Fenomenul Muzicii Pop Si Integrarea Lui In Educatia Muzicala

TITLU: Fenomenul muzicii pop și integrarea lui în educația muzicală

CUPRINS

Argument…………………………………………………….

Capitolul I: Educația muzicală în România contemporană

Planuri de învățământ

Programe analitice

Probleme

Capitolul II: Muzica pop și fenomenul social reprezentat de ea

Mică istorie

Caracteristici generale

Capitolul III: Integrarea muzicii pop în educația muzicală

Cele 4 competențe generale ale Educației Muzicale

Bazele neurofiziologice ale recepției mesajului muzical

Exemple muzicale analizate

Anexe (Fotografii)

Concluzii

Bibliografie, Webografie

ARGUMENT

În viața de zi cu zi, mediul nostru ambiental este adeseori aglomerat de sonorități și omul pare strivit de acestea. Mediul ambiental este o forță care poate modela prin sonoritățile sale starea afectivă a omului. Acest efect poate să fie rezultatul unui demers neintenționat (asaltul de muzică din locuințe, de pe străzi, în magazine, piețe etc.) sau poate fi dirijat, sistematizat prin școala și instituțiile culturale.

În țara noastră, sistemul educational pare să fi deviat în ultimii ani de la traseul propus inițial, acela de a crea o educație corespunzătoare normelor ideale. Acest lucru se întâmplă și în ceea ce privește educația muzicală, parcă mai mult chiar ca în alte domenii de studiu.

Este bine știut că, încă din cele mai vechi timpuri, muzica clasică a reprezentat nivelul cel mai înalt din punct de vedere calitativ al artei sunetelor. Tocmai de aceea s-au introdus în manualele de predare în școală a Educației Muzicale lucrări de muzică clasică. Ceea ce, din punctul meu de vedere, este nepotrivit însă, este faptul că, în primii ani copiii nu sunt pregătiți sufficient de bine cu informații legate de muzică, încât să fie conștienți de importanța și complexitatea acestui stil muzical.

Trăim într-o epocă a mijloacelor de comunicare moderne, unde informația se transmite cu o viteză amețitoare. Privind părțile pozitive ale acestui lucru, observăm că tot ceea ce odinioară era mai dificil de exprimat și transmis, acum se bucură de o rapiditate care ajută pe oricine se folosește de aceste mijloace. Lumea este într-o continuă evoluție, totul se schimbă, se transformă, se reinventează. La fel se întâmplă și cu muzica.

Văzând atâtea schimbări în jurul lor, copiii sunt tentați să acceadă și ei la tot ce e nou, și este tot mai greu să fie constrânși sau coordonați către un gen de muzică ce pare “oldfashion”, și anume muzica clasică.

În transformarea ei de-a lungul timpului, se poate spune că muzica a evoluat, mai mult sau mai puțin, în sensul că nu toate schimbările au fost și în bine. Multe stiluri muzicale s-au dezvoltat pe parcursul anilor, ajungând să fie apreciate mai mult decât altele, însă unele dintre ele au beneficiat de acest lucru neavând totuși o valoare calitativă absolută.

Este cazul muzicii despre care am ales să vorbesc în lucrarea de față, Muzica Pop.

Și acest gen, ca și multe altele, a trecut prin transformări spectaculoase. Din punctul meu de vedere, nu se vor putea pune niciodată în balanță stilul pop cu stilul classic, însă, la o analiză mai detaliată, vom observa că lucrurile nu sunt atât de superficiale precum par la o primă vedere.

Muzica pop este un rezultat al contopirii mai multor stiluri distincte. Ea are ca punct de plecare jazz-ul (despre care nu putem spune că este o muzică de proastă calitate), are influențe rock (de asemenea o muzică bună), blues, și lista continuă în prezentarea din primul capitol al lucrării. Deși este o mixtură de stiluri, și nu este ceva concret, pur, ca muzica clasică, genul pop a reușit să-și facă loc de-a lungul anilor în memoria muzicală a oamenilor, de toate vârstele.

Există nenumărate exemple de artiști pop care au ajuns în topurile muzicale din întreaga lume datorită cântecelor de success pe care le-au lansat. Nu ar fi reușit să ajungă la acel success dacă nu ar fi beneficiat de ceea ce precizam mai sus, mijloacele moderne de transmitere a informației. Televiziunea, radioul, presa scrisă, internetul, toate au contribuit la o mai mare industrializare a acestei “mode”. La moda aceasta au luat parte, poate inconștient, și oamenii de rând, ascultătorii, privitorii la TV.

Dat fiind că procesul s-a bazat pe o industrializare a fenomenului pop, ar fi fost imposibil să nu ajungă la un succes imens ceea ce s-a propus de la început. Melodiile pop au “prins” în vraja lor adolescenții, tinerii, adulții, copiii…

Muzica clasică predată în școli are de cele mai multe ori grade de dificultate mult prea ridicate pentru ca ea să poată fi percepută, înteleasă și ascultată sau interpretată așa cum trebuie de către elevi. Acest lucru se datorează și faptului că, din păcate, ea nu este promovată suficient de mult la televizor și radio. Muzica pop însă, se bucură de acest atu, iar asta face ca ea să fie mult mai apreciată de către ascultători, în special de cei mici.

Copiii și adolescenții întețeg mult mai ușor muzica pop, pentru că structura ei este una mult mai facilă. Piesele sunt mult mai scurte (3-5 minute), cu o structură simplă (strofă-refren),lejeră, pe ritmuri agreabile, deseori dansante, subiectele predilecte fiind dragostea (împlinită sau nu), libertatea, reușita. Bineînțeles că este mult mai ușor de reținut o melodie de acest gen decât un concert instrumental, în tonalități complicate, fără versuri, pe o întindere mare…

Din acest motiv, consider că ar fi posibilă varianta unui schimb de locuri, începerea Educării muzicale a copiilor din școli pornind de la pop către clasic și nu de la clasic către pop. În acest mod, muzica ar putea fi înțeleasă mult mai bine, mai facil, mai natural, mai firesc, cu mai mult entuziasm din partea celor mici.

Pornind de la genul muzicii pop, pe care la clasă se vor realiza audiții (folosind exemplele cele mai reprezentative și calitative) și exerciții teoretice, se pot pune bazele educației muzicale. Elevii pot învăța notele muzicale, gamele, intervalele, tempo-urile diferite, termini de agogică și tot felul de problem teoretice, folosind ca exemple practice și teoretice melodii aparținând muzicii pop.

Treptat, după parcurgerea tuturor perioadelor istorice ale acestui gen, se poate ajunge mai ușor la gândirea din “marea muzică”, iar elevii vor fi cu adevărat pregătiți să recepteze și să rețină informațiile ce țin de muzica clasică.

Capitolul I

Educația muzicală în România contemporană

Planuri de învățământ

După Revoluția anticomunistă din decembrie 1989, educația muzicală, ca întregul învățământ românesc, a trecut la faza eliberării de elementele ideologice și la racordarea cu sistemele occidentale. S-a impus astfel o reașezare a activității de educație muzicală pe alte temelii, cele ale tradițiilor învățământului românesc din perioada precomunistă, racordate la cele europene moderne.

Activitățile muzicale sunt reglate de o serie de elemente fundamentale ale curriculumului.

Cuvânt de origine latină, curriculum se traduce la propriu prin câmp de surse, în secolul al XIX-lea fiind asimilat de pedagogia anglo-saxonă, înlocuind sintagma programă școlară, desemnând traseu de învățare și aducând ca noutate faptul că activitatea educativă începe să fie centrată pe elev, scoțându-se în evidență faptul că principalul factor în procesul de învățare îl constituie centrarea activităților pe elev și nu numai pe profesor.

În accepțiunea modernă, curriculumul este un proiect pedagogic ce evidențiază interrelațiile dintre obiectivele educaționale, conținuturile instructiv-educative, strategiile de predare și învățare în școli și în afara ei și formele de evaluare. Ulterior sfera cuvântului s-a extins, ajungând să cuprindă: planurile de învățământ, programele școlare, ariile și ciclurile curriculare, obiectivele urmărite, activitățile și metodele de învățare și de evaluare, manualele, ghidurile metodice, materialul didactic folosit.

În timp ce practica educațională precedentă, pe teme, făcea din elev un factor pasiv, care trebuia doar să urmărească, să rețină și să reproducă ideile profesorului, orientarea modernă, pe obiective, preconizează ca elevii să devină colaboratori, parteneri ai actului educațional, realizând cu educatorul și cu colegii schimburi de idei, fiind încurajat să exprime punctele de vedere proprii, argumentându-le pe baza înțelegerii și analizei personale și devenind colaborator în realizarea sarcinilor de învățare.

În privința modului de învățare, se propune trecerea de la memorarea mecanică și reproducerea de cunoștințe standardizate, pe baza cărora se realiza și ierarhizarea elevilor, la formarea unor deprinderi și competențe practice, rezultate din cooperarea cu educatorul.

Planul de învățământ, în calitatea sa de document oficial de politică a educației, reflectă criteriile de proiectare a conținutului definit la nivelul obiectivelor generale ale procesului de instruire. El valorifică structura de organizare a sistemului de învățământ care fixează limitele de realizare a trunchiului comun de cultură generală și deschiderile posibile pe verticala treptelor școlare și pe orizontala calendarului și a orarului școlar.

Criteriile de proiectare a instruirii vizează elaborarea unui plan de învățământ sistemic, optim, strategic, în concordanță cu valorile manageriale angajate, în mod obiectiv, în special în cazul realizării reformelor școlare.

Caracterul sistemic al planului de învățământ presupune: proiectarea globală a conținutului instruirii (de exemplu elaborarea planului de învățământ unitar pentru clasele I-XII) necesară pentru a asigura continuitatea între nivelurile și treptele școlare; interdependența dintre obiectele de învățământ, programate pe verticala și orizontala sistemului, deschiderea spre educația permanentă.

Caracterul optim al planului de învățământ presupune valorificarea exigențelor activității de proiectare curriculară a conținutului instruirii, posibilă prin: implicarea obiectivelor generale la nivelul obiectivelor specifice fiecărei trepte și discipline de învățământ; anticiparea corespondențelor pedagogice necesare între obiectivele specifice și celelalte elemente ale procesului de învățământ: conținutul-metodologia-evaluarea; orientarea tuturor resurselor adaptabile la reușita viitoarelor activități didactice.

Caracterul strategic al planului de învățământ presupune angajarea deplină a resurselor fiecărei vârste psihologice în perspectiva autodetvoltării sale permanente în condiții de creativitate pedagogică superioară.

Criteriile de alegere a disciplinelor aparținând unui plan de învățământ au în vedere importanța pedagogică a fiecărei discipline de învățământ în raport cu: vârsta psihologică a elevilor, resursele culturale generale de specialitate/profesionale; posibilitatea de interacțiune; normele de igienă a învățării; obiectivele în cadrul orarului școlar și a timpului real disponibil pentru studiul individual eficient.

Programe analitice

Educația muzicală, proces complex și unitar ce se desfășoară stadial, are drept scop dezvoltarea sensibilității estetice a elevilor, a capacităților de exprimare și receptare muzicală, prin activități practice de cânt vocal și instrumental și prin audiții muzicale.

O programă analitică reprezintă un curriculum de educație muzicală pentru o clasă de elevi, parte integrantă a parcursurilor de învățare oferite elevilor în contextul școlarității obligatorii.

Există mai multe premise de la care pleacă acest curriculum:

● imperativele reformei învățământului, racordate la tradițiile învățământului muzical românesc

● proiectarea curriculum-ului pornind de la finalitățile și obiectivele învățământului

● centrarea competențelor pe formarea de capacități și atitudini esențiale în formarea personalității

● necesitatea proiectării concentrice a conținuturilor, asigurând continuitatea și progresia de la o clasă la alta.

Astfel, structura unui curriculum cuprinde: competențe generale, urmărite pe parcursul întregii etape de școlarizare obligatorie, competențe specifice, exemple de activități de învățararea curriculum-ului pornind de la finalitățile și obiectivele învățământului

● centrarea competențelor pe formarea de capacități și atitudini esențiale în formarea personalității

● necesitatea proiectării concentrice a conținuturilor, asigurând continuitatea și progresia de la o clasă la alta.

Astfel, structura unui curriculum cuprinde: competențe generale, urmărite pe parcursul întregii etape de școlarizare obligatorie, competențe specifice, exemple de activități de învățare/conținuturi, sugestii pentru repertoriul de cântece, sugestii pentru audiții muzicale proiectate pentru fiecare clasă, standarde curriculare de performanță.

Revoluția anticomunistă din decembrie a deschis drumul reașezării învățământului românesc pe temeliile solide ale tradiției și racordării sale cu sistemele europene occidentale. Astfel, s-a oferit posibilitatea reprogramării conținuturilor disciplinei și trecerea la alcătuirea programei pe obiective. Datorită mutațiilor determinate de această nouă concepție, disciplina s-a numit Educație Muzicală, și cu această denumire a intrat în planurile și programele de învățământ, în cataloage și în alte documente școlare.

