Fenomenul Migrationist
CUPRINS
Introducere
Capitolul 1 Caracteristici și tendințe ale fenomenului migraționist
1.1 Contextul internațional
1.2 Contextul național
1.3 Cadrul juridic existent
1.4 Cadrul instituțional
1.5.Istoria migrațiilor umane
Capitolul 2 Migrația forței de muncă
2.1 Migrația internațională a forței de muncă:concept, cauze, dimensiuni
2.2 Migrația totală: tipuri, cauze, efecte
2.3. Consecințe la nivelul migranților
2.4. Consecințe ale migrației la nivelul comunității
2.5. Consecințe ale migrației la nivelul familiei
Capitolul 3 Contextul general al migrației economice la nivelul Uniunii Europene
3.1 Căile legale pentru a lucra in Uniunea Europeană
3.2. Protecția legală de care beneficiază lucrătorul romȃn angajat legal ȋn statele membre ale UE
3.3 Migrația forței de muncă – cazuri particulare
3.3.1 Spania
3.3.2 Italia
Capitolul 4 Migrația forței de muncă în Uniunea Europeană, oportunități și provocări
4.1. Migrația în Uniunea Europeana, oportunități și provocări
4.2 Un magnet pentru imigranți
4.3 Imigrația legală este în interesul tuturor
4.4 Reducerea imigrației ilegale
Concluzii
Bibliografie
INTRODUCERE
Țările Uniunii Europene se prezintă cu politici migraționiste bine puse la punct ce sunt susținute prin cadrul legal-instituțional național și european. În România măsurile care se iau atât în privința legislației cât și a cadrului instituțional au mai degrabă un caracter reactiv, legat scopul de a asigura adaptarea la cerințele europene, decât de a proiecta și urma o politică migraționistă națională cu obiective clare.
Pe măsură ce va finaliza constituirea cadrului legal instituțional conform cerințelor UE, România va gândi propria sa politică migraționistă, bineînțeles compatibilă cu cele existente la nivel european.
După anul 1990 în România a fost înființat un sistem de instituții având ca scop derularea unor activități legate de fenomenul migrației externe.
Aceste instituții îmbracă următoarele forme:
– birouri locale ale diferitelor organizații internaționale cu activitate în domeniul migrației (OIM, UNCHR);
– instituții guvernamentale precum agențiile și oficiile, departamentele diferitelor ministere (cum sunt cele din cadrul Ministerului Administrației și Internelor, Ministerului Muncii, Solidarității Sociale și Familiei, Ministerului Afacerilor Externe, Ministerului Educației, Cercetării și Tineretului);
– organizații non-guvernamentale (Consiliul Național Român pentru Refugiați, Forumul Român pentru Refugiați și Migranți ș.a.).
În ultimii ani au fost înființate, transformate și restructurate numeroase instituții guvernamentale astfel încât activitatea lor să susțină punerea în aplicare a noii legislații, compatibile cu legislația europeană.Multe dintre ele au fost dezvoltate, dotate cu echipamente tehnice performante, iar personalul lor a beneficiat de pregătire profesională deosebită.
Cu toate acestea activitatea foarte intensă la nivelul organizațiilor neguvernamentale și al birourilor locale ale organizațiilor internaționale, conținutul acesteia arată că, în ciuda schimbărilor și progreselor înregistrate în ultimii ani, instituțiile statului nu pot încă rezolva toate problemele legate de migrație.
S-a constatat că există numeroase agenții, fiecare fiind responsabilă cu un anume aspect al migrației. Spre exemplu, emigrația și imigrația, cele două laturi ale migrației sunt în responsabilitatea unor instituții diferite, și chiar și atunci când aceeași instituție se ocupă de ambele aspecte, o face prin intermediul unor departamente diferite.
De aici apare problema coordonării între diferite departamente și între diferite agenții în legătura cu activitățile privind migrația. Rămâne încă problema implementării integrale a legislației adoptate, prin intermediul instituțiilor existente: pe de o parte, capacitatea instituțională – deși aflată în dezvoltare – nu este suficientă, pe de altă parte, se manifestă dificultăți în plan material și în domeniul coordonării activității instituțiilor implicate în activități privind migrația.
În viitor se așteaptă creșterea capacității instituționale a statului, astfel încât instituțiile sale să poată face față problemelor migrației la nivelul cerințelor identificate. Faptul că România va deveni granița de est a UE va muta o serie de probleme actualmente europene către instituțiile române, necesitând o dezvoltare și mai puternică a capacității instituționale, care va trebui să demonstreze capacitatea de a răspunde unor solicitări cu mult mai complexe decât cele actuale.
Experiența internațională în urmărirea, administrarea fenomenului migraționist demonstrează împletirea strânsă a dimensiunii legislativ-instituționale cu cea socio-culturală. Elaborarea și adoptarea legilor, crearea instituțiilor, stabilirea strategiilor și politicilor corespunzătoare reprezintă componente majore ale acestui proces, dar succesul lor nu poate fi separat de modul în care actorii implicați – administrația de stat, organizațiile non-guvernamentale, mass-media, comunitățile, indivizii – răspund așa-numitelor “provocări comportamentale”, legate de participare, comunicare, mentalități, atitudini.
În contextul menționat problemele integrării în societatea țării gazdă ocupă un loc central, următoarele aspecte prezentând o relevanță aparte pentru România : integrarea imigranților, reintegrarea românilor ce revin în țară după o experiență de migrație externă, integrarea emigranților români în țările – gazdă.
Având în vedere lipsa de experiență anterioară în domeniu, numărul încă mic de imigranți, refugiați și posibilitățile financiare limitate, se constată că serviciile și asistența privind integrarea nu sunt întrutotul satisfăcătoare, în pofida eforturilor întreprinse în ultimii ani pentru alinierea la standardele internaționale.
În consecință se impune sprijinirea și consolidarea în toate componentele sale a activității Oficiului Național pentru Refugiați și Migranți (ONR) precum și extinerea – în conținut și profunzime – a cooperării acestei instituții cu organizațiile nonguvernamentale specializate ale UNHCR – Consiliul Național Român pentru Refugiați și Forumul Român pentru Refugiați și Migranți, cu IOM – Biroul din România, cu asociațiile constituite de comunitățile de imigranți pentru muncă și afaceri ș.a.
Este necesară, de asemenea, creșterea implicării și a altor instituții guvernamentale (de exemplu, Ministerul Educației, Cercetării și Tineretului, Ministerul Muncii, Solidarității Sociale și Familiei), potrivit domeniilor specifice de interes.
Integrarea imigranților presupune în egală măsură și adoptarea unei atitudini deschise, tolerante de către societatea românească, opuse discriminării, xenofobiei și altor forme de respingere a migranților. Această cerință vizează nu numai simplii cetățeni ai României dar și funcționarii ce se ocupă de problemele imigranților, ale solicitanților de azil și refugiaților.
În ceea ce privește poziția opiniei publice față de imigranții stabiliți în România, aceasta se prezintă într-un interval de variație destul de larg, având ca determinanți mediul – urban, rural -, nivelul de educație, existența unor contacte anterioare cu grupuri minoritare sau traiul în medii culturale omogene.
Cercetările întreprinse în țara noastră, la care studiul de față face referire în cuprinsul său, evidențiază chiar conturarea unor zone specifice de toleranță, asupra cărora se așteaptă să se orienteze fluxurile de imigrație în anii următori, în timp ce accesul la alte medii, zone este posibil să fie restricționat prin intoleranță.
Pe lângă integrarea imigranților, o provocare cu semnificații multiple pentru societatea românească o reprezintă reintegrarea românilor ce revin în țară după o experiență de migrație externă, cu accent pe anumite categorii speciale, cum sunt studenții români care au urmat cursurile unor universități din străinătate, rromii, persoanele ca au constituit obiectul traficului de ființe umane, minorii români neînsoțiți, repatriații ș.a.
Este necesar ca răspunsul la această provocare să acopere aspecte de o mare diversitate, de la cele privind planul legislativ, instituțional la mecanismele și instrumentele de motivare și stimulare și eforturile concertate pentru schimbări majore ale mentalităților, atitudinilor.
România trebuie să se preocupe totodată și de anumite aspecte ale integrării emigranților români în țările – gazdă. Rolul autorităților române este legat, în esență, de contribuiția la crearea și suținerea unei imagini corecte, obiective asupra întregii diaspora românești, care poate avea un aport valoros la îmbogățirea patrimoniului științific și cultural al țărilor – gazdă, precum și la menținerea legăturilor diasporei cu – mamă.
Un aspect aparte vizează sprijinul pe care statul român trebuie și îl acordă grupurilor mari de români ce trăiesc în afara țării din motive istorice (în Republica Moldova, dar și Ucraina, Ungaria, Bulgaria, Iugoslavia), care, pe lângă ajutorul pentru păstrarea identității culturale au nevoie și de suport pe plan internațional pentru recunoașterea drepturilor lor în țările respective.
Opinia publică românească percepe fenomenul migraționist în primul rând ca o migrație pentru muncă. În proporție majoră se consideră că migranții obțin câștigurile bănești din muncă, numai o mică parte a opiniei publice apreciind că aceștia câștigă bani din furt și cerșit
Rezultatele sondajelor de opinie invocate pe parcursul lucrării relevă însă și o serie de puncte în care apare o percepție greșită a aspectelor negative ce însoțesc migrația românilor, dovedind dificultățile opiniei publice de a face disjuncția între anumite greutăți obiective ale călătoriei în spațiul Schengen și nerespectarea legii, între grupurile cu activități ilegale și apartenența la o minoritate socială, etnică sau religioasă, ceea ce conduce la stereotipuri, atitudini de natură să alimenteze delicvența, intoleranța,etc.
Această percepție ar putea fi corectată prin intervenția conjugată, în spirit obiectiv a mass-mediei, administrației, a reprezentanților societății civile.
Până în prezent nu se poate afirma că mass-media și-a adus contribuția necesară la reflectarea adecvată a fenomenului migraționist, sub toate aspectele sale și la formarea unui comportament social corect atât în ceea ce privește procesul propriu-zis al migrației cât și cel al integrării/reintegrării.
Se constată că migrația nu este prezentată, analizată în mod sistematic, în întreaga sa complexitate, accentul fiind pus mai ales pe relatarea unor fapte negative, senzaționale și mai puțin pe orientarea migranților într-un univers cu numeroase componente de risc și incertitudine, pe prevenirea și combaterea delicvenței, clandestinității, a corupției în acordarea vizelor.
Într-o bună măsură acoperirea doar parțială, uneori greșită a fenomenului migraționist în mass-media este și rezultatul lipsei de jurnaliști specializați în domeniu, fiind susținută recomandarea organizării unor cursuri pentru instruirea acestora în investigarea și analiza migrației.
Studiul nostru apreciază și sprijină propunerile cristalizate în diverse documente privind migrația (în special cele ale IOM) cu referire la introducerea în curricula universitară a unor discipline specializate pe studiul fenomenului migraționist (în economie, medicină, drept, știintele educației etc.), precum și la crearea unui centru național de cercetare a migrației (care să fie înființat de Guvernul României în parteneriat cu IOM, UNCHR și alte organizații internaționale), a unor facultăți sau secții de studii interdisciplinare pentru migrație, astfel încât să se construiască expertiza necesară în politicile publice, asistența socială și managementul migrației.
CAPITOLUL 1 CARACTERISTICI ȘI TENDINȚE ALE FENOMENULUI MIGRAȚIONIST
Contextul internațional
De la data aplicării în totalitate de către România a dispozițiilor acquis-ului Schengen, în temeiul deciziei Consiliului emisă în acest sens, fluxul migrator către România se poate diversifica atât din punct de vedere al scopului călătoriei, cât și în ceea ce privește cetățenia imigranților, iar categoriile de viză eliberate vor fi de două feluri: vize uniforme (valabile pentru spațiul Schengen) și vize naționale (valabile pe teritoriul României).
Având în vedere că viza uniformă permite posesorului să circule liber pe teritoriul tuturor statelor Schengen în timpul perioadei de valabilitate a acesteia, se poate aprecia că, în perioada imediat următoare aplicării în totalitate a dispozițiilor acquis-ului Schengen, străinii care vor dori să ajungă în alte state membre Schengen, vor încerca să profite de o eventuală lipsă de experiență a autorităților române cu competențe în materie, iar numărul de cereri pentru acest tip de viză va crește în mod nejustificat.
Totuși, având în vedere regimul vizelor uniforme, poate apărea și fenomenul invers, de scădere a numărului de cereri pentru această categorie de vize, străinii urmând a intra pe teritoriul României în baza unor vize uniforme emise de autoritățile altor state membre Schengen.
De asemenea, ținând cont de prevederile acquis-ului Schengen referitoare la posibilitatea posesorilor unui permis de ședere eliberat de unul din statele Schengen de a circula liber, în temeiul acestui permis și a unui document de călătorie valabil, timp de maximum trei luni în decurs de 6 luni pe teritoriul celorlalte state Schengen, numărul de cereri pentru eliberarea unor vize naționale va crește.
Astfel, la numărul străinilor care vor dori să-și stabilească reședința pe teritoriul național se vor adăuga și acele persoane care vor utiliza ulterior viza națională și permisul de ședere doar în scopul deplasării pe teritoriul altor state membre.
Având în vedere creșterea prognozată în domeniul eliberării de vize naționale, în perioada vizată de prezenta Strategie națională va crește și numărul străinilor care își vor stabili reședința pe teritoriul României, în scopurile prevăzute de lege, în special pentru angajarea în muncă – având în vedere realitățile economice din România, precum și criza economico-financiară mondială, apreciem faptul că, pe termen scurt, se va diminua numărul străinilor proveniți din state terțe care vor solicita accesul pe piața forței de muncă din România.
Situația economică poate genera însă un nou fenomen, acela de disponibilizare a străinilor posesori ai unui permis de ședere acordat în scop de muncă și poate afecta în special forța de muncă angajată în domeniul construcțiilor.
Un prim efect va fi acela că Oficiul Român pentru Imigrări va revoca dreptul de ședere al străinilor aflați în această situație, urmând ca aceștia să părăsească teritoriul României în termenul acordat prin decizia de returnare.
Al doilea efect va fi că nu toți străinii în cauză vor respecta măsura dispusă (în principal pentru că nu au resurse materiale necesare pentru a se întoarce în statul de origine) și vor încerca să rămână ilegal pe teritoriul României, desfășurând activități lucrative fără forme legale. De asemenea, este posibil ca străinii aflați în această situație să încerce trecerea ilegală a frontierei de stat sau să aștepte momentul aplicării în totalitate a dispozițiilor acquis-ului Schengen de către România, în vederea deplasării spre state europene mai dezvoltate.
Având în vedere însă caracterul dinamic al imigrației, influențat deopotrivă de factorii economici din statele de origine și cei din statele de destinație, pe termen mediu această situație poate oricând suferi schimbări importante, generând o creștere a numărului de străini proveniți din state terțe care vor solicita accesul pe piața forței de muncă din România.
– reîntregirea familiei – creșterea numărului de străini care vor dori să imigreze în România în scopul reîntregirii familiei va fi o consecință directă a creșterii numărului de străini care își vor stabili reședința pe teritoriul statului român în celelalte scopuri care permit reîntregirea familiei.
Aplicarea în totalitate a dispozițiilor acquis-ului Schengen va produce efecte importante în ceea ce privește șederea/imigrația ilegală a străinilor proveniți din state terțe.
În consecință, statutul de stat Schengen va produce efecte în ceea ce privește:
a) creșterea numărului de străini cu ședere ilegală aflați pe teritoriul României în așteptarea creării condițiilor necesare pentru trecerea fără control a frontierei interne cu Ungaria.
b) transformarea României în stat de tranzit către celelalte state membre pentru străinii din state terțe aflați cu ședere ilegală pe teritoriul Bulgariei (ipoteza este valabilă în condițiile aderării Bulgariei la spațiul Schengen, concomitent cu România sau ulterior acesteia) și Greciei.
Creșterea numărului de străini aflați în situații ilegale pe teritoriul României va determina un trend ascendent al cazurilor de depistare și îndepărtare a acestora de pe teritoriul național.
De la data aplicării în totalitate a dispozițiilor acquis-ului Schengen și desființării controlului la frontierele interne, autoritățile române vor trebui să ia măsurile necesare (din punct de vedere legal, procedural și al resurselor) pentru creșterea eficacității și eficienței măsurilor de îndepărtare de pe teritoriul național, devenit acum teritoriu Schengen.
De asemenea, pentru combaterea imigrației ilegale, o provocare o va reprezenta identificarea și luarea măsurilor legale de îndepărtare de pe teritoriul național/Schengen a străinilor intrați pe teritoriul României în baza unor vize uniforme emise de autoritățile altor state membre, care nu vor respecta valabilitatea termenului de ședere, deoarece un control eficient al intrării și șederii pe teritoriul statului român nu va fi posibil datorită eliminării controlului la frontierele comune.
Apartenența României la spațiul Schengen va produce efecte și în ceea ce privește domeniul azilului/protecției internaționale. Astfel, se preconizează că numărul cererilor de protecție internațională primite de autoritățile române și care vor fi procesate va crește.
Desființarea controlului la frontierele interne (cu Bulgaria și Ungaria) va produce efecte și asupra aplicării Regulamentului (CE) nr. 2725/2000 de către România.
Astfel, va crește numărul străinilor care vor face obiectul transferului din România către Bulgaria și Grecia în calitate de stat responsabil cu procesarea cererii de protecție internațională.
