciuda acestui fapt, Olanda a lansat o invitatie deschisa reverendului Moon de a vizita oricand acesta tara.

In Belgia, o comisie parlamentara pe problema cultelor a alcatuit un raport in acest sens in aprilie 1997, raport apobat de Parlamentul belgian, in care se recomanda trcerea sub incidenta legii a activitatii de ’’control mental’’ sau ’’manipulare mentala’’.

In Elvetia, autoritatile din Geneva au recomandat in aceasi maniera ca cele belgiene, sanctionarea ’’manipularii mentale’’ ca infractiune federala, fondand grupuri anti-cult si o institutie guvernamentala de supraveghere a cultelor, in timp ce Austria a publicat o lista cu secte periculoase.

Anglia a avut o tentativa timida de reglementare a situatiei noilor misacari religioase, cand in decembrie 2002, 26 de membrii ai Parlamentului au semnat o propunere legislativa in vederea adoptarii unei legi similare celei franceze. Parlamentarii englezi subliniau cresterea numarului de organizatii cu profil religios ce activeaza in Anglia, si care ’’sub pretextul convingerilor sau practicilor religioase, atrag pe cei neavizati si vulnerabili exploatandu-i in scopuri financiare, comerciale sau sexuale’’. Se cerea in acelasi timp urmarea exemplului celorlalte state europene in privinta noilor miscari religioase. Totusi, o hotarare ferma in aceasta directie nu a fost luata.

O abordare mai analitica si mai nuantata a fenomenului neoreligios din perspectiva legala a avut-o guvernul suedez. Si aici s-a urmarit realizarea unui raport cat mai exhaustiv in ceea ce priveste noile miscari religioase, alcatuindu-se pentru inceput un raport preliminar intitulat ’’Destructive Sects’’. Hotararile finale n-au fost insa luate decat dupa ce s-au purtat discutii atat cu gruparile anti-cult act si cu membri si reprezentanti ai unor formatiuni religioase. Rezultatul analizei a fost un raport intitulat ’’In God Faith’’, publicat in septembrie 1998, care recomanda dialogul deschis ca cea mai buna cale de apropiere de noile miscari religioase. Raportul suedez a analizat problema noii religiozitati din mai multe unghiuri, existand capitole distincte dedicate psihologiei religioase si cercetarii individuale a miscarilor implicate, experientei internationale in privinta sectelor, efectelor psihologice si influientei asupra copiilor etc. Concluzia finala a raportului a fost ca cea mai buna abordare a problemei noului val religios este dialogul si o cat mai buna cunoastere a fiecarei miscari in parte.

O situatie speciala se gaseste in Grecia, unde statutul special al Bisericii Ortodoxe nu lasa prea mult spatiu de manevra noilor miscari religioase. Grecia se constituie astfel intr-o exceptie in cadrul Uniunii Europene, deoarece sustinerea Bisericii de catre stat este insotita de o coplesitoare adeziune a populatiei la credinta ortodoxa. Exista de aceea in Grecia proteste ale unor minoritati religioase care sustin ca li se refuza recunoasterea oficiala, savarsirea de servicii religioase si posibiltatea de a detine proprietati.

Desi nu face parte din Uniunea Europeana, ba chiar se gaseste si geografic la polul opus, nu putem sa nu amintim ceva despre atitudinea Rusiei in ceea ce priveste noile miscari religioase. A existat si aici o tentativa de adoptare a unei legislatii speciale care sa reglementeze cadrul de manifestare a acestora, insa ceea ce parea ca are sanse de reusita in timpul administratiei Eltin, a fost respins de presedintele Putin.

Observam o abordare diferita a subiectului neo- religiozitatii pe plan european. Sunt tari precum Franta, Belgia, Germania, care au adoptat o politica dura fata de secte, dar exista si tari care privesc fenomenul cu o mai mare toleranta : Olanda, Suedia, Anglia, Danemarca.

Pe langa initiativele particulare luate de unele tari Europene, in legatura cu noile miscari religioase s-au pronuntat si forurile de conducere ale Uniunii Europene : Parlamentul European si Consilul Europei. In 1997 Parlamentul European a dat ’’unda verde’’ investigarii sectelor in toata Europa, infiintandu-se un Comitet pentru Libertatile Civile si numindu-se un raportor in acest sens, precum si un Centru European de informare si cooperare intre statele europene care se angajeaza in analizarea fenomenului neoreligios.

In acelasi an, Consilul Europei a aprobat o recomandare ce permite si indeamna fiecare tara sa creeze un organism de supraveghere a activitatii cultelor precum si o legislatie corespunzatoare. Chiar primul ministru roman, Adrian Nastase a prezentat in 1999 un raport intitulat ’’Activitati ilegale ale sectelor’’, care dupa ce a fost analizat de Consiliu a fost aprobat, cu mici modificari, pe 22 iunie 1999. Raportul recomanda totusi statelor membre sa ’’incurajeze cunoasterea noilor grupari religioase, lucru care va duce la intelegere, toleranta, dialog si la incheierea conflictelor’’, dar si organizarea de centre de observare a activitatii sectelor, atat la nivel de state, cat si la nivel pan-european.

In 2002, Parlamentul European adopta o rezolutie referitoare la libertatea de gandire, constiinta si religie in Europa, in care recomanda statelor membre sa promoveze dialogul inter-religios, toleranta, dar in care avertiza si asupra pericolului reprezentat de activitatile subversive ale sectelor, activitati ce trebuie insa combatute doar prin mijloacele legale existente. Redam in continuare un fragment din acest text, asa cum este el prezent pe site-ul Parlamentului European : assembly.coe.int :

European Parliament resolution on the situation as regards fundamental rights in the European Union (2002) (2002/2013(INI))

Freedom of thought, conscience and religion

32. Calls on the Member States and the EU to promote interfaith dialogue insofar as it condemns all forms of fanaticism and fundamentalism and to guarantee the principle of secularism, which does not rule out the teaching of religion in school; considers that such a dialogue and such teaching ought to devote proportionate attention to non-religious world views;
33. Calls, while approving the progress made in Greece with regard to respect for freedom of religion and belief, for the criminal law provisions on proselytism to be repealed and for Muslims to be able to obtain authorisation to build mosques and have cemeteries where they can bury their dead in accordance with their religious traditions;
34. Recommends once again that Finland and Greece amend their legislation on the duration of alternative civilian service with a view to removing any punitive and discriminatory aspects;
35. Warns the Member States once again against the dangers posed by the activities of sects which are a threat to the physical or mental integrity of individuals, and calls on the Member States, by means of their normal criminal and civil law, to combat unlawful practices and abuses on the part of these sects. (http://www.math.mcgill.ca/triples/infocult/p0030904EN.pdf)

In paralel cu initiativele si strategiile oficiale de combatere sau dialogare cu noile miscari religioase activeaza in Occident si asa-numitele ’’organizatii anti-cult’’, ce fac parte dintr-o miscare generic numita ’’the anti-cult movement’’(miscarea anti-cult). Acesta miscare inglobeaza diferite organizatii neguvernamentale, formate in general din fosti membri ai unor secte sau din membrii ai familiior care au rude (in general copii) integrati intr-o noua miscare religioasa. Organizatiile ’’anti-cult’’ poarta o campanie sustinuta impotriva sectelor de orice factura, avand ca principal argument al actiunilor lor, manipularea mentala sau ’’spalarea creierului’’ la care sunt supusi adeptii sectelor. Nu de putine ori au recurs la actiuni violente de recuperare a membrilor sectelor din structurile acestora, insa activitatea lor consta in general in atragerea atentiei opininei publice asupra pericolelor si activitatilor dubioase pe care unele culte le intreprind.

