Fenomenul Neoprotestant – Provocare Pentru Cateheza Contemporana

UNIVERSITATEA ”ALEXANDRU IOAN CUZA”

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ ”DUMITRU STĂNILOAE”

SPECIALIZAREA: Teologie Practică și Pastoral Misionară

FENOMENUL NEOPROTESTANT – PROVOCARE PENTRU CATEHEZA CONTEMPORANA

– LUCRARE DE DIZERTATIE –

Coordonator științific:

PR. PROF. DR. ROGER CORESCIUC

CANDIDAT:

SIMION OCTAVIAN CONSTANTIN

IAȘI

2016

FENOMENUL NEOPROTESTANT – PROVOCARE PENTRU CATEHEZA CONTEMPORANA

LISTĂ DE ABREVIERI

INTRODUCERE

1. IMPORTANTA SI NECESITATEA CATEHEZEI/PREDICII IN CONTEXTUL SOCIAL AL PREZENTEI CRESCANDE A FENOMENULUI NEOPROTESTANT SI IN LUNCRAREA DE EVANGHELIZARE A BISERICII

1.1.Contextul si mijloacele prin care miscarile neoprotestante intra in atentia oamenilor..

2. FENOMENUL NEOPROTESTANT. STRATEGII SI PREMISE IN ALCATUIREA PREDICII SI A DISCURSULUI SECTAR

2.1. BAPTISTII.

2.1.1. Repere generale/particularitati

2.1.2. Strategie si organizare

2.1.3. Premisele discursului baptist. Predica in cadrul cultului divin si in activitatile prozelitiste

2.1.4. Considerente ortodoxe

2.2. PENTICOSTALII

2.2.1. Repere generale/particularitati

2.2.2. Strategie si organizare

2.2.3. Premisele discursului penticostal. Predica in cadrul cultului divin si in activitatile prozelitiste

2.2.4. Considerente ortodoxe

2.3. CRESTINII DUPA EVANGHELIE.

2.3.1. Repere generale/particularitati

2.3.2. Strategie si organizare

2.3.3. Premisele discursului evanghelist. Predica in cadrul cultului divin si in activitatile prozelitiste

2.3.4. Considerente ortodoxe

2.4. ADVENTISTII DE ZIUA A SAPTEA

2.4.1. Repere generale/particularitati

2.4.2. Strategie si organizare

2.4.3. Premisele discursului adventist. Predica in cadrul cultului divin si in activitatile prozelitiste

2.4.4. Considerente ortodoxe

2.5. MARTORII LUI IEHOVA

2.5.1. Repere generale/particularitati

2.5.2. Strategie si organizare

2.5.3. Premisele discursului iehovist. Predica in cadrul cultului divin si in activitatile prozelitiste

2.5.4. Considerente ortodoxe

3. METODE SI MIJLOACE PRACTICE DE CATEHIZARE IN BISERICA CA RASPUNS LA AVERSIUNEA FENOMENULUI NEOPROTESTANT

3.1. Explicarea valorii si functiei mantuitoare a cultului crestin-ortodox.

3.2. Prin intermediul participarii si constientizarii uriasei insemnatati a Sfintei Liturghii.

3.3. Prin intermediul Sfintelor Taine, al Ierurgiilor si a dialogului ocazional generat de acestea si nu numai.

3.4. Cateheze si activitati cu credinciosii. Importanta catehizarii si a implicarii adultilor in diferite activitati cu caracter religios si social.

3.5. Identificarea corecta a nevoilor de formare intergenerationala – Educatia religioasa a tineretului si pastoratia acestora

3.6. Limbajul teologic si modul in care clericii predica/catehizeaza si interactioneaza in discutiile cu credinciosii

CONCLUZII ..

BIBLIOGRAFIE…………………………………………………………………………………………………………..

CURRICULUM VITAE ..

DECLARAȚIE……………………………………………………………………………………………………………..

LISTĂ DE ABREVIERI

E.I.B.M.B.O.R.: Editura Institutului Biblic și de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române;

B.O.R.: Biserica Ortodoxă Română;

S.T.: Studii Teologice

INTRODUCERE

„Precum se coboara ploaia si zapada din cer si nu se mai intoarce pana nu adapa pamantul si-l face de rasare si rodeste si da samanta semanatorului si paine spre mancare, asa va fi Cuvantul Meu care iese din gura Mea; el nu se intoarce catre Mine fara sa dea rod, ci el face voia Mea si isi indeplineste rostul lui” (Isaia, 55, 11-12).

„Pamantul poate da nastere vegetatiei numai datorita umiditatii ca urmare a ploii sau zapezii care cade din cer. Fara aceasta toate s-ar usca si ar pieri. Tot asa se intampla cu viata omului si Cuvantul lui Dumnezeu. Fara Cuvantul lui Dumnezeu viata omului este la fel de lipstita de putere si bine precum pamantul fara ploaie. Dar daca Cuvantul lui Dumnezeu este lasat sa cada pe inima asa cum cade ploaia pe pamant, atunci viata va fi proaspata si frumoasa si bucuria si pacea Domnului, dand pe fata roadele neprihanirii prin Iisus Hristos”.

Deseori, multi preoti dintre cei care slujesc in orase sau in sate cu parohii mari sunt multumiti cand vad biserica plina de credinciosi si e normal sa fie asa. Ceea ce este ingrijorator, este faptul ca dintr-o parohie de mii de persoane, sa ai o suta si ceva de participanti la Sfanta Liturghie nu este neaparat o realizare foarte mare. Acum problema este urmatoarea: Ce facem cu ceilalti credinciosi? Ce facem cu celelalte sute sau mii de credinciosi care nu calca pragul Bisericii, care il vad pe preot de cateva ori pe an, care sunt crestini doar pentru ca asa sau nascut, sau cred in Dumnezeu numai ca nu au timp sa treaca si pe la Biserica?

De multe ori se intampla ca oamenii sa fie acostati si opriti de persoane care, in general cate doi, cauta sa intre in discutie cu acestia si sa poarte un dialog dupa anumite premise stabilite de ei, oferindu-le de asemenea diferite brosuri sau carticele. In vara anului 2015, fiind in S.U.A., datorita programului dedicat studentilor ”Work and Travel”, mi s-a intamplat sa fiu acostat de o doamna, care a coborat dintr-o masina, si a venit tinta spe mine, observand probabil ca sunt diferit, ca nu sunt cetatean american, orasul in cauza fiind plin de studenti din toata lumea, si m-a intrebat din ce tara sunt. In momentul in care i-am spus ca sunt din Romania, doamna respectiva, a scos o brosura tradusa in limba romana, cu anumite intrebari si raspunsuri despre Dumnezeu, univers si om, care sa starneasca interesul pentru o noua aprofundare. Am vazut-o apoi oprind si alti studenti de alte nationalitati, oferindu-le de asemenea brosuri traduse in limba lor si vorbindu-le despre Dumnezeu, unii dintre tineri fiind captati de discursul acesteia.

Sa vorbim putin despre acesti oameni care, se numesc pe ei insisi „vestitori ai Evangheliei” sau „vestitori ai Cuvantului lui Dumnezeu”. Eu ca si crestin ortodox, facand parte dintr-un neam al carui inceput, continuitate si evolutie se identifica cu ortodoxia vrednicilor de pomenire parinti si sfinti parinti ai lumii acesteia, gandesc asa: De ce trebuie noi, sa fim evanghelizati din nou, dupa doua mii de ani de crestinism, dupa atatia si atatia martiri si sfinti dati de neamul nostru pentru credinta crestina stramoseasca?

Automat, imi vine o alta intrebare in minte: De ce ei? Chiar si asa, de ce sa ne (re)evanghelizeze ei si nu altii? De ce i-am urma pe unii si nu pe ceilalti? „Oferta” este foarte larga: avem „vestitori evanghelisti”, „misionari baptisti”, „colportori adventisti”, „ministrii iehovisti”, „misionari penticostali” si multi altii. Doctrinele sau invataturile lor de credinta sunt oarecum diferite, fiecare avand anumite elemente specifice prin care sa se deosebeasca, dar atitudinea lor este asemanatoare. Acum iarasi ne intrebam! Pe care sa-i asculti? Pe care sa-i urmezi? Sa-i urmezi, sau nu? Si intr-un final daca tot vrei sa ai o legatura cu Dumnezeu, de ce sa nu urmezi calea Bisericii Ortodoxe Romane care dainuie de 2000 de ani si practic se identifica cu poporul roman din care facem cu totii parte si sa-i urmam pe ceilalti?

Acest fenomen ce ține de asa numita „evanghelizare prin cuvant” a gruparilor neoprotestante reprezintă o provocare a timpului nostru, acest întreg proces conducând la diminuarea importanței dogmelor ortodoxe și mai mult a conceptului de divinitate, de Dumnezeu, conținutul și înțelesul acestora ajungând să fie alterat, pierzându-și nu doar imporanța ci și adevăratele sensuri mântuitoare.

Chiar daca înainte de pășirea în mileniul al III-lea existau afirmații majoritare precum că spiritul occidentalist protestant și neoprotestant nu poate fi inserat în mentalitatea ortodoxă română, pentru că „în spațiul spiritualității ortodoxe răsăritene … dogmele sacre și adevărurile de credință revelate rămân suficient de vii”, timpurile actuale ne prezintă contradictoriul mai ales în rândurile generației tinere care este hiptonizată de inovațiile occidentului, împropriindu-și tot mai multe idei, concepte, mentalităti, credințe, modele, fapte, acte etc. în detrimentul valorilor poporului și credinței autohtone, infiltrarea sectelor prin rândurile acestora și nu numai, fiind mult simplificată de contextul social actual.

Învățătura despre Dumnezeu a fost transmisă de-a lungul veacurilor, prin puterea, descoperirea și înrâurirea Duhului Sfânt, ”în multe rânduri și în multe chipuri”, culminând, la ”plinirea vremii”, cu Însuși Hristos Dumnezeu întrupat.

Pe Dumnezeu Îl putem cunoaște prin mai multe prisme. Pe Dumnezeu Îl putem găsi în mai multe locuri. Pe Dumnezeu Îl putem găsi în natură, pe Dumnezeu Îl putem găsi în glasul Bisericii, pe Dumnezeu Îl putem găsi în relațiile cu semenii noștri, pe Dumnezeu Îl putem găsi în propria conștiință.

Cuvântul lui Dumnezeu a ajuns la noi pe două căi, după cum bine se știe, prin Sfânta Scriptură și prin Sfânta Tradiție. Și una și alta lucrează conlucrează în sânul Bisericii. Există o întreită lucrare și întrepătrundere între Scriptură, Tradiție și Biserică.

Pe baza învățăturilor din Sf. Scriptură și din Sf. Tradiție, Biserica și-a alcătuit un cult. Și de această dată există o întrepătrundere între dogmă, adică între doctrină, și cultul Bisericii formată pe această doctrină.

„Este ușor de observat că perioada actuală se caracterizează printr-un spirit critic acut și din partea celor ce asculta cuvintele preotului. Mijloacele de informare în masă au contribuit simțitor la ridicarea nivelului lor informațional, chiar dacă, se știe, multe din informațiile receptate nu sunt ziditoare de suflet”. Multor locasuri, fie ele manastiri, fie ele biserici le sunt calcate pragul de mult mai multi credinciosi daca preotul/preotii de acolo stiu sa predice frumos Cuvantul lui Dumnezeu.„Cum reușesc unii preoți să vorbească frumos, atractiv și convingător, sau cum reusesc unii reprezentanti ai diferitor miscari religioase neoprotestante sa capteze atentia ascultatorilor prin discurs? Ce spun ei atât de interesant încât vin să-i asculte credincioși de la distanțe kilometrice apreciabile?” Toate acestea sunt intrebari la care voi incerca sa trasez anumite directive si sa ofer un raspuns in lucrarea ce urmeaza a fi tratata.

In cele trei capitole am incercat sa scot in evidenta superioritatea ortodoxiei fata de toate celelalte confesiuni analizate in aceasta lucrare, si sa aduc anumite solutii practice ce Biserica Ortodoxa trebuie sa le aiba in vederea in exercitarea activitatii sale mantuitoare.

Astfel în primul capitol denumit „Importanta si necesitatea predicii/catehezei in contextul social al prezentei crescande a fenomenului neoprotestant si in lucrarea de evanghelizare a Bisericii” am adus argumentele necesare pentru a justifica de ce acum este necesara o predica vie si raportata la viata Bisericii privita prin filtrul timpurilor actuale si de asemenea, de ce se impune o catehizare la nivel largit a tuturor credinciosilor, motivul principal fiind preintampinarea actiunilor prozelitiste ce sunt desfasurate de catre gruparile neoprotestante prezente in tara noastra.

In cel de-am doilea capitol intitulat „Fenomenul neoprotestant. Strategii si premise in alcatuirea predicii si a discursului sectar am analizat principalele grupari neoprotestante din tara noastra, baptistii, penticostalii, evanghelistii, adventistii si iehovistii, accentul fiind pus pe premisele discursului fiecarei grupari in cauza, alaturi de caracteristicile predicii oglindite in cadrul cultului divin si in activitatile prozelitiste.

Iar în cel de-al treilea capitol numit „Metode si mijloace practice de catehizare in Biserica ca raspuns la aversiunea fenomenului sectar” acțiunea se îndreaptă spre soluțiile și măsurile pe care si de care Biserica trebuie sa se foloseasca si sa le aiba in vedere.

În incheiere, am punctat, în câteva alineate, superioritatea ortodoxiei față de aceste pseudo-grupări religioase, importanța cunoașterii învățăturii de credință nealterată precum și impactul acestor fenomene în viața credincioșilor fie că ne referim la calea cea dreaptă a Ortodoxiei, fie că este vorba despre iluzia sectară.

Nu este suficient ca preotul sau un alt vorbitor apartinand altor denominatiuni religioase să posede un anumit bagaj de cunoștințe, teologice și laice, ci trebuie să fie în stare a le și transmite.

Un teolog baptist, Wayne McDill, afirma, in stilul sau propriu:„Predicarea eficienta nu este un dar misterios doar pentru cei mai talentati. Dintre sutele de studenti pe care i-am avut la cursuri de-a lungul anilor, doar cativa s-au incadrat intre cei cu zece talanti, multi intre cei cu cinci talanti si cativa intre cei cu un talant. Secretele cresterii in acest domeniu, ca si in alte deprinderi, sunt dorinta, perseverenta si munca din greu”.

Daca ne gandim la marii parinti ai veacului trecut (Pr. Cleopa Ilie, Pr. Arsenie Boca, Pr. Teofil Paraianu, Pr. Arsenie Papacioc, Pr. Dumitru Staniloae si multi altii), vedem in ei exemple de vietuire si de marturisire crestina. Pe ce si-au fundamentat ei marturia? Ne spune parintele profesor Constantin Necula ca si-au fondat marturia pe principiile unei „pastorale catehumenale ortodoxe”. Si sa vedem ce inseamna aceasta in acceptiunea parintelui:„Inainte de a construi scoli duminicale, grupuri de studiu biblic sau centre de cercetare care sa incante informational pe credinciosi, ei au restaurat propria lor fire in Hristos si slujirea la care au fost chemati. Un fel de convertire a firii lor omenesti la functia vocationala a preotiei, a adaugat menirii lor nu doar credibilitate in raport cu mare parte de credinciosi, ci si un soi de magnetism mantuitor, caci in jurul lor s-a concentrat un mare numar de oameni care, inainte de a prelua invatatura, au preluat integral, uneori de-a dreptul mimetic, moduri de viata. Aratandu-ne astfel, a cata oara, ca Ortodoxia nu-i o chestiune de forme si formalitati, ci un mod de viata, un dar de viata”.

Acelasi parinte completeaza afirmatia de mai sus evidentiind faptul ca „dintre toate provocarile lumii moderne, dezvoltarea propriului sistem de comunicare a adevarului revelat, prin redescoperirea spiritualitatii catehumenale si omiletice, este, de departe, una dintre cele mai ample. Comunicarea aceasta trebuie sa se realizeze pe structura „cuvant-om-chipul lui Dumnezeu-cultura”, animata de „dinamica paradoxala a smereniei”, prin trairea oricarei virtuti crestine, inteleasa nu numai intr-un sens etic, moral ci inteleasa ca „insusirea energiei care traieste in Insusi Dumnezeu”. Astfel, Parintele Rafail Noica identifica aceasta energie ca fiind „Cuvantul lui Dumnezeu care se salastuieste in inima omului prin mesajul evanghelic inteles ca raspuns la chemarea lui Dumnezeu prin intermediul rugaciunii si participarii la viata Bisericii … avand constiinta ca ceea ce mantuieste pe om nu este ceea ce face omul si ceea ce face Cuvantul lui Dumnezeu salasluind in noi”.

Importanta si necesitatea catehezei/predicii in contextual social al prezentei crecande a fenomenului neoprotestant si in lucrarea de evanghelizare a Bisericii.

În fiecare perioada din istoria creștinismului, parintii Bisericii s-au străduit să comunice învățătura Bisericii prin cuvant, fie prin predica, fie prin activitatile lor catehetice, sau prin scrierile lor, fie prin propriul exemplu de vietuire, împlinind astfel una din poruncile Mântuitorului: „Mergând învățați toate neamurile, botezandu-le in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh; Invatandu-le sa pazeasca toate cate v-am porucit voua, si iata Eu sunt cu voi in toate zilele, pana la sfarsitul veacului”(Matei, 28, 19-2).

Biserica Ortodoxa a pus intotdeauna accent si pe lucrarea invatatoreasca, lucrare al carui indemn poate fi observat in versetul biblic ce tocmai l-am amintit. In acest caz, fie ca este vorba de predica, fie ca este vorba de cateheza, fie ca este vorba de un discurs ocazional, slujitorii Bisericii au expus prin intermediul acestei lucrari didactice invataturile dogmatice ortodoxe si adevarurile morale cuprinse in ele, menite sa aduca lumina in mintile si in inimile credinciosilor si sa explice continuturile de credinta, pentru a raspunde fiecare la chemarea Mantuitorului, si anume la lucrarea propriei mantuiri.

Inca din primele zile ale crestinismului, cuvantul transmis oamenilor a constituit unul din mijloacele importante de crestere a Bisericii (F.A. 6,7; 12,24; 19,20). Astfel Insusi Hristos este „Cuvantul mantuirii” (F.A. 13,26), „Cuvantul vietii” (Filimon 2,16), „Cuvantul vrednic de crezare” (I Tim 1,15; II Tim 2,11; Tit 3,8) dar si „Cuvantul viu si lucrator” (Evrei 4,12).

„De la botezarea primilor crestini, in urma Predicii Sfantului Apostol Petru (Fapte 2,41) si pana la catehumenatul cel mai bine organizat in vederea primirii Tainei Sfantului Botez, candidatii la botez au constituit obiectul unei atente pedagogii crestine. Catehezele din primele veacuri crestine contineau, alaturi de partea instructiva, religioasa, si educatia religioasa propriu-zisa, precum si educatia morala crestina in manifestarea ei in practica. De aceea lucrarea catehetica nu se incheia printr-o predica, ci se continua in Biserica, prin serviciul religios propriu-zis pentru catehumeni si in viata religioasa de zi cu zi”. Sfantul Chiril al Ierusalimului socoteste cateheza crestina drept o „actiune educativa constructiva prin care se pregateste sufletul pentru construirea solida a edificiului vietii crestine”.

„Prima forma de construire a mesajului social al Bisericii a fost kerygma apostolica, o structura predicatoriala simpla, dar extrem de rodnica, ale carei teme trinitare, hristologice si duhovnicesti se dezvoltau in finalitati cu aspecte de educatie sociala (demnitatea umana, solidaritatea, respectul social etc). Din kerygma apostolica s-au dezvoltat mai apoi, catre sfarsitul sec. I d. Hr., o serie de forme de comunicare a adevarului revelat si a unor aspecte de viata in Hristos, viata din care nu puteau lipsi aspectele legate de convietuire si dezvoltare a comunitatilor umane”.

Astfel, pe langa catehezele mistagogice (care explicau continutul de credinta si Tainele Bisericii), pe langa omiliile cu caracter exegetic (predici care talcuiau continutul cartilor Sfintei Scripturi) s-au dezvoltat si cateheze si omilii cu continut social, prin care clerul comunica credinciosilor modul in care Revelatia divina oferea solutionari la o mare parte din greutatile vietii cotidiene. Consemnam astfel de caheteze si omilii legate de saracie, milostenie, lux, folosirea gresita a timpului, sclavie, drepturile femeii, educatia copiilor, educatia cuplului, dezvoltarea relatiilor umane in comunitate etc. Aceste texte nu faceau decat sa „descopere comunitatilor crestine, din ce in ce mai ample, pedagogia lui Dumnezeu cu privire la aspecte de viata care, uneori, deznadajduiau societatea crestina, aducand-o in prag de criza”. Daca scopul catehezei din cate se poate observa inca din veacurile primare a fost sa descopere comunitatilor crestine „pedagogia lui Dumnezeu cu privire la aspect de viata care deznadajduiau societatea crestina”, cu atat mai mult acum se necesita o activitate catehumenala ampla si completa, care sa preintampine activitatile si prozelitismul sectar, prin intarirea adevarului de credinta ortodox si ”demascarea” stategiilor acestor grupari.

Astazi, oamenii care alcatuiesc o parohie, mai ales la orase, fac parte dintr-un context multicultural, prinsi fiind de obligatiile sociale si personale, nemaialcatuind o ”familie parohiala”, daca-mi este ingaduit sa spun asa. Vedem ca se mai pastreaza la sate obiceiul de a se saluta oamenii cand se intalnesc unii cu altii chiar si fara sa se cunoasca, dar in orase multi dintre oameni vin la Biserica fara sa se cunoasca, fara sa stabileasca o legatura inter-relationala, iar ceilalti care nu ofera atentie Bisericii, intalnesc preotul doar o data sau de doua ori pe ani cand vine pe la casele lor vestind Craciunul sau Botezul Domnului, daca binevoiesc sa il primeasca. Astfel, legaturile care exista intre oameni, dupa acest context sunt doar rezumative si interpersonale, ba chiar intamplatoare. Multi dintre credinciosi ajung sa-si cunoasca preotul atunci cand se duc sa se cunune (daca se duc), sau sa isi boteze copiii ori sa isi inmormanteze parintii si celelalte rude sau prieteni. Luand in calcul toate aceste aspecte, pot spune cu o convingere covarsitoare ca se necesita o catehizare la nivel largit, care sa se indrepte atat catre adulti cat si fata de generatia tanara.

Generatia tanara este influentabila si poate cadea prada foarte usor uneltirilor sectare, datorita ideilor universaliste promovate de occident si de societatea americana. Cand este vorba de educatia unui copil sau a unui tanar adesea aducem aminte de „cei sapte ani de acasa”, cei sapte ani de acasa care, ar trebui sa se observe si in conduita religioasa a fiecaruia. Daca parintii nu au o baza in acest sens, atunci nici copilul si tanarul cel de pe urma nu o va avea, multi dintre ei pastrand legatura cu Biserica datorita bunicilor. De aici se impune o nevoie marita si o importanta colosala a catehizarii adultilor, care, dupa cum am spus, vor pune bazelele generatiilor viitoare prin urmasii lor, fie ca este vorba de copii sau de nepoti.

Când si-au facut simtita prezenta in societate miscarile neoprotestante, au fost receptate ca ceva nou și pe deoparte necunoscut, interesant și atractiv mai ales pentru creștinii nepracticanți, ori pentru cei cu anumite complexe generate de diferite neîmpliniri ce țin de viața personală, sau pentru cei care nu înțelegeau pe deplin sensurile ortodoxiei (si aceasta poate tot din cauza unei slabe activitati pastoral-misionare a corpului clerical ortodox) pentru cei care, din diferite motive începând cu cel social până la cel financiar aveau falsa impresie că adeziunea la o sectă le-ar aduce mult mai multe beneficii decât rămânerea în credința cea dreaptă considerată ulterior falsă sau mincinoasă .

Temele discursurilor acestor denominațiuni au devenit destul de apropiate. Fiecare secta admite în primul rând că este singura care deține adevărul. Unele anunță sfârșitul iminent al lumii acesteia, urmat de o mie de ani de fericire pe pământ (cum este cazul grupărilor milenariste), altele afirmă că doar membrii sectei respective vor fi mântuiți ceilalți fiind total excluși de la aceasta, unele reusesc sa convinga oamenii prin imbolduri financiare, altele prin intrebari si raspunsuri evazive despre Dumnezeu si univers, toate vrand sa arate posibililor aderenti ca sunt superioare ca mod de gandire si fapte fata de Biserica Traditionala, si ca adevarata credinta o detin doar ei.

Daca este ca sa ne referim la faptul ca multi aderenti ai sectelor au facut candva parte din Biserica Ortodoxa, gasim o tipologie de oameni care spun ei aveau credinta in Dumnezeu dar in acelasi timp nu participau la viata Bisericii iar „crestinul pus in afara cultului, risca sa se degradeze in ideologie si revelatia sa recada la statutul unui mesaj. In absenta rugaciunii si a slujirii, Evanghelia se afiseaza electoral, teologia e manuita gazetareste, iar canoanele eccleziastice trec drept fabrica de anateme”.Astfel pot sa cada foarte usor prada prozelitismului sectar, care ii trasnmite aderentului chiar ceea ce isi doreste el sa auda.

Acestea fiind spuse, ajungem la ideea ca foarte multa lume adera la o astfel de grupare religioasa mai ales din nestiinta si slaba cunoastere a adevarurilor ortodoxe de credinta si valorii acestora. Aceasta nestiinta poate fi completata tocmai printr-o activitate pastoral misionara si catehetica constanta si bine organizata. Necesitatea catehezei, a talcuirii Scripturii, a explicarii tainelor Ortodoxiei pentru cei care participa la viața Bisericii si nu numai, caci prin intermediul oficierii unei anumite Sfinte Taine sau ierurgii pot participa persoane care nu sunt practicante, o dovedesc mai întâi cuvintele Sfântului Apostol Pavel către Romani: „Cum vor crede în Acela de care n-au auzit? Și cum vor auzi fără propovăduitor?” (Romani 10,14). O dovedește apoi Istoria Bisericească: „pretutindeni unde s-au aflat propovăduitori destoinici, credincioșii au rămas în comuniune cu Domnul Iisus Hristos, nu au căzut pradă ereziilor sau schismelor și au împlinit, în folosul întregii societăți, fapte bune, cerute ca o conotație a mântuirii”.

Referitor la prozelistismul sectar, întâistătătorii sfintelor Biserici Ortodoxe, afirmau în plan panortodox, că ,,prozelitismul practicat în națiuni deja creștinate și în multe cazuri chiar ortodoxe, desfășurat deseori prin ispitire materială sau prin forme diferite de violență, otrăvește relațiile dintre creștini și distruge drumul spre unitate”.

Oamenilor trebuie sa li se faca cunoscut faptul ca Biserica este mărturisitoare a ,,crucii lui Hristos” pe care a luat-o de bună voie, din iubire pentru neamul omenesc. Deci Hristos a luat crucea de buna voie si din iubire fata de oameni, tocmai pentru ridicarea noastra din pacat si realizarea mantuirii obiective in care suntem inclusi cu totii in Hristos. Dumnezeu ii spune lui Iezechiel: ”Eu nu voiesc moartea pacatosului, ci ca pacatosul sa se intoarca de la calea sa si sa fie viu”(Iezechiel 33, 11). Ideologiile sectare reprezintă „un refuz al crucii lui Hristos, înțeleasă ca jertfă, iubire, și ca putere spirituală prin care omul se transfigurează în perspectiva mântuirii” pe când, aderenții formațiunilor sectare, după cum o spunea Părintele Profesor Dumitru Stăniloae, afirmau că Hristos a suportat crucea pentru că nu a avut ce face, și dacă I S-ar fi dat șansa să scape de ea ar fi făcut-o, renunțând la propovăduirea adevărului mântuitor, dezinteresandu-se de mântuirea oamenilor, de dragul unei vieți fără suferințe. Prin aceasta, spunea Părintele Stăniloae, ,,ei nu văd că e mai de cinste un om care înfruntă minciuna și pe cei tari pentru cei slabi, decât unul care renunță la aceasta, pentru a scăpa de suferință. Nu văd că e mai iubit de copii un tată care a primit să sufere pentru binele lor, decât unul care a preferat un trai comod, cu nepăsare pentru soarta lor”.

Astfel, contrar ideologiei sectare, spune același părinte, că ,,numai acceptând crucea, Hristos a arătat ca ține la propovăduirea dumnezeirii Sale și a Sfintei Treimi și prin aceasta la însușirea de către noi a adevărului mântuitor. Numai acceptând El Însuși crucea, a arătat că nu ne putem mântui trăind pentru poftele noastre ci înfruntându-le din iubirea de Dumnezeu și de oameni”.

,,Mantuitorul Hristos este Catehetul cel Mare, Vesnicul Catehet, Care si-a inceput activitatea de catehizare in timpul vietuirii Sale pamantesti. Vedem in Sfanta Evanghelie, cum catehetilor li se porunceste sa mearga, sa caute, deci, subiecte pentru a fi invatate si conduse spre mantuire. Catehetii prin excelenta sunt cei ce boteaza in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh. Dar rolul lor sacramental nu se margineste la Botez”. Aceasta se vede din ultima secventa a textului biblic amintit la inceputul capitolului: ”Invatandu-le sa pazeasca toate cate v-am poruncit voua si, iata, Eu sunt cu voi in toate zilele, pana la sfarsitul veacului”(Matei 28,19).

,,Aceasta invatare care pare a fi o educatie morala crestina, este cu mult mai mult, este invatare a celui botezat de a trai in chip duhovnicesc in Biserica si aceasta se realizeaza cu ajutorul si prin Sfintele Taine si ierurgii prin care Mantuitorul este prezent pana la sfarsitul veacului langa cei ce-l cauta. Invatatura de dupa botez este superioara celei ce il precede, prin aceea ca este insotita si mijlocita de Sfintele Taine si de harul mantuitor”, ceea ce la neoprotestanti lipseste cu desavarsire. Nerecunoscand Sfintele Taine ca fiind normative pentru viata credinciosului in vietuirea sa pamanteasca si in procesul de mantuire, acestia ii condamna pe aderentii gruparilor lor la o viata separata de harul mantuitor ofer oamenilor de Dumnezeu si prin Dumnezeu.

Cand facem referire la orice grupare religioasa neoprotestanta, trebuie sa avem in primul rand in vedere învățăturile primite de la Mântuitorul Hristos și de la Sfinții Apostoli, urmați de toți ceilalți mărturisitori ai adevăratei credințe care au păstrat neschimbate și nealterate învățăturile de credință, învățături care ne sunt accesibile prin intermediul Sfintei Scripturi și al Sfintei Tradiții și care trebuie păstrate vii în inima oricărui credincios, pentru a putea judeca în același timp corect, dar și critic aceasta multitudine de cauze și motive în concordanță cu ,,predaniile primite”, care au fost schimbate și interpretate în mod diferit de întemeietorii sectelor decât au făcut-o Părinții Bisericii, toate acestea fiind necesare pentru a nu cădea într-o extremă sau alta, încercând să menținem linia dreaptă a ortodoxiei pe care ne-a călăuzit Mântuitorul Iisus Hristos și Sfinții Părinți.

„Pentru mulți dintre slujitorii altarelor, mai ales când se află la începutul misiunii lor, predica, este o piatră de încercare depășită mai apoi, de cele mai multe ori dar nu întotdeauna fără dificultate… Aceasta este o datorie imperioasă, care se cere împlinită cu toată conștiința și cu toată râvna. Preotii sunt propovăduitori și sfințitori în aceiași măsură: „Vai mie de nu voi propovădui…” – spune Sfântul Apostol Pavel. Așadar iferiorizarea predicii față de cult este o eroare. După cum tot o eroare este și inferiorizarea cultului față de predică”.

Prin cuvintele sale, preotul trebuie sa lumineze mintile credinciosilor, trebuie sa inmoaie inimi, trebuie sa le induplece vointa spre bine. Predica si cateheza reprezinta un instrument pastoral fara de care Biserica nu poate reusi sa mentina inimile credinciosilor deschise pentru a forma o legatura reala si profunda cu Hristos prin intermediul Sfintei Liturghii si al celorlalti Sfinte Taine, participand activ la viata Bisericii.

„Dacă privim în decursul istoriei se poate observa că sectele își intensifică activitatea în perioade de tranziție, modernitate și instabilitate socială, timp în care vechile structuri și instituții se destramă și se manifestă insuficiența organizatorică și ineficiența reglementărilor legislative, timp în care se ivesc lideri și profeți care difuzează vestiri sumbre și remedii utopice și în jurul cărora se adună populația dezorientată, dornică să afle explicații, să-și relanseze speranțele și să-și făurească noi idealuri”.

„Calitățile organizatorice ale întemeietorilor sau ale „profeților” stau la baza dezvoltării acestor secte. Spre exemplu în anul 1843 când William Miller a vestit prin profeția sa întoarcerea lui Hristos pe pământ, lucru care nu s-a adeverit, mișcarea adventistă s-a destrămat și probabil ar fi dispărut dacă nu ar fi apărut Hellen White care prin spiritul său profetic și prin calitățile sale excepționale de misionar a reușit să renască adventismul și să-l transforme în una din cele mai răspândite mișcări religioase din lume. Un rol deosebit a avut în formarea și răspândirea credinței lui Iehova, calitățile de organizator, misionar și om de afaceri ale lui Ch. T. Russel, precum și cei care i-au urmat la conducerea grupării religioase. Poate și religia mormonilor s-ar fi stins după uciderea în 1844 a lui Joseph Smith, dacă urmașii săi n-ar fi dovedit calități excepționale de organizatori, oameni politici și oameni de afaceri pricepuți”.

Astfel, pentru a putea desfasura o activitate catehetica, o predica, pentru a putea structura un discurs, sau a scoate in evidenta ce inseamna cu adevarat si in ce consta lucrarea mantuitoare a Bisericii prin intermediul Sfintelor Taine si al participarii credinciosilor la viata Bisericii, trebuie sa avem in vedere strategiile sectelor folosite in recrutarea oamenilor. Lucrarea de evanghelizare a Bisericii stim ca are o dimensiune atat cultica cat si ecleziala. Miscarile neoprotestante separa doctrina lor de tainele carora nu le recunosc decat un simplu caracter comemorativ si astfel lucrarea lor de evanghelizare isi pierde dimeniunea cultica, raportandu-se la o dimnesiune ecleziala trunchiata caci una se implineste in cealalta. In acest caz, o separare a Tainelor de doctrină ar nesocoti apoi legătura între comuniunea cu Hristos în stare sacramentală și învățătura cea dreaptă.

Apoi, daca ne referim la faptul ca Sfanta Traditie nu este recunoscuta de catre acestia, singurul izvor cu autoritate fiind Sfanta Scriptura, dar tradusa eronat, putem aduce in discutie o afirmatie a parintelui Gheorghe Dragulin care evidentia faptul ca „Sfânta Scriptură nu este o realitate cu scop în sine, ci are finalitate sacramentală și liturgică; de aici condiționarea ei reciprocă cu Sfintele Taine. În ambianța lor, ca și de pe paginile Bibliei, noi putem sa întâlnim cuvintele și faptele Domnului, dar totodata să și simțim acea experiență duhovnicească legată de puterea dumnezeirii Sale.”.

Au fost semnalate unele motive care nu au fost înțelese și receptate în mod corect de populație și care sunt discutate în continuare în neștiință de cauză, necunoscându-se de fapt adevăratul fundament al acțiunilor în sine. Deseori, se generalizează greșeala unuia, la tot grupul și se face trecerea de la religia universală a lui Hristos la una particulară ca aparținând unui preot sau unui episcop. Drept urmare, și sociologul Pavel Nicoară afirma că ,,la originea unor secte se pot afla elemente de protest împotriva modului de a trăi al vârfurilor clericale, a averilor bisericești sau formelor fastuoase de cult ale Bisericii oficiale”.

„Teologia pastorala americana moderna, nu doar de sorginte academica sau ortodoxa, atrage atentia unei ateizari a crestinului, in chiar miezul structurarii unui discurs pedagogic si pastoral anti-ateu, in disperata solutionare sociologica a demensiunii teologice a omului modern”.

Contextul si mijloacele prin care miscarile neoprotestante intra in atentia oamenilor.

Sectele au capacitatea de a profita de fiecare portiță care se deschide în viața unei persoane și care este vazută a fi vulnerabilă. O persoana este vulnerabilă în momentul în care nu este stabilă din punct de vedere sentimental, sau atunci cand este în cautarea unor răspunsuri sau rezolvarea unor probleme pe care familia, prietenii, apropiații, cunoscuții și din păcate uneori chiar preoții duhovnici ori parohi nu sunt capabili să le ofere. În aceste cazuri sectele apar ca și salvatoare, pretinzând soluționarea tuturor problemelor.

„Prozelitismul este o activitate practicată intens de fiecare sectant, în scopul găsirii de noi aderenți la grupările religioase, în cadrul acestor activități, un rol deosebit avându-l soluționarea imediată a problemelor avute, îmbunătățirea condițiilor de viață atât din punct de vedere religios cât și social, iar în cazul în care toate acestea au un răspuns negativ se recurge la ,,profetism” adică la unele previziuni despre viitorul sumbru al omenirii în condițiile neaderării la gruparea sectantă”.

O mișcare religioasă care este în curs de dezvoltare, poate contribui chiar la desprinderea unui alt grup din rândurile propriilor adepți, iar „o nouă revelație” o confirmă sau o anulează pe cea precedentă și așa mai departe. Un singur exemplu va ilustra acest fenomen. Baptiștii sunt disidenții Bisericii Anglicane, apoi din baptiști s-au desprins Adventiștii, ca în cele din urmă să se diferențieze de aceștia Adventiștii de ziua a 7-a. Din aceștia s-au separat Martorii lui Iehova din care s-a desprins de asemenea Biserica Unită a lui Dumnezeu sau Îngerul Domnului ori „Les Amis de l’Homme”, așa cum este această grupare numită în Franta. Observam că acest proces este ireversibil, apărând tot mai multe deviații, erezii din alte erezii mai vechi și implicit alte secte.

În martie 1993, la Londra, un colocviu internațional care a întrunit aproape 30 de experți a avut drept temă ,,Noile religii în noua Europă” și a oferit un prim prilej de analiză a înmulțirii și apariției de noi grupuri religioase. După Isotta Poggi, cercetătoare italiană la ,,Institute for the Study of American Religions” din California, „mai mulți factori par să determine dezvoltarea actuală și expansiunea viitoare a mișcărilor religioase mai ales în estul Europei datorită sprijinului financiar pe care sectele îl primesc din Occident, prin tehnicile lor de prozelitism și recurgerea la o tehnologie de vârf, transformarea contextului politic permițând multor altor grupuri să sosească la rândul lor și să folosească la o scară largă mijloace de propagandă și de prozelitism”.