Programa aprobată de Ministerul Învățământului în anul 1993, își extinde orizontul de cunoaștere, de formare de priceperi și deprinderi muzicale și culturale inclusiv asupra formării personalității elevilor, mizându-se pe aspecte psihice, morale, civice, religioase, sociale, voliționale. Educația muzicală are în vedere toate tipurile de muzică: de factură populară și cultă, muzica religioasă și cea de divertisment sau ușoară.

Noile variante, publicate pe clase în vederea elaborării de manuale alternative și grupate în anul 1999 pe clasele gimnaziale, formulează criteriile principale, ce constau în renunțarea la programa pe teme și în formularea modelului didactic al disciplinei pe criterii psihopedagogice moderne. Ele răspund la întrebările CE, CÂT și CUM se învață și formulează cerințe pentru dezvoltarea spirituală a elevilor și pentru ancorarea disciplinei în viața socială și culturală.

Cele patru obiective ale programei acoperă în mare problematica educației muzicale:

Dezvoltarea aptitudinilor și capacităților interpretative (vocale și instrumentale)

Dezvoltarea capacității de receptare a muzicii și formarea unei culturi muzicale

Cunoașterea și utilizarea elementelor de limbaj muzical necesare în interpretarea și în receptarea muzicii

Contribuția artei muzicale la cultivarea sensibilității, fanteziei, imaginației și creativității muzicale.

Opțiunea pentru proiectarea educației muzicale pe cele patru obiective a fost determinată de luarea în calcul a următoarelor avantaje:

Preponderența aspectului educativ în dauna celui informativ

Permanentizarea unui contact emoțional între educator-educat și materialul folosit

Factorul emoțional devine preponderent față de cel rațional, stimulând interesele, pasiunea, bucuria de a face muzică și urmărind cultivarea unor trăiri estetice

Aspectul artistic devine dominant.

Vechile programe analitice erau structurate în două părți: o parte introductivă, în care se specifica importanța disciplinei X, scopurile generale. Partea a doua urma, invariabil, prezentarea conținuturilor.

Fiecare programă sesiza ca un leitmotiv critic, faptul că „vechile programe” sunt „supraîncărcate” și „abundă în detalii nesemnificative pentru elev ca vârstă și psihologie”. Detaliile proveneau din faptul că programele analitice reproduceau programele analitice pentru universități ce aveau și au ca obiectiv formarea specialiștilor dintr-un domeniu.

Programele analitice – specifică Ghidul metodologic pentru aria curriculară „arte” pag. 13 – erau posesoare în mod absolut și univoc a tuturor componentelor procesului instructiv-educativ stabilit la nivel central. Profesorul și elevul erau doar simpli executanți.

Chiar și așa, personalitatea și creativitatea profesorilor a ținut cont și de cerințele elevilor și de multe ori au emancipat prin metode proprii învățământul de tradiție veche, apropiindu-l de modernitatea secolului al XX-lea.

Termenul de „programă analitică” a avut o viață lungă, deoarece aparține învățământului de tip tradiționalist, focalizat spre memorare, reproducere, analize și clasificări.

În noua accepție „programa” se numește „școlară” și este structurată din perspectiva Curriculumui Național, înțelegând căîntre documentele componente ale acestuia (plan-cadru, programă școlară, manuale, ghiduri metodologic, alte materiale suport) există o coerență și o condiționare reciprocă. Actualele programe școlare pentru toate disciplinele sunt axate pe ideea „Ce este bine să știe și să facă elevii în termeni de cunoștințe, competențe și atitudini”.

Probleme

Noile schimbări în domeniul curriculumului se cer bine corelate, încât să conducă la realizarea unor performanțe superioare în învățarea cu elevii. Diversificarea curriculumului prin introducerea informațiilor digitale și ameliorarea metodelor moderne de predare-învățare-evaluare, va conferi inevitabil învățământului românesc caracterul societății cunoașterii în care el există. Proiectarea conținuturilor disciplinelor școlare, fără analiza serioasă a accesibilității acestora, rămâne fără efecte pozitive. Ținând cont de schimbarea referitoare la debutul școlarității la șase ani, se va deplasa accentul către activități concrete, utilizând foarte mult jocul, mișcarea, obiectele și instrumentele muzicale, sau/și folosirea mijloacelor moderne de educație (PC și software educațional), cu toate noțiunile informaționale și de comunicare pe care le implică, dar și tehnicile multimedia. 

Deschiderea spre interdisciplinaritate a activităților muzicale este evidentă, disciplina „Muzică/Educație muzicală” fiind domeniu al educației, în care sunt vehiculate noțiuni și aspecte din specialități diferite, însumate în textele cântecelor, jocurilor și audițiilor. Corelarea cunoștințelor dobândite la diverse obiecte de învățământ, poate asigura o sistematizare a informațiilor specifice diferitelor domenii, scopul fiind reluarea unui sistem unitar de cunoaștere.

Selectarea conținutului învățământului este o problemă de mare responsabilitate didactică, deoarece trebuie să se opereze în așa fel încât să se acopere în întregime volumul, structura și natura informațiilor recomandate în curriculum.

Valorile științifice, morale, estetice și fizice care fac obiectul informării și formării copiilor, corespunzătoare posibilităților psiho-fizice, pot fi însușite mai bine în acest context interdisciplinar.

Abordarea proiectiv – interdisciplinară a educației muzicale și a modalităților de optimizare a demersului didactic – muzical, implică introducerea aplicațiilor multimedia și a soft-lui educațional. Educația muzicală contemporană se găsește,  în ipostaza de a-și căuta și găsi noi mijloace și metode didactice, de a-și îmbunătăți mijloacele mai vechi, pentru a corespunde solicitărilor venite din exterior.

Dat fiind caracterul pragmatic al artei sunetelor, noile metode sau mijloace didactice trebuiesc alese cu mare grijă pentru a nu „deteriora” spectrul axiologic al artei muzicale și caracterul ei.

Au apărut, o serie întreagă de aplicații multimedia, programe educaționale și prezentări multimedia care dezbat subiectul educațional muzical. Multe dintre aceste aplicații ajută substanțial procesul didactic dându-i o interactivitate deosebită, implicând tot mai mult elevii în procesul instructiv educativ; însă există procese didactice în cadrul orelor de educație muzicală, care nu pot utiliza aplicațiile respective (exemplu: cântarea la un instrument sau cântarea vocală), dar tot așa un soft precum „Piano Professor” sau „Teach Me Piano”, îi va face pe elevi de exemplu, să înțeleagă tehnica pianistică, urmând ca ei să exerseze individual pe instrumentul clasic. O serie întreagă de aplicații dezbat subiectul scrierii, transcrierii, orchestrației și compoziției muzicale (ex.: „Cakewalk Studio”, „Finale-Coda Music”, „Sibelius”, „Harmony Assistant”, „Melody Assistant”, etc.), în acest domeniu al muzicii utilizarea calculatorului se impune, uneori algoritmii matematici sunt comuni, (informatică-muzică), multe din programele apărute pe piață în acest moment având la bază această legătură.

Implicațiile calculatorului în lumea muzicală au făcut posibile diversificarea, amplificarea sau apariția unor noi genuri și stiluri muzicale, precum muzica concretă de la începutul secolului XX și formele incipiente ale muzicii electronice sau muzica asistată de calculatorul personal (PC).

Manualele școlare constituie o altă componentă care a făcut obiectul reformei curriculare din România. Față de manualul unic ce oferă o plajă de soluții și un repertoriu unilateral, ce avea calitatea totuși pentru educația muzicală să dea un aspect unitar acestuia, manualele alternative (2-3 pentru o clasă) vin să ofere un repertoriu bogat de cântece și audiții.

Manualele alternative ar trebui mai intim legate de obiective (cadru, de referință), mai ales în componenta standard (minim, mediu, maxim) și componenta inițiere instrumentală. Rolul materialelor suport (curriculum suport), aparent auxiliare și complementare manualelor pe viitor vor devansa în importanță manualele, pentru ca să se realizeze un învățământ „centrat pe elev”, ce trebuie tratat diferențiat și cât mai individual.

Atât manualele, cât și materialele suport trebuie să propună metode alternative, nu numai repertoriu diferențiat.

În prezent, în programa școlară a clasei a VIII-a, disciplinei “Educație muzicală” i se alocă 1 oră la două săptămâni, fapt ce contravine unor importante principii didactice și creează cadrului didactic dificultăți insurmontabile în construirea unui parcurs ascendent în evoluția elevului.

Cu toate că aplicațiile multimedia inovatoare sunt de un real ajutor în procesul de predare și instuire didactică, consider că metoda de bază după care profesorii se ghidează la curs rămâne cea tradițională, manualul. Ideal ar fi însă ca toate manualele existente în sistemul educațional să fie trecute printr-un „filtru”, proces în urma căruia să se aleagă doar ce este calitativ și corespunde cerințelor reale ale elevilor.

O problemă controversată ce persistă în zilele noastre în rândul metodicienilor este în legătură cu interpretarea privind modalitatea de realizare a învățării cântecelor numai după auz sau și prin citit muzical, pe baza notației muzicale (prin solfegiere). Aceasta pentru că se știe că numai cu o oră de muzică pe săptămână, oricâtă performanță am cere profesorului, acesta nu poate forma solfegiști adevărați.

În aceste condiții educația muzicală nu trebuie să fie redusă doar la oralitate, doar la cântarea după auz, care se practică în perioada prenotației, până în clasa a III-a.

O educație muzicală modernă trebuie să conțină și activități de citit-scris a elementelor limbajului muzical pentru că limbajul muzical, ca și alte limbaje, are o funcție cognitivă și reprezintă un act de comunicare cu semnificații profunde.

Capitolul II

Muzica pop și fenomenul social reprezentat de aceasta

Mică istorie

Muzica pop reprezintă un gen muzical și cea mai consistentă parte a muzicii, ce corespunde culturii de masă, de-a lungul scolului XX și continuându-se până în prezent.

Cuvântul pop este preluat din limba engleză, unde servește ca abreviere pentru adjectivul popular celebru, faimos. Termenul englezesc a dat naștere multor concepții privitoare la cultura produsă de populația de la oraș, prin abordări artistice mai utile decât în cazul creației culte, prin vehicularea unor mesaje de protest provocate de viciile societății, de scena politică națională și mondială, etc.

Termenul de „cântec pop” a fost utilizat pentru prima dată în anul 1926, pentru a descrie o piesă muzicală care avea alură populară. Multe evenimente din istoricul inregistrărilor din acel an pot fi văzute ca nașterea industriei moderne a muzicii pop, incluzând genurile country, blues și hillbilly.

În conformitate cu Muzica Grove Online, termenul de muzică pop își are originea în Marea Britanie de la mijlocul anilor 1950, ca o descriere a rockꞌnꞌroll-ului și a noilor stiluri de muzică pentru tineri.

Dicționarul de Muzică Oxford afirmă că în timp ce semnificația inițială a ideii de pop era de concerte atrăgătoare pentru un public larg, de la sfârșitul anilor 1950, pop a avut sensul special de non-clasic, de obicei sub formă de cântece, realizate de artiști precum Beatles, Rolling Stones, ABBA.

Deși de multe ori se creau conexiuni între genul pop și genul rock, din aproximativ 1967 termenul a fost tot mai mult folosit în opoziție cu muzica rock, diviziune ce a conferit semnificație generică pentru fiecare gen în parte. În timp ce rock-ul aspira la autenticitate și o extindere a posibilităților muzicii populare, popul era mult mai comercial, emefer și accesibil.

Potrivit lui Simon Fritz, muzica pop este produsă „ca o chestiune de întreprindere, nu de artă”, este „creată pentru a face apel la toată lumea” și „nu provine dintr-un loc anume, nefiind o marcă a niciunui gust particular”. Nu este condusă de o altă ambiție profesională în afară de cea a recompensei financiare și comerciale.

Cel mai mare impact l-a avut conceptul de popular culture, sau pop culture, care a reprezentat un concurent puternic pentru cultura savantă. În creațiile sale se regăsesc unele trăsături ale folclorului, dar autorii sunt în marea majoritate, orășeni. Nivelul de educație școlară este unul mai ridicat, cei mai mulți dintre reprezentanții noii culturi fiind cel puțin semi-docți.

După ce succesul noii mișcări a fost confirmat, pop culture a scos la lumină și alte laturi decât pe cea dezinteresată, fiind o strategie excelentă atât pentru a influența publicul țintă asupra deciziilor politice, cât și de exploatare a lui în scop comercial.