1.2 Contextul național
Migrația legală trebuie să reprezinte rezultatul voinței comune a migrantului și a statului membru de primire, în avantajul amândurora, ba chiar mai mult decât atât, și în avantajul statului de origine, în contextul unei migrații circulare.
Astfel, în cadrul politicilor comune europene și cu aplicarea acquis-ului relevant, fiecare stat membru trebuie să decidă condițiile de admitere pe teritoriul său a migranților legali și să stabilească, dacă este cazul, numărul acestora, care ar putea fi stabilit în parteneriat cu statele de origine.
În context, România este îndreptățită să pună în aplicare o politică de imigrație specifică, în funcție de nevoile identificate la nivel național, și în același timp concertată, ținând seama de impactul pe care aceasta îl poate avea asupra celorlalte state membre UE, asigurând totodată un tratament echitabil al imigranților și integrarea armonioasă a acestora în societatea gazdă.
România este expusă rutelor de migrație (legală și ilegală) din statele din estul Europei, cu origine în statele din Orientul Mijlociu, Asia de Sud-Est sau . Deși în unele state membre ale UE au fost înregistrate tendințe de migrație din state din America Centrală și de Sud, acestea nu au fost sesizate încă în România, datorită poziției geografice și atractivității reduse pentru cetățenii provenind din aceste state.
Analizând contextul național actual, România trebuie să facă față următoarelor provocări în domeniul migrației:
– aderarea României la UE și, implicit, dobândirea de către cetățenii români a dreptului la libera circulație și rezidență, a provocat o migrație a forței de muncă autohtone calificată sau necalificată către piețele altor state membre, fapt ce a condus la apariția unor deficite în unele domenii de activitate;
– deschiderea, mai mult ca oricând, a pieței forței de muncă în 2008 pentru lucrători cu un nivel scăzut și mediu de calificare, precum și prelungirea crizei economice mondiale instaurate la începutul anului 2009 creează posibilitatea ca mulți dintre străinii admiși pe teritoriul României pentru angajare în muncă să își piardă locurile de muncă și să încerce să părăsească teritoriul național către alte piețe de forță de muncă;
– aplicarea în totalitate a dispozițiilor acquis-ului Schengen, de la data adoptării deciziei Consiliului, va transforma România într-un stat mai atractiv pentru migrația legală, cât și pentru migrația ilegală;
– folosirea teritoriului Românei ca spațiu de tranzit pentru migrația ilegală către state din UE de către cetățenii proveniți din state din Estul Europei și Orientul Mijlociu; acest fenomen va fi amplificat de desființarea frontierelor interne, de la data aplicării în totalitate a dispozițiilor acquis-ului Schengen;
– presiunea pusă de migranții ilegali din state din Asia de Sud-Est asupra frontierelor de Sud, Est și Nord-Est în încercarea lor de pătrundere ilegală pe teritoriul României cu intenția de a ajunge în alte state din vestul Europei;
– în contextul unei Europe care îmbătrânește, România se confruntă cu acest fenomen la fel ca și majoritatea statelor membre ale UE, imigrația putând reprezenta o parte dintr-un pachet de măsuri care pot îmbunătăți această situație.
În ultimii ani, deși România și-a păstrat, în mare măsură, caracterul de stat de tranzit, aceasta a început să devină tot mai mult un stat de destinație.
Astfel, la sfârșitul anului 2009, pe teritoriul României se aflau 59.062 străini din state terțe cu ședere legală, cu 4% mai mulți decât la sfârșitul anului 2008 și cu 76,2% mai mulți decât în 2005.
Din totalul de 59.062 străini înregistrați cu ședere legală la sfârșitul anului 2009, 49.406 aveau un drept de ședere temporară (84%) și 9.656 (16%) un drept de ședere permanentă, conform scopurilor stabilite de legislația în vigoare.
Principalele scopuri pentru care străinii și-au stabilit reședința temporară pe teritoriul României sunt conexe dreptului la unitatea familiei (reîntregirea familiei, membri de familie ai cetățenilor români, UE sau Spațiul Economic European), educației (studenți), angajare în muncă.
O altă categorie de migranți care trebuie luată în considerare este aceea a solicitanților de azil și a celor care au obținut o formă de protecție pe teritoriul României.
Astfel, pe parcursul anului 2009 a fost asigurat accesul neîngrădit la procedura de azil unui număr de 835 de străini și nu s-a înregistrat nici un caz de returnare iar tendința multianuală se menține crescătoare.
Această tendință este influențată în mod direct de situația economică a României și de implementarea regulilor europene care prevăd că statul în care solicitantul de azil intră sau solicită protecția pentru prima dată este responsabil pentru soluționarea cererii.
Orientările cuprinse în documentele programatice la nivel european și caracterul dinamic al fluxurilor migratorii din regiune impun o ajustare permanentă a politicilor naționale raportate la realitățile sociale din România, precum și o dezvoltare instituțională care să facă față provocărilor impuse, printr-un management corespunzător al fenomenului.
Aplicarea dispozițiilor aquis-ului Schengen și consecințele acesteia asupra fenomenului migrației în regiune și la nivel național impune necesitatea adaptării sistemului național de management, prin reconfigurarea acelor mecanisme ce au drept scop combaterea imigrației ilegale.
1.3 Cadrul juridic existent
Cadrul normativ actual prin care se reglementează regimul străinilor în România, al cetățenilor statelor membre ale UE și ale Spațiului Economic European, precum și normele de drept care reglementează azilul în România este conferit în principal de: O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România, republicată, cu completările ulterioare, O.U.G. nr. 102/2005 privind libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene și Spațiului Economic European, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 260/2005, cu modificările și completările ulterioare, Legea nr. 122/2006 privind azilul în România, cu modificările și completările ulterioare și O.U.G. nr. 56/2007 privind încadrarea în muncă și detașarea străinilor pe teritoriul României, aprobată cu modificări și completări prin Legea nr. 134/2008.
Aderarea la UE a determinat, în ultimii ani, modificări substanțiale ale normelor de drept care reglementează regimul străinilor în România, al cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene și ale Spațiului Economic European, precum și ale normelor de drept care reglementează azilul în România, în vederea asigurării conformității cu legislația europeană în domeniu și cu alte instrumente juridice cu caracter internațional la care statul român este parte.
Acest proces complex de armonizare legislativă se află în continuă desfășurare, în vederea identificării unor soluții viabile pentru transpunerea acquis-ului în domeniu.
Totodată, prin modificările și completările legislației naționale incidente domeniilor sus menționate, se urmărește permanent eliminarea unor disfuncționalități apărute în implementarea cadrului legislativ în domeniul străinilor.
Pentru aplicarea în totalitate a dispozițiilor acquis-ului Schengen, de la data adoptării deciziei Consiliului în acest sens, a fost creat cadrul general prin adoptarea unor măsuri legislative, instituționale, administrativ-tehnice în scopul implementării acquis-ului relevant.
O.U.G. nr. 194/2002 privind regimul străinilor în România și O.U.G. nr. 56/2007 privind încadrarea în muncă și detașarea străinilor pe teritoriul României, transpun următoarele directive:
· Directiva 2003/86/CE a Consiliului din 22 septembrie 2003 privind dreptul la reîntregirea familiei, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L251 din 3 octombrie 2003;
· Directiva 2003/109/CE a Consiliului din 25 noiembrie 2003 privind statutul cetățenilor țărilor terțe care sunt rezidenți pe termen lung, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L16 din 23 ianuarie 2004;
· Directiva 2003/110/CE a Consiliului din 25 noiembrie 2003 privind asistența la tranzit în cadrul măsurilor de îndepărtare pe cale aeriană, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L321 din 6 decembrie 2003;
· Directiva 2004/114/CE a Consiliului din 13 decembrie 2004 privind condițiile de admisie a resortisanților țărilor terțe pentru studii, schimb de elevi, formare profesională neremunerată sau servicii de voluntariat, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L375 din 23 decembrie 2004;
· Directiva 2005/71/CE a Consiliului din 12 octombrie 2005 privind o procedură specială de admisie a resortisanților țărilor terțe în scopul desfășurării unei activități de cercetare științifică, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L289 din 3 noiembrie 2005;
· Directiva 2008/115/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 16 decembrie 2008 privind standardele și procedurile comune aplicabile în statele membre pentru returnarea resortisanților țărilor terțe aflați în situație de ședere ilegală, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L348 din 24 decembrie 2008;
· Directiva 2009/52/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 18 iunie 2009 de stabilire a standardelor minime privind sancțiunile și măsurile la adresa angajatorilor de resortisanți din țări terțe aflați în situație de ședere ilegală, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L168 din 30 iunie 2009;
· Directiva 2009/50/CE a Consiliului din 25 mai 2009 privind condițiile de intrare și de ședere a resortisanților din țările terțe pentru ocuparea unor locuri de muncă înalt calificate, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L155 din 18 iunie 2009;
· Directiva 2004/81/CE a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind permisul de ședere eliberat resortisanților țărilor terțe care sunt victime ale traficului de persoane sau care au făcut obiectul unei facilitări a imigrației ilegale și care cooperează cu autoritățile competente, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L261 din 6 august 2004 și asigură aplicarea Regulamentului (CE) nr. 810/2009 al Parlamentului European și al Consiliului din 13 iulie 2009 privind instituirea unui Cod comunitar de vize (Codul de vize), publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L243 din 15 septembrie 2009.
Legea nr. 122 din 4 mai 2006 privind azilul in România transpune următoarele directive:
· Directiva 2001/55/CE a Consiliului din 20 iulie 2001 privind standardele minime pentru acordarea protecției temporare, în cazul unui aflux masiv de persoane strămutate, și măsurile de promovare a unui echilibru între eforturile statelor membre pentru primirea acestor persoane și suportarea consecințelor acestei primiri, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L212 din 7 august 2001;
· Directiva 2003/9/CE a Consiliului din 27 ianuarie 2003 de stabilire a standardelor minime pentru primirea solicitanților de azil în statele membre, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L31 din 6 februarie 2003;
· Directiva 2003/86/CE a Consiliului din 22 septembrie 2003 privind dreptul la reîntregirea familiei, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L251 din 3 octombrie 2003;
· Directiva 2004/83/CE a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind standardele minime referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească resortisanții țărilor terțe sau apatrizii pentru a putea beneficia de statutul de refugiat sau persoanele care, din alte motive, au nevoie de protecție internațională și referitoare la conținutul protecției acordat, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L304 din 30 septembrie 2004;
· Directiva 2005/85/CE a Consiliului din 1 decembrie 2005 privind standardele minime cu privire la procedurile din statele membre de acordare și retragere a statutului de refugiat, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L326 din 13 decembrie 2005.
Totodată, începând cu data aderării la Uniunea Europeană, România aplică prevederile Regulamentului (CE) nr. 343/2003 al Consiliului din data de 18 februarie 2003 de stabilire a criteriilor și mecanismelor de determinare a statului membru responsabil de examinarea unei cereri de azil prezentate într-unul dintre statele membre de către un resortisant al unei țări terțe.
Acest Regulament a fost publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L50 din data de 25 februarie 2003 și ale Regulamentului (CE) nr. 2725/2000 al Consiliului din data de 11 decembrie 2000 privind instituirea sistemului „Eurodac” pentru compararea amprentelor digitale în scopul aplicării eficiente a Convenției de la Dublin, publicat în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L316 din 15 decembrie 2000, acte europene obligatorii în toate elementele și direct aplicabile pe teritoriile statelor membre UE.
OUG nr. 102/2005 privind libera circulație pe teritoriul României a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene și Spațiului Economic European, transpune Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 29 aprilie 2004 privind dreptul la liberă circulație și ședere pe teritoriul statelor membre pentru cetățenii Uniunii și membrii familiilor acestora, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 și de abrogare a Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE, 90/364/CEE, 90/365/CEE și 93/96/CEE, publicată în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene nr. L 158 din 30 aprilie 2004.
Ordonanța Guvernului nr. 44/2004 privind integrarea socială a străinilor care au dobândit o formă de protecție sau un drept de ședere în România, precum și a cetățenilor statelor membre ale Uniunii Europene și Spațiului Economic European, aprobată cu modificări prin Legea nr. 185/2004, cu modificările și completările ulterioare, urmărește facilitarea integrării sociale a străinilor care au dobândit o formă de protecție în România.
1.4 Cadrul instituțional
Gestionarea fenomenului migrației se bazează pe participarea tuturor instituțiilor cu competențe în acest domeniu, printr-un management participativ și prin cooperare interinstituțională, națională și internațională, rolul de coordonator revenindu-i Ministerului Administrației și Internelor, prin Oficiul Român pentru Imigrări.
Implementarea la nivel național a Strategiei naționale privind imigrația pentru perioada 2011 – 2014 va fi realizată prin mecanismul de cooperare interinstituțională prevăzut în Hotărârea Guvernului nr. 572/2008 privind constituirea Grupului de coordonare a implementării Strategiei naționale privind imigrația (denumit în continuare Grup de coordonare), precum și prin planurile de acțiune anuale.
În vederea realizării unor sarcini specifice stabilite prin planurile de acțiune anuale și pentru dezbaterea unor aspecte care necesită dezbateri publice, Grupul de coordonare, prin Secretariatul tehnic, poate invita la reuniunile sale reprezentanți ai altor autorități, precum și reprezentanți ai societății civile sau a organizațiilor internaționale din domeniul imigrației și azilului.
Totodată, dacă subiectele propuse pe agenda de lucru o impun, la reuniunile Grupului de coordonare pot fi invitați reprezentanți ai instituțiilor Uniunii Europene precum și experți din statele membre.
1.5.Istoria migrațiilor umane
Sintetizȃnd volumul și direcțiile migratiilor, ȋndeosebi din ultimele trei secole, obținem un tablou semnificativ al deplasărilor umane.
Primul loc ȋntre tarile de emigrație ȋl dețin statele din Europa occidentală. Cea mai veche poate fi considerată emigratia iberică, cunoscută ȋncă din secolul al XVI- lea și continuă ȋntr-un ritm ascendent pȃnă ȋn secolul al XVIII- lea. După această perioadă, intensitatea emigrației iberice este oscilatorie, ȋnsă continuă pană ȋn zilele noastre.
Atȃt prin vechime, cȃt mai ales prin volumul ei, se remarcă emigrația britanică. Valoarea acestei emigrații numai ȋn perioada anilor 1825 – 1940 este de aproximativ 21 de milioane de persoane.Aceasta emigrație este continuă pȃnă la sfarșitul secolului al XX –lea, cȃnd se produce o “reintoarcere” a ei din S.U.A. și o “redistribuire” spre Canada, Australia. Africa de Sud si altele.
Emigrația germană formează un contingent de aproximativ 6,5 milioane de persoane ȋn perioada anilor 1820 – 1930, cu intensități maxime, ȋn mod special la sfȃrsitul secolului al XIX – lea si ȋnceputul secolului al XX – lea.
Emigrația franceză se afirmă mai tȃrziu decȃt cele mentionate anterior si cu o intensitate mai redusă. Ea cuprinde ȋndeosebi forța de muncă disponibilă din regiunile periferice ale Frantei, regiuni mai slab dezvoltate, ȋn acele timpuri, din punct de vedere economic.
Ȋn cadrul Europei meridionale și orientale se remarcă ȋndeosebi emigrația italiană care se manifestă spre sfarsitul secolului al XIX – lea,mai precis ȋncepȃnd cu anii 1880 pȃnă ȋn anul 1928 cca. 17 – 18 000 000 de persoane. Aceasta s-a orientat fie spre țările vecine, fie spre țările de peste ocean.
Fig. 1. Direcțiile principalelor migrații intercontinental
Migrațiile contemporane au la bază doua cauze principale și anume: cauzele politice și cauzele economice. Ele ȋși pierd caracterul lor spontan, voluntar, fiind din ce ȋn ce mai mult puse sub controlul anumitor organisme care urmăresc asigurarea unor scopuri politice sau economice directe.Ȋn ultimele decenii au devenit caracteristice ȋn lumea capitalistă ȋncercarile de a controla imigrația prin organe de stat naționale sau interstatale.
Migrațiile actuale se deosebesc de cele anterioare atȃt prin caracterul, volumul cȃt si prin orientarea lor din punct de vedere geografic.
Granițele Europei occidentale sunt astazi trecute fie ȋn mod planificat, fie ȋn mod spontan de milioane de oameni. O parte dintre aceștia se ȋndreaptă pentru căutarea unui loc de muncă peste hotare, iar alții se ȋntorc ȋn tara.
Ȋn afara granițelor statelor din aceasta parte a globului muncesc peste 5 milioane oameni, dintre care ȋn Franța peste 2 milioane,2, 8 milioane de oameni și-au găsit de lucru ȋn Germania și Marea Britanie,iar aproape 750 de mii de oameni ȋși desfășoară activitatea ȋn Elveția.
Sursele forței de muncă care vin ȋn aceste țări sunt din regiunile mai puțin dezvoltate ale Europei sudice.
Fig. 2. Fluxul migrației nete
Migrația internă ȋmbracă forme multiple. Dintre acestea, cele mai reprezentative sunt deplasarile pentru găsirea unui loc de muncă.
Suprapunerea deplasărilor pentru găsirea unui loc de muncă cu șomajul existent determină un adevărat exod ȋntr-o serie de țari capitaliste, care se manifestă pe plan național și pe plan internațional.