Dacă episcopul Grigorie Comșa în anul 1925 atrăgea atenția asupra adunărilor mai mult sau mai puțin legale organizate de sectari, precum și asupra broșurilor pe care aceștia le tipăresc pentru a-și promova ideile, acum în debut de mileniul III, sectele se folosesc de mijloace tehnice și informatice, cum ar fi internetul, radioul, televiziunea, spoturile publicitare, la toate acestea fiind adăugată și noua lume virtuală în care este introdus individul prin accesul necondiționat la internet și implicit prin utilizarea programelor de socializare, prin deținerea telefoanelor mobile de ultima generație (a smartphone-urilor) și tabletelor.

Sectele își arată eficienta și prin deținerea de posturi tv sau radio , anumite site-uri ce oferă sfaturi tinerilor curioși și debusolați sau celor aflați în diferite neajunsuri și suferințe, la teleconferințe sau la anumite emisiuni sau canale TV (asa cum si canalul TV ”Speranta”), plătite cu sume consistente pentru a fi difuzate chiar de posturi care emit la nivel national si international (acum cativa ani in urma pe postul de televiziune Discovery Channel se difuza o emisiune numita ”Enigmele Bibliei” unde se incerca lamurirea pasajelor biblice considerate a fi enigmatice, dar neavand ca suport scrierile Parintilor, precum diferitele Omilii la cartile scripturistice, care fac lumina in aceste cazuri), unde sunt astfel promovate diverse învățături îmbinate cu teme actuale de natură etică, esoterică, ecologică, medicală, educativ-culturală captând atenția și conștiința ascultătorilor și privitorilor și debusolându-i pe unii dintre ei încetul cu încetul.

Astfel, sloganele de genul ,,Dacă transformarea acestei lumi este imposibilă în starea actuală, venirea Împărăției lui Dumnezeu pe Pământ se afla la îndemâna voastră, depinzând de curajul și dăruirea voastră”, pot avea mari succese in randul multor oameni care sunt intr-o cautare pe care nu si-au incheiat-o inca.

Autoritatea supremă căruia trebuie să se supună sectele este de cele mai multe ori chiar liderul harismatic care a întemeiat-o, și urmașii acestuia. Acest lider după ce trăiește în religia în care s-a născut, are pretenția unei revelații ieșite din comun, neaccesibilă oamenilor simpli, care îi spune că structura religioasă, și chiar cea socială, din care face parte, nu mai este în concordanță cu mediul social și religios actual, fiind coruptă, alterată și distrusă definitiv, nemaiputând să mântuiască pe nimeni. Ca urmare directă a acestei întâmplări, liderul face cunoscută revelația sa și expune problema celor cunoscuți și celor din jur, alcătuiește o nouă doctrină conformă cu adevărurile divine și mediul contemporan existent, găsindu-se dintre aceștia persoane care îi agreează ideile, și așa se creează un nucleu redus ca număr de persoane la început, dar care își va mări numărul adepților prin activitatea misionară ulterioară profesată de acest mic nucleu.

Doctrina pe care se va baza noua grupare religioasă (dacă ne referim la sectele creștine), își are fundamentul tot în Sfânta Scriptură, dar modificată de această dată (în traduceri ale Bibliei, având introduceri intenționate în text a învățăturilor sectare), considerând a fi adevărate doar interpretările pe care le dau ei Scripturii și nu cele anterioare ale Bisericii, fiind vorba de extinderea doctrinei protestantismului primar ,,sola Scriptura”, care excludea orice alt izvor de credință în afară Bibliei. În acest context, fiecare poate interpreta Biblia, așa cum crede el de cuviință, oricine are această capacitate de înțelegere după propria gandire, voință și inițiativă.

Nicolae Colan avea o viziune foarte interesantă referitor la interpretarea Sfintei Scripturi după propria inițiativă spre a scoate în evidență doar propriile scopuri. El spunea că „sectarii nu se revoltă deloc împotriva faptului ca fiecare domeniu al vieții iși are specialiștii săi. Matematica, tehnica, astronomia, chimia, medicina, estetica etc., toate aceste domenii își au persoanele lor autorizate care să se ocupe de ele și ulterior să le facă cunoscute sau folositoate celorlalți”. Oare în cazul interpretării Bibliei nu ar trebui să se întample același lucru, dat fiind faptul ca Scriptura este de origine divină și nu oricine este capabil să deslușească înțelesurile acesteia, decât cei cu adevarat trăitori ai religiei care nu interpretează dupa propria lor cunoștință ci în lumina scrierilor Sfintilor Părinți?

Interpretarea Bibliei după propria voință are înrădăcinări mult mai adânci în istorie. Aceasta începe o dată cu schisma lui Martin Luther, când a tradus Biblia în germană, ca nemulțumire a faptului că Biserica Romei nu a îngăduit traducerea Bibliei din latină în nicio limba și nici citirea acesteia de către credincioși, decizie considerată de Luther un neajuns care trebuie eliminat. Astfel, vedem în Rezoluțiile Tezelor de la Leipzig din 1519 argumentele lui Martin Luther care spunea: ,,Vreau să fiu liber. Nu vreau să devin sclavul nici unei autorități, fie ea a unui conciliu sau a oricărei alte puteri, a unei universități sau a papei. Voi proclama cu încredere ceea ce cred eu că este adevărul, fie că este promovat de un catolic sau de un eretic, fie că este aprobat sau respins de vreo autoritate”. Numai că prin traducerea Scripturii în germană, au fost introduse în mod intenționat, sau nu, și unele erori, care au degenerat mai târziu, aria protestantismului apărut prin Reforma inițiată de către Martin Luther și continuată de Jean Calvin și Ulrich Zwingli, începând cu 1517, fiind propice pentru apariția și dezvoltarea noilor secte, tocmai prin libertatea excesivă oferită individului și prin eliminarea autorității ierarhice.

În acest caz, fiecare sectă apărută, promulgă un mesaj general valabil pentru toate grupările care au un caracter religios și anume: numai credința lor este adevărată, celelalte credințe sunt false, mântuirea se câștigă numai în spațiul sectei respective și tot ce este în afara grupării este destinat eșecului.

O problema importanta o reprezintă ,,recrutarea de către secte a tinerilor abia majori care sunt la studii sau care au o primă slujbă într-o localitate îndepărtată de domiciliul familial. În aceste împrejurări, sectele pretind tânărului o angajare totală și prin aceasta, el se lipsește de punctele de reper ale universului familial, iar lipsa de experiență și absența celor apropiați cărora tânărul se poate destăinui, contribuie la deformarea tânărului din punct de vedere spiritual și social fiind educat după regulile sectei, care prin diferite pretexte îl va determina să nu se mai gândească la domiciliul familial, ci la obiectivele grupului din care face parte”.

După cum vom vedea, temele preferate de secte, sunt cele care se referă la viața viitoare a omului, deoarece fiecare individ este atât de dornic să afle cât mai mult despre această problematică a vieții sale viitoare, sentiment accentuat și de neîmplinirile și dezamăgirile cauzate în această lume.

Temele favorite ale doctrinelor sectare sunt mesianismul (venirea imediată a lui Hristos, pentru care s-au dat mai multe termene, 1843, 2000, 2012), milenarismul (Hristos va împărați o mie de ani cu cei predestinați mântuirii) și eshatologismul (fericită viața veșnică ce va avea loc după distrugerea pământului și a celor necredincioși), toate dintre aceste teme sau doctrine scoțând în evideță o tentă cu un substrat hiliast sau milenist.

Pe lângă aspectele dezvoltate anterior, sectele au un caracter fundamentalist prin faptul că exclud tot ceea ce este în afara lor referitor la contextul istoric, teologic, doctrinar, social, etc. în care s-a format creștinismul autentic, fundamentalismul lor exprimându-se prin unele concepții precum că lumea este rea, și doar creștinii ce se convertesc la sectă sunt singurii salvați, mântuiți, prin înțelegerea literală, textuală a Bibliei apelând la o literatură selectivă a Scripturii (sectele recurg la colaje de texte rupte din context pentru a-și justifica ideile doctrinare).

O altă însușire a sectei, strâns legată de fundamentalism o constituie iluminarea sau iluminismul, ,,sectarii pretinzând că sunt iluminați direct de către Sfântul Duh, considerând că doar ei sunt călăuziți la adevăr de Duhul Sfânt. În acest caz, sectele consideră că sunt expresia unei acțiuni directe, de iluminare instantanee prin Sfântul Duh, prin diferite revelații particulare și miracole. Din punct de vedere ortodox, știind că doar Biserica este normativă în a declara astfel de experiențe compatibile cu învățătura ei, aceasta face ca pretinsa iluminare a liderului sau a membrilor sectei să ia forma unui fals spiritualism, a unui entuziasm religios, deplasat care poate fi insultător și deviant de la adevărul teologic din punct de vedere obiectiv”.

Numai ca noi stim ca ,,revelatia deplina a lui Dumnezeu se realizeaza in Persoana Mantuitorului Iisus Hristos. Apostolii au fost primii oameni care au experiat Revelatia deplina a lui Dumnezeu, a Profetului suprem, care este Iisus Hristos. Ei au fost oamenii care au stat direct in fata lui Dumnezeu si au primit nemijlocit de la El revelatia. Au, prin aceasta, o insemnatate identica cu a profetilor, dar, spre deosebire de ei, apostolii au experiat pe Dumnezeu intr-un om istoric in care L-au cunoscut si recunoscut pe Dumnezeu coborat in apropiere desavarsita de lume. Apostolii sunt acei oameni care, in prezenta Omului pe care l-au intalnit, au facut experienta ca El este Dumnezeu cel intrupat. Iisus Hristos a fost pentru ei Catehet, dar nu numai atat. El a fost nu numai Persoana care a determinat credinta in Dumnezeu, ajutata de Dumnezeu in aceasta misiune, ci Insusi Dumnezeu”.

O altă caracteristică a sectarismului o reprezintă salvaționismul sectar adică salvarea, mântuirea prin sectă prin oferirea garanției absolute a mântuirii în interiorul sectei, transformând mântuirea într-un contract încheiat între sectă și noul membru al ei, care la rândul său proclamă în mod iluzoriu certitudinea propriei mântuiri și a viitorilor adepți ai sectei respective prin convingerea că ,,aderarea la secta este calea cea mai comodă și sigură spre mântuire fără asceză și viața spirituală, jertfă și înnoire interioară”.

Închei acest prim capitol prin afirmația că toate sectele contribuie la o exagerare voita a concepției despre natura umană și depășirea atribuțiilor conferite omului ca o coroană a creației lui Dumnezeu prin care acesta trebuie să înnobileze lumea și să se înnobileze nu să se separe, să manipuleze și să ducă în eroare. La capătul opus ideologiei sectare, Biserica Ortodoxă urmărește ca să facă din credincioșii ei oameni integri, perfecți, să-și explice credința mântuitoare și să trăiască în Hristos, folosind toate mijloacele puse în slujba omului sau create de om pentru fericirea lui, pentru dragostea față de toți, liniște și înțelegere între oameni, totul având un caracter universal în care oamenii să-și poată duce la bun sfârșit scopul pentru care au fost creați și să-și îndeplinească vocația lor originară, în comuniune, dragoste și fapte bune, după modelul arătat de Mântuitorul Iisus Hristos și Sfinții Săi Apostoli, neexistând alt model sau alte mărturii contrar spuselor liderilor sectari.

Fenomenul neoprotestant. Strategii si premise in alcatuirea predicii si a discursului sectar.

In inceputul acestui capitol trebuie sa aduc in discutie faptul ca agresivitatea sectara se datorează „incapacitătii lor spirituale de a contribui la sfințirea autentică a credincioșilor în Hristos și Biserică, prin lucrarea Duhului Sfânt”, ca să transforme egoismul în iubire, fiindcă din egoism izvorăște agresivitatea, recurgând la relativizarea Sfintei Treimi sau desființarea acesteia (daca ne referim la sectele venită pe filieră orientală și grupările cu un caracter ocult si nu numai), acest proces (relativizarea Scripturii și desființarea Sfintei Tradiții) fiind într-o totală dependență față de liderii lor religioși care de cele mai multe ori capătă o importanță exagerată care nu mai ține cont de niciun princiupiu constituțional sau moral, iar o dată cu eliminarea sau micșorarea importanței „stâlpilor” Bisericii, introduc și propovăduiesc o doctrină proprie în scopul manipulării propriilor membri pentru dezvoltarea grupării în cauză și atingerea obiectivelor stabilite.

Astfel, în cazul în care Biserica își pierde influența în majoritatea sectoarelor vieții omului, importanța acesteia scade în ochii lumii fiind considerată ca ceva trecut, ori învechit, nedezvoltat și rămas în urmă, nu tocmai în concordanță cu ideile actuale ale lumii moderne, căutandu-se o falsă actualizare care aparent poate fi susținută de unele grupări religioase, iar societatea și-a diminuat caracterul religios fiind de cele mai multe ori impasibilă la acest proces de involuție mai mult decat de evoluție. Tocmai in acest context trebuie sa incerce sa isi faca si mai mult simtita prezenta Biserica prin activitatile sale, prin instruirea credinciosilor, prin programe catehetice organizate ca sa preintampine ori act prozelitist posibil din partea vreunei grupari neoprotestante.

În momentul în care religia este privită de societate ca fiind un element opțional al comunitații și nu ca unul constitutiv și integrator, care definește un neam, o națiune sau un popor și concepțiile religioase nu sunt numai înlaturate dar uneori chiar strivite, pluralismul religios este privit nu ca un factor de sciziune a unei națiuni ci ca o evoluție și înnoire a convingerilor religioase care în concepția unora necesită o actualizare, o schimbare care poate fi adusă de noile grupuri religioase apărute.

Sectele și noile mișcări religioase se concentrează doar asupra unor anumite adevăruri biblice în loc de a studia complet Sfânta Scriptură sau cărțile religioase sacre ale religiilor din care se trag. De cele mai multe ori, atenția se îndreaptă spre învățătura liderilor sau fondatorilor acestor organizații religioase, decât Scripturilor. Învățăturile scripturistice sunt deseori combinate și omogenizate cu diverse învățături din cele mai diverse religii, filosofii, științe etc.. Toate acestea, duc într-o ultimă fază la negarea dumnezeirii lui Iisus Hristos, și la diminuarea importanței acestui fapt și a învățăturilor primite de la El, care se regăsesc explicate în imensa literatură patristică și postpatristică care demonstrează atât de clar adevărurile fundamentale de credință , primând noile învățături promulgate de către liderul sectei.

Total opus cu practicile și convingerile sectare, Ortodoxia, prin respectul față de persoană și de libertatea ei, precum și prin importanța pe care o dă virtuților, cum ar fi nădejdea, dragostea, smerenia, se află la antipodul acestor grupari. Ortodoxia respectă legile democratice, le adâncește, le lărgește și le întărește deoarece doctrina sa nu își are fundamentul în învățăturile unui lider care are peste noapte o așa-zisă revelație divină ci își are fundamentul în însăși învățătura lui Iisus Hristos cel Întrupat și Înviat, care este Fiul lui Dumnezeu și Dumnezeu adevărat.

Baptistii

Cu siguranta ca „protoparintii protestantinsmului”, Luther, Calvin si Zwingli, cand au inceput sa propovaduiasca asa numita reformare a romano-catolicismului, nici unul dintre ei nu s-ar fi gandit ca peste ceva vreme, propriile lor idei vor deveni, ”invechite” in fata unui alt val de reformatori, numiti de data aceasta neoprotestanti.

Avalansa de schimbari initiata de Luther, Calvin si Zwilngli nu a putut fi limitata, insa, numai la principiile acestora: individualismul, interpretarea personala a Scripturilor si eliminarea treptelor clericale. In timp ce primii reformatori pastrau inca anumite elemente traditionale ale romano-catoliscismului, in scurt timp noul val de predicatori le contestau si pe acestea – botezul copiilor, simbolurile religioase, persoana Maicii Domnului, realitatea Sfintelor Taine etc.

Arogandu-si vechime bimilenara, dar nepierzand ocazia de a calomnia valorile spirituale si culturale romanesti, lacasurile de cult ortodoxe, iconografia, Biblia sinodala, personalitati politice si culturale ale neamului precum Stefan cel Mare si Sfant sau Mihai Eminescu, baptistii sunt mesagerii unei spiritualitati de grup, ”poporul baptist”.

Parintele Dumitru Stăniloae sublinia că „otrava sectarismului este cea care descompune un organism național pentru că atinge ființa acestuia la cea mai mare adâncime. Dezmembrările politice, oricât de dureroase ar fie ele, sunt trecătoare pentru că sunt de suprafață, dar dintr-o dezbinare religioasă cu greu se mai poate ieși, după cum avem și exemplul dezbinarii produse de uniati în țara noastră, dezbinare care încă persistă, la fel cum vor persista și dezbinarile produse de către secte, ale căror repercursiuni vor fi tot mai pregnante pe zi ce trece, amenințând să distanțeze spiritual tot mai mult pe fiii aceluiași neam”.

Același părinte spunea că „nimic nu mai este comun între un ortodox și un baptist. Lumile lor, nu numai cele religioase, ci întreaga atitudine în fata vieții, sunt radical străine și contradictorii. Și când s-a introdus o religie într-o familie și s-a moștenit, când ea a creat un stil și o atmosferă proprie acelei familii, este un lucru supraomenesc să o mai scoți de acolo”.

Vedem că părintele Stăniloae se referea la repercursiunile care se vor face simtițe în timp, o dată ce tot mai multe familii vor face parte din rândurile sectare, familii ale căror urmași vor fi educate în spiritul sectei respective, a cărei loialitate față de aceasta nu va putea fi stârpită foarte ușor, producându-se o separare între români, între fiii aceluiași neam, și cu cât vor fi mai multe secte cu atât se vor produce mai multe rupturi în sânul unui popor, care ulterior, vor atenta la conștiinta națională a acestuia.

Repere generale/particularitati

Denumirea de ”baptism” provine din grecescul ”baptisma” (botez), considerand ca singurul botez este cel savarsit la maturitate.

Baptismul este o miscare crestina in perioada imediat urmatoare reformei protestante din Europa de Vest, inceputa de Martin Luther. Prima biserica baptista s-a format in 1611 la Amsterdam, Olanda, dintr-un grup de imigranti englezi condusi de pastorul John Smith, alaturi de Thomas Helwys si John Murton, care influentati de menonism, au primit un Botez nou, prin stropire cu apa.

Intorcandu-se in Anglia, in 1612, Thomas Helwys si adeptii sai a intemeiat la Londra prima comunitate baptista (ce practica Botezul prin stropire, ulterior desprinzandu-se baptistii particulari, in 1633, care au inceput sa boteze prin scufundare).

Sprijinindu-se pe textul de la Sfantul Evanghelist Marcu, „Cel ce va crede si se va boteza se va mantui…” (Marcu 16,16) si altele din Noul Testament (Fapte 22,16; I Petru 3,21), baptistii considera ca botezul poate fi administrat numai celor adulti, maturi, care pot sa-si exprime in mod constient si liber credinta lor in Hristos.

Ideile fundamentale ale baptismului sunt in mare parte tributare protestantismului clasic:

Singurul izvor al credintei este Biblia, pe care are dreptul s-o citeasca si s-o interpreteze fiecare credincios, refuzand orice traditie bisericeasca cu norma de viata crestina;

Nu recunosc Sfanta Traditie (formandu-si o traditie proprie), Sfintele Taine, Cultul Sfintilor, al Icoanelor, al Sfintelor Moaste, al celor Adormiti si resping Posturile;

Botezul se realizeaza numai la maturitate printr-o stropire/scufundare, in baza marturisirii de credinta baptiste; ii este negata Tainei Botezului caracterul sacramental in favoarea unei interpretari simbolice, baptistul prin Botez fiind crestinul care este un urmator al lui Iisus Hristos si un membru al comunitatii locale;

Accepta preotia universala si nu aproba patronajul altei atributii, respectiv preotia sacramentala, ci doar pe purtatorul duhului harismatic al autoritatii invatatoresti;

Libertatea religioasa si libertatea constiintei este definitorie pentru baptisti si de aceea cer despartirea Bisericii de Stat, avand ca principiu ”O Biserica liber intr-un Stat liber”;

La inceput au urmat invatatura calvina despre predestinatie dar ulterior se observa in marturisirile de credinta o indepartare de la doctrina calvina a predestinatiei, insistandu-se asupra angajarii personale pentru Iisus Hristos a adultului.

Invatatura de credinta baptista este expusa in „Statutul de organizare al Cultului Crestin Baptist din Romania”, publicat in Monitorul Oficial, Nr. 68 din 21 martie 1946, pe baza caruia baptistii au fost recunoscuti de statul Roman si in „Marturisirea credintei baptiste a crestinilor botezati”, Editura Farul Mantuirii, Bucuresti, 1927.

Raspandirea baptismului in Romania a fost sprijinita de unguri, iar primul predicator baptist printre romani a fost Kornay Mihaly care in 1888 predica prin Curtici (jud. Arad) si Talpos (jud. Bihor). Iata ce scria deputatul ungur Almay Oliver, care a ridicat pe cheltuiala lui o casa de rugaciune oentru baptistii din comuna Cil, jud. Arad, in ziarul unguresc Aradi Kozlony, in anul 1913: „Chestiunea nationala romaneasca ar trebui desolvata in asa chip, ca poporul roman sa fie deslegat de sub conducerea preotilor romani. E de mare insemnatate faptul ca chestiunea romaneasca, cel putin in parte, poate fi rezolvata cu ajutorul baptismului. Baptismul poate ajunge la cuceriri de necrezut in judetul Arad …”.

Preasfintitul Grigorie Comsa ne face cunoscut faptul ca in jurul anilor 1927-1930 teritoriul romanesc se confrunta cu o avalansa de predicatori baptisti:”Nu uitati dragi romani ca in toata Ungaria nu mai sunt decat 70 de predicatori, iar la noi in tara 910 predicatori baptisti”. Vedem cu se incerca deznationalizarea romanilor prin aversiunea de predicatori trimisi in Romania pentru a contribui la realizarea scopurilor celor din Ungaria.

In Romania, prima comunitate baptista ia fiinta la Salonta, in 1875, fiind condusa de pastorul Mihaly Kornay, care a mai intemeiat comunitati in judetele Bihor, Arad si Timisoara, iar prima comunitate baptista in Transilvania a fost organizata de croitorul Antal Novac.

Primul roman trecut la baptism este considerat a fi Constantin Adorian, botezat de pastorul baptist german Hammerschmit la Bucuresti in 1903, apoi Radu Trasca, originar din Pecica, Judetul Arad, care a intemeiat comunitati baptiste in Dobrogea, intre care cea de la Cernavoda. Constantin Adorian, dupa ce a facut studii la Seminarul Baptist de la Hamburg, centru european al baptismului, distrus insa de nazisti, a fost primul pastor baptist din Romania.

Strategie si organizare

Baptistii reprezinta cea mai mare comunitate neoprotestanta din America, datorita unui misionarism zelos si prin cruciadele de evanghelizare lansate mai ales de cunoscutul Billy Graham.

Dupa cum arata pastorul Alexa Popovici, preluand cuvintele lui Billy Graham, fiecare baptist, are datoria de a aduce la comunitate cel putin o singura persoana in viata sa.

Desi au ca deviza sintagma ”niciun intemeietor uman, nicio autoritate umana, niciun crez uman” , nimic nu i-a impiediat in a-si formula propriile lor marturisiri de credinta.

Grigorie Comsa ne face cunoscut faptul ca in spatele asa zisei propovaduiri religioase se afla si multe alte beneficii urmarite din umbra:„Avem dovada chiar pe istoriograful maghiar, domnul doctor GYÖRFFY Istvan, care in scrierea sa despre situatiunea nationalitatilor din sudul Ungariei, scrisa in 1915 zice intre altele urmatoarele: Foloasele baptismului pentru noi maghiarii sunt incalculabile… Sa se lateasca cat se poate de mult, caci el conduce pe romani la maghiarizare. Autoritatile cari ar impiedica intinderea sa libera pacatuiesc impotriva intereselor nationale maghiare”.

Arhiereul Grigorie Leu Botosaneanul subliniaza, de asemenea, ca ei inca din prima parte a sec. al XX-lea raspandeau cu indrazneala urmatoarele scrieri:„Calendarul poporului crestin; Calatoria crestinului; Trebuie sa tina crestinii sabatul; Enigmele universului; De ce intarzii?; Cine esti, ce vrei, de unde si incotro; Ce este credinta; Astazi sau maine; Baptistii si Biblia; Catehismul apostolic”.

Vrand sa scoata in evidenta faptul ca evanghelizarea baptista a fost ceva comandat, intresele fiind cu mult peste cele religioase, si ca toate mijloacele de propaganda batista sunt sustinute cu bani de peste ocean, dar si sa scoata in evidenta ca prin anii `30 foarta multa lume se convertea, la baza fiind considerentele financiare, Preasfintitul Grigorie Comsa aduce marturia unui „baptist mai sincer”, asa cum il numeste el, predicator baptist care era nemultumit de faptul ca asa-numitii fratii sai se puteau baza pe un buget propriu mult mai mare fata de el, marturie ce este spusa intr-un spirit ludic sub forma unei poezii:

„Pocainta cu dolaru

Mi-a mai alinat amaru`

Dar dolarii nu-s pe gard

Si de dorul lor eu ard

Caci seful meu pocaila

De mine nu are mila

El isi umple buzunaru`

Iar eu indur tot amaru`

De s-ar gasi cineva

Sa-mi citeasca inima

Ar ceti cu mare jale

Ca nu am multe parale

Caci sume mai insemnate

Curg la un mai mare frate

Dar la mine din dolari

Curg mai mici iar la el mari”.

Astfel, arhiereul Grigorie Comsa povesteste cum in anul 1911 mergand cu trenul spre Oradea si auzind cantari baptiste, a fost „acostat” de un evreu baptist, pe numele lui Mayer Carol care era predicatorul lor, intrebandu-l cine este. Afland ca este absolvent al Institutului de teologie din Sibiu, il cheama pe Grigorie Comsa in coridorul vagonului si-i spune: „Dumneata ai putea castiga bani multi, daca te-ai face baptist. Uite, eu mi-am lasat parintii sa vanda nasturi si sireturi de ghete la Budapesta, m-am facut baptist si numai la botez am primit dintr-o data doua mii de coroane”.

Vedem cum imboldul financiar oferit de acestia putea indupleca multe persoane care fie aveau probleme financiare, fie vroiau sa-si mareasca bugetele, fie erau atrasi de mirajul inovator adus de acestia.

Dintre personalitatile care au marturisit credinta baptista amintim pe Billy Graham, John Bunyan, John Milton, autorul ”Paradisului pierdut”, Daniel Defoe, autorul lui ”Robinson Crusoe”, personalitati politice precum presedintii americani Harry Trumann, Jimmy Carter sau Bill Clinton, sau luptatorul pentru drepturile civice ale populatiei de culoare Martin Luther King.

Baptistii din Romania sunt reuniti in Uniunea Bisericilor Crestine Baptiste din Romania, care editeaza lunar revista „Crestinul azi” si care isi are sediul in Bucuresti, B-dul N. Titulescu, nr. 56. In fruntea uniunii se afla un presedinte, fiind afiliati la Federatia baptista europeana si la Alianta mondiala baptista, existand in Romania aprox. 127.000 de baptisti, grupati in 1800 de comunitati cu oeste 700 de pastori si avand invatamantul teologic superior pentru pregatirea personalului de cult la Bucuresti, Institutul Teologic Baptist si Universitatea Emanuel din Oradea.

De obicei sala unde au loc serviciile religioase are forma dreptunghiulara, este lipsita de podoabe sau obiecte de cult, in fata se afla un piedestral unde se gaseste amvonul si un sir de scaune pe care iau loc cei incredintati cu conducerea serviciului religios. De regula, baptisteriul este in fata, in spatele amvonului, zidit in afara salii de cult deoarece candidatii la botez sau „rebotezare” in credinta baptista, dupa ce sunt cufundati in apa, trebuie sa se imbrace. Pentru ei notiunea de Biserica desemneaza fie „comunitatea spirituala a credinciosilor, fie unitatea de baza organizatorica”.

Serviciile religioase au loc in anumite zile din saptamana, la anumite ore. De asemenea sunt servicii religioase speciale, legate de sarbatori pe care le tin baptistii: Anul Nou, Boboteaza, Floriile, Pastile, Duminica Tomii, Inaltarea Domnului, Rusaliile si Craciunul.

In Romania, baptistii au ca organ de propaganda ”Indrumatorul baptist crestin”.

Cultul este oficiat in case de rugaciune, asezate, de obicei, in mijlocul populatiei sarace, unde au loc, mai ales dupa masa, evanghelizarile. Centrul cultului il constituie predicarea si ceremonia simbolica ”Cina Domnului”, cand baptistii se impartasesc cu paine si vin, iar intregul cult este format din rugaciuni versificate si imnuri religioase cu melodii variate. Cei mai numerosi adepti se intalnesc in Transilvania (Bihor si Arad).

Unitatile administrative ale Cultului Baptist sunt formate din: biserici, comunitati si uniuni. Aparatul ecleziastic este format din predicatori, pastori sau premergatori, batrani sau presbiterieni, misionari, evanghelisti, invatatori si diaconi, ”toti fiind intretinuti din fondurile stranse de la credinciosi, care trebuie sa daruiasca cu dragoste din avutul lor”.

Cultul propriu-zis la baptisti consta din rugaciuni, cantari, citiri din Sfanta Scriptura si predica. Serviciul divin este condus de un pastor, iar acolo unde nu este pastor, de un membru al comunitatii caruia i se acorda aceasta incredintare care nu are cu sine nimic sacramental, haric, fiind doar o desemnare a cuiva de a face cv ce poate face oricine dintre membrii respectivei comunitati. Serviciul religios are loc duminica dimineata si seara, dar si vineri sau sambata seara.

Serviciul religios saptamanal se tine la orase vinerea, iar in mediul rural, sambata seara. Serviciul religios duminical incepe cu o ora de rugaciune condusa de un membru al comunitatii. Se pot „ruga” toti cei ce doresc sa o faca. Dupa ora de rugaciune urmeaza ora biblica, care este condusa de unul din membrii adunarii caruia i-a fost incredintata aceasta misiune. Urmeaza apoi serviciul religios condus de pastor sau de responsabilul local sau de catre un membru din comitetul bisericii. Poate sa isi aduca contributia in cadrul serviciului religios orice credincios, cu o cantare, o rugaciune, o recitare sau sa vorbeasca pe teme religioase.

Botezul este serviciul solemn al baptismului si se savarseste la majorat pe baza marturisirii de credinta publice, facuta personal. Elementele botezului sunt: rugaciunea, citirea unui text biblic, cantari si predica in care se exprima un punct doctrinar referitor la insemnatatea botezului.

Premisele discursul baptist. Predica in cadrul cultului divin si in activitatile prozelitiste.

In cele ce urmeaza voi expune, dezvolta si identifica tehnicile si metodele folosite de baptisti atunci cand transmit propriul mesaj aderentilor si celor pe care isi doresc sa ii converteasca. Majoritatea acestor tehnici se refera la „calitatea de a vorbi” in sine, deci pot fi luate in calcul si in alcatuirea unei predici ortodoxe si transmiterea mesajului acesteia fata de credinciosi.

Pastorul baptist Walter C. Kaiser Jr., in cartea sa „Spre o teologie exegetica”, tradusa din limba engleza de Dr. Otniel Veres, referindu-se la analiza omiletica a unui text, afirma ca in acele cazuri fericite in care textele biblice se prezinta intr-o forma didactica directa, predicatorului ii este mult mai usor sa scoata in evidenta adevarurile de credinta, sau cum spune el „nu este prea mare nevoie de ceea ce numim aici principalizare”, singura cerinta pentru exeget fiind aceea de a aseza invataturile si doctrinele textului sub forma de propozitii care ii vor provoca pe ascultatori la un anumit tip de raspuns.

„Insa de cele mai multe ori – evidentiaza autorul – multe texte nu sunt prezentate intr-o forma didactica directa si trebuie sa fie posibil ca interpretul sa rezume intr-o fraza scurta intelesul fiecarui paragraf din partea de Scriptura aleasa pentru a predica”. Se observa aici o oarecare contrazicere cu insasi doctrina protestanta pe care o imbratiseaza caci aceasta spune ca oricine poate citi si interpreta Scriptura. Vedem ca ei insasi afirma ca sunt multe locuri in Scriptura „cu anevoie de inteles” care trebuie talcuite oamenilor. Acum vine intrebarea? Cine face aceasta talcuire? Exegetii secolului aparitiei baptismului bineinteles, toate celelalte comentarii apartinand Sfintilor Parintii la intreaga Scriptura cazand in uitare si derizoriu caci nu imbratiseaza doctrina proprie. Deci se neaga Traditia Ortodoxa dar se alcatuieste o Traditie proprie care sa stabileasca directivele.

Pasajele mai problematice pentru predicare de obicei sunt limitate la doua sau trei paragrafe, acestea insemnand un total de opt pana la cincisprezece versete. „Interpretul, – continua Walter Kaiser – trebuie sa fie sigur ca centrul atentiei sale este identic cu intentia de adevar a autorului. Si, in consecinta, va fi potrivit sa fie desemnata scurta fraza care rezuma paragraful care ar trebui sa ofere esenta paragrafului”.

Astfel, un prim pas in predicare il reprezinta „determinarea subiectului biblic si astfel al mesajului care urmeaza a fi predicat. Acesta ar trebui sa reflecteze precuparea majora a scriitorului antic. Pentru a descrie cu acuratete subiectul unui pasaj, predicatorul trebuie sa se opreasca si sa se intrebe despre ce vorbeste intreaga carte din Biblie”.

Wayne McDill ne face cunoscut faptul ca „predicarea este o exprimare extrem de personala a dedicarii noastre sincere pentru Dumnezeu”. In cartea sa, „Predicarea eficienta”, el afirma ca „predicatorii isi pot imbunatati semnificativ discursul daca isi intaresc douasprezece deprinderi specifice folosite in pregatirea predicilor” pe care le voi enumera in cele ce urmeaza:

Studiul preliminar al textului: recunoasterea si notarea relatiilor dintre diferitele idei din text.

Observarea detaliilor importante: recunoasterea si notarea semnificatiilor detaliilor din text.

Alegerea intrebarilor potrivite: punerea intrebarilor care conduc la cea mai buna cercetare in vederea interpretarii sensului dorit de autor.

Numirea ideii textuale: numirea (alegerea) dintre temele textului a acelei idei care dezvaluie sensul textului.

Raspunzand nevoilor umane: referirea, pe baza adevarurilor prezentate de text, la nevoia particulara a ascutatorului.

De la text la predica: construirea unei punti interpretative care sa aduca adevarul textului la exprimarea lui in predica.

Scrierea diviziunilor predicii: articularea diviziunilor, astfel incat sa exprime clar invataturile textului privitoare la subiectul sau.

Conceperea proiectului de predica: determinarea aranjarii materialelor predicii in vederea comunicarii celei mai eficiente.

Dezvoltarea ideilor predicii: planificarea dezvoltarii astfel ca ascultatorul sa inteleaga, sa accepte si sa poata raspunde.

Explorarea analogiilor naturale: descoperirea analogiilor naturale care ilustreaza precis si viu ideile predicii.

Descriind imagini, relatand intamplari: spunand povestiri, folosind un limbaj viu care creeaza prin cuvinte imagini ale scenelor si relatarilor biblice si contemporane.

Predicand pentru credinta: planificarea fiecarui aspect al predicii in vederea obtinerii, din partea ascultatorului, a unui raspuns al credintei.

Astfel, din cele observate din enumerarea deprinderilor lui Wayne McDill, primele trei deprinderi pregatesc predicatorul sa treaca prin studiul introductiv al textului, apoi urmatoarele trei se concentreaza asupra deprinderilor importante pentru aducerea ideii textuale la lumea contemporana a auditoriului. Cele numerotate cu sapte si noua ajuta predicatorul cu deprinderile necesare planificarii modului in care predica va fi organizata, urmand ca urmatoarele trei sa aiba de-a face cu deprinderile necesare finalizarii dezvoltarii ideilor predicii, iar ultima ocupandu-se de scopul propriu in predicare.

O alta premisa de la care pleaca McDill o reprezinta „studiul deductiv si inductiv al Bibliei”. Studiul deductiv inseamna sa fie aplicat textului ideile proprii sau ale altora pentru a le gasi suport si verificare in text, pe cand cel inductiv il reprezinta examinarea minutioasa a textului pentru descoperirea tuturor informatiilor continute asupra subiectului caruia i se adreseaza, cautand sa discearna principiul universal relevat. Deci ideile proprii sau preluate trebuie sa fie in concordanta cu mesajul original al textului, care transmis ascultatorilor sa fie receptat prin filtrul vorbitorului. Vorbitorul este cel care face diferite paralele, dar fara sa se indeparteze prea mult de text.

Felul de a fi al credinciosului modern se constituie ca o provocare pentru munca de interpretare a Bibliei. Suprinzatoare este afirmatia lui McDill care spune ca „problema in cauza, adusa aminte acum, se ascunde in subiectivitatea credinciosului, care, in mod natural interpreteaza totul – incluzanad si Biblia – in termenii imaginilor si intereselor proprii (interpretare proprie cu care unii din cate se observa nu mai sunt de acord). Fie ca isi da seama sau nu, el se lasa influentat in interpretarea sa de propria-i personalitate, iar intelesul pe care il cautam intr-un pasaj nu este intelesul oferit de gandirea proprie ci intelesul obiectiv, care este gasit in cuvintele scriitorului original”. O afirmatie destul de ortodoxa din punctul meu de vedere, care vine in contradictie totusi cu practica protestanta si neoprotestanta, care culmea, au tradus si interpretat Biblia exact in termenii imaginilor si intereselor proprii, lasandu-se influentati de propria personalitate.

In cartea „Learning to preach like Jesus”, Lewis Ralph si Lewis Gregg (Crossway Books, Illinois, 1983, p. 59) noteaza ca „predicatorul postmodern trebuie sa tina seama neaparat de dimensiunea psihologica a ascultatorilor sai, si astfel sa transmita mesajul, avand in vedere intotdeauna cele trei niveluri de dezvoltare si funtionare a creierului uman”: Complexul –R (care reprezinta un nivel de baza de dezvoltare si funtionare al creierului, care este responsabil de comportamentul instinctiv), Sistemul Limbic (care include structurile din creierul uman implicate in sentimente, motivatie si asocierea emotionala cu memoria) si cerebelul (care este nivelul cel mai dezvoltat al creierului uman si este raspunzator de gandire, memorie).