Muzica pop începe să își facă apariția undeva prin 1930, fiind la acea vreme influențată de muzica blues și country. În 1950, cântăreți ca Bing Crosby, Frank Sinatra, Dean Martin, Bobby Darin și Peggy Lee, dar și alți artiști ca Bill Haley and his Comets, Fats Domino și Elvis Presley devin foarte populari în rândul generației tinere. Cu apariția lui Bob Dylan și Stevie Wonder dar și a multor altora din anii 60 și 70, muzica pop începe să prindă un sound aparte, acaparând cât mai mulți fani și devenind unul din cele mai ascultate și mediatizate stiluri de muzică.

Muzica pop cuprinde o parte semnificativă din manifestările muzicale ale acestei culturi a maselor. Cu timpul, sfera de semnificații i-a fost restrânsă, accepțiunile vechi ale sale fiind indicate prin denumirile unor noi curente muzicale, derivate. Mergând către zilele noastre, muzica pop a păstrat subiectele prin care se reflectă viața de zi cu zi, cel mai frecvent fiind descrise evenimentele lipsite de spectaculos. Tocmai această rețetă care garantează (sau de multe ori simulează, atunci când rațiunea comercială este mai pregnantă) sinceritatea demonstrează succesul de care continuă să se bucure.

Atât limba română cât și limba engleză au în uz adjectivul “popular”, reprezentat prin expresia muzică populară. Este vorba însă despre două genuri total diferite, care cel mult pot interacționa ca și fuziune în cadrul subgenurilor etno-pop, etno-dance, etc. Muzica populară este o adaptare a muzicii tradiționale, o manieră stilizată de interpretare a temelor muzicale folclorice. Forma și orchestrația sunt omogene (apar micile ansambluri instrumentale numite tarafuri), melodica este subordonată acordicii.

În timpul regimului socialist în România, exprimarea de origine occidentală “muzică pop” a fost înlocuită cu cea de „muzică ușoară”. Sintagma era deja impusă în țară de dinaintea celui de-al doilea Război Mondial și sugera o muzică inofensivă, ce merita să fie percepută doar ca formă de divertisment.

Noțiunea de „muzică pop” este atestată prin producțiile anilor șaptezeci, când nu a reprezentat altceva decât un surogat pentru a numi muzica rock (a cărei denumire a fost evitată până la căderea regimului). O mărturie reprezentativă a acestui lucru este seria de discuri cu muzică rock “Formații rock”, ale cărei prime apariții au fost numite prudent “formații de muzică pop”. Chiar și după schimbarea regimului politic în România, ce era numit înainte “muzică ușoară” (și ar fi coincis cu ceea ce în Occident era muzica pop), continuă să păstreze acea denumire.

Definiția muzicii pop este intenționat flexibilă, întrucât muzica ce este identificată ca pop este în continuă schimbare. În orice moment anume în timp, muzica pop poate fi identificată ca elementul cel mai de succes în topurile muzicale. Pentru ultimii 50 de ani, cele mai de succes stiluri muzicale din topurile pop s-au schimbat și au evoluat continuu. Cu toate acestea, există unele modele consistente în ceea ce se identifică ca muzica pop.

Este tentant a se confunda muzica pop cu muzica populară. The New Grove Dictionary Of Music and Musicians, cea mai recentă resursă de referință a muzicologilor, identifică muzica populară ca muzica de la industrializare, în 1800, care este cea mai în conformitate cu gusturile și interesele clasei de mijloc urbane. Aceasta ar include o gamă extrem de largă de muzică, de la spectacolele de vodevil și menestrel până la heavy metal. Pe de altă parte, muzica pop a venit inițial în folosirea ei pentru a descrie muzica ce a evoluat din revoluția rock`and`roll de la mijlocul anilor 1950 și continuă pe o cale ce poate fi definită în ziua de astăzi.

Încă de la mijlocul anilor 1950, muzica pop a fost de obicei identificată ca muzică și stiluri muzicale care sunt accesibile la cea mai largă audiență. Aceasta înseamnă muzica ce vinde cel mai mare număr de exemplare, atrage cel mai mare public de concert și este auzită la radio cel mai des. După “Rock around the clock”, hitul nr. 1 în topurile muzicale al lui Bill Haley, în 1955 cea mai populară muzică a devenit muzica din înregistrările influențate de rock`roll în locul cântecelor și standardelor de iluminat care au dominat emisiunea TV săptămânală cu numărătoare inversă „Your hit Parade”. Din 1995, muzica ce face apel la cea mai largă audiență, sau muzica pop, a fost dominată de sunete care sunt încă înrădăcinate în elementele de bază ale rock`n`roll.

Anii 1980-1990 aparțin lui Michael Jackson, Whitney Houston, Juice Newton, Phil Collins, Laura Branigan, Talking Heads, Eurythmics, The Bangles, Hall & Oates, George Michael, Janet Jackson, Rick Springfield, Culture Club și alții care încep să producă muzica pop-rock cu diverse influențe din alte genuri muzicale.

Anii 90 au creat isteria cu Enrique Iglesias, New Kids on the Block, introducerea unui nou sound, latino-pop, abordat în mare parte de Enrique Iglesias și Ricky Martin, la fel ca și de cântăreața Shakira care își menține poziția de lider în clasamentele internaționale până în prezent.

Hip hop-ul a fuzionat foarte bine cu muzica pop după anii 2000, și astfel au ieșit la iveală nume ca Nelly, Eminem, 50 Cent, Ludacris, Ciara, Beyonce, Justin Timberlake, Gwen Stefani și Britney Spears. Tot în această perioadă, punk-pop-ul s-a impus ca un nou subgen, un exemplu elocvent în acest caz fiind Avril Lavigne sau Good Charlotte.

Fie că este dance, disco, punk, funky, hip hop sau chiar rock, muzica pop a reușit să se furișeze peste tot și să creeze un conglomerat de stiluri care puse cap la cap nu duc mai nicăieri. Oricum, de vreme ce este mai mult un produs de piață decât unul cultural, muzica pop va supraviețui cu siguranță mulți ani de acum încolo. Este un produs ieftin, perisabil, care se vinde repede și care trebuie mereu reînnoit și preschimbat, reambalat, schimbate strategiile de promovare, artistul, versurile, linia melodică. Procedeul rămâne însă același.

Curios, topurile muzicale ca atare nu au existat până în 1952, atunci când a fost înregistrat primul Top 20. Din punct de vedere istoric, nu a existat nici o perioadă de tranziție între copilărie și maturitate. Acum, după al Doilea Război Mondial, care părea să înceapă, adolescenții și-au găsit muzica importată din America, o reinterpretare a muzicii folk.

RockꞌandꞌRoll a contribuit foarte mult, iar Elvis Presley a devenit un star la nivel global, cel mai mare în perioada cuprinsă între anii 1950 și 1960. Dar se va regăsi apoi înlocuit de către The Beatles, care au revoluționat muzica pop scriindu-și propriul lor material muzical, instigând o modă care va rămâne indiscutabilă.

The Beatles au setat standardele pentru muzica pop – Beatlesque a devenit un adjectiv standard. Începând din 1962 și până la despărțirea lor din 1970, au dominat topurile muzicale din Marea Britanie și America.

Trupa Beatles a influențat o întreagă generație cu melodiile și armoniile lor, lucru evident în 1970, când muzica pop a traversat mai multe stiluri, de la Glam Rock la focul brut al genului Punk.

Dar cel mai mare star care urma să apară în urma stilului a fost cântărețul și pianistul Elton John, a cărui popularitate a rămas constantă.

Din primele zile ale rock-ului au existat staruri „prefabricate” – persoane promovate mai degrabă pentru un chip frumos decât pentru un talent înnăscut, și transformate de către producători în vedete. A fost cazul unora precum Adam Faith, Alvin Stardust și mulți alții, dintre care majoritatea s-au bucurat doar de o carieră foarte scurtă.

Perioada anului 1980 s-a dovedit a fi un deceniu muribund pentru muzica pop. Stilurile au venit și au plecat, dar a fost o scurtă perioadă cu muzică de neuitat. Only Wham! și mai târziu George Michael au apărut ca adevărate vedete pop.

Mai târziu, în anii 1990 erau în vogă trupele de băieți. Un grup de cântăreți tineri a fost alcătuit pe baza aspectului lor fizic, li s-a dat cântece ușor de reținut și au fost împinși spre faimă. Li s-a întâmplat celor de la East 17 și, cel mai memorabil, celor de la Take That. America a văzut cum a funcționat și a dat lumii pe Backstreet Boys și ꞌN Sync, și pentru câțiva ani a funcționat foarte bine, cu vânzări de milioane de înregistrări. Dar, ca orice modă, a trecut. O versiune feminină, Spice Girls, a fost pentru scurt timp un succes uriaș. Singurii care au provenit din acest curent dar și-au menținut o carieră solo au fost Robbie Williams de la Take That și Justin Timberlake de la ꞌN Sync.

America a încercat o tactică similară cu staruri pop de sex feminin, și atât Mariah Carey cât și Britney Spears au devenit staruri pop masive, urmate într-o măsură mai mică de Christina Aguilera.

Începând cu anii 2000 s-a constatat o lipsă majoră de staruri noi, baza rămânând în mare parte talentele stabilite deja. Mai mulți artiști tineri au venit și-au plecat, au apărut din scurt stiluri noi, dar nimic nu pare să fi câștigat un punct de sprijin important în afară de modernul R&B, care-i datorează puțin predecesorului său sentimental, dar o mulțime hip-hop-ului, care a devenit însuși un gen al muzicii pop.

Muzica pop românească, așa-numita muzică ușoară, are o istorie de peste un secol și jumătate, începând în prima parte a secolului XIX (nu există un consens între istorici cu privire la momentul primelor manifestări de acest fel) și derulându-se până în prezent.

Genul muzical ușor s-a dezvoltat în paralel cu tipurile de spectacol nou apărute, tot mai specifice – de la concertul de muzică cultă sau montarea unei opere până la vodevil, operetă, concert de estradă. Contactul cu muzica ușoară occidentală determină apariția primelor imitații autohtone, scrise îndeosebi de autori minori.

Repertoriul de muzică ușoară, pe atunci preponderent vocal, se extinde în direcția muzicii instrumentale datorită lui Iosif Ivanovici, compozitor de muzică militară care a scris pentru fanfară sau orchestră câteva sute de piese de dans în stilul valsului vienez. Cea mai cunoscută compoziție a sa, Valurile Dunării (1880) a făcut înconjorul lumii fie sub forma audiată la Expoziția Universală de la Paris din 1889, fie sub titlul The Anniversary Song, adaptare americană din 1946.

Deschiderea pe care o oferă teatrul de revistă, urmaș al vodevilului, începând din anii 1920 îi imprimă genului ușor alura de “industrie muzicală”.

Dacă în primele decenii muzica cultă și cea ușoară erau vehiculate de aceiași muzicieni și ascultate de un public comun, către sfârșitul secolului XIX genul ușor a devenit autonom, delimitându-și proprii compozitori, interpreți și ascultători. Progresele realizate în domeniul imprimării și redării sunetului, cât și deschiderea culturală fără precedent a țării i-au asigurat muzicii ușoare o popularitate enormă de-a lungul perioadei interbelice.

După Al Doilea Război Mondial, impunerea ideologiei comuniste a restricționat toate demersurile artistice, transformându-le în unelte de propagandă. Deși artele „înalte” au beneficiat de o libertate mai mare după încetarea – în anii 1960, a – curentului proletcultist, muzica ușoară, curtată de ideologii comuniști pentru forța ei de impact asupra publicului, a rămas o formă de artă oficială până la căderea regimului politic. Din acest motiv, în ciuda difuzării intense oferite de Radio, a numeroaselor festivaluri de profil și apariții editate de casa de discuri Electrecord, publicul s-a îndepărtat treptat de interpreții și creatorii genului.

Din anii 1990, genul nu a reușit să găsească o susținere comparabilă cu cea oferită de stat în anii de comunism, astfel încât a ajuns în scurt timp un gen de nișă. Astăzi, majoritatea muzicienilor din acest domeniu au migrat spre muzica pop, iar numărul tinerilor interesați de urmarea unei cariere în muzica ușoară este în scădere.

Muzicologii care plasează apariția genului înainte de pătrunderea muzicii vestice au în vedere exclusiv muzica sentimentală cu text, scrisă de cantautori din rândurile artiștilor de curte sau boierilor. Mai târziu, contactul cu muzica ușoară occidentală determină apariția primelor imitații autohtone, scrise îndeosebi de autori minori. Încă din această perioadă un statut aparte îl are subgenul romanței, de origine incertă, însă foarte iubită de public și aproape neschimbată până în zilele noastre; un compozitor important de romanțe din perioada de început este cantautorul Dimitrie Florescu, creatorul celebrei „Steluța”, pe versuri de Vasile Alecsandri. Spre 1880 se lansează o veritabilă modă a compunerii de piese pornind de la textele poeților apreciați ai momentului.