Ȋn Italia, Belgia, Grecia dar și ȋn alte țări există deplasări temporare ale forței de muncă dintr-o regiune ȋn alta, de obicei din regiunile agricole către cele industriale și dintr-o țară ȋn alta, țările cu economia mai slab dezvoltată fiind furnizoare de forță de munca pentru cele mai dezvoltate.
Ȋn țara noastra, succesele obtinute in dezvoltarea complexa si in ritm sustinut a economiei nationale au necesitat si la randul lor au determinat schimbari in domeniul fortei de munca. Cresterea numarului celor ocupati in industrie si in ramurile neagricole a dus la schimbari in procesul de urbanizare determinat de industrializare, care joaca un rol hotarator si in ceea ce priveste migratia populatiei rurale catre orase.
Din bilantul celor sositi si plecati distingem pe teritoriul tarii noastre 4 areale principale si anume:
– arealul sudic care cuprinde zonele cu cele mai mari valori ale plecarilor pe tara si cu valori medii ale sositilor. Tipice in aceasta privinta sunt judetele Dolj, Ilfov, Teleorman, Olt, care au cel mai mare numar de plecati pe tara.
– arealul estic inglobeaza un numar insemnat de judete din Moldova, Dobrogea si sectorul rasaritean al Podisului Transilvaniei.
– arealul central – vestic care cuprinde in cea mai mare parte judetele puternic industrializate, cu o miscare migratorie interjudeteana intensa. Ele inregistreaza maximum de sositi pe tara.
– arealul nordic prezinta caracteristici aparte fata de arealele prezentate mai sus, manifestand o stabilizare a miscarii interjudetene.
Ȋn general, constatăm că județele puternic industrialitate au mișcarea migratorie foarte redusă sub aspectul celor plecați și intensă sub aspectul celor sosiți. Ȋn această categorie se ȋncadreză județele Timiș, Hunedoara, Brașov.
Fig. 3. Regiunile cu cele mai mari și cu cele mai mici rate ale plecărilor
Fig. 4. Estimări privind evoluția numărului cetățenilor romȃni din Italia
Migrația populației atȃt ȋn interiorul țărilor, cȃt si mai ales cele intercontinentale sau ȋntre țări, au repercusiuni puternice atat pentru țările cu emigratie, cȃt si pentru cele cu imigrație. Consecintele sunt atat de ordin demografic, cat si economic.
Migrațiile mari proporții ale forței de muncă determină mari dificultăți atȃt pe plan economic, cȃt si pe plan social. Referindu-ne la deplasările pe plan intern, local, putem enumera o serie de consecinte negative atat pe plan economic, cȃt și social.
Pe plan economic, avem ȋn vedere ȋn primul rȃnd fluctuatia sporită, peste limita normală, a structurii fortei de muncă de la o perioadă a anului la alta și ȋn al doilea rȃnd irosirea prin transport a unei mari cantitati de energie care ar fi utilizata pe plan social.La aceasta se adaugă și prelungirea duratei zilei de lucru ȋn care se include si transportul dus – ȋntors ȋn cazul deplasărilor zilnice.
Pe plan social trebuie avută ȋn vedere separarea temporară a familiei, ceea ce creează probleme cu urmări serioase asupra educației copiilor, relațiilor dintre soți etc.
O serie de consecințe negative rezultă, ȋn cazul țărilor capitaliste, din existența ȋn apropierea locurilor de muncă, a unor condiții de locuit necorespunzătoare.
CAPITOLUL 2 MIGRAȚIA FORȚEI DE MUNCĂ
2.1 Migrația internațională a forței de muncă:concept, cauze, dimensiuni
Migrația internațională a forței de muncă, fenomen complex și de mare amplitudine al lumii contemporane a atras atenția multor specialiști (economiști, sociologi, politologi), a unor organizații științifice naționale și internaționale, a cercurilor guvernamentale din diverse țări.
Privit în evoluția lui istorică, fenomenul migrației populației de pe un teritoriu pe altul, este tot atât de vechi ca și existența societății însăși, iar frecvența și amploarea acestuia sunt impresionante.
Individual sau colectiv, în mod voluntar sau forțat, oamenii și-au schimbat rezidența în interiorul propriei țări sau în afară, asociind aproape întotdeauna actul migrației cu realizarea unor aspirații vizând oportunități și certitudini noi.
Mobilitatea teritorială a devenit atât de indisolubil legată de organizarea și funcționarea societăților umane încât în absența ei progresul și schimbarea socială ar putea fi cu greu imaginate.
În varianta la nivel individual, decizia de migrație este rezultatul unui proces prin care individul rațional evaluează beneficiile migrației internaționale comparându-le cu câștigurile în condițiile în care ar rãmâne imobil și luând în calcul costurile pe care le presupune această deplasare (costul călătoriei, al supraviețuirii în țara de destinație până la găsirea unui loc de muncă, dificultatea adaptării la o nouã piață a forței de muncă, efortul pentru învățarea unei noi limbi și al adaptării la o nouã cultură, costul psihologic al ruperii vechilor relații și stabilirii unora noi).
În sensul său cel mai larg termenul de migrație internațională a forței de muncă sugerează “deplasări de persoane, singulare sau de grupuri, în afara granițelor naționale, în speranța unor condiții de trai mai bune”.
Având ca punct de plecare această determinare a conceptului de migrație internațională a forței de muncă trebuie sã avem în vedere următoarele elemente:
a) Piața internațională a forței de muncă, formată din totalitatea indivizilor ce desfășoară o activitate economico-socială în afara țării de origine și au statut de rezidență a țării în care își desfășoară activitatea.
b) Piața internațională a forței de muncă are o sferă de cuprindere mai redusă decât migrația internațională, deoarece cuprinde și persoanele care au părăsit țara de origine și care nu au în acel moment o activitate social-economică salarizată. Migrația internațională a forței de muncă este un proces deosebit de amplu și complex care evidențiază evoluția fluxului internațional al forței de muncã spre deosebire de piața internațională a forței de muncă care oferă doar o imagine asupra situației la un moment dat.
c) În afara migrației internaționale a forței de muncă, circulația internațională a forței de muncã cuprinde și deplasarea peste granițe a forței de muncă în cadrul acțiunilor determinate de cooperarea economică și tehnico-științifică internațională, precum și funcționarii internaționali.
Sub aspect motivațional, migrația internațională poate fi impulsionată de motive de ordin personal și de evenimente religioase sau politice. Prima formă se datorează în principal hotărârii indivizilor motivată de dorința îmbunătățirii situației lor materiale, iar migrația politică este provocată de considerente de ordin politic extrem de diferite.
Aceastã formă de migrație cuprinde deplasări de populație ca urmare a unor schimbări de guverne determinate de lovituri de stat sau ca urmare a deplasării în masă a populației din cauza unor acțiuni de discriminare.
Asemenea situații demonstrează că migrațiile politice au prin excelență un caracter forțat. În mod similar se pune problema migrației determinată de diverse motive religioase.
Diferitele tipuri de migrații pot fi identificate cu ajutorul unor variabile de natură geografică și temporală. Astfel, în funcție de aria geografică migrațiile pot fi intercontinentale, spre exemplu migrația din țările Europei și din cele asiatice în S.U.A., respectiv din în sau Canada etc. și intracontinentale, cum este cazul migrației dintre țările din Europa, cu precădere între țãrile Uniunii Europene sau între țările nordice.
Dacă ținem cont de durata deplasării migrația internațională poate fi pe termen lung, atunci când migranții rămân în noul spațiu pentru totdeauna sau pentru o perioadă lungã de timp, temporară, făcută cu intenția de a se întoarce în țara de origine în 1-2 ani și sezonieră în cazul în care migranții fac deplasări zilnice spre locurile de muncă.
În unele lucrări de specialitate se subliniază importanța turismului văzut ca o acțiune de migrare temporară, care favorizează activități de producție și de consum precum și o nouă repartizare de bunuri și servicii în scopul satisfacerii unor cerințe specifice.
2.2 Migrația totală: tipuri, cauze, efecte
Deși în ultimul deceniu în unele zone ale lumii, precum Europa, migrația a înregistrat fluxuri sporite, problema migrației externe la scară internațională este pentru multe state ale lumii o preocupare conjuncturală, chiar reziduală. În cadrul fluxurilor de populație, circulația forței de muncă înregistrează dimensiuni în creștere, atât a numărului cât și a intensității. La scară mondială migrația este relativ redusă, cca. 3% din populația lumii.
Totalitatea persoanelor care migrează în afara hotarelor propriei țări formează fluxuri migraționale. Conform clasificării OMM, deosebim 5 fluxuri internaționale ale migrației:
Migrații definitive – la această categorie se referă persoanele care migrează în alte state pentru trai permanent. Fluxul principal al migranților definitivi se îndreaptă către state înalt dezvoltate, postindustriale – SUA, Canada, statele din Europa Occidentală, Australia, noua Zeelandă. Acest flux, de regulă, începe cu unul dintre membrii familiei care ulterior îi atrage și pe ceilalți membri (migrația „cuiburilor”).
Muncitorii pe contract. Termenul de ședere pentru acești muncitori în statele de imigrare este limitat. Importul forței de muncă încurajat de guvernele unor state se datorează atât costului mic al forței de muncă străine, cât și lipsei forței de muncă de anumite calificări, lipsei solicitărilor pentru anumite activități grele, nesolicitate, neprestigioase. Aceste motive au determinat guvernele unor state să invite pe contract muncitori din alte state. La expirarea contractului muncitorii se reîntorc în țara de origine.
Profesioniștii de tranzit – sunt muncitorii de calificare înaltă, cu o experiență avansată, care, de regulă, se deplasează însoțind investițiile de capital. Creșterea mobilității capitalului pe plan internațional a determinat majorarea numărului migranților din această categorie, fenomenul amplificându-se și din cauza facilitării circulației persoanelor, acceptate prin acordurile bi și multilaterale. Spre deosebire de brain drain, acest tip de migrație are un sens invers.
Migranții ilegali – sunt persoanele care intră în statele receptoare fără un statut legal. Numărul migranților ilegali a crescut foarte mult, în pofida restricțiilor aplicate de statele lumii prin politici migraționale dure. Actualmente este dificil de cuantificat numărul exact al migranților. Numărul migranților oficiali din Republica Moldova, spre exemplu, este de 11 500 de persoane (2007), dar de fapt numărul acestora este cu mult mai mare. Astfel, datele ultimului recensământ au arătat că numărul celor plecați din țară este de 273 mii persoane (2004), experții estimează că numărul celor plecați variază între 500-700 mii persoane.
Migranții forțați. Plecarea lor în exteriorul țării de origine este cauzat de războaie, încălcarea drepturilor omului, politica de genocid față de anumite categorii de persoane, cataclisme naturale sau catastrofe ecologice.
Migrația internațională a forței de muncă include fluxurile imigraționale și fluxurile emigraționale și corespunzător state de imigrație și state de emigrație. Statele sunt identificate ca state de imigrație (conform clasificării OMM) dacă:
2% și mai mult din populația ei este alcătuită din cetățeni străini și în țară se află nu mai puțin de 200 mii persoane ce dețin pașapoarte ale altor state. Termenul de ședere al acestora depășește termenul de 1 an;
1% din populația economic activă și nu mai puțin de 100 mii de persoane din forța de muncă sunt cetățeni străini;
Remitențele banilor din țară depășește 1-2% din PIB-ul țării.
Statele de emigrare sunt considerate acele acre îndeplinesc condițiile:
2% și mai mult din populație se află în afara hotarelor pe un termen mai mare de 1 an, iar numărul acestora depășește 200 de mii de persoane;
1% sau mai mult din populația economic activă se află peste hotarele țării, iar numărul acestora depășește 250 de mii de persoane;
Banii primiți de către emigranți constituie nu mai puțin de 5% din produsul intern brut( PIB).
Proximitatea geografică, relațiile stabilite în trecut, în special în perioada colonială, comunitatea de cultură și limbă, sferele de influență stabilite de marile puteri în timp, au constituit și continuă să rămână factorii principali ce determină formarea fluxurilor migraționale internaționale.
Reemigrația (migrația inversă) – întoarcerea migranților după un anumit interval de timp pentru trai permanent în țara de origine. Fluxurile remigraționale sunt mult mai mici ca intensitate decât cele emigarționale. Acest tip de migrație este caracteristic pentru populația ce revine în patria istorică după o anumită perioadă de ședere în străinătate și pentru persoanele în etate.
Actualmente o răspândire tot mai mare o are migrația virtuală sau telemunca, a cărei esență derivă din faptul că căutarea de lucru, primirea comenzilor, prezentarea lucrului efectuat și remunerarea se realizează prin Internet. Specific acestei migrații este că angajatul se află într-o țară, iar angajatorul în altă țară. Angajați nu migrează de fapt, ci doar rezultatul muncii lor.
Migrația internațională a forței de muncă la etapa contemporană se caracterizează prin câteva particularități:
Migrația de muncă a cuprins, practic, toate statele, continentele, căpătând un caracter global. La începutul secolului al- XXI-lea în lume se numărau peste 200 de milioane de persoane cu statut de migrant;
Motivul principal al migrației rămâne a fi cel economic;
S-au modificat și direcțiile migrației. Dacă în perioada anilor 1950-1980 direcția principală a migrației era dinspre țările în dezvoltare către țările dezvoltate, începând cu anii ' 80 se atestă și procesul invers, migrația de muncă din ȚD, însoțind capitalul, migrează în țările în curs de dezvoltare. O creștere constantă a avut-o și migrația pe direcția ȚCD – ȚCD;
Actualmente s-a intensificat mult migrația ilegală a forței de muncă. Aproximativ 40 la sută dintre migranți sunt ilegali la nivel mondial, iar în Uniunea Europeană cca.10-15% (2007);
În migrația internațională au loc schimbări nu numai cantitative, dar și calitative, exprimate prin creșterea ponderii personalului calificat care migrează;
În prezent are loc o implicare tot mai activă a statelor în monitorizarea și dirijarea procesului migrațional.
Termenul de migrație este adesea modificat de către un prefix sau adjectiv, atunci când se referă la o formă specifică. Aceasta a avut ca efect multiplicarea termenului într-un număr mai mare de categorii. De exemplu, migrația poate fi categorisită în conformitate cu direcția în care persoana se mișcă, înspre sau dinspre o țară.
Emigrația este actul sau fenomenul părăsirii țării sau regiunii natale de către un individ sau grup de indivizi pentru a se stabili în alta. Emigrarea poate avea diferite motive, unele politice, altele economice sau chiar personale (cazul căsătoriei). În alte cazuri, oamenii în vârstă din țări bogate, dar cu o climă rece, aleg să se mute în țări cu o climă mai caldă, după ce ies la pensie.
Cei mai mulți emigranți politici sau economici se mută în noile regiuni sau țări însoțiți de toți membrii familiilor lor, sperând să găsească condiții mai bune de muncă, o piață a muncii mai dezvoltată sau pur și simplu un climat de pace.
De-a lungul istoriei, numeroși emigranți s-au reîntors în patriile lor, după ce au reușit să strângă suficienți bani în țările de adopție. În unele cazuri, emigranții se mută în țări care se deosebesc profund de țările de origine prin tradițiile culturale, economice sau religioase. În funcție de motivele către care este îndreptată emigrația se disting cinci tipuri ale acesteia.
Emigrarea umanitară (azil, refugiere), acceptată doar pentru acele persoane a căror viață este în primejdie în natală sau de rezidență. Fiecare caz în parte este studiat conform normelor de tratare a refugiaților impuse de Organizația Națiunilor Unite (O.N.U). În marea majoritate a cazurilor, cetățenii unei țări democratice nu mai pot invoca acest procedeu de emigrare.
Emigrarea oamenilor de afaceri sau a investitorilor este acceptată pentru acele persoane care au un anumit capital (peste 500.000 de dolari), pe care doresc sã îl investească într-o afacere proprie, ori sã devină acționari la o afacere deja existentă în de emigrare.
Banii trebuie sã provină din afaceri sau investiții anterioare și sã fie liberi de orice debit. Emigrarea prin sponsorizare se poate face doar de persoanele care au rude foarte apropiate în țara în care doresc sã emigreze. În acest caz, ruda va trebui sã-și ia angajamentul și să facă dovada fondurilor necesare de întreținere a emigrantului sponsorizat.
Emigrarea prin contract de muncă se poate face doar în Statele Unite. Este nevoie de un contract de muncă din partea unei companii americane, care să aibă aprobarea US Department of Labour, care să arate că străinul angajat nu ia locul nici unui american. Pe baza acestui contract se obține o viză permanentă de muncă, iar după un an de muncă în Statele Unite se poate cere rezidența permanentă (Green Card).
Emigrarea persoanelor independente este posibilă pentru oricine întrunește condițiile impuse de Ministerul de Emigrare al țării respective. Acest sistem este general valabil, indiferent de naționalitate, etnie, sex, religie.
Dacă se îndeplinește punctajul de emigrare, cazierul este curat, starea de sănătate corespunzătoare, atunci se poate depune dosarul de emigrare, se plătesc taxele aferente și se poate emigra cu certitudine în țara aleasă. În momentul emigrării, toți membrii familiei obțin rezidența permanentă a țării respective, deci toate drepturile cetățenești. Această rezidență trebuie folosită cel puțin șase luni pe an în de emigrare, altfel se poate pierde.
Imigrația este acțiunea prin care o persoană își stabilește reședința obișnuită pe teritoriul unui stat membru pentru o perioadă de cel puțin un an, după ce, în prealabil, a avut reședința obișnuită într-un alt stat membru sau într-o țară terță.