Miscarea ’’anti-cult’’ este cel mai bine reprezentata in America. Acest lucru pare paradoxal, avand in vedere atmosfera atat de lipsita de ’’prejudecati religioase’’ ce caracterizeaza aceasta societate.

Figura cea mai cunoscuta a miscarii impotriva sectelor este Theodore Patrick Jr. sau cum va ramane mai bine cunoscut, Ted Patrick. Acesta, impreuna cu alti parinti ingrijorati pentru soarta copiilor lor intrati in randul unor secte, infiinteaza la inceputul anilor 1970, un grup de actiune in vederea recuperarii fiilor si fiicelor lor din randurile sectelor. Deoarece in America acelui timp, cele mai prezente culte erau Copiii Domnului si Biserica Unificarii, actiunile grupului s-au indreptat asupra lor. De altfel si denumirea originala a organizatiei a fost : ’’The Parents' Committee to Free Our Children from the Children of God’’ (’’Comitetul parintilor pentru eliberarea copiilor nostri de Copiii Domnului’’), mai tarziu prescurtata in "Free the Children of God" (’’Eliberati Copiii Domnului’’) si numita popular "FREECOG".

Deoarece copii parintilor respectivi, provenind din familii cu stare, educate si cu orientari religioase obisnuite, nu mai frecventau scoala, renuntau la servicii, sachimbandu-si radical comportamentul (vestimentatie ciudata, alimentatie vegetariana, refuzul unei cariere, adoptarea unui stil de viata auster etc), parintii au concluzionat ca motivul unei schimbari atat de bruste si semnificative nu poate fi decat ’’spalarea creierului’’.

In curand, FREECOG se mareste, extinzandu-si cu acesta ocazie si aria de lucru. In colimatorul miscarii intra astfel mai multe miscari neoreligioase de pe teritoriul american. Ei i se adauga alte organizatii similare, locale, in diferite zone. Desi incepuse in forta, miscarea cunoaste treptat un declin, din cauza unei slabe organizari centrale asociata cu divergente de opinie si viziune legate de activitatea ei. Anul 1978 reprezinta momentul de revigorare a miscarii dar si cel din care opinia publica internationala va privi cu un ochi mai critic noile miscari religioase, datorita sinuciderii in masa a peste 900 de membri ai sectei Templul Popoarelor in Jonestown, Guyana, la indemnul liderului Jim Jones. Tot din 1978, organizatia nationala de lupta impotriva cultelor ia numele de American Family Foundation (AFF). Acesteia i se aduga Cult Awareness Network (CAN).

Organizatii similare exista in Franta : ADFI, fondat in 1974, FAIR(Family Action Information and Rescue) si Deo Gloria Trust in Anglia etc.

O buna perioada dupa 1978 miscarea anti-cult din America a fost luata foarte in serios de catre politicieni, Politie si puterea judecatoreasca. Totusi, in anii 1980 miscarea cunoaste o noua perioada de declin, datorata in mare parte opozitiei cercetatorilor (care incepeau sa respinga teoria ’’spalarii creierului’’, catalogand-o doar ca scuza ideologica), dar si Bisericilor traditionale, care au remarcat ca indreptarea atentiei exclusiv spre presupuse tehnici de spalare a creierului in detrimentul doctrinelor si ereziilor sectare, ar putea extinde acuzatiile de manipulare mintala si in cazul Bisericii.

Pana in 1996 teoriile legate de controlul mental au incetat sa mai fie un argument dominant in procesele intentate in SUA noilor miscari religioase. Ele au fost respinse chiar de comunitatea stiintifica americana, datorita lipsei de dovezi palpabile si convingatoare in acest sens. Au existat chiar voci ce au catalogat teoriile spalarii creierului si manipularii mentale ca ’’anti crestine’’, deoarece sunt incompatibile cu notiunile de : responsabilitate, liber arbitru si pacat. Nu acelasi lucru se intampla in Europa, unde tari precum Franta si Belgia, stimulate si de experientele negative din 1994 si 1995 au adoptat legislatii ant-cult, astfel ca organizatiile anti-cult au gasit aici un nou punct de sprijin.

Pe langa momentul 1978, au existat mai multe evenimente tragice in care au fost implicate secte, si care au reprezentat adevarate baloane de oxigen pentru militantii impotriva cultelor.

Un astfel de moment l-a reprezentat tragedia din 1993 din Waco, Texas cand 75 de membri ai sectei Davidiene (o sciziune din Adventistii de Ziua a Saptea), condusa de David Koresh, au murit, fie sinucigandu-se, fie in urma interventiei in forta a FBI-ului asupra fermei unde acestia se aflau. Cazuri similare s-au intalnit si in Europa. Astfel, in Elvetia, in 1994, 53 de membri ai sectei Templul Soarelui s-au sinucis in doua sate, iar altii intr-o localitate de langa Montreal, in Canada. Adeptii sectei credeau ca astfel sufletele lor vor ajunge pe o alta planeta. Istoria s-a repetat in 1995 in Franta si Canada. O alta sinucidere in masa a mebrilor unei secte s-a petrecut in 1997, in SUA, cand 39 de adepti ai sectei Heaven’s Gate (Poarta Raiului) au murit in Rancho Santa Fe, California. Secta marturisea credinta in OZN-uri si extraterestri, sinuciderea memebrilor datorandu-se trecerii cometei Hale-Boop in apropiera Pamantului. Secta credea ca ascunsa in spatele cometei se afla o nava extraterestra, care va transporta sufletele adeptilor. Acesta reprezinta si cea mai mare sinucidere colectiva de pe teritoriul SUA.

Toate aceste evenimente au intarit supiciunile legate de folosirea de catre secte a unor metode periculoase de control a mintii si vointei membrilor, asociind iremediabil in constiinta oamenilor ideea de secta sau miscare religioasa noua cu cea de suspiciune si potential pericol (independent de aprecierea favorabila sau nu a activitatii organizatiilor anti-cult).