Repertoriul de muzică ușoară, la acea dată preponderent vocal, se extinde în direcția muzicii instrumentale mulțumită activității lui Iosif Ivanovici, compozitor de muzică militară care a scris pentru fanfară sau orchestră câteva sute de piese de dans în stilul valsului vienez. Cea mai cunoscută compoziție a sa, „Valurile Dunării” (1880), a făcut înconjorul lumii fie sub forma audiată la Expoziția Universală de la Paris din 1889, fie sub titlul „The Anniversary Song” (adaptare americană datând din 1946).

În jur de 1900 se remarcă autorul de romanțe și piese distractive pentru pian Guilelm Șorban, originar din Ardeal. În mod ironic însă, cele mai iubite două compoziții atribuite lui, „Pe lângă plopii fără soț” și „Dorința” (ambele pe texte de Mihai Eminescu), aparțin altor creatori – prima, botoșăneanului Iancu Filip, iar a doua este o adaptare după compoziția unui anume N., publicată în anii 1880 de Constantin Gebauer. Primele decenii ale secolului XX nu cunosc vreo carieră excepțională de autor de muzică ușoară; deși unele dintre piesele apărute în această perioadă sunt cunoscute și azi, creatorii lor nu au reușit să impună mai mult decât un singur șlagăr.

Deschiderea pe care o oferă teatrul de revistă, urmaș al vodevilului, începând din anii 1920 îi imprimă genului ușor alura de „industrie” muzicală. Se produc în mod constant compoziții cu voce care să susțină numerele din spectacole; este perioada în care se impune meseria de textier (deși autori de versuri pentru cântece sentimentale sau umoristice au existat și înainte – de exemplu, celebrul cantautor I.D. Ionescu Union –, astfel de cazuri erau neobișnuite) și tot acum încep să joace un rol determinant la răspândirea muzicii tipăritura și imprimarea pe disc. În teatrul de revistă se face cunoscut și cel care avea să fie numit „părintele muzicii ușoare românești”, Ion Vasilescu, inițiatorul unei școli naționale de creație în acest gen și autor al unui opus impresionant ca valoare și bogăție.

În ciuda schimbărilor politice de după război, compozitorul și-a păstrat reputația până la moarte (1960), continuând să fie omagiat până în ziua de astăzi.

Prima formație de muzică pop ce a avut un succes uriaș încă de la apariție a fost 3rei Sud Est, formată în anul 1997. În anul 2001, o dată cu albumul 3 Sud Est, trupa a mai lansat și o carte. În anii 1999 și 2000 au cântat pe scena Festivalului de la Mamaia, secția interpretare. În pop-dance s-au remarcat câteva voci valoroase precum Mihai Trăistariu, Andra și Nico.

Caracteristicile generale ale muzicii pop

Unul dintre cele mai consistente elemente ale muzicii pop încă din anii 1950 este piesa pop. De obicei, muzica pop nu este scrisă, cântată și înregistrată asemenea unei simfonii, suite sau concert. Forma de bază a muzicii pop este cântecul, de obicei, unul compus din versuri și refren repetate.

Structura unei piese pop, cel mai adesea, este una simplă, piesa având între 2.5 și 5.5 minute lungime. Au existat și excepții notabile, precum piesa „Hey Jude” a formației The Beatles ce a fost o epopee de 7 minute. Cu toate acestea, în multe cazuri, în cazul în care piesa este anormal de lungă, o versiune editată este realizată pentru distribuirea ei la radio, precum în cazul piesei „American Pie” a lui Don McLean. Aceasta a fost editată pornind de la originalul de 8.5 minute până la doar 4 minute versiunea pentru difuzarea la radio. La polul opus, la sfârșitul anilor 1950 și începutul anilor 1960, unele cântece de succes au cronometrat chiar și mai puțin de 2 minute lungime.

Ca și alte forme de artă, care au scopul de a atrage o audiență de masă (filme, televiziune, spectacole pe Broadway), muzica pop a fost și continuă să fie un creuzet care împrumută și asimilează elemente și idei de la o gamă largă de stiluri muzicale. Rock, R&B, disco, punk, country și hip hop sunt toate genuri specifice ale muzicii care au influențat și au fost încorporate în muzică în diverse moduri în ultimele 5 decenii. Cel mai recent, muzica latino pare a fi un impact al muzicii pop mai mult decât în orice moment din trecut.

Deși muzica pop continuă să fie o contopire a stilurilor, există un gen al muzicii pop care se vrea a fi cea mai pură formă a muzicii pop. Această muzică, de obicei intitulată pop pur sau power pop, este formată de obicei din melodii relativ scurte (nu mai mult de 3.5 minute), având un refren foarte puternic.

Printre primii artiști de pop pur din trecut se află The Raspberries, Cheap Trick și grupul Memphis Big Star. În ultimii ani, grupuri precum Jimmy Eat World, Fountains of Wayne și Weezer au fost considerate ca succesori ai clasicului power pop.

Dacă privim caracteristicile muzicii pop, analizate de muzicieni profesioniști, observăm că accentul este pus pe preînregistrare producție și tehnologie și nu pe performanța în direct. Muzica pop este compusă în mare parte în jurul ritmurilor de dans, încurajând această activitate.

Instrumentele folosite la crearea muzicii pop sunt chitara electrică și chitara bas, tobe, orgă, sintetizatoare, muzica fiind creată de obicei în studio cu ajutorul programelor speciale. Vocea artistului este și ea înregistrată și adaptată în studio.

Un alt lucru des întâlnit în industria muzicii pop este faptul că accentul este pus pe șarmul muzicienilor, pe felul în care aceștia arată ori pe cât de neobișnuiți sunt, mai mult decât pe talentul lor. Acest fenomen a dus de nenumărate ori la situații neplăcute în care muzicienii au fost nevoiți să facă playback în concerte.

În ceea ce privește orchestrația, nu există o “rețetă” general valabilă, fiecare melodie poate fi orchestrată în diferite moduri. Instrumentele folosite, tempo- ul, tonalitatea, structura, sound-urile, toate influențează rezultatul final.

Deși tehnica modernă permite folosirea cu succes a instrumentelor virtuale, care se apropie foarte mult ca sound de cele reale, ele nu pot înlocui în totalitate instrumentele naturale, originale. Cu cât se folosesc mai multe instrumente originale, cu atât piesele vor suna mai real și mai “uman”, rezultat care se obține în urma acelor variații ritmice prin care un instrumentist poate transmite o stare, un sentiment, o emoție.

Una dintre căile moderne multimedia, prin care muzica se poate promova cu o mare ușurință este videoclipul.

Odată cu răspândirea la nivel global a accesului la Internet, clipurile video au devenit foarte populare online. Până la jumătatea anului 2006, au existat zeci de milioane de clipuri video disponibile online, cu site-uri noi, care au țâșnit concentrându-se în întregime pe oferirea de clipuri video gratuite pentru utilizatori, iar multe site-uri corporative și-au adăugat în prezentare clipuri video.

Odată cu răspândirea accesului la Internet în bandă largă, clipurile video au devenit extrem de populare. În timp ce majoritatea acestui conținut este non-exclusiv și disponibil pe site-urile concurente, unele companii își produc propriile videoclipuri și nu se bazează pe activitatea altor companii sau amatori din afară.

Unele persoane care găzduiesc lucrări pe bloguri, creează așa-numitele blog-uri video. Utilizarea de video pe internet este în creștere foarte rapid. Între martie și iulie 2006, YouTube a crescut de la 30 la 100 de milioane de vizualizări de clipuri video pe zi. Evoluțiile mai recente includ iPlayer, care a fost lansat de BBC pentru testarea open beta în iulie 2007.

Popularitatea pe scară largă a videoclipurilor, cu ajutorul a noi canale de distribuție, a evoluat până a ajuns la cultura clip-urilor. Aceasta este comparată cu experiența „lean-back”, de a vedea filme tradiționale și se referă la activitatea Internetului de a partaja și viziona un videoclip scurt, majoritatea mai scurte de 15 minute. Cultura a început cu dezvoltarea de servicii pe Internet de bandă largă și a cunoscut un boom încă din 2005, când au apărut pe piață site-urile web de încărcare a videoclipurilor, incluzând Shocking Humor, YouTube, Google Video, MSN Video, Yahoo! Video.

Asemenea clipuri arată de multe ori momente importante, ori de umor, ciudățenii sau performantă nemaivăzută. Sursele de clipuri video includ știri, filme, muzică video și înregistrare video de amatori. În plus față de clipurile video înregistrate cu camere video de înaltă calitate, a devenit mai frecvent să se producă clipuri cu aparate foto digitale, camere web și telefoane mobile.

Publicitatea video online este în curs de dezvoltare, ca o platformă puternică ce emite un mesaj cu impact, interactiv și foarte bine direcționat. Cu imense puteri de divertisment online, precum HULU sau YouTube, și unor canele TV ce livrează un conținut de programe de televiziune gratuit, divertismentul video online este în creștere a popularității în rândul tuturor segmentelor de consumatori.

Spre deosebire de filmele tradiționale, dominate în mare parte de către studiouri, filmele clip sunt furnizate în mod copleșitor de către amatori. În mai 2006, The Economist a raportat că 90% din clipurile de pe YouTube sunt postate de amatori, puțini dintre ei sunt tineri actori de comedie.

În 2005, doi studenți chinezi, Huang Yixin și Wei Wei, acum cunoscuți ca „Back Dorm Boys” au arătat talentul lor în sincronizarea buzelor pe un cântec al formației Backstreet Boys, iar clipul lor cu grimasele conștiente a devenit foarte repede cunoscut pe mai multe site-uri web. Nu doar că ulterior ei au apărut în emisiuni televizate și concerte, dar au primit chiar și un contract cu o celebră companie de media din Beijing pentru a-și folosi talentul în buze sincronizate pentru a câștiga bani.

Potențialele piețe de clipuri video au atras atenția studiourilor tradiționale de film. În 2006, producătorii filmului Lucky Number Slevin, cu Morgan Freeman, Lucy Liu și Bruce Willis, au creat un clip de 8 minute pentru YouTube. Celebritatea în mass-media tradițională s-a dovedit a conferi popularitate mai mare în cultura clipului.

Potențialul în curs de dezvoltare pentru succes în video web a atras atenția unora dintre directorii de divertisment de top din America, inclusiv a fostului director executiv Disney și actualul șef al companiei Tornante, Michael Eisner. Eisner Vuguru, subdiviziune a Tornate în parteneriat cu conglomeratul media Canadian Rogers Media, au asigurat planuri de a produce mai mult de 30 de show-uri web pe an, începând din 26 octombrie 2009.

În medie, tinerii ascultă muzică și vizionează clipuri video patru-cinci ore pe zi, adică mai mult timp decât cel petrecut cu prietenii lor în afara școlii sau privind la televizor. Muzica este importantă pentru adolescenți, iar ei nu pot fi înțeleși fără o analiză serioasă a modului în care muzica se integrează în viața lor. Muzica le modifică și intensifică starea de spirit, le domină conversațiile și oferă ambianța la întâlnirile sociale. Stilurile muzicale definesc mulțimile și clișeele după care se ghidează.

Videoclipurile constituie o forță nouă, puternică, în cultura tinerilor. Cei mai tineri adolescenți sunt cei care privesc mai mult posturile TV muzicale, precum MTV, iar cei de o vârstă mai înaintată își dedică mai mult timp muzicii în general.

Pentru a înțelege rolul muzicii pop în cultura adolescenților trebuie mai întâi să înțelegi adolescența foarte bine. Avem tendința să ne gândim la adolescență ca fiind propriu-zis anii adolescenței, însă experții în dezvoltarea copilului marchează începutul, în medie, la vârsta de aproximativ 10 ani. Pentru că ratele de dezvoltare biologică și socială a copiilor sunt atât de variabile, cercetătorii sugerează că probabil, cel mai simplu mod de a spune dacă un anumit copil a ajuns sau nu la adolescență este de a observa dacă acesta a dezvoltat o pasiune pentru muzica pop.

Muzica pop a fost foarte controversată, cel puțin din 1950. Astăzi, controversa este și mai mare. Mesajele muzicii nu sunt sinonime cu efectele sale, se spune, și reamintesc adulților că cele mai multe dintre ele au servit cel puțin un minimum de violență mass-media și sex. Adulții trebuie să aibe în vedere de asemenea că nu trebuie să piardă din vedere realitatea tristă, și să coordoneze copiii în sensul invers al efectelor negative ale unor anumite mesaje ale muzicii.

În mai multe studii, cercetătorii au descoperit că videoclipuri presărate cu imagini violente au făcut telespectatorii tineri de sex masculin mai antagoniști în orientarea lor față de femei și mai multe șanse de a trece cu vederea violența în sine și altele.

Într-un alt studiu efectuat pe elevi de liceu, cărora li s-a prezentat o serie de clipuri video cu niveluri diferite de sex și violență, cercetătorii au descoperit că, „odată cu creșterea violenței, studenții s-au simțit mai puțin fericiți, mai infricoșați, anxioși și agresivi”.