Astfel, „de fiecare data cand oamenii vin la Biserica pentru a auzi o predica – continua Lewis Ralph si Lewis Gregg – complexul –R al creierului lor funtioneaza, chiar daca se intampla la un nivel inconstient. In acest caz, oamenii vor cauta cea mai confortabila pozitie pe scaun sau in banca si uneori pot privi foarte atent spre predicator, miscand aprobator din cap, in vreme ce ei nici macar nu aud ce se spune de la amvon”. Scriitorii baptisti se refera aici la problema interactiunii dintre predicator si audienta. „Ce se poate face pentru ca oamenii sa nu isi piarda atentia sau rabdarea, astfel incat nivelul de baza al creierului lor sa nu activeze sistemul de confort, care in cele din urma ii va deconecta de la mesaj, ci dimpotriva, ascultatorii sa fie atenti si implicati in tot ceea ce se rosteste? Aceasta este o provocare pe care predicatorul postmodern nu o poate evita”.

Incercand sa raspunda la aceasta intrebare, Ralph si Gregg Lewis, afirma ca „nu vrem ca oamenii sa se simta prea confortabil pentru ca ii vom pierde, dar nu vrem in acelasi timp sa le oferim prea putin confort, pentru ca raspunsul complexului –R al lor ii va deconecta sau ii va tine acasa saptamana viitoare.

Ceea ce tine in mod special de domeniul predicarii (lasand la o parte aspecte precum lumina, caldura, oxigenul din cladirea bisericii) este cel putin cu privire la tonalitatea si cuvintele care vor fi folosite in transimiterea mesajului. Este binecunoscut faptul ca o tonalitate acuta, stridenta, folosita in mod abuziv pentru mult timp, este foarte stanjenitoare pentru ascultatori. In acelasi timp, o vorbire monotona prelungita poate plictisi foarte usor. J. A. Broadus mentioneaza, avand in vedere cuvintele folosite, ca „trebuie evitate combinatiile aspre sau dezagreabile, in afara cazului in care ele sunt necesare pentru a da energie. Cuvintele trebuie sa fie ingrijite, bine articulate, placute si transmise folosindu-se de niveluri variate ale ritmului si tonalitatii”.

Cat despre tehnicile de captare ale atentiei care folosesc limbajul verbal, sunt deosebit de eficiente si sunt la dispozitia oricarui mesager al Evangheliei. In sensul acesta, profesorul Dr. Vasile Talpos, propune urmatoarele metode de captare a atentiei ascultatorilor:

Adresarea directa: „Ascultatorii sunt o parte activa in lucrarea de predicare. Ei nu trebuie sa aiba senzatia ca asista la o prelegere, ci ca sunt implicati intr-un dialog. Predicatorul va cauta sa foloseasca intreabri retorice, sa foloseasca ilustratii, sa vorbeasca la persoana I plural si nu la singular. Audienta trebuie sa stie ca atunci, in timpul predicarii, se discuta probleme cruciale ale vietii, care sunt importante pentru fiecare persoana in parte. Pe langa acestea, se pot folosi si cuvinte si expresii ca: dumneavoastra, noi toti, fiecare in parte, voi, iubiti tineri (predicatorul uitandu-se catre tineri), dragi prieteni, etc”.

Folosirea timpului prezent: „Predica nu este un studiu biblic, desi in pregatirea ei il contine si pe acesta. Oamenii, in general, se plictisesc de expuneri care raman doar la un nivel istoric. Acestia au nevoie sa asculte predici care au subiectul si punctele principale formulate, astfel incat sa scoate in evidenta probleme cotidiene, subiecte de inters. Astfel, textul biblic trebuie adus in actualitate, predicatorul construind un pod care are un capat in timpurile biblice, iar celalalt in contemporaneitate”.

Folosirea contractului: Domnul Iisus este Cel care a folosit foarte mult aceasta metoda, asa cum putem observa si in Predica de pe munte:”Ati auzit ca s-a spus … dar Eu va spun”… Contrastele puternice lasa o impresie adanca asupra mintii si sentimentelor umane, astfel ca ele antreneaza gandirea si vointa oamenilor.

Prezentarea atipica: Oamenii sunt obisnuiti cu formule clasice de adresare, de genul „Buna ziua! Ma numesc …”, dar orice alta modalitate de prezentare iese in evidenta, atrragand intereseul celor care asculta. Chiar si modificarea formulei de salut cu arhaicul „Ziua buna!” starneste senzatia de nou, fara a deranja.

Mimica: O incruntare usoara, un zambet placut si alte trasaturi de acest gen readuc de multe ori audienta la un interes ridicat pentru ceea ce se spune.

Ruperile de ritm: Acestea pot sugera ascultatorilor ca urmeaza sa se spuna lucruri foarte interesante, deci ei trebuie sa fie atenti, pastosul predicatorilor avnd un rol foarte important in sensul acesta.

Cresterea sau scaderea volumului: De la o vorbire cu un volum puternic pana la rostierea cuvintelor in soapta, predicatorul dispune de o unealta de mare pret prentu o trasnmitere clara a mesajului sau.

Momentele de tacere: Din cand in cand, predicatorul trebuie sa faca anumite pauze in prezentarea mesajului. Acestea vor starni cu siguranta curiozitatea audientei.

Un pas extrem de importantin principalizarea unui pasaj este sa dam mesajului o concluzie puternica. „Mesajele de aproximativ doua sute de ani care inca se mai publica exceleaza prin abilitatea lor de a trage concluzii provocatoare. Si de aceasta data textul biblic insusi va sugereaza care trebuie sa fie concluzia”.

William D. Thompson, stabileste cateva principii ale interpretarii unui text biblic, principii ce se gasesc in propria sa carte, „Preaching Biblically. Exegesis and Interpretation”, pe care le voi aduce aminte in cele ce urmeaza:

Simplitate: Care este intelesul natural si evident? Punctul de plecare in interpretarea biblica ese claritatea si simplitatea pasajului.

Corespondenta: Care este legatura dintre ceea ce a spus Dumnezeu in trecut si ce spune El acum? Procesul fundamental al interpretarii implica legatura dintre lumea biblica si lumea contemporana.

Contextualitate: Ce altceva se intampla? Cunoasterea contextului sau a contextelor pasajului biblic poate spori intelesul semnificativ.

Identificare: Unde ma aflu eu si ascultatorii in acest pasaj? Sensul este modelat in functie de locul unde se plaseaza predicatorul si auditoriul in dinamica textului.

Perspectiva: Cum indica acest pasaj spre moartea si invierea lui Hristos? Biblia este un martor al lucrarii mantuitoare a lui Dumnezeu prin Iisus Hristos: viata, moartea si invierea Lui oferind cadrul interpretativ deplin fiecarui pasaj al Scripturii.

De exemplu, daca cineva ar predica din Numeri 22, „punctele sale principale ar putea fi usor o relatare istoricizata de interes trecator, fara vreo provocare contemporana”:

Balaam a cautat. Numeri 22,1-20;

Balaam s-a luptat. Numeri 22, 21-27;

Balaam a invatat. Numeri 22, 28-38;

„Acestea ar fi un mesaj destul de bun daca i-am predica lui Balaam, dar putem astepta ca poporul lui Dumnezeu sa raspunda astazi la un astfel de mesaj? In loc de acestea, sugeram ca exista in text un subiect relevant pentru Balaam si pentru noi astazi – problema de a cunoaste si de a face voia lui Dumnezeu. Exista trei „cai” – cuvantul cheie aici – in care putem cunoaste si face voia lui Dumnezeu”:

Pastrand credinta. Numeri 22, 1-7; Predicatorul trebuie sa atraga atentie cu privire la teologia informativa din Geneza 12,3 si la relatia dintre Moab si Madian cu Avraam;

Ascultarea Cuvantului lui Dumnezeu. Numeri 22, 8-22;

Observarea obstacolelor. Numeri 22, 23-35.

In cele ce urmeaza voi oferi un exemplu de analiza pe text in care li se explica credinciosilor baptisti din punct de vedere contextual, interpretativ si teologic, alegand una dintre Fericiri, asa cum o traduc si o interpreteaza ei: „Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor rai … 1. Ce inseamna „ferice” in ebraica? 2. Cum este inteles din punct de vedere figurativ cuvantul „se duce”? 3. Ce inseamna „sfat” ca si cuvant figurativ? 4. Cine sunt „cei rai”? 5. Cum au fost intelese aceste cuvinte figurative in timpul cand textul fusese scris? 6. In ce sens este el fericit? 7. Exista o fericire inerenta datorita faptului ca refuza sa strea la sfatul celor rai?), nu se opreste pe calea celor pacatosi … 8. Ce inseamna „se opreste” si „calea” in acest context? 9. Cu ce se difera termenul „pacatos” de „cei rai” care este folosit mai sus? 10. Cuvantul „se opreste” are vreao inseamnatate speciala din punct de vedere teologic?), si nici nu se asaza pe scaunul celor batjocoritori 11. Aceasta separare intreita de lume ne prezinta categorii principale? 12. Ce inseamna metaforele „se asaza” si „stau”? 13. Cine sunt „batjocoritorii”? Cu ce se deosebesc ei de „cei rai” si de „pacatosi”? 14. Este oare vreo progresie in „se duce”, „se opreste” si „se asaza”?). Vedem ca textul scripturistic este analizat cuvant cu cuvant si explicat, astfel incat, la finalul acestei analize sa poata fi construit un mesaj pe intelesul ascultatorilor, mesaj ce explicat in acest fel se intipareste in mintea lor si este receptat de majoritatea in proportii foarte mari.

Tinand cont de aceste directive, ca exemplu de principalizare a unui text narativ biblic, din Neemia de aceasta data, o serie de mesaje despre urmatoarele teme vor cuprinde invataturile pe care autorul cartii a dorit sa le transmita:

Prioritatea rugaciunii in orice actiune a vietii. Neemia 1.

Importanta de a propune scopuri. Neemia 2.

Principiile conducerii de succes. Neemia 3.

Modul de a intampina opozitia fata de lucrarea lui Dumnezeu. Neemia 4-6.

Importanta de a invata din istorie. Neemia 9.

Necesitatea pastrarii castigurilor dobandite in lucrarea lui Dumnezeu. Neemia 10-13.

Ulterior, se extrag din aceasta schita punctele principale care urmeaza a fi scoase in evidenta cu precadere, prin care se face o paralela cu Neemia si liderii sectari care, spun ei, au o mare lucrare de facut, Dumnezeu Insusi ii intarindu-i in aceasta lucrare in lupta cu vrajmasii, iar predica finala sa contina idei, afirmatii si texte prin care ei sa evidentieze:

Un sens al directiei dat de Dumnezeu. Neemia 6, 1-4.

Un spirit al determinarii dat de Dumnezeu. Neemia 6, 5-9.

O putere de discernamant data de Dumnezeu. Neemia 6, 10-14.

O demonstrare a aprobarii data de Dumnezeu. Neemia 6, 15-19.

Toate acestea sunt in legatura cu schita originala expusa anterior, radacina mesajelor fiind pasajele biblice mentionate odata cu fiecare idee.

Se pot gasi in literatura baptista romana, carti de predici sau schite de predici, una dintre acestea apartinandu-i lui Ionel Tutac, care in cartea „Fantanile Inspiratiei” asterne pe pagina „555 de ilustratii pentru predica” asa cum le numeste el. Aceste ilustratii pentru predica nu sunt nimic altceva decat dezvoltarea foarte pe scurt a unui subiect ce contine un titlu si doua trei fraze pentru fiecare de unde ulterior sa se inceapa o predica plecand de la o intamplare sau povestioara.

In continuare voi asterne pe pagina doua exemple din aceste „ilustratii de predica”:

Titlu: „Liniste! Domnul vorbeste.”. Dezvoltare: „Cu multi ani in urma un cutremur a zguduit orasul Charlesten din Carolina de Sud. Tocmai atunci un predicator isi incepuse predica. Dintr-o data s-a facut o liniste puternica. Ridicandu-si ochii de pe schita predicii, pastorul a spus: Dumnezeu vorbeste acum. Este timpul ca noi sa facem liniste. In mijlocul lumii acesteia, binecuvantati sunt cei care sunt suficienti de aproape de El si care pot sa spuna oricand: Vorbeste Doamne, caci robul tau asculta”. Aceasta intamplare nu este altceva decat premisa predicii ce urmeaza a fi spusa, sau intriga care stabileste puntea intre introducerea mentionata aici si restul predicii.

Titlu: „Pierderea iertarii”. Dezvoltare: „Un om, pe nume Samuel Holmes, ajuns in inchisoare sub acuzatie de crima, a primit intr-o zi vizita unui fost coleg de scoala, Lucien Young. Pentru ca Young salvase vietile multora in diferite ocazii, guvernatorul a acceptat semnarea actului de gratiere pentru Holmes. Cu documentul in buzunar Young a mers la inchisoare, insa inainte de a-i spune lui Holmes de gratiere l-a intreabat: Sam, daca tu ai fi iertat de pedeapsa, care ar fi primul lucru pe care l-ai face? Condamnatul a raspuns repede: As merge si l-as ucide pe judecator si pe cel ce a depus marturie impotriva mea. Young nu a mai spus nimic, a plecat de la inchisoare si a rupt actul de gratieire al fostului sau prieten. Holmes si-a pierdut gratierea pentru ca atunci cand a fost iertat n-a fost dispus sa ierte si el”. Apoi, predicatorul face o paralela intre textul respectiv si contextul in care fiecare persoana se poate regasi la un moment dat, scotand si analizand ideile morale ce reies din povestioara.

Nu putem trece cu vederea faptul ca aceste pilde, povesti, intamplari etc. au in mijlocul lor personaje cu nume americane. Nume ce la o prima analiza nu inseamna nimic, si nu le ofera nimeni nicio atentie, dar care contribuie chiar si intr-o masura infima la miscorarea constiintei nationale a ascultatorului. La fel cum se incearca si cu manuale elevilor cand povestile acestora nu le mai au ca si personale pe Ion, Vasile si Gheorghe ci John, Samuel, Bill etc. astfel incat fiecare sa aiba o viziune generale si universalista a ceea ce inseamna neam, obiceiuri, indentitate nationala etc. Promotorii fiind americani, este normal ca dezvoltarea si aprofundarea cunostintelor religioase si nu numai sa urmeze acest sens, dar nu cred ca romanii au nevoie sa imprumute astfel de sabloane, fie ele chiar si niste nume, caci ulterior se face o trecere fina la tot ceea ce inseamna traditie, neam si tara.

Dupa cum am vazut, teologii baptisti fac referire aici la predicarea narativa, care este deosebit de eficienta deoarece aproape toti oamenii indragesc povestirile. Copiii cresc intr-o lume a povestilor si chiar oamenii maturi sunt fascinati de acestea, iar Domnul Iisus Hristos a predicat de asemenea intr-un mod narativ. O resursa foarte buna cu privire la acest mod de predicare o reprezinta si cartea lui Jay Adams, „Pulpit Speech” (Grand Rapids, Baker Book House, Michigan, 1981, p. 21) unde precizeaza faptul ca pentru a predica narativ este nevoie ca vestitorul sa dezvolte un plan de baza:

Background-ul sau contextul care reprezinta materialul introductiv necesar pentru intelegerea a ceea ce urmeaza, cum vedem si in Pilda Vamesului si a fariseului (Luca 18): „Doi oameni au mers la Templu ca sa se roage. Unul era fariseu, iar altul era vames”.

Intriga sau complicarea situatiei care aduce o nota de curiozitate, intampkandu-se de obicei ceva neasteptat. In pilda amintita mai sus, intriga apare atunci cand fariseul a inceput „sa se roage”.

Suspansul care creste pe masura ce se dezvolta povestirea si devine tot mai mare daca in povestire se adauga probleme noi. In exemplul amintit, fariseul incepe sa se laude cu religiozitatea sa si pana la urma asta e tot ce face si nu se toada cu adevarat. Apare apoi contrastul cu vamesul care nu indraznea nici macar sa-si ridice capul spre cer. Un asemenea contrast intr-o singura propozitie creste suspansul foarte mult.

Climaxul sau punctul culminant este momentul in care ascultatorul asteapta cu adevarat raspunsul la problema. Intreabrea din mintea lui este acum: Care este scopul acestei naratiuni? Ce trebuie sa invat eu de aici? Fiecare intrebare care a fost ridicata in desfasurarea actiunii trebuie sa primeasca un raspuns in momentul punctului culminant.

Incheierea care se intrepatrunde de multe ori cu punctul culminant, predicatorul lasand ca povestea sa vorbeasca pentru ea insasi.

De asemenea se aminteste in stilul predicarii si de repetie:„Nu numai ca Iisus Hristos s-a nascut pe planeta noastra, El a si murit pentru noi, nu numai ca a murit pentru noi, El a si inviat dintre cei morti triumfator, nu numai ca a inviat triumfator, El S-a inaltat la ceruri si mijloceste de-a dreapta Tatalui pentru noi”.

Atunci cand aducem aminte de predicatori baptisti celebri, unul dintre ei este Charles Haddon Spugeon, numit de catre baptisti „printul predicatorilor”, „datorita pasiunii sale pentru predicare si a modului in care , afirma baptistii, Dumnezeu a binecuvantat cu rezultate lucrarea lui”. Cert este ca talentul lui Spurgeon a fost recunoascut si in afara sferei Bisericii ca o contributie la dezvoltarea oratoriei in limba engleza.

David Coffey, presedintele al Aliantei Mondiale Baptiste, face cunoscut faptul ca mii de londonezi se ingramadeau sa il asculte pe Spurgeon inca de cand avea 22 de ani si timp de 60 de ani predicile sale au fost publicate saptamanal, fiind traduse inclusiv in araba, bengali si chineza, peste 50 de milioane de copii fiind vandute, avand o influenta globala inaintea erei internetului.

La nici 17 ani, in 1850, Charles Haddon Spugeon exclama:„O, Dumnezeule maret si nepatruns, care imi cunosti inima, si care imi cercetezi caile; cu o umila dependenta de sprijinul Duhului Tau Sfant, ma incredintez Tie ca o jertfa placuta, ma reintorc la Tine sa fiu al Tau. Voi fi pentru totdeauna, fara rezerva, in mod continuu, al Tau. Cat sunt pe pamant Te voi sluji pe Tine; si fie ca intotdeauna sa ma bucur de Tine si sa Te laud pe Tine! Amin”.

Aproape de finalul slujirii lui in Waterbeach, el scria urmatoarele: „Am aici o buna sfera de lucru, dar vreau sa fac mai mult, daca este posibil. Campul este mare, iar lucratorii trebuie sa munceasca cu toata puterea lor. Adesea mi-as fi dorit sa fiu in China, India sau Africa sa predic, sa predic, sa predic toata ziua. Ar fi placut sa mor predicand. Dar vreau mai mult din Duhul Sfant; nu simt destul – nici pe jumatate – din energia Lui divina. „Vino, Duh Sfant, vino!”.

Se poate observa cum efectiv toata atentia si toata suflarea de viata a lui Spurgeon se indrepta spre predica, intr-un mod chiar exagerat as putea spune, afirmatie ce o sprijin chiar pe aceste ultime cuvinte ale sale care personal, imi par duse la extrem. Nu este vorba de critica, ci de faptul ca viata religioasa baptista are subtire din punct de vedere cultic, predica fiind principala functie, ori noi, ortodocsi in cultul nostru avem trei functii (functia sfintitoare care la baptisti si toti ceilalti lipseste cu desavarsire, funtia latreutica si cea didactica) nu doar una care se completeaza una pe cealalta baza fiind Sfanta Liturghie si Sfintele Taine, iar scopul ramane participarea credinciosilor la viata bisericii si punerea vietii in legatura cu aceasta prin intermediul harului divin dobandit prin Sfintele Taine si prin unirea cu Hristos prin impartasirea cu Trupul si Sangele Lui.

Unul dintre predicatorii marcanti ai cultului baptist dezvoltat in Romania este pastorul Ioan Bunaciu, nascut pe data de 7 ianuarie 1925, in comuna Grurba, judetul Arad, an in care parintii lui au imbratisat baptismul, urmand ca in anul 1950 sa intre in lucrarea pastorala in Biserica Baptista din Lugoj, cea mai mare biserica din judetul Timis. In 1955 si-a inceput activitatea academica, fiind cooptat in corpul profesoral al Seminarului Teologic Baptist din Bucuresti. In 1974, pastorul Ioan Bunaciu obtine titulu de doctor in teologie prin sustinerea tezei de doctorat intitulate „Propovaduirea in Bisericile Baptiste”. A avut diferite publicatii, la Editura Cultului Crestin Baptsit din Romania (Lucrarea Duhului Sfant – 1975, Curs de Teologie Sistematica – 1976, Explicarea Evangheliilor – 1980), precum si la Editura Universitatii Bucuresti (Istoria baptistilor -1993, coautor diind Dr. Otniel Bunaciu, fiul dansului, Bisericile baptsite din Romania intre 1944-1990 – 2002). A mai publicat peste 50 de articole teologice in revistle Cultului Baptist din Romania: Crestinul Azi, Farul Crestin si Harul.

Cei care indeplinesc functii de conducere sau principale in campul muncii sunt pregatiti in asa fel in sa contribuie cat pot de mult la convertirea cat mai multor persoane. Daca ne intrebam de exemplu ce poate predica un medic? Un exemplu de raspuns il gasim aici:„Ca medic am vazut multe cangrene in special la tineri care nu au crezut in Dumnezeu. Eu am redat sanatatea celor bolnavi, mai ales dupa ce acestia au inceput sa frecventeze adunarea noastra. Ei s-au vindecat datorita rugaciunilor…Eu imi mentin credinta ca fara pocainta nu se poate vindeca nimic”. De asemenea, un inginer care are in subordinea lui multi subalterni care sunt receptivi la mesajele superiorilor lor asa cum este cazul unui inginer de exemplu:„Sa nu asteptam pana vom cadea in nenorociri, ca atunci degeaba mai chemam ajutorul lui Dumnezeu, ci sa-i cerem ajutorul din timp, nu cand ramanem fara maini, fara picioare…”.

Considerente ortodoxe

Se stie ca pentru baptisti, numai persoanele capabile sa faca marturisirea de credinta sunt acceptate la Botez, care dealtfel, nu are nicio valoare sacramental-soteriologica, ci se reduce doar la semnul mortii si al invierii lui Hristos. Cel botezat la varsta adulta, chiar spre 30 de ani, luand ca model Botezul Mantuitorului in Iordan, primeste harul nu in urma Botezului sau, de altfel desfasurat solemn, impresionant din ratiuni prozelitiste. Botezul baptist nu are valoare in plan spiritual, nu aduce iertarea pacatelor. Iertarea pacatelor este data de convertire, act subiectiv, personal, care premerge actul baptismal, prin care se primeste ”Botezul interior cu Duhul Sfant”.

Convertirea este mantuitoare, convertirea sterge pacatele in acceptiunea baptista si de aceea scufundarea in apa este aproape inutila, fiind redusa doar la dimensiunea unei declaratii personale de apartenenta la comunitatea baptista.

Practic, mantuirea pe care o implineste Dumnezeu prin harul Sfantului Duh primit initial in Taina Botezului devine automantuire, si ramane la dimensiunea umanului doctrina total opusa si contrara invataturii Bisericii.

Noua comunitate care face parte din Biserica Universala considerata de catre ei ”Societatea credinciosilor in Domnul nostru Iisus Hristos” este de fapt o rupere de Biserica, un factor de contestare si de disolutie a Bisericii, fiind o cumunitate exclusiv a credinciosilor renascuti in mod personal.

Se poate afica ca dezvoltarea si structurarea noii comunitati, ce imita Biserica traditionala, este consecinta unui act subiectiv uman, generat de emotionalitate, necesitati financiare, sminteli, judecati eronate si nu consecinta unui act divin intemeietor, respectiv jertfa, moartea si Invierea lui Hristos.

Aici este marea lor greseala, ca nu stiu ce este sufletul unui neam. In viata unui neam, pot sa fi „multe si deosebite intocmiri si lucrari, dar neamul pastreaza pe acelea despre care s-a convins ca sunt bune si folositoare”. A incerca sa desfiintezi colindele de exemplu inseamna sa-ti ridici in cap milioane si milioane de romani, care le-au mostenit de la stramosi. Avem insusiri, avem valori, care trebuie sa ramana.

Intreg poporul roman intre care si cei ce apartin cultelor neoprotestante si numai trebuie sa stie ca sfinte au fost si sunt suferintele stramosilor nostri, inchinatori ai Sfintei Cruci, precum tot la fel de sfinte au fost si suferintele preotilor care au infundat temnitele din pricina credintei lor. Vrednici de lauda au fost preotii romani care erau spionati pana si atunci cand mergeau sa impartaseasca pe cei bolnavi de moarte. Si astazi fiecare crestin nu trebuie sa treaca cu vederea acest lucru si sa se arate nepasator ci sa lupte alaturi de Biserica pentru pastrarea identitatii nationale si religioase.

Penticostalii

Cei mai multi neoprotestanti, printre care si penticostalii, nu neaga importanta faptelor bune, dar ei afirma ca acestea sunt doar o consecinta a primirii mantuirii. In concluzie, cel care a crezut si a fost mantuit, produce in mod natural fapte bune. Astfel, unii dintre ei au ajuns ca spuna ca omul nu trebuie sa se straduiasca deloc pentru a face fapte bune, pentru ca Duhul Sfant le produce automat in el, iar orice straduinta in acest sens este chiar daunatoare, pentru ca nu da loc manifestarii Duhului Sfant. Multi au fost sedusi de aceasta invatatura, dar au ramas complet dezamagiti cand nu au descoperit nicio lucrare a Duhului Sfant in ei, separata de propriile lor fapte.

Daca penticostalii ar fi cu adevarat misionarii crestinatatii, ar trebui sa-i vedem predicand Evanghelia la neamurile pagane. Insa acestia prefera sa-si racoleze adeptii din randurile ortodocsilor si nu numai, scopul urmarit nefiind altul decat cresterea numarului membrilor comunitatii.

Repere generale/ particularitati

Numele de penticostali vine de la cuvantul „pentecosta” – cincizecime, sustinand ca ei au „botezul cu Duh Sfant si cu foc” pe care l-au primit Apostolii la Cincizecimea Pogorarii Duhului Sfant. Sunt numiti si „tremuratori” din cauza tremuraturilor pe care le manifesta sub asa numita influenta a Duhului Sfant pogorat asupra lor si „spiriti” fiindca pretind a avea pe Sf. Spirit (Duh), in darul vorbirii in limbi.

Tinad cont ca spre sfarsitul secolului al XIX-lea, America era obisnuita si plictisita am putea spune de repetatele „treziri religioase” care, de obicei, tineau atat timp cat predicatorul apocaliptic se afla in oras, masele asteptau ceva diferit, ceva nou care nu a intarziat sa apara sub lozinca „Dumnezeu face o lucrare noua”. Una dintre miscarile de trezire religioasa din Statele Unite, a fost asa numita „Ploaie Tarzie” condusa de A. J. Tomlinson, initial un simplu distribuitor de carti al American Bible Society. Existau, de astfel, mai multi predicatori care invatau reinnoirea trairii relgioase prin „umplerea cu Duhul Sfant”. Suportul pentru aceasta propovaduire consta in relatarea privind pogorarea Duhului Sfant la Cincizecime, descrisa in capitolul II din Faptele Apostolilor.

Acesti predicatori afirmau ca acea pogorare, insotita de „vorbirea in alte limbi”, este posibila si in zilele noastre pentru fiecare credincios in parte. Pe langa Tomlinson, un alt promotor al noilor idei a fost Charles Parham. Acestia „creau prin predicile lor o conditionare psihologica si o infierbantare a sangelui care, in cele din urma, degenera in glosolalie mincinoasa, practic o bolborosire neinteligibila, o vorbire necontrolata intr-o stare de transa”. Ceea ce ridica semne de intrebare este faptul ca penticostalii nu pot demonstra asemenea „daruri ale Duhului”. Bolborosirile lor sunt intelese doar in „traducerea” proorocilor proprii, deci practic nu pot fi verificare si certificate de catre nimeni.

Daca ipotetic vorbind am merge pe firul doctrinei penticostale, automat apare o intrebare. De ce a hotarat Dumnezeu sa ofere aceasta harisma a vorbirii tocmai acum in secolul al XIX-lea, si nu s-a pastrat continuu inca de la inceputurile crestinismului? Si apoi, oare cei ce il primesc pe Duhul Sfant in ei ar trebui sa aibe astfel de comportamente „socante”?

„Noua glosolalie” penticostala a fost confundata cu pogorarea Duhului Sfant la Cincizeci si s-a afirmat ca evenimentul descris in Biblie poate avea loc oricand, daca credinciosul se roaga fierbinte lui Dumnezeu.

Predicatorul baptist Charles Parham propovaduia ca, in 1901, Duhul Sfant ar fi coborat din cer asupra a 13 persoane care au capatat daruri biblice. Primul care a vorbit in limbi a fost pastorul W. J. Seymour (din Los Angeles).

Primul invatator al acestei secte in Romania a fost Pavel Budeanu, un romand din S.U.A., dar conducatorul efectiv a fost Ioan Bododea, fost predicator baptist. Acesti primi predicatori au tiparit si cateva reviste: Glasul adevarului, Stiinta Sfintilor, Harta Bisericilor lui Dumnezeu.

Secta isi face aparitia in Romania fiind sustinuta si propagata chiar printr-o revista in limba romana, „Vestitorul Evangheliei”, redactata in orasul Akron – Ohio, de Pavel Budeanu, romana de origine din judetul Arad, reeditata apoi in Arad. Pavel Budeanu a tradus in romaneste marturisirea de credinta a acestora intitulata:”Declaratia fundamentului adevarat al Bisericii lui Dumnezeu”.

In 1936, penticostalii au prezentat Ministerului Culturii o ”expunere de credinta”, in 51 de articole, dupa care au revizuit-o si au tiparit-o in 1947 la Arad, sub titlul “Scurta expunere a principiilor de credinta a Bisericii Apostolice Penticostale din Romania”.

Ideile fundamentale ale penticostalismului nu se difera de cele ale baptstilor, nota distinctiva refedindu-se la „botezul cu Duhul Sfant” dovedit prin „glosolalie” sau „vorbirea in limbi”. Ca nota individuala, penticostalii practica „ungerea cu untdelemn” pentru vindecarea de boli si au o pasiune pentru minuni si vindecari miraculoase, acesea fiind atribuite in mod eronat Duhului Sfant.

Strategia penticostala. Organizare

Centrul cultului penticostal il formeaza predica, la care se adauga cantarile religioase sau profetiile sau vorbirea in limbi. Slujbele duhovnicesti sunt efectuate de predicatori, prooroci si presbiteri, alesi de comunitate si sfintiti prin punerea mainilor. Caracterul acestei sfintiri este permanent. Sunt tributari ai preotiei universale si exclud preotia harica, dar isi sfintesc personalul de cult prin punerea mainilor, sfintire ce are un caracter permanent, inteleasa fiind ca o chemare la propovaduirea crestina. Ce caracter are aceasta sfintire permanenta? Nu primeste fiecare aderent la convertire si la botezul cu Duhul Sfant aceasta sfintire permanenta? De ce mai este nevoie si de „actul liturgic” in sine al punerii mainilor?

Botezul intru Duhul Sfant, precum spune pastorul penticostal George R. Stotts, „este o experienta ce urmeaza convertirii. Pentru un penticostal, este o experienta prin care o persoana, stapanita de Duhul Sfant, vorbeste intr-o limba pe care n-a invatat-o niciodata. Prin Duhul ce salasluieste in el, primeste puterea de a depune marturie si pavaza necesara pentru a sluji cauzei lui Hristos”.

Pe langa Botezul intru Duhul Sfant, pentiocostalii cred in existenta unui anumit numar de daruri spirituale privind viata Bisericii: de exemplu, darul tamaduirii, darul profetiei, darul limbilor, darul talmacirii limbilor (cuvintele rostite in limbi nu sunt traduse decat daca o persoana din adunare a primit puterea de a le interpreta ).

Fara o doctrina teologica articulate si consistenta, penticostalismul ramane la dimensiunea unei simple experiente religioase, uneori irationale si nearticulate lingvistic, redusa la anumite gesturi si cuvinte incoerente, fara logica. De multe ori suspinele, gemetele, strigatele nearticulate sunt modelul spiritual suprem, un model care nu ilustreaza sub nicio forma linistea si implinirea sufleteasca pe care ar trebui sa o dobandeasca credinciosii prin unirea cu Dumnezeu si impartasirea cu harul Sau.

In prezent, prozelitismul penticostal se manifesta camuflat in spatele unor asociatii sau fundatii crestine, care ademenesc sufletele slabe si nestiutoare cu medicamente gratuite, ajutoare materiale, cursuri de limbi straine, diplome de teologie protestanta, burse si locuri de munca in strainatate, etc.

Vorbirea in limbi a penticostalilor contine cuvinte straine si stranii in acelasi timp, care nu alcatuiesc o vorbire coerenta si precisa. Oare in felul acesta vorbeau Apostolii in ziua Cincizecimi? Sa vedem ce ilustreaza textul cu pricina din cartea Faptele Apostolilor:

„Si, iscandu-se vuietul acela, s-a adunat multimea si s-a tulburat, caci fiecare ii auzea pe ei vorbind in limba sa” (Fapte 2,6). Ceea ce era cu adevarat special, era tocmai faptul ca toti auzeau cuvantul rostit o singura data insa il intelegeau fiecare dupa limba sa:”Si erau uimiti si toti se minunau zicand: Iata, nu sunt acestia care vorbesc toti galileeni? Si cum auzim noi fiecare limba noastra in care ne-am nascut”? (Fapte 2, 7-8). Ajunsi in aceasta faza a analizei, ne punem automat intrebarea: De ce penticostalii romani vorbesc numai cuvinte neintelese celorlalti penticostali romani, astfel incat sa poata fi intelesi doar prin talmacitor? Nu cumva scopul este stimularea emotionala, impresionarea si inselarea auditorilor?

Istoria si Traditia Bisericii ne fac cunoscut faptul ca „vorbirea in limbi” a fost primul dar care a incetat dupa perioada apostiloca. De ce oare? Scopul a fost propovaduirea cuvantului lui Dumnezeu astfel incat fiecare sa-L cunoasca pe Hristos si credinta crestina. Dupa ce apostolii au increstinat neamurile, fiecare popor isi marturisea mai departe credinta in propria limba. De asemenea, si celelalte daruri precum tamaduirile si invierile din morti au inceput sa slabeasca, nu prentu ca incetase sa lucreze Duhul Sfant, ci nu mai era nevoie de semne. Deci aceste daruri sau harisme au fost lasate de Dumnezeu la inceputurile crestinismului din necesitate, iar odata ce cuvantul lui Dumnezeu a fost raspandit si Hristos a fost primit in inimile credinciosilor, necesitatea acestor harisme a incetat si fiecare isi putea marturisi mai departe credinta propriului popor.

Sa analizam putin cateva diferente de traducere dintre Biblia Ortodoxa si cea a lui Cornilescu, biblia de referinta a gruparilor neoprotestante, care contine numeroase greseli prin care acestia isi justifica doctrina:

Traducerea cuvintelor Sf. Ap. Pavel cu privire la mantuire: in traducerea ortodoxa gasim „crestinii se mantuiesc” in timp se traducerea lui Cornilescu scrie „cestinii sunt mantuiti” – in spiritul invataturii protestante, care spune ca mantuirea este incheiata, avand o data calendaristica precisa in viata credinciosului care este sigura.

La Evrei 7,24, in Biblia Ortodoxa se poate citi:” Dar Iisus are o preotie netrecatoare prin aceea ca El ramane in veac” pe cand traducerea din Cornilescu scrie : Dar El, fiindca ramane in veac, are o preotie, care nu poate trece de la unul la altul”.

Textul ortodox:„ rusinati cei care se inchia chipurilor cioplite”; iar la Cornilescu „ rusinati cei care se inchina icoanei”. In Apocalipsa, „chipul fiarei” devine pentru Cornilescu „icoana fiarei”.

In Bilbia ortodoxa, Iisus este mentionat ca si „ultimul Adam”, conform I Cor. 15,45, pe cand traducerea lui Cornilescu il mentioneaza ca fiind „al doilea Adam”.

Se poate observa cum textele sunt schimbate in asa fel incat sa justifice doctrina neoprotesanta, constituind o baza adusa drept dovada celor mai putin documentati prin activitatile lor prozelitiste.

Cel mai reprezentativ personaj al penticostalismului American este Oral Roberts, care a creat o organizatie de evanghelizare si cel mai mare colegiu penticostal, in 1965, ”Oral Roberts University” (Oklahoma).

Cultul penticostal este foarte simplu, lipsit de ceremonii si se evidentiaza printr-un caracter absolut spontan. Exista rugaciunea libera a fiecarui credincios, apoi predica cu puterea Duhului. „Harfa Bisericilor lui Dumnezeu” este principala colectie de cantari religioase ale cultului, cantari acompaniate de instrumente muzicale.

Premisele discursului penticostal. Predica in cadrul cultului divin si in activitatile prozelitiste

Predica si mesajul penticostalilor este legata in totalitate de ideea ca Duhul Sfant este Cel care se pogoara asupra celui ce vorbeste si il inspira. Teologii penticostali sunt total convinsi de calauzirea Duhului Sfant in predicile lor, arogandu-si calitati profetice. „Cand Duhul Sfant calauzeste, mesajul este taietor si puternic. Chiar daca Duhul Sfant lumineaza si incalzeste inima in timpul studiului si in odita rugaciunii, lucrarea Duhului se vede cel mai bine in predicarea efectiva”.

Astfel, teologul penticostal Ray Hughes afirma despre aceasta ca „exista o putere divina, launtrica, esentiala in insasi predicare. Aceasta putere este de origine supranaturala. Ea este prezenta cu sau fara factorul uman, cu sau fara popularitate, cu sau fara tehnici atractive, cu sau fara acceptare sau aclamare publica. Adevaraa putere a predicarii nu se afla in om, nici nu serveste ca lauda personala. Aceasta nu inseamna ca talentul omului nu are valoare in viata lucratorului. Aceasta nu inseamna ca pregatirea, educatia si multe caracteristici individuale evidente nu vor contribui la succesul a ceea ce Biserica incearca sa faca: ci, pur si simplu, inseamna ca in afara de elementul uman, de pregatire si educatie, in ciuda puterii sau slabiciunii intrumentului, predicarea adevarata are putere in sine. Trei elemente se combina pentru a produce puterea predicarii: Cuvantul, Duhul Sfant si interactiunea dintre amvon si sala”. Pot spune ca sunt in parte de acord cu aceasta afirmatie atat timp cat ceea ce se predica este corect si atat timp cat este exclusa in totalitate asa numita „bolborosire”, caci puterea divina, launtrica si esentiala asa cum o numeste Ray Hughes vine atunci cand predici ceea ce trebuie si cum trebuie. Profetismul penticostal nu are nimic de-a face cu inspiratia divina si predicarea in sine despre care vorbeste el in aceasta afirmatie nu are nicio putere in sine daca este folosita spre a-l marturisi si a-l face cunoscut pe Dumnezeu corect dupa predaniile primite si nu din considerente prozelitiste.