Organizatiile anti-cult isi desfasoara activitatile pe trei fronturi : ’’deprogramarea’’adeptilor, proceduri legislative si procese. Deprogramarea se refera la tehnica sau anasmblul de metode folosite pentru a convinge un membru al unei secte sa renunte la adeziunea fata de acesta. Procedurile legislative cuprind incercarile organizatiilor anti-cult de fi adoptate legi speciale care sa reglementeze si sa limiteza activitatile sectelor. Specificul activitatii acestor grupuri a facut ca ele sa fie angajate in procese intentate de diferite miscari neoreligioase, care reclamau in special ingradirea libertatii religioase.

Termenul ’’deprogramare’’ este imprumutat din informatica, unde avea initial sensul de stergere a datelor imprimate pe banda magnetica. In cazul ’’computerului uman’’ – creiereul, se refera la stergerea dogmelor, ideilor si comportamentelor sectare din mintea adeptilor. Dupa cum afirma chiar o brosura a unei organizatii anti-cult, deprogramarea consta in aplicarea specializata a oricaror tehnici si metode necesare pentru ’’indepartarea din constiinta unui individ a atitudinilor, credintelor si dogmelor nedorite si inlocuirea acestora cu calitati considerate ca necesare…’’’.

Greseala majora pe care aceste organizatii o fac este ca nu acorda multa importanta detaliilor, diferentierilor si subtilitatilor existente intre diferitele secte, dar si in interiorul fiecareia. Organizatiile parentale privesc noile miscari religioase doar ca mijloace de exploatare, fara caracteristici religioase veritabile.

Etapele procesului de deprogramare prezinta un scenariu care nu are nimic in comun cu dragostea frateasca si compasiunea pe care un crestin trebuie sa o arate unei persoane aflata intr-un moment delicat al vietii spirituale. Acesta este si unul din motivele care au dus la blamarea tehnicilor de deprogramare, deoarece totul are mai mult caracterul unei afaceri, in care membrii sectelor sunt ’’reparati’’ pe banda rulanta, tinandu-se cont mai mult de dorintele parintilor, ale celor ce platesc, decat de convingerile (uneori reale si autentice) ale ’’pacientilor’’.

Jean Paul de Longchamp prezinta in cartea sa foarte elocvent etapele unui astfel de proces.

Astfel, dupa ce parintii victimei au luat legatura cu deprogarmatorul, urmeaza etapa rapirii adeptului din sanul comunitatii sectante. La intalnirea initiala trebuie sa fie prezenti atat victima cat si parintii ei, alaturi de deprogramator si asistentii sai. La celelalte sedinte, parintii nu mai participa. Deprogarmarea se realizeaza in doua etape : intai victima este scoasa de sub influienta sectei, renuntand definitiv la dogmele si practicile insusite acolo ; apoi este reeducata in spiritul dragostei fata de familie si respectului pentru societate.

In prima etapa, victima este privata de hrana, fiindu-i permisa doar apa. Daca aceasta se intinde pe parcursul a mai multe saptamani, mancarea (in mici cantitati) va constitui o recompensa pentru progresele facute de respectiva persoana. De asemenea, nu i se va permite sa doarma, aplicandu-i-se gheata pe corp sau fiind tinuta in picioare. De cele mai multe ori, victima este dezbracata, deoarece este demonstrat psihologic ca o persoana care se afla goala in fata unui grup, cedeaza mai usor la incapatanarea cu care-si mentine convingerile. Poate fi aplicata si corectia fizica, desi astfel de metode sunt folosite in ultima instanta, avandu-se grija sa nu se puna in pericol integritatea fizica a victimei.

O alta metoda folosita este inducerea unui stres auditiv subiectului, acestuia vorbindu-i-se foarte mult, foarte repede si la volum maxim de la o distanta foarte mica. Se recomanda chiar folosirea amplificarii electronice astfel incat sa se mentina o tensiune nervoasa asupra subiectului. Metodele variaza de la unele cat se poate de dure la unele cu efect psihologic garantat. Astfel, Ted Patrick mentiona in manualul elborat de el ca pentru rezultate optime, adeptul sa foloseasca hartie igienica avand imprimata pe ea figura sefului sectei.

Cea de-a doua etapa presupunea o reeducare in spirit familial si social, care continua si dupa ce adeptul era redat familiei, deoarece acestuia nu i se permite sa raspunda la telefon, sa se intalneasca cu adepti ai sectei, fiind permanent insotit de unul din parinti.

Marturiile adeptilor deprogramati cu succes erau si sunt in continuare cea mai importanta dovada in sprijinul demonstrarii si adeveririi pericolului pe care sectele il reprezinta. Acestora se adauga cele ale celor care voluntar parasesc o miscare neoreligioasa. Desi nu li se poate contesta importanta in privinta atentionarii societatii asupra activitatilor ascunse ale sectelor, o pozitie impartiala nu poate nega faptul ca acestui gen de dovezi ii lipseste obiectivitatea si autoritatea pe care doar dovezile palpabile o au. Cazul MISA este un exemplu in acest sens, deoarece suspiciunile, nebuloasa ce inconjurau organizatia, precum si acuazatiile aduse de fosti membri au fost probate prin dovezile rezultate in urma actiunilor organelor politenesti si judiciare.

Miscarea anti-cult din America si Europa Occidentala subliniaza si ea criza spirituala prin care aceasta parte a lumii trece, deoarece se cauta rapunsuri si rezolvari pragmatice la probleme spirituale delicate, lipsind o abordare crestina si pnevmatica a problemelor. Raporturile intre secte si cei ce li se opun seamana mai mult cu cele existente intre doua parti angajate intr-un razboi, uitandu-se ca intr-un razboi cei ce sufera sunt mai ales cei in numele caruia se poarta acesta. Mentalitatea mecanicist-rational-comerciala a lumii occidentale se functioneaza si in acest caz, oamenii ramanand la stadiul de pioni si miza in ceea ce devine din ce in ce mai mult, dintr-un univers spiritual mondial, un bazar de idei, convingeri si trairi religioase in care totul este relativizat, in care totul poate fi cumparat, negociat sau imbunatatit.

PARTEA a III-a

1. Ortodoxia in fața noii religiozitați : dialogul cu noile mișcări

religioase :

-atitudinea B.O.R.

-opinii ale teologilor români

Ortodoxia se află azi la un moment de răscruce în ceea ce privește noile mișcări religioase. Din două motive : nu s-a confruntat decăt până recent cu acest fenomen pe propriul teren misionar (și deci nu are experiența Bisericii Romano-Catolice) ; al doilea motiv ar fi că s-a preocupat mai mult de dialogul ecumenic cu marile Biserici și culte protestante, neavând o atitudine bine delimitata față de noile mișcări religioase nici în plan legislativ, nici în plan organizatoric.

Există totuși luări de poziție în cadrul întrunirilor ecumenice, în care reprezentanții Bisericii Ortodoxe își exprimă îngrijorarea și atrag atenția asupra virulenței fenomenului sectar care practică un prozelitism agresiv și neloial.