Curentul pop este în continuă schimbare, dar atunci când un fan se gândește la muzica pop, există o serie de artiști de top care-i vin în minte: Michael Jackson, Prince, Robbie Williams, Stevie Wonder, Cher, Christina Aguilera, Beyonce, Lady Gaga, Back Eyed Peas, Mariah Carey, Kelly Clarkson, Fergie, Nelly Furtado, Green Day, Janet Jackson, Avril Lavigne, Madonna, Maroon 5, Pink, Rihanna, Ciara, Jordin Sparks, Britney Spears, Gwen Stefani, Shakira, Tina Turner, Toni Braxton, Whitney Houston, Bob Marley, Bryan Adams, Craig David, Elton John, Justin Timberlake, Lenny Kravitz, și lista poate continua.

În prezent, există o renaștere în popularitatea cantautorilor solo din topurile pop. Primul val major de cântăreți-compozitori a fost condus de artiști precum Carole King și James Taylor la începutul anilor 1970. Cantautorii de astăzi performează un pop care variază de la melodii de suflet, blues, la tonuri însorite, de cele mai multe ori acompaniate de chitară sau pian. Printre aceștia se numără: James Blunt, Jason Mraz, Alanis Morissette, James Morisson, John Mayer, Sara Bareilles.

Capitolul III

Integrarea muzicii pop în Educația muzicală

Cele 4 competențe generale ale Educației Muzicale

Scopul educației muzicale este dezvoltarea multilaterală și armonioasă a elevului, sub influența ehilibrată a numeroși factori, unul fiind chiar educația artistică.

Educația muzicală aduce o influență pozitivă, și sub aspect intelectual. Sporirea impresiilor și a cunoștințelor muzicale sunt o lărgire și o aprofundare a experienței lor în viață. Fiecare piesă muzicală audiată sau interpretată aduce cu sine un conținut nou de idei și de fapte, care fac să crească zestrea spirituală a copiilor, capacitatea lor de a vedea, de a înțelege, de a simți, de a aprecia.

Educația muzicală își extinde influența chiar și asupra dezvoltării fizice a elevilor. Cântecele, jocurile cu cântece și jocurile muzicale interpretate de aceștia contribuie la dezvoltarea aparatului respirator, a aparatului vocal și asigură o mai bună oxigenare a sângelui.

Principalul mijloc pentru învățare a muzicii îl constituie însăși operele acestei arte, reprezentate prin cântece, coruri, sofegii artistice, studii sau exerciții muzicale.

Cântecul este mijlocul prin care se realizează cea mai mare parte dintre sarcinile educației. În activitățile de cânt, copiii sunt deprinși de timpuriu să asculte muzică, să manifeste interes pentru ea, li se formează priceperi și deprinderi elementare de a cânta individual și în colectiv, li se dezvoltă vocea și auzul muzical, precum și simțul melodic și cel ritmic.

Cântecele folosite în cadrul orei de muzică trebuie selectate ținând cont de câteva criterii precum: concordanța cu subiectul și scopul lecției, valoarea estetică și educativă, accesibilitatea lor pe grupa sau clasa respectivă.

Materialul muzical din ambele stadii ale școlarității trebuie să cuprindă piese muzicale cu un conținut foarte variat. Multe dintre cântece trebuie să oglindească întâmplări și fapte din viața copiilor.

În aceeași măsură, este benefic să se utilizeze și cântece care vorbesc despre fenomenele naturii, cântece care au versuri foarte simple, dar o muzicalitate aparte.

Asemănătoare din punctul de vedere al clarității și simplității versurilor sunt și cântecele referitoare la unele obiceiuri ale animalelor, păsărilor.

Pentru a putea fi executate de către copii în cadrul activităților muzicale obligatorii, cântecele trebuie să fie ușoare, adecvate particularităților vocal-auditive ale acestora, posibilităților lor de interpretare. De asemenea, cântecele trebuie să fie bine realizate artistic, să-i emoționeze pe elevi, să constituie un mijloc de a le forma sentimentele estetice puternice și durabile. Trebuie avut în vedere ca piesa aleasă ca material suport să nu conțină mai multe elemente necunoscute de elevi, ci numai pe cea prevăzută în subiectul și în scopul lecției. Aici își face loc accesibilitatea care de multe ori este înțeleasă greșit. Se întâmplă acest lucru din cauza faptului că ori se aleg mereu piese scurte și prea ușoare, care treptat duc la monotonie și lipsă de interes pentru muzică, ori se aleg cântece prea grele și lungi care nu fac altceva decât să instaureze oboseala și să descurajeze elevii.

Ideea fundamentală este de a începe studiul muzical cu piese ușoare, ajungându-se treptat la piese mai dificile, pe măsură ce pregătirea muzicală atinge o dezvoltare corespunzătoare.

Psihologii și pedagogii consideră aptitudinile ca fiind înclinații, dispoziții native pentru anumite domenii de activitate; se dezvoltă sau nu în condițiile neexersării. În ceea ce privește muzicalitatea, pentru domeniul educației muzicale sunt importante: vocea, auzul, percepția, gândirea, imaginația și memoria muzicală.

Aptitudinile muzicale sunt abordate din două perspective:

Perspectiva dotării pentru a deveni un iubitor de muzică

Perspectiva notării necesare pentru o eventuală profesionalizare.

Edgar Willems consideră că aptitudinile muzicale sunt reprezentate de simțul melodic, ritmic și armonic, ele declanșând reacții fiziologice, intelectuale și emoționale, asigurând receptarea și interpretarea muzicii.

Sensibilitatea, percepția, reprezentarea, memoria, imaginația, gândirea muzicală și mai ales vocea sunt considerate elementele necesare pentru profesionalizarea muzicală.

Sensibilitatea muzicală constă în capacitatea copiilor de a simți sonoritățile muzicale și de a-și manifesta satisfacția și interesul pentru a asculta anumite lucrări muzicale, a cânta, acestea dezvoltându-se prin practicarea muzicii.

Percepția muzicală are la bază sensibilitatea muzicală formată, dezvoltată prin activități specifice începute din copilărie.

Reprezentarea muzicală are capacitatea de a reproduce sau a descrie imagini muzicale însușite prin repetiții la care copilul participă cu plăcere și interes.

Memoria reprezintă activitatea de întipărire, de păstrare și reproducere a reprezentărilor sonore și se dezvoltă prin activități sistematice, de durată, concretizate prin activități de memorare și reproducere a unor piese muzicale integrale sau fragmentare.

Imaginația muzicală reprezintă procesul psihic prin care se creează noi reprezentări muzicale, pornind de la cele însușite anterior și se dezvoltă prin activități specifice.

Gândirea muzicală cuprinde elemente de reprezentare, memorie muzicală și sensibilitate și se dezvoltă prin deprinderi de a gândi și recepta muzica, dar mai ales prin dezvoltarea deprinderilor de audiție interioară. Acestea au rol în dezvoltarea atenției auditive, condiție psihologică esențială pentru cultivarea capacităților de receptare a muzicii.

Aptitudinile muzicale interesează, în mod special interpretarea și nu trebuie confundate cerințele profesionalizării cu cele ale dezvoltării generale educaționale.

Dimitri Kabalevski considera că dacă nu orice om poate deveni un bun interpret muzical, orice om cu dotare intelectuală normală își poate dezvolta capacitățile de receptare a muzicii.

Dezvoltarea capacității de receptare a muzicii

Muzica este reprezentată de douǎ niveluri de comunicare: infraverbală, sau fără cuvinte, adicǎ muzica pur instrumentalǎ și cea verbalǎ, anume, muzica vocalǎ. Ambele cǎi de comunicare determinǎ stǎri emoționale diferite, în funcție de nivelul experienței psihice a subiectului auditor. Un rol deosebit îl are memoriaauditivă, prin intermediul căreia sunt recunoscute și retrăite elementele limbajului muzical perceput anterior.

Muzica este una dintre cele mai importante arte, ce are un efect imens asupra spiritului uman. Piesele muzicale sunt bazate accidental pe vibrații eterice, pentru voce nefiind altceva decât expresia vibrațiilor care ajung la timpan și afectează nervii auzului.

Lucrările muzicale sunt, prin urmare, aceste efecte deosebite produse de către, sau de la vibrații. Cu toate acestea, ele au un efect ascuțit asupra spiritului. Deși muzica este o chestiune materială, efectul său este extraordinar de spiritual, iar cel mai mare atașament este de domeniul spiritualului.

Prin intermediul audiției, elevii iau contact direct cu arta sunetelor. În școală, audiția organizată formează și oferă copiilor deprinderea de a asculta conștient, precum și capacitatea de a înțelege mesajul muzical. Elevii manifestă interes în a asculta diferitele surse sonore din mediul ambiant și în audierea unor genuri muzicale specifice muzicii populare, culte și ușoare cu care sunt familiarizați prin intermediul radioului și televiziunii în special.

Elevii trebuie să înțeleagă ceea ce ascultă. Ascultarea activă devine o activitate intelectuală, imaginativă, care presupune o ascultare bazată pe cauzalitate. Copiii trebuie să știe cum ascultă anumite fapte sonore, ce urmăresc și ce trebuie să descopere în urma audierii lucrării muzicale, să-și dezvolte trăirile și emoțiile provocate de lucrarea audiată.

Coordonarea elevilor în parcurgerea etapelor specifice, de la ascultarea empirică, pasivă, la cea conștientă are un rol hotărâtor în dezvoltarea capacităților de receptare a muzicii și în dezvoltarea gustului estetic al acestora. Eficiența audiției în activitatea muzicală depinde de îndeplinirea unor condiții: să fie accesibilă, să aibe valoare estetică, educativă, să fie în concordanță cu Programa și subiectul activității.

Pentru ca materialul de cântece să capteze atenția și interesul copiilor este necesar ca acesta să îndeplinească anumite condiții: creațiile trebuie să fie cât mai valoroase din punctul de vedere al realizării artistice, să corespundă intereselor afective ale copiilor, adică să fie adecvate din punctul de vedere al conținutului, cât și al formei, să fie interpretate cât mai expresiv, să se facă în prealabil pregătirea conținutului de idei exprimat prin muzică.

Accesibilitatea se referă la respectarea capacității de concentrare în timp a copiilor, la alegerea gradată a lucrărilor, de la interpretări vocale spre cele vocal-instrumentale, de la formații restrânse la formații mai ample. Din punct de vedere organizatoric, desfășurarea audițiilor muzicale presupune: asigurarea de bune condiții pentru audiție, ce constă în pregătirea sălii și a aparaturii utilizate, asigurarea liniștii totale, care presupune și o relaxare, prezentarea lucrării muzicale destinate audierii.

Receptivitatea, care este definită ca fiind capacitatea de a primi și de a experimenta cele mai realizate produse ale inteligenței umane, ar trebui să fie cel mai important principiu de cercetare și predare al umanității.

Receptivitatea implică cel mai complet răspuns posibil, din punct de vedere afectiv, intelectual și estetic, la o gamă largă de artă vizuală, muzică, literatură, din toate culturile.

Receptarea mesajului muzical se face prin intermediul psihicului, în funcție de vârsta ascultătorului, de experiența acumulată anterior audiției, de calitățile auditive dar și în funcție de mediul în care se dezvoltă subiectul, creierul prelucrând informațiile primite.

Dacă o persoană dorește să țină un discurs, acesta se va dovedi mai eficace după anumite melodii.

Grecii antici, precum și filosofii persani, obișnuiau să își țină discursurile într-o anumită manieră: la început, cineva cânta câteva melodii, iar când publicul atingea un anumit nivel de receptivitate și atenție, aceștia își lăsau instrumentele și începeau discursul respectiv.

Educația muzicală a secolului XXI pune accent pe cultivarea sensibilității copilului, pe dezvoltarea simțului estetic și pe dispoziția ce ar trebui să o provoace practicarea muzicii. Analizată ca obiect de învățământ, disciplina

Educație muzicală este concepută ca o promovare a valorilor autentice cu valențe estetice, morale și educative în cadrul lecției /orei de muzică prin cântarea practică și audiții muzicale.

Prin intermediul acestor mijloace pedagogice se urmărește formarea la elevi a capacității de receptare și decodare a mesajelor cântecelor din repertoriul propus. Atracția către muzică se observă încă din copilarie, când multe jocuri sunt însoțite de muzică sau fundal muzical.

Cei mai mulți specialiști consideră că nu există copii insensibili la muzică. În același timp, însă, se știe că nu toți cei care ascultă muzica o și înțeleg. Există o mare deosebire între a auzi, a asculta și a înțelege muzica, în funcție de existența sau absența ambianței muzicale în familia din care provine școlarul.