„De ce uneori citim un pasaj din Scriptura si nu intelegem nimic? – spune Hughes – Iar, cand citim din nou aceleasi versete, cuvintele par sa sara din pagina. Duhul este Cel care schimba lucrurile. Cand un om se retrage in studiu si deschide pretioasa Biblie, inainte de a citi un pasaj sau de a-si nota ceva, ar trebui sa-si pune sufletul si inima in acord cu Duhul Sfant. Duhul Sfant aduce lumina si pricepere si tot Duhul Sfant este Acela care il ajuta pe om sa imparta corect Cuvantul lui Dumnezeu”. Duhul Sfant aduce lumina si pricepere nu atunci cand ne angrenam noi intr-o predicare proprie, nu atunci cand explicam noi lucrurile asa cum credem sau cum le vedem noi prin propriul filtru al mintii si pretindem apoi ca am fost luminati de Duhul Sfant ci cand in prealabil, impreuna cu punerea sufleteului si a inimii in acord cu Duhul Sfant care se realizeaza prin rugaciune si mai ales prin participarea la Sfanta Liturghie si impartasirea cu dumnezeiestile Taine ale lui Hristos, alaturi de cercetarea studiilor Sfintilor Parinti despre care avem certitudinea ca l-au avut pe Dumnezeu cu adevarat in inimle si in cugetele lor. Nerecunoscand doctrina sfintilor, neavand Liturghie si Taine, nu vad cum penticostalul isi pune inima si mintea in acord cu Duhul Sfant, atat timp cat lipseste dimensiunea harica de care ei sunt separati.

„In primul rand, spune acelasi Hughes, predicatorii au nevoie de intelepciunea Duhului pentru a sti cum sa aleaga pasajul cel mai potrivit din Scriptura. In timp ce unii se liminteaza la motto-ul „a vana un text” sau se leaga de o fraza cu talc undeva, cel care predica cu putere este cel care mai intai cauta intelepciunea Duhului in alegerea textului, iar apoi in interpretarea si aplicarea corespunzatoare a textului pentru ascultatorii sai. Orice predicator care nu-si selectreaza temele sub indrumarea Duhului Sfant, nu este vrednic de numele de predicator. Aici este punctul in care multi predicatori sinceri au cel mai mult de luptat – sa stie ce sa predice si cand. Daca Dumnezeu ti-a dat un mesaj si ti-l aplici mai intai tie, atunci acel mesaj nu poate sa nu fie eficient”. Ma intreb ce inseamna a-ti selecta temele sub indrumarea Duhul Sfant. Si vedem ca unii gresesc caci nu stiu ce sa predice si cand. Pai daca Duhul Sfant ii indruma de ce gresesc, de ce nu stiu ce si cand sa predice, de ce aleg textele gresit?

Ernest Pettry spune ca „predicarea reprezinta un mijloc major, ales de Dumnezeu si folosit in Biserica primara pentru a comunica vestea cea buna oamenilor. Desi predicarea s-a schimbat de-a lungul secolelor, ea pastreaza, intr-un grad mai mic sau mai mare, elementele originale ale proclamarii, evanghelizarii si intrunirii, pe care le-a avut in vremurile Noului Testament”.

Intr-un curs de pastorala penticostal al Dr. Ioan Ceuta, i se specifica pastorului ca in exercitarea lucrarii sale de predicare trebuie sa pastreze dreptarul invataturilor sanatoase: „Nu trebuie sa predici si sa predai ideile sau parerile tale proprii, nici ideile noi ale teologiei. Nu trebuie sa mai adaugi nimic Cuvantului lui Dumnezeu nici sa nu scoti nimic din el. Trebuie sa iei invataturile Cuvantului lui Dumnezeu in toata profunzimea lor, sa le predici si sa inveti pe altii din ele”. Daca un predicator nu trebuie sa faca astfel de lucruri, atunci de ce partizanii partizanii acestor secte au schimbat doctrina si au introduc intentionat traduceri gresite si au pretins sau au atribuit parerile proprii ca apartinand lui Dumnezeu? Ideea in sine de pastrare a dreptarului invataturilor senatoase este adevarat si corecta, dar fiecare o priveste subiectiv. Este normal sa considere invataturile lor drepte si sanatoase, dar inaintea acestor pastori care nu predica si predau ideile lor proprii au fost altii care chiar ar predicat si au redat ideile lor proprii pretinzand ca au fost luminati de Duhul Sfant.

Dr. Ioan Ceuta subliniaza faptul ca trebuie facuta o deosebire intre o conversatie obisnuita si predica. „Viata si conversatia fiecarei persoane trebuie sa se concentreze asupra persoanei lui Iisus Hristos. Oricand si in orice situatie, tema conversatiei trebuie sa fie Iisus, si El crucificat: trebuie sa vorbesti despre aceasta: acasa in propovaduire, la serviciu in predare, la joaca, in discutii, la masa, in impartasiri. Singura modalitate prin care marturisirea de zi cu zi si predica pot fi proclamate cu putere este prin intermediul Duhului Sfant si a puterii Sale”. Nu sunt de acord cu afirmatia teologului penticostal, pentru ca cele urmarite in acest demers sunt din ratiuni prozelitiste. Marturisirea lui Hristos nu se face printr-o conversatie care de multe ori poate parea fortata celorlalti si printr-o teorie ce risca mai degraba sa devina plictisitoare decat interesanta. Marturisirea lui Hristos se face in primul rand prin punerea vietii in acord cu mesajul biblic, prin echilibrul de care da dovada o persoana in viata sa, prin iubirea si atasamentul fata de semeni si nu prin cuvinte care sa scoata in evidenta ca unul este bun si ceilalti sunt stricati si daca nu sunt ascultate cuvintele in cauza toti ceilalti sunt sortiti esecului si pierzaniei. Cred ca este vorba aici de unul dintre principiile sectare si anume acel elitism prin care toti ceilalti din afara sectei sunt inferiori si pierduti.

In cele ce urmeaza voi prezenta pe scurt un exemplu schitat de predica penticostala ce are ca tema principala „Mantuirea adevarata”, alcatuita de predicatorul Ted Gray:

Titlu: Mantuirea adevarata. Text biblic: Fapte 4,12.

Scop: Sa arate ca mantuirea adevarata poate fi gasita doar in si prin Iisus.

Introducere: Exista un fals aproape pentru orice lucru – pentru bani cu siguranta! Exact asa cum exista oameni care fac si circula cu bani falsi, imbracaminte de firma si asa mai departe, Satan incearca sa ofere o mantuire falsa.

A. Mantuirea adevarata nu acopera doar omul pacatos:

Falsul spune:

1. Incepe sa faci mai bine.

2. Devin-o educat si iluminat.

3. Adopta un nou cod etic.

Biblia spune:

1. Toti au fost nascuti in pacat (Psalm 51,5).

2. Toti am pacatuit (Romani 3,23).

3. Toti suntem sub blestemul mortii (Romani 6,23).

B. Dumnezeu a vorbit adesea despre sfintenia Sa (Levitic 11,45)

C. Ingerii delcara sfintenia lui Dumnezeu intr-un mod special (Isaia 6,3)

E. Sfintenia lui Dumnezeu este iustrata in doua evenimente minunate:

1. Sfanta Sfintelor din Cortul Intalnirii (Levitic 16)

2. Lipsa pacatu;ui din viata lui Hristos

D. Sfintenia lui Dumnezeu trebuie sa fie standardul nostru de viata ( Evrei 12,14)

1. In Hristos, noi ne masuram dupa acest standard (I Corinteni 1,30)

2. Viata noastra trebuie sa fie o marturie a sfinteniei noastre in Hristos.

E. Mantuirea adevarata nu minimalizeaza moartea jertfitoare a lui Iisus:

1. Pavel a facut din cruce – moartea lui Iisus – tema sa centrala ( I Corinteni 2,2; Galateni 6,14)

2. Unii nu apreciaza acest adevar major ( I Corinteni 1,23)

F. Mantuirea adevarata nu inlocuieste credinta

Falsul spune:

1. Faptele bune sunt ceea ce ai nevoie

2. Moralitatea este ceea ce ai nevoie

3. Un nume bun este ceea ce ai nevoie

Dar Biblia spune:

1. Bunatatea omului nu-l poate mantui (Isaia 54,6, Tit 3,5)

2. Doar credinta in Hristos ne mantuie (Efeseni 2, 8-9; Romani 5,1; Ioan 3,16)

Concluzie: Multumiri fie aduse lui Dumnezeu pentru mantuirea adevarata. Aceasta este valabila in timp si in vesnicie.

Plecand de la aceasta schita, pastorul sau cel care se pregateste sa vorbeasca poate dezvolta o predica. Punctele principale ce trebuie subliniate sunt raportate de asemenea la textele biblice ce sustin cele spuse, durata unei astfel de predici fiind considerabila, data fiind multitudinea de idei ce trebuie precizate, dezvoltate si explicate.

„In mare, modul in care un predicator se vede pe sine va determina bucuria si succesul lucrarii sale. Unii predicatori se vad mult mai mult decat ar trebui. Se catadicsesc sa predice, predica de sus oamenilor, sunt egocentrici si isi scot in evidenta eul. Facand astfel, ei se separa de poporul pe care sunt chemati sa-l pastoreasca si de cei pierduti pe care au fost insercinati sa-i salveze”, afirma Ray Hughes.

Cat despre predicarea in sine si studierea Bibliei anterioara predicarii, Richard Warren, enumera cateva metode ale sale cu mare claritate:

Metoda devotionala: Selecteaza un pasaj scurt biblic si mediteaza in rugaciune asupra lui pana cand Duhul Sfant iti arata modul in care sa aplici acel adevar in viata ta si scrie apoi o experieta persoanala

Metoda rezumarii capitolului: Citeste un capitol dintr-o carte a Bibliei de cel putin cinci ori, apoi noteaza rezumatul de idei principale pe care le-ai descoperit in acel pasaj

Metoda calitatii caracterului: Alege o calitate de caracter asupra careia vrei sa faci referire si studiaza ce spune Biblia despre ea

Metoda tematica: Selecteaza o tema biblica pe care sa o studiezi, Gandeste-te la 4-5 intrebari la care doresti sa oferi raspunsuri legat de aceasta tema. Studiaza toate referitele pe care le gasesc cu privire la aceasta si noteaza raspunsurile.

Metoda biografica: Alege un personaj biblic si cauta toate versetele refitoare la acea persoana cu scopul de a studia viata si caracteristile ei, notand atuurile si slabiciunile acelei persoane.

Metoda subiectului: Aduna si compara toate versetele pe care le poti gasi la un anumit subiect. Structureaza concluziile sub forma unei schite pe care sa le poti impartasi celorlalti

Metoda studierii cuvintelor: Studiaza cuvintele cele mai importante din Biblie si care de cate ori apare un anumit cuvant in Scriptura si contextul in care este folosit.

Metoda contextuala: Studiaza modul in care istoria, geografia, cultura, stiinta si politica au influentat ceea ce s-a intamplat in timpurile bibliei.

Metoda analizei capitolului: Stapaneste continutul unui capitol din Biblie privind cu atentie la fiecare verset din acel capitol, despartind fiecare versrt, cuvant cu cuvant, observand fiecare detaliu. (Twelve Dynamic Biblie Study Methods, De Richard Warren, Victor Books).

In cele ce urmeaza voi asterne pe pagina o schita pe predica ce se refera la Casatorie, alcaruita de Lazar Ometita, predica ce se poate gasi in cartea sa, „Boabe de grau din hambarul divin. Schite de predici”:

Titlu: Casatoria. Scopurile casatoriei din perspectiva Biblica (Geneza 2, 7-9; 18-24)

Dezvoltare: Cineva spunea sotiei sale:„Daca as fi dorit curat in casa, m-as fi casatorit cu o femeie de serviciu; daca as fi dorit sa am mancare, m-as fi casatorit cu o bucatareasa; dar pentru ca mi-am dorit sotie, m-am casatorit cu tine”.

1. Sa nu fim singuri.

a. ca Adam in Eden – Geneza 2,18.

b. ca Isaac pe camp – Geneza 24, 63.

Singuratatea a fost primul lucru despre care Dumnezeu a spus ca nu este bun – singuratea produce boli, si Domnul nu vrea asa ceva.

2. Sa avem un ajutor potrivit.

a. s-a constatat ca este mai bine in doi descat singur. (Eclesiast 4,9).

b. s-a constatat ca ajutorul cel mai bun este oferit de sot/sotie

3. Sa avem cu cine conversa.

a. toate isi au vremea lor, si vorbitul si tacutul (Eclesiast 3,7).

b. in familie trebuie sa fie o buna conversatie (Efeseni 5,11).

4. Sa avem cu cine intretine relatii corecte si intime.

a. respectand lista insotirilor nelegiuite amintite in Levitic 18.

b. relatia in afara casatoriei provoaca necazuri mari, boli nevindecabile, pacat si moarte.

5. Sa implinim o porunca a Domnului.

a. Domnul a vrut ca prin casatorie omul sa creasca, sa se inmulteasca si sa umple pamantul. (Geneza 1,28).

b. Cine se opune poruncii divine va fi judecat si pedepsit de Domnul.

6. Sa fin feticiti si sa oferim fericirea.

Concluzie: Daca sarea ar ramane in solnita, n-ar sara; daca lumina ar ramane sub obroc, s-ar stinge si n-ar lumina; daca medicamentul ar sta la farmacie, n-ar vindeca. Tot asa, daca omul nu s-ar casatori, umanitatea ar disparea. Unii vorbesc de familia lor, altii cu familia lor si altii cu Dumnezeu impreuna cu familia lor.

Penticostalii insista asupra faptului ca predicarea penticostala este profetica si precisa si ofera anumite directive in acest sens, care sa-i ofere precizitate si profetism:

Cunoasteti audienta

Stabileste-ti obiectivele:

Obiectivele de lunga durata ale predicarii: Biserica trebuie sa cunoasca Cuvantul lui Dumnezeu, Biserica trebuie sa stie cum sa aplice Cuvantul lui Dumnezeu la nevoile persoanale, Biserica trebuie sa poata folosi Cuvantul pentru aparare si putere spirituala, Biserica trebuie sa fie echipata pentru a aduce Cuvantul celor ce sunt in nevoie, Biserica trebuie sa aiba o hrana spirituala echilibrata (oamenii au nevoie de doctrina, de mustrare, de indreptare, de instruire).

Obiectivele de scurta durata: a cincuraja, a alina, a invata, a corecta, a lamuri, la lauda, a motiva etc.

Alegeti instrumentele:

Predicare expozitionala: cand predicatorul alege un capitol intreg sau un pasaj lung din Scriptura si il comenteaza in mod sistematic

Predicare contextuala: pe un pasaj scurt din Biblie sau doua verste continand idei si ganduri care dezvolta predica

Predicare tematica: bazata pe mai multe pasaje si care avanseaza intr-o secventa logica

Predicare pe subiect: subiect luat din evenimente curente, din istorie sau orice alt punct de interes, subiect pe care rpedicatorul isi cladeste propriile ganduri.

Incalzeste-ti inima: omul lui Dumnezeu trebuie sa se roage si sa simta mai intai el in adancul sau acele adevarruri pe care planuieste sa le spuna si altora.

Avem de-a face aici cu stabilirea obiectivelor predicii si in funtie de aceasta se alege tipul de predicare care sa includa atat obiectivele principale cat si cele secundare. Aceste directive indraznesc sa spun ca au de-a face mai degraba cu tehnica predicarii decat cu precizitatea si profetismul mult evidentiat de penticostali.

De asemenea doresc sa mai exemplific inca o astfel de schita de predica ce ii apartine de aceasta data lui O. D. Robertson, ce analizeaza textul de la Apocalipsa 3, 7-13.

Introducere: Fiecare biserica doreste sa fie victorioasa pentru Hristos.

A. Implinim Cuvantului Lui atunci cand aducem rod (Ioan 15, 1-17)

B. Implinim Cuvantul Lui cand avem bucuria victoriei (Luca 10,17)

1. Biserica din filadelfia era victorioasa datorita puterii lui Dumnezeu in Hristos

2. Bisericii din filadelfia i s-a promis victoria in trei domenii ale vietii bisericii.

Victorie in lucrare (Apoc. 3,8)

A. Hristos are putere sa deschida si sa inchida (Apoc. 3,7)

1. Cheia casei lui David (Isaiai 22,22)

2. Trimiterea celor doisprezece (Luca 9, 1-2)

B. Trebie sa-L rugam sa ne deschida usi pentru lucrare.

Victorie in infrangerea opozitiei (Apoc. 3,9)

A. Desi erau inconjurati de religii pagane, opozitia cu care se confruntau venea din partea evreilor (v. 9)

B. Satan era adevarata sursa a opozitiei (v. 9)

C. Pentru a avea victorie, trebuie sa gasim o cale de a invinge opozitia

Victorie in fuga de ispita (Apoc. 3,10)

A. Unii spun ca acesta este necazul cel mare (Matei 24,21)

B. Profetii Vechiului Testament fac referire la aceasta perioada (Dan. 12,1; Ioel 2, 1-2)

C. Hristos a folosit ceea ce aveau (Apoc. 3,8)

1. Aveau putina putere (v.8)

2. Pazisera Cuvantul Lui (v.8)

3. Nu se lepadasera de Numele Lui (v.8).

Concluzie: Hristos conducatorul nostru – El este sfant si adevarat si are cheia lui David – poate sa dea victorie Bisericii Sale.

Avem de-a face aici cu ceea ce numin execeza biblica, in care se ia in mare parte fiecare verset si se explica credinciosilor.

Si penticostalii isi alcatuiesc principiile si metodele pegadogice in jurul vietii si activitatii Mantuitorului Hristos astfel incat solutiile teoretice ale invataturii sunt privite ca fiind necesare omului pentru rezolvarea problemelor ce se ivesc in diferitele situatii ale vietii si activitatii de predicator si slujitor al lui Dumnezeu. In acest sens pastorul Ioan Badelita afirma: „Domnului Iisus este desigur un model demn de urmat si in aceasta directie, deoarece invataturile Sale au avut ca scop tocmai aceasta echipare a ucenicilor pentru a face fata unor situatii practice. De fapt El accentueaza importanta corelarii cunoasterii teoretice cu aplicarea practica a cunostintelor, atragand atentia in mod explicit ucenicilor in Ioan, 13,17: Daca stiti aceste lucruri, ferice de voi, daca le faceti”.

Considerente ortodoxe

In adunarile penticostale pot fi intalniti „prooroci” care „profetesc” in alte limbi. De obicei, aceste „vorbiri” sunt „talmacite” de un alt membru al adunarii, considerat „inaintat in cale”. Un lucru interesant il constituie diferenta ca volum de cuvinte intre „vorbirea in limbi” a proorocului (scurta, de obicei) si talmacirea care se constituie deseori intr-o mica predica, iar celor care intreaba despre aceasta li se raspunde ca talmacitul nu traduce cuvant cu cuvant „proorocia”, ci ii traduce „duhul”. In general astfel de prooroci nu sunt inzestrati numai cu darul proorociei ci si cu darul vindecarii sau darul deosebirii duhurilor.

In Romania, un domeniu de utilitate a proorocilor din adunarile penticostale este proorocirea „de la Dumnezeu” a legaturilor matrimoniale (daca e bine ca sora X sa se marite cu fratele Y) sau raspunsul, tot „de la Dumnezeu, daca e recomandata sau nu emigrarea in Statele Unite. Multi penticostali ajung astfel sa se casatoreasca in baza proorociilor facute in adunare, desi cei doi tineri nici nu se cunosc bine si nici nu au viziuni coumne despre viata.

Ciudat, este faptul ca Duhul Sfant asa cum il marturisesc ei si in concep, pare sa vina ca o posedare si sa puna stapanire peste sufletul si mintea celor ce proorocesc, anuland orice demnitate umana si stare constienta, provocand stari ciudate de golire interioara, furnicaturi, scuturaturi, electrizare, euforie, ras necontrolat, determinandu-i chiar sa imite comportamentele animale.

Ar fi naiv din partea noastra sa credem ca o persoana care se pretinde crestina poate certifica prezenta Duhului Sfnat prin aceste experiente care tind mai degraba sa semene cu cele ale religiilor orientale pagane. Nicaieri in scriptura, proorocii, apostolii sau ucenicii lor nu au inceput sa rada isteric sau sa se comporte precum animalele.

Dincolo de aceste manifestari „crestine” ale prezentelor demonice am putea spune mai degraba dacat a Duhului Sfant, falsitatea vorbirii in limbi este evidenta din frecventele neconcordante dintre proorociile pe aceeasi tema: o persoana mai putin credula a inregistrat pe banda o proorocie si a mers cu inregistrarea la alti doiprooroci penticostali, cerandu-le acestora sa talmaceasca mesajul. Fiecare a produs o cu totul alta interpretate, ambele diferite de cea initiala.

Scriitorul Francez Rene Poche, in studiile biblice si mai ales in cartea Sa, „Lucrarea Duhului Sfant” descrie vorbirea in limbi astfel: „Cerintele unor astfel de dovezi vizibile de primire a Duhului Sfant au facut sa apara uimitoare demonstratii fizice: latraturi, smuncituri, violente, tipete si strigate, dansuri salbatice, lesinuri si altele de felul acesta. Toate aceste apucturi le-au mostenit vorbitorii in limbi din zilele noastre, desi vor sa se intituleze urmasii credinciosilor de la Rusalii si desi vor sa sustina lucrarea rusalina a Duhului Sfant continua prin ei, le au prin conceptii eretice si practici schismatice care sunt departe de spiritul rusalin”.

Crestinii dupa Evanghelie

Considerandu-se urmasii primilor crestini, evanghelistii se considera cei mai autentici pastratori ai credintei crestine.

„Prin jertfa Sa, afirma acestia, Iisus ne-a impacat cu Dumnezeu. De aceea botezul este unul singur, dar in trei ipostaze: cel prin apa, care arata apartenenta la cult dar nu mantuieste, botezul cu Duhul Sfant, care aduce sfintirea si botezul prin moartea Domnului, care asigura mantuirea. Aceasta se realizeaza prin credinta, nu prin fapte bune”.

Se observa aceeasi doctrina cu radacini protestante care se bazeaza pe princiile Sola Fidae si Sola Scriptura excluzand faptele bune si tot ceea ce inseamna Traditia Crestina.

Repere generale/ Particularitati

Se numesc „Crestini dupa Evanghelie” deoarece ei spun ca toata viata lor este in deplina armonie cu invataturile Sfintei Evanghelii.

Tara de origine a acestei secte este Elvetia. Evanghelistii sau Crestinii dupa Evanghelie reprezinta o categorie de crestini cu orientari teologice diverse, fundamentaliste, conversioniste, harismatice, taumaturgice etc..

Ideile lor au fost propovaduite si in Romania, la Bucuresti, de un predicator elvetian, Francisc Berney, care, inainte de a fi explulzat din tara, a reusit sa atraga la noua ratacire pe tanarul Grigorie Fotino Constantinescu, fiu de capitan. Acesta a fost trimis sa studieze la Lausanne mecanica pianelor, timp in care s-a format si pentru postul de predicator. Cum insa la intoarcere nu a putut sa-si puna in practica apostolatul pentru care se pregatise, a trebuit sa astepte timpul prielnic, epoca de deprimare suflteasca din timpul razboiului mondial, pentru a-si incepe mai intens activitatea.

Printre primii misionari care ne au vizitat tara, din cadrul acestui cult, a fost si misionarul englez E. H. Broodbent si elvetianul Fr. Berany, care se stabileste in Bucuresti si incepe sa tina adunari si sa vesteasca Evanghelia dupa conceptia sa.

In Romania, Evanghelistii actuali, organizati incepand cu anul 1992, in Biserica Evanghelica Romana. Ei se considera expresia ”trezirii evanghelice romanesti”, autohtone, reprezentata de Tudor Popescu si Dimitrie Cornilescu.

Cred in cea de-a doua venire a Domnului si spun ca ei, evanghelistii vor fi judecati in cer. Cei ramasi in viata, pana la acel moment, vor fi judecati la venirea Domnului fiind separati cei buni de cei rai iar, pacatosii vor fi judecati la sfarsitul mileniului si, la urma, va fi judecata ingerilor rai, care au luptat impotriva lui Dumnezeu. Apoi pamantul va arde si va ramane doar raiul lui Dumnezeu (cerul al treilea), unde vor salaslui ingerii si sufletele celor drepti.

Ideile fundamentale ale evanghelismului:

1. Separatism ecclesial – separarea de Bisericile Traditionale si o activitate prozelitista de atragere la noile grupari evanghelice a cat mai multi indivizi. In cult se acorda primat cuvantului lui Dumnezeu din Biblie, a carei insusire principala este inerenta. Orice adevar isi are fundamentul in Biblie indiferent de descoperirile umane, de adevarurile experientale ale stiintei – se poate observa o doza mare de fundamentalism, aceasta fiind specifica tutoror gruparilor neoreligioase, grupari din care evanghelistii nu fac exceptie.

2. Convertirea sau pocainta – accentueaza rolul convertirii personale la Hristos. Insusi mesajul pietist al evanghelicilor se remarca prin simplitate, iar expresiile de origine pietista, transmise cu patetism si retorism, adica „Iisus mantuieste, Iisus boteaza, Iisus vindeca, Iisus revine” sunt elocvente in acest sens.

3. Darurile spirituale (I Cor, 12-14) – reprezinta o legitimare crestina autentica si de aceea evanghelismul este penetrat de ceea ce se numeste generic miscarea harismatica, adica acest trairism religios exuberant si vitalist ce ceeaza disonanta cu autentica spiritualitate crestina, a rugaciuniim a iluminarii, a indumnezeirii.

4. Interpreteaza Biblia in perspectiva eshatologica, scopul citirii Bibliei nefiind invatarea istoriei sau a principiilor morale ci pentru a gasi cheia la destinul viitor al lumii.

5. Prozelitismul – imprumuta deviza predicatorului baptist Billy Graham – fiecare trebuie sa aduca o persoana la Iisus.

Desi inlatura Sfanta Traditie, admit totusi ca exista trei ceruri: cerul intai sau atmosfera, cu nori si zarea albastra, cerul al doilea sau al stelelor in jurul globului pamantesc si cerul al treilea sau raiul lui Dumnezeu, in care salasluiesc ingerii si sufletele dreptilor si care este locul de lumina si de asteptate. La judecata cerul I si II vor arde ramanand al treilea.

Strategia Evanghelista. Organizare

In tara noastra, Crestinismul dupa Evanghelie apare ca cerc religios organizat sub numele „Reunions Evangeliques Francaises” si isi raspandeste invatatura prin revista „La Reunion des Croyants le Culte”. Organizatorul cultului in Romania este Grigore Fotino Constantinescu, care dupa unele studii facute in Elvetia, intemeiaza o comunitate religioasa la Iasi (1918), iar mai tarziu se muta la Bucuresti.

Un moment important in istoria evanghelismului il constituie formarea „Aliantei Evanghelice” in 1846 la Londra cu scopul de a crea o alternativa fata de misiunea Bisericii Romano-Catolice si a limita astfel aria ei misionara pe deoparte iar pe de cealalta parte de a coordona diferitele actiuni protestante in misiunea de raspandire a Evangheliei sau in activitatile social-filantropice.

Cu scoala teologica Fuller, editand revista “Christianity Taday”, cu teologi precum Carl Henry, Normal Geisler, G. Marsden, K. S. Kantzer, evanghelicii reprezinta o putere in lumea crestina, cu un program misionar ambitios, cu tendinte prozelististe ce incearca impunenrea in lume a acestui tip de crestinism considerat a fi autenti..

In 1899 E. H. Boradbent, care facea parte din Adunarile crestine libere din Anglia a calatorit prin Constanta si Bucuresti, publicand intr-o revista elvetiana un articol prin care ii indemna pe misionari sa raspandeasca Evanghelia si in Romania. Francis Berney a raspuns acestei chemari, venind la Bucuresti impreuna cu familia, unde a inceput evaghelizarea intai printre cunoscatorii de limba franceza. Reuniunile, chiar si undde se vorbea romaneste, aveau la inceput un caracter restrains, familial. Din 1901 se fac primele botezuri, sunt organziate adunari pentru fete, incep activitati si in Constanta.

In cele din urma, Berney este expulzat, insa mai inainte de a pleca izbuteste sa faca un centru la Brasov, unde lasa pe gienerele sau Franz Stuckemann, si unul in Bucuresti.

Crestinii dupa Evanghelie nu au avut un intemeietor si un sistematizator doctrinar, considerand ca initiatorul miscarii din care fac parte este Insusi Domnul Iisus Hristos a carui invatatura, cuprinsa in Sfanta Scriptura constituie doctrina cultului evanghelist. Neavand un intemeitor propriu-zis „doctrina lor este un amestec din conceptiile lui Zwingli, ale baptistilor, ale lui J. N. Darby, George M. Muller, Fr. Bernay”.

In scopul propagandei, Grigore Constantinescu a scos la Iasi revista ”Buna Vestire” iar Gheorghe Teodorescu a scos la Bucuresti revista ”Viata si Lumina”. Invataturile lor sunt expuse in brosurile ”Memoriu sau scurta expunere a punctelor de doctrina a Comunitatilor crestine” si ”Memoriu, sau scurta expunere a doctrine Crestinilor dupa Evanghelie”.

In spatial romanesc se poate vorbi insa si despre un evanghelism autohton, liderii acestei miscari fiind Tudor Popescu si Dimitrie Cornilescu.

Crestinii dupa Evanghelie editeaza revistele ”Calea credintei” si ”Ecouri crestine”, iar Biserica Evanghelica Romana ”Adevarul crestin” Pregatirea personalului de cult se face la Institutul Teoligic ”Timotheus” din Bucuresti.

In Romania acestia au fuzionat cu Tudoristii sau Crestinii dupa Scriptura.

Premisele discursului evanghelist. Predica in cadrul cultului divin si in activitatile prozelitiste

Actualul statut al cultului evanghelistilor afirma: „Crestinii dupa Evanghelie au drept scop sa creada si sa traiasca adevarul Evangheliei, si sa predice pe Domnul Iisus Hristos”.

Greg Scharf, profesor asociat si sef de catedra al departametnului de Teologie Pastorala din carul scoluu Trinity Evangelical Divinity School, in Deerfield, Illinois, S.U.A., detinand in trecut si funtia de presedinte la Trinity Evangelical Homiletics Society, subliniaza faptul ca in activitatea de predicare trebuie sa fie deopotriva prezenta acumularea de cat mai multe cunostinte, atitudini si deprinderi necesare pentru aceasta, cat si de deschiderea avuta de fiecare predicator pentru a vorbi prin gura sa, cuvintele lui Dumnezeu: „Daca incepem prin a presupune ca activitatea de predicare inseamna doar ceea ce fac predicatorii, in mod aproape sigur vom deforma procesul de pregatire pentru a predica. In acest caz, ispita este sa fim preocupati doar de acumularea unor cunostinte de care avem nevoie pentru a predica”. Vedem ca alaturi de aceasta pregatire sunt necesare de luat in calcul si alte dimeniuni precum cea a rugaciunii si faptul ca nimeni nu se predica pe el insusi ci Il predica pe Dumnezeu.

Astfel, in loc sa credem ca predicarea se refera la ceea ce facem noi cu Cuvantul lui Dumnezeu, este mai intelept sa ne gandim la predicare ca la ceea ce face Dumnezeu cu Cuvantul lui prin noi. J. I. Parker afima ca „predicarea crestina este un eveniment prin care Dumnezeu transmite ascultatorilor, prin cuvintele predicatorului, un mesaj de invatatura si calauzire bazat pe Scriptura, relationat de Iisus si cu puterea de a schimba vieti”.

John Stott surprinde esenta acestei definitii in urmatoarele cuvinte: „A predica inseamna a deschide textul inspirat cu credinciosia si respectul care sa-i faca pe oameni sa simta ca aud glasul lui Dumnezeu si apoi sa doreasca sa asculte de El”. Predicam cuvantul lui Dumnezeu atunci cand mesajul nostru are sursa corecta, continutul corect, scopul imediat si scopul ultim corect. Din pacate sursa mesajului evanghelist nu mai este aceeasi prin inlaturarea Sfintei Traditii si a diferentelor de traducere intentionat aparute, iar continutul si scopul mesajului sunt diferite prin insasi modul punerii problemei asupra crestinismului in sine si a finalitatii vietii precum si modul prin care mantuirea si viata este vazuta de fiecare in parte, ortodocsi si evanghelisti.

Am remarcat de asemenea, un pretios izvor bibliografic alcatuit de Marrk Finley, in care se pot gasi numeroase rezumate care reprezinta o prelucrare a seriei de conferinte evaghelistice Descoperiri in proferitie. Astfel, gasim tratate teme precum „Secretul puterii personale”, „De ce sufera cei nevinovati”, „De ce strazile noastre au denenit nesigure”, „De ce atatea denominatiuni religioase”, „In cautarea certitudinii”, „In pragul zilei de maine”, „Semnul fiarei” etc.

„Predicatorul, spune Greg Scharf, trebuie de asemenea sa fie capabil sa-si structureze mesajul in asa fel incat sa reflecte modul in care textul a fost menit sa atinga scopurile urmarite de Dumnezeu. Se recomanda scrierea unei schite care implineste promisiunile exprimate in mod explicit in mesajul predicat pentru a ramane fiecare cu ceva la sfarsitul predicii. Apoi, pe baza acestei schite, sa fie dezvoltata fiecare idee din schita andcorand-o de o parte textului, validand legatura, explicand-o, ilustrand-o si aplicand-o”. Mentiunile lui Scharf pot fi considerate benefice oricarui vorbitor, atunci cand ne referim strict la stilul tehnic al predicarii.

Astfel, predica trebuie sa fie alcatuita din:

1. Preintroducere: aceasta poate constra itnr-un cuvant de multumire pentru invitatia de a predica, sau, uneori, o legatura cu inchinarea la care ati participat cu totii, dar numai atunci cand este necesara o apreciere verbala. De multe ori preintroducerea nu este necesara, asa incat poate fi omisa.

2. Rugaciunea: Acesta este momentul in care incredintezi mesajul, persoana ta si pe ascultatorii tai in mainile lui Dumnezeu, rugandu-l sa vorbeasca si prin tine si sa soune fiecare inima si vointa a Cuvantului Sau.

3. Introducerea efectiva: Aceasta este istorisirea, citatul, intrebarea sau afirmatia care identifica problema pe care o abordeaza textul.

4. O formula introductiva, o expresie sau o propozitie care atrage atentia ascultatorilr asupra enuntului. De exemplu: „Mesajul meu din ziua de azi este unul foarte simplu”.

5. Propozitia de organizare: cuvinte care ii indruma pe ascultatori spre textul biblic: „Va rog sa deschideti impreuna cu mine Biblia la Efeseni 1, versetele 3-14”, iar in timp ce credinciosii deschid Biblia predicatorul va face o scurta prezentare a textului in care se precizeaza contextul istoric, literar si alte informatii pertinente care trebuie aflata inainte de citirea textului.

6. Citirea in intregime a textului

7. Afirmarea si ancorarea ideii principale, explicarea textului si paralelele ce se impun a fi mentionate precum si aducerea in actualitate.

9. Incheierea si concluziile/recapitularea.

Greg Scharf face referire si la evitarea a doua tentatii in predicare si anume:

1. pe deoparte, introducerea abrupta in care sa fie spune prea putin in introducere si lansarea prea devreme a ascultatorilor in alepe adanci ale textului;

2. lipsa de concizie in care sa fie spuse prea multe lucruri si sa se intarzie abordarea textului; aceasta greseala este foarte grava deoarece lasa impresia ca ceea ce ai tu de spus despre Biblie este mai important decat ce are de spus Biblia insasi.

Dupa cum o spune si numele lor, ne putem da seama ca Biblia este considerata de evanghelisti materialul indispensabil al evanghelizarii veritabile. „Insusi Cuvantul lui Dumnezeu furnizeaza continutul si autoritatea evanghelizarii. Afara de acesta nu ecista niciun mesaj care sa fie predicat celor pierduti. Oamenii trebuie ajutati sa inteleaga cel putin cateva dintre adevarurile fundamentale continute de Scripturi inainte de a putea da un raspuns semnificativ Evangheliei. Astfel, trebuie sa proclamam si sa raspandim Sfanta Scriptura in limba maternal a tuturor celor carora suntem chemati sa ii evanghelizam sis a ii ucenicizam”.

Fac aceeasi referire care am facut-o si in introducere: As intelege aceasta afirmatie a evanghelistilor in contextual in care cei carora incearca ei sa le propovaduiasca Evanghelia nu ar fi auzit-o niciodata, dar in contextul in care ei practica aceasta in sanul popoarelor crestine care cunosc Evnaghelia, care au fost botezati in numele Sfintei Treimi, ba chiar care se identifica cu spiritul crestin, cuvintele exprimate in fraza anterioara nu mi se par a fi decat o justificare ieftina a prozelitismului lor prin care se urmareste marirea si evolutia grupului sectant, monopolizarea, si falsa impresie ca lucrarea lor este o lucrare cu adevarat binecuvantata de Dumnezeu.

Cat despre predica ce urmeaza a foi rostita in fata credinciosilor, este de a sine inteles ca altul redarii orale a acesteia nu este deloc usoara din varii motive de la memorarea acesteia pana la stapanirea emotiilor si gasirea unei modalitati de captare a atentiei ascultatorilor.

Astfel, se recomanda o pregatire in vederea transmiterii mesajului fata de credinciosi:

1. Scrie mesajul detaliat, intr-un stil oral potrivit: in aceasta etapa se iau toate partile mentionate anterior – introducere, enunt, explicatii, exemplificari, incheiere etc. – si se scriu in ordinea in care se doresc a fi rostite. Nu trebuie sa fie scris un eseu si nici un studiu cu note de subsol. Trebuie sa se astearna pe hartie ceea ce este planuit a fi spus cu voce tate in adunarea oamenilor lui Dumnezeu. Citirea fiecarui paraghaf cu voce tare in timp ce il scrii te poate ajuta sa sesisezi anumite deficiente pe care altfel nu le-ai remarca.

2. Reducerea manuscrisului la forma unor notite. Aceasta deoarece neajunsurile predicarii din manuscrisul pregatit anterior nu se limiteaza numai la perceptia ascultatorilor, contactul vizual fiind de asemenea definitoriu in acest caz.

3. Repeta cu glas tare predica pana cand reusesti sa te detasezi de notite si sa te simti liber in timpul predicarii.

4. Pregateste-te pe tine insuti ca sa transmiti mesajul. Se cere predicatorului sa se roage si sa aiba constiinta ca prin el insusi nu este in stare sa predice cuvantul lui Dumnezeu.

Toti acesti pasi in realizarea unei predici si apoi in transmiterea ei pe care orala fata de ascultatori reprezinta un izvor pentru predicarea evanghelista, pasi ce se doresc a fi urmariti de predicatorii evanghelisti in procesul lor de alcatuire si transmitere a predicii sau a mesajului divin.