Când vorbim de atitudinea Ortodoxiei în fața noii religiozităti, trebuie să ne referim la Ortodoxie în întregul ei, atât la Ortodoxia ecumenică, dar și la cea structurată național. Trebuie astfel menționat că Ortodoxia se confruntă cu un prozelitism sectar chiar în sânul mișcării ecumenice, lucru subliniat de Pr. Prof. Dumitru Radu, care subliniază că ’’astăzi a apărut și un fel de prozelitism ecumenist în sânul mișcării ecumenice însăși, prin aceea că unele Biserici sau denominațiuni creștine caută să-și propage propriile idei și erezii în rândul membrilor altor Biserici’’. In același timp, Ortodoxia trebuie să se apere și de acțiunea noilor secte ce manipulează conștiințele slabe prin diverse mijloace neoneste, între care bunurile materiale și bunăstarea socială ocupă un loc central. Biserica Ortodoxă în anasmblul ei trebuie să evite și să sublinieze atunci când apar, anumite relativizări dogmatice în plan hristologic, pnevmatologic și eclesial-sacramental, care apar inevitabil în dialogul ecumenic.

Poate cel mai supărător și în același timp periculos prozelitism cu care se confruntă Ortodoxia astăzi este cel al Bisericilor și cultelor neo-protestante, care sub ’’aripa’’ Consiliului Ecumenic al Bisericilor, din care multe fac parte, practică o acțiune de ’’evanghelizare’’ în spațiile ortodoxe. Răspunsul la unison al Bisericii Ortodoxe a subliniat că ’’prozelitismul practicat în națiuni deja creștinate și în multe cazuri ortodoxe, desfașurat deseori prin ispitire materială sau prin forme diferite violente, otrăvește relațiile dintre creștini și distruge drumul spre unitate’’.

In ceea ce priveste dialogul cu noile mișcări religioase, acesta este foarte dificil de realizat, întrucât există numeroase obstacole de ordin dogmatic, ideologic, psiho-social etc. Totuși cele mai mari impedimente în această direcție le constituie : refuzul de a dialoga, chiar din partea acestora ; statutul incert și dezvoltarea rapidă a grupurilor neo-religioase.

Refuzul dialogului constă în faptul că multe noi mișcări religioase nu urmăresc interacțiunea cu alte comunitați religioase decât din dorința de a polemiza. De exemplu, Martorii lui Iehova refuză angajarea în dialog, afirmând că : ’’Intreg conceptul de dialog religios este interzis de Dumnezeu’’. Martorii refuză să ’’se asocieze prin intermediul mișcării de dialog inter-religios cu organizații ce promovează idei și credințe necreștine (n.a. neconforme cu cele iehoviste)’’. Este în acest caz puțin probabil ca o organizație ce consideră creștinătatea și Biserica drept și aservită satanei, să participe în dialogul inter-religios. Un alt exemplu grăitor este cel al Scientologiei, care iși cataloghează criticii ca ’’inamici ai umanitatii, ai planetei și vieții’’.

Statutul incert impreună cu dezvoltarea rapidă și haotică a noilor mișcări religioase reprezintă un alt obstacol în calea dialogului. Un dialog responsabil și constructiv se poate realiza doar cu structuri, organizații ce prezintă o anumită tradiție, istorie și verticalitate în gândire, în acțiune. Nu e deloc cazul sectelor. Acestea rareori au doctrine sau tradiții bine închegate, motiv pentru care nu se pot măsura sau compara cu Bisericile tradiționale. Conștiente de acest lucru, sectele refuză categoric sau evită subtil dialogul direct, care ar demonstra, fară vreun efort considerabil din partea Bisericii, atat limitele cât mai ales neajunsurile și neconcordanțele specifice acestor organizatii.

O altă întrebare care se pune este : cât timp trebuie să treacă până o nouă mișcare religioasă poate capăta un statut superior ? Raspunsul la această întrebare este unul delicat și nu credem ca va primi rezolvare prea curând, cu atât mai mult cu cât suntem de parere că nu timpul este hotarator în transformarea unei secte sau mișcări neo-religioase în ’’Biserică’’, ci însăși ființa ei, duhul ei o recomandă pentru acestă calitate.

Mișcarea New Age ridică probleme adiționale în ceea ce privește dialogul inter-religios Biserică – noi secte, întrucat nu are o autoritate centrală sau un sistem doctrinar și de credință bine definit. Astfel, New Age se constuie într-o paradigmă la mai toate noile mișcări religioase existente astăzi în lume. Se ridică în această situație probleme de genul : cine reprezintă sau cine poate reprezenta oamenii, adepții implicați în mișcare ? cum pot fi identificați cei care pot iniția și susține un dialog ? dat fiind sincretismul doctrinar al mișcării, se poate afirma că este îndeajuns de stabil pentru a permite un dialog ?

Mai trebuie menționat că multe din noile mișcări religioase folosesc nu doar Scriptura (care oricum este modificată), ci și alte cărți proprii considerate de asemenea revelate, și care reprezintă o sursă de auto-suficiență și izolare a acestor formațiuni. Acest impediment se corelează la un nivel cât se poate de elementar, cu faptul că mișcările neo-religioase folosesc un limbaj și un vocabular specific, specializat, în care anumite noțiuni comune au căpătat înțelesuri diferite de cele obișnuite. Spre exemplu, Biserica Scientologică folosește, din 1983, Dictionarul Tehnic de Dianetică și Scientologie ce conține 571 de pagini cu definiții pentru termeni ca ’’clear’’, ’’theta’’, ’’mest’’ și ’’theetie-weetie’’, termeni noi chiar și pentru vorbitorii nativi de limbă engleză. Cazurile mormonilor, mooniștilor și iehoviștilor sunt înscrise în același registru.