Muzica este prezentă în nenumărate manifestări ale vieții noastre, fie cǎ o ascultǎm sau o interpretǎm, intrând în contact direct sau fortuit, pentru o perioadǎ mai mare sau mai micǎ de timp. Indiferent de aceste aspecte, ea ne încântă sau ne întristează, ne determinǎ apatia, nostalgia sau furia, dezvăluindu-ne un bogat conținut de idei, ne ajută să înțelegem mai bine gânduri,sentimente și evenimente, ne mobilizează forțele, ne îndeamnă la realizări nobile.

Considerată ca fiind cea mai complex și profundă dintre arte, muzica este însăși exprimarea ideilor și sentimentelor prin mijlocirea sunetelor muzicale menite să sprijine dezvoltarea intelectuală.

Omul a început să cânte cam în același timp în care a început să vorbească. Muzica trezește în noi o întreagă lume de gânduri și emoții și mai toate ființele umane reacționează la muzică dar în mod diferit și nu la același gen muzical. ,,Nu trebuie să aibă cineva o ureche perfectă ca să-i placă muzica, dar o destul de bună ureche muzicală care să permită reproducerea corectă a unei melodii.”

Dezvoltarea capacităților de interpretare vocală sau instrumentală

Întrucât solfegierea este o activitate complexă prin care se intonează simultan elemente melodice, metro-ritmice, cărora li se adaugă dinamica, agogica precum și alte elemente de expresivitate și interpretare, este necesară parcurgerea unor pași foarte importanți ce vor duce la o execuție corectă și calitativă.

În primul rând, trebuie să se analizeze corect elementele de limbaj muzical care se regăsesc în solfegiul respectiv (gamă, mod, intervale, elemente metrice, formule ritmice, elemente de expresie muzicală, etc.).

Înainte de solfegierea propriu-zisă, elementele de înălțime și durată trebuie analizate separat, prin citirea melodică și metro-ritmică. Și aici sunt cuprinși mai mulți pași, care încep de la stabilirea corectă a tonului, după un instrument ajutător, diapazon sau camerton, intonarea gamei și a arpegiului melodiei respective, citirea melodică propriu-zisă, stabilirea tempo-ului, citirea ritmică propriu-zisă.

Urmează solfegierea corectă, în ritm propriu, tempo larg. Solfegierea expresivă presupune, pe lângă intonarea corectă a elementelor melodice și metro-ritmice, și respectarea conținutului emoțional al lucrării, cu o atenție mărită acordată semnelor de dinamică, tempo, agogică.

Cântarea cu text, în cazul în care acesta există, se poate face abia acum. În funcție de complexitatea și greutatea aplicării textului, acesta poate fi exersat separat prin citire ritmică și melodică a versurilor.

În acest fel, se optimizează aprofundarea limbajului muzical, se obține o tehnică controlată, iar procesul complex al interpretării artistice devine unul mai facil.

Calea cea mai concretă și directă de a ajunge în universul muzicii o reprezintă activitatea muzicală reală, prin practica muzicală. Activitatea centrală a întregului proces de educație muzicală (din punct de vedere senzorial, cognitiv și afectiv) o constituie cântarea (vocală și instrumentală). Prin aceasta se realizează: educarea auzului muzical, cultivarea memoriei muzicale, a atenției auditive, formarea și dezvoltarea deprinderilor de interpretare, câștigarea respectului și atașamentului pentru muzică.

Practica vocală și instrumentală se regăsește în activitatea desfășurată cu elevii, în cadrul unor cercuri de inițiere instrumentală (chitară, xilofon, instrumente de percuție) și cântare corală sau în diferite aranjamente. Activitatea desfășurată este astfel eficientă și are o finalitate „palpabilă“.

Dezvoltarea capacităților de folosire a elementelor de scris-citit muzical

Muzica se exprimă grafic printr-o codificare specifică, dobândirea abilităților de scris-citit muzical presupunând un proces îndelungat și intensiv, mult mai anevoios decât cel asociat limbajului natural.

Cântarea vocală este activitatea cea mai importantă pe care se sprijină întreaga educație muzicală a elevilor din ciclul primar.

Cântecul constituie mijlocul principal prin care se realizează educația muzicală în general, iar la clasele mici în mod deosebit. Astăzi, în literatura de specialitate, există un repertoriu foarte bogat de cântece pentru copii de toate vârstele. Nu toate însă corespund unor criterii specifice pentru a putea fi selectate și folosite în educația muzicală a elevilor mici (întinderea vocilor, tematica programei școlare, gradul de dezvoltare muzicală a elevilor, vârsta și preocupările copilăriei etc.)

Din punct de vedere metodic, în cadrul cântecelor sunt întâlnite două tipuri de predare-învățare: învățarea cântecelor după auz și învățarea cântecelor pe baza notației muzicale.

Învățarea cântecelor pe baza notației muzicale se poate realiza doar o dată cu abordarea notației începând cu clasa a III-a, pe când învățarea cântecelor după auz se practică pe toată durata școlarizării, deci și în perioada notației în cazul cântecelor care depășesc posibilitățile de citire muzicală a elevilor.

Studierea cântecelor după auz, în funcție de nivelul clasei și ținând cont de pregătirea generală și muzicală a elevilor, poate avea următoarele etape: pregătirea bazelor aperceptive pentru învățarea cântecului; prezentarea cântecului; studierea (învățarea) cântecului; formarea independenței de intonare și obținerea performanței; exersarea empatiei. Aceste etape, desigur, trebuie să fie precedate de exerciții prevocale și vocale (vocalize).

Învățarea cântecelor după auz presupune un continuu dialog între profesor și elevi, în care profesorul intonează cântecul (fragmente din cântec), elevii ascultă și apoi reproduc până când se însușește corect și în totalitate cântecul.

În funcție de nivelul clasei, mărirea și accesibilitatea cântecului, învățarea se poate face global (repetarea continuă a cântecului în întregime), pe elemente (text-muzică), separat, apoi sintetic prin unirea acestora și simultan (text și muzică deodată).

Dacă textul cântecului conține mai multe strofe, după însușirea fragmentelor corespunzătoare unei strofe, se trece la studierea următoarei strofe, după care se repetă împreună cu prima, în același mod, procedându-se cu însușirea întregului cântec, întocmai ca la învățarea versurilor unei poezii.

Elementele de expresivitate (tempo, nuanțe) se vor aplica numai după ce învățarea s-a realizat în mod corect din punct de vedere al textului muzical și literar.

O educație muzicală modernă trebuie să conțină și activități de citit-scris a elementelor limbajului muzical pentru că limbajul muzical, ca și alte limbaje, are o funcție cognitivă și reprezintă un act de comunicare cu semnificații profunde.

O educație muzicală modernă trebuie să conțină și activități de citit-scris a elementelor limbajului muzical pentru că limbajul muzical, ca și alte limbaje, are o funcție cognitivă și reprezintă un act de comunicare cu semnificații profunde.

Chiar dacă nu toți ajung să descifreze cântecele în mod conștient, prin citit muzical, faptul că parcurg împreună cu colegii etapele unui demers științific de traducere dintr-un limbaj al simbolurilor grafice (scriitura muzicală) în unul muzical propriu-zis, îi va convinge de relația care există între cântec și reprezentarea figurativă muzicală, între cântec și limbajul verbal, între cântec și valențele sale afectiv-expresive, facilitând în felul acesta o mai bună cunoaștere, apreciere și interpretare a valorii estetice a muzicii.

Conștientizarea limbajului muzical este un proces elaborat de stimulare a facultăților intelectuale ale copiilor prin apelul care se face în operațiile de analiză, sinteză, comparație, abstractizare, generalizare ale gândirii, lărgind universul de cunoaștere și comunicare prin acest limbaj și ușurând astfel, accesul la valorile culturii muzicale.

Cântecele care se studiază pe baza notației muzicale reprezintă alături de solfegiu, dicteu și alte exerciții muzicale, mijlocul didactic de sinteză în care se găsește elementul nou (problema muzicală) care se predă în activitatea muzicală respectivă.

În cadrul studierii cântecelor pe baza notației muzicale, de regulă se întâlnesc aceleași etape principale ca și la studierea cântecelor după auz, la care se mai adaugă solfegierea și cântarea cu text, diferențierea venind doar din abordarea diferită a conținutului etapelor.

Învățarea cântecului pe baza notației muzicale se face prin descifrarea, citirea tuturor elementelor limbajului muzical care se regăsesc în cântec.

Solfegierea corectă a melodiei cântecului aplicativ va fi precedată de două activități separate (componente ale actului solfegierii): citirea metro-ritmică și citirea melodică.

Citirea metro-ritmică se face la comanda profesorului care precizează activitatea care se va efectua și tactează o măsură pregătitoare într-un tempo optim pentru citirea corectă a duratelor și a formulelor ritmice. Elevii execută măsura pregătitoare în tempo-ul indicat și încep să citească ritmic, tactând în permanență, pe toată durata citirii. Dacă se apreciază că unele formule ritmice sunt mai dificile, mai greu de executat, pentru intonarea lor corectă, activitatea de citire metro-ritmică poate să înceapă cu acestea, apoi să se treacă la citirea în întregime a lucrării.

Citirea melodică se face ca și citirea ritmică, la comanda profesorului care precizează activitatea care se va efectua și intonează sunetul de început al lucrării. Elevii răspund prin intonarea corectă a sunetului (sunetelor) de început a lucrării și încep să citească melodic, să intoneze doar înălțimea sunetelor din cântec, păstrând o durată aproximativ egală a sunetelor (de regulă se uniformizează sunetele la durata de un timp).

Înainte de a trece la învățarea propriu-zisă a cântecelor, elevii trebuie să treacă prin niște etape care le vor conferi siguranța că vor putea asimila cu ușurință orice tip de melodie nouă. Aceste etape țin de anumite elemente de limbaj muzical, pe care elevii le vor învăța.

O primă etapă este melodia – se învață sunetele și notele muzicale cuprinse între do1 și do2, și sol (octava mică) și sol2 (octava a II-a). După învățarea notelor, se trece la însușirea noțiunii de interval muzical, iar apoi la organizări sonore, învățându-se tonalitățile Do Major și la minor natural.

Urmează ritmul, secțiune care vorbește despre duratele sunetelor și ale pauzelor muzicale și valorile corespunzatoare lor (pătrimea, optimea, doimea, nota întreagă, șaisprezecimea); punctul de prelungire (doimea, pătrimea și optimea cu punct) și combinații ritmice cu duratele învățate, în măsurile de 2/4, 3/4 , 4/4.

Tempoul este capitolul la care elevii vor învăța despre semnificațiile termenilor: allegro, allegretto, moderato, andante, etc.

Nuanțele pe care ei le vor folosi la început sunt piano, forte, mezzoforte, mezzopiano.

Elevii vor învăța să recunoască și să facă distincția între timbrul vocal (voci de copii, femei, bărbați) și instrumental (familii de instrumente muzicale).

Structura muzicală a cântecului, cea mai simplă și des folosită, va fi de strofă, refren, rând melodic.

Dezvoltarea sensibilității, a imaginației și a creativității muzicale și artistice

„Educația muzicală – ca disciplină de învățământ – are drept scop dezvoltarea sensibilității estetice a elevilor, a capacităților de exprimare și receptare muzicală, prin activități practice de cântare (vocală și instrumentală) și prin audiții muzicale.”

La vârsta școlară se pot trezi sentimentele intelectuale, sociale, estetice, prin contactul direct cu creația artistică. Este momentul cel mai prielnic pentru familiarizarea copilului cu creații muzicale accesibile particularităților lor de vârstă (zicători, ghicitori, povesti, cântece, jocuri de copii din folclor și din diverse genuri ale muzicii culte).

Formarea și dezvoltarea prin cântec a calității de ansamblu a individului uman conturează PERSONALITATEA – cu accente de gândire logică, creativă, originală.

Educația muzicală aduce beneficii multiple pentru copil la nivelul dezvoltării cognitive, sociale și emoționale a copilului:

– Dezvoltarea memoriei și a gândirii, importante pentru învățare

– Dezvoltarea auzului și a ascultării, a aptitudinilor muzicale

– Dezvoltarea vorbirii și limbajului

– Dezvoltarea încrederii, a stimei de sine, a abilităților sociale

– Stimularea creativității

– Dezvoltarea capacității de exprimare a propriilor trăiri

– Câștigarea echilibrului emoțional pentru succesul pe termen lung

– Mijloc eficient de satisfacere a nevoii de joc și de mișcare.

Dragostea pentru muzică este în strânsă legătură cu latura afectivă a psihicului copilu-lui, cel dintâi indiciu al predispozițiilor naturale ale omului pentru artă. Viața școlarului mic, atât de bogatǎ în stǎri afective, își gǎsește în muzicǎ un mijloc de trǎire emoționalǎ potrivitǎ firii lui. Faptul că această stare îi este plăcută și necesară, conduce la ideea că educația muzicală trebuie să înceapă cât mai de timpuriu pentru a-și atinge scopurile propuse în educația simțului estetic, a comportării civilizate, a atitudinii pozitive față de semeni și față de mediu, a stăpânirii de sine și nu în ultimul rând realizarea procesului instructiv-educativ și a activităților extracurriculare.