Unul dintre marii predicatori evanghelisti care si-a facut un loc de cinste in istoria evanghelismului si care merita mentionat este A. W. Tozer.

„In primul rand, A. W. Tozer era un predicator, exclama James Snyder. Toate celelalte se invarteau in jurul slujirii sale de la amvon. Scrierile lui, de exemplu, erau pur si simplu o extensie a predicilor sale. A evitat cu sarguinta orice artificialitate in predica, considerand ca aliteratia facea parte din aceasta categorie si o evita. Orice ar fi putut distrage de la mesajul central sau ar fi putut bloca drumul ascultatorilor catre Dumnezeu, era eliminat. Predicile lui erau calde si vii, asemenea florilor care se deschid sub razele stralucitoare ale sorelui. A muncit din greu sa nu vorbeasca precum un predicator tipic, nevrand ca predicile lui sa sune a predici, asa ca le structura mai mult ca pe niste articole de revista, dand mai drraba invataturi despre principii spirituale, decat recitand interpretari ale versetelor”.

Tozer petrecea ore intregi pentru pregatirea predicilor. Predica dintr-o schita scrisa de mana, cu atentie, pe ambele jumatati din interior ale unei coli de hartie indoite, de 20 pe 25 cm, pe care o prindea de paginile Bibliei lui, Partea cea mai importanta a pregatirii sale consta in rugaciune. Predicile lui erau scaldate in rugaciune, erau o proclamare a ceea ce el descoperise in rugaciune. Cand predica, Tozer isi tinea Biblia in mana stanga si cu cea dreapta urmarea notitele.

„Predicarea lui, adauga Raymond McAfee, asociatul lui Tozer, era asemenea modului de actionare a unui vultur. In primele cinci minute, vulturul isi scoate capul dintre aripi, uitandu-se in jur si clipnd, apoi pentru cateva minute, pasarea isi intinde aripile si isi scutura coada, apoi, penru cateva aproximativ zeci de minute, isi ia zborul si incepe sa pluteasca in aer. Nu era niciodata expansiv, vorbea pe un ton linistit si invatase cum sa accentueze lucrurile intercaland un anumit cuvant in propozitie”.

Am considerat de cuviinta sa inchei aceasta mentiune despre A. W. Tozer cu o cugetare de-a sa, la care poate lua fiecare predicator si credincios aminte : „Numai daca ne-am putea ridica deasupra prejudecatilor noastre, am vedea ca toti copiii lui Dumnezeu seamana intre ei ca intr-o familie. Si de asemenea, ar trebui sa intelegem ca indiferent cat de tare si-a proclama un om credinta in Hristos, indiferent cat de des merge inaintea altarului, daca nu are semnul crucii in inima lui, atunci, cu toata religia lui, este un om mult mai mizerabil, un suflet pierdut in noapte”.

In cele ce urmeaza voi expune un exemplu schitat al unei predici evangheliste:

Titlu: Invatatura Domnului Iisus Hristos, este o invatatura noua.

Astfel, in aceasta predica se pune acent pe faptul ca Hristos este Invatatorul ceresc, Invatatorul cel bun, Invatatorul bland si smerit cu inima.

Se insista asupra trasaturilor invataturii Sale, pentru a se putea descoperi in cele din urma in ce consta maretia sublime a ceea ce a fost numit pe buna dreptate o invatatura noua.

Apoi se abordeaza succesiv punctele care sustin maretia si gloria doctrinei crestine: originalitate, autoritate, unicitate, universalitate a invataturii lui Hristos.

Dupa ce sunt abordate aceste puncte, predica se termina abrupt cu o concluzie simpa si succinta lipsind recapitularea si aplicabilitatea:„Cei ce au primit invatatura sanatoasa a Evangheliei sunt oamenii cei mai fericiti, cei mai curati, cei mai utili si mai binecuvantati, cei mai placuti inaintea lui Dumnezeu si a semenilor. Vocatia crestinismului nu este aceea de a face adepti, ci ucenici. Faca Domnul ca fiecare dintre noi sa fie un bun ucenic al lui Hristos, pentru ca in ziua marii rasplatiri, sa putem si noi primi premiul chemarii ceresti a lui Dumnezeu, in Hristos Iisus(Fil. 3,14). Amin”.

Mai recent a aparut o preocupare crescanda pentru folosirea Evangheliei si in actiunea sociala, nu numai pentru evanghelizare directa, desi aceasta din urma este considerata intotdeauna prioritara. Nu este deloc surprinzator ca acest curent a produs un numar mare de misionari, poate majoritatea misionarilor din secolul XX.„Evanghelistii, spune David Pawson, sunt hotarati sa pastreze si sa propovaduiasca acest mesaj al sperantei pentru umanitate, pe care l-au gasit in Biblie si despre care cred ca este atat Cuvantul lui Dumnezeu, cat si cuvintele Lui, transmise prin autori umani inspirati”.

Propaganda evanghelista are in mijloc texte precum „Care este adevarul cu privire la aceasta zbatere numita viata? Oare zbaterea noastra, a oamenilor, este fara sens si fara tel? Ce este de fapt viata? Suntem oare pe pamant doar pentru ca ne-au zamislit parintii nostri? Sau doar pentru ca parintii nu au avut sufiecienta grija? Traim oare doar pentru a munci, a suferi, a duce lipsa? In ultima instanta, existam oare doar ca sa murim? Atunci cand am renuntat la libertate, la drepturi egale, la dragoste si la viata, traim noi oare cu adevarat sau vegetam doar?”. Prin acest set de intrebari, prin aceasta strategie ei doresc sa ajunga la inima oamenilor care afectati fiind de suferintele din aceasta viata sau interesati de viitorul omenirii ori pur si simplu cauta un sens al vietii pe care inca nu l-au gasit din varii motive si profita de aceasta parte sensibila a oamenilor care sunt in cautare de raspunsuri cu privire la viata pentru a-i castiga.

Voi evidentia in cele ce urmeaza alt exemplu elocvent de predica evanghelista:

Titlu: Adam, primul om care a vazut moartea.

Dupa obisnuita introducere accentul cade pe: Intocmirea lui Adam; Impamantenirea lui Adam; Intelepciunea lui Adam; Insingurarea lui Adam; Induplecarea lui Adam; Intampinarea lui Adam; Indreptatira lui Adam; Instiintatea lui Adam; Invesmantarea lui Adam.

Dupa ce se analizeaza succesiv toate aceste subpuncte, se precizeaza ca Hristos S-a imbracat cu faradelegile noastre, pentru a ne putea invesmanta pe noi cu dreptatea si sfintenia Lui, pentru a putea acoperi goliciunea sufletelor noastre cu hainele mantuirii.

Incheierea este la fel de abrupta, lipsisndu-I aplicabilitatea, iar concluzia consta intr-o intrebare retorica: „Si atunci, daca asa stau lucrurile, de ce sa mai ramai in zdrentele propriei tale neprihaniri, care seaman leit cu sortul de Frunze al lui Adam, si sa nu primesti numaidecat, fara plata, prin harul lui Dumnezeu, vesmantul izbavirii, haina cea mai buna din garderoba Tatalui Ceresc?”. Faca Domnul ca mesajul pe care tocmai l-ati primit sa fie pentru fiecare dintre dumneavoastra o binecuvantare vesnica, spre Gloria si marirea Dumnezeului celui viu si adevarat. Amin.

Se incearca prin orice mijloace aducerea in evidenta a faptului ca numai prin apartenenta fata de grupul religios in cauza se ajunge la apropierea de Dumnezeu si la cunoasterea dragostei si puterii Sale: „Dumnezeu, spune Joanne Shetler, ne-a invitat in mod repetat sa ne asumam riscul de a crede in El si in Cuvantul Lui. Ne-a luat pe fiecare in parte asa cum eram, cu puterea noastra limitata de a ne intelege pe noi insine si propria lume. O data ce ne-am pus credinta in El, ne-a adus mai aproape, ajungand sa cunoastem mai mult despre puterea si dragostea Lui”. Astfel, odata cu intrarea in „lumea evanghelica”, se realizeaza aceasta apropiere de Dumnezeu si cunoastere divina prin care fiecare se sfinteste si devine marturisitor, ca unul ce asteapta venirea lui Hristos si primirea cununii promise.

Considerente ortodoxe

Ideea fundamentala din doctrina evanghelista, este ca cel hotarat sa duca o viata crestina, nu mai are de ce sa se considere pacatos, ci se crede liber de pacate (Romani, cap. 6). Ca urmare a acestei credinte, nu mai simt nevoia sa zica rugaciunea Tatal nostru, fiindca Hristos a rascumparat toate pacatele si nu mai are niciun rost cererea: „Si ne iarta noua gresalele noastre”, pe cel renascut considerandu-l ”om desavarsit” (Efes. 4,11, 14). Astfel, ei se dispenseaza de toate mijloacele de sfintire ale Bisericii caci se considera acoperiti cu sangele varsat pe cruce pe Golgota. Nimic mai fals atat timp cat noi ca oameni suntem supusi greselii, atat timp cat Hristos a instituit Taina Spovedaniei, atat timp cat Insusi Iisus Hristos ne invata cum sa ne rugam, prin rugaciunea „Tatal nostru”. Derapajele evangheliste se pot observa foarte usor prin increderea ce o au asupra lipsei lor de pacatosenie, si asupra sigurantei ce o au cu privire la mantuirea si desavarsirea lor.

Dispersandu-se de toate mijloacele de sfintire ale Bisericii si considerandu-se deja sfintiti, evanghelistii se situeaza in aceeasi arie alaturi de celelalte denominatiuni neoprotestante care cred ca mantuirea se rezuma la un contract incheiat in Dumnezeu si aderentii unei grupari religioase, excluzand tot cee ace este in afara grupului si fiind priviti doar ca posibila “marfa” de convertit.

Vedem ca predicile lor au un bogat continut exegetic prin care se explica pas cu pas fiecare moment al intamplarilor vetero-testamentare, astfel incat ascultatorii sa stapaneasca atat textul bilic cat si insemnatatea tuturor relatate. Dupa ce este parcursa relatarea si explicatia textului biblic, invataturile sunt transpuse in asa fel incat sa aiba legatura cu fundamentarea in mintea fiecarui credincios a doctrinei evanghelice si convingerea ca alegerea facuta de fiecare odata cu schimbarea vietii si convertirea este calea care ofera siguranta mantuirii.

Adventistii de ziua a saptea

Biserica Ortodoxa Romana trebuie sa fie constienta ca procentajul real al credinciosilor practicanti nu cred ca este mai mare de 25%. Ceilalti pameni chiar reprezinta motiv de ingrijorare. Reprzinta un motiv de ingrijorare din cauza faptul ca sunt botezati in credinta stramoseasca dar sunt crestini doar la nivel declarativ iar acesti oameni, pot deveni oricand tinte usoare ale prozelitismului sectar si neoreligios. Problemele financiare sau familiale creeaza in sufletele oamenilor slabiuciuni de care pot profita sectele. Sunt foarte cunoscute cazurile in care asa numitii ”propovaduitori ai dreptei credinte” au reusit sa atraga noi adepti, oferindu-le bunuri materiale ori o consiliere duhovniceasca care are la baza numai si numai motive de ordin prozelitist.

O astfel de grupare care practica un prozelitism accentuat este si gruparea Adventistilor de ziua a VII-a.

Adventistii sunt recunoscuti prin colportorii lor, prin persoanele care bat la portile oamenilor, avand carti in mana, si incearca sa ii convinga pe acestia sa le accepte cartile si sa le citeasca deoarece sunt foarte folositoare pentru suflet si pentru aflarea anumitor cunostinte „in premiera” as putea spune, pe care nu le-au mai citit sau auzit din alte parti.

Repere generale/ Particularitati

Adventismul are la origine propovaduirea americanului William Miller (1782-1849), un fermier din statul New York. Un studiu atent al Bibliei il convinsese pe Miller ca Hristos se va reintoarce pe la 1843, dupa calculele sale rezultate din interpretarea textului de la Daniel 8,14:„Pana vor trece doua mii trei sute de seri si dimineti, apoi sfantul locas va fi curatit”.

Socotind la inceput acest „sfant locas” drept un echivalent al Bisericii, Miller a ajuns sa creada mai tarziu ca termenul va desemna in realitate Pamantul ce va fi curatit la a doua venire.

Neimplinirea previziunilor sale referitoare la anul 1843 si ulterior 1844, descurajeaza pe unii dar le da curaj altora, si anume pe adventistii de ziua a saptea. Acestia, reusesc sa-i convinga pe adepti prin intermediul lui Hellen White ca Hristos a revenit dar invizibil, in Sfanta Sfintelor a Sanctuarului ceresc, considerand ca datele erau corecte, dar ca s-a gresit aspra naturii evenimentului asteptat, pasajul luat drept baza nereferindu-se la curatirea pamantului, ci la cea a sfantului locas ceresc, curatire ce a inceput pe 22 octombrie 1844, pregatind venirea lui Hristos.

Originile miscarii adventiste sunte legate de „miscarea milerita” care s-a dezvoltat in America in anii 1830, in contextul revigorarii asteptarilor apocaliptice ce caracterizeaza „A doua desteptare religioasa” (The Second Great Akwaning). Dupa „Marea Dezamagire”, din 1844, o parte a mileritilor a refuzat sa accepte esecul calculelor. Ei au sustinut ca data era corecta, dar ca natura evenimentului a fost inteleasa gresit. In 1844 s-a produs ceva foarte important, dar nu pe pamant, ci in cer, unde Hristos a intrat in partea a doua a „Sanctuarului ceresc” in Sfanta Sfintelor. Aceasta teza a fost avansata de Hiram Edson (1806-1882) si a fost acceptata de un grup de mileriti in frunte cu James White (1821-1881), co-fondator al Bisericii Adventiste de Ziua a 7-a si Joseph Bates (1792-1872).

In concluzie, miscarea adventista trebuie inteleasa prin doua acte cronologice principale: pana la 1844, anul calculat de William Miller pentru revenirea lui Hristos intru marire si respectiv, perioada impactului asupra adventismului prin profeta Hellen White.

Astfel, tanara Hellen Gould Harmon (1827-1915), incepe sa aiba primele ei viziuni. In 1846, Hellen s-a casatorit cu James White si a devenit apoi profet, predicator, consilier al Bisericii Adventiste de Ziua a 7-a, scriitor prolific care a publicat peste 24 de carti si a contribuit cu peste 500 de articole in revistele adventiste din vremea ei. Desi ea a insistat ca scrierile sale sunt doar „complementare Bibliei”, in realitate specificitatea acestora a facut ca ele sa influenteze in mare masura gandirea si comportamentul adeventistilor de ziua a 7-a.

La varsta de 9 ani, Hellen White a fost lovita cu o piatra in cap de un coleg si a ramas inconstienta timp de trei saptamani dupa care a fos timposibil sa mai reia scoala. In 1842 s-a botezat in Biserica Metodista, ascultand in acelasi timp, impreuna cu intreaga familie predicile si mesajul lui William Miller. La 17 ani, ea avea primele viziuni despre poporul adventist in ceruri, a doua venire si Noul Ierusalim, viziuni care au incurajat grupul de adventisti. In 1855, a avut o viziune in care erau specificare dispozitii importante legate de Noua Biserica, facandu-si aparitia primul volum din „Testimonies for the Church”, care vor ajunge in total la 9 volume. A mai avut alte viziuni, referitoare la importanta unei vieti sanatoase, datorita decesului primului copil care i-a murit de pneumonie, aratand ca „Biserica trebuie sa se ingrijeasca de cei bolnavi si sa promoveze o invatatura despre viata sanatoasa”.

Ideile fundamentale ale adventismului:

milenarismul;

tinerea sabatului;

acceptarea asa numitului „dar al profetiei”l

doctrina despre „ramasita credincioasa” – la sfarsitul timpurilor, o ramasita si anume Biserica Adventista de Ziua a 7-a este chemata sa tina poruncile lui Dumnezeu si sa marturiseasca Evanghelia lui Iisus.

mancarurile curate si necurate;

„Intrarea lui Hristos in sanctuarul ceresc” – Hristos nu are nevoie ca ceilalti mari preoti sa aduca jertfe in fiecare zi, intai pentru pacatele sale si apoi pentru pacatele poporului, caci lucrul acesta s-a facut odata pentru totdeauna, cand s-a adus jertfa pe Sine Insusi. El ar fi intrat in altarul ceresc pentru a mijloci in numele poporului Sau si aceasta activitate a inceput de la Inaltare si va continua pana ce El va parasi sanctuarul ceresc la a doua sa venire.

strans legata de ultima caracteristica sta si negarea preotiei harice si a Sfintei Liturghii – „Biserica „apostata”, spun ei, a transferat in mainile preotilor lucrarea de mijlocire in favoarea oamenilor prin introducerea spovedaniei si a impartasaniei. De asemenea, ea l-a sacrificat pe Hristos la fiecare Liturghie si astfel a indepartat din mintea oamenilor lucrarea lui Hristos din ceruri. Prin Liturghie si Spovedanie, atentia credinciosilor este astfel indepartata de la o continua dependenta de lucrarea mijlocitoare a Mantuitorului in sanctuarul Sau”.

„Trupul este Templu al Duhului Sfant” – prin urmare acorda un plus de atentie stilului de viata, neconsumand alcool si recomandand o alimentatie rationala, multi dintre ei fiind si vegetarieni.

Practica botezul adultilor prin imersiune in apa, ritual ce trebuie practicat atunci cand omul este constient ca isi marturiseste public pocainta si credinta (spre majorat) si se angajeaza in legamantul cu Dumnezeu.

Dupa adventisti sufletul este muritor; numai cei drepti sunt nemuritori deoarece sufletul cel nemuritor il vor primi la a doua venire a lui Hristos. Dupa un adept adventist, George Stor, „nemurirea este un dar numai pentru cei adventisti”. Nu exista rai si iad, ci numai alegerea de sfinti si adepti adventisti.

Se poate observa din nou profetismul, fanatismul si elitismul sectar prin aceeasi idee deja tipica in care numai cei ce apartin unei grupari relgioase vor cunoaste nemurirea si se vor bucura de darurile dumnezeisti.

Doctrina milenarista sustinuta de adventisti, se poate observa si mai bine in urmatoarele cuvinte:„Mileniul reprezinta domnia de o mie de ani a Domnului Hristos cu sfintii Sai in ceruri, intre prima si a doua inviere. In acest timp, mortii cei nelegiuiti vor fi judecati, pamantul va fi cu totul pustiu, fara fiinte umane vii care sa-l locuiasca, fiind ocupat numai de Satana si ingerii sai. La sfarsitul mileniului, Domnului Hristos cu sfintii Sai si Cetatea cea sfanta vor cobora din ceruri pe pamant. Mortii cei nelegiuiti vor fi atunci inviati si, impreuna cu Satana si cu ingerii lui, vor inconjura cetatea; dar foc va cobora de la Dumnezeu si-i va arde si va curata pamantul. Universul va fi astfel eliberat pentru totdeauna de pacat si de pacatosi(Apoc. 20; Cor. 6,2; 3; Ier. 4, 23-26; Apoc. 21, 1-5, Mal. 4,1; Ezech. 28,19; 20).”.

Cat despre „Noul Pamant”, cu care ii amagesc zicandu-le ca-si vor castiga mantuirea daca accepta sa treaca la credinta adventa, spun urmatoarele: „Pe Noul Pamant, in care domneste neprihanirea, Dumnezeu le va oferi o casa eterna celor rascumparati si un mediu perfect pentru viata, iubirea si bucuria vesnica, precum si pentru a putea invata in prezenta Lui. Caci aici Dumnezeu Insusi va locui cu poporul Sau, iar moartea si suferinta vor fi deja disparute. Marea lupta va fi incheiata si nu va mai fi pacat. Toate lucrurile, cu viata si fara viata, vor declara ca Dumnezeu este dragoste, iar El va domni vesnic. (2 Petreu 3,13; Isaia 35, 65, 17-25; Matei 5,5; Apoc. 21, 1-7; 22, 1-5; 11,15)”.

Strategia adventista. Organizare

La inceputul secolului al XIX-lea, Hellen White a scris intens despre necesitatea evanghelizarii in Africa si America de Sud. Receptarea operelor ei a fost mai putin entuziasta in Europa, in ciuda turneului propagandistic organizat intre 1885-1887, iar lucrarile ei nu au fost traduse decat recent, poate si datorita conflictelor cu liderii adventisti de aici, mai ales cu liderul german Ludwig Richard Conradi (1846-1939). De asemenea si in SUA au fost controverse referitoare la persoana ei, dar totusi sentimentul general era ca ea este un „dar” pentru Biserica Adventista de Ziua a 7-a.

Treptat, adventistii au inceput sa contruiasca primele institutii: edituri pentru raspandirea mesajului lor, scoli si colegii pentru instruirea predicatorilor, scoli si facultati de medicina cu orientare spre tratamente naturiste ne-medicamentoase si mancare vegetariana, toate puse in slujba raspandirii mesajului ca „sfarsitul se apropie”. In 1874 au fost trimisi primii misionari in Europa, astfel incat in 1900 ei erau prezenti pe toate continentele si aveau aproape 100.000 de adepti.

In Romania, primul predicator adeventist a fost un polonez, Mihail Czechowski (fost preot catolic) care a facut prozelitism la Pitesti incepand cu anul 1870, unde a atras pe Toma Aslan si fratele acestuia. Primii reprezentanti autohtoni au fost Petre Paulini, P. Panaitescu si Stefan Demetrescu care au urmat, in vederea organizarii sectei in Romania, un curs de scurta durata in Germania, la Friedenson, organizand si prima Conferinta adventista din Romania.

Adventistii dezvolta un program misionar foarte eficient. La nivel mondial, membrii gruparii sunt estimati la 14 milioane raspanditi in 205 tari. Boteaza 2000 de menbri in fiecare zi si au un sistem educational foarte bine pus la unct cu peste 5000 de scoli, colegii si universitati. Adventist World Radio, unul dintre numeroasele programe radio, transmite singur in 50 de limbi. Sunt implicati in activitati umanitare si pot oferi ajutor rapid in caz de dezastre. Adventist Developement and Relief Agency (ADRA) este de asemenea o organizatie mondiala care activeaza in 140 de tari pentru a promova dezvoltarea economica, ajutor medical de urgenta, sustinere financiara in caz de dezastre si educatie elementara in tarile subdezvoltate.

Adventistii savarsesc cultul divin public in casele lor de rugaciune care teoretic nu sunt insemnate cu Sfanta Cruce, vineri si sambata seara. Cultul acestora este simplu, fiind format din rugaciuni si cantari urmate de predica pastorului.

Botezul se oficiaza la majorat asa cum am precizat anterior, Cina Domnului se savarseste simbolic odata la trei luni (folosindu-se azima si vin nefermentat), cununia nu are caracter de taina, fiind savarsita in orice zi in afara de sambata, inmormantarea se oficiaza la casa celui decedat, cu o participare extrem de numeroasa din ratiuni prozelitiste, iar consacrarea personalului de cult adventist se face in zi de sambata, prin punerea mainilor, fiind de fata un juriu de pastori care rosteste o rugaciune de binecuvantare.

Din nou, nu gasesc o finalitate in aceasta „punere a mainilor” si a „rugaciunii de binecuvantare” rostita de acel juriu de pastori, atat timp cat nu au preotie sacramentala, si Sfinte Taine, fiecare fiind indreptatit sa exercite lucrarea ce o face pastorul. Chiar daca la novel doctrinar nu recunosc preotia, in practica apar diferente dupa cum se poate vedea, prin faptul ca se nu acorda oricui demnitatea de pastor si conducator al unei comunitati.

Prin sate, prin orase, strazi si targuri ei umbla si cauta adepti. Imediat ii auzi: „Poftim o carte de mantuire”, sau „poftim la adunarea noastra”. Stau pe loc si se uita tinta in ochi si incep imediat sa vorbeasca oamenilor despre sfarsitul lumii si tinerea sambetei si celelalte puncte doctrinare proprii.

Adventistii fac un prozelitism agresiv, acostand oamenii pe strada sau din usa in usa cu intrebari de genul:”Ce credeti despre Dumnezeu?”, „Cine este El?”, „Ce asteapta El de la noi?” etc.

Se poate observa totusi si in randul adventistilor o pierdere a dimensiunii misionare asa cum este inteleasa de ei, misionarismul lor echivaland in proportie de 90% cu prozelitismul agresiv: „Din nefericire, misionarul adevarat a devenit o specie pe cale de disparitie. Daca astazi cineva ar trai intr-o tara crestina ca un crestin al primului secol, el ar fi imediat considerat ca bolnav mintal sau fanatic. Daca aceasta persoana ar trai intr-un mediu necrestin ar fi cel mai probabil considerat ca un ”inamic public” sau cel putin ca o persoana foarte periculoasa. Totusi, ar exista o sansa destul de mare ca acea persoana sa fie considerata un ”om al lui Dumnezeu”, sau cel putin un om trimis de Dumnezeu, caci de fiecare data cand urmasii lui Iisus sunt prezentati in Noul Testament ei sunt prezentati in contextual misiunii”.

„Insusi numele de Adventist de Ziua a Saptea, afirma Paul Boeru, defineste adventistii ca fiind crestini cu o misiune speciala, ca fiind urmasi ai lui Hristos cu misiunea de a pregati lumea pentru a doua Sa venire. De-a lungul timpului, adventistii s-au comparat pe rand cu Ioan Botezatorul, Ilie si Apostolul Pavel. Este de asteptat in acest caz, ca descrierea pe care Pavel o face misionarului in I Corinteni 9, 16-23 sa caracterizeze deopotriva pe asteptatorii revenirii, pe misionarii timpului sfarsitului”.

Grija adventistilor se indreapta si asupra adolescentilor, fata de care liderii adventisti afirma:„Noi, toti cei care suntem raspunzatori intr-un fel sau altul de instruirea adolescentilor, ca parinti, profesori sau conducatori de tineret, am fost preocupati, intr-o anumita masura, de aceasta problema. Mult prea multi dintre tinerii nostri s-au instrainat de biserica, neregasind niciun sen personal in sabloanele de inchianare ale acesteia si resping invataturile ei, ca norme calauzitoare, prin care sa-si ordoneze viata. In acelasi timp, multi alti tineri adolescent au o experienta religioasa personala, bogata, sau sunt dornici de o astfel de experienta.

Consider aceasta grija a lor pentru tineri un aspect pozitiv din care putem lua exemplu, mai ales din activitatea ce o desfasoara cu copiii si tinerii incepand cu clasele primare pana la cele gimnaziale.

Premisele discursului adventist. Predica in cadrul cultului divin si in activitatile prozelitiste

Adventistii, pentru a-i prinde mai usor in mrejele lor pe necunoscatorii Cuvantului lui Dumnezeu, se folosesc adeseori de pilde inventate sau preluate asa cum este cazul cu diferite texte preluate, unul dintre acestea apartinand predicatorului baptist Spurgeon: „Un podgorean din Italia se cobora cu un butoi de vin la Roma. Vinul a iesit foarte curat din teasca dar carutasului, fiindu-i sete, a baut din vin si la cea dintai fantana a completat butoiul cu apa. pe parcursul drumului se mai infruptasera si altii din butoiul cu vin astfel incat a fost nevoit sa completeze iarasi”. Prin aceasta pilda, vor sa scoata in evidenta ca ei sunt singurii care pastreaza autentica Evanghelia lui Hristos, fiind urmatorii crestinismului primar.

Adventistii au alcatuite manuale pentru cei care sunt trimisi teren pentru exercitarea prozelitismului, manuale ce trebuie studiate de fiecare msionar in parte. Un astfel de manual este si „Arta Evanghelizarii prin Literatura. Manual pentru colportori”, tradus in limba romana de Gianina Floricel. O sa enumar in cele ce urmeaza titlul lectiilor pentru a scoate in evidenta punctele urmarite de adventisti atat fata de misionarii in sine cat si fata de „rodul” pe care acesti misionari trebuie sa-l aduca in sanul gruparii. Astfel, manualul precizat contine 11 lectii si anume: 1. Fii mandru de profesia ta (adica de misionar adventist), 2. Fii un bun psiholog, 3. Pregateste-te pentru intalnirea cu clientii tai (misionarii sunt formati in asa fle incat sa perceapa oamenii pe care voiesc sa-i aduca la convertire „clienti”), 4. Cum sa tratam obiectiile care apar, 5. Intalnirea cu cumparatorul – pas cu pas (iarasi vedem situarea fata de oameni in anumite relatii ciudate as putea spune gen client – cumparator), 6. Intotdeauna in actiune, 7. Preentarea, 8. Fii un bun administrator, 9. Vocea care vinde, 10. Fii un evanghelist, 11. Sa faci in asa fel, incat clientilor sa le fie usor sa cumpere.

In consecinta, adventistii sunt pregatiti pas cu pas pentru activitatea ce o vor desfasura pe teren, astfel incat sa aiba o viziune comuna asupra activitatii desfasurate si asupra oamenilor ce urmeaza a fi convinsi.

Astfel, capitolul I al acestui manual de instructaj incepe cu anumite intrebari si raspunsuri preluate evident din cartile lui Hellen White:

1. „Care este cea mai importanta lucrare din lume?”

Cea mai buna ocupatie din lume este cea care consta in a „salva suflete pentru vesnicie”. „Lucrarea aceasta din casa in casa, cautand sufletele si salvand oile pierdute, este lucrarea cea mai importanta care poate sa fie indeplinita”.

2. „Care este obiectivul suprem al evanghelizarii prin literatura”?

„Colportajul constituie calea cu cel mai mare success in salvarea de suflete”.

Sar peste capitolul al II-lea si ma opresc asupra continutul capitolului al III-lea (Pregateste-te pentru intalnirea cu clientii tai) care este destul de definitoriu in ceea ce priveste activitatile lor prozelitiste:

1. „De ce trebuie sa mergem noi si sa-I cautam pe oameni cu publicatiile noastre?”

a. „Pentru ca ei nu vin la noi, Iisus a spus ”Duceti-va…” (Matei 28,19). Noi trebuie sa ascultam, ca niste buni soldati in armata lui Dumnzeu”.

b. „Oamenii nu cunosc valoarea publicatiilor noastre. La tara, in orase, pe fiecare strada, in fiecare casa sunt suflete care nu stiu nimic despre iminenta revenire a Mantuitorului nostru, Noi trebuie sa mergem la ei cu ultima solie a lui Dumnezeu si sa-I indemnam sa-si procure publicatiile noastre”.

c. „Pretutindeni sunt suflete sincere in cautare de lumina, multi aflandu-se chiar la hotarul Imparatiei, asteptand doar sa fie chemati inauntru”.

2. Sunt oamenii constienti ca au nevoie de publicatiile noastre?

„Nu. Noi trebuie sa gasim prilejul de a intra in casele lor, de a le arata de ce au nevoie si de a le lasa cateva publicatii care sa-I ajute sa-si resolve problemele. Aproape fiecare familie stie ce inseamna boala sau se confrunta cu problem spiritual sau emotionale. Multi oameni sunt framantati de evenimentele actuale sau ingrijorati cu privire la viitorul lumii, Altii sunt macinati de conflicte interioare. Prezenta evanghelistului cu literature, cartile si revistele pe care el le vinde ii pot ajuta sa-L gaseasca pe Dumnezeu si sa ia o hotarare in privinta destinului lor vesnic”.

Versiunile Scripturilor utilizare pentru studiu sunt urmatoarele: Cornilescu, Cornilescu revizuita, King James Version, New International Version, Revised Standard Version, The Bible in Today’s English Version, The New English Bible.

Adventistii nu se limiteaza numai la predarea cunostintelor religioase copiilor si atat ci din contra, ofera o foarte mare atentie si catehizarii adultilor. Astfel, ei detin manuale de predare pentru adulti, un exemplu de acest gen fiind si cartea lui Charles Betz, ”Tehnici de predare pentru Scoala de Sabat adulti”, in care se detaliaza cum un invatator adventist trebuie sa procedeze pentru a avea success in activitatea sa catehetica fata de un adult. Se pune accent de asemenea pe cercetarea Scripturii, pe parafrazarea biblica, pe punctele de credinta advente, pe modalitatile eficienta de predare, invatare si memorare, pe diferite povestiri si ilustratii, discutii, transpuneri ale acestor adevaruri in propria viata etc.

De asemenea, colportorii adventi sunt initiati in intuirea anumitor raspunsuri pe care le-ar putea primi de la oameni si sunt pregatiti sa vina cu un raspuns pertinent. Oamenii care sunt angrenati sanatos in viata Bisericii nu vor sta la discutie cu ei, dar cei care nu au nicio legatura si sunt indiferenti, neavand cunostinte religioase, s-ar putea sa le de-a acestora un raspuns de genul „Nu doresc cartile voastre pentru ca nu am timp sa citesc”. In acest caz, “evanghelistul cu literatura”, asa cum se mai numesc intre ei, vine cu raspunsul: „Da, este adevarat, toti suntem foarte ocupati si timpul nostrum este limitat. Recunosc ca este imposibil sa citim tot ce ne cade in mana; Un prieten mi-a spus deunazi ca nu are timp pentru a citi carti bune, pentru ca de-abia are timp sa le citeasca pe cele foarte bune (prozelitul zambeste atunci cand spune acest lucru). Va garantez ca aceste volume pot fi incadrate intre cele foarte bune. Dupa ce le veti citi, veti fi fericit(a) ca ati ales sa-mi urmati sfatul. (Ajuns la acest punct, se prezinta anumite recomandari sau reactii venite din partea unor „client” care au fost multumiti de ceea ce au „cumparat”). Materialul din aceste volume este usor de citit, impartit in capitol scurte, se citeste repede si este scris pentru oameni stresati si foarte ocupati, ca dumneavoastra si ca mine. As aprecia daca ati acorda atentie acestui lucru”.

In cazul in care cetateanul (cumparatorul asa cum il numesc adventistii in propriul manual de colportaj) este transant si raspunde scurt si la obiect „Nu am nevoie de nimic”, atunci misionarul vine cu replica:(zambind) „Excelent, dar ma tem ca ma confundati cu altcineva. Vizita mea este in interesul unui aspect important legat de familia dumneavoastra si sunt sigur ca nu ati vrea sa pierdeti ocazia de a afla despre ce este vorba. Cred ca nu va cer prea mult, daca apelez la amabilitatea dumneavoastra de a-mi oferi cinci minute din timpul dumneavoastra, ca sa va pot explica, si un colt de masa, pe care sa pun cartea. Va multumesc foarte mult”.

Insistenta lor da roade in anumite contexte pentru ca nu se dau batuti usor si incearca prin diferite motive sa convinga oamenii ca ceea ce transmit ei prin lecturile proprii este relevant pentru tot ceea ce inseamna omenire si univers.

Printre predicatorii cu renume care au apartinut acestui cult amintim pe Andrei Rizea, Constantin Popescu (1882-1970) si Stefan Demetrescu (1882-1973), cel din urma fiind si presedintele Conferintei Transilvania.

Adventistii isi indreapta foarte mult atentia si spre educarea copiilor in cele ale credintei. Astfel, un „Manual de religie apartinand Bisericii Crestine Adventiste de Ziua a Saptea” in anul I de studiu al copiilor, contine teme precum „Puterea lui Dumnezeu de a crea” (in care se trec in revista toate zilele creatiei), „Puterea lui Dumnezeu de a recrea” ( toate cele intamplate dupa cadere, despre Noe si Turnul Babel), apoi copiii sunt invatati despre Avraam, Isaac si Iacov, urmand ca studiul sa se incheie cu un capitol dedicat lui Iosif cu toate intamplarile vetero-testamentare asa cum le au ei traduse si transpuse. La sfarsitul primului an de studiu, fiecare copil are deja parcursa Cartea Facerii si este pregatiti sa aprofundeze celelalte teme stabilite de liderii gruparii.

Tot studiul se realizeaza pe parcursul unui ciclu de 4 ani. Astfel, dupa cum am vazut primul Ciclu intitulat “Cum a inceput totul” le ofera copiilor materialele referitoare la Facere, urmatorul ciclu, ce de-al doilea numit „Dumnezeu si-a ales un popor”, de la Moise la Solomon, al treilea, „Solii lui Dumnezeu”, cuprinde Biografii din Vechiul Testament si avand tema generala „Iisus – Copil si Tamaduitor”, urmand ca al patrulea ciclu numit „Pe urmele Lui”, sa contina tematica privitoare la Iisus ca „Invatator si Mantuitor”.

Acestia, (misionari adventisti) sunt instruiti pas cu pas cum sa procedeze si ce reactii sa aiba la diferitele tipuri de comportamente ale oamenilor.

Pentru inceput, primele cuvinte care pot fi spuse la usa sunt:„Buna dimineata. Numele meu este …, de la Asociatia pentru Sanatate, Educatie si Familie, si va fac o vizita speciala astazi, in interesul dumneavoastra si al familiei dumneavoastra. Tocmai am fost si la vecinele dumneavoastra, doamna … si doamna …, si dumnealor au apreciat cu adevarat lucrarea pe care o facem pentru familie. Vizita mea este scurta, dar importanta. Nu va deranjeaza daca intru putin s ava explic, nu-I asa?”(Dupa ce intreaba, folosesc limbajul corporal pentru a arata ca se asteapta sa fie invitati inauntru).

Colportorul, asa cum il numeste Hellen White, trebuie sa fie deosebit de placut in vorbire. Astfel, „dintre toate darurile pe care Dumnezeu le-a acordat oamenilor, niciunul nu este mai pretios decat darulv vorbirii, iar daca este sfintit prin Duhul Sfant, acest dar este o putere spre bine”. Prin folosirea potrivita a darului vorbirii, colportorul poate „semana samanta pretioasa a adevarului in multe inimi”.

„Trebuie acordata mai multa atentie cultivarii vocii. S-ar putea sa avem cunostinte, dar, daca nu stim sa folosim vocea in mod correct, lucrarea de evanghelizare va fi un esec. Daca nu ne putem invesmanta ideile intr-un limbaj corespunzator, la ce ne este de folos educatia? Cunostintele ne vor fi de folos putin, daca nu cultivam talantul vorbirii”, subliniaza Hellen White.

Referitor la obiectiile pe care le pot aduce oamenii, adventistii urmeaza urmatoarele metode:

1. Da, este drept ce spuneti, dar nu vredeti …

2. Ma bucur ca v-ati exprimat aceasta opinie, dar ne-am putea gandi si ca …

3. Daca as fi in locul dumneavoastra, probabil ca si eu as avea aceleasi motive, dar nu credeti ca am putea aborda problema si in alt fel …

4. Cee ace spuneti este foarte interesant, dar …

5. Este clar ca obiectiunea dumneavoastra este foarte indreptatita, dar nu credeti si ca …

6. Si eu am gandit de multe ori astfel, dar dup ace am analizat lucrurile mai atent, am ajuns la concluzia ca ….

Considerente ortodoxe

Odata cu secta adventistilor, problematica prozelitismului ajunge la un nivel superior, prin faptul ca aceasta grupare, alaturi de Martorii lui Iehova, despre care vom vorbi in subcapitolul ce urmeaza, stabilesc noi directii asupra a tot ceea ce inseamna prozelitism, colportaj, convertire, tehnici de manipulare as putea spune si atitudine inselatoare.