Observăm deci că nu se poate realiza un dialog eficient cu noile mișcări religioase fără o bună cunoaștere în prealabil a istoriei comunitații respective, a contextului socio-politic în care a apărut, a activităților prezente etc. Dacă acestea refuză dialogul, nu este un motiv pentru Biserica Ortodoxă de a nu cerceta mai în profunzime fenomenul neo-religios, ci reprezintă chiar o provocare sau de ce nu, un nou câmp de misiune pentru aceasta. In fața noilor mișcări religioase, care cunosc astăzi una dintre cele mai prolifice perioade, n-ar trebui ca Biserica Ortodoxă să-si schimbe atitudinea, mentalitatea și strategia misionară ? Multe voci afirmă și reproșează Ortodoxiei că se complace în ipostaza ’’apărătorului’’, menținându-se într-o aproape neschimbată defensivă, și cvasipasivitate, răbdând cu stoicism atacurile tuturor sectelor. Ne întrebăm firesc dacă Biserica Ortodoxă în întregul ei ar trebui să abordeze problema noii religiozitați de pe o poziție mai categorică, mai dură, similară modelului catolic. Este adevarat că față de noile mișcări religioase și prozelitismul pe care acestea îl practică, Biserica Romano-Catolică și-a exprimat parcă mai pregnant punctul de vedere, prin documente antiprozelitiste (în special după Conciliul II Vatican) și înființarea de comisii speciale, însă atitudinea catolică anti-prozelitism suferă de ambiguitate, deoarece în paralel cu condamnarea acțiunilor sectare, Biserica Catolică aprobă tacit misiunile sale în spațiul creștin. Nu se poate da un răspuns simplu în acest sens, cu atât mai puțin îl poate oferi lucrarea de față. Două lucruri sunt însă sigure : Biserica Ortodoxă nu poate începe o ’’vânatoare de vrăjitoare’’ sau o ’’cruciadă’’ modernă împotriva noilor mișcări religioase, dar în același timp, Biserica nici nu foloseste la maxim (așa cum fac sectele) posibilitațile oferite de societate, de tehnologie, de mass-media. Ortodoxia nu știe, din păcate, să-și pună în evidență bogăția spirituală. Mărturia ei este, după cum am spus, mai degrabă cea a răbdarii cu stoicism în fața atacurilor de tot felul.

Intr-un dialog dintre scriitorul și filosoful Sorin Dumitrescu și Părintele Dumitru Staniloae, acesta din urmă răspundea la întrebarea : ’’Aveți ceva de reproșat Ortodoxiei ?’’, astfel : ’’Că învățătura crestină ortodoxă este creștinismul genuin și integral este incontestabil, dar nu ne facem datoria de a o pune în practică.(…) Ortodoxia față de Catolicism n-a schimbat nimic din tradiție, avem toate virtuțile creștinismului primar. Nu ne-am facut vinovați de pretenții de stăpânire, ca papalitatea, nici de lupte religioase, nici de aderi pe rug. In istorie nu ne putem reproșa nimic. In schimb suntem lipsiți de mai multă energie’’.

Poate însă că aceasta este caracteristica esențială a Bisericii Ortodoxe. Ea rămâne peste veacuri piatra cea tare despre care Mântuitorul Hristos spune că ’’cine va cădea pe piatra aceasta se va sfărâma și peste cine va cădea îl va spulbera’’.

Biserica Ortodoxă Română participă activ la activitațile ecumenice, mărturisindu-și disponibilitatea pentru un dialog deschis și constructiv cu celelalte Biserici și culte antrenate în mișcarea ecumenică, astfel încât creștinismul să aducă, după cum spunea Inalt Prea Sfințitul Daniel, o ’’mărturie frățească într-o lume fragmentată’’. Biserica Ortodoxă Română este membră a C.E.B., exprimând la unison cu celelalte Biserici Ortodoxe surori, în dialogul inter-teologic și în mișcarea ecumenică, deviza : ’’In necessariis-unitas, in dubiis-libertas, in omnia-caritas’’. A contibuit de asemenea, prin reprezentanții săi – preoți și ierarhi –la redactarea Chartei Oecumenice , document spiritual, nu dogmatic sau canonic, dar care se constituie într-un îndemn la adresa tuturor Bisericilor din Europa, ca să nu se privească în dușmănie, ci în prietenie și cooperare, mai ales în situația când numărul creștinilor este în scădere în Europa.

Pe langă contribuția oficială la mișcarea ecumenică, Biserica Ortodoxă Română continuă să atragă atenția în plan intern asupra pericolului și nocivității noilor mișcări religioase, printr-o seamă de clerici, duhovnici și profesori de teologie care și-au exprimat puncte de vedere pertinente în legatură cu prezența fenomenului neo-religios în lume și la noi în țară.

Redăm în continuare câteva din aceste opinii.

Referindu-se la situația de astăzi a lumii, Părintele Staniloae afirma : ’’Eu cred că trecem printr-o perioadă de criză. A fost o evoluție care ne-a dus la această perioadă de criză, dar pe care sunt sigur ca o vom depași. Ne-am încrezut foarte mult într-un raționalism cultivat în mod predilect de lumea occidentală, un raționalism care credea că poate rezolva totul. Or, mi se pare că ei încep să fie într-o mare criză. Iar noi, cei din Ortodoxie, începem să ne dăm seama că a venit un timp când vor învăța și ei ceva de la noi, că și lumea apuseană va trebui să devină cu adevarat crestină. Occidentul folosind un raționalism care separă, s-a despărțit și de Dumnezeu…’’.

Părintele Arsenie Papacioc vorbind despre individualism ca boală a societații actuale, generator de dezechilibre social-religioase, spunea că individualismul ’’este un mare defect la momentul istoric în care trăim.(…) Individualismul nu a facut decât să izoleze unul din scopurile principale ale creării omului. Omul nu este creat numai pentru el singur, el este creat pentru întreaga umanitate.(…) Individualitatea este o mare pierdere, înseamna să fii izolat de Creator și să devii margine, iar marginile sunt ale dracilor, cum spun sfinții părinți’’.

Părintele Diacon Profesor E. Vasilescu, sublinia importanța dialogului inter-religios și a cunoașterii cât mai profunde a celorlalte religii, credințe și mișcări religioase de astăzi, pentru viața Bisericii Ortodoxe : ’’Trebuie un efort susținut de cunoaștere a specificului și valorii tuturor religiilor, în care atâtea milioane de oameni au crezut și mai cred, căutându-și mântuirea pe alte căi decât acelea indicate nouă limpede de revelația divină. Nu avem dreptul să disprețuim pe acești oameni, ci dimpotrivă, avem datoria de a ne ruga pentru ei, ca să ajungă la cunoașterea și trăirea adevărului creștin. Pentru aceasta trebuie însă în primul rând să-i cunoaștem, să le studiem doctrina, morala și cultul, să ne apropiem cu înțelegere și bunăvoință de tradițiile lor religioase, fără să ne temem că prin aceasta vom pierde ceva din propria noastră credință, care nu are decât de caștigat din contactul cu pietatea altor popoare…’’.

In același spirit de cunoaștere și dialog, Pr. Prof. Corneliu Sârbu, sublinia că : ’’în elementele pozitive care se cuprind în sânul celorlalte religii, Ortodoxia vede tot atâtea punți întinse către adevărata religie, tot atâtea deschideri spre Iisus Hristos, tot atâtea chemări ale providenței divine spre El’’.

Părintele Gh. Popa arăta că deși progresul științei și tehnologiei a dus la ameliorarea condițiilor de viată, a produs și dezvoltarea treptată a unui profund regres spiritual, regres ’’ce se accentuează mereu, prin afirmarea unui colectivism totalitar, în detrimentul unei reale comuniuni interumane’’.