Activitatea de creație a copiilor trebuie gândită ca o metodă pedagogică activă. Ea se bazează pe achizițiile de tehnică, pe deprinderi, pe cunoștințe. Dar ajută la formare în integritatea sa – sensibilitate, logică, imaginație, memorie, simț critic, capacitatea de adaptare. Nelly Jallerat propune un șantier de scriitură muzicală. Instrucțiunile sale pentru primele compoziții sunt simple și aplicabile atât copiilor cât și adolescenților. Elevul alege cinci note muzicale, utilizează ritmurile de bază cunoscute și un cifraj. Profesoara atrage atenția asupra faptului că doar arareori rezultatul este perfect din prima încercare. Relația dintre jocul instrumental și scriitura muzicală fiind în curs de achiziție, de cele mai multe ori ceea ce cântă nu este identic cu ceea ce este scris.

În centrul trăirilor afective ale școlarului mic se află rezonanța socială a activității școlare, el reacționând printr-o variată gamă de stări afective: de plăcere, bucurie, tristețe, satisfacție sau nemulțumire față de realizările sau eșecurile sale școlare.

Un loc deosebit îl ocupă emoțiile și sentimentele. Aceste stări nu se învață, se trăiesc de câte ori intervine situația generatoare. Registrul emoțiilor este destul de extins și sunt în strânsă legătură cu situațiile concrete în care se află copilul. Tonusul emoțional accentuează sensibilitatea și receptivitatea la schimbările ce intervin în ambianța din care face parte. Viața copilului este stimulată și întreținută de modul în care sunt sau nu satisfăcute anumite trebuințe privind modul de conservare a vieții: foame, somn, sete, precum și trebuințele privind conviețuirea socială: comunicarea, ocrotirea, etc.

În funcție de respectarea sau nerespectarea acestor necesități se instalează starea de confort sau disconfort. Comparativ cu emoțiile, sentimentele sunt mai stabile, constituind un liant al personalității. De aceea, ideal ar fi dacă procesul instructiv-educativ s-ar desfășura într-oatmosferă în care predominǎ emoțiile pozitive.

Atât prin specificul și conținutul său, cât și prin virtuțile sale formative, muzica trebuie să solicite fondul intelectual dar și cel afectiv, psihologic, implicate în declanșarea unor stări emoționale menite să pregătească școlarul mic pentru ,,vibrația” marilor probleme ale vieții.

Pornindu-se de la premisa că înfățișarea omului este expresivă, „nu este mută” (M. Zlate), că ea furnizează informații despre ceea ce nu se poate spune prin cuvinte, s-a ajuns din vechime la acceptarea faptului, atât de evident, și chiar la constatări de felul zicalelor: „chipul este oglinda sufletului” sau „ceea ce se arată este o imagine a ceea ce nu poate fi văzut”.

Interpretarea muzicală (vocală, instrumentală) înseamnă o traducere prin eul personal a intențiilor unui compozitor. Cel ce „interpretează”, folosește în interpretare, voluntar sau involuntar, o serie de mijloace muzicale: timbrul vocii, intensitatea sunetelor, tempoul de execuție a piesei etc. alături de mijloace specifice artei actorului, mimica, pantomima, uneori expresive modificări de natură vegetativă. Toate formează conduita emoțional-expresivă de interpretare muzicală. Interpretarea unui cântec de către elevi, pentru a cultiva sensibilitatea exprimării emoțional-expresive trebuie să fie însoțită de exerciții de intonație a cuvintelor și a muzicii, în care accentul expresiv al cuvintelor, sau respectarea curbei anacruză-cruză-metacruză, locul respirației, cenzurii au un efect bun interpretativ dacă sunt aplicate cu măsură, cu profesionalism. Tocmai pentru a cunoaște măsura dată de profesionalism, este ideal ca, în ceea ce privește mimica, în ora de educație muzicală, să se arate și să se aplice în cântec, ansambluri de mișcări referitoare la mobilitatea feței: deschiderea ochilor și direcția privirii, poziția sprâncenelor, mișcarea buzelor care dau feței tipurile de expresii emoționale cu aceste 3 elemente anatomice.

Stimularea imaginației și dezvoltarea gândirii fac ,,obiectul educației muzicale”.

Imaginația este “instrumentul” care poate facilita trecerea spre real. În munca școlară se antrenează imaginația reproductivă sau reconstructivă privind completarea și organizarea semnificativă a cunoașterii, la început sub formă de joc și orientare spre real, produsul caracterizându-se prin originalitate și ingeniozitate.

Școlarul mic intervine în mod activ în subiectul poveștilor, își imaginează lucruri și întâmplări noi, din proprie inițiativă, dar și la solicitarea învățătorului. La dezvoltarea imaginației contribuie și abilitățile solicitate de alte domenii ale artei precum desenul și 

compunerea muzicalǎ, la care se poate ,,adăuga” creația literară personalǎ sugerată de audiție. 

Prin intermediul imaginației creatoare, în strânsă relație cu imaginația reproductivă, se elaborează ingenioase asocieri, muzicianul unificând într-o structură melodică sunete variate cu mare putere de influențare a subiectului.

Muzica educă și dezvoltă o serie de procese psihice superioare (la nivelul gândirii), ce devin productive și la alte activități și în alte domenii: analiza, sinteza, comparația, asocierea, disocierea, abstractizarea, generalizarea, concretizarea. De asemenea, beneficiarii unei educații muzicale au un limbaj mai fluent, expresiv, dicție clară, nuanță și frazare corectă, scriere corectă, auz fonematic dezvoltat, își însușesc mai repede și corect pronunția.

Randamentul intelectual al elevilor cunoaște o curbă ascendentă. S-a constatat că atunci când se lucrează pe fond muzical, productivitatea muncii crește în procent de 40%. Muzica selectată după preferințe, temperament, cultură acționează pozitiv, stimulând creativitatea. Specialiștii recomandă ca terapie cântatul vocal (în special), ce are efect benefic pe plan fizic, intelectual, emoțional, declanșând aptitudini latente și capacități nebănuite.

Empatia este unul din cele mai importante procedee de obiectivare a imaginației. Empatia (lb. germ. einfühlung) înseamnă capacitatea de a trăi viața afectivă a altuia. Abilitatea empatică, rapiditatea „intrării în pielea personajului”, a complexului său afectiv este o componentă importantă a talentului artistic, muzical în același timp.

În procesul de formare a personalității, fiecare ins trebuie să asimileze modele prin care se identifică cognitiv, afectiv uneori și fizic, ca vestimentație ( fenomenul Elvis Presley etc., în care tinerii imită total modelul comportamental și interpretativ al „Regelui rock-ului”). Fenomenul este specific multor zone geografice-istorico-culturale. De exemplu, pe vremea modei Wagner, doamnele se îmbrăcau precum walkiriile din operele compozitorului.

Interpretarea vocal-instrumentală solistică sau în grup implică în mod obligatoriu aplicarea creativă a unora din procedeele amintite mai sus.

În clipa în care un elev solist sau întregul ansamblu coral, instrumental, atacă (începe) o piesă, profesorul trebuie să fie încredințat că acesta este capabil de empatie, de transpunere în starea afectivă pe care trebuie să o transmită spectatorilor prin mimică, pantomimică și expresivitate cu mijloace muzicale.

În percepția muzicii, dominant este trăirea afectivă. Muzica audiată are ca element constant structura ei initial, modelată de felul interpretării, condițiile de audiție-acustică și zgomotele perturbante – transmițând diferite mesaje și vorbindu-ne, prin intermediul psihicului, despre gândurile și sentimentele compozitorului explicate prin eforturile interpretului și “filtrate” de atenția, voința și memoria auditoriului reușind și intermedierea comunicării cu prietenii, rudele, colegii.

Creativitatea – o noțiune pe buzele tuturor, un deziderat al sistemului modern de învățământ, un concept larg dezbătut de către psihologi, psihopedagogi și mulți alți specialiști, poate chiar datorită caracterului deosebit de complex al termenului în sine.

S-au scris tratate, s-a dat definiții, s-au stabilit teorii, etape, factori. Printre altele, a fost pus în discuție și raportul dintre inteligență sau tipurile de inteligență și creativitate și de aici o multitudine de relative. Este foarte greu de definit acest termen însă ideea ce reiese din majoritatea teoriilor, aplicabile diferitelor niveluri – intelectual, spiritual, economic, social si artistic – este aceea de inovație, de nou, inedit, diferit, interesant.

Arta în sine este un domeniu al creativității iar muzica utilizează un material aplicabil atât în vederea dezvoltării creativității muzicale cât și a dezvoltării creativității la alte niveluri. Din punct de vedere muzical, creativitatea poate fi privită sub multe aspecte dintre care cele mai importante sunt creativitatea componistică și creativitatea interpretativă.

Cultivarea creativității poate urma trasee accesibile elevilor:

– potrivirea unor formule ritmice pentru anumite versuri cunoscute elevilor;

– inventarea unei melodii simple pe texte recomandate;

– improvizații ritmice, (instrumente de percuție) melodice și ritmico-melodice;

– modificarea conștientă a unor teme muzicale;

– inventarea unor jocuri care să se integreze în anumite cântece;

– pregătirea unui spectacol artistic.

Creativitatea trebuie extinsă și spre activitatea interpretativă în prezentarea de către elevi a anumitor serbări și momente artistice în fața unui public.

O altă modalitate de încurajare a creativității este jocul didactic. Este vorba în primul rând de jocul cu caracter creativ, asemănător celui din folclorul copiilor, unde copiii inventează anumite scenarii și creează numere muzicale adecvate. Câteva jocuri muzicale și jocuri artistice ar putea fi:

– „dirijorul“ – elevul dirijează “corul” clasei sau un ansamblu instrumental;

– „compozitorul“ – elevul alcătuiește un acompaniament ritmic la o melodie,

alege instrumentele adecvate conținutului muzicii;

– „ghicește cine cântă“ dintre elevii clasei, sau ce voce, ce instrument se aude

într-o lucrare;

– alegerea muzicii potrivite la o poveste, prezentare Power-Point, dans, poezie;

– pantomima muzicală – redarea prin gesturi a ceea ce îi transmite muzica,

dialogul muzical, cântatul în grup.

Învățământul cultivă mai mult gândirea critică, disciplina, nonconformismul și mai puțin dezvoltarea creativității. Școala s-a ocupat prea puțin de cultivarea imaginației și sunt necesare multe modificări în învățământul românesc.

În conținutul învățământului trebuie promovată cultura generală, aceasta favorizând creativitatea; programele trebuie să prevadă lecții speciale pentru dezvoltarea imaginației.

Bazele neurofiziologice ale recepției mesajului muzical

Ascultarea muzicii și receptarea mesajului muzical au la bază un lung și complex șir de procese neurofiziologice, senzorial-acustice, cu participarea analizatorului acustic, foarte important urechii muzicale și cu receptarea sunetelor în ambele zone simetrice din lobii temporali.

Pentru a înțelege mai bine acest aspect-fenomen este necesar a fi prezentate succint câteva informații privitoare la bazele neurofiziologice ale receptǎrii mesajului muzical.

  Dacǎ în evoluția fizicǎ a copilului se impun procesele maturizǎrii morfo-funcționale predominând aspectul dezvoltǎrii, tempo-ul creșterii fiind oarecum încetinit, sistemul nervos dobândește un rol tot mai însemnat în reglarea funcțiilor organismului, a conduitei.

Omul vine pe lume cu o anumitǎ ,,zestre” nativă care, alǎturi de condițiile naturale de viațǎ, este insuficientǎ pentru constituirea însușirilor psihice umane. De aceea este necesarǎ asimilarea unui anumit volum de cunoștințe, priceperi și deprinderi cu ajutorul cǎrora copilul va putea interrelaționa cu ceilalți dezvoltându-și, perfectându-și personalitatea.

Bazele neurofiziologice vizează centrii muzicali și interrelațiile zonelor corticale. Întreaga activitate umană este coordonată de creier sub impulsul diferiților stimuli interni sau externi. Ca perioadă a achizițiilor fundamentale, mica școlaritate este cunoscută și sub numele de stadiul operațiilor concrete, gândirea fiind în absolută corelare cu realitatea. Logicul se bazează acum pe situații reale pentru că ,,școlarul mic operează cu ceea ce este real imediat prezent, cu sensuri concrete, aici și acum”.

Acest lucru este explicat de faptul că elevii mici încearcă să înțeleagă și să examineze acțiunile în termeni cauzali, deși debutează cristalizarea operațiunilor mentale, percepția și reprezentarease bazeazǎ tot pe prelucrarea  materialului concret.Cunoașterea acestor aspecte va înlesni desfǎșurarea  acțiunilor educaționale folosindu-se metodologii adecvate ce pot anticipa rezultate superioare. 