O distincție poate fi făcută și între migrația internațională și migrația internă. Prima se referă la mișcarea persoanelor care pleacă din țara lor de origine, sau din țara unde au reședința de obicei, pentru a se stabili în mod permanent sau temporar într-o altă . În acest caz este trecută frontiera. Migrația internă are loc în interiorul unui stat, cum este de exemplu migrația rurală către mediul urban.
Migrația internațională poate fi divizată la rândul ei în migrație legală și ilegală. Migrația ilegală, deși nu este nouă, este în creștere și se află cu prioritate pe agendele naționale și internaționale. În cartea sa pe această temă, profesorul Ghosh, a scris că „nu este o definiție clară sau universal acceptată a migrației ilegale.
Un motiv important pentru acest lucru este acela că neregularitatea sau inegalitatea mișcărilor migratoare poate fi văzută din diferite unghiuri.” El explică că fenomenul migrației ilegale este văzut din perspectiva țărilor de destinație, șederea sau munca ilegală într-o însemnând că migrantul nu are autorizarea necesară pentru efectuarea acestor activități.
În mod evident termenul de „migrație legală” se referă la migrația care are loc în conformitate cu legislația țărilor în cauză. Migrația este voluntară atunci când persoanele implicate se deplasează din proprie inițiativă, iar migrația forțată apare atunci când deplasarea persoanelor are loc ca urmare a unor conflicte interne, calamități naturale sau persecuții din partea reprezentanților guvernului. Aceasta din urmă presupune intervenția unei forțe externe voinței persoanelor implicate care determină deplasarea acestora.
Deplasarea persoanelor poate fi individuală, atunci când se are în vedere mișcarea la nivel de individ. Aceasta presupune luarea deciziei de migrare de fiecare persoană în parte și totodată alegerea căilor și a mijloacelor de migrare.
Migrația în masă presupune mișcarea concentrată a unui număr mare de persoane, chiar colectivități întregi fiind concretizată prin deplasarea până la locul cel mai apropiat care oferă protecție împotriva cauzelor care au determinat-o.
În funcție de durata cât migrantul rămâne în țara de destinație, migrația poate fi permanentă sau temporară. Atunci când migrantul se stabilește definitiv în țara de destinație, uneori dobândind și cetățenia acelui stat, ne aflăm în prezența unei migrații permanente.
Când migrantul se află în țara de destinație pentru o perioadă determinată de timp, de regulă pe perioada unui contract de muncă, după care se întoarce în de origine ne aflăm în prezența unei migrații temporare.
O ultimă categorie a migrației se referă la returnare ca fiind procesul de întoarcere a migranților în țara de origine. Returnarea poate fi benevolă, când persoanele se întorc din proprie inițiativă, sau forțată când migrantul este obligat de autoritățile țării de destinație să se întoarcă.
Pornind de la cauzele generale și particulare care generează mobilitatea populației în teritorii, obținem următoarea clasificare generală a migrațiilor:
a) Migrații individuale determinate în primul rând de factori economici. În funcție de raza lor de acțiune, de perioada de deplasare și de mijloacele de deplasare, acestea se subdivid în migrații sezoniere și deplasări definitive la mare distanță. Cea mai des întâlnitã formă de migrație de acest fel este cunoscută sub denumirea de exod rural care vizează în primul rând mișcările din interiorul țărilor, dar la fel de cunoscute sunt și deplasările periodice de tip turism și de tip pelerinaj.
b) Migrații pe grupe organizate, care pot fi definitive (migrații războinice – o parte a marilor invazii, colonizarea, migrațiile crescătorilor de animale și agricultorilor după epuizarea resurselor lor), ritmice, desfășurându-se într-un spațiu definit (nomadism pastoral) sau cu caracter de seminomadism (viața agricolă și pastorală de munte).
S-a pus de multe ori întrebarea cu privire la motivele pentru care aceste persoane emigrează, iar pentru a gãsi un raspuns s-au utilizat categoriile oferite de teoria motivațională a lui Abraham Maslow. Acesta din urmă susține că omul are cinci nevoi de bază care declanșează majoritatea comportamentelor sale: nevoile fiziologice (hrană, apă, căldură), nevoile de siguranță (securitate, stabilitate, sănătate), nevoile sociale de afiliere și dragoste, nevoia de stimă (recunoașterea valorii) și nevoia de autoîmplinire.
Dacă ne raportăm la teoria lui Maslow motivul cel mai invocat de emigrare a fost nevoia de stimă concretizată într-un nivel de trai mai ridicat, studii mai bune și un salariu mai bun. Al doilea motiv de emigrare invocat este nevoia de siguranță urmată de nevoia de autoîmplinire. Persoanele care au emigrat din acest motiv au fãcut-o în mod definitiv, pentru a-și rezolva anumite probleme de conștiință: sã fie libere, autonome, să scape de o lume în a cărei valori nu se regăsesc.
Datele disponibile au arătat că migrația are deopotrivă efecte pozitive și negative, atât în ceea ce privește mentalitățile cât și în plan social.
Între efectele pozitive se numără dezvoltarea economică locală, stimularea spiritului antreprenorial și toleranța crescută în unele din zonele cu indice ridicat de migrație. Efectele negative asociate fenomenului includ dependența comunităților de veniturile provenite din migrație, copii abandonați, trafic de persoane.
În societățile în tranziție schimbarea mentalităților este procesul de transformare cel mai lent și de multe ori imobilitatea credințelor și opiniilor anulează efectele schimbării instituționale.
În același timp, contactul frecvent al membrilor comunității cu străinătatea, mergând până la stabilirea pe perioade mai lungi sau mai scurte în alte țări, poate accelera procesul de schimbare a mentalităților.
Studierea fenomenului permite identificarea situațiilor în care efectul migrației internaționale este unul pozitiv, pentru a se interveni prin măsuri de politică publică fie pentru a crea condițiile necesare progresului, fie pentru a integra efectele deja create în strategii de dezvoltare locală.
2.3. Consecințe la nivelul migranților
Pentru lucrătorii migrați, principalul avantaj îl constituie posibilitatea de a-și găsi un loc de muncă, în funcție de aptitudini și calificare, de cele mai multe ori obținând un salariu mai mare decât în țara de origine. În plus, în Uniunea Europeană, conform prevederilor Regulamentului nr. 1612/68 privind libera circulație a lucrătorilor în cadrul Comunității, avantajele sociale și fiscale acordate lucrătorilor comunitari migranți sunt similare cu cele acordate cetățenilor proprii.
De asemenea, de aceleași avantaje sociale beneficiază și familia lucrătorului. Noțiunea de avantaj social, în întelesul din Regulamentul nr. 1612/68, se deosebeste de cea de prestație socială prevazută de Regulamentul nr. 1408/71 referitor la coordonarea sistemelor de securitate socială.
În privința avantajelor fiscale, prin Tratatul asupra Comunității Europene se interzice Statelor Membre să prevadă în legislația lor fiscală ca impozitul pe salariu, reținut la sursă, sa fie trecut în sarcina lucrătorului contribuabil, atunci când acesta își are reședința doar o parte a anului fiscal pe teritoriul acelui stat.
O persoană care lucrează în străinătate intră în contactul cu practicile și uzantele existente în statul de destinație referitoare la desfăsurarea activității sau cu un alt tip de cultură antreprenorială. De asemenea, lucrătorii migranți pot participa la cursuri de formare profesională, ca și cetățenii statului respectiv. Experiența și cunoștințele acumulate în străinatate vor putea fi valorificate ulterior, la întoarcerea în țara de origine.
Un alt avantaj pentru lucrătorul migrant îl constituie contactul cu elemente de civilizație și cultură specifice statului respectiv. În acest mod, se dobândesc noi experiențe, cunostințe, obiceiuri care pot avea un efect pozitiv asupra dezvoltării individuale ulterioare.
Pe de altă parte, însă, acceptarea unei oferte de angajare din străinătate face incerta evoluția profesională pe termen mediu și lung. Mai mult, lucrătorii imigranți sunt de multe ori dispuși la compromisuri în ceea ce privește tipul de activitate pe care urmează să o desfașoare în străinatate raportat la studiile, calificările și aptitudinile dobândite în statul de origine.
Întreruperea activității specializate are un impact negativ asupra continuității profesionale, precum și asupra abilităților necesare pentru practicarea profesiei respective la întoarcerea în țară. Din această perspectivă, emigrarea personalului calificat și înalt calificat constituie o pierdere și pentru statul de origine, acesta nemaiputând beneficia de rezultatul investițiilor în formarea resurselor umane.
În cazul lucrătorilor din Europa Centrală și de Est, acceptarea condițiilor oferite în Statele Membre se datorează posibilității obținerii unor câștiguri mai bune în sectoare prost plătite din străinătate (unde există cerere), comparativ cu sectorul în care lucrau sau în care li s-a oferit un loc de muncă în țară. Acceptarea unui loc de muncă cu prestigiu scăzut se face cu mai mare ușurință când este vorba de un post temporar și când cei din anturajul individului nu cunosc acest lucru.
Pierderile pentru lucrătorii migranți sunt atât de natură economică cât și de natură socială:
a) discriminare de tratament, comparativ cu forța de muncă autohtonă sau chiar a altor lucrători migranți;
b) riscul de nerespectare din partea angajatorului a contractului de muncă încheiat;
c) tensiuni în relațiile cu forța de muncă autohtonă, putând ajunge uneori până la conflict;
d) dificultăți de acomodare și ca atare eficiență redusă în muncă, ceea ce poate conduce la nemulțumiri și de o parte și de alta;
e) protecție socială mai redusă sau necorespunzătoare, concretizată în securitate și condiții de muncă nu totdeauna satisfăcătoare, oricum sub cele promise la interviul de selecție și angajare.
Lucrătorii migranți se confruntă uneori și cu lipsa de cunoștințe sau informații cu privire la drepturile lor sau diverse oportunități de care pot beneficia în străinătate.
De asemenea, emigranții pot sa nu fie foarte bine informați cu privire la condițiile de viață și de muncă existente în statul de destinație, uneori devenind victime ale traficului de ființe umane. Emigrarea poate avea, de asemenea, și efecte de ordin social asupra familiilor lucrătorilor migranți. Părăsirea familiilor, chiar și pentru o perioadă determinată de timp, în vederea
desfășurării de activități lucrative în străinătate, poate avea efecte negative asupra educației copiilor sau asupra evoluției viitoare a familiei.
La nivelul Uniunii Europene, se dezbate și se caută soluții cu privire la problema “migrației creierelor” care însoțește fenomenul migrației în anumite țări sau în anumite perioade. Persoanele educate au o înclinație mai mare pentru migrație atunci când șansele de câștig care corespund aspirațiilor lor sunt mici.
În același timp, aceste persoane au probleme de adaptare mai mici în țara de destinație, cunoscând limbi străine sau având abilități mai bune sau deprinderi care le permit sa învețe mai repede.
Pentru țările de origine, plecarea specialiștilor poate avea ca efect reducerea dezvoltării tehnologice, a creșterii economice, scăderea veniturilor și a ocupării în anumite sectoare.
Există, însă, modalități de a evita sau combate astfel de efecte: motivarea specialiștilor, schimburile temporare de specialiști, crearea de rețele între specialiștii din țară și cei stabiliți în străinătate, stimularea investițiilor din sumele trimise în țara de către specialiștii migranți.
Acest fenomen prezintă o serie de avantaje, mai ales de ordin financiar, în special pentru țările de destinație. Pot fi aduse, însa, și argumente care arată unele dezavantaje ale țărilor de destinație.
Pe termen lung, poate fi observată neglijarea propriilor sisteme educaționale. Dacă cererea de specialiști poate fi suplinită cu ușurință din străinătate, structura care furnizează calificări autohtone devine necorespunzătoare și începe să se înrăutățească. Cheltuielile colective cu educația scad, fapt care are un impact negativ asupra procesului de inovație și de adoptare de noi tehnologii.
2.4. Consecințe ale migrației la nivelul comunității
Migrația este un fenomen cu implicații la nivel comunitar și se realizează prin rețele de familie și comunitate. Unul dintre cele mai importante efecte ale migrației se simte la nivelul comunității: apar schimbări la nivelul mentalităților determinate de contactul cu străinătatea, crește critica socială activă și spiritul antreprenorial. Acestea sunt efecte pozitive ce trebuie incluse în politicile autorităților locale și promovate la nivelul comunității.
Totodată, apar schimbări demografice puternice, comunități depopulate și îmbătrânite care trăiesc în principal din remitențe.
Pentru țările de destinație, influxul de forță de muncă străină este benefic pentru susținerea activităților economice pe care piața internă a muncii nu le poate acoperi, fie din cauza lipsei de personal calificat în acele domenii, fie din lipsa interesului forței de muncă autohtone pentru acele sectoare de activitate. De asemenea, oferta mult mai diversificată în ceea ce privește calificările și aptitudinile, permite angajatorilor să găsească cele mai potrivite persoane pentru diverse activități economice.
De multe ori, Statele Membre facilitează accesul pe piețele naționale ale muncii pentru persoanele înalt calificate, ceea ce are influențe pozitive asupra eficienței economice, creșterii veniturilor din anumite activități economice și asupra creșterii economice în general.
Surplusul de forță de muncă nu determină doar creșterea și întinerirea ofertei pe piața muncii, ci și creșterea consumului, deci și a ofertei generale, rezultând creșterea PIB și, ca o consecință, îmbunătățirea nivelului de trai.
Temerile Statelor Membre în ceea ce privește migrația forței de muncă se referă la diminuarea posibilității propriilor cetățeni de a-și găsi un loc de muncă datorită competiției sporite și, cu atât mai mult, a dumping-ului social. De asemenea, integrarea lucrătorilor imigranți, precum și a membrilor lor de familie, necesită alocarea unor resurse financiare, umane și materiale suplimentare, precum și soluționarea tuturor tensiunilor și problemelor sociale care pot apărea ca urmare a diferențelor culturale. Activitatea desfășurată de lucrătorii
migranți are efecte pozitive, ca urmare a veniturilor și producției realizate, nu numai pentru statul primitor, ci și pentru statul de origine.
Rata șomajului poate fi diminuată ca urmare a posibilității cetățenilor de a-și găsi un loc de muncă pe teritoriul unui (alt) Stat Membru. Libera circulație a persoanelor presupune dreptul de a-și alege ȋn mod liber reședința dar și ocupația. Astfel, dacă o persoană nu-și găsește un loc de muncă în țara de origine, se poate deplasa și stabili acolo unde a primit o ofertă de muncă convenabilă.
În acest mod, scade presiunea asupra bugetului de asigurări de șomaj și asupra sistemului de asistență socială din statul de origine. De asemenea, lucrătorul migrant care revine în țara de origine poate beneficia de experiența dobândită în străinătate, sporindu-și șansele de angajare sau putând deveni angajator pentru alte persoane, contribuind și în mod semnificativ la reducerea șomajului.
În cazul țărilor de destinație fenomenul „migrației creierelor” prezintă o serie de avantaje, mai ales de ordin financiar. Ca urmare, specialiștii din țările dezvoltate încep să emigreze și vor emigra din ce în ce mai mult către țările mai sărace pentru a căuta slujbe care corespund calificărilor și aspirațiilor lor. Cu cât capitalul și investițiile directe vor merge spre țările sărace, cu atât aceste persoane vor emigra din țările bogate.
Experiența dobândită în străinătate asigură și un nivel sporit de flexibilitate al forței de muncă. Aptitudinile suplimentare obținute în străinătate vor facilita angajarea lucrătorului migrant la întoarcerea în țara de origine.
Migrația determină apariția, mai ales în statele care constituie principale destinații ale fluxurilor migratorii, a unor comunități ale imigranților. Prezența acestora este benefică din perspectiva facilitării schimburilor economice și culturale, a susținerii intereselor naționale în cadrul comunitar și a promovării, într-o anumită măsură, a identității naționale.
Pentru statele de origine efectele negative ale migrației sunt determinate de pierderea forței de muncă înalt calificate, dar și de consecințele migrației ilegale, respectiv nevoia de a-i integra în societate și pe piața muncii pe cei repatriați.
Pentru aceste state, plecarea specialiștilor poate avea ca efect reducerea dezvoltării tehnologice, a creșterii economice, scăderea veniturilor și a ocupării în anumite sectoare. Există, însă, modalități de a evita sau combate astfel de efecte: motivarea specialiștilor, schimburile temporale de specialiști, crearea de rețele între specialiștii din țară și cei stabiliți în străinătate, stimularea investițiilor din sumele trimise în de către specialiștii migranți.
2.5. Consecințe ale migrației la nivelul familiei
Familia rămâne a fi instituția pusă la mari încercări de către fenomenul migraționist deoarece au loc schimbări în modul de constituire, mărimea și structura familiei, funcțiile acesteia. Deși un subiect amplu mediatizat, situația copiilor cu părinți plecați în străinătate la muncă a fost destul de puțin studiată. În acest moment nu se cunoaște nici numărul acestora și nici consecințele negative sau pozitive generate de plecarea părinților la muncă în străinătate.