Referindu-se mai specific la efectele și rolul noilor mișcări religioase în lumea modernă, Părintele Gh. Petraru remarca că : ’’Sectele sunt expresia unei lumi care a pierdut reperele morale și spirituale supreme ale creștinismului, Dumnezeu, Hristos, Biserica, iubirea, rugăciunea, bunătatea, milostenia, într-un cuvânt, credința ca ’’piatra cea din capul unghiului’’. Acestea, ’’pe fondul unor căutări religioase a unor categorii ce au pierdut sensul spiritual creștin, zdruncină societațile noastre și urmăresc destructurarea tuturor instituțiilor tradiționale : famile, școală, armată, Biserică, urmărind instaurarea unei noi societati, a unei stucturi planetare debarasată de modelele spirituale, culturale ale trecutului’’.

Părintele N. Achimescu afirma că : ’’Noua civilizație tehnică contribuie, într-un fel sau altul la configurarea unei noi forme de religie, care ar putea fi desemnată ca o « religie postsecularista » (…) ce are o configurație dublă, sincretică, întrucât include în structura ei, pe de o parte, elemente cu caracter iluministo-secularist iar, pe de altă parte, elemente religioase tradiționale. Această formă de religiozitate este tot mai specifică orizontului experimental în care se găsește omul din societatea modernă industrializată, în căutarea sa permanentă după răspunsul la problemele existențiale pe care și le pune’’.

Sintetizând raporturile religie-secularizare specifice timpului nostru, Părintele Dumitru Popescu opinează : ’’Trăim astăzi în procesul confruntarii dintre lumea autonomă, care duce la secularizare, care dezumanizează omul, distruge creația, și o altă lume, teonomă, care tinde la transfigurarea omului și cosmosului în Hristos și Biserică, prin lumina de foc a Duhului. Secularizarea reprezintă eshatologia tehnicii autonome, transfigurarea este expresia eshatologiei creștine’’.

Lăsăm ultimul cuvant în ceea ce privește opiniile teologilor români în privința fenomenului neo-religios sectar, Părintelui Staniloae, care oferă o perspectivă tipic ortodoxă relației Biserică – secta. Acesta este, credem, din punct de vedere teologic cel mai important aspect al fenomenului neo-religios : relația Biserică – sectă.

’’Denominațiunile creștine au părăsit cuvântul de « biserică » pentru locaș nu numai ca numire, ci și ca sens care implică prezența lui Hristos în acest locaș. Aceasta pentru că au părăsit credința că pe Hristos Il primesc prin Taine, că Tainele sunt mijloacele prin care se împărtășește comunității, într-un locaș sau altul, Hristos. Ei au înlocuit Biserica cu ’’casa de adunare’’, rol pe care îl poate avea orice fel de casă. Hristos nu mai este prezent pentru ele în locașul bisericesc decât în orice alt fel de casă și în orice alt fel de loc, odată ce El nu Se mai împărtășește în mod special prin Taine. Pentru aceste denominațiuni, nici ’’casa’’ nu mai este biserică, pentru că nu mai este Hristos în ea într-un mod special, nici ’’adunarea’’ nu mai este Biserică, pentru ca nu se mai împărtășește cu Hristos în ’’casa de adunare’’.

Mai mult, unele din aceste denominațiuni au pierdut înțelesul hristologic al Bisericii și nesocotesc mântuirea adusă de El prin înviere, și comunicată nouă prin Taine. Când văd pe dreptcredincioșii în Hristos intrând în biserică, ei spun că intră într-o capiște idolească, pentru că nu cred în prezența euharistică a lui Hristos în ea. In realitate ei sunt cei care intră în ’’casa lor de adunare’’ ca în orice casă, întrucât nu mai au pe Hristos în ea. Unii au înlocuit pe Hristos cu Iehova, deci nu mai cred că Hristos este Fiul lui Dumnezeu Cel Intrupat, întrucât revin la ideea de Dumnezeu din Vechiul Testament, care nu e un Dumnezeu în Treime ; iar în loc de ziua învierii lui Hristos, sărbătoresc ziua terminării creației, socotind că lumea aceasta e tot ce avem de la Dumnezeu’’.

Prezența activă, consecventă și pertinentă a teologilor români de-a lungul timpului în dialogul (mai bine spus confruntarea) cu noile și mai vechile dizidențe eretice prezente pe scena religioasa a lumii, reprezintă contribuția Ortodoxiei românești la asanarea morală și spirituală a lumii în care trăim, din ce în ce mai nesigură în ceea ce privește direcția spirituală în care se îndreaptă. Păstrează în același timp legatura cu spiritul profund religios și iubitor de creștinătate curată al poporului român, oferind o speranță pentru viitorul vieții religioase din țara noastră, de a-și păstra, în ciuda tuturor amenințărilor, caracterul creștin – ortodox.

2. Concluzii 

Fenomenul neoreligios reprezintă noua provocare a timpului nostru. Provocarea vine atât din perspectiva religios-eclesială cât și sub aspectul implicațiilor social-politice. Azi, mai mult ca niciodată, sectele, formațiunile cu caracter neo-religios se eliberează de sub haina strict religioasă, și deși nu se dezic total de rădăcinile lor, adoptă tot mai mult un caracter cosmopolit, erijându-se în panacee pentru problemele atât de diverse și acute ale lumii de astăzi.

Cu o frecvență aproape zilnică pe scena religioasă a lumii apar noi organizații ce fie propovăduiesc mântuirea și propun soluții salvatoare pentru întreaga umanitate fie, din contră, anunță sfarșitul iminent al lumii condamnând ordinea de drept. Inevitabil acest lucru conduce mai mult sau mai putin, direct sau indirect la o confruntare cu celelalte religii, credințe și concepții religioase deja existente. Mai înseamnă și că undeva, una din credințele existente pierde adepți, sau se afla în primejdia de a pierde din aderenți. Apar astfel conflicte și confruntări religioase, care astăzi par să reprezinte cea mai răspândită modalitate de ’’interacțiune’’ între protagoniștii scenei religioase.

Cel mai mult au de suferit marile Biserici, care după valul protestant și neoprotestant se văd nevoite să facă față unei expolzii de religiozitate care pare să nu respecte nici unul din canoanele sau tiparele obișnuite. Azi este greu să urmarești o linie doctrinară coerentă, sau să găsești o motivație religioasă veritabilă la majoritatea organizațiilor implicate în marea masă a noilor mișcări religioase. Acesta este și unul din motivele pentru care un dialog responsabil, susținut și fructuos, cu greu poate fi inițiat sau menținut între noile mișcări religioase și marile Biserici.

Opiniile sunt împărțite în ceea ce privește noile mișcări religioase, pornind de la denumirea sau etichetarea lor ca secte, până la judecățile de valoare în ceea ce privește adevăratele lor scopuri și cât de folositoare sunt astfel de mișcări pentru lumea de astăzi. Deși le sunt recunoscute anumite merite, majoritatea aprecierilor atât din partea cercetătorilor cât și a autorităților se încadrează într-un registru negativ. Astfel, multe din noile mișcări religioase sunt socotite fie roade ale unor minți bolnave, fie ale unui spirit practic și comercial bine dezvoltat, fie crize ieșite din marile religii, exagerări ale unor elemente de doctrină, sau chiar elementele componente ale unui plan diabolic, ocult, la scară planetară ce urmarește instaurarea unei noi ordini mondiale și transformarea oamenilor în mase vulnerabile și ușor controlabile.