Activitatea social-filantropica, educativa si „marturisitoare” ii transforma pe acestia intr-o grupare redutabila in ceea ce priveste captarra atentiei cetatenilor, toate acestea fiind completate de uriasa putere finanaciara de care dispun.

Tehnicile prin care sunt invatati sa le aplice in convorbirea cu oamenii sunt perfide si pline de formalism, colportorul indeplinind pur si simplu schema unui sablon sec si lipsit de orice dimensiune duhovniceasca.

Nicio grupare neoprotestanta dintre cele analizate pana acum nu practica un asemenea prozelitism agresiv, acestia situandu-se pe aceeasi linie cu Martorii lui Iehova.

Martorii lui Iehova

Se poate afirma ca tot ceea ce inseamna astazi deschidere politica, europeana si mondiala in Romania, inseamna de asemenea si deschiderea unei largi fereste in societatea romaneasca spre importul unei variate palete de credinte. Iesirea de sub regimul comunist a generat libertatea reala a actului de credinta, a exercitarii credintei crestine adevarate, libere, neingradite, asa cum in trecutul negru si insangerat al Romaniei comuniste nici nu se pomenea. Sunt pot face multe referiri cu privire la aceasta tema, insa ceea ce ne intereseaza este faptul ca aceasta libertate dobandita prin caderea regimului communist este amenintata de diferite culte si grupari neoprotestante. Este amenintata libertatea de constiinta. Si daca ne intrebam cum? Simplu! Prin amagirile si tehnicile de manipulare sectante. Nu poate nimeni contesta dificultatea acestei problematici, care constituie o provocare pentru intreaga Biserica Ortodoxa..

Dupa 1990, au avut acces in aria romaneasca si anumite culte neoprotestante precum mormonismul, autodenumit „Biserica lui Isus Cristos a Sfintilor Zilelor de pe Urma”, a „Martorilor lui Iehova”. Contextul post-revolutionar a permis astfel, intensificarea actiunilor acestor grupari sectare, prozelitismul lor fiind din ce in ce mai agresiv si cu o are largita de actiune asa cum am precizat si in subcapitolul anterior, fancandu-si tot mai des simtita prezenta in societatea romaneasca.

„Este interesant ca legislatia si justitia romana permit existenta unui cult care incita la revolta contra statului de drept. Ideologia iehovistilor este indreptata impotriva statului, caci secta considera statele drept creatii ale lui Satan. Iehovistii sunt impotriva semnelor de stat, necinstind drapelul tarii si refuzand intonarea imnului. In plus, resping transfuzia de sange, indemnandu-si membrii ca mai degraba sa accepte moartea decat sa se salveze printr-o astfel de interventie medicala. Organizatia ii incredinteaza pe membrii sai ca dupa Armaghedon – batalia mileniului – numai ei vor trai pe pamant si, in consecinta, ii determina sa se izoleze social”.

Repere generale/ Particularitati

Martorii sunt Iehova sunt o grupare neoprotestanta si mai indepartata de adevar decat celelalte analizate pana acum, iar prin principiile doctrinare se diferentiaza radical de crestinism, mai ales prin refuzul dumnezeirii Fiului considerandu-L pe Iisus o creatura.

Acestia isi indreapta atentia spre o intoarcere catre Vechiul Testament. „Bucura-te in veci de viata pe pamant” este o expresie des intalnita in revistele “Turnul de veghe”, materialul de colportaj cel mai cunoscut al iehovistilor.

Au realizata o traducere proprie a Bibliei in care sunt eliminate versetele care atesta dumnezeirea Mantuitorului, iar Duhul Sfant este numit “Forta activa”, propunand un monotheism vetero-testamentar, considerandu-se „singurii inchinatori adevarati ai lui Dumnezeu”, deoarece sunt singurii care Il numesc pe Dumnezeu Iehova, si cu toate ca publicatiile lor admit ca „Iehova nu este o traducere engleza prea reusita a tetragramei originale, in ebraica IHVH, ei insista folosirii acesteia decat a versiunii mai corecte Iahve”.

In 1872, Charles Taze Russel intemeind grupul „Studentilor in Biblie” va deveni fondatorul acetestei noi grupari neoproestante si milenariste numita astazi Martorii lui Iehova.

El a ajuns sa intemeieze acest grup deoarece a fost nemultumit de interdictiile advente ale gruparii din care facea pare anterior (interzicerea unor alimente, respectarea stricta a Sabatului, codurile morale rigide etc.). Dupa ce calculul sau, conform caruia Iisus va veni pe pamant in 1974, s-a dovedit a fi eronat, a afirmat ca Domnul a venit in chip spiritual iar vederea acestui lucru a fost posibila doar pentru cei cu adevarat credinciosi. In cursul anului 1879, Russel va fonda revista “Turnul de veghe”, cu un tiraj de 6000 de numere initial, iar pentru a-I da caracter legal, infiinteaza in 1884 o societate comerciala numita “Zion’s Watch Tower Tract society”, cu sediul la Pittsburg, Pennsylvania.

Din 1884 el lanseaza conceptul de „Armaghedon”, sau Razboiul sfarsitului lumii, motiv care va fi reluat de catre iehovisti incontinuu, folosindu-se de orice informatie numerica din Biblie pentru ca calcula data acestuia (esuand de fiecare data in 1874, 1875, 1914, 1916, 1918, 1925, 1948, 1975, 2000 etc.).

Ulterior, sediul gruparii a fost mutat in New York. Pe baza unui volum publicat de iehovisti dupa moartea lui Russel, „The Finished Mistery”, s-a produs o sciziune in interiorul grupului cea mai numeroasa parte urmandu-l pe J. F. Rutherford, care devine noul lider al miscarii, care schimba numele organizatiei din Studenti in Biblie in Martorii lui Iehova.

In prezent, numarul Iehovistilor ar fi cifrat in jurul a peste sase milioane pe intreg globul, fiind vorba despre o evolutie de la 44.000 de adepti in 1928 la un numar de peste sase milioane de membrie in prezent.

In Romania, Martorii lui Iehova au patruns inca din 1911 prin intermediul lui Ioan Sima, emigrat in S.U.A., in zona Pennsylvania. Intors in tara, Sima a inceput sa faca misiune iehovista, dar ulterior a inceput sa realizeze ratacirile iehoviste si revine la Biserica Ortodoxa Romana care il primeste. Apoi el incepe sa demaste falsurile, abuzurile si interesele iehovistilor. Din acest motiv, istoria iehovismului in Romania nu il include pe Sima, ci sunt amintiti ca misionari maghiarii Jozsef Kiss si Karoly Szabo, care au format centre prozelitiste la Tg. Mures, Cluj, Valea Jiului. Acestia primeau literatura iehovista direct de la Budapesta. Ulterior au realizat o tipografie la Cluj, centru care coordona prozelitismul in Romania, Bulgaria, Ungaria si celelalte tari sud-europene.

Sima, prin articolul „Zvarcolirile Studentilor in Biblie”, publicat in ziarul „Natiunea din Cluj” nr. 36 din 18 februarie 1928, arata ca s-a despartit de Rutherford, pentru ca a refuzat sa tipareasca in romaneste brosura „Freedom for the Poeples”, care indeamna populatia la revolta si incheie cu vorbele: „Nu aprob catusi de putin ideile si actiunile revolutionare ale domnului Rutherford”.

Datorita faptului ca iehovistii refuzau inregimentarea in armata, Societatea a fost interzisa de Hitler in Germania, iar in Romania, o parte din bunurile gruparii au fost confiscate, iar cei care practicau prozelitismul erau arestati. Anul 1937 aduce hotararea Ministerului Cultelor prin care se interzicea oficial prozelitismul iehovist, trecand la cenzurarea literaturii iehoviste, inchiderea sediului si confiscarea averii gruparii. Abia dupa 23 august 1944 iehovistii vor putea active din nou legal, deoarece se abroga legile si decretele anterioare referitoare la secte. In octombrie acelasi an se repune in discutie Legea Cultelor din 1928, cu unele amendamente, prin care se permitea activitatea libera a asociatiilor religioase cu conditia sa nu se propage doctrine care sa contravina oridinii sociale si statale.

Din 1946, martorii au demarat o activitate asidua in Romania, activand „2.926 de lucratori care au raspandit 182.783 de brosuri, 113 carti mari, 5.672 de reviste, 200 de biblii, 83 de Testamente”. Cifrele sunt de-a dreptul incredibile daca ne gandim ca toate acestea s-au intamplat intr-o tara ortodoxa si sub un regim care era impotriva religiei. Si totusi, cum si-au putut publica si raspandi materialele printre romani acesti misionari?

In scurt timp martorii intra in conflict cu Partidul Muncitoresc Roman, in 1949 fiind arestati primii lideri iehovisti, asociatia Martorii lui Iehova cu sediul in Bucurestii fiind dizolvata si patrimonial atribuit Sfaturilor Populare. Cu toate acestea propaganda iehovista a continuat, intalnindu-se in care particulare unde initiau adepti care nu se aflau in evidenta organelor urmarite. Interzicerea iehovismului in Romania a fost generata de propaganda antistatala promovata prin brosuri precum „Teocratia” (idei principale: statele nu protejeaza religia; supravietuiesc numai cei care respecta legile lui Iehova si care se incred in guvernul Lui teocratic).

Predicatorii iehovisti incitau populatia la neexecutarea ordinelor de chemare la recrutare sau la concentrare sub motivatia ca „asemenea obligatiuni nu sunt cunoscute din cartile sfinte care propovaduiesc adevarul lui Dumnezeu”. Oameni importanti erau opriti pe strada, sau acostati in trenuri precum caporalul Alexandru Popescu, care a primit trei reviste: „Turnul de veghe”, „Literatura in lumea noua” si „Sfarsitul lumii”, doua gratuite, dar pe cea de-a treia punandu-l sa o plateasca, suma fiind de 4 lei.

Dupa 1989, martorii si-au putut revigora miscarea din Romania nestingheriti, inmultindu-se contactele cu cei din afara tarii, ridicand locuri de adunare si tiparind diverse materiale de colportaj.

Ideile fundamentale ale iehovistilor:

nu recunosc dogma Sfintei Treimi (despre Iisus afirma ca „este un dumnezeu puternic dar nu Dumnezeu atotputernic care este Iehova”).

Conform iehovistilor, „Iisus nu a inviat in carne si oase. A imprumutat, spre a se arata discipolilor sai, un trup provizoriu, care a disparut la scurt timp dupa aparitie, Iisus nemurind in corpul sau fizic pe cruce”.

Iisus Hristos nu este Dumnezeu ci Arhanghelul Mihail, primul inger al lui Iahve.

Duhul Sfant este doar energia divina impersonala.

nu o considera pe Maica Domnului Fecioara, negand dumnezeirea lui Hristos, si faptul ca Fecioara Maria este Nascatoare de Dumnezeu.

refuza transfuziile de sange.

este interzis membrilor sa participe la evenimente anuale precum Pastile, Craciunul, sarbatorile nationale.

nu se angajeaza in activitati politice si refuza inregimentarea in serviciul militar.

asteptarea lor se concentreaza pe sfarsitul sistemelor lumii acesteia, care va avea loc odata cu Marele Razboi al Armaghedonului. In urma acestui razboi cei rai vor fi distrusi, iar cei care s-au dovedit a fi loiali lui Iehova vor fi crutati;

dupa Armaghedon, si aruncarea lui Satan si a ingerilor lui in abis, iehovistii spun ca „va urma Regatul lui Dumnezeu, un paradis asemanator celui edenic. La sfarsitul celor 1000 de ani, Iehova il va elibera pe Satan si pe demonii lui si unii oameni vor fi amagiti din nou. Acesta va fi textul final al loialitatii fata de Iehova, cand cei pacatosi vor fi aruncati in lacul cel de foc sau moartea vesnica, in timp ce oamenii care au rezistat acestei incercari se vor bucura de paradisul pamantesc”.

invatatura despre cei 144.000 si despre marea multime: martorii fac o distinctive intre un grup de 144.000 de alesi sau unsi meniti sa mosteneasca viata cereasca care vor domni in cer cu Hristos (numar care zic ei, inca nu s-a completat inca) si marea multime, martorii care aspira sa traisca vesnic pe pamant, dupa cuvintele lui Iisus de la Ioan 10, 16. Aceasta invatatura se sprijina pe interpretarea bilbica a capitolelor 7 si 14 ale Apocalipsei, in special pe cel de la Apocalipsa 14, 1-4, care arata ca „cei 144.000 sunt aceia care il urmeaza pe Miel oriunde s-ar duce”.

singura sarbatoare este “Memorialul” sau “Comemorarea mortii lui Hristos” cand se impartasesc simbolic din vin si din azima doar membrii unsi.

Intalnirile martorilor au loc Duminica, desi ei nu cinstesc Duminica si nicio alta sarbatoare religioasa sau laica, ceea ce justifica cerintele pentru lucru incontinuu ale lor din partea superiorilor. In cursul saptamanii ei se intrunesc in sala regatului de 5 ori, motivatia fiind aceea de „a-si pazi membrii de drumurile gresite, de amestecarea cu natiunile si de invatarea obiceiurilor lor”. Cine nu vine la aceste adunari nu este considerat un membru matur.

Botezul de face numai in numele lui Iehova, ei neavand doctrina Sfintei Treimi, Euharistia nu are valoare de Taina, fiind impotriva oricarui tip de ceremonial festiv, si nu permit nici propriilor copii sa participe la serbarile, actiunile scolare sau civice. Casatoria nu are caracter de Taina, si consta practic intr-o cuvantare tinuta de un „batran” timp de o jumatate de ora, in care se prezinta binefacerile vietii de martor. Casatoria nu are importanta in ideologia iehovista deoarece acestia nu recomanda procreea si nici cresterea copiilor, fiind nevoiti sa se dedice exclusiv vietii de propagandism, fiind mai fericiti cu copiii spirituali decat cu cei trupesti.

Strategia iehovista. Organizare

In luna iunie a anului 2003, Ministerul Culturii si Cultelor din Romania a decis sa acorde Organizatiei Martorii lui Iehova statutul de cult crestin.

Iehovistii introduc in casele celor care le permit dialogul, Biblia Vechiului si Noului Testament, rescrisa de liderii fondatori ai gruparii (tradusa in limba romana dupa New World Translation). Ei militeaza pentru nesupunerea indatoririlor nationale, sustragandu-se de la efectuarea serviciului militar (atunci cand era obligatoriu legal), salutarea si respectful fata de drapelul tarii, imnul national sau purtarea de uniforme. Pentru a se putea dedica studiului Scripturii si practicii prozelitiste, iehovistii au slujbe foarte lejere, uneori de cateva ore pe zi, urmand ca restul timpului sa fie alocat propovaduirii. Dupa efectuarea parcursului stabilit de lider, echipele revin la centru unde depun un raport cu activitatea efectuata, numarul de adepti castigati si de material vandute sau distribuite. Revistele lor: Turnul de veghe si Treziti-va, constituie alaturi de Biblia iehovista, principalele arme de convingere pe care le folosesc in convertirea subiectilor.

Invatamantul iehovist se realizeaza in scolile de Instruire, numite si scoli de pregatire misionara. Din 1943, in fiecare congregatie a martorilor se desfasoara „Scoala de Minister Teocratic”. Dupa anul 1959, martorii frecventeaza „Scoala pentru ministerial regatului, pentru pregatirea batranilor si a slujitorilor ministeriali”. Incepand cu anul 1977 functioneaza „Scolile pentru serviciul de pionier” (misionari cu timp integral).

Ierarhia iehovista este alcatuita din proclamatori (martori de baza), pionieri (care consacra tot timpul prozelitismului), misionari (care predica in strainatate) si batrani (responsabilii congregatiei).

Cu cele 17,9 milioane de exemplare in 115 limbi cu care invadeaza de doua ori pe luna continentele, „Turnul de veghe” este revista sectara cu cel mai mare tiraj din lume, in timp ce revista „Trezeste-te” are un traj de 15,6 milioane de exemplare in 34 de limbi. Aceasta este partea scrisa a mecanismului de prozelitism in care sunt astazi active peste patru milioane de propagandisti.

Premisele discursului iehovist. Predica in cadrul cultului divin si in activitatile prozelitiste

Martorii lui Iehova sunt cei mai incrancenati in propagarea ideilor religioase si politice ale gruparii. Pornind din usa in usa ei cauta adepti si oameni interesati de religie sau de noi oferte. Iehovistii profita de orice mica atentie din partea celui vizat, iar in caz contrar revin. Teritoriul de misiune este marcat si impartit pe echipe cate doi. Ei sunt de obicei tineri foarte bine imbracati, folosind un limbaj biblio-politic.

Iehovistii speculeaza lipsurile intelectuale ale celor carora li se adreseaza, captandu-le atentia cu o multime de citate biblice. Misionarii iehovisti ofera pliante frumos colorate, dar cu un continut pueril din punct de vedere teologic.

Daca ne intrebam ce-i atrage pe oameni la Martorii lui Iehova, unii raspund ca acestia, au raspunsuri autorizate la multe din problemele vietii. „Intr-o societate sfasiata de valori relative si instabilitate persoanala, acestia ofera calauzire divina, pretend ca furnizeaza solutii adevarate la problem vietii, accentueaza valorile morale. Societatea Turnul de Veghe este atragatoare pentru oamenii care cauta raspunsuri, care sunt infricosati de viitor si care s-au saturat de lipsa valorilor morale din intreaga lume”.

Asa-zisa stiinta biblica a martorilor este redusa, insa pusa mereu in prima linie:

Biblia este importanta pentru ca ofera viata vesnica. Ioan 17,3.

Cum se poate ajunge la viata vesnica? Biblia ne spune ca noi traim prin cuvantul lui Dumnezeu. Matei 4, 2-4.

Viata vesnica este deci cuprinsa de cuvantul lui Dumnezeu, insa noi avem nevoie de ajutor, pentru a-l intelge. Faptele Apostolilor 8, 28-31.

Acest ajutor il gasiti in cartile si revistele tiparite de SOCIETAEA TURNULUI DE VEGHE.

In cele ce urmeaza o sa astern in scris angajamentul solemn pe care il face fiecare “martor” fata de Iehova:

“Tatal nostru care esti in ceruri, sfinteasca-se numele Tau. Vie domnia Ta tot mai mult in inima mea si sa se faca voia Ta in trupul meu muritor. Sprijindu-ma pe ajutorul harului Tau promis spre ajutor la vreme de nevoie, prin Isus Cristos Domnul nostrum fac acest angajament solemn: Zilnic voi aminti la tronul harului ceresc interesele generale ale lucruri de seceris si in special partea de care eu insumi am privilegiul sa ma bucur in acest lucru si pe iubitii conclucratori de pretutindeni. Ma angajez sa imi analizez cu mare grija, daca este cu putinta, gandurile, cuvintele si faptele in scopul de a fi mai capabil sa-Ti servesc Tie si iubitei Tale turme. Ma angajez ca voi fi pregatit sa ma impotrivesc la orice este in legatura cu spiritismul si ocultismul si, aducandu-mi aminte ca nu sunt decat doi stapani, ma voi impotrivi acestor capcane pe toate caile rezonabile, ca fiind de la adversar. In continuare ma angajez ca, exceptand cazule de mai jos, intotdeauna si oriunde ma voi purta in particular fata de sexul opus exact asa cum m-as purta in public – in prezenta unei adunari a poporului Domnului. Si, pe cat este rezonabil posibil, voi Evita sa fiu singur in aceeasi camera cu cineva de sex opus, daca usa camerei nu este larg deschisa. Exceptie in cazul fratilor: sotia, copiii, mama si surorile natural; in cazul surorilor: sotul, copiii, tata si fratii naturali.

Tendinta de disolutie sociala urmarita de iehovisti, se intrevede usor din continutul brosurilor, in care actuala ordine sociala si politica, e vazuta drept opera lui Satan.

Mesajul lor este direct si simplu:”Vrei sa ajungi in Regatul lui Iehova? Daca da, atunci vino la noi. Ai rezerve! Nu-i nimic. Esti legat de Biserica? Dar nu vezi ca Biserica nu propovaduieste Biblia, ca de fapt este un drum nedorit de Dumnezeu”?

Propaganda iehovista se realizeaza prin materiale si literatura de specialitate. Un incepator propagandist are ca program de activitate 15 ore pe luna, ajutorul de pionier 66 de ore, pionierii 96 de ore de executat, urmandu-le pionierii speciali care sunt obligati sa mearga in misiune 134 de ore lunar. Martorii lui Iehova tin foarte mult la o relatie buna cu presa, dand declaratii binevoitoare dar prozelitiste in acelasi timp.

Cele mai importante publicatii sunt “Turnul de veghe anunta regatul lui Iehova”, “Treziti-va” si “Tu poti trai pentru totdeauna in paradis pe pamant”.

Pentru a cunoaste mai bine caracterul acestei grupari, vor fi redate cateva pasaje din diferitele lor scrieri:

„In scurt timp revolutia va veni, lumea intreaga terminandu-se intr-o anarhie teribila si amarnica, care cumplit va rasturna si arunca toate sistemele eclesiastice, bisericesti si politice”(Revista Studentii Bibliei, anul 1920, Nr. 5).

„A sosit timpul pentru o hotarare decisiva mai ales impotriva preotilor, care sunt imitatia fariseilor”(Manifestul studentilot in Biblie, anul 1925).

„Focul simbolizeaza tulburarea, distrugerea care este necesara nimicirii umei ordini sociale si religioase”; „Preotii crestini imbata lumea cu teologia lui Satan”(Calendarul Turnului de Veghe, anul 1925, p.125; p. 170).

Se observa cata ura raspandesc prin cuvintele lor, cata ura izvoraste din ei la adresa crestinilor si a corpului clerical, o ura evidenta fara niciun temei teologic or social.

Pentru inducerea in eroare a crestinilor nefamiliarizati cu Biblia, martorii folosesc versiunea New World Bible Translation, folosind citate trunchiate si rastalmacindu-le in folosul ideologiei proprii. Induc in mintea celui interesat de dialogul cu ei o seama de intrebari cu scopul de a-l tulbura si de a-l face si mai nesigur pe sine din punct de vedere religios: „Esti sigur ca ai gasit religia cea buna?”; „Stii ca Bisericile se afla pe un drum nedorit de Dumnezeu?”; „Esti cu adevarat implinit in Biserica?”; „Stii cine este Iehova?”; „Vi s-a spus adevarul despre iad?”; „Are lumea nevoie de un Mesia?” etc. Astfel, cetatenii deseori sunt dusi in eroare, sau nu stiu sa raspunda promt la intrebari de acest gen si atunci cand aud versiunea iehovista este posibil sa o agreeze sau nu.

Acest tip de interogatii este preferat atat in dialog cat si in revistele lor. Daca raspunsul este sovaielnic sau negativ, martorii vor gasi alte mijloace prin care sa iti deschida ochii catre credinta cea adevarata. Te invita sa iei din revistele lor, gratuite la inceput, anuntand ca vor reveni in termen de doua saptamani pentru a lamuri unele problem ce pot fi neintelese, iar dupa vizitele la domiciliu urmeaza invitatia in sala Regatului.

Cei care sunt acaparati de misiunea lor, li se preda dupa cartile „Tu poti trai pentru totdeauna in paradis pe pamant” si „Cunostinta care conduce la viata vesnica”.

Considerente ortodoxe

„Fiind o fractiune cu radacini advente, iehovismul pune mare accent pe continutul apocaliptic al Scripturii. Tema milenarista adventa este abandonata, luandu-i locul o viziune a sfarsitului lumii mai mult terestra. Conceptia este foarte departe de doctrina Ortodoxiei, care nu vede in sfarsitul lumii o distrugere a creatiei si a omului, sau mantuirea exclusivista a unei cete de alesi predestinati sau a unui grup religios. Martorilor lui Iehova li se cere sa mearga din usa in usa si sa distribuie revistele Turnul de veghe si Treziti-va! Ei fac aceasta cu speranta ca activitatile lor si devotamentul fata de organizatie ii va ajuta sa scape de holocaustul care va veni, al Armaghedonului”.

„Cand va veni Iisus pentru a crea Imparatia de 1.000 de ani, actualii credinciosi ii vor fi sfetnici”, afirma ei in cadrul predicilor. Adesea, omul cand aude referinte legate de sfarsitul lumii, i se starneste o curiozitate ce rasare de nicaieri, iar anumite afirmatii precum aceasta lucreaza in subconstient si e posibil sa lanseze de asemenea o intrebare in mintea fiecaruia: Oare chiar credinciosii iehovisti Ii vor fi sfetnici asa cum afirma ei? Vreau sa eu sa Ii fiu sfetnic lui Dumnezeu. Astfel, samanta este plantata si nu asteapta decat sa fie udata pentru a putea creste cu alte afirmatii ce au ca scop induplecarea vointei si a constiintei in acelasi timp. De ce spun constiinta? Caci eu cred ca fiecare credincios ce are darul discernerii lucrurilor, analizeaza tot ceea ce inseamna doctrina si practicile iehoviste isi poate da seama de inselaciunile acestora. Cei intrati in hora sunt amagiti prin falsa siguranta a mantuirii ce le poate fi oferita prin apartenenta la grupul martorilor lui Iehova si de asemenea, sunt manipulate in asa fel incat intregul interes sa se indrepte spre prozelitism si activitati in interesul grupului.

Inchei acest capitol printr-o afirmatie a Preafericitului Parinte Daniel, care trage un semnal de alarma, mentionand faptul ca „teologia noastra este chemata sa-si redescopere si mai mult vocatia ei de constiinta dinamica, profetica si slujitoare a Bisericii in misiunea sa intr-o lume aflata in permanenta schimbare. O teologie duhovniceasca, pastorala si misionara, profund inradacinata in Traditia Sfintilor si a poporului roman, dar si larg deschisa spre cultura si spre universal, va fi de un real folos clerului nostru, manastirilor noastre si tuturor credinciosilor nostri, contribuind la eforturile de renastere morala si la edificarea unei Romanii noi”.

Metode si mijloace practice de catehizare in Biserica ca raspuns la aversiunea fonomenului neoprotestant.

Biserica Ortodoxa alaturi de societatea romaneasca nu poate si nu trebuie să rămână impasibilă față de pericolul pe care îl constituie sectele prin implicațiile lor sociale și religioase deoarece acestea nu se încadrează în normele dialogului și ale respectului celuilalt, caci amagirea si inducerea in eroare prin diferite tertipuri prozelitiste nu se incadreaza ca fiind norme ale respectului, dialogului si cu atat mai putin ale libertatii de constiinta. Gruparile neoprotestante fac abstracție de Hristos ca și cap al Bisericii, vrând să instituiasca o religiozitate cu fundamente proprii fără nicio legătură cu Tradiția Bisericii, cu învățătura și spiritualitatea ei liturgică și sacramentală, religiozitate care ulterior să contribuie la dezvoltarea patrimoniului propriu al sectelor pentru obținerea și deținerea monopolului atât în plan religios cât și social-economic în spațiile unde acestea activează.

Dacă Părinții Bisericii nu aveau intrecut, în mare parte, decât probleme teologice de lămurit, pe care le-au rezolvat cu promptitudine si profesinalism la vremea lor, astăzi „Biserica este nevoită să se replieze pe toată paleta cromatică a atacurilor anticreștine, referindu-ne aici la multitudinea de grupări sectare de toate tipurile care sunt într-o continuă creștere și dezvoltare atât ca număr de secte cât și ca adepți”.

Schimbarea sau fundamentarea unei mentalitati sanatoase fata de credinciosi in ceea ce priveste Biserica si provocarile ei, ii revine preotului sau „indrumatorului duhovnicesc” asa cum il numeste parintele profesor D. I. Belu.

Nu trebuie omis sub nicio forma faptul ca implementarea unei mentalitati sanatoase în mintea, inima și voința credinciosilor, astfel incat sectarismul sa nu mai reprezinte o problema, nu se poate face decât printr-o munca temeinic organizată și perseverentă. Parintele profesor D. I. Belu conchide in acest sens:„Conducătorul duhovnicesc e factorul chemat sa converteasca energia potențială a principiilor evanghelice, în energie actuală, el e factorul rânduit sa adapteze aceste principii la situațiile concrete ale credincioșilor, la posibilitățile și la firea lor individuală. Intr-un cuvânt îndrumătorul duhovnicesc e factorul chemat sa cunoasca și sa foloseasca toate condițiile obiective și subiective în vederea îmbunătățirii vieții următorilor lui Hristos, considerați atât individual, cât și ca organizație comunitară. O asemenea muncă e deosebit de complexă și plină de răspundere. Ea înseamnă o grea sarcină pentru cel ce și-o asumă și reclamă din partea lui alese calități și temeinică pregătire”.

Conform învățăturii de credință ortodoxe, „Biserica este o instituție divino-umană, fiind Trupul Fiului lui Dumnezeu, Iisus Hristos, Mântuitorul lumii, jertfit pe Cruce pentru viața și eliberarea oamenilor din robia păcatului și din stăpânirea diavolului”. Aceasta trebuie sa fie finalitatea invataturii inteleasa in mintea fiecarui credincios: faptul ca Hristos este intemeietorul Bisericii, nu un lider aparut peste noapte care pretinde ca a avut un numar de revelatii iesite din comun care pot fi foarte usor confundate cu visurile sau halucinatiile, si de asemenea faptul ca mantuirea noastra este acum posibila tocmai prin jertfa de pe cruce a Mantuitorului pentru viata si eliberarea noastra a oamenilor din jugul pacatului. Institutia divino-umana numita Biserica si pe care Hristos o numeste „Mireasa”, nu poate avea sub nicio forma atitudini extremiste asa cum intalnim in randul gruparilor neoprotestante. Hristos ne-a lasat noua aceste predanii pe care trebuie sa le pastram nechimbate nu sa le reformam si „revolutionam”, si cel mai important pe care trebuie sa le pastram vii si lucratoare in inimile noastre pentru a ne putea indentifica cu ele, nicidecum pentru a ne atribui calitati si caracteristici elitiste, profetice, fundamentaliste si iluministe.

Fiecare creștin ortodox trebuie să fie conștient că este de datoria sa să apere învățăturile Bisericii și să-L mărturisească pe Hristos cel răstignit și înviat înțelegând religia ca fiind „factorul principal de coeziune în relațiile inter-umane și sociale”, care nu scindează precum sectele ci unesc, care nu depărtează ci apropie persoanele între ele, care nu trebuie să aducă ura față de cei ce nu au aceleași convingeri ci dragostea și compasiunea completată de sprijinul reciproc și toleranța între oameni, o toleranță nicidecum înțeleasă ca o „permitere a încălcării morale, legale și sociale a libertății celor de lângă noi ci ca o îngăduire a manifestărilor vieții celor apropriați cu limitele sale, aceasta fiind sub semnul iubirii creștine și a libertății personale”.

Astfel, „responsabilitatea creștinului ortodox are în vedere nu numai profesia așa cum era ea exercitată în trecut, ci și pe Dumnezeu și pe semeni, în contextul unei lumi în care se încearcă tot mai mult înlocuirea sentimentului religios cu cel profan sau chiar eliminarea lui”.

Toate aceste modalitati prin care se incearca debusolarea credinciosilor, se răsfrâng asupra omului contemporan care este din ce în ce mai tare dezrădăcinat de sentimentul religios, fiind un ,,om fără rădăcini” după cum îl numește Părintele Dumitru Popescu pe omul de azi, care poate cădea foarte ușor prada denominațiunilor religioase, tocmai din cauza lipsei unui fundament creștin sănătos și bine închegat în sufletul și mintea omului contemporan.

Biserica Ortodoxa trebuie ca prin programul ei misionar sa cuprinda aspecte precum: „recuperarea crestinismului in forma in care a rezistat restrictiilor si persecutiilor de tot felul sub regimul totalitar (1944-1989); evanghelizarea societatii civile in formatie, care, refractara religiei pana ieri, prefera acum o cultura de orice origine, sincretista; lansarea invatamantului catehetic si a instructiei crestine origanizate pentru copii, tineri si adulti, prin folosirea parohiilor, a scolilor publice, a liceelor si a facultatilor de teologie; sudarea si integrarea parohiei prin fidelitate fata de traditie, evitand separarea intre cei atasati slujbelor bisericesti, parohiale si cei ce prefera o religiozitate uniforma, dupa modelul unui ordin religios”.

Au existat idei, concepte si directii de dezvoltare si in trecut, al diferitor proiecte misionare si catehetice propuse Bisericii, pe care le gasim in lucrari precum cele ale lui Melchisedec Stefanescu, Andrei Saguna, Arhim. Iuliu Scriban.

Explicarea valorii si functiei mantuitoare a cultului crestin-ortodox

Intreg cultul crestin-ortodox trebuie explicat pas cu pas credinciosilor ce calca pragul Bisericii si nu numai, pentru a le face cunoscut acestora valoarea si insemnatatea si in acelasi timp functia si scopul final ce o obtinem cu totii prin participarea la acest cult. Nu de putine ori am vazut ortodocsi care spuneau ca slujbele Bisericii sunt prea lungi, care spuneau ca ar trebui sa luam exemplul catolicilor care au scurtat si simplificat slujbele inclusiv Sfanta Liturghie etc. Aceste afirmatii se fac dintr-o slaba cunoastere a adevarurilor de credinta si de asemenea dintr-o instruire precara a pastorului de suflete din comunitatea sau comunitatile respective. Am putea spune ca oamenii cu adevarat credinciosi oricum vor veni la Biserica si vor ramane fideli credintei stramosesti, neluand in seama nicio inovatie din cele prezente, participand cu toata evlavia si credinta la slujbele Bisericii. Dar ce facem cu ceilalti? Ii lasam prada sectarilor sau sistemelor ateiste? Nu depunem un efort pentru a le face cunoscuta functia cultului ortodox, pentru a-l explica si pentru a-i dezvalui originea care nu este in niciun caz omeneasca? Nu incercam prin diferite mijloace sa facem cunoscuta tuturor uriasa valoare a cultului crestin ortodox care nu este nicidecum invechit si prin in secolele primare ci este expresia credintei adevarate si puntea de legatura pentru mijlocirea harului divin prin tot ceea ce reprezinta si include acesta?

Atunci cand Apostolii si-au inceput activitatea lor de propovaduire a Evangheliei „la toate neamurile” dupa porunca Mantuitorului, ni se face cunoscut in Epistolele pauline faptul ca acestia săvârșeau cultul și propovăduiau nu numai în Sinagogi ci și în case particulare (Fapte 20, 7; Romani 16, 5). Astfel, inca din perioada apostolică activitatea religioasa a comunitatii crestine se impartea intr-o parte didactică și alta cultică cu Sfânta Euharistie in centru. Partea cultica a fost total exclusa de partizanii neoprotestantilor, activitatea religioasa fiind redusa numai la dimeansiunea didactica reflectata intr-un prozelitism bazat de discurs, scrieri si multumiri finanaciare aduse viitorilor aderenti.

Deci, inca de la început propovăduirea creștină era parte integrantă din structura slujbelor divine. Dar propovaduirea crestina isi avea finalitatea in partea cultica ce avea Sfanta Euharistie in centru, nu invataturi despre mileniu sau sfarsitul lumii prin care se stipuleaza exact ca intr-un contract cine va fi si cine nu va fi mantuit.„Învățătura, ne spune Parintele Profesor Constantin Galeriu, se împărtășea credincioșilor în atmosfera spirituală, vie caldă a harului, a rugăciunii. Aici cuvintele, faptele, simbolurile Sfintei Scripturi capătă semnificație vie, trăită, încorporată în experiența duhovnicească”. Cu alte cuvinte, daca cuvintele, faptele si actiunile noastre nu sunt traite si indreptate spre trairea unei experiente duhivnicesti vii si reale atunci ne asemanan cu cei care bat la portile noastre si incearca sa ne „vanda” tainele adevarului.

Cultul ortodox, al carui structuri nu se regaseste in interiorul niciunei denominatiuni religioase, are menirea să susțină și să propage credința și viața creștină. Predica, ce urmeaza sau precede cultul, are ca scop pregătirea pentru cult, pentru savarsirea acestuia si in ultima instanta are ca scop explicarea si punerea acestuia intr-o lumina mantuitoare caci fara participarea la viata Bisericii, mantuirea sufletelor noastre nu o vom cunoaste. Tocmai de aceea trebuie explicate credinciosilor valentele si importanta cultului ortodox, pentru a nu cadea prada amagirilor sectare care ii asigura ca se vor mantui fara Tainele Bisericii, fara Sfanta Liturghie si fara impartasirea cu Trupul si Sangele Mantuitorului.

Ceea ce nu inteleg sectarii este faptul ca propovăduirea nu înlocuiește cultul, nu il anuleaza, ci „ea este o parte a lui și rolul ei haric se împlinește mai ales în atmosfera cultului”. Deci rolul propovaduirii se implineste in atmosfera cultului, iar daca nu se implineste atunci propovaduirea ramane fara finalitate exact asa cum este si in cazul sectarilor.

Rugaciunile si imnele ce sunt parte integranta al cultului ortodox, care de asemenea trebuie explicate pas cu pas credinciosilor pentru a nu fi in nestiinta si de asemenea pentru a putea fi capabili sa ofere un raspuns cand intra intr-un dialog cu un sectar, servesc în același timp ca „mijlocitoare ale harului și forma ale doctrinei ortodoxe”. Astfel, Parintele Aurel Grigoras afirma ca „ in Ortodoxie, cultul este însăși credința mărturisită, simțită, cântată transformată în rugăciune și întărită în legătura de credință cu frații noștri, cu Biserica întreagă. Ortodoxia nu se definește ci se experimentează prin trăire. Această trăire se realizează în Sfânta Liturghie care e act constitutiv al vieții Bisericii”. Intreaga traire a cultului ortodox se realizeaza in Sfanta Liturghie, Liturghie ce nu se mai regaseste in alsolut nicio forma in cultul neoprotestantilor care inlocuit-o cu rugaciuni proprii, cantari in spiritul vremii si predici lungi in care se explica doctrina si Sfanta Scriptura asa cum este inteleasa de ei.

„Credința mărturisită prin cult, spune acelasi Parinte Aurel Grigoras, căpătând forma unei doxologii, este asimilată de toți membrii Bisericii. Și de cel mai multe ori mărturisirea cultică depășește formulările sinodale. Așa se explică faptul că învățături privind cultul Maicii Domnului, doctrina celor Sapte Taine, cultul icoanelor și al moaștelor și alte învățături au fost practicate mai întâi în viața cultică a Bisericii, fiind trăite de credincioși și păstrate cu sfințenie și apoi au fost formulate în sinoade”. Aceasta dimensiune a cultului si a credintei marturisite prin cult din pacate a fost pierduta odata cu reforma protestanta cand cultul icoanelor, al sfintilor, cand Traditia crestina si majoritatea Tainelor au fost excluse din doctrina nou alcatuita.