În ceea ce privește efectele plecării părinților, menționăm o parte dintre acestea:
a) creșterea nivelului de trai (familiile au o situație financiară mai bună decât anterior);
b) modificarea structurii familiale (separarea determină o ruptură la nivel familial și poate conduce la divorț);
c) schimbarea exercitării rolurilor (supraîncărcarea și inversarea de rol; rolul poate fi preluat de fratele sau sora mai mare care va neglija activitățile școlare);
d) schimb cultural (părinții se întorc cu o mentalitate nouă, fapt care poate influența mediul familial);
e) apariția diverselor probleme ale copiilor.
Deși, pe plan material, plecarea părinților este justificată, lipsa de afecțiune și supraveghere pot determina o serie de riscuri. Principalele dificultăți identificate se referă la modul de relaționare cu colegii, la îndeplinirea sarcinilor școlare, la apariția unor probleme de disciplină, la scăderea rezultatelor la învățătură. Toate acestea pot cauza marginalizare, schimbarea anturajului de prieteni, deseori nefast pentru copil.
Migrația a creat din totdeauna probleme și pe linia sănătății publice. Aceste probleme se referă în general la pericolul izbucnirii unor epidemii, care pot afecta atât migranții cât și populația țării gazdă. De asemenea este de notorietate precaritatea asistenței medicale în cazul deplasării unor grupuri mari de persoane care nu dispun, de apă curentă, hrană suficientă, condiții minime de preparare a hranei, asistență medicală sau medicamente.
Pe lângă aceste probleme în ultimul timp, au apărut noi provocări care se referă în special la tendința migranților ilegali de a solicita tratamente medicale, inclusiv intervenții chirurgicale foarte scumpe de care nu pot beneficia în țara de origine sau nu le pot obține gratis. De multe ori migranții folosesc ca argument starea sănătății pentru a nu fi repatriați sau pentru a obține un drept de ședere.
Țările dezvoltate au ajuns astfel într-o adevărată dilemă în sensul că din punct de vedere umanitar înțeleg nevoia de asistență medicală, dar pe de altă parte sistemul propriu de asistență medicală este supraîncărcat și trebuie să acorde prioritate propriilor cetățeni care contribuie direct sau indirect la finanțarea sistemului de sănătate.
CAPITOLUL 3 CONTEXTUL GENERAL AL MIGRAȚIEI
ECONOMICE LA NIVELUL UNIUNII EUROPENE
Comisia Europeană a adoptat ȋn anul 2005 “Cartea Verde privind gestionarea migratiei economice ȋn Uniunea Europeană și a supus acest document dezbaterii publice la nivelul Uniunii Europene, pornind de la prevederile Articolul 63(3) al Tratatului EC.
Conform acestuia Consiliul European va adopta masuri privind politica de emigrare in ceea ce priveste conditiile de intrare si rezidenta si standardele privind procedurile de eliberare de catre statele membre de vize pe termen lung si permise de rezidenta.
Totodată, ȋn Cartea Verde se precizează faptul că ȋn anul 2001 Comisia Europeană a adoptat o propunere de directiva privind “conditiile de intrare si de rezidenta a resortisantilor tarilor terte pentru angajare in munca si desfasurarea activitatilor independente” (COM (2001) 386) si ca, “desi alte intitutii europene au dat un aviz pozitiv (Parlamentul European A5-0010/2003; Comitetul Economic si Social 16.01.2002 – SOC/084,CES 28/2002; Comitetul Regiunilor 13.03.2002 – CdR386/2001), discutiile in Consiliu s-au limitat la o prima citire a textului.”
Ȋn Comunicarea Comisiei din data de 4 iunie 2004 se precizeaza faptul ca cetatenilor non-comunitari care doresc să lucreze ȋn statele membre ale Uniunii Europene li se cere să demonstreze faptul ca ȋndeplinesc anumite condiții, cum ar fi:
sa fie ȋn posesia unei oferte de angajare;
să aibă resurse financiare suficiente pentru a se ȋntretine;
să dețină o asigurare medicală adecvată si că in anumite cazuri, angajatorii din statele membre sunt responsabili pentru aplicarea pentru permise de munca in numele cetateanului non-comunitar pe care doreste sa-l angajeze, trebuind in acelasi timp sa demonstreze ca pe piata locala a fortei de munca nu regaseste aptitudinile pe care acesta poate sa le ofere.Anumite criterii stricte.trebuie indeplinite si de catre persoanele care lucreaza pe cont propriu admise de Statele Membre.
Acestea se referă ȋn principal la dovedirea de către aplicanți a faptului că posedă mijloace suficiente pentru a se ȋntreține și că activitatea pe care doresc s-o exercite va fi ȋn beneficiul statului membru ȋn cauză.
Majoritatea migranților pe baze economice sunt admiși initial cu un permis de rezidenta temporara, cu durata de la 1 an pana la 5 ani. Aceste permise pot fi reinnoite atat timp cat aplicantul continua sa indeplineasca criteriile necesare – in primul rand, sa ramana angajat ȋn perioada specifiata si aptitudinile sale sa fie in continuare cerute pe piata fortei de munca. Ȋnsă nu sunt ceruti doar lucratorii cu o calificare foarte buna.
Numeroase state membre, in special cele din Sudul Europei, au avut nevoie de lucratori cu calificare slaba. Majoritatea au ales sa reglementeze admisia de lucratori cu calificari slabe prin deschiderea rutelor de admisie sau prin acorduri bilaterale in domeniul fortei de munca.
Statele membre folosesc diferite metode pentru a decide cati migranti pe baze economice vor admite ȋn fiecare an. Numarul se fundamenteaza de obicei pe evaluari nationale si/sau regionale ale cerintelor pietei muncii.
Cȃteva state membre au sisteme de cote, dar felul ȋn care acestea sunt folosite difera de la o tara la alta. Unele stabilesc un total general pentru numarul de lucratori din state terte care vor fi admisi in fiecare an, in timp ce altele stabilesc cote specifice pentru fiecare sector de activitate sau chiar pentru tipuri de lucratori, cum ar fi, de exemplu, lucratorii sezonieri. Altele stabilesc cote anual, dupa o analiza a nevoilor pietei muncii si consultare cu partenerii sociali.
Ȋn majoritatea statelor membre este necesară evaluarea situației pieței muncii ȋnainte de admisia lucrătorilor din state terțe. Principiul “preferintei comunitare” a fost exprimat clar ca principiu conducator in selectarea lucratorilor din statele terte in Rezolutia Consiliului privind limitarea admisiei cetatenilor non-comunitari pe teritoriul statelor membre ȋn vederea ocupării unui loc de muncă, din data de 20 iunie 1994. Modalitatea ȋn care este implementat acest principiu diferă de la o țară la alta.
Există o varietate de acorduri bilaterale semnate de statele membre si de noile state membre privitoare la admisia cetatenilor non-comunitari. Acestea sunt destinate in principal a raspunde deficitelor de forta de munca din tarile primitoare, dar exista si cateva motive secundare pentru semnarea acestor acorduri.
Ȋn sens larg, ele au fost considerate ca o deschidere de noi canale pentru migratie, menite sa imbunatateasca relatiile cu statele terte, sa faciliteze legaturile istorice si schimburile culturale, sa gestioneze mai bine fluxurile migratorii si sa combata migratia ilegala. Deseori, se intalneste o combinatie a acestor factori.
Schemele bilaterale semnate mai recent tind sa se concentreze pe lucratorii sezonieri care vin in principal sa lucreze in agricultura, constructii, turism si catering, unde exista o cerere continua pentru acest tip de lucrator. Unele dintre aceste noi scheme bilaterale sezoniere au fost create pentru a oferi canale legale pentru fluxurile ilegale anterioare de lucratori sezonieri, ȋn special ȋn domeniul agriculturii.
Faptul ca multi resortisanti din statele terte sunt rezidenti ilegali ȋn Europa si ca unele state membre au dezvoltat programe de “regularizare” a acestora, demonstreaza limitele actuale ale gestionarii canalelor existente de migratie ilegala. Frecventa operatiunilor de regularizare a aratat un trend crescator puternic de la inceputul anilor ‘90.
Se face distinctia intre regularizari temporare, in care persoanelor regularizate li se elibereaza un permis de rezidenta pentru o durata limitata, care se poate reinnoi doar daca sunt indeplinite anumite conditii, și regularizarile definitive, ȋn care migrantilor li se oferă statut de rezidență permanentă.
Ȋn majoritatea cazurilor, statele membre tind sa elibereze permise temporare care se pot reiinoi, fapt care ȋnseamna ca este posibil ca cei care le poseda sa se intoarca la statutul lor ilegal daca ulterior inceteaza sa indeplineasca conditiile pentru permis.
Ȋn ceea ce privește libera circulație a lucrătorilor ȋn cadrul Uniunii Europene, se disting următoarele situatii:
– situația resortisantilor Uniunii Europene și ai Spațiului economic european;
Acestia au dreptul la libera circulatie și acces liber pe piata muncii conform Regulamentului Consiliului European nr 1612/1968 privind libera circulatie a lucratorilor in cadrul Comunitatii. – – situatia resortisantilor statelor terte;
Cu privire la resortisantii statelor terte se face distictia ȋntre:
– cei care au permis de rezidenta pe termen lung intr-un stat membru,
– cei care au drept de rezidenta temporara a caror situatie este reglementata in special de acorduri bilaterale.
Situatia resortisantilor statelor terte este reglementata la nivelul Uniunii Europene de mai multe Directive,astfel:
Directiva Consiliului nr. 109/2003 privind statutul resortisantilor statelor terte cu rezidenta pe termen lung;
Directiva Consiliului nr. 86/2003 privind dreptul la reunificarea familiei;
Regulamentul Consiliului nr 859/2003 privind extinderea Regulamentului (CEE) nr. 1408/1971 si Regulamentului nr. 574/1972 la resortisantii unor tari terte care nu fac obiectul dispozitiilor respective exclusiv pe motive de nationalitate.
Aceste reglementari se completează prin dispoziții de drept intern și acorduri bilaterale.
– situatia resortisantilor noilor tari aderente (ȋncepȃnd cu anul 2004)
Situația acestora este mixtă, ȋn sensul că prin tratatele de aderare au fost impuse de către anumite tari membre pentru anumite state aderante, masuri tranzitorii cu privire la libera circulatie a lucratorilor.
Ȋn perioada aplicarii masurilor tranzitorii actualele state membre aplica masuri de drept intern sau masuri rezultate din acorduri bilaterale care reglementeaza accesul resortisantilor tarilor aderente pe piata fortei de munca din vechile state membre.
Aceste masuri tranzitorii sunt de regula aplicate pentru o perioada de 2 ani dupa aderare, perioada in care situatia acestor resortisanti va depinde de masurile si politicile nationale, ca si de acordurile bilaterale intre noile state membre si vechile state membre.
La finalul celor doi ani, Comisia Europeană va realiza un raport privind funcționarea acestor măsuri tranzitorii, iar stalele membre vor notifica Comisia cu privire la intentia lor de a mentine masurile tranzitori sau de a acorda acestora dreptul la libera circulatie a fortei de munca pe teritoriul lor.
Aceste măsuri tranzitorii nu pot fi aplicate pentru o perioadă mai mare de șapte ani. De asemenea, si statele nou aderante pe toata perioada de tranzitie pot aplica masuri similare resortisantilor statului sau statelor membre, care au impus la randul lor masuri tranzitorii.
Romȃnia a inclus prevederile Regulamentului Consiliului European nr 1612/1968 privind libera circulatie a lucratorilor ȋn cadrul Comunitatii prin Legea nr. 203/ 1999 privind permisele de muncă, cu modificarile ulterioare, care prin art. 6 si art. 15 prevede faptul ca cetatenii statelor membre ale Uniunii Europene, ai statelor semnatare ale Acordului privind Spatiul Economic European si membrii de familie ai acestora pot fi încadrati în munca sau, dupa caz, pot presta munca la persoane fizice sau juridice din România, fara permis de munca ȋncepȃnd cu 1 ianuarie 2007.
Propunerea unei directive privind serviciile pe piata interna a Uniunii Europene, cunoscută și sub numele de Directiva Bolkenstein a stȃrnit numeroase controverse și proteste. Cel mai contestat principiu al acestei directive este principiul tarii de origine, conform căruia orice prestator de servicii care dorește să furnizeze servicii ȋntr-un alt stat membru al Uniunii Europene, trebuie să se supuna numai cerințelor administrative și juridice ale tarii de origine.
Criticii acestei directive si-au exprimat temerea ca prin acest principiu, lucratorii detasati vor primi salarii conform tarii lor de origine. Altfel spus, romanii detasati să lucreze ȋn Franța, de exemplu, ar urma sa fie platiti cu salarii romanesti. Situatia stă cu totul altfel, principiul tarii de origine nu va avea astfel de urmari, deoarece salarizarea se supune directivei privind detasarea salariaților.
Aceasta prevede ca furnizorii de servicii trebuie sa respecte conditiile de munca din statul membru in care isi trimit angajatii in interes de serviciu, iar autoritatile din acel stat trebuie sa verifice modul in care sunt respectate aceste conditii (art. 24 din textul propus).
Cu alte cuvinte, un constructor roman detasat in Franta ar urma sa fie salarizat conform reglementarilor franceze, primind astfel un salariu mai mare decat in Romania. Foarte important de mentionat este faptul ca aceste dispozitii ale directivei se aplica doar statelor membre ale Uniunii Europene, prin urmare un prestator romȃn va putea detașa un lucrător ȋn vederea prestării serviciului sau pe teritoriul unui stat membru in coditiile acestei directive in eventualitatea ca ea va fi adoptata in aceasta varianta, numai dupa aderare.
De asemenea, important de precizat este faptul ca textul propus prevede si dispozitii cu privire la conditiile in care resortisanti tarilor terte pe teriotriul unui stat membru pot fi detasati in vederea prestarii unui serviciu pe teritoriul unui alt stat membru.
Astfel, atunci cȃnd un prestator care detaseaza un lucrator resortisant al unui stat tert pe teritoriul unui alt stat membru in scopul prestarii unui serviciu, statul de detasare nu poate impune prestatorului sau lucratorului detasat de catre acesta obligatia de a detine o visa de intrare sau iesire, de sedere sau permis de munca vizand accesul la un loc de muncă sau alte conditii echivalente. Statul de origine are obligația de a veghea ca prestatorul să nu detaseze decat lucratorul care are rezidenta legala pe teritoriul sau si care este angajat legal pe teritoriul sau.
Acelasi test prevede ca aceasta detasarea nu va fi considerata de catre statul de origine (statul membru unde acesta are un drept de sedere si drept de munca) ca o intrerupere a sederii sau a activitatii si nu va refuza readmiterea acestuia. Pe lȃngă aceste dispoziții speciale acestora li se vor aplica si dispozitiile prevazute de Directiva 96/71/CE privind detasarea lucratorilor in cadrul prestarii de servicii.
Ȋn ceea ce priveste coordonarea sistemelor de securitate socială, prevazuta ȋn Regulamentul 1408/ 71 privind aplicarea regimurilor de securitate sociala salariatilor si familiilor acestora care se deplaseaza in cadrul comunitatii, in Raportul de monitorizare al Comisiei Europene din octombrie 2005 se precizeaza faptul ca este necesar ca Romania sa imbunatateasca capacitatea administrativa in acest domeniu, in special in ceea ce priveste formarea personalului.
De asemenea, sunt necesare măsuri pentru asigurarea stabilitatii financiare pentru susținerea costurilor suplimentare care decurg din aplicarea prevederilor Uniunii Europene ȋn domeniu, cu precădere ȋn aria asistenței medicale. Totodată, Romȃnia trebuie să continue să ȋncheie acorduri bilaterale de securitate socială.
După anul 1999, România a încheiat acorduri și convenții de securitate socială, care au vizat situația lucrătorilor migranți și a membrilor familiilor acestora, instrumente bilaterale bazate pe respectarea principiilor coordonării sistemelor de securitate socială (egalitatea de tratament între cetățenii fiecărei părți și cetățenii celorlalte părți, în ceea ce privește drepturile de securitate socială, inclusiv păstrarea avantajelor acordate de legislațiile de securitate socială, indiferent de deplasările pe care persoanele protejate le-ar efectua între teritoriile părților, acordarea, menținerea și restabilirea drepturilor de securitate socială prin mijloace precum totalizarea perioadelor de asigurare sau de angajare, îndeplinite conform legislației fiecăreia dintre părți).
Aceste instrumente juridice bilaterale au fost convenite cu respectarea principiilor comunitare în domeniu, prevăzute, în prezent, de Regulamentul CEE nr. 1408/71 referitor la aplicarea sistemelor de securitate socială angajaților, lucrători independenți și membrilor familiilor acestora, care se deplasează în interiorul comunității și de Regulamentul nr. 574/72 privind aplicarea Regulamentului nr. 1408.
La data de 18 noiembrie 2004, a fost semnată Convenția de securitate socială cu Marele Ducat de Luxemburg, iar la data de 8 aprilie 2005 au fost semnate, la București, atât Acordul bilateral dintre România și R.F. Germania, cât și Înțelegerea privind aplicarea Acordului.
3.1 Căile legale pentru a lucra in Uniunea Europeană
Accesul legal pe piața forței de muncă europene se poate realiza ȋn prezent prin mai multe modalitati:
Prin Oficiul pentru migratia fortei de munca, institutia publica care pune in aplicare acordurile bilaterale;
Oficiul functionează și ca agent de plasare a fortei de munca, si atunci cetatenii romani pot aplica la acesta in vederea intermedierii pentru obtinerea unui loc de muncă ȋn străinatate ca urmare a comunicarii de catre autoritatile statelor din Uniunea Europeană a ofertelor existente de locuri de munca, in termenii acordurilor bilaterale si ai cotelor prevazute de state pentru lucrători non-comunitari.