Contactul cu muzica determină o adâncă vibrație emoționalǎ și esteticǎ, calitatea depinzând de valoarea opererelor artistice care devin cunoscute elevilor. Bogăția percepției estetice depinde și de un fond aperceptiv. Există o sensibilitate estetică dată omului de la natură, un sistem de valori care trebuie stimulat, dezvoltat și prelucrat devenind un instrument în formarea gustului estetic profund și elevat. Numită și ,,vârsta rațiunii” în intervalul de 6-9 ani se pun bazele vieții intelectuale și se produc importante transformări cantitative și calitative în planul cunoașterii deoarece,,…gândirea copilului devine operatorie și reușește să asimileze noțiuni care unifică însușirile cunoașterii senzoriale”, întregindu-se tabloul psihologic al școlarului mic.

La intrarea în școală, gradul lui de dezvoltare a vorbirii este diferit și influențat de mediul familial dar și de particularitățile tipului temperamental. Prin însușirea scris- cititului, limbajul se transformă, vocabularul înglobând un număr de 4000-4500 cuvinte, care îi permit să vorbească și să se exprime frumos și chiar artistic, prin folosirea polisemiei. Școlarul mic are o gândire vioaie și intuitivǎ, cunoștințe numeroase, manifestă interese cognitive și își formează treptat deprinderi de muncă intelectuală și de aceea educatorii trebuie să urmărească realizarea și sistematizarea concretului gândit, prin toate mijloacele accesibile.

Neuropsihologia localizează centrul afectiv în thalamus – zonă a personalității profunde, aproape de hipotalamus- centrul regulator al funcțiilor fundamentale vieții precum: contracțiile inimii, respirația și mișcările automate. În acești centrii vitali se derulează continuu procesele independente de conștiință, iar centrii superiori ai conștiinței trebuie să se relaxeze periodic prin somn.

Specialiștii au localizat în scoarța cerebrală anumite rețele neurale implicate în procesarea principalelor elemente structurale ale muzicii astfel: pentru analiza înălțimii sunetelor și ritmului muzicii pare a fi emisfera cerebrală stângă, considerată centru al muzicii, locul decodificării limbajului și emisfera cerebrală dreaptă sau cortexul auditiv drept, considerat depozitul funcțiilor limbajului unde fenomenul complex al percepției muzicii tinde să se limiteze melodiei și timbrului, ambele cu mare rezonanță afectivă în cadrul emoțiilor generate de muzică.

Structurile neuronale cu rol în emoție sunt folosite și de procesele motivaționale reflectate în planul ascultării, astfel încât, relația dintre emoție și motivație în cadrul proceselor psihice, este redatǎ atât în planul ascultǎrii și al înțelegerii, cât și al îndrǎgirii muzicii de orice meloman sau simplu ascultǎtor. 

Interferarea acestor procese reprezintă saltul de la neurologic la psihologic și este dat de conexiunile corticale temporale cu anumite zone din lobii prefrontali, aflați în ,,colaborare”.

Solicitările creierului depind de tipul muzicii. Procesele complexe ale gândirii sunt antrenate de muzica simfonică și de cameră și mai ales de muzica ritmică.

Emoțiile artistice induse de muzica ascultată însoțesc activitățile superioare ale scoarței cerebrale, de natură estetică și etică, cu ajutorul cărora omul se acomodează cu mediul înconjurător și rezolvă unele probleme ale vieții ,,educarea și cunoașterea personalității elevilor constituind momente solidare ale aceleiași activitǎți.”

 S-a concluzionat că între structura gândirii verbale și cea a gândirii muzicale se stabilesc analogii profunde, ce constituie suportul corespondenței dintre elementele structurale ale muzicii ascultate și gândirea ascultătorului.

,,Ca proces adaptativ, muzica ia naștere din nevoia de a selecta informația’’ și acționează direct și simultan asupra sistemului nervos influențând ascultătorul în funcție de tipul muzicii, melodiei,ritmului, tempo-ului, armoniei, intensității. Fiind prin excelență o disciplină practică, muzica se include preocupărilor măiestriei artistice și, departe de a fi un mozaic de sunete disparate, muzica este o structură de sunete legate prin înțeles, asemenea propozițiilor de la limba română.

EXEMPLE MUZICALE ANALIZATE

Așa cum am spus mai sus, muzica pop poate constitui o sursă inepuizabilă de exemple muzicale care le pot fi oferite elevilor la clasă, atunci când se dorește predarea unor lecții de muzică. Voi oferi câteva exemple, culese din vasta lume a Universului Pop, pe care se pot dezvolta cu ușurință caracteristicile celor 4 competențe generale ale Educației Muzicale.

Un prim exemplu poate fi melodia Over the rainbow, interpretată pentru prima dată de către muzicianul american Frank Sinatra, pe primul său album înregistrat în studio, cu titlul The Voice of Frank Sinatra, și eliberat de Culumbia Records în 4 martie 1946.

Melodia are o muzicalitate aparte și este ușor de reținut de către copii, lucru sugerat chiar de titlu, care vorbește despre un fenomen al naturii, curcubeul (lb. Eng. Rainbow). Cântecul poate fi executat cu ușurință de către copii, fiind adecvat particularităților vocal-auditive ale acestora și posibilităților lor de interpretare.

Este bine realizat artistic și este un bun mijloc de a forma sentimente estetice și a emoționa elevii.

Deși se cântă într-un ritm lejer, lent, melodia nu devine monotonă, întrucât după refren, duratele notelor devin mai scurte, lucru ce creează impresia de aglomerare ritmică și tensiune muzicală.

Exemplul 2 face parte din aceeași categorie a pieselor lente, cu deosebirea că Love me tender este piesa interpretată de către un star pop, supranumit în același timp și Regele Rock-ului, Elvis Presley. Este cântecul cu care Elvis a fost în Billboard Charts 6 săptămâni la rând și cu care a mai stabilit un record, acela de a fi primul artist care se află pe locul 1 in top timp de 16 săptămâni.

Și aceasta este o piesă cu o muzicalitate deosebită, plină de tandrețe, care atinge un nivel ridicat al sensibilității muzicale și artistice a oricărui ascultător. Melodia este un bun prilej pentru ca profesorul să poată analiza capacitatea copiilor de a simți sonoritățile muzicale și de a-și manifesta interesul pentru audiție și interpretare.

Love me tender este o melodie ușor de solfegiat, întrucât elementele de limbaj muzical ce se regăsesc în solfegiu sunt dintre cele mai simple: intervale mici, durate simetrice, simple (pătrimi, doimi, notă întreagă), nu există formule ritmice excepționale iar expresivitatea muzicală înlesnește receptarea și reținerea liniei melodice.

Exemplul 3, Yellow Submarine, este un cântec al trupei The Beatles, compus de către Paul McCartney în 1966. A fost inclus pe albumul Revolver și s-a clasat pe locul 1 în toate topurile importante din acea perioadă, rămânând așa timp de 13 săptămâni consecutiv.

Deși inițial a fost foarte criticat și considerat un cântec nonsens, pentru copii, și a primit diverse interpretări sociale și politice, Yellow submarine cântecul din genericul filmului animat United Artists, lansat ulterior.

Este un exemplu de melodie pop foarte potrivită pentru predarea la clasa de muzică, întrucât respectă toate coordonatele după care ar trebui să se construiască o melodie exemplu. Versurile sunt simple, infantile, ușor de asimilat, tempo-ul este unul vioi, perfect pentru vârsta și interesul pentru joc și voie bună al copiilor, intervalele din care este construită linia melodică nu sunt greu de executat, iar duratele sunt și ele simple (optime, pătrime, doime), singurul element deosebit fiind punctul și pauza de pătrime.

Ritmul este unul care instigă copiii la mișcare, la dans și chiar bătăi din palme.

Exemplul 4 și Exemplul 5 sunt două melodii aparent distincte, dar aparținând aceleiași trupe pop suedeze, celebre încă din anul 1972.

Single-lul I have a dream a fost hit în acea perioadă în majoritatea topurilor de elită. Înregistrarea este demnă de notat, având în vedere că este singura melodie la care cei 4 membri ai formației au apelat și la alte voci decât ale lor: la finalul piesei, au folosit un cor de copii de la Școala Internațională din Stockholm. În 2001, cântecul a fost reînregistrat cu vocea adițională a unei copile cântărețe de origine indoneziană, Sinna Sherina Munaf, lucru realizat ca parte a campaniei de strângere de fonduri UNICEF. Cântecul a primit un certificatul de platină pentru vânzări în UK de peste 650 000 de copii.

Faptul că a fost de atâtea ori asociat cu vocea și imaginea copiilor, ne certifică ideea că oricând această melodie poate fi utilizată ca exemplu de cântec de audiat și cântat în colectiv cu o clasă de elevi. Din punct de vedere tehnic și interpretativ, nu există un grad de dificultate mare, iar versurile sunt de asemenea facile și ușor de receptat de către copii.

Mamma Mia este cântecul de deschidere al celui de-al treilea album al trupei ABBA. Titlul cântecului este derivat din limba italiană, semnificând o interjecție utilizată în cazul unor situații de surpriză, încântare sau emoție.

Sunetul distinctiv cu care începe melodia este de marimba, lucru care încă de la început insuflă senzația de veselie, de bine, de joc.

Tempo-ul piesei este unul alert, fapt ce nu poate decât să stârnească atenția și concentrarea elevilor atunci când îl ascultă, iar ulterior, la solfegiere și interpretare, să-i provoace să participe 100%, cu toate resursele muzicale pe care le au.

Exemplul 6, Beat it, este single-ul celui de-al treilea album al starului pop Michael Jackson, apărut pe 3 februarie 1983. Piesa a fost promovată împreună cu un clip video care îl înfățișa pe Michael Jackson, supranumit Regele muzicii Pop, reunind două bande la un loc prin intermediul muzicii și dansului. Este una dintre cele mai recognoscibile semnături ale artistului, și favorita multora dintre fanii din întreaga lume ai artistului.

Beat it a primit Premiul Grammy pentru Înregistrarea anului și Cea Mai Bună Reprezentare Masculină Rock.

Michael Jackson a declarat în urma succesului cântecului: „ Am vrut să scriu un cântec, acel tip de cântec pe care l-aș cumpăra dacă aș vrea să cumpăr un cântec rock… Așa l-am realizat, și îmi doresc foarte mult ca și copiilor să le placă cu adevărat, atât copiilor din școală cât și studenților”. Această declarație a compozitorului și interpretului piesei nu face altceva decât să confirme valabilitatea melodiei în lista celor ce cu succes vor fi ascultate și primite de către copii, în orice moment. Este o piesă modernă, deși nu este absolut nouă, își păstrează calitățile compoziționale, muzicale, de transmitere a mesajului.

Ritmul piesei este mișcat, care provoacă entuziasm, dorința de a cânta și a dansa, lucruri care sunt adorate de către orice copil sau adolescent.

Exemplul 7 aparține Madonnei, supranumită Regina muzicii pop.

La isla bonita a fost lansat pe 25 februarie 1987 de Sire Records, fiind prima piesă a Madonnei care a inclus influențe spaniole, precum tobe cubaneze, chitări spaniole și castagnete. Versurile povestesc despre o insulă frumoasă, fiind un tribut adus oamenilor cu sânge latin, după spusele interpretei.

Melodia a obținut un succes internațional, atingând poziția maximă în clasamentele din Regatul Unit, Germania, Franța și Belgia și locul 4 în Billboard Hot 100. Cântecul este unul din cele mai des interpretate de Madonna, fiind inclus în 5 din cele 8 turnee ale sale.

Melodia se încadrează cu succes în cântecele ce pot fi audiate de către elevi, având un ritm dansant, relaxat și caracteristici ce pot fi recunoscute cu ușurință de copii, chiar și de cei începători în studierea artei muzicale.

Exemplul 8 este poate cea mai cunoscuta melodie dintre cele exemplificate, de către copii. A fost lansată tot de către formația The Beatles, în anul 1968 în multe țări, dar în Regatul Unit și Statele Unite abia în 1976.

Paul McCartney a scris cântecul în perioada în care genul raggae devenea foarte popular în Marea Britanie. Versul „Ob-la-di, Ob-la-da, Life goes on, bra” (în traducere, Viața merge mai departe) a fost o expresie folosită de cântârețul nigerian la conga Jimmy Scott-Emuakpor.

Deși inițial compozitorul cântecului nu a avut deloc încredere în rezultatul produsului său muzical, în final s-a dovedit a fi un real succes, gustat de publicul ascultător și de fani.

Chiar și astăzi este o melodie ușor de identificat, chiar și de copiii de vârste fragede, datorită versurilor din refren care dau senzația că te afli într-un joc cu silabe și cuvinte în combinații amuzante.

Ex. 1

Ex. 2

Ex. 3

Ex. 4

Ex. 5

Ex. 6

Ex. 7

Ex. 8

ANEXE (FOTOGRAFII)

ANEXE (FOTOGRAFII)