Cu toate acestea noile mișcări religioase continuă să înflorească, aflându-se în elementul lor în spațiul occidental și găsind mai nou un ’’terra missionis’’ în Răsărit. Cum se explică acest lucru ? In Occident se explică prin faptul că avem de-a face cu un spatiu debusolat din punct de vedere spiritual, în care crestinismul instituționalizat și-a pierdut de mult autoritatea și priza spirituala, dar care rămâne totuși un spațiu ce simte nevoia unor certitudini și răspunsuri imediate în plan religios. In Răsărit se explică prin noile condiții socio-politice (sărăcie, tranziție, șomaj etc.) la care se adauga o Biserica Ortodoxă ce a fost prea repede trimisă în corzi și care abia acum începe să se dezmeticească și să replice într-o manieră specifică.

Observăm astfel cum geografic și religios, sfarșitul de secol XX și începutul noului mileniu, a introdus noi elemente și variabile în ecuația religioasă mondială. Dacă până în urmă cu aproximativ 20 de ani fenomenul neoreligios și neo-protestantismul erau aspecte cu care s-a confruntat mai ales creștinismul apusean, schimbările politice și sociale din răsăritul Europei au lansat și creștinismului răsăritean de gandire și simțire ortodoxă aceași provocare căreia s-a straduit (fără mare succes) să-i faca față și cel occidental. Altfel spus, Biserica Ortodoxă a intrat vrând – nevrând în ceea ce reprezintă azi ’’piața internațională religioasă’’, în care oamenii, credințele sunt evaluate, supralicitate sau devalidate asemenea unor acțiuni la bursă. Spiritul occidental al economiei de piață a fost lesne adoptat și translat în planul religios. Dacă mai adăugăm la acesta aspecte ca secularizarea, industrializarea, individualismul, laicizarea, ultra-modernitate sau post-modernism, avem imaginea completă a lumii în care trăim dar și a contextului în care Biserica Ortodoxă ca structură religioasă și păstrătoare a credinței adevărate este nevoită să activeze.

Răspunsul ortodox în fața noii religiozități s-a concretizat în mare parte în activitatea ecumenică, Biserica Ortodoxă Română fiind membră activă a CEB și participând prin reprezentanți la mai toate întrunirile și conferințele ecumenice. BOR ramâne astfel conectată la ritmul vietii religioase internaționale, aducând nota specifică spiritualitații românești în cadrul unui dialog inter-religios care se dorește cât mai deschis și mai rodnic.

Acțiunea noilor mișcări religioase în țara noastră se înscrie în tendința mondială de răspandire a acestor formațiuni. Deși unele au intrat în atenția Poliției și organelor de urmărire penală, nu există o acțiune concertată a autorităților statului pentru adoptarea unei legislatii sau cel puțin a unor prevederi care să reglemeneze mai strict activitatea prozelitistă a noilor mișcări religioase ce activează la noi în țară. Biserica Ortodoxă Romană, se gasește de multe ori angajată într-o confruntare neloială si nedorită cu aceste organizații, și a atras mereu atenția asupra pericolului pe care mișcările sectare îl reprezintă pentru unitatea și sănătatea religios-națională a poporului român.

Bibliografie :

Lucrări :

Achimescu Nicolae, Noile miscari religioase, Ed. Limes, Cluj-Napoca, 2002

Dumitru Popescu, Ortodoxie si contemporaneitate, Ed. Diogene, Bucuresti, 1996

Bryan Wilson, The Social Dimensions of Sectarism. Sects and New Religious Movements in Contemporary Society, Oxford, Clarendon Press, 1990

Grigorie Gh. Comsa, Statul in fata sectelor, Arad, 1993

Corneliu Sarbu, Originea sectarismului, cauzele aparitiei si expansiunii miscarii sectare, Sibiu, 1945

Joachim Wach, Sociologia religiei, Ed. Polirom, 1997

Bruno Würtz, Doctrinele principalelor secte ale crestinismului contemporan,

Jean Francois Mayer, Sectele, neconformisme crestine si noi religii,

Eileen Barker, New Religious Movements. A Practical Introduction, Londra, HMSO, 1989

Sorin Dumitrescu, 7 dimineti cu Parintele Staniloae-convorbiri realizate de Sorin Dumitrescu, Bucuresti, Anastasia, 2002

Mircea Eliade, Istoria credintelor si ideilor religioase, Bucuresti, Univers Enciclopedic, 2000

Alfonso M. di Nola, Diavolul- Chipurile, ispravile, istoria Satanei si prezenta sa malefica la toate popoarele din antichitate, Ed. All, 2001

Walter Martin, Imparatia cultelor eretice, Oradea, E. Cartea Crestina, 2001

Jean Vernette, Sectele, Bucuresti, Ed. Meridiane, 1996

Jean Paul de Longchamp, In umbra sectelor urmata de Un mic dictionar al sectelor,

Gheorghe Petraru, Ortodoxie si prozelitism, Iasi, Trinitas, 200o

Anton Moisin, Ofensiva sectelor in Romania. Martorii lui Iehova-Daramatori ai crestinismului, Ed. Imago, 1999

Dumitru Popescu, Hristos, Biserica, Societate, Bucuresti, Ed. IBM al BOR, 1998

Al. Scvornicov, Psihologia sectelor religioase, 1939

Gh. Popa, Comuniune si innoire spirituala in contextual secularizarii lumii moderne, Iasi, Trinitas, 200

Gheorghe Petraru, Misiologie ortodoxa, Iasi, Ed. Panfilius, 2002

P. I. David, Invazia sectelor-coarnele fiarei apocaliptice in mileniul III. De la erezii vechi la secte religioase ale timpului nostru, Bucuresti, Ed. Christ, 1997

Oates Wayne, Behind the Masks : personality disorders in religious behaviour,

Hick John, Christianity and other religions,

Prodan Mina, Calauza cunoasterii si combaterii sectelor,

Tihan Eusebiu, Secte si grupari pseudostiintifice-aspecte psihosociologice,

Cuciuc Constantin, Religii noi in Romania,

Duma Emilia, Psihologia trairilor religioase, Ed. Millenium, 1997

Secretariatul de Stat pentru Culte, Viata religioasa din Romania-Studiu documentar, Ed. Paideea, Bucuresti, 1999

Pr. Lector.Spanache Florin, Implicatiile sociale ale prozelitismului sectar, Ed. Ex Ponto, Constanta, 2002