Potrivit art. 2 din horărârea guvernului 1320/2001, Oficiul pentru Migrația Forței de Muncă are următoarele atribuții principale:
aplicarea, în domeniul circulației forței de muncă, a tratatelor internaționale semnate în numele României, precum și a acordurilor, convențiilor și înțelegerilor semnate de Guvernul României și guvernele altor state;
recrutarea și plasarea forței de muncă în străinătate în statele cu care România nu are încheiate acorduri bilaterale în domeniul forței de muncă;
eliberarea permiselor de muncă străinilor pentru încadrarea în muncă în România;
cooperarea cu instituțiile specializate din România, statele membre ale Uniunii Europene, precum și din alte state."
Prin Agentii de ocupare a fortei de munca in strainatate in conformitate cu dispozitiile Legii nr. 156/2000 privind protectia cetatenilor romani care lucreaza in strainatate;
Potrivit art. 5 Legea nr.156/2000 privind protecția cetațenilor români care lucrează în stăinătate, pe teritoriul României pot desfășura, în condițiile prezentei legi, activități de mediere a angajării cetățenilor români în străinătate societățile comerciale care au ca activitate principală „selecția și plasarea forței de muncă”.
Agenții de ocupare a forței de muncă pot desfășura activitatea de mediere a angajării cetățenilor români în străinătate dacă îndeplinesc următoarele condiții:
a) dispun de spațiul și de dotările necesare pentru buna desfășurare a activității, așa cum acestea vor fi precizate în metodologia de aplicare a prezentei legi;
b) au încadrat în muncă personal cu experiență în domeniul forței de muncă;
c) au organizată o bancă de date care să cuprindă ofertele și solicitările de locuri de muncă în străinătate informații referitoare la condițiile de ocupare a acestora și la calificările și aptitudinile solicitanților aflați în evidența lor;
d) au încheiat cu persoane juridice, persoane fizice și organizații patronale din străinătate, după caz, contracte care conțin oferte ferme de locuri de muncă;
e) sunt înregistrați la inspectoratul teritorial de muncă în a cărui rază își au sediul
Contractele încheiate cu persoane juridice, persoane fizice și organizații patronale din străinătate vor cuprinde cel puțin următoarele elemente:
a) durata contractului de muncă;
b) numărul de locuri de muncă în străinătate pentru care se încheie contractul;
c) funcția, meseria sau ocupația;
d) natura și durata angajării, condițiile de angajare, de încetare a angajării sau de reangajare;
e) durata timpului de muncă și a duratei de repaus;
f) tariful orar, salariul lunar și datele de plată a salariului;
g) sporuri, ore suplimentare și alte drepturi salariale;
h) cazurile în care pot fi urmărite drepturile salariale;
i) durata, modul de acordare și drepturile bănești aferente concediului de odihnă;
j) condițiile de muncă, măsuri de protecție și securitate a muncii;
k) posibilitatea transferării salariului în România;
l) asigurarea medicală a angajaților români, similar cu cea a cetățenilor din țara primitoare;
m) acordarea de despăgubiri angajaților români în cazul accidentelor de muncă, al bolilor profesionale sau al decesului;
n) condițiile de cazare, de locuit sau, după caz, de închiriere a unei locuințe și de asigurare a hranei;
o) asigurarea formalităților, stabilirea condițiilor de transport din România în statul în care se asigură ofertele de locuri de muncă și retur pentru angajații cetățeni români și membrii de familie care îi însoțesc sau îi vizitează, precum și suportarea cheltuielilor aferente;
p) taxele, impozitele și contribuțiile care grevează asupra veniturilor angajaților cetățeni români, asigurându-se evitarea dublei impuneri sau a dublei perceperi de contribuții de asigurări sociale;
r) obligațiile angajaților cetățeni români în străinătate;
Agenții de ocupare a forței de muncă au obligația de a asigura includerea elementelor prevăzute la lit. c)-r) și în contractul individual de muncă încheiat între angajatorul străin și angajatul cetățean român. Agenții de ocupare a forței de muncă au de asemenea, obligația de a asigura încheierea contractelor individuale de muncă și în limba română
Cetățenii români care lucrează în străinătate pe baza contractelor prevăzute de Legea 156/2000 beneficiază în țară de prestațiile acordate de sistemul asigurărilor sociale de sănătate, sistemul asigurărilor pentru șomaj sau de sistemul public de pensii și alte drepturi de asigurări sociale, dacă, în temeiul contractelor de asigurare încheiate, plătesc organelor competente din România contribuțiile corespunzătoare stabilite pe baza declarațiilor privind veniturile lunare realizate în străinătate (art. 13 Legea 156/2000 privind protecția cetațenilor români care lucrează în stăinătate).
Controlul îndeplinirii condițiilor prevăzute de Legea nr.156/2000 și al activității desfășurate de agenții de ocupare a forței de muncă se realizează de personalul din cadrul Inspecției Muncii, împuternicit în acest sens .
Pentru a urma o perioada de stagiatura strans legata de imbunatatirea competentelor si calificarilor profesionale in profesia aleasa (detasare, bursa);
’’Societatile care isi desfasoara activitatea pe teritoriul uneia dintre partile contractante si care incheie contracte de prestari servicii pentru societati care isi desfasoara activitatea pe teritoriul celeilalte parti contractante, isi pot trimite proprii lucratori daca lucratorii mentionati sunt autorizați ȋn acest sens de către autoritatile statului ȋn care urmează să se presteze serviciile’’
Obținerea unui loc de muncă ȋn strainatate pe cont propriu, cu respectarea prevederilor legislației comunitare si a statului membru respectiv cu privire la vizele de muncă și permise sau autorizatii de munca pentru cetatenii non-comunitari.
Pentru a putea ȋncheia un contract individual de muncă cu un angajator dintr-unul din statele membre, lucratorul roman trebuie sa obtina un permis/autorizatie de lucru in statul respectiv. Pentru a obtine un astfel de permis/autorizatie, lucratorul roman trebuie sa aiba drept de rezidenta pe teritoriul statului respectiv. Conditiile de obtinere a permisului/autorizatiei de munca sunt stabilite prin legislatia nationala a statului respectiv.
3.2. Protecția legală de care beneficiază lucrătorul romȃn angajat legal ȋn statele UE
Contractul individual de muncă va fi guvernat de legislatia statului membru in care urmeaza sa isi desfasoare activitatea in acord cu reglementarile europene privitoare la acesta si eventualele acorduri bilaterale. Reglementarile europene referitoare la contractul individual de munca sunt:
Directiva 117/1975 privind armonizarea legislatiei statelor membre referitoare la aplicarea principiului remunerarii egale a femeilor si barbatilor ;
Directiva 207/ 1976 privind princiul egalitatii de tratament intre brbati si femei in ceea ce priveste accesul la integrare in munca, formare si promovare profesionala si conditile de munca ;
Directiva 33/ 1994 privind protectia tinerilor la locul de munca ;
Directiva 71/1996 privind detasarea lucratorilor in cadrul prestarii de servicii ;
Directiva 81/ 1997 privind acordul cadru cu privire la munca cu fractiune de norma incheiat de UCIPE, CEIP si CES ;
Directiva 88/ 2003 privind anumite aspecte ale organizarii timpului de lucru ;
Directiva 533/ 1991 privind obligatia angajatorului de a informa salariatii asupra conditiilor aplicabile contractului sau raportului de munca ;
Directiva 43/2000 aplicare a principiului tratamentului egal al persoanelor, fara deosebire de origine rasiala sau etnica ;
Directiva 78/2000 de creare a unui cadru general in favoarea egalitatii de tratament in ceea ce priveste incadrarea in munca si ocuparea fortei de muncă.
Ȋn ceea ce privește drepturile de care beneficiază lucratorul român care lucrează într-unul din statele membre ale Uniunii Europene ele sunt reglementate de către statul în care contractul de muncă se ȋncheie și se execută. Astfel, Romȃnia nu poate sa impuna acestui stat prin legislatia interna respectarea anumitor drepturi pentru lucratorul roman deoarece al incalca suveranitatea acestuiu stat. Statul romȃn se poate asigura respectarea unor drepturi pentru lucratorul romanpe teritoriul acestui stat numai prin acorduri bilateral.
Acordurile, încheiate de Romȃnia vor avea la bază:
a) principiul egalității de tratament;
b) aplicarea clauzelor mai favorabile prevăzute în legislația română, străină sau internațională la care România este parte
Prin acordurile încheiate pe baza principiilor enumerate mai sus se vor stabili cel puțin:
a) nivelul salariului minim;
b) durata timpului de lucru și de odihnă;
c) condițiile generale de muncă, de protecție și de securitate a muncii;
d) asigurarea pentru accidente de muncă sau boli profesionale, precum și pentru cele care intervin în afara procesului muncii
Ȋn domeniul securitatii sociale, lucratorii romani vor beneficia de prevederile legislatiei statului membru in care urmeaza sa isi desfasoare activitatea in acord cu reglementarile europene privitoare la aceasta si eventualele acorduri bilaterale.
Reglementarile europene referitoare la securitatea socială sunt:
Regulamentul 1408/ 1971 privind aplicarea regimurilor de securitate sociala salariatilor si familiilor acestora care se deplaseaza ȋn cadrul comunitatii;
Regulamentul 574/ 1972 de stabilire a normelor de aplicare a Regulamentului 1408/ 71;
Regulamentul 859/ 2003 de extindere a dispozitilor Regulamentului 1408/ 71 si a Regulamentului 574/ 72 la resortisantii unor tari terte care nu fac obiectul dispozitiilor respective exclusiv pe motive de nationalitate.
În ceea ce privește domeniul securitatii sociale există o problemă și la nivelul Uniunii Europene, în sensul că în contextul actual migratia fortei de munca s-a intensificat atat migratia din noile state aderante la UE și a statelor terte (din care face parte si România, în prezent) inspre statele vechi ale UE cât și migrația cetățenilor vechilor state UE catre alte state ale UE.
Dificultatea rezidă în principal din faptul că există reglementari europene (cele mentionate mai sus) ca contin dispozitii referitoare la drepturile de asigurari sociale de care poate benficia un lucrator pe teritoriul unui anumit stat nu exista reglementari care sa prevada situatia in care pe parcursul vietii un lucrator lucreaza pe teritoriul mai multor state europene și in nici una dintre ele nu a contribuit suficient pentru a beneficia de o pensie. Pană acum această situație a fost solutionată prin acordurile bilaterale ȋncheiate ȋn acest sens ȋntre statele Uniunii Europene.
Acum se discută elaborarea unei reglementari unitare la nivelul Uniunii Europene si avand in vedere noile realitati este adevarat ca o astfel de reglementare unitara se impune. Un prim pas in acest sens a fost facut prin adoptarea Regulamentului 883/2004 privind coordonarea sistemelor de asigurari sociale.
Ȋn ceea ce privește Romȃnia, aceasta a ȋncheiat acorduri bilaterale în acest sens cu mai multe state europene iar altele sunt ȋn curs de fi incheiate dar singurul operabil ȋn acest moment este acordul bilateral cu Cehia.
3.3 Migrația forței de muncă – cazuri particulare
3.3.1 Spania
Spania a semnat acorduri bilaterale cu 6 state terte , majoritatea acestora fiind tari sursa cheie pentru fluxurile de migratie ilegala, cu scopul de a intari cadrul general de cooperare si de a preveni migratia ilegala si exploatarea lucratorilor. Acordurile urmaresc un format standard si permit recrutarea atat a lucratorilor permanenti, cat si a lucrarorilor sezonieri si stagiari.
Aceste acorduri contin si capitole referitoare la procedura de selectie, conditiile de lucru si drepturile sociale, intoarcerea acestor lucratori migranti si prevederi referitoare la lupta impotriva migratiei ilegale si a traficului de fiinte umane.
Pentru lucratorii sezonieri exista prevederi speciale care le cer acestora sa semneze un angajament care precizeaza ca se vor intoarce in tara lor de origine la incetarea contractului.Lucratorilor sezonieri li se cere, de asemenea, sa se prezinte singuri la biroul consular spaniol din tara lor de origine, in decurs de o luna de la intoarcerea lor.
Majoritatea acestor acorduri au functionat bine in practica, in special in ceea ce priveste lucratorii sezonieri. Numarul de lucratori admisi este determinat prin cote care sunt stabilite pentru fiecare sector si nu pe baza nationalitatii.
Responsabilitatea administrarii schemelor bilaterale este impartita intre institutiile care se ocupa cu migratia si cele de ocupare, la nivel national, regional si local. De obicei exista un parteneriat intre mai multe parti interesate, cum ar fi sindicatele, angajatorii, birourile de ocupare si guvernul central. Ȋn anumite state membre, administratiile regionale au devenit din ce in ce mai active in recrutarea de lucratori straini.
Cȃteva din țările de primire au ȋnfiintat birouri ȋn statele terțe pentru recrutarea și chiar oferirea de training pentru lucratorii care vor fi admisi. Ȋn anumite cazuri chiar companiile s-au implicat in acest proces si trimit acum personal in tarile de plecare pentru a instrui si recruta lucratori, astfel incat acestia sa fie integrati mai usor odata ce ajung in statul membru.
Ȋn prezent, circulatia forței de muncă ȋntre Romȃnia și Spania este reglementată ȋn conformitate cu prevederile legale spaniole privitoare la străini și cu Acordul dintre Romȃnia și Regatul Spaniei pentru reglementarea circulatiei fortei de muncă ȋntre cele doua state
Astfel, ȋn ceea ce priveste relatiile de muncă si drepturile de securitate socială, lucrătorii migranti romani se supun legislatiei statului primitor. Este important de retinut faptul că cetatenii romani care doresc sa lucreze ȋn Spania trebuie să obtină o viză de muncă și rezidență.
Angajatorului spaniol ii revine obligatia de a obtine autorizatia de munca pentru persoana pe care o angajeaza dar lipsa acesteia nu duce la lipsa de valabilitate a contractului de munca.
Norma metodologică de aplicare a Legii nr. 156/ 2000 privind protecția lucrătorilor romȃni care lucreaza ȋn strainatate precizeaza faptul ca agentii de ocupare a fortei de munca in strainatate, in calitate de furnizori de servicii de mediere in vederea angajarii cetatenilor romani in strainatate au obligatia, prin contractul de mediere, sa prezinte beneficiarului, printre alte date si informatii si:
precizari referitoare la cerintele locului de munca si la conditiile in care poate avea loc angajarea;
sa asigure includerea in contractul individual de munca a elementelor prevazute in ofertele ferme de locuri de munca;
sa asigure intocmirea unui exemplar al contractului individual de munca si in limba romana si sa asigure respectarea de catre angajator a clauzelor prevazute in contractul individual de munca.
Modele de autorizatie de munca si de oferta de locuri de munca pot fi gasite in Anexa. Totodată, ȋn cadrul Ambasadei Romȃniei la Madrid există un atasat pe probleme de muncă și sociale.Printre atributiile pe care acesta le are, mentionam doar o parte dintre ele,astfel:
promovarea mșsurilor de asigurare si protejare a drepturilor si liberatatilor lucratorilor români care lucreaza în strainatate în domeniul muncii si securitatii sociale;
menținerea legăturii permanente cu cetatenii români care lucrează în străinătate, astfel ȋncat acestia să ȋși poată exercita drepturile constituționale;
organizarea de acțiuni de informare si constientizre a cetatenilor romani care lucreaza in strainatate asupra risculului muncii ilegale si a lipsei asigurarilor sociale.
Străinii care lucrează legal ȋn Spania sunt acoperiti de sistemul de securitate sociala spaniol fie prin schema generala, in care sunt inclusi lucratorii salarizati, fie prin schemele speciale, pentru lucratorii in agricultura, lucratorii pe cont propriu, lucratorii la domiciliu, lucratorii in mine, marinari si studenti.
Beneficiile principale de asigurări sociale sunt: asistență medicală, indemnizație pentru incapacitate temporară de muncă, indemnizație de maternitate, indemnizație pentru creșterea copilului, pensie pentru limită de vȃrstă, pensie de urmaș și altele.
Regulamentele europene ȋn domeniul securitatii sociale sunt aplicabile ȋn Spania. Romȃnia nu are incheiat un acord de securitate sociala cu Spania, si astfel lucratorii migranti se vor supune legislatiei de securitate sociala spaniole, in aceleasi conditii ca si cetatenii spanioli.
Ȋn Buletinul statistic spaniol nr. 6 din iulie 2005 privind imigratia, apare un număr de 126 298 de romȃni integrați ȋn sistemul de securitate socială din Spania, dintre care 82 727 ȋn sistemul general.Potrivit Acordului bilateral ȋncheiat dintre Romȃnia și Spania, autoritatile spaniole comunica solicitarile de forta de munca in functie de ofertele existente de locuri de munca. Cotele de lucratori straini non-comunitari sunt stabilite anual pe profesii și nu pe bază de naționalitate.
3.3.2 Italia
Legea care reglementează imigrația și statutul străinilor ȋn Italia este Legea nr. 189 din 30 iulie 2002 (BOSSI/FINI), anexata acestui document. Procedura prin care un cetatean roman poate sa munceasca in Italia este similara cu cea prezentata in cazul Spaniei.
Pe data de 12 ianuarie 2006, Guvernul Romaniei a aprobt proiectul de Lege pntru ratificarea Acordului intre Guvernul Romaniei si Guvernul Repulicii Italiene privind reglementarea si gestionarea fluxurilor migratorii in scop lucrativ.