Parintele Teodor Cios, argumenteaza extrem de frumos si concluzioneaza in cateva cuvinte tot ceea ce am analizat in acest subcapitol spunand ca „Biserica Ortodoxă nu se poate schimba sau seculariza pentru că atunci n-ar mai fi,Trupul lui Hristos (Efes. 5,23), pentru că Trupul lui Hristos nu se poate schimba ca vremurile și împrejurările. Biserica Ortodoxă este aceeași, pentru că Hristos, Capul ei, este același ,,ieri, azi și în veci” (Evrei 13,18) și păstrează nealterate învățăturile de credință stabilite la Sinoadele Ecumenice pe baza Sfintei Scripturi și ale mărturiilor Sfinților Părinți”.

Prin intermediul participarii si constientizarii uriasei insemnatati a Sfantei Liturghii

Contracararea fenomenului neoprotestant, nu se poate face prin forță și abuz, ci „printr-o mărturie creștină autentică care ne-a fost dată de Hristos pe baze revelaționale, printr-un dialog civilizat și sincer care să aibă drept scop ajungerea la o mai bună experiență a vieții Duhului în Ortodoxie”, prin înlăturarea oricăror adaosuri și învățături eretice și prin prezentarea adevăratului scop al Ortodoxiei care are are în mijloc persoana, privita ca și coroană a creației lui Dumnezeu, având menirea de a se îndumnezei, nu de a fi stăpân în această lume supusă efemerității, de a respecta și împlini poruncile dumnezeiești, nu de a le ține pe cele inventate de liderii sau partizanii unor grupări religioase.

Unul dintre cele mai importante, dacă nu cel mai important lucru (stând într-o continuă interdependență cu cele evidențiate anterior) este faptul că un rol vital în menținerea unității spirituale și de cult a Ortodoxiei, de la început și până astăzi, l-a avut și îl are Sfânta Liturghie și participarea credincioșilor la aceasta care să culmineze cu Sfânta Taină a Euharistiei, și în același timp cu o raportare plină de responsabilitate și conștientizare a adevăratei importante ale Tainelor Bisericii în adevăratul lor sens, deoarece în multe cazuri chiar slujitori ai altarului sau credincioși participanți la viața Bisericii au fost cei care ulterior s-au desprins în alte grupări ce au dobândit un caracter sectar .

Parintele John Breck evidentiaza ca „in experienta ortodoxa autentica, Cuvantul isi regaseste expresia cea mai deplina in contextul sacramental. Fie ca este prezent prin citirea Sfintelor Evanghelii sau prin predica, fie ca este cantat in forma antifoanelor sau a imnelor dogmatice, Cuvantul lui Dumnezeu este mai intai comunicat, exprimat si primit prin actul eclesial al slujirii si, in particular, prin savarsirea Sfintei Euharistii”. Savarsirea Sfintei Euharstii este in totala legatura cu Sfanta Liturghie, neexistand una fara cealalta, astfel incat putem afirma ca intreg cultul ortodox despre care am vorbit in subcapitolul anterior se raporteaza si are in centru Sfanta Liturghie.

Parintele John Breck avertizeaza asupra faptului ca intreaga viata preotului trebuie sa se conduca dupa cuvintele ce le marturiseste credinciosilor la amvon si credinta ce o propovaduieste. Cuvintele marturisite de acesta si transmise mai departe oamenilor daca nu se raporteaza la intreg Trupul Bisericii (care se constituie pe si este incontinuu hranit de Trupul lui Hristos) isi pierd sensul. Astfel, „Biblia ajunge sa nu mai aiba in viata fiecarui credincios o semnificatie aparte, sau sa trezeasca un interes mai mare decat oricare alt vechi document istoric”. Astfel, credinciosul sau omul de rand ajunge sa observe anumite discrepante intre ceea ce spune preotul si ceea ce face, ridicandu-si semne de intrebare cu privire la intreaga credinta ortodoxa. Chiar daca dubii de apar cu privire la credinta sunt din start eronate, caci Biserica nu sta intr-un preot sau mai multi, ea constituindu-se pe intreg Trupul indumnezeit al lui Hristos, totusi lumea contemporana poate cadea intr-o astfel de capcana.

Odata ce viata si cuvintele rostite de preot isi gasesc expresia si aplicabilitatea in partile dogmatice si scripturistice ale Liturghei, atunci se evita derapajele si „capcanele” evidentiate in alineatul anterior.

Ceea ce trebuie scos in evidenta fata de crestini si fata de intreaga omenire care este dispusa sa asculte, este faptul ca Sfanta Liturghie si Sfintele Taine in general alaturi de participarea oamenilor la viata liturgica prin intermediul acestora, reprezinta „prelungirea acțiunii răscumpărătoare a Domnului Hristos alcătuind împreună cu dogmele, intregul vieții Bisericii”.„Doctrina noastră este în acord cu Euharistia și Euharistia confirmă doctrina”, spune Sfântul Irineu, iar Nicolae Cabasila spune că „Liturghia mărturisește întreaga iconomie mântuitoare a Domnului Hristos. Cântările citirile și ceremoniile din Sfânta Liturghie vestesc faptele, lucrurile sau patimile Domnului Hristos”. Cum putem sa spunem ca il cunoastem pe Hristos atat timp cat nu participam la slujba care prin cantarile, citirile si ceremoniile ei sunt vestite faptele, lucrurile si patimile Lui. Iar pentru cei ce nu participa pentru ca nu inteleg (sunt astfel de oameni, in special tineri, care nu vin la Biserica pentru ca nu inteleg ce se intampla in cadrul slujbelor), ajungem la aceeasi nevoie impetuoasa dezvoltata in capitolul anterior, si anume a necesitatii explicarii de fiecare daca cand contextul o permite insemnatatea si simbolistica cultului si a actelor liturgice.

Parintele Dumitru Staniloae ne spune ca „Liturghia și cultul bisericesc e însăși doctrina în rugăciune, în cântare și în practica creștină. Credincioșii își exprimă credința cultic. Și credința efectivă pentru însușirea mântuirii e cea prin care se primesc harurile și darurile dumnezeiești, deci cea exprimată prin Liturghie”.

„Biserica Răsăriteană, azi ca și în trecut, afirma parintele arhimandrit Dometie Manolache, în virtutea tainicei sale tradiții a păstrat și păstrează cu sfințenie Sfânta Liturghie, ca pe cel mai de seamă mijloc de valorificare și de trăire efectivă a dogmelor pentru credincioșii ei”. Astfel, „Biserica a trăit dogmele în slujbele bisericești și dogmatica obișnuită a fost Sfânta Liturghie”. Deci prin Sfanta Liturghie este valorificata intreaga credinta ortodoxa si reflectata in acelasi timp, dogmele crestinesti nefiind altceva decat expresia vie si traita a Sfintei Liturghii.

Cat despre cei care afirmă că în interiorul unei secte au dus și duc în continuare o viață desăvârșit morală, acestora trebuie să le fie amintit faptul că moralitatea desăvârșită nu există decât în legatură cu Hristos și prin participarea la Tainele Bisericii, prin Împărtășirea cu Sfintele Taine ale Lui Hristos despre care Însuși Hristos (pe care unii dintre ei zic că-L marturisesc) spune că „Dacă nu veți mânca Trupul Fiului Omului și nu bea Sângele Lui nu veți avea viață în voi. Cel ce mănâncă Trupul Meu și bea Sângele Meu are viață veșnică, și Eu îl voi învia pe el în ziua cea de apoi … Aceasta este Pâinea care S-a coborat din cer, nu precum au mancat părinții voștri mană și au murit … Cel ce mănâncă această Pâine va trăi în veac”. (Ioan 6, 53,54,58).

„Pentru Biserica, inima din care izbucneste lumina creativitatii ramane Liturghia dumnezeiasca si liturgicul, in general”, evidentiaza in acest sens si Parintele Constantin Necula. Si continua parintele spunand ca „aceasta o constituie energiile care izbucnesc din Liturghie, convertorul de energii neceate din care se adapa gandirea creativa a crestinului. De aceea schizofrenia in care traim pastoral uneori, cu profesori de religie care nu merg la Biserica, care trec cu brio toate examenele de specialitate, dar traiesc o viata fara bucuria lui Hristos, in care preotul paroh nu calca prin scoala ori „fusereste” spovedaniile copiilor atunci cand ele sunt cerute de catre profesori si de catre copiii insisi, omiliile neadecvate la deschiderile ori inchiderile anului scolar, lipsa de vigilenta retorica in exprimarea adevarurilor de credinta ori lipsa de racordare la ritmul liturgic al Bisericii a ritmului catehumenal propus copiilor (extemporale in zi de sarbatoare, note mici ori mici sicanari la vreme de postire ori aleasa praznuire), dovedesc cat de mult mai avem sa intelegem menirea catehumenala fie din Biserica, fie de la altar, fie de la catedra”.

„De aici si nevoia absoluta de a intelege structura creativitatii care decurge din jertfa, Liturghie si marturie crestina, singurele surse ce nu pot fi colmatate de mizeria lumii de acum, cata vreme sunt legate de Hristos Iisus, pedagogul desavarsit. De aceea trebuie inteles ca o creativitate deplina in actul catehumenal nu poate veni decat din comuniunea cu Logosul Intrupat, altfel avem de-a face cu galagia educationala care asurzeste lumea de astazi”.

Tot ceea ce spune parintele se refera la o traire mai adanca a Liturghie in primul rand ce trebuie sa se regaseasca in corpul clerical si in randurile teologilor si profesorilor de religie pentru a evita orice fel de derapaje doctrinare si morale, si apoi faptul ca oamenilor trebuie sa le fie implementat in mentalitate de catre preot faptul ca marturia crestina nu exista fara o comuniune reala cu Hristos cel Intrupat, comuniune ce se realizeaza prin Intermediul Litughiei si al Euharistie, marturie ce sectele si celelalte grupari neoreligioase este incompleta. Marturia sectara nu se poate numi marturie crestina autentica, deoarece finalitatea acestei marturii nu este Litughia si Impartasirea cu Insasi Trupul si Sangele Mantuitorului ci o falsa impresie ca pot dobandi Imparatia lui Dumnezeu prin separarea de aceste realitati mantuitoare.

„Slujba bisericească este expresia credinței celei mai profunde, mărturisirea colectivă și publică de credință și de trăire a dogmelor. Trăită de toată Biserica, Liturghia unește într-o unitate de conștiință și de gândire și astfel devine nu numai mediu sau climat al unității Bisericii, prin unitatea Duhului, ci și criteriu al realizării, păstrării și mărturisirii ei. Comuniunea în Liturghie și în Tainele Bisericii este suprema mărturisire în lume a lui Dumnezeu și a faptelor Sale mântuitoare”. Preotul trebuie sa convinga oamenii si sa ii faca constienti de faptul ca unitatea de constiinta si de gandire nu se poate realiza sub nicio forma in interiorul unui grup unde se urmareste prin orice mijloace cresterea numarului multimii, astfel incat odata castigati, sa aiba infuente din ce in ce mai mari in societate. Singurul climat unde omul se impartaseste de harul lui Dumnezeu in mod real este in Biserica, dar nu in orice biserica ci in Biserica unde comuninea in Liturghie si in Tainele ei reprezinta singurul adevar si act definiutoriu astfel incat fiecare sa ajunga sa-L cunoasca pe Dumnezeu si sa constientizeze chemarea pe care suntem toti datori sa o indeplinim si de asemenea investiarea la care ne-a ridicat Hristos prin moartea si invierea sa, si ulterior, acum, prin Sfanta Liturghie si celelalte Sfinte Taine, ce reprezinta antepodul dintre viata aceasta pamanteasca si cea cereasca.

Prin intermediul Sfintelor Taine, al Ierurgiilor si a dialogului ocazional generat de acestea si nu numai

Preotul, prin oficierea Sfintelor Taine sau al Ierurgiilor, poate ajunge sa interactioneze cu persoane cu care se intalneste mult mai rar, crestini nepracticanti, sau chiar atei si are sansa in acest fel sa le vorbeasca, sa le arate ce inseamna comuniunea, sprijinul, iubirea si fratietatea ortodoxa astfel incat sa le deschida in inima lor o mica portita spre calea cea dreapta.

Consider benefica, rostirea unui cuvant de invatatura inainte de oficirea Taine din considerente organizationale si nu numai. La un botez, la o nunta sau la o inmormantare atentia participantilor este indreptata altfel catre preot si catre cuvintele sale la inceput decat la sfarsitul slujbei atunci cand preocuparile sunt cu totul si cu totul altele. Asa ca, daca la inceputul slujbei se trage un semnal de alarma asupra insemnatatii si simbolismelor actelor liturgice ce urmeaza, daca se face apel la ordine, liniste si atentie din respect fata de primitorul tainei si fata de Dumnezeu in casa caruia sunt ci totii, daca se subliniaza faptul ca ceea ce se va intampla ulterior nu reprezinta un act formalist care trebuie bifat datorita traditiilor ci reprezinta un act prin care primitorul tainei se impartaseste de Harul Duhul Sfant si alte cateva referinte de acest gen, altfel cred ca este traita slujba de catre credinciosi si altfel apare si preotul in fata acestora, caci din pacate de multe ori el este perceput doar ca un prestator de servicii ca oricare alt funtionar public.

La sfarsitul slujbelor se pot face de asemenea anumite paralele interconfesionale simple, prin care sa li se explice oamenilor de ce este nevoie de taina respectiva, cine, ce, cum si de ce a fost instituita si ce inseamna ea pentru noi. In acest fel, este pregatit teritoriul pentru ulterioarele uneltiri sectare ce pot aparea printre credinciosi.

Preotul ajunge sa interactioneze cu credinciosi pe care ii vede mai putin si prin intermediul vizitelor pastorale, sau cand merge la calele credinciosilor sa vesteasca Nasterea Domnului ori Boboteaza.„Preotul ortodox, spune parintele Nicolae Achimescu, nu trebuie să se caracterizeze exclusiv prin calități administrative, birocratice și de conducere a credincioșilor, ci și ca niște frați apropiați, duhovnici, ajutători în suferința și oameni ai rugăciunii pentru ei și pentru semenii lor. Din păcate, apare uneori o prăpastie, o distanțare între preoți și credincioși, între preot și comunitate, făcându-se abstracție de faptul că rolul preotului este acela de a fi o punte de legătura și unitate în comuniune între el și comunitatea pe care o reprezintă și o păstorește, făcând tot posibilul ca acest lucru să devină evident și pentru credincioși”.

„Biserica, continua acelasi parinte profesor, trebuie să fie conștientă că ea nu poate reprezenta pentru oameni doar un semn al speranței, ci să le și ofere acestora temeiurile pentru această speranță, iar în acest caz ea trebuie să fie pregătită să-i ajute pe aceștia să-și pună întrebări și, în același timp, să găsească și răspunsurile la ele. Elementul esențial în acest proces îl reprezintă Sfânta Scriptură explicată și înțeleasă corect, și Tradiția patristică și filocalică”.

„Cea mai complexă formă de comunicare religioasă, afirma parintele profesor Viorel Sava, este ritualul, în care cuvântul, imaginea și sunetul, gestul și mirosul se îmbină într-o expresie unitară. Astfel, în Ortodoxie, în fiecare Sfântă Taină credinciosul se întâlnește personal cu Hristos și experimentează comuniunea de iubire cu El”. Asta trebuie sa faca si preotul prin oficirea slujbelor religioase. Sa le creeaze credinciosilor climatul necesar, astfel incat acestia sa simta intalnirea cu Hristos prin intemediul Sfntelor Taine si prin participarea la viata Bisericii, fiecare credincios ajungand sa experimenteze aceasta comuniune de iubire cu Dumnezeu, odata cu fiecare Sfanta Liturghie sau impartasire din Trupul si din Sangele Sau, comuniune ce se continua prin aplicabilitatea oferita de doctrina si invatatura ortodoxa, referindu-ma aici la rugaciunea persoanala si la roadele credintei care sunt bineinteles faptele bune si intr-ajutorarea semenilor. Odata realizata aceasta comuniune de credinta si de iubire, prezenta misionarilor sectari printre credinciosi devine neutra si fara importanta.

Fiecare preot trebuie, in acest sens, sa-si reevalueze stiinta proprie a transmiterii adevarurilor de credinta legate de Sfintele Taine, adaptandu-si discursul in functie de contextul si nevoile pastorale ce se ivesc de la caz la caz pentru a nu cadea intr-un formalism religios receptat astfel de catre credinciosi.

Spune Parintele Constantin Necula ca „este din ce in ce mai necesar sa luam in considerare drept o mare sansa pastorala ca generatiile care n-au avut parte in copilarie ori adolescenta de cateheza baptismala, ori maritala, de exemplu, ne referim la segmentul de varsta a carui scoala s-a definitivat in jurul ajului 1989, ori care a fost scolit in valorile materialismului dialectic comunist intre 1950-1975, vin acum la Biserica purtati de pruncii lor abia nascuti pe care aduc la increstinat. Un act traditionalist, in profunda sa definire sociala, aduce roade duhovnicesti, si nu este singurul. Deviza „facem asa, ca asa este bine” trebuie insa convertita, prin efort pastoral-catehumenal, in adevarul „facem asa, pentru ca stim de ce este bine”, si astfel avem un continut marturisitor al gestului nostru. De aici motivarea efortului mnostru pastoral la nivelul varstei adulte, de aici nevoia dezvoltarii unei cateheze a adultilor insotitori ai actului Botezului”.

Continua parintele afirmand ca „dintre formele de realizare imediata a catehizarii in cadrul Tainei Sf. Botez, credem ca un prim pas este catehizarea familiei copilului ce urmeaza a fi botezat. Structurarea unui demers catehetic articulat in jurul familiei constituie, in plan practic o plasa de sustinere a activitatii catehumenale in pastoratia copiilor”.

Apoi, „avem pe deoparte Cununia, acolo unde Taina Spovedaniei ce o premerge ne ofera sansa de a discuta astfel si despre valorile familiei, inclusiv maternitatea si paternitatea care-i asteapta. Astfel preotul poate pastra in caietul sau pastoral numerele de telefon ale celor cununati, incercand sa tina o legatura cu ei prin cultivarea credintei lor. In caz de tragedii precum pierderea unei sarcini sau moartea pruncului nou nascut, in conditiile unui astfel de doliu tine de pastorala catehumenala, de construirea unui continut incurajator, decisiv in favoarea moralei crestine. Moralismele discursive, retorismele ieftine trebuie sa fie amendate”.

Cateheze si activitati cu credinciosii. Importanta catehizarii si a implicarii adultilor in diferite activitati cu caracter religios si social.

Pentru ușurarea receptării mesajului Bisericii de către oameni, aceasta trebuie să aibă neapărat, la nivel de parohie mai ales, un program misionar care să facă totdeauna legătura dintre ,,textul Evangheliei și contextul concret al timpului prezent” pentru a putea înlătura neclaritățile unora cu privire la înțelegerea textului biblic și explicarea acestuia cât mai concret pentru a ușura raportarea omului la adevărurile religioase în contextul lumii de azi și pentru a putea da un răspuns ortodox interpretărilor eronate date de către sectari anumitor texte biblice pe care le scot din context cu scopul justificării doctrinei sectei respective.

„Romania ortodoxa, evidentiaza acelasi parinte Constantin Necula, inca nu a analizat si nu a finalizat un posibil plan de catehizare. Daca la nivelul copil-adolescent, in mare parte pastorala catehumenala incepe cu orele de religie si se continua prin participarea copiilor la viaat liturgica a Bisericii, in ce priveste adultii, lucrurile se complica. Mereu amintim faptul ca 50 de ani acestia s-au aflat supusi unei presiuni perverse de ideologizare materialist-dialectica. Dar au trecut deja 25 de ani fara ca in plan practic sa fi reusit re-alfabetizarea varstei adulte privind crestinismul ca stare de dar, ca mod de viata in Hristos”.

Pe lângă catehizarea si atenția acordată copiilor, „preotul trebuie să își găsească un sprijin și în enoriașii deja formați care nu pot fi neglijați și reduși numai la simpla slujba divină de Duminică și în Sărbători, astfel că aceștia pot fi incluși în diferite acțiuni și programe cu caracter social și religios”. Preotul trebuie să atragă de partea Bisericii oameni din toate domeniile vieții sociale, funcționari publici, avocați, doctori, profesori etc. pentru a putea fi propovaduit mesajul Bisericii pe o arie cat mai largă a sferei sociale.

Preotul trebuie sa fie disponibil tot timpul in vederea unei comuniuni reale si a unui dialog deschis cu oamenii, si trebuie sa se fereasca de tentatia supraprunerii fizice ce se realizeaza prin intalnirea cu credinciosii prin cardrul slujbelor religioase, suprapunere ce se termina odata cu sfarsitul acesteia. Activitatile de catehizare cu credinciosii, adulti si tineri, reprezinta o activitate obligatorie in acest context in care gruparile neoprotestante stau destul de bine la capitolul educatie si intruire religioasa.

Părintele Prof. P. Deheleanu identifică strategia sectară a Bisericii Ortodoxe cu „transformarea credincioșilor și a parohiei în mădulare ale unei Biserici vii”, în care trebuie implicați credincioșii prin diferite activități religioase și sociale, și prin participarea acestora la slujbele Bisericii, la catehezele ținute de preoți, la conferințe cu teme religioase etc. astfel încât credincioșii să se simtă implicați în viața Bisericii, pentru a putea anihila ofensivele sectare.

Cateheza adultilor se impune ca necesitate din diferite motive pe care le putem identifica pe scurt:

datorita numarului mare de grupari neoprotestante si datorita strategiilor lor prozelitiste;

datorita pluralismului cultural si ideologic;

datorita pierderii credibilitatii Bisericii in randul credinciosilor;

datorita crizelor familiale si divorturilor;

datorita numarului mare de avorturi care ar putea fi micsorat prin consilierea adultilor fata de tineri si prin prevenirea acestora, oferind o educatie sanatoasa si morala;

Parintele Profesor Valer Bel afirma ca „astăzi Biserica este chemată să dezvolte o activitate misionară integrală, să-și însoțească slujirea învățătorească și liturgico-sacramentală cu cea diaconală, prin activitatea misionar-pastorală în spitale, orfelinate, penitenciare, în căminele de bătrâni, printre săraci și sinistrați, pretutindeni unde „acești foarte mici frați” ai lui Hristos se află în suferință și singurătate (Matei 25, 40); să pună în practică legătura dintre viața de rugăciune, ca izvor al sfințeniei și al adevăratei iubiri, și slujirea aproapelui, ca aplicare concretă a acestora. Este cunoscut faptul că prozelitismul de toate nuanțele câștigă adepți mai ales profitând de sensibilitatea oamenilor față de asistența socială de care au nevoie. La nivel de parohie, preotul trebuie să-i viziteze în mod regulat și constant pe cei bolnavi, pe cei în vârstă, pe cei săraci și pe cei care se află în diferite situații grele. El trebuie să-i consoleze, să le insufle curaj, să le dea speranță și să se îngrijească de ajutorarea lor”.

Astfel, socotim ca se cuvine a fi subliniata ideea ca „dimensiunea catehetica a vietii crestinului adult nu poate fi rupta de esenta sa liturgica, de aceea dintre cerintele fundamentale ale acestei necesitati pastorale se remarca restaurarea vietii liturgic-particulare si comunitare, participarea la viata diaconiei crestine si, nu in ultimul rand, alegerea si tinerea de parintele spiritual adica de duhovnic”. „Duhovnicul este cel care poate induce conduita pastoral-catehetica ucenicilor sai, facandu-i sa creasca „in Hristos si in Biserica” nu prin metoda cat mai ales prin dragostea sa”.

În același timp, „Biserica are datoria și misiunea de a nu manifesta o atitudine de ,,buldozer”, o atitudine agresivă față de membrii altor confesiuni, fiind datoare să manifeste un comportament mai degrabă de iubire compătimitoare în Hristos, deoarece Biserica lui Hristos nu-i privește pe adepții acestor mișcări că pe niște adversari incurabili, ci ca pe niște fii ai lui Dumnezeu căzuți în păcat”, precum Însuși Dumnezeu spune că ,,Eu nu voiesc moartea păcătosului, ci că păcătosul să se întoarcă de la calea sa și să fie viu” (Iezechiel 33,11).

„Toate aceste teoretizari nu au insa niciun sens daca nu relevam un adevar pe care toti il stim, dar pe care grilele de valoare ale lumii scolare moderne il eludeaza cu obstinatie si anume Harul lui Dumnezeu. Tot mai des lumea moderna agreseaza modelul crestin, revelat cu limpezime maxima in Sfanta Scriptura propunand un soi de model al unui crestinism rasturnat, un soi de ocultism care darama increderea crestinilor in limpedele glas al catehezei crestine”.

Am facut referire la harul dumnezeiesc, deoarece nimic, dar absolut nimic in aceasta lume si cu atat mai mult in activitatile si propovaduirea crestina nu se poate realiza fara harul Sfantului Duh. Sectele catehizeaza si ele, intruiesc, educa, dar harul lui Dumnezeu le lipseste, si prin urmare, toata stradania lor este fara rasplata. Rasplata o primesc aici prin onorurile si aclamatiile din partea oamenilor ce le primesc dar nu de la Dumnezeu. „O cateheza plina de creativitate din Duh Sfant trebuie sa contina o lucrare de convertire prin cuvant si de indreptare prin Taina Spovedaniei, marcata de un profetism care te odihneste in pacea lui Dumnezeu, nu in aceea a lumii. Cateheza sectara nu contine aceasta lucrare de convertire prin Taina Spovedaniei, ci contine o convertire sustinuta de concisderente fundamentaliste si elitiste.

In cazul celor care au legaturi cu persoane de alta confesiune, adultii si nu numai, trebuie invatati ca cea mai buna atitudine trebuie să fie una de respect si indulgenta. Cum se manifesta respectul si indulgenta in acest caz? Trebuie păstrată legătura, evitate contrele doctrinare, poate doar unele remarci cu zambetul pe buze, si ceea ce trebuie sa vada apropiatul devenit sectar in prietenul ortodox spun eu ca este în special căldura umană si comportamentul asumat de crestin prin tot ceea ce desfasoara in activitatile de zi cu zi precum si la Biserica. Nu trebuie să convingi pe cineva să revină la propriile noastre idei, ci să-i permiți să decidă liber prin propriul exemplu, prin trairea crestina autentica, prin marturisirea crestina exprimata prin fapte, prin participarea la viata Bisericii, prin verticalitate si credinta vie.

Se pot inființa de exemplu, cu ajutorul credinciosilor acolo unde nu există, anumite posturi de „misionari eparhiali”, care sa se ocupe alaturi de preotul paroh doar de problema gruparilor sectare. O astfel de masura ar fi benefica pentru comunitatea crestina precum si organizarea unor cateheze saptamanale facute de acesti misionari impreuna cu parohul comunitatii respective, in care sa fie aprofundata credinta ortodoxa si infatisata in raport cu deviatiile sectare.

Reactivarea ,,apostolatului social”, asa cum il numeste Grigorie Leu Botosaneanu, reprezinta o altă metodă eficace. Astfel, prin antrenarea credincioșilor în lucrarea de preîntâmpinare a prozelitismului, prin activtatea de întreținere și înfrumusețare a bisericilor și cimitirelor, a monumentelor istorice, de artă și cultură, se poate oferi un exemplu de pretuire si respect fata de tot ceea ce inseamna credinta stramoseasca si valorile acestui, aratand lumii ca Biserica este alcatuita din intreaga comunitate ce se aduna in Biserica si Il marturisesc pe Dumnezeu, comunitate ce stie sa isi aprecieze valorile, sa le respecte, sa le pretuiasca si sa le faca sa dainuie peste ani si ani. Se știe că sectele, prin fundații și asociații, preiau preocupările sociale ale Bisericii. De asemenea, întărirea legăturii dintre clerici și credincioși, prin vizite și discuții, completată de o purtare demnă și părintească a preotului față de credincioși, contribuie la întărirea acțiunii apostolatului social, și în același timp la implementarea în conștiința credincioșilor că fiecare, „este legat în mod firesc de patrimoniul spiritual și material pe care îl alcătuiește parohia”.

Identificarea corecta a nevoilor de formare intergenerationala – Educatia religioasa a tineretului si pastoratia acestora.

Observăm că este tot mai necesară implicarea Bisericii în viața socială, în universități, licee, școli, pentru a putea promova adevărul de credință creștin-ortodox. Biserica are obligația de a acorda asistență religioasă nu doar în spațiile lăcașurilor de cult, ci în toată societatea, unde membrii ei își trăiesc cea mai mare parte a existenței lor. Aceștia trebuie făcuți să conștientizeze ca un creștin-ortodox trebuie să devină pretutindeni un fidel mărturisitor al credinței deprinse în Biserică și în familie, încercându-se prin acest mod evitarea formalismului creștin, mărturisire care trebuie să se concretizeze într-o trăire spirituală concretă și înțeleasă corect pentru a se putea evita sincretismul sau omogenizarea creștinismului cu elemente din alte culturi religioase, aspect care trebuie dirijat tot mai intens către tinerii elevi și studenți care sunt cei mai predispuși la acceptarea provocărilor venite din toate partile lumii de astazi.

„In lumea de astazi, tinerii sunt pentru Biserica noastra o forta vie, fiind cei care dinamizeaza viata acesteia si ritmul vietii liturgice a fiecarei parohii in parte. In duhul respectului pentru valorile religioase ale celorlalti, Biserica Ortodoxa Romana a dezvoltat o pastoratie a tineretului bazata pe duhul prieteniei, al comuniunii si al bucuriei. Tinerii trebuie sa stie ca ceea ce ii uneste si ii va uni de acum incolo, dincolo de orice fel de „integrare”, este, in primul rand, Hristos cel Viu, prototipul vaduit in ethosul ortodox. Domnul si Mantuitorul nostru Iisus Hristos, era intotdeauna inconjurat de tineri care doreau sa-L urmeze si sa-I asculte cuvantul”.

„Biserica a aratat intotdeauna ca tineretea poate fi o varsta a marturisirii unei credinte autentice, a trairii unei vieti morale alese si a unui zel de propovaduire a Evangheliei. Cea mai frumoasa podoaba a unui tanar este, potrivit spiritualitatii filocalice mintea treaza si inima curata. Doar astfel tinerii pot constitui, in lucrarea Bisericii, o forta dinaminca a comuniunii, iar Biserica sa fie pentru ei locul unde acestia gasesc sinceritate, siguranta, intelegere, dragoste si raspunsul la problemele lor existentiale”.

Sf. Apostol Pavel ii spunea lui Timotei: „Nimeni sa nu dispretuiasca tineretile tale, ci fa-te pilda credinciosilor cu cuvantul, cu purtarea, cu dragostea, cu duhul, cu credinta, cu curatia”(I Tim. 4,12).

Asfel, vedem ca Biserica trebuie sa isi indrepte tot mai mult atentia spre pastoratia si catehizarea tinerilor, caci ei alcatuiesc generatia ce vine din urma. Aceasta generatie ce vine trebuie sa pastreze vii „predaniile” primite de doua mii de ani, trebuie sa cultive calitatile morale,trebuie sa lupte pentru pastrarea modelului familiei traditionale, generatie care trebuie sa nu cada prada uneltirilor sectare. Intr-un cuvant, generatia ce vine trebuie sa fie educata in asa fel incat ai aiba o identitate nationala si religioasa bine fundamentata, pentru a putea face face tuturor asalturilor ce vor veni.

„Un prim pas in dezvoltarea unei catehizari coerente, afirma parintele Constantin Necula, este sporirea exigentelor pastorale ale preotului. Daca el lancezeste, crezand ca nu-i nimic altceva de facut decat implinirea, sporadica si fara ravna, a slujirii liturgice, ne aflam dinaintea unei drame. Pentru a nu se transforma in tradegie, preotul trebuie incurajat sa identifice acele ajutoare parohiale capabile sa-l ajute in catehizare. Nu-i vorba de cedarea vreunor prerogative sacrosante ci de asumarea, impreuna cu membrii comunitatii, a unei sinodalitati speciale – aceea marturisitoare intru educatia mantuirii. Grupul catehumenal creat, poate lucra in vederea identificarii grupului tinta in cateheza familiei, fie copiii unor familii, fie tinere cupluri etc etc etc … Si de asemenea nici nu ar tb evitata abordarea in catehizarea tinerilor subiecte care-i preocupa pe ei, putand fi alcautuite grupuri speciale centrate pe tineri adolescenti, care sa abordeze teme specifice varstei”.

Un aspect grav de care sectele profită este faptul că identitatea religioasa despre care spuneam ca trebuie pastrata vie in sufletele credinciosilor este pusă sub semnul întrebării de către societatea vestică, și chiar de o parte a celei românești, dacă luăm în calcul unele declarații ale anumitor deputați romani, care fac abstracție de necesitatea apartenentei eclesiale a omului contemporan. Mai concret, aceasta înseamnă că o mare parte a lumii actuale nu mai consideră că este nevoie de Dumnezeu și de Biserica Sa să facă parte din viața ei. Din pacate, cea mai mare parte a celor care considera ca nu mai este nevoie ca Dumnezeu si Biserica sa faca parte din viata sa, este alcatuita din tineri. Tineri care sunt usor de manipulat prin tot ceea ce transmite mass-media, tineri care sunt educati in asa fel incat sa se dezvolte in cadrul unei societati ce se vrea atee si atotcuprinzatoare.

„Exigentele invatatmantului catehetic sau al catehizarii, spune parintele profesor Ion Bria, sunt complexe, noi, inedite. De pilda, generatii de copii, elevi si adulti vor sa gaseasca in Catehismul care li se preda ceva care esre crestin in esenta sa, nu simple reguli si obiceiuri conventionale, Ei vor sa recepteze puterea cuvantului lui Dumnezeu cel viu in propria lor exprimare si limbaj, de unde nevoia de a innoi mereu limba si mijloacele de transmitere a Evangheliei. Invatamantul catehetic trebuie sa-i ajute pe copii si pe tineri sa intre in calea lui Iisus Hristos, calauzita de Evanghelie si Liturghie, ca sa devina discipolii lor, actori ai unei Traditii viabile, continue”.

Fiecare madular al Bisericii trebuie sa fac asa fel incat sa formeze tinerii pentru a fi marturisitori autentici ai credintei crestine. Cum altfel putem încerca să păzim în continuare adevărurile de credință neschimbate, așa cum le-am primit de la Dumnezeu prin intermediul revelației, dacă nu prin mărturie, după cuvintele Mântuitorului Hristos care spunea că ,,Oricine va mărturisi pentru Mine înaintea oamenilor, mărturisi-voi și Eu pentru El înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri, Iar de cel ce se va lepăda de Mine înaintea oamenilor și Eu Mă voi lepăda de el înaintea Tatălui Meu, Care este în ceruri”(Mt. 10, 32-33). Tinerii trebuie sa fie marturisitori fideli ai credintei in Hristos Dumnezeu, a învățăturilor, a făgăduințelor Sale, referitoare la neamul omenesc, predanii care sunt spre folosul si mantuirea oamenilor și nu spre inducerea acestora în eroare cum afirma simpatinzantii sistemelor atee.

Un alt aspect surprins de Jean Vernette se referă la identificarea motivațiilor pe care le descoperă tinerii atunci cand intra într-un grup sectar, motivatii pe care nu le găsește în propria sa Biserică sau în mediul său social. Sunt și situații în care el nu caută ceva anume, ci pur și simplu a fost acostat în mod indirect la ieșirea de la cursuri sau pe stradă. Problema este în cazul de față că aceasta nu s-ar fi întâmplat dacă terenul n-ar fi fost pregătit, dacă n-ar fi existat unele așteptări sau dorințe ale tanarului abordat care existau, dar nemanifestându-se în exterior, au izbucnit în aceste momente, astfel încât identificarea exactă a acestor motivații este esențială.

Colin Slee, pastor anglican, consideră că Biserica pierde credinciosi si mai ales tineri în favoarea noilor mișcări religioase mai multe cauze:,,nu îi echipează pe aceștia cu cunoștințele necesare privind credința lor și interpretarea Scripturii, nu îi informează în privința oportunităților pe care propria confesiune le oferă tinerilor cu anumite nevoi spirituale; nu îi angajează pe tineri în niciun fel sau, altfel spus, nu îi obliga prin nimic și nu oferă răspunsuri simple, tranșante, la întrebările lor, perpetuând indecizia și responsabilitatea de a lua hotărâri proprii”.

Având o privire de ansamblu putem spune că sectele și noile mișcări religioase oferă ceea ce Biserica nu are. Astfel, ele ajung sa recruteze „tineri care nu sunt satisfăcuți cu experiența religioasă din înteriorul Bisericii și decid să o caute în altă parte. Biserica trebuie să ofere tocmai ceea ce acești tineri caută: apartenentă, răspunsuri, împlinire, identitate, recunoaștere, transcendență, călăuzire spirituală, experiență mistică și participare”. În același timp Biserica trebuie sa fie conștientă că „generația tânără de credincioși este influențată de diferite idei provenite din sfera neoreligioasă si trebuie sa aiba o reactie in acest sens.

Limbajul teologic si modul in care clericii predica/catehizeaza, interactioneaza cu oamenii din punct de vedere conversational.

Biserica trebuie să demonstreze în continuare că este „spațiul libertății, al mântuirii și al călăuzirii spre viața veșnică, plinătatea și deplinătatea ei neconstatând în simpla confirmare verbală a apartenenței fata de ea, asa cum este cazul sectelor ci mai ales în propovăduirea fermă, sigură, printr-o marturisire vie completata de fapte bune, a credinței deprinse din Tradiția acesteia. În contextul lumii actuale, Biserica trebuie să-și replieze mesajul, printr-un discurs credibil și angajator pentru a fi deslușit și asumat de tot mai mulți oameni”.

„Cuvântul, spune Patriarhul Daniel, ca sens sau mesaj comunicat, împărtășit în duh, ca energie sau putere revelatoare a persoanei libere și iubitoare, exprimă, de fapt, plenitudinea și unitatea interioară a persoanei în comuniune”.

Preotul prin predica nu trebuie doar sa alcatuiasca un mesaj coerent din punct de vedere gramatical si verbal, ci trebuie sa fie atent inclusiv la modul de prezentare al acesteia astfel incat mesajul crestin sa fie inteles in toata bogatia lui.

„Continutul propovaduirii, spune Constantin Preda, consta in darul lui Dumnezeu cel in Treime, Care se ofera lumii prin Intruparea Fiului Sau si care devine accesibil numai in Duhul Sfant. Metoda pentru a-L intelege si a-L face cunoscut pe Dumnezeu nu poate fi deci una omeneasca. Evanghelia nu este o suma de informatii teoretice, care ar putea fi adunate intr-un sistem si, in consecinta, ar putea intra in disputa cu alte sisteme filosofice”.