Bryan Wilson, Religia din perspectiva sociologica, Ed. Trei, Bucuresti, 2000

Jean Paul Willaime, Socioligia religiilor, Ed. Institutului European, Iasi, 2001

Jean Delumeau, Religiile lumii, Ed. Humanitas, 1996

Ernest Valea, Crestinismul si spiritualitatea Indiana, Ed. Ariel, Timisoara, 1992

Pr. Prof. Dr. Mircea Pacurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Romane, Manual pentru Seminarii Teologice Liceale, ed. a IV-a, Ed. Episcopiei Dunarii de Jos, Galati, 1996

Alice A.Bailey, Le retour du Christ, ed. a doua, Geneva, Ed.Lucis, 1974

W.Haack, Les sects pour les jeunes, Vial, Mame, 1980

Diac.P.I.David, Calauza crestina- Sectotolgie, Curtea de Arges, Ed. Episcopiei Argesului, 1944

Helle Meldgaard, Johannes Aagaard, New Religious Movmements in Europe, Aaharus University Press, 1997

Kanter, Roasbeth Moss, World Class. Thirving Locally in the Global Economy, New York, Simon and Schuster, 1995

A.Giddens, Les consequences de la modernite, Paris, L’Harmattan, 1994

M.Ange, Non-lieux. Introduction a une anthropologie de la surmodernite, Paris, Seuil, 1992

B.Wilson, Contemporary Transformations of Religion, Oxford, Clarendon Press, 1976

Al. Schmeman, Problems of Orthodoxy in America, in traducere romaneasca, Postul Mare…, Bucuresti, 1995

Academia Romana, Institutul de Lingvistica ‘‘Iorgu Iordan’’, Dictionarul Explicativ al Limbii Romane, editia a II-a, Ed. Univers Enciclopedic, Bucuresti 1996

Reviste / ziare :

Mărturie frățească într-o lume fragmentată, IPS Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, în Candela Moldovei, an X, nr. 1/ianuarie 2001

Parintele Staniloae, teolog al ortodoxiei ecumenice, IPS Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, în Candela Moldovei, an XII, nr.11-12/noiembrie-decembrie 2003

Conferința teologică internațională de la Moscova, IPS Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, în Candela Moldovei, an XII, nr.11-12/noiembrie-decembrie 2003

Unitatea Bisericii – natura și scopul ei, IPS Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, în Candela Moldovei, an XII, nr.11-12/noiembrie-decembrie 2003

Conferința Bisericilor Europene la Iasi, în Candela Moldovei, an IX, nr.11-12/noiembrie-decembrie 2000

Dominus Iesus, în Candela Moldovei, an IX, nr.11-12/noiembrie-decembrie 2000

Intelectualii și viața Bisericii, interviu cu Parintele Arsenie Papacioc, în Credința ziditoare, an II, nr 10-12/ianuarie-martie 2004

Mesaj către tineri, Lidia Staniloae, în Chemarea credinței, an XI, nr. 131-132, ianuarie-februarie 2004

Preocupări în teologia ortodoxă româna în legatură cu religiile necreștine, Pr. Emilian Vasilescu, în Ortodoxia nr.1/1971, 27.

Ortodoxia și celelalte religii, Pr. Em. Vasilescu, în S.T. 1-2/1963,3.

Sincretismul religios în vremea noastră, Pr. Em. Vasilescu, în S.T. 3-4/1967, 144.

Hiliasmul, doctrină ereziarhă, Pr.N.V.Dură, în Ortodoxia, nr. 1/1984, 72.

Religie, superstiție, ocultism, spiritism și teosofie, Em. Vasilescu, în S.T. nr. 5-6/1949, 304.

Pietismul sectant – îndepărtare de la credința creștină ortodoxă, I. Andreicuț , în Ortodoxia nr.1/1989, 54.

Atitudinea principalelor religii ale lumii față de problemele vieții pământești, N. Chițescu, în Ortodoxia, nr. 2/1952, 197.

Hiliasm și interferențele lui, N.V.Stanescu, în Ortodoxia, nr.2/1954, 239.

Biserică și societate, Szilagyi Georgiana, în Revista Româna de Sociologie, nr.1-2/1999

Europa crestină, Drăgan Radu, în Jurnalul Literar, nr.13-16/2003

Fenomenul religios, Ștefănescu Dorin, în Familia, nr. 11/1997

Religia și știința modernă, Nemoianu Virgil, în Ramuri, nr.1-2/1992

Riscurile religiozitații ultramoderne. Credințe fară credință, Manolescu Ana, în Dilema, nr.380/2000

Modernitatea se caracterizează prin mobilitatea sacrului, Mandache Bogdan-Mihai, interviu cu Michel Meslin, în Cronica, nr.6/1999

Despre suveranitate națională si supremația religioasă în noua Constituție europeană, Ludușan Ana, în Observatorul cultural, nr. 110/2002

Religie și politică în creștinism, Lescu Christhine, în Jurnalul Literar, nr. 17-20/2001

De ce devenim adepții unei secte ? , Gamarcea Corneliu, în Psihologia, nr. 6/1997

Reflecții religioase la răscruce de veacuri. Diaconu Mircea, în Jurnalul Literar, nr. 37-40/1995

Religie și tradiție, Schifrinet Constantin, în Revista Româna de Sociologie, nr.1-2/1999

Procesul de secularizare și modernizarea societații europene, Mandache Mircea, în Revista Româna de Sociologie, nr.1-2/1999

Libertatea religioasă în Europa de Vest, Introvigne Massimo, în Revista Româna de Sociologie, nr.1-2/1999

Credințe religioase și superstiții ale tinerilor în perioada actuală în România, Buburuzan Leon, în Revista Româna de Sociologie, nr.1-2/1999

Mesajul Întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe, Patmos, 26 septembrie 1995, în Vestitorul Ortodoxiei, nr.142/1995

Privire de anasamblu asupra conferințelor teologice interconfesionale din România, Pr. Prof. Dr. Dumitru Radu, în Studii Teologice, anul XXXI, nr. 5-10/1979

O nouă disciplină în învățământul nostru teologic, Diacon Prof. E. Vasilescu, în Glasul Bisericii, X (1951), nr.6-7

Satanismul în România – Organizare și ritualuri, N.Achimescu, în Biserica și problemele vremii. Periodic de gândire creștină, nr.3/1998

Noile mișcări religioase (de origine orientală) în România, Mihai Albu, în Revista Română de Sociologie, serie nouă, anul X, nr.1-2, București, 1999

Ziarul Gardianul din 20 martie 2004 și 30 martie 2004

Ziarul Ziarul de Iași din 21 iulie 2003 și 22 martie 2004

Alte surse :

www.interfaith-center.org

www.cesnur.org

www.religioustolerance.org

www.americansc.org.uk

www.americanreligion.org

www.apologeticsindex.org

www.religiousfreedom.com

Microsoft® Encarta® Encyclopedia 2002. © 1993-2001 Microsoft Corporation. All rights reserved