Italia a inițiat ȋn anul 1998 sistemul de cote pentru lucrătorii non-comunitari. Conform legislatiei introduse la acel moment, guvernului i se cere sa publice un decret anual care listeaza cotele la nivel de regiune si pe sector de activitate.
Cotele sunt stabilite conform unui acord intre mai multe organisme, incluzand Ministerul Muncii, birourile locale si regionale, sindicatele si patronatele. Nivelul cotelor este estimat in functie de ratele locale de ocupare. Asa numitele “cote privilegiate” sunt incluse in decret, care stabileste praguri pentru lucratorii din statele terte din anumite tari specificate.
Ȋntr-un fel, aceste cote sunt vazute ca fiind ȋn afara calculelor pietei muncii si sunt stabilite la un nivel suficient de scazut astfel incat sa poata fi usor absorbite de piata muncii (pana la maximum 3000 de lucratori pe an pe tara).
Aceste cote sunt oferite statelor terte in schimbul cooperarii pentru readmisie si reducerii fluxurilor migratorii ilegale. Astfel de cote pot fi reduse dacă statul terț nu cooperează pe deplin.Sistemul de securitate sociala italan se aplică tuturor persoanelor care lucrează ȋn Italia, cetateni din Uniunea Europeană dar și pentru cei din afara Uniunii Europene.
Pentru persoanele care nu sunt cetateni italieni condiția pentru a beneficia de prestatiile de asigurari sociale este de a avea permis de rezidenta. Majoritatea lucrătorilor sunt acoperiti de regimul general, existȃnd sisteme speciale pentru lucrătorii pe cont propriu și pentru funcționarii publici.
CAPITOLUL 4 MIGRAȚIA FORȚEI DE MUNCĂ ȊN UNIUNEA EUROPEANĂ.OPORTUNITĂȚI ȘI PROVOCĂRI
4.1. Migrația în Uniunea Europeană, oportunități și provocări
Reacția statelor și a comunitătii internaționale de a gestiona/reglementa migrația a fost sporadică și dominată de considerații ad hoc. Dar problema migrației reclamă tot mai mult un management eficient, în beneficiul tuturor celor implicați.
Însă, spre deosebire de alte tipuri de fluxuri (de bunuri, financiare etc), migrația persoane se bazează pe decizii individuale care deseori nu corespund strategiilor colective și nu pot fi controlate.
De aceea, în prezent statele încearcă să integreze problemele fluxurilor de persoane în construcția globală a dezvoltării economice durabile și progresului social. În plus, migrația este acum un proces multinațional care nu mai poate fi gestionat (doar) unilateral sau bilateral. Însă migrația este/ramâne o problemă eminamente politică.
Confruntate cu deficitul de calificări, declinul populației și îmbătrânirea acesteia, țările europene își reorientează poziția asupra migrației forței de muncă, prin promovarea, cu precauție a unor măsuri de acceptare a lucrătorilor străini îndreptate spre: simplificarea și flexibilizarea schemelor actuale de acces pe piața muncii UE și crearea unor noi canale de migrare, însă majoritatea favorizează accesul forței de muncă înalt calificată. Schemele de acces a lucrătorilor migranți sunt limitate la anumite categorii de lucrători, precum cei din domeniul IT și al protecției sănătății.
Imigrația în Uniunea Europeană este și va rămâne o realitate în viața de zi cu zi. Imigranții fac parte din țesătura economică și culturală a Uniunii Europene. Aceștia sunt prezenți la toate nivelurile forței de muncă, răspunzând unor nevoi cărora nativii nu le pot răspunde.
Aceștia includ specialiști în domeniul IT foarte calificați, asistenți medicali și alte profesii din domeniul sănătății, precum și lucrători care îndeplinesc sarcini pe care cetățenii Uniunii Europene nu mai doresc să le realizeze. Provocarea este astfel de a se asigura că imigrația este în beneficiul tuturor – al cetățenilor și al societății Uniunii Europene, al imigranților și al familiilor acestora și, pe cât posibil, al țării de origine a acestora din urmă.
Fiecare stat din Uniunea Europeană este liber să identifice numărul și tipul de lucrători imigranți de care are nevoie și să le emită acestora permise de muncă și de ședere. Țările-gazdă sunt în acest caz responsabile cu integrarea imigranților și a familiilor acestora în noua lor țară.
Totuși, imigrația este un aspect delicat.Statele membre ale Uniunii Europene convin că este nevoie atât de o gestionare atentă, cât și de o mai mare cooperare.
Imigrația ilegală în Uniunea Europeană trebuie redusă din cauza multiplelor sale consecințe negative, precum și a legăturilor acestui fenomen cu grupurile criminale și traficul de ființe umane. De asemenea, devine dificilă identificarea refugiaților autentici. Foarte adesea, persoanele care circulă vin în grupuri mixte. Acestea includ imigranți al căror motiv principal este să caute o viață mai bună în Europa și imigranți care vin pentru a scăpa de persecuție și de încălcări grave ale drepturilor omului.
Imigrația ilegală și publicitatea care i se acordă sporesc preocupările anumitor țări și regiuni din UE referitoare la probleme de siguranță și umanitare. Statele membre ale Uniunii Europene lucrează așadar împreună pentru a descuraja persoanele să pătrundă ȋn mod ilegal pe teritoriul Uniunii Europene și pentru a ajunge la acorduri privind modul de repatriere al celor care fac totuși acest lucru.
Protejarea persoanelor care caută azil
Țările membre ale Uniunii Europene au o lungă tradiție de acordare a unui refugiu sigur pentru persoanele care solicită azil în mod legal. De asemenea, țările membre ale Uniunii Europene sunt obligate să le protejeze prin legislația internațională. Dreptul la azil este garantat prin Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene, adoptată în anul 2000.
Guvernele naționale au luat deja o serie de măsuri pentru a garanta că toate persoanele care caută protecție în Uniunea Europeană sunt tratate corect și eficient. Normele UE armonizează procedurile de la nivel național privind modul în care trebuie procesate cererile de azil.
Acestea stabilesc standarde minime privind modul în care persoanele care solicită azil ar trebui primite, precum și criterii fixe pentru cei care se califică pentru protecție internațională. Acest fapt înseamnă că se face o distincție între persoanele cu o reală nevoie de protecție și acelea care au ales să se mute pentru a-și îmbunătăți nivelul de trai.
De fapt, țările din Uniunea Europeană au făcut mai multe progrese în direcția definirii unei politici comune privind azilul decât au făcut în privința unor aspecte mai complexe ale imigrației.
4.2 Un magnet pentru imigranți
Timp de patru secole, emigranții din Europa s-au deplasat în masă către America de Nord și de Sud, Australasia și (într-un număr mai mic) către Africa. Aceștia au plecat în căutarea unei vieți mai bune pentru ei și familiile lor sau pentru a scăpa de persecuția religioasă sau politică din țara lor. Azi, țările Uniunii Europene sunt, la rândul lor, un magnet pentru imigranți, atrăgând oameni din alte țări cu prosperitatea lor și cu stabilitatea lor politică.
Pe măsură ce țările vest-europene și-au revenit după Al Doilea Război Mondial, au invitat imigranți din regiunile învecinate și din fostele colonii să stimuleze forța de muncă locală, odată cu expansiunea economiilor din perioada anilor 1960. Imigranții care au venit în acei ani și cei care i-au urmat au ajutat la crearea unei Uniuni Europene prospere, așa cum o știm astăzi.De asemenea, au existat anumite mișcări interne de persoane, între frontierele Uniunii Europene, prin care cetățenii săi au beneficiat de dreptul de a circula și de a locui liber pe teritoriul Uniunii Europene.
O mai mare afluență
Volumul și direcția migrației internaționale a forței de muncă a variat mult în decursul istoriei contemporane. Volumul migrației de muncă a fost în creștere permanentă, deși intensitatea fenomenului a fost diferită în timp. Primele migrații masive ale forței de muncă au fost migrațiile forțate din secolele XII-XIX.
Migrația în această perioadă a fost influențată de dezvoltarea comerțului cu sclavi. Direcția principală a migrației sclavilor era din Africa către America (în special în SUA). În intervalul de timp 1650-1850 populația din Africa s-a diminuat cu aproximativ 22% ca rezultat al transferului forțat de muncă către continentul american.
Secolul al-XIX-lea și începutul secolului XX s-a caracterizat prin marile migrațiuni transoceanice care au antrenat milioane de persoane din Europa de Vest, iar mai apoi din Europa Sudică și Estică spre America de Nord, Australia și America Latină.
În secolul al- XIX-lea din Europa au emigrat circa 30 mln. persoane din Europa, iar la începutul sec. XX până la primul război mondial încă peste 20 mln. persoane1. Procesul migrațional către America a fost întrerupt parțial, în timpul celui de-al doilea război mondial, după care s-a restabilit pe o perioadă scurtă. Migrația europeană din secolul al-XIX-lea și prima jumătate a secolului XX a avut efecte globale, ducând la popularea și valorificarea economică a unor regiuni întinse din America de Nord, America Latină, Australia și Noua Zeelandă.
În perioada postbelică fluxurile migraționale către „Lumea Nouă” au scăzut în intensitate, iar polul de atractivitate a migranților devine Europa Occidentală. Economiile refăcute de după război aveau nevoie de un număr mare de muncitori care să asigure creșterea economică și în perioada care a urmat.
Statele din vestul Europei, precum Marea Britanie, Franța, Germania primesc din țările vecine mai mulți imigranți decât au pierdut în perioada anterioară. În a doua jumătate a secolului XX s-au format câteva centre/nuclee de atragere a migranției de muncă:
1.Europa Occidentală.
Statele din Europa Occidentală, care până în anul 1950 nu intrau în categoria statelor receptoare de migranți, recurg la muncitorii străini. Țările din Centrul și Nordul Europei primesc imigranți din sudul continentului și din fostele colonii.
Spre Franța s-au îndreptat fluxuri importante de migranți din Africa de Nord, spre Marea Britanie – imigranți din India și Pakistan, în timp ce în Olanda majoritatea migranților erau din Indonezia și Suriname, foste colonii ale acestora.
Statele Uniunii Europene numără în prezent circa 5 milioane de migranți, ceea ce constituie circa 5% din populația acestor state. Numărul cel mai mare de migranți l-au primit Germania, Franța, Marea Britanie, Belgia, Olanda, Elveția. În ultimul deceniu, după destrămarea sistemului socialist, un număr foarte mare de migranți au venit din statele Europei de Est și Sud-Est. Mai multe state din Europa de Sud s-au transformat din țări de emigrație în țări de imigrație.
Muncitorii străini constituie o parte considerabilă a forței de muncă din unele state: Luxenburg – 30%, Elveția – 29,6%, Germania – 8,0%Belgia – 7,5%, Austria – 6,2%, Suedia – 5,8%, Franța – 5,2%, Marea Britanie – 3,4% (2006) din numărul total al angajaților.
Statele Uniunii Europene au o politică restrictivă cu privire la imigranți din mai multe considerente: presiunea făcută de populația statelor membre față de autorități vis-a-vis de limitarea imigranților, în special a forței de muncă necalificată, problemele legate de creșterea necontrolată a migrației ilegale, destabilizarea piețelor forței de muncă și mai recent criza financiară care a afectat toate statele etc.
Problemele demografice grave prin care trec majoritatea statelor europene legate de îmbătrânirea populației, declinul natural, emanciparea femeilor și a institutului familiei va determina statele comunitare să-și revadă politica migrațională.
2.Alt centru important al destinației migrației de muncă care a luat naștere la mijlocul anilor ´70 îl reprezintă țările exportatoare de petrol din Orientul Apropiat și Mijlociu. Boomul petrolier în țările OPEC (organizația statelor exportatoare de petrol) a determinat creșterea cererii forței de muncă atât calificată, cât și necalificată.
Ponderea muncitorilor străini în 6 state monarhice a depășit 50% din totalul muncitorilor: Bahrain – 51%, Arabia Saudită – 60%, Oman – 70%, Kuwait – 86%, EAU – 89%, Qatar – 92%. În același timp în statele vecine s-a înregistrat cel mai mare număr al populației active care lucrează în exterior. Un alt centru al migrației (formal etnic, dar de facto în mare măsură de muncă) a devenit Israelul. Crearea statului evreiesc în 1948 a determinat apariția unui pol important al migrației în această regiune.
3.Al treilea centru important al migrației forței de muncă contemporane a devenit SUA. Formarea resurselor de forță de muncă a SUA s-a format în mare parte pe contul imigrației. Însăși națiunea americană s-a format în mare parte din imigranți (conform teoriei „cazanului de fuziune”).
Perioada postbelică poate fi divizată în câteva etape distincte: prima etapă determinată de migrația unui număr mare de imigranți din Europa Occidentală, îndată după cel de-al doilea război mondial, etapa a 2-a a început cu anul 1965 prin legea ce facilita imigrația din Asia și America Latină, a 3–a etapă prioritate au avut-o migranții din Europa.
SUA este principala țară receptoare de migranți cu un stoc de circa 20 mln. migranți, fiind urmată de Canada cu circa 5 mln. de imigranți. Dintre regiunile furnizoare se evidențiază Europa Centrală și de Est, America Centrală, Asia de Sud-Est.
Al patrulea centru important al migrației s-a format în Australia, care prin politica imigrațională atractivă a servit destinația a peste 200 mii de muncitori străini. Ca și SUA,
Australia duce o politică de asimilare a migranților.
Alt centru importanț al migranției contemporane s-a format în regiunea Asia Pacific: Brunei, Japonia, Hong Kong, Malaysia. Singapore, Coreea de Sud, Taiwan. Aceste state tot mai mult apelează la serviciile muncitorilor străini, în special, în activități ce nu solicită o calificare înaltă. În același timp, Japonia înregistrează cel mai mare număr al migranților profesioniști de tranzit care însoțesc investițiile de capital străin în țările din Asia Pacific.
Actualmente statele noi industriale din America Latină (Argentina, Venesuela) primesc un număr mare al migranților. Specific pentru această regiune în dezvoltare este că primește migranți din state în curs de dezvoltare. Mai multe state latino-americane aplică programe de atragere a imigranților din Europa de Est.
Statele din Africa majoritatea fac parte din categoria statelor donatoare de migranți, firesc pentru cea mai săracă regiune a lumii. Totuși, Africa de Sud recrutează muncitori necalificați din statele vecine, pentru activitățile din industria minieră, precum și specialiști din statele ex-URSS (fig.nr.4.1).
Fig.4.1. Principalele direcții ale migratiei contemporane
Munca imigranților are un rol semnificativ în economia contemporană. Dat fiind numărul mare al muncitorilor străini în economia unor state, orice reglementare poate conduce la creșterea tensiunilor pe piețele forței de muncă a statelor lumii.
Pentru aprecierea dimensiunii migrației de muncă sunt utilizați câțiva indicatori:
Dimensiunea emigrației – numărul emigranților plecați peste hotare pentru un anumit termen cu scopul angajării la un serviciu;
Dimensiunea imigrației – numărul imigranților sosiți de peste hotare pentru un anumit termen cu scopul angajării la un serviciu;
Soldul migrațional – diferența dintre numărul emigranților și a imigranților. Soldul migrațional poate fi pozitiv sau negativ și se exprimă în valori absolute sau relative;
Migrația sumară – numărul total al migranților sosiți/plecați într-o/dintr-o țară pentru o anumită perioadă de timp.
Numărul migranților sporește cu pași rapizi. Dacă în anul 1970 erau atestați 82 mil. persoane, în anul 2000 – 175 mil. persoane, actualmente numărul acestora depășește 200 mil. persoane (inclusiv migranții ilegali). În ultimul deceniu numărul migranților a sporit cu aproape 6 milioane de persoane pe an. Cea mai mare pondere a migranților din totalul populației se atestă în Australia (18,7%) și America de Nord (12,9%), iar cel mai mic număr raportat la totalul populației este în America Latină – 1,1% și Asia – 1,4% (tabelul nr.4.1)
Tabel nr.4.1. Dinamica migrației internaționale
Sursa: International Migration 2006. New York.United Nation, 2006; revizuit după http:/esa.un.org/migration
4.3 Imigrația legală este în interesul tuturor
Baza juridică internațională a migrației forței de muncă o constituie Declarația Generală despre Drepturile Omului din anul 1948, pactul internațional asupra dreptului civil și politic din anul 1966, Actul final al Hotărârii asupra Securității Umane și Cooperare în Europa din anul 1986, Convenția ONU pentru drepturile muncitorilor-migranți și a membrilor familiilor lor.
Dintre organizațiile economice internaționale cel mai mult se apropie de problematica monitorizării migrației internaționale a forței de muncă OMM (organizația mondială a muncii), responsabilă de elaborarea și coordonarea standardelor internaționale cu privire la piața muncii. Aceste standarde servesc ca recomandări guvernelor statelor lumii și vizează:
remunerarea minimală a muncii;
asigurarea posibilităților de angajare nediscriminatorie;
asigurarea egalității între muncitorii migranți și locali;
asigurarea unei sistem de asigurări sociale pentru migranți;
stabilirea vârstei minimale a forței de muncă;
cooperarea statelor în domeniul migrației de muncă etc.
Dar, deocamdată nu sunt pârghii și mecanisme concrete de control sistematic, Ele sunt implementate benevol de către autoritățile naționale. Unele state au legi speciale pentru reglementarea migrației.
În SUA, spre exemplu, funcționează „Legea migrației” din 1990. Legi similare sunt și în alte state OCDE. În mai multe state sunt create structuri speciale care se ocupă de imigranți, fie că este vorba de structuri din cadrul Ministerelor de Justiție, de Interne sau a Muncii.
În SUA serviciul pentru Imigrație și Naturalizare (SIN) reprezintă unul dintre cele mai puternice structuri statale, ținându-se cont de efectele pe care le are migrația asupra tuturor sferelor vieții în această țară. Servicii și structuri similare sunt în toate statele Europei Occidentale.
Statele naționale au aplicat politici migratorii care au variat dea lungul timpului în funcție de interesele și nevoile statelor, măsurile fiind de la permisive – la restrictive, de la democratice – la discriminatorii. Un rol important în politica migrațională îl ocupă reglementările migrației de muncă.
În linii mari politica migrațională a statelor vizează două aspecte și anume:
– reglementarea migrației;
– stimularea reemigrației.
Cât privește reglementarea imigrației majoritatea statelor folosesc o abordare selectivă. A. Un prim criteriu în selectarea migranților îl reprezintă calificarea acestora. În general, sunt acceptate acele categorii profesionale de care are nevoie țara și limitează sau interzice celelalte. Un interes practic îl are atragerea muncitorilor, care ar putea îndeplini activități fizice grele, monotone, care nu prezintă interes pentru populația titulară.
Cerințele pentru majoritatea statelor sunt identice. Cele mai tipice dintre ele sunt: garantarea calificării în forma unei diplome de studii, stagiul de muncă etc. În Australia, țară tipic migrațională, se acceptă specialiști cu calificare profesională care au un stagiu nu mai mic de trei ani, în SUA majoritatea companiilor private nu acceptă la serviciu persoane care nu au o experiență profesională mai mică de 5 ani, chiar dacă există locuri vacante.
Un loc aparte în politica migrațională îl ocupă atragerea persoanelor calificate „brain drain”. Statele dezvoltate sunt într-o competiție directă în ceea ce privește atragerea unui număr cât mai mare de specialiști.
Câștigurile de pe urma atragerii acestei categorii de persoane sunt foarte mari, în special, are loc fortificarea potențialului uman pe termen lung. În linii mari statele recipiente acordă un regim preferențial următoarelor grupe profesionale:
muncitorii necalificați, care pretind la munci nesolicitate de populația autohtonă;
specialiștii în ramurile cu o dezvoltare rapidă;
reprezentanții profesiilor rare;
specialiștii de calificare înaltă și liber profesioniștii;
antreprenorii care transferă activele lor în aceste state, creând și locuri de muncă.
B. Reglementări cu privire la cerințele solicitate privind caracteristicile personale ale muncitorilor imigranți. Legislația țărilor receptoare impun restricții asupra limitelor de vârstă. Acestea doresc să primească muncitori tineri (preferențial în limitele vârstei de 20-40 ani), de la care se poate obține un efort maxim.
Persoanele tinere, căsătorite, cu copii, au prioritate, acest fapt contribuind și la îmbunătățirea parametrilor capitalului uman. Cheltuielile pentru formarea capitalului uman sunt foarte mari, prin achiziția acestor categorii de persoane statele dezvoltate înregistrează câștiguri enorme, în special, pe termen lung.
Un „filtru” pentru selectarea muncitorilor străini îl reprezintă și starea de sănătate, unele state recurgând la teste medicale și psihologice, lipsa antecedentelor penale pentru potențialii imigranți. În unele state se limitează sau se interzice chiar intrarea pe teritoriul lor a persoanelor care fac parte din anumite partide extremale, totalitare, considerându-se că prezența lor ar aduce prejudiciu statelor date.
C. Un alt tip de reglementare se realizează prin cota numerică (cota imigrațională) care stabilește ponderea imigranților acceptați în anumite ramuri sau în economie, per ansamblu. Anual se stabilește o cotă imigrațională.
Cota imigrațională a SUA începând cu anul 1965 este de 675 mii de persoane. În unele state cota directă se stabilește ca raportul între muncitorii străini și locali. Grecia, spre exemplu, interzice activitatea străinilor la întreprinderile unde lucrează mai puțin de 5 muncitori de origine greacă. Dacă la întreprindere lucrează un număr mai mare de muncitori, raportul dintre locali și străini trebuie să fie de cel puțin 10:1.
D. Legislația imigrațională conține limitări de ordin spațial și temporal. Politica migrațională a unor state acordă preferințe muncitorilor din anumite regiuni, state fie că este vorba de proximitatea geografică, de rudenie lingvistică, culturală sau etnică. SUA până în anii ´90 ai secolului trecut a acordat prioritate persoanelor din Asia, America Latină, Africa, iar după anii ´90 prioritate au avut-o imigranții din Europa.
În prezent aceeași politică migrațională selectivă o duce majoritatea statelor postindustriale. Statele din cadrul Uniunii Europene, actualmente, acordă prioritate migranților din Europa Centrală și de Sud Est.
Deși aceste reglementări comportă o doză de discriminare în raport cu migranții din alte regiuni sau state, statele nu doresc să-și amplifice tensiunile sociale, dar și din considerente a securități etnice și statale.
Naturalizarea persoanelor de proveniență civilizațională diferită cere mai mult timp și bani, naturalizarea fiind o procedură foarte dificilă, implicând costuri mari. Franța, acordă pretendenților străini cetățănia franceză doar după 10 ani de ședere în țară, cu condiția ca aceștea să cunoască limba, istoria, cultura ei.
O politică diferențiată în atragerea migranților este și în cadrul statelor, imigrația fiind încurajată în regiunile mai slab dezvoltate, regiunile în plină ascensiune și descurajată în orașele mari, în aglomerațiile urbane și megapolise pentru a evita supraaglomerările spațiale. Limitările temporale se fac cu scopul de a stabili un termen de încercare, după care are loc prelungirea termenului.
E. Reglementarea economică cuprinde un șir de condiții, pe care le vom prezenta ȋn cele ce urmează:
– prioritate o au migranții care investesc sume mari de bani în economia statelor recipiente (în SUA se acordă anual 10 mii de vize acestor categorii de persoane);
– impunerea unor plăți sub forma impozitelor angajatorilor care utilizează muncitorii străini;
– stabilirea plăților pentru imigranți a impozitelor pentru angajare etc.
În calitate de obiect al reglementării migraționale se află nu numai imigrația dar și reemigrarea. Începând cu anii ´70 ai sec. trecut mai multe state au început să stimuleze repatrierea imigranților, implementând un șir de programe în acest sens. Printre acestea pot fi menționate:
ajutoare materiale doritorilor de a reemigra sub forma creditelor, donațiilor bănești;
ajutoarele acordate statelor exportatoare de forță de muncă prin dezvoltarea infrastructurilor sociale, crearea întreprinderilor, în care ar putea fi angajați migranții repatriați;
pregătire profesională a migranților pentru activități în țara de origine etc.
4.4 Reducerea imigrației ilegale
Reducerea imigrației fără forme legale în Uniunea Europeană reprezintă o sarcină prioritară. Având în vedere natura fenomenului, nu sunt disponibile cifre exacte. Comisia Europeană estimează că există cel puțin 4,5 milioane de imigranți ilegali pe întregul teritoriu al UE. Alte surse sugerează cifre mai mari.
Construcțiile, agricultura, munca domestică, serviciile de curățenie și de alimentație reprezintă sectoare economice în care găsesc de lucru imigranții ilegali. Țările din UE au convenit asupra unor norme care să contracareze efectul de atracție pe care îl exercită posibilitatea muncii fără forme legale asupra imigranților ilegali. Aceste norme includ măsuri preventive, sancțiuni împotriva angajatorilor și obligarea autorităților naționale să își amelioreze inspecțiile de muncă.
În fiecare an, autoritățile din țările membre ale Uniunii Europene rețin în jur de 500 000 de imigranți ilegali pe teritoriul lor. Aproximativ 40 % dintre aceștia sunt trimiși înapoi în țara lor de origine sau în țara din care au venit în Uniunea Europeană.
Imaginile cu imigranți clandestini înghesuiți în ambarcațiuni nesigure în călătorii periculoase din Africa spre Europa fac senzație în presă și au ajuns să simbolizeze acest fenomen. Deși aceste călătorii reprezintă o minoritate a celor care pătrund ilegal în Uniunea Europeană, ele impun un efort comun major al pazei de coastă și al serviciilor navale ale țărilor UE pentru a opri fluxul și, în anumite cazuri, pentru a salva viețile aflate în pericol. Comisia Europeană finanțează centre de primire pentru imigranții care sosesc ilegal în Grecia, Malta, Italia și Spania.
Controale la frontieră mai eficiente
Majoritatea imigranților ilegali stabiliți sunt persoane din țări care nu fac parte din Uniunea Europeană și care au pătruns pe teritoriul acesteia în mod legal, cu vize pentru șederi scurte, însă care au rămas în UE din motive economice la expirarea vizei pe care o aveau (persoane care depășesc termenul legal de ședere). Cel mai bun loc pentru a opri imigrația ilegală este așadar la granițele externe ale Uniunii Europene. Acestea au căpătat o dublă importanță odată cu abolirea frontierelor interne – și a controalelor la frontieră – în interiorul Uniunii Europene. Odată ajunși în Uniunea Europeană, imigranții ilegali pot circula fără a fi verificați, către alte țări din Uniune.
CONCLUZII
Analiza fenomenului migraționist a condus, pentru început, la desprinderea unor aprecieri generale ce pun în evidență următoarele aspecte :
Migrația reprezintă o componentă tot mai importantă a societătii contemporane, factor al stimulării globalizării piețelor, instrument de reglare a dezechilibrelor de pe piețele muncii regionale/locale.
Migrația pentru muncă (asociată sau nu cu mobilitatea teritorială) constituie în prezent cea mai dinamică formă de circulație a populației (potențial active).
Pentru ca migrația externă din România să reprezinte un factor de stimulare a dezvoltării economiei naționale este necesar ca politicile în domeniu să găsească zona de echilibru între folosirea forței de muncă pe piața națională și migrarea pentru muncă, luându-se în considerare costurile, beneficiile și riscurile, interesele naționale și cele ale UE. Oricum, cele două grupuri de interese nu trebuie să fie convergente, benefice pentru toți.
Aprecierea perspectivelor de evoluție a fluxurilor de populație din România spre spațiul UE se diferențiază în funcție de perioada la care facem referință, respectiv perioada de preaderare, cea postaderare dar de control (maxim 7 ani) și cea de libera circulație a forței de muncă, după 2014.
Politicile vor fi diferite, atât din partea României ca țară de origine/tranzit cât și din partea țărilor de destinație.
Gestionarea migrației la nivel național fără un sistem informațional și informatic adecvat nu mai este posibilă. Pentru a avea o imagine mai apropiată de realitate sunt necesare schimbări atât la nivelul sistemului de colectare a datelor primare (în întreaga rețea a operatorilor –MAI, MMSSF, OMFM etc.), cât și în sistemul centralizării datelor, al asigurării comparațiilor internaționale.
Statistica migrației trebuie completată cu anchete specifice pe eșantioane reprezentative la nivel național care să permită aprecieri calitative de substanță, privind atributele migrației.
În continuare, pe domeniile majore de interes ale studiului, se disting o serie de trăsături definitorii și anume :
Examinarea mecanismelor de migrare a reliefat faptul că după anul 1990 au avut loc schimbări în mecanismele cel mai des întâlnite în România, schimbări concentrate pe următoarele direcții:
– S-a modificat ponderea diferitelor tipuri de migrație. Astfel, a avut loc trecerea de la o emigrație preponderent permanentă la o emigrație cu caracter temporar.
– Au apărut noi forme de migrație. România a devenit țară de tranzit pentru migranții ce vin terțe țări și doresc să ajungă într-o din spațiul UE. În acest context o problemă de actualitate este migrația ilegală a celor din terțe țări ce tranzitează România, dar și migrația ilegală a românilor.
– S-au modificat principalele motivații pentru migrație. Dacă principalele motivații ale migrației înainte de 1990 erau cele de ordin etnic și politic, în prezent principala motivație este cea de ordin economic, manifestată prin migrația temporară pentru muncă. În viitor se așteaptă ca migrația temporară pentru muncă să rămână preponderentă, apreciindu-se că, odată cu integrarea în UE și progresele în dezvoltarea economică, România va deveni ea însăși de destinație pentru migranții din terțe țări.
Legislația cu influență asupra fenomenului migraționist se regăsește în 3 mari categorii de legi: legi privind migrația, legi privind piața forței de muncă și legi privind recunoașterea reciprocă a diplomelor și calificărilor.
În ceea ce privește relația cu UE, aceste categorii de legi se corelează cu conținutul capitolelor de negociere nr. 2 și nr. 24. În capitolul 2, „Libera circulație a persoanelor”, principalele aspecte reglementate sunt recunoașterea reciprocă a calificărilor profesionale în vederea liberei circulații a forței de muncă și cetățenia europeană în vederea exercitării dreptului de vot și a dreptului de a candida în alegerile pentru Parlamentul European.
În capitolul 24, „Cooperarea în domeniul justiției și afacerilor interne”, aspectele reglementate au în vedere, în special, azilul, granițele externe, migrația, crima organizată, frauda și corupția, cooperarea poliției ca și alte situații, mai puțin legate de libera circulație a persoanelor și de fenomenul migrației.
România, ca țară ce se pregătește pentru aderarea la UE, face eforturi deosebite pentru adoptarea acquis-ului comunitar. Astfel, în ultimii ani (după 2000) s-au înregistrat progrese mari în modificarea legislației existente și adoptarea unei noi legislații, compatibile cu legislația UE.
Principalele progrese au fost înregistrate în următoarele privințe:
Regimul străinilor în România, conform căruia cetățenii din UE nu necesită viză de intrare în România și nu trebuie să justifice scopul și condițiile șederii lor în țară, spre deosebire de străinii ce provin din terțe țări care au nevoie de viză de intrare și permis de ședere;
Regimul refugiaților și protecției lor sociale este domeniul care a înregistrat cele mai mari progrese din punct de vedere legislativ, deoarece a plecat de la zero. În prezent statul roman poate acorda 3 forme de protecție (statut de refugiat, protecție umanitară condiționată și protecție umanitar), iar recent (2004) a fost reglementat și procesul de integrare socială a străinilor;
Prevenirea și combaterea traficului de persoane este reglementată tocmai pentru a preveni și combate acest fenomen și a asigura protecție și asistență victimelor lui în condițiile în care fenomenul a luat amploare în România după 1990.
În același timp este reglementată și cooperarea cu organismele responsabile din celelalte țări europene inclusiv cele membre UE în vederea combaterii traficului de persoane la nivel internațional.
Aspectele care au înregistrat un progres mai redus se referă la recunoașterea reciprocă a calificărilor profesionale și la faptul că există încă o discriminare între cetățenii străini și cei români în privința accesului la piața forței de muncă din România, prin aceea că cetățenilor români li se acordă prioritate la angajare față de cei străini, inclusiv fața de cei din Uniunea Europeană.
BIBLIOGRAFIE
Bal Ana – Economie mondială, Editura Economică, București, 2006.
Dumitriu Dan – Forța de muncă în lume, București, Editura Conphys, 1998.
Papuc Marilena – Fenomenul migrației internaționale. Motivații și consecințe, în: “Integrarea României în Uniunea Europeană. Oportunități și Provocări, Sesiune Internațională de Comunicări Științifice, București, 2006.
Ungureanu Emilia (coordonator) – Economie politică, Editura Didactică și Pedagogică, București, 2004.
Liberalizarea pieței muncii în România. Oportunități și riscuri, Departamentul pentru muncă în străinătate, București, 2006.
Regulamentul Comisiei Europene nr. 1612 privind libera circulație a lucrătorilor în cadrul Comunității, Bruxelles, 1968.
World Employment Report 2001-2002, International Labour Organization, , 2003.
www.unctad.org
9. Angenendt, S., Orren, H.E. (2002), Asian Migration to and European Migration and Refugee Policies, German Council on Foreign Relations
10. Barbier, J. C. (2001), „L’emploi comme solution universelle aux problèmes sociaux”, Problèmes économiques, no. 2718, 20 juin
11. Blanchet, D. (2001), „L’impact des changements démographiques sur la croissance et le marché du travail: faits, théories et incertitudes”, Revue d’économie politique, vol. 11, no.4/2001, Sirey Editions
12. Blien, U., Litzel, N., Möller, J. (2000), „The Development of European Labour Markets”, in IAB Topics, no. 42
13. Boeri, T., Brucker, H. et al. (2001), „The Impact of Eastern European Enlargement on Employment and labour Market in the EU member States”, European Integration Consortium, &
14. Brucker H. et al. (2001), „Managing Migration in the European Welfare State, Report at the conference ”Immigration Policy and Welfare State” , June 23
15.Capul,J.Y.,Garnier, O.(1993), Dictionnaire d’économie et des sciences sociales, Hatier,
16.Chagny, O. et.al. (2001), „Labour Supply and Labour Force Participation in Europe: A Discussion on Some Recent Developments and Projections”, in Working Papers 1049, , May
17.Chiswick, B., Miller, P. (2002), „Immigration earnings: language skills, linguistic concentrations and bussiness cycle”, in Journal of Population Economics, vol. 15, no.1
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Fenomenul Migrationist (ID: 115484)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.