Daca dorim sa cautam modele de prezentare si interpretare omiletica atunci avem la dispozitie scrierilor marilor parinti ai ortodoxiei dintre ca re amintim pe Sfintii Vasile cel Mare, Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nyssa, Ioan Gura de Aur, Ambrozie al Milanului, Grigorie cel Mare, Fericitul Augustin etc. Prin propovaduirea lor vie legata de problematici precum modelul crestin al familiei, importanta si exigentele educatiei, au luat nastere ulterior adevarate sisteme de asistenta sociala, insotire pastorala, planuri educative, toate acestea fiind modele inclusiv celor existente astazi.

Astfel, prin predica se doreste infatisarea invataturii crestine fata de ascultatori, pentru ca ei să analizeze și să se decidă liber dacă doresc să o accepte sau să o respingă. Acesta și este motivul pentru care Mantuitorul Hristos, în cuvântarea din ziua Inălțării Sale la cer, a poruncit apostolilor ca mai întâi să învețe, și apoi să-și împlinească celelalte îndatoriri. „Mergând, învățați toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui și al Fiului și al Sfântului Duh” (Matei 28, 19).

Trebuie sa fie avuta o foarte mare grija la continutul predicii caci „predica teoretică, abstractă, construită numai teologic doar cu întâmplătoare aderențe la realitățile actuale, se pierde într-un formalism steril. E necesară o întoarcere la concret, o întoarcere la fapte și la evenimente, la oameni reali și la locuri care se văd, așa cum apare din activitatea predicatorială a Mântuitorului și a Sfinților Apostoli”.

Astfel, predica are menirea de a da un răspuns la problemele vitale ale credincioșilor. Ea nu trebuie sa ignore preocuparile, viata si contextul in care credinciosii activeaza, ci sa ofere o solutie in vederea imbunatatirii calitatii vietii atat din punct de vedere duhovnicesc cat si social, in cele din urma.

Prea Fericitul Patriarh Iustinian afirma in acest sens că „precum au învățat la vremea lor preoții din epoca patristică, tot așa preoții zilelor noastre trebuie să stăpânească desăvârșit cunoștințele meșteșugului lor teologic și să aibă o orientare din cele mai bogate în toate domeniile de activitate filosofică și realist-științifică”. Iar cu alt prilej, acelasi patriarh adauga :„Pentru a ști ce și cum să învețe, preotul este ținut să-și adape necontenit sufletul la izvoarele celor mai înalte învățături, să cunoască deplin nu numai adevărul religios, revelat, nu numai viața și lucrarea Bisericii de-a lungul veacurilor, ci să nu-i rămână străin nici ceea ce gânditorii, preoții și oamenii de știință din toate timpurile au creat pentru propășirea materială și spirituală a lumii” .

Aceste afirmatii ale patriarhului Iustinian sunt importante cu atat mai mult cu cat preotul din vremea de astazi isi desfasoara activitatea in mijlocul unor credinciosi al caror nivel cultural este mult mai mare decat al celor din perioada comunista, si creste incontinuu.

Un alt aspect legat de predicare se refera la evlavia pe care preotul o cere in cunvantarile sale credincioșilor, evlavie ce trebuie să se vada mai întâi la el. „Dacă nu este un om evlavios și nu are în viață o ținută evanghelică creștină, predica lui numai pe jumătate poate să zidească. Credincioșii privesc cu multă atenție spre pilda vieții din familia preotului. Preoții trebuie să fie atenți asupra vieții pe care o duce întreaga lor familie, care trebuie să fie o pildă vie de trăire evanghelică. Prin pilda aceasta, învățătura și predica prind complet sufletele credincioșilor noștri”. Mult mai usor pot cadea prada predicilor si discursurilor sectare credinciosii care nu vad in preotul din comunitatea lor un exemplu de evlavie si de vietuire crestina.Astfel, sintagma „fa ce zice preotul nu ce face el” nu-și are loc într-o viață creștină autentică.

Prin predica, propovaduitorul trebuie sa-l aduca pe credincios mai aproape de harul dumnezeiesc cu care intrra in legatura prin Sfanta Liturghie, Euharistia si celelalte Sfinte Taine. In niciun lacas de cult apartinand oricarei confesiuni sau grupare religioasa nu se poate gasi o ambianta calda si intima precum cea oferita de bisericile romanesti impodobite cu fresce din care se intuiește istoria sfântă, acest context duhovnicesc oferind bineinteles consistenta predicilor, antrenând prin aceasta gândirea și sufletul credinciosului spre priceperea celor auzite din gura preotului. De asemenea, „mulțimea de sfinți zugrăviți, care înconjoară adunarea credincioșilor, amintește necontenit acestora că păcatul poate fi biruit, că virtutea poate fi dobândită”. Abia acest context binecuvantat ii face pe oameni sa fie „stapaniti de dorinta mantuirii, de dorinta sfintirii”, nu o predica apocaliptica spusa de un orator talentat care isi doreste sa obtina notorietate si credibilitate in fata oamenilor prin referintele la sfarsitul lumii si la obtinerea mantuirii prin aderarea fata de un oarecare grup religios.

Referindu-ma la modul in care preotul ar trebui sa interactioneze cu oamenii din punct de vedere conversational, aduc in discutie o speta diferita, si anume, dialogul cu un crestin care s-a intrainat de Biserica prin aderarea la o alta grupare religioasa. Aatunci când se încearcă convingerea unui membru al unei mișcări religioase să se întoarcă la vechea sa religie trebuie să se țină seama de mai multe aspecte: credința nu poate fi impusă nimănui, motiv pentru care orice recurgere la forța este condamnabilă din punct de vedere teologic, preotul trebuie să încurajeze pe părinți să păstreze legătura cu tinerii care au intrat în astfel de grupări și să rețină că dragostea creștină și înțelegerea răbdătoare sunt mai eficiente decât enumerarea unor argumente fie ele imbatabile. Trebuie ținut seama de însăși religiozitatea părinților care poate constitui unul dintre factorii care îi pot determina pe tinerii aflați în această situație să reevalueze decizia de a părăsi religia părinților, căci părinții care își manifesta credința în viața de zi cu zi și în relațiile cu ceilalți îi pot influent ape copii mai mult decât argumentele preotului, rudelor, cunoscuților etc.

Astfel, prevenția este esențială în aceste cazuri pentru că, odată respectivul tânăr intrat într-o astfel de grupare, este foarte greu de recuperat. Chiar dacă familia reușește să-l convingă să vină și să discute cu preotul, legăturile cu gruparea respectivă deja s-au format pe zi ce trece și sunt întărite de noul mod de viață, de practicile religioase și activitățile în comun încât eforturile preotului de a-i convinge sunt de cele mai multe ori inutile.

Parintele Iosif Trifa marturiseste in cartea sa „Adanciri in Evanghelia Mantuitorului” o experienta proprie care l-a facut sa constietizeze mult mai multe aspecte legate de predicare: „de cand eram preot tanar la sate, mi-aduc aminte ca in toata duminica predicam oamenilor, zicandu-le: Faceti oameni buni, si asta si asta, si nu faceti ceea si ceea… . Insa la scurta vreme am bagat de seama ca o astfel de predica este fara putere. Era o predica fara Hristos, pentru ca nu puteam aduce cu ea sufletele la Mantuitorul si nu vedeam rasarind pe urmele ei roade de fapte bune. Oamenii ascultau cu placere sfaturile, dar faceau tot aceleasi uraciuni. Atunci am inceput sa cercetez Scripturile si, adancindu-ma in Noul Testament, am aflat ca oamenii – imi ziceam eu – destul de bine cunosc si ei ce-i bine sa faci si ce nu-i bine sa faci, insa raul sta in aceea ca omul n-are sa patrunda mai adanc. Puterea Evangheliei trebuie sa patrunda pana la izvorul de unde pleaca binele si raul, faptele cele bune si cele rele. Predica si Evanghelia trebuie sa sape in suflet cu putere si cu dar se sus. Dupa aceasta adancire in mine insumi si in Evanghelie, am stat in fata poporului cu o predica noua, spunandu-le oamenilor ca „voi nu puteti face roade de fapte bune, pentru ca nu aveti legatura cu Mantuitorul”.

Multi dintre predicatori se conduc dupa ideea ca majoritatea credinciosilor sunt prea putin instruiti in ceea ce priveste credinta, invatatura si viata de credinta. Dar oare a cui este vina? Sfantul Ioan din Kronstadt combate o astfel de atitudine, zicand: „Cand citesti in auzul poporului credincios, rugaciuni foarte lungi, dupa tipic, atunci vrajmasul iti strecoara fara indoiala in inima, facand sa-ti inghete cuvantul pe buze la gandul ca poporul nu intelge multe cuvinte si ca citirea unor astfel de rugaciuni este pierdere de vreme. Ce prostie! Nu este oare Duhul Sfant Invatator a tot adevarul? Ar putea ramane El fara rost si sa nu lucreze spre luminare in inimile oamenilor, ale noastre asadar?… Citeste deci, cu neclintita convingere, nu te indoi! Dumnezeu va face ca aceste seminte sa creasca si sa rodeasca.”

Putem concluziona spunand că membrii Bisericii prin predica si prin toate celelalte mijloace pastorale trebuie să-i facă pe credincioși să conștientizeze periculozitatea acestor grupări sectare și superioritatea Ortodoxiei față de acestea, deoarece adevarata misiune a Bisericii nu se realizează prin campanii prozelitiste ci prin metoda proprie Evangheliei, aceea a invitației:„Toate sunt gata. Veniți la nuntă… Mergeți deci la răspântiile drumurilor și pe câți veți găsi, chemați-i la nuntă”(Matei 22, 4-9), credinciosul fiind chemat să stea la masă împreună cu Însuși Dumnezeu nu să fie o unealtă a dezvoltării unor ideologii sau a unui grup sectar.

In final, aduc marturie afirmatia lui Damaskinos Papandreou, care la sfarsit de mileniul al II-lea afirma ca „ortodoxia, are misiunea de a elibera omul de cultul servil pe care îl acordă autonomiei sale și de a-i deschide noi orizonturi asupra relației cu Dumnezeu, cu lumea și cu el însuși, având datoria de a se îngriji de omul modern, cu toate problemele lui pentru a contracara ofensiva sectară, propovăduind comuniunea ca o continuitate a credinței apostolice încercând soluționarea problemelor ce frământă lumea actuală prin dialog și susținere atât la nivel individual cât și colectiv. Ortodoxia, nu este reprezentata numai de cler sau popor, ci înseamnă manifestarea unei experiente liturgice, a întregului corp eclesial, în care toți membrii au funcția ce le-a fost atribuită”, contrar ideologiei sectare care nu se poate ridica la această înălțime pentru că nu are conștiința unui Dumnezeu viu și lucrător în lume, înteles ca unicul Creator și Cap al Bisericii.

Concluzii

Invățătura creștină adevarată implică automat si o trăire morală, pe când sectele propovăduiesc o viață lejeră, promițând o mântuire sigură, pentru aceasta fiind suficientă doar intrarea în rândul sectei. Nimeni nu este sigur de mântuirea lui, nimeni nu se poate mântui după propriile merite și sub nicio formă după un șablon (aderarea la o sectă și respectarea unui șablon de reguli îndeplinite mecanic), mântuirea fiind posibilă numai prin harul lui Dumnezeu, și a conlucrării omului cu acesta, conștient fiind de păcatele și de limitele sale, dar cu credința și nădejdea îndreptată spre Dumnezeu, fără de care nimic nu este posibil.

In cadrul unei lumi in care pluralismul religios si multiculturalismul isi face simtita prezenta, pentru ca „Biserica să fie în continuare farul luminos al credinței în Iisus Hristos, jertfit și înviat pentru întreaga umanitate, trebuie să se țină cont de realitățile și problemele istorico-religioase actuale, iar membrii Bisericii trebuie să-și asume identitatea ortodoxă bazată pe mărturia Sfinților Părinți ca și garanție vie a trecutului, dar și a viitorului Bisericii lui Hristos, făcându-i în același timp pe toți membrii Bisericii Ortodoxe, pe toți creștinii lumii acesteia să își asume în mod convingător și ferm demnitatea și calitatea de creștin-ortodox, în cadrul preoției universale și sacramentale”.

Se poate afirma cu încredere și tărie ca partizanii sectelor sunt departe de cunoașterea lui Dumnezeu căci pentru a ajunge la cunoașterea lui Dumnezeu este necesară, în primul rând, descoperirea sau revelația făcută de Dumnezeu și apoi efortul credinciosului de a-și însuși ceea ce și cât a voit Dumnezeu să-i descopere.

Paradoxal, putem afirma că apariția și proliferarea noilor mișcări religioase și a formelor variate de religiozitate contemporană au și un efect pozitiv pentru Biserică. Ele se constituie într-un „prilej de reflecție privind misiunea Bisericii în lumea de azi și motivează o reînnoire a mesajului evanghelic și a atitudinii pastorale, atitudine care poate fi concretizată în mai multe moduri cum ar fi redescoperirea și dezvoltarea sentimentului comunitar și al comuniunii la nivel de parohie, redescoperirea sensului unei experiențe spirituale personale, o religie care vorbește inimii, o formare continuă a credincioșilor, în special biblică, parohia și răspunsul la nevoile religioase ale credincioșilor, aducerea în Biserică a oamenilor aflați în căutare spirituală etc.”.

În viața credinciosului, năzuința spre desăvârșire se îmbină armonios și se condiționează reciproc cu năzuința de a-L cunoaște pe Dumnezeu, izvorul sfințeniei și al desăvârșirii. Acest adevăr îl arată Însuși Mântuitorul, prin cuvintele: „Aceasta este viața veșnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat și pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis”(Ioan 17,3).

A-L cunoaște pe Dumnezeu înseamnă a trăi împreună cu Dumnezeu (II Corinteni 6.1), adică o continuă depășire de sine, o continuă conlucrare cu harul divin. Creștinul poate realiza această numai prin participarea voita si libera la viața Bisericii – Trupul tainic al lui Hristos. Harul sfințitor din Biserică și efortul credinciosului spre desăvârșire îl înduhovnicesc, îl pregătește pentru marea transformare care va avea loc în viața lui: transfigurarea întru viața cea veșnică.

Vitalitatea credinței adevărate, pure și neschimbate așa cum am primit-o de la Hristos creează comuniune cu Dumnezeu Cel în Treime, și cu noi, care suntem „chemați să participăm la taina Sa de necuprins, taină pe care creștinismul a mărturisit-o încă din ziua întemeierii Bisericii celei una în chip nevăzut, neîncetând a depune mărturie despre viața cea veșnică, adusă lumii de actul mântuitor al Fiului lui Dumnezeu. Încă din prima zi a întemeierii Bisericii, după cum citim în cartea Faptele Apostolilor, cap. 2, viața creștină se dezvoltă în comuniune cu Hristos cel mort și Înviat care Și-a asumat firea umană și a mântuit-o în toată dimensiunea ei, trup și suflet”.

Spre finalul acestei lucrari, doresc sa evidențiez faptul că unul dintre aspectele pe care misiunea Bisericii trebuie să se bazeze în stoparea sau contracararea ofensivei sectare este scoaterea în evidență a bogăției nemărginite ale creștinismului, care „prin natura lui, este religia desăvârșită, descoperită de Fiul lui Dumnezeu, iar prin caracterul lui este misionar, adică marturisește, vestește și cheamă pe oricine să-L cunoască și să-L primească pe Hristos Cel mort și Înviat”, îndemnând la unitate și egalitate, nu la dezbinare și superioritate precum fac gruparile sectare.

Astfel, nu poate fi vorba nicidecum de învechirea Ortodoxiei sau de o necesitate a actualizării sau schimbării mesajului ei mântuitor și doctrinar, sau mai grav de o falsitate și neînsemnătate a acesteia care să conducă la descoperirea unei noi religii care să fie cu adevărat credința cea dreaptă după cum mărturisesc liderii grupărilor sectare. Aceste adevăruri exprimate anterior trebuie să fie scoase în evidență pentru a arăta nemărginita bogăție a Ortodoxiei, și actualitatea ei permanentă al cărei Întemeietor și „Cap”, „Iisus Hristos, ieri și azi și în veci, este același”(Evrei 13,8).

Inchei, prin a evidentia faptul ca „ortodoxia trebuie să amplifice și să promoveze mesajul universalității mântuirii în Iisus Hristos, care se adresează tuturor oamenilor indiferent de proveniența lor socială, economică, culturală, rasială, politică etc. În centru misiunii trebuie să fie doar Persoana divino-umană, mântuitoare, a Mântuitorului Iisus Hristos. Biserica trebuie să evite riscul transformării într-o instituție pur lumească, administrativă, și spre deosebire de celelalte denominațiuni religioase trebuie să continue să rămână Trupul mistic al Domnului, amplificându-și misiunea de a-L vesti mereu pe Iisus Hristos”.

Bibliografie

I. Carti de cult:

Biblia sau Sfânta Scriptură, Editura Institutului Biblic și de Misiune Ortodoxă, București, 2013;

Biblia sau Sfanta Scriptura a Vechiului si a Noului Testament, Traducere de Dumitru Cornilescu, Editie Electronica – www.Biblia.Pentru.Viata.ro, 1924;

New World Translation of the Holy Scriptures, Editor Watch Tower Bible and Tract Society, Brooklyn – New York, 2006.

II. Dictionare:

Pacurariu, Pr. Prof. Univ. Dr. Mircea, Dictionarul Teologilor romani, Editura Univers Enciclopedic, Bucuresti, 1996.

III. Manuale:

***Arta Evanghelizarii prin Literatura. Manul pentru Colportori, Traducere in limba romana de Gianina Floricel, Casa de Editura Viata si Sanatate, Bucuresti, 2009.

Boeru, Dr. Paul, Esentialul credintelor crestine. Manual pentru misionarii adventisti, Editura Ancaprint, Buzau, 2009.

***Cum a inceput totul. Manual de Religie, Biserica Crestina Adventista de Ziua a Saptea, Centrul Adventist de Resurse si Documentare, Editura Graphe, Cernica, 2005.

***Daniel. Studii biblice pentru majori. Editie instructori (oct.-dec. 2004), Editura Viata si Sanatare, Bucuresti, 2004.

Deheleanu, Pr. Dr. P., Manual de sectologie, Tipografia Diecezana, Arad, 1948.

***Slujind cu Evanghelia. Manual de predici, Vol I, Editura Metanoia, Oradea, 2005.

***Slujind cu Evanghelia. Manual de Predici, Vol. II, Societatea Biblica din Romania, Oradea, 2007.

IV. Articole si studii:

Belu, Pr. Prof. D.I., Calitățile de îndrumător duhovnicesc ale Sfântului Apostol Pavel, în Revista S.T., Anul VII (1955), Nr. 9-10.

Idem, Predica prin exemplul personal, în Revista B.O.R., Anul LXXII (1954), Nr. 5.

Berechet, Ștefan, Lupta Bisericii Ortodoxe Române contra sectelor, în Revista B.O.R., seria a II-a, anul XLII (1924), nr. 4.

***Biserica Ortodoxa Romana si celelalte Confesiuni si Secte, Studentii Bibliei (Milenistii sau Ruselistii), in Revista B.O.R., Seria a III-a, Anul XLVII (1929), Nr. 1.

Botoșăneanu, Arhiereul Grigorie Leu, Biserica Ortodoxă Română și celelalte confesiuni și secte. Mijloacele urgente de întărire ale Bisericii Ortodoxe Române, în Revista B.O.R., seria a III-a, anul XLVII (1929), nr. 7-8.

Bria, Pr. Prof. Ion, Contra sectarismului, în Revista Ortodoxia, Anul XLII (1990), nr. 3.

Burca, Drd. Gh., Predica liturgică, în Revista Mitropolia Moldovei și Sucevei, anul XLIX (1973), nr. 1 – 2.

Burjacovschi, Pr. Vl., Secte și misionarism, în Revista Misionarul, anul X (1938), nr. 1-2.

Chilea, Pr Sebastian, Considerații omiletice actuale, în Revista Ortodoxia, Anul XIX (1967), Nr. 1.

Chițescu, Prof. N., Condițiile însușirii mântuirii, în Revista S.T., Anul II (1950), nr. 1 – 2.

Corneliu Bârlădeanul, Arhiereu-vicar al Episcopiei Hușilor, Lucrarea misionară a Ortodoxiei, în Revista Teologie și Viață, serie nouă, anul X (LXXVI) (2000), nr. 1-6.

Cristescu, Pr. Prof. Gr., Predică și predicator în vremea noastră, în Revista S.T. , Anul II (1950), nr. 3-6.

Dascalu, Pr. Nicolae, Biserica și mass-media sau despre metamorfozele comunicării Biserica și mass-media sau despre metamorfozele comunicării, în Revista Teologie și Viață, Serie Noua, Anul XVIII/ LXXIV, (1998), nr.5-12.

Dragulin, Pr. Gh., Propovaduirea Cuvantului si cultul in Biserica Ortodoxa, in Revista S.T., Anul XXVII (1975), nr. 3-4.

Galeriu, Pr. Prof. Constantin, Mărturisirea dreptei credințe prin Sfânta Liturghie, în Revista Ortodoxia, Anul XXXIII (1981), nr. 1.

Idem, Preoția ca slujire a cuvântului, în Revista Ortodoxia, Anul XXXI (1979), nr. 2.

Gordon, Pr. Asist. Vasile, Factori ai reușitei Predicii, în Revista S.T., Anul L (1998), nr. 3-4.

Grigoras, Pr. Aurel D., Dogmă și cult privite interconfesional și problema intercomuniunii (Teză de doctorat), în Revista Ortodoxia, Anul XXIX (1977), nr. 3-4.

Mangâru, Pr. D., Spre combaterea sectelor, în Revista B.O.R., seria a III-a, anul XLVII (1929), nr. 7-8.

Manolache, Drd. Arhim. Dometie, Dogmele și valorificarea lor în viața credincioșilor ortodocși, în Revista S.T., Anul XXVI (1975), nr. 3 – 4.

***Mesajul Întâistătătorilor Sfintelor Biserici Ortodoxe, în Revista Telegraful român, anul CXXXX (1992), nr. 11-12.

Muresan, Radu Petre, Fenomenul prozelitismului – O perspectiva pshiho–sociologica si misionara, in Revista Ortodoxia, Anul LVII (2006), Nr. 3-4.

Papandreou, IPS Dr. Damaskinos, Mitropolitul Elveției, Misiunea Bisericii Ortodoxe la începutul mileniului III, (trad. de Pr. Nicolae Dascălu), în Revista Teologie și Viață, serie nouă, anul VIII (LXXIV) (1998), nr. 5-12.

Popescu, Pr. Prof. Dumitru, Principii care stau la baza formațiilor sectare și activităților lor agresiv prozelitiste, în Revista Ortodoxia, anul XLIX (1997), nr. 3-4.

Popescu, Pr. Asist. Gabriel, Predica în Biserica Ortodoxă Română în vremea noastră, în Revista B.O.R., Anul XC (1972), nr. 11-12.

Idem, Predică și Predicator în Biserica Ortodoxă Română, in Revista B.O.R., Anul LXXXIX (1971), Nr. 1-2

Popescu, Pr. Victor N., Predica în cultul creștin, în Revista B.O.R., Anul LXII (1944), nr. 4– 6.

***Spicuiri. Cum ne submineaza streinii, in Revista Mitropolia Moldovei, anul III (1927), Nr. 4.

Staniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Liturghia și unitatea religioasă a poporului român, în Revista B.O.R., Anul LXXIV (1956), nr. 10 – 11.

Vintilescu, Pr. Prof. Petre, Preotul în oficiul său de liturghisitor, în Revista B.O.R., Anul XLVII (1929), Nr. 6.

V. Lucrari si carti:

Achimescu, Pr. Conf. Dr. Nicolae, Noile mișcări religioase, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2002.

Idem, ,,Pseudo-religiozitate și agresivitate în lumea de azi” în ,,Priveghind și lucrând pentru mântuire”, Volum editat la aniversarea a 10 ani de arhipăstorire a Înalt Prea Sfințitului Mitropolit Daniel al Moldovei și Bucovinei ( 1 iulie 1990 – 1 iulie 2000), Editura Trinitas, Iași, 2000.

Antim, Radu, Societatea Martorii lui Iehova in contextual fenomenului sectar, Editura Arhidiecezana, Cluj-Napoca, 1996.

Ankerberg, John & Weldon, John, Realitatea despre Martorii lui Iehova, Editura Agape, Fagaras, 1996.

***Adventistii de ziua a saptea cred. O expunere biblica a celor 28 de puncte fundamentale de doctrina, Casa de Editura Viata si Sanatate, Bucuresti, 2009.

Aldea, Pr. Mihai-Andrei, Lumina Adevarului. Un studiu ortodox asupra adventismului si altor secte apropiate, Editura Christiana, Bucuresti, 2007.

Badelita, Ioan, Principii si metode pedagogice in viata si activitatea Invatatorului Divin, Editura Little Lamb, Suceava, 2004.

Bel, Pr. Prof. Dr. Valer, Misiune, parohie, pastoratie, Editura Renasterea, Cluj-Napoca 2002.

Betz, Charles, Tehnici de predare pentru Scoala de Sabat adulti, Traducere din limba engleza de Nelu Dumitrescu, Editura C. N. I. „Coresi” S.A., Bucuresti, (fara an).

Bobrinskoy, Pr. Prof. Dr. Boris, Taina Bisericii, (Traducere romanească de Vasile Manea), Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2004.

Boca, Pr. Arsenie, Cuvinte vii, Editura Charisma Advertising, Deva, 2006.

Bolocan, Carmen-Maria, Catehetica si Didactica Religiei. Interferente si deosebiri, Editura Performantica, Iasi, 2005.

Botoșăneanu, Arhiereul Grigorie Leu, Confesiuni si secte. Studiu istoric-misionar, Tipografia Cartilor Bisericesti, Bucuresti, 1929.

Breck, Pr. Prof. John, Puterea Cuvantului in Biserica dreptmaritoare, E.I.B.M.B.O.R., Bucuresti, 1999.

Bria, Pr. Prof. Ion, Comentariu la Catehismul Ortodox – 12 sinteze catehetice, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2000.

Bunaciu, Ioan, Crampeie de Istorie din Propovaduirea Evangheliei in Bisericile Baptiste din Romania 1874-1984, Editura Faclia, Oradea, 2011.

Bunaciu, Otniel Ioan, Baptistii. O identitate in devenire, Editura Universitara, Bucuresti, 2011.

Cabasila, Nicolae, Tâlcuirea dumnezeieștii Liturghii, Traducere din greceste de Diacon Ene Braniște, E.I.B.M.B.O.R., București, 1946.

Ceuta, Dr. Ioan, Teologie pastorala aplicata, Editura Lumina Evangheliei, Bucuresti, 2000.

Chirica, Pr. Petre, Feriti-va de Adventisti, Baptisti si Milenisti, Tipografia H. Goldner, Iasi, 1922.

Cios, Pr. Teodor, ,,Taina dreptei credințe”. Apologie-Sectologie, Editura Buna Vestire, Beiuș, 2005.

Closca, Pr. Dr. Ciprian Marius, Ortodoxia si noile miscari religioase, Editura Lumen, Iasi, 2009.

Cojea, Vasile D., Biografii. Pastori: Andrei Rizea, Constantin Popescu, Stefan Demetrescu, Casa de Editura Viata si Sanatate, Bucuresti, 2008.

Colan, Nicolae, La luptă dreaptă. Un capitol de strategie misionară, Editura „Revistei Teologice”, Sibiu, 1926.

Colinon, Maurice, Le phénomène des sectes au XX-e siècle, Librairie Artheme Fayard, Paris, 1959.

Comsa, Dr. Grigorie Gh., Baptismul in Romania. Un punct de vedere istoric, national si religios, Tiparul Tipografiei Diecezane, Arad, 1927.

Idem, Biserica, Statul si Baptismul, Imprimeriile Statului, Bucuresti, 1928.

Idem, Călăuza cunoașterii și combaterii sectelor, Tipografia Bisericească din Sf. Mănăstire Cernica, Cernica, 1925.

Idem, Cenusa de pe capul baptistilor, Tiparul Tipografiei Diecezane, Arad, 1931.

Idem, Pentru Neam si Lege. Patruzeci de Cuvantari de Invatatura impotriva Adventistilor si Baptistilor, Editura „Librariei Diecezane”, Caransebes, 1923.

Idem, Primejdia baptismului. Scrisoare pastoral, Tiparul Tipografiei Diecezane, Arad, 1928.

Idem, Zece ani de lupta impotriva baptistilor, Tiparul Tipografiei Diecezane, Arad, 1930.

Cuciuc, Constantin, Religii care au fost interzise in Romania, Editura Gnosis, Bucuresti, 1996.

Idem, Religii noi în România, Editura Gnosis, București, 1996.

Damian, Constantin-Iulian, Tehnici de manipulare specifice noilor mișcări religioase, Teză de doctorat (nepublicată), Universitatea „Al. I. Cuza” Iași, Facultatea de Teologie Ortodoxă, Școala Doctorală, Iași, 2011.

IPS Daniel, Mitropolitul Moldovei și Bucovinei, Dăruire și dăinuire: raze și chipuri de lumină din istoria și spiritualitatea românilor, Editura Trinitas, Iași, 2005.

Daniel, Patriarhul B.O.R., Teologie și spiritualitate, Editura Basilica a Patriarhiei Române, București, 2010.

David, Diac. P. I., Calauza crestina. Sectologie. Pentru cunoasterea si apararea dreptei credinte in fata prozelitismului sectant, Editura Episcopiei Argesului, Curtea de Arges, 1994.

Dudley, Roger L., De ce resping adolescentii Religia… Si ce este de facut, Traducere de Nadia-Gabriela Safta, Casa de Editura Viata si Sanatate, Bucuresti, 1999.

Febre, Lucien, Martin Luther – un destin, (Traducere de Maria Pavel), Editura Corint, București, 2001.

Finley, Mark, Descoperiri in Profetie, Casa de Editura Viata si Sanatate, Bucuresti, 1996.

Fodor, Ioan, O saptamana, o carte biblica, o predica. Predici tinute la radio, Volumul I, Fundatia My Brother’s Keeper Intl., Oradea, 2007.

Idem, Un om dintre oameni. Predici tinute la RVE in anul 2004, Volumul II, Fundatia My Brother’s Keeper Intl., Oradea, 2009.

Gavriluta, Nicu, Mentalități și ritualuri magico-religioase, Editura Polirom, Iași, 1998.

Chioanca, Constantin, Predicarea crestina in perioada postmoderna, Editia I, Editura Astra, Dej, 2007.

Groeschel, Craig, Crestinul ateu, Editura Kerigma, Oradea, 2010.

Hamann, Adalbert, Parintii Bisericii, Editura Sapientia, Iasi, 2005.

Homann, Martin, Zbaterea numita viata, Tipografia Misztotfalusi Kis Miklos, Cluj-Napoca, 1995.

Hughes, Ray H., Predicarea penticostala, Editura Metanoia, Oradea, 2004

Sf. Ioan din Kronstadt, Viata mea in Hristos, Editura Sophia, Bucuresti, 2005.

Jones, T. & Waggoner, E. J., Lectii despre credinta, Editura Vesti Bune, Bucuresti, 2005.

Kaiser Jr., Walter C., Spre o Teologie Exegetica, Traducere din limba engleza de Dr. Otniel Veres, Editura Faclia, Oradea, 2010.

Leb, Ioan-Vasile, Biserica ortodoxă și societatea civilă, în Vol. Religia și societatea civilă, Volum coordonat de Mircea Flonta, Hans Klaus Keul și Jorn Rusen, Editura Paralela 45, București, 2005.

***Mana cereasca zilnica. O colectie de texte din Scriptura cu citate corespunzatoare din „Turnul de veghere” pentru fiecare zi a anului, Editata de Asociatia Crestina Studentii in Biblie, Cluj-Napoca, 2011.

Mayer, Jean Francois, Sectele. Neconformisme creștine și noi religii, Ediția a doua revăzută, (trad. de Ruxana Pitea), Editura Enciclopedica, București, 2008.

McDill, Wayne, Predicarea Eficienta.12 Deprinderi Esentiale, Editura Universitatii Emanuel, Oradea, 2006.

McDowell, Josh, Williams, Thomas, Relatie prin Cuvant – un plan biblic pentru trasformarea generatiei urmatoare, Editura Scriptum, Oradea, 2008.

Moisin, Anton, Ofensiva Sectelor in Romania. Martorii lui Iehova – Daramatori ai Crestinismului, Editura Imago, Sibiu, 1999.

Moldoveanu, Ierom. Visarion, Bogdan Mateciuc, Mihai Oara, Ratacirea baptista, Editura Babel, Bacau, 2011.

Idem, Ratacirea penticostala, Editura Vicovia, Bacau, 2008.

Morden, Peter, C. H. Spurgeon. Predicatorul poporului, Editura Uniunii Bisericilor Crestine Baptiste din Romania, Bucuresti, 2011.

Muresan, Radu Petre, Atitudinea Bisericilor Traditionale Europene fata de prozelitismul advent. Impactul in societatea contemporana, Editura Universitatii din Bucuresti, Bucuresti, 2007.

Neamtu, Mihail, Bufnita din daramaturi – insomnii teologice, Editura Anastasia, Bucuresti, 2005.

Necula, Pr. Conf. Dr. Constantin, Duc in Altum. Iesiti in larg – O introducere in catehetica. Importanta catehezei in propovaduirea crestina, Editura Andreiana, Sibiu, 2011.

Idem, Indumnezeirea maidanului – pastoratia Bisericii in spatele blocului, Editia a II-a, Editura Agnos, Sibiu, 2008.

Idem, „Metoda predarii religiei – dragoste din dragostea ta, profesore!…”, art. in vol. Sa ne meritam Ortodoxia, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2004.

Idem, Perspective catehumenale. Traditie si contextualizare pastorala. Studii catehumenale si cateheze pentru ziua de azi, Editura Techno Media, Sibiu, 2013.

Idem, Propovaduire si educatie sociala, Editura Andreiana, Sibiu, 2010.

Nicoara, Pavel, Sectele religioase în știintă, religie și societate, Editura Politica, București, 1971.

Noica, Ieromonahul Rafail, Cultura Duhului, Editura Reintregirea, Alba Iulia, 2002.

Ometita, Lazar, Boabe de grau din Hambarul Divin. Schite de predici, Societatea Biblica din Romania, Oradea, 2011.

Packer, J. I. & Oden, Thomas C., O singura credinta, Editura Casa Cartii, Oradea, 2009.

Pawson, David, Cuvantul si Duhul Impreuna, Societatea Biblica din Romania, Oradea, 2012.

Petraru, Pr. Gheorghe, Ortodoxie și prozelitism, Editura Trinitas, Iași, 2000.

Idem, Secte neoprotestante și noi mișcări religioase în Romania, Editura Universitaria, Craiova, 2006.

Pestroiu, Pr. David, Ortodoxia in fata prozelitismului Martorilor lui Iehova, Editura Insei Print, Bucuresti, 2005.

Pettry, W. Ernest, Predicarea si invatarea, Editura Fundatiei Peniel, Bucuresti, 2003

Popescu, Pr. Prof. Dumitru, Hristos – Biserică – Societate, E.I.B.M.B.O.R., București, 1998.

Idem, Omul fără rădăcini, Editura Nemira, București, 2001.

Popovici, Alexa, Istoria baptistilor din Romania, Editie Revizuita, Editura Faclia, Oradea, 2007.

Preda, Lect. Dr. Constantin, Structuri retorice in Faptele Apostolilor, E.I.B.M.B.O.R., Bucuresti, 2000.

Reed, David A., Martorii lui Iehova. Replica verset cu verset, Editura Gute Botschaft Verlag, Dillenburg, 1992.

Sava, Pr. Viorel, Taina mărturisirii în riturile liturgice actuale, Editura Trinitas, Iași, 1999.

Scharf, Greg, Pregatiti pentru a Predica. Conlucratori cu Dumnezeu in predicarea Cuvantului, Traducere din limba engleza de Dinu Moga, Editura Faclia, Oradea, 2008.

Shetler, Joanne; Purvis, Patricia, Cuvantul s-a vestit cu putere, Editura Aqua Forte, Cluj, 2007.

Snyder, James L., Viata lui A. W. Tozer. In urmarirea lui Dumnezeu, Editura Perla Suferintei, Suceava, 2013.

Spanu, Alexandru Alin, Sectele religioase in rapoartele Serviciului de Informatii al Armatei, in Volumul Partidul, Securitatea si cultele. 1945-1989, volum coordonat de Adrian Nicolae Petcu sub egida Consiliului National pentru Studierea Arhivelor Securitatii, Editura Nemira, Bucuresti, 2005.

Staniloae, Pr. Prof. Dr. Dumitru, Chipul nemuritor al lui Dumnezeu, vol. II, Ediție îngrijită de Camil Marius Dadarlat, Editura Cristal, București, 1995.

Idem, Cultură și Duhovnicie, Articole publicate în Telegraful Roman, Vol. II (1937-1941), Ediție îngrijită de Ion-Dragoș Vlădescu, Editura Basilica a Patriarhiei Române, București, 2012.

Talpos, Vasile, Propovaduirea Cuvantului lui Dumnezeu, Editura Lumina Lumii, Oradea, 1994.

Tia, Arhim. Teofil, Reîncreștinarea Europei? Teologia religiei în pastorala și misiologia occidental contemporană, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2003.

Tihan, Eusebiu, Secte si grupari pseudostiintifice. Aspecte psihosociologice, Editura Institutului de ecologie sociala si protectie umana Focus, Bucuresti, 2002.

Toader, Lect. Dr. Ioan, Metode noi în practica omiletică, Editura Arhidiecezana, Cluj Napoca, 1997.

Trifa, Preot Iosif, Adanciri in Evanghelia Mantuitorului, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2000.

Tutac, Ionel, Fantanile inspiratiei. 555 ilustratii pentru predica, Timisoara, 1998.

Vernette, Jean, Sectele, (traducere de Cleopatra Sava), Editura Meridiane, București, 1996.

White, Ellen G., Evanghelizarea prin Literatura, Editia a II-a, Casa de Editura Viata si Sanatate, Bucuresti, 2007.

Declarație

Subsemnatul Simion Octavian Constantin, absolvent al Facultății de Teologie Ortodoxă, promoția 2014-2016, studii de master, specializarea Teologie Practica si Pastoral Misionara, declar pe proprie răspundere că lucrarea cu titlul „Fenomenul Neoprotestant – Provocare pentru Cateheza Contemporana ”, ( … pag.) întocmită cu îndrumarea Părintelui Profesor Roger Coresciuc, îmi aparține în totalitate și nu am folosit alte materiale decât cele menționate în Bibliografie.

Data: Semnatura: