Fenomenul Migratiei Si Criza Mondiala

LUCRARE DE LICENȚĂ

FENOMENUL MIGRAȚIEI ȘI CRIZA FAMILIALĂ

Cuprins

Partea I – Cadru Teoretic

Capitolul I. Migrațiile – aspecte generale

1.1Definiția termenului de migrație

Prezentare generală a migrației

Consecințe ale fenomenului migrației

Capitolul II. Profilul familiei

2.1. Factori determinanți a migrației

2.2. Drepturile și îndatoririle părintești

2.3. Responsabilități parentale

2.4. Efectele fenomenului în plan familial

2.5. Teoria atașamentului

Capitolul III. Criza familială

3.1. Criza. Delimitări conceptuale

3.2. Familia și rolul ei în societate

3.2.1. Familia în trecut și astăzi

3.2.2. Funcțiile și modelele parentale pentru o bună dezvoltare a copilului

3.3. Consecințele migrației asupra familiei

3.3.1. Urmările negative ale migrației asupra familiei

3.3.2. Urmările pozitive ale migrației asupra familiei

3.4. Consecințele migrației reflectate asupra copiilor

3.4.1. Abandonul familial

3.4.2. Copiii crescuți prin „corespondență”

3.4.3. Ce provoacă timpul cât stau separați copiii de părinții lor?

Partea a ÎI – a

Capitolul I – Cadrul teorico-metodologic

1.1. Metodologia

1.2. Metode și tehnici de cercetare

Capitolul II – Prelucrarea și analiza datelor

2.1. Analiza datelor

2.2. Concluziile cercetării

Concluzii

Bibliografie

Capitolul I Migrațiile – aspecte generale

O caracteristică importantă a populației este deplasarea dintr-un loc în altul. Dreptul de a se deplasa a fost recunoscut la nivel mondial de peste o jumătate de secol, prin adoptarea Declarației Universale a Omului.

Declarația stipulează în art. 13: „Oricine are dreptul să se deplaseze liber și să-și stabilească reședința pe teritoriul oricărui stat” și „Oricine are dreptul să părăsească o țară, inclusiv cea de origine și să se întoarcă în țara sa”.

În Dicționarul Explicativ al Limbii Române, cuvântul migrație/migrațiune vine din francezul „migration”, latinescul „migration. – Onis” și este definit ca deplasare în masă a unor triburi sau a unor populații de pe un teritoriu pe altul, determinat de factori economici, sociali, politici sau naturali. (Dicționarul Explicativ al Limbii Române, 2002).

Definirea termenilor

Miftode V. definește migrația ca un fenomen de reechilibrare a balanței demografice între zone sau localități, un mecanism de competiție și reglare, o supapă de siguranță fără de care o colectivitate se poate destructura datorită schimbării fundamentale a condițiilor ei de existență.

În funcție de modificarea echilibrului dintre populație și resurse, acest autor identifică o zonă de emigrație atunci când apare un surplus de populație și o zonă de imigrație prin apariția unui surplus de resurse.

Migrația este un proces complex determinat de o serie de factori de natură economică, socială, sau politic ace se se regăsesc atât în țara de origine, cât și în țara de destinație.Pe termen scurt migrația poate fi folosită pentru ameliorarea lipsei de forța de muncă, iar pe termen lung pentru scăderea ritmului de îmbătrânire a populației cu care se confrunta anumite țări.

În abordarea temei privind asistenta imigranților și refugiaților, vom lua în calcul mai multe aspecte sau perspective.

Perspectiva individuală – fiecare individ trebuie luat în considerare într-un context personal, și nu cel al grupului din care face parte. Chiar dacă uneori grupul are un rol determinant în modul de acționa, de a se adapta unui nou context social etc., acesta trebuie văzut însă doar de unul dintre factorii care pot explica situația unui individ

Sprijin formal-sprijin informal: atât refugiații, cât și imigranții în pofida statutului juridic pe care îl au în țara de rezidența, au acces la drepturi socioeconomice; uneori, la accesul la unele drepturi este îngrădit de anumite obstacole a căror eliminare necesita efort sit timp, de aceea sprijinul informal devine necesar nu atât prin consecința acestuia, cât mai ales prin momentul în care este oferit (de exemplu, accesul la o locuință le este garantat prin lege atât refugiaților, cât și imigranților, însă barierele de limbă, oferta redusă de locuințe de închiriat, lipsă sau insuficienta mijloacelor materiale necesare acoperirii costurilor chiriei pot conduce la instalarea unei stări de risc încă din momentul sosirii, iar solicitarea și primirea sprijinului formal durează mai mult decât cel informal). Cu toate acestea, “intervenția în cadrul populației migrante este de dorit să se integreze ambele forme de sprijin la diferite niveluri “(Plaza al., 2005, p.4)

Experiența de migrație se referă la faptul ca factorii care au determinat procesul de migrație vor produce rezultate observabile diferite din punct de vedere economic, social și cultural (refugiat & imigrant economic). Integrarea în societatea – gazda devine mai dificilă pentru un refugiat spre deosebire de un migrant economic, mai ales în condițiile în care acesta a suferit traume sau a fost forțat să își părăsească o parte a familiei din țară de origine.

Tipologiile clasice ale migrației iau forma dihotomiilor (temporară vs definitive, legală vs ilegală, voluntară vs forțată etc), care sunt dificil de identificat în contextul procesului migrației actuale și de aceea este necesară o reinterpretare a acestora în funcție de alte aspecte (Anghel, Horvath, 2009, p.18):

natura granițelor care au fost traversate (migrație internă vs externă)

durata perioadei petrecute în afara țării de origine (migrația temporară vs permanentă)

gradul de libertate în decizia de a migra (voluntară vs forțată)

statutul juridic al migranților (legal vs ilegal)

gradul de organizare a migrației (spontană vs contractuala)

Deplasarea în masă de pe un teritoriu pe altul, a unor popoare, determinate de factori economici, sociali, politici se referă la migrație sau migrațiune. Iar emigrantul care se deplasează dintr-o regiune în alta este acea persoană care caută condiții prielnice de a-și desfășura activitățile vieții.

Libera circulație, mijloacele moderne de transport tot mai rapide, noua economie fac ca noțiunea de spațiu să nu mai aibă o relevanță atât de mare în prezent, de aceea emigrația nu mai este importantă prin libertatea de a munci și de a trăi într-un loc sau altul, ci este doar o opțiune de schimbare temporară, permanentă a reședinței.

Plecarea unei persoane la muncă în străinătate, poate să presupună deplasarea persoanei la locul de muncă; aceasta poate fi apreciată ca o formă a migrației pentru muncă.

Organizația Internațională a Muncii (OIM)

Organizația Internațională a muncii (OIM) enumera următoarele tipuri de migranți:

● voluntară – decizia de a migra îi aparține exclusive persoanei.

● forța –, circulației migratorie în care exista un element de constrângere, ce amenința vata omului, și care a survenit ca urmare a unor fenomene naturale sau determinate de om, de exemplu, mișcările refugiaților ca urmare a războaielor, calamităților naturale, dezastrelor nucleare e.t.c.’’

● reglementata – are la baza respectarea legislației în vigoare din cadrul unui stat (condițiile de intrare, ședere, ieșire)

● nereglementata, ilegală.

Migrații care au fost forțați să părăsească țara de origine din cauza unor factori persecutori sau a unor calamități naturale sunt în căutare de protecție internațională.

Constrângerile care determină persoanele să aleagă această formă de migrații nu sunt ușor de identificat, uneori fiind rezultatul unor factori cumulative și complecși. Există situații în care persoanele au fost forțate să caute protecția altui stat încă din etapa inițială a procesului de migrație, dar și cazuri care au cerut protecție după o perioadă în care au avut statutul de migrant voluntar economic, expunând motivele prin care întoarcerea în țara de origine ar putea conduce la instalarea unei situații de persecuție determinate de factori sociopolitici, Natura ambivalenta a contextelor în care se iau deciziile de a se angaja în migrație (dualitatea respingerii și a atracției) și politizarea evidentă a clasificărilor migrațiilor în migranți economiei și azilanți arata clar deficienților dihotomiei migrație forțată (politica) voluntară (economică) (Anghel, Horvath, 2009, p, 23)

Se poate vorbi de migrație voluntară sau forțată și în termini de migrație proactive sau reactiva (Richmond, apud Anghel, Horvath, 2009). Migrația proactive urmărește maximizarea beneficiilor personale prin reinvestirea capitolului uman, în timp ce migrația reactiva apare ca reacție la capitolul uman, în timp ce migrația reactiva apare ca reacție la preîntâmpinarea sau reducerea efectelor negative cauzate de contexte sociale economice, politice defavorabile sau calamități naturale.

Luând în calcul atât tipologia propusă de OIM, cât și motivele care i-au determinat să părăsească țara de origine, vom obține următoarele două categorii de migranți:

migranți care și-au părăsit țara de origine ca urmare a unei decizii voluntare (de exemplu, migranți economici)

migranți care au fost forțați, constrânși să părăsească statul a cărei cetățenie o au din cauza rasei, religiei, aparentei la un anumit grup social, opiniei politice și sunt în căutare de protecție internațională (de exemplu, refugiații, persoanele cu protecție subsidiară, persoanele cu protecție temporală)

migrație cu ședere legată pe teritoriul țării de destinați (situația de ilegalitate este determinate fie de trecerea în mod fraudulos a granitei, fi de expirarea perioadei de ședere legală și lipsa unui scop în baza căruia să I se poată prelungi șederea).

Migranții sunt clasificați, conform Organizației Națiunilor Unite (ONU), în patru categorii:

imigranți/emigranți pentru o perioadă lungă (cel puțin 12 luni).

imigranți/emigranți pentru o perioadă scurtă (mai puțin de 12 luni), exceptând situațiile în care sunt prezente scopuri recreative, vizite, întâlniri de afaceri).

rezidenți care părăsesc țară pentru a lucra în străinătate o perioadă scurtă de timp (migrație externă circulatorie – n. a).

nomazi.

Imigrația este un fenomen complex și dinamic, care este influențat de o multitudine d factori atât în țările de origine cât și din țările de destinație. De aceea este necesar că politica națională în domeniu să fie permanent actualizata potrivit noilor evoluții în plan regional și internațional

Prezentare generală a migrației

În România, înainte de 1989 existau două mecanisme de migrare: migrarea permanenta care avea drept principalele motivații pe cele politice și pe cele etnice și migrarea temporară pentru a studia sau lucra în străinătate, care se baza numai pe acorduri inter-guvernamentale ale României cu alte țări. După 1989, principalele motivații ale migrării s-au transformat din cele etnice politice în motive de ordin economic. O consecință este faptul că migrația temporară a crescut în cifre absolute cât și ca pondere în totalul migranților. În prezent există câteva mecanisme de migrare prin care are loc migrația la nivel internațional. Vom pune accentul pe acele mecanisme care se regăsesc la nivel European, și anume cele prin care persoanele din România migrează către țările Europene:

Migrația permanenta legală

Migrația temporală legală:

studenții

lucrătorii (migrația de înlocuire)

refugiații și azilanții

migrația ilegală de tranzit

Migrația ilegală a celor din Europa Centrală și de est (din România)

migrația circulatorie cu ajutorul rețelelor migratorii (legală sau ilegală)

Migrația permanenta legală reprezintă fluxurile migratorii ce pleacă din România către terțe târî pentru a se stabili acolo prin următoarele modalități:

pe baza obținerii unor vize de emigrare unor persoane ce dețin calificări ce sunt deficitare în țara primitoare sau alte tipuri de programe. UE nu derulează astfel de programe de emigrare permanentă. Cetățenii romani care emigrează permanent se îndreaptă către țările ce au astfel de politici și programe de emigrare cum ar fi Canada, Australia, Noua Zeelandă, SUA:

Prin căsătoria cu un cetățean dintr-o țară membra UE și schimbarea locului de rezidență în ț migrația temporară a crescut în cifre absolute cât și ca pondere în totalul migranților. În prezent există câteva mecanisme de migrare prin care are loc migrația la nivel internațional. Vom pune accentul pe acele mecanisme care se regăsesc la nivel European, și anume cele prin care persoanele din România migrează către țările Europene:

Migrația permanenta legală

Migrația temporală legală:

studenții

lucrătorii (migrația de înlocuire)

refugiații și azilanții

migrația ilegală de tranzit

Migrația ilegală a celor din Europa Centrală și de est (din România)

migrația circulatorie cu ajutorul rețelelor migratorii (legală sau ilegală)

Migrația permanenta legală reprezintă fluxurile migratorii ce pleacă din România către terțe târî pentru a se stabili acolo prin următoarele modalități:

pe baza obținerii unor vize de emigrare unor persoane ce dețin calificări ce sunt deficitare în țara primitoare sau alte tipuri de programe. UE nu derulează astfel de programe de emigrare permanentă. Cetățenii romani care emigrează permanent se îndreaptă către țările ce au astfel de politici și programe de emigrare cum ar fi Canada, Australia, Noua Zeelandă, SUA:

Prin căsătoria cu un cetățean dintr-o țară membra UE și schimbarea locului de rezidență în țara partenerului de viață.

Posibil ca refugiat sau azilant din motive politice sau de război; în ultimii ani nu au fost cazul României, dar a fost cazul statelor din fosta Iugoslavie.

Migrația temporară legală se referă la cei care se deplasează pe teritoriul unitar din UE pe o perioadă delimitată de timp (de la câteva luni, la câțiva ani). O migrație non-permanenta care implica revenirea spre țara de origine sau continuarea migrației spre un alt stat.

Astfel de deplasări le include pe cele a studenților, participanților la traininguri, lucrătorilor sezonieri și ale acestor persoane care nu dețin cetățenia statului pe teritoriul căruia se deplasează sau cărora nu li se acorda permis de rezistenta permanentă de către statul pe teritoriul căruia se deplasează.

Migrația circulatorie externă în România

Migrația externă este un fenomen în ascensiune în România în special după 1998. Deplasările temporare pentru munca în străinătate au devenit la romani, dacă nu “strategie de viața” atunci în mod sigur “strategie de supraviețuire”. (Daniela Petronela Feraru, 2007, p 78)

Este un termen recent răspândit în dezbaterile referitoare la politici și este la granița dintre dezbaterea asupra migrației și dezvoltării.

Procesul ‘’migratiei circulatorii’’ implica circularitate, cu alte cuvinte, o formă relativ deschisă de mobilitate (internațional). O definiție propusă, orientată spre dezvoltare, este aceea a mișcării fiind a oamenilor între țări, incluzând deplasări temporare sau cu o durată mai mare care, atunci când apare voluntar și este legată de nevoile de pe piețele muncii țărilor de origine și de destinație, aduce beneficii tuturor celor implicate (documentele de fond ale forumului global pentru dezvoltarea media GFND, 2007).Cu toate acestea, definiția este de asemenea orientata înspre politici și sugerează o distincție clasa fata de migrație temporară.

Migrația de tranzit. Deși din lipsă de o definiție solidă, poate fi definită larg ca fiind deplasarea persoanelor care intră într-o tară sau o regiune în care nu au intenția să rămână sau să se stabilească permanent. Este de fapt un concept-umbrela care combina tranzitul și migrația și implică o deplasare temporară. Pentru că migrația intenționat temporară poate deveni permanentă (și invers), termenul este relevant în special când este utilizat pentru a clasifica o deplasare ulterior realizării ei.

Efectele benefice ale migrației internaționale

O abordare pozitivă a migrației internaționale poate avea un efect pozitiv asupra dezvoltării. Aceasta este concluzia unui raport al Organizații Internaționale a Migrației în care se spune că atenția se concentrează de obicei asupra impactului negativ al migrației. Dar – se spune în raport – dacă migrația este controlată cum se cuvine poate ajuta la atingerea obiectivelor de dezvoltare ale mileniului, stabilite de ONU și menite să reducă sărăcia și să îmbunătățească nivelul de trăi în țările în curs de dezvoltare până în 2015.

Efecte benefice: banii trimiși acasă de migranți pot ajuta la stimularea dezvoltării țării de origine. De asemenea, cunoștințele migranților pot avea un efect pozitiv. India, de exemplu, i-a încurajat pe indienii care locuiesc în Statele Unite să investească în țara de baștină și să-și folosească experiența dobândită și cunoștințele înapoi în țara fapt care a ajutat la dezvoltarea serviciilor și industriei de programe de calculator în India. Erica Usher este unul dintre autorii raportului. Ea spune că "raportul nu vine cu răspunsuri clare, de genul: acesta este impactul dar spune: uite, trebuie să vă gândiți și la aspectele astea."… (http://www.migratie.md/news/901)

Decizia de a emigra

Decizia de a munci într-o altă țară, din punct de vedere economic este cea a uni actor individual care, din diferite motive (cum ar fi nivelul ridicat al șomajului, veniturile mici, persecuția politică sau/și imaginea romantică a țării gazda, nivelul ridicat al salariilor, prezenta rudelor, hotărăște să migreze. (Camelia Toanchina, 2006, p 15)

1.3. Consecințele fenomenului migrației

Putem să spunem liniștiți că sfârșitul anului 1989 a însemnat un moment de răscruce, de reorientare a întregii vieți economice, politice, sociale, culturale, morale a României.

Pe perioada care a urmat, cunoscută ca tranziție către economia de piață, dacă ne referim la aspecte economice, sau către noi standarde și valori, dacă avem în vedere sfere ale vieții sociale, este marcată de numeroase provocări. Migrația internă și externă este una dintre acestea. (Nicoleta Tufan, p. 124)

Migrația românilor, ținută sub un control strict în timpul regimului comunist, a cunoscut o expansiune deosebită în anii ´90, atât ca volum al fluxurilor migratorii, cât și prin diversificarea acestora din punct de vedere al destinațiilor, motivelor și structurii de statut socio-economic a populației de migranți. Fenomenul migrației a urmat o tendință ascendentă și a implicat toate păturile societății, devenind totodată unul dintre fluxurile migratorii importante la nivel european. În ultimii ani, migrația externă s-a impus pregnant drept unul dintre fenomenele definitorii pentru societatea românească.

Acestea fiind multe și variate se fac simțite în domeniile sociale și economice. De aici se identifică consecințe asupra pieții muncii în sensul că țările importatoare de forță de muncă câștigă, și pierd țările exportatoare, asupra finanțelor publice întrucât migranții se sustrag de la plata impozitelor în țările de origine, dar sunt expuși unor taxe în țările de destinație. (Bulai p. 42).

Consecințele la nivel economic putem spune că sunt pozitive și negative. Sunt pozitive în sensul că ei finanțează o parte din deficitul balanței comerciale reducând totodată și deficitul contului curent ajutând la creșterea economică. Pe de altă parte în plan negativ partea din masa monetară nu este susținută de producție ceea ce duce la creșterea inflației.

Trimiterea regulată de bani din exterior îi determină pe membrii familiei din țară să dezvolte o cultură a dependenței. (Bulai p. 43).

Se adaugă și creșterea prețurilor pe piața imobiliară, se conturează o categorie a celor pentru care procurarea celor necesare unui nivel de trăi bun este o mare dificultate, și o categorie a celor care își extind proprietățile și veniturile, fiind deținătorii unor importante construcții individuale, care exprimă un confort crescut și poate civilizat. (Nicoleta Tufan, p. 125).

O altă consecință importantă este aceea a plecării din țară a absolvenților ce constituie pentru statul român importante pierderi. Fiecare absolvent plecat care nu se mai întoarce să mai muncească în țară înseamnă pentru statul român pierderi de zeci și chiar sute de milioane de lei, reprezentând costurile școlarizării. ( Bulai p. 46).

Și nu numai atât, dacă U. E. va continua să atragă capital uman din România va evolua rapid, în timp ce România va rămâne în urmă.

O reducere a ocupării în sectoarele bazate pe știință datorită emigrării celor înalt calificați, exodul creierelor. (Bulai p. 44).

O altă problemă cu care se confruntă statul român este faptul că în cele mai multe cazuri muncitorii români plecați în străinătate în mod legal rămân acolo în mod ilegal. Mai mult de jumătate din aproximativ 1,4 milioane de români care lucrează în Spania și Italia nu au forme legale, aproximativ 800.000 de români care lucrează în aceste țări nu au forme legale potrivit datelor oferite de Ministerul Muncii și Afacerilor Externe.

Și nu în ultimul rând, una din cele mai importante consecințe dar și foarte grave, a emigrației este aceea ce se reflectă asupra familiei.

Prin plecare la lucru în străinătate, revenim în țară și imigrare din străinătate în România sunt condiționate procese economice și sociale majore ale țării. Migrația este un "fenomen social total’’prin care pot fi, citate"oportunități și probleme, istorie, prezent și viitor la nivelul societății romanești.

Emigrarea temporară în străinătate. Emigrarea definitive din România este relative redusă (aproximativ 11000 persoane pe an după 1998). Dominată este migrația temporară pentru muncă. Acesta a avut o creștere spectaculoasă după 2001 (din 2002 romanii circula fără restricție în spațial Schenen). Numărul de migrate romani în străinătate este tot mai dificil de estimate, datorită accentuării caracterului circulatoriu al fenomenului. Ponderea, euro-navetistilor’’, persoane care circulă frecvent intre România și alte țări din UE care stau pe durate scurte în afara țării este în creștere.

Migrația de revenire. Tendința de revenire este influențată mai degrabă de planurile de viitor sau de abilitățile individuale de adaptare la schimbările economice, decât de stratul neglementat sau nu pe piața muncii din țară destinației.

Persoanele care cunosc mai puțin limba țării gazde interacționează mai puțin cu populația locală, sunt mai nemulțumite efectele migrației asupra familiei proprii și asupra propriei sănătății și au o percepție pozitivă asupra viitorului economic al propriei tari tind să adopte într-o mai mare măsură decizii de revenire în țară (Sandu, 2009b, pp 63,67).

Consecințe și riscuri la nivel demografic și familial. Nemulțumirile cele mai mari sunt legate de situația celor rămași în țară: copii, părinți, său soț soție. Îngrijorarea familială este firească, în raport cu cei care au rămas acasă. În această zonă a în Rijoratilor se afla foarte probabil si familiile la nivelul cărora emigrarea din țară a produs consecințe negative. Nu dispunem de estimări cantitative pentru nici unul dintre fenomenele asociate cu emigrarea temporară: divorțialitate, stări de boala pentru copii, comportamente antisociale ale copiilor rămași singuri acasă, emigrarea minorilor neînsoțiți, lipsa de ajutor, bătrâni.E.t.c..

Efectele demografice ale emigrării temporare în străinătate sunt legate în special de divorțialitate, nupțialitate și natalitate. O analiză la nivelul tuturor comunilor din țară (Sandu, 2009c) a evidențiat faptul că comunele cu rata mare de emigrare, la interval relative scurt, de cel puțin trei ani apar tendințe de:

reducere a modalității

creștere a divorțialitate și nuptionalitati

sporire a numărului de locuințe sau construite

Capitolul II Profilul familiei

2.1. Factori determinanți

Factorii care au favorizat luarea deciziei de către părinți de a pleca în străinătate sunt atât de natură economică, cât și de natura socială. Situația financiară precară, lipsa unui loc de muncă în țara de origine, nevoia de a fi renumerand mai bine, de a construi o locuință, de a aduce îmbunătățiri acestea și de a asigura cheltuielile pentru studii constituie principalele motive care au stat la baza deciziei de a migra extern, din perspective copiilor. Factorii de măsură familiala au favorizat și ei, într-o anumită măsură, lucrarea acestei decizii Se reflectează neînțelegerile intre soții, intre părinți și copii, precum și reîntregirea familiei în țara de emigrare.

Copii percep plecarea părinților că favorizata, în primul rând, de situația financiară precară a familiei și lipsa unui loc de muncă. Nevoia părinților de a avea o remunerație mai bună într-o altă țară decât cea de origine a fost hotărâtoare pentru o bună parte din părinții care au decis să plece. Modul în care forța de munca este retributiva în România este un indicator care ar trebui să atenționeze autoritățile statului pentru a lua măsuri în această privință.

‘’ Principalul motiv a fost lipsa unui loc de muncă și implicit situația financiară precara ‘’ (cadru didactic)

"Conditiile materiale și financiare precare, nevoile, dorința de a avea un câștig financiar mai mare și instabilitatea familiară (certuri cauzate de lipsa banilor) sunt doar o parte din actorii care au stat la baza deciziei de a pleca a părinților (asistent social).

"Lipsa unui loc de munca bine plătit care să permită unei familii să trăiască decent și mirajul străinătății constituie motive de plecare "(cadru didactic)

Un mediu de viața favorabil, evadarea din mediul familial bazat pe violenta (în cazul femeilor) influențează migrarea externă a părinților (cadru didactic).

Motivele pot fi explicabile dacă se iau în continuare aspectele pozitive de emigrări familiei. Prezenta banului și creșterea nivelului de trai sunt constatate de cea mai mare parte a populației.

Relația – copil – persoana de îngrijire

Atunci când un părinte decide să plece în străinătate pentru a căuta și a găsi un loc de muncă, de regulă copii rămân în grijă celuilalt părinte, iar în situația în care ambii părinți optează să plece, aceștia încredințează copii unor membrii din familia lărgită (bunici, unchii, mătuși) sau rămân singurii, responsabilitățile fiind preluate de frații mai mari care sunt de cele mai multe ori primii născuți în familie.

În cazul în care părintele plecat este mama, copii rămân în general în grija tatălui (81%) iar atunci când tatăl decide să plece, mama preia distribuțiile paterne.

Lipsa ambilor părinți din mediul familiar motivează încredințarea copiilor bunicilor (76.2) altor rude – unchi mătuși, verișori ai părinților (14.3), vecinilor (4,8).

Sunt semnificative cazurile în care copii sunt lăsați singuri, iar o bună parte din responsabilități parentale sunt preluate de frații mai mari (14,8%).

Relația cu persoana de îngrijire este percepută diferit fiind în strânsă legătură cu sexul copilului din lotul investigat.

De aceea, cei care mențin o relație foarte bună, o proporție d 62.9% este reprezentată de sexul feminin și una de 37.1% de sexul masculin, iar din copii care prezintă o relaționare bună o proporție de 60% sunt băieții și 40% fete. Legătura este percepută ca suficient de bună atât de băieți cât și de fete (mai puțin bună de către băieți și deloc bună de către fete) și doar atunci când persoana de îngrijire este reprezentată de o rudă din familia lărgită. Pentru o relaționare mai puțin bună au optat doar băieții, acestea fiind încredințați spre grijă și ocrotirea vecinilor, iar în ceea ce privește o relație deloc bună – doar fetele care rămân cu tatăl.

Copii nu au mai fost supravegheați la efectuarea temelor, au tendința de a face ce vor, devin egoiști, răutăcioși cred că totul li se cuvine, sunt alintați, sunt lipsiți de respect cu cei care au grijă de ei (bunicii, mătuși, vecini) pentru că sunt plătiți pentru asta (cadru didactic).

Aceste tipuri de relații deficitare se întemeiază de regulă pe baza absentei persoanelor de referință a părinților din motivul familial, mai ales la vârsta la care copii au nevoie de prezența, afectivitate, sprijin și ajutor.

Din copii care au fost încredințați bunicilor, cea mai mare parte o percep bună (72,7%) iar un semnificativ prezent o percep bună (27,3%). Toții copii care au rămas în grija fraților mai mari mențin o relație foarte bună, ceea ce se poate asocia cu o creștere a solidarității fraterne favorizată de lipsa părinților.

2.2. Responsabilități parentale

Conform prevederilor art .30 din legea nr 272/2004, copilul are dreptul să crească alături de părinții săi. Părinții au obligația să asigure copilului, de o manieră corespunzătoare capacităților în continuă dezvoltare ale copilului, orientarea și sfaturile necesare exercitații corespunzătoare a drepturilor prevazute in prezenta lege.

Părinții copilului au dreptul să primească informațiile și asistenta de specialitate necesare în vederea îngrijirii, creșterii și educării acestuia. Ambii părinți sunt responsabili pentru creșterea copiilor lor.

Exercitarea drepturilor și împlinirea obligațiilor părintești trebuie să aibă în vedere interesul superior al copilului și să asigure bunăstarea materială și spirituală a copilului, în special prin îngrijirea acestuia, prin menținerea relațiilor personale cu el, prin asigurarea creșterii, educării și întreținerii sale, precum și prin reprezentarea să legală și administrarea patrimoniului sau.

În cazul existenței unor neînțelegeri între părinți cu privire la neexercitarea drepturilor și îndeplinirea obligațiilor părintești, instanță judecătorească, după ascultarea ambilor părinți, hotărăște potrivit interesului superior al copilului.

Copilul are dreptul să fir crescut în condiții care să permită dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morala si socială. În acest scop părinții sunt obligați:

să supraveghez copilul

să coopereze cu copilul și sa îi respecte viața intimă private și demnitatea

să informeze copilul despre toate acele și faptele care i-ar afecta șiș a ia în considerare opinia acestuia.

Să întreprindă toate măsurile necesare pentru realizarea drepturilor copilului lor.

Să coopereze cu persoanele fizice și personale juridice, care exercită atribuții în domeniul îngrijirii educări și formării profesionale a copilului,

Copilul nu poate fi separat de părinții săi sau de unul dintre ei, împotriva voinței acestora, cu excepția cazurilor expres și limitative prevăzute de lege, sub rezerva revizuirii judiciare și numai dacă acest lucru este impus de interesul superior al copilului.

Orice separare a copilului de părinții săi, precum și orice limitare a exercițiului drepturilor părintești trebuie să fie precedente de acordarea sistematică a serviciilor și prestațiilor prevăzute de lege, cu accent deosebit pe informarea corespunzătoare a părinților, consilierea acestora, terapie sau mediere, acordate în baza unui plan de servicii.

Direcția generală de asistență socială și protecția copilului este obligate să sesizeze instanță judecătorească în situația în care considera că sunt instruite condițiile prevăzute de lege pentru decăderea totală sau parțială, a părinților ori a unuia dintre ei din exercițiul drepturilor părintești.

Instanță judecătorească este sigură autoritate competența sa se pronunțe, luând în considerare cu prioritate, interesul superior al copilului, cu privire la:

persoana care exercita drepturile și îndeplinește obligațiile părintești în situația în care copilul este lipsit, temporar sau permanent, de ocrotirea părinților săi.

Modalitățile în care se exercita drepturile și se îndeplinesc obligațiile părintești.

Decăderea totală sau parțială din exercițiul drepturilor părintești.

Redarea exercițiului drepturilor părintești

Orice copil care este, temporar sau definitive, lipsit de ocrotirea părinților săi sau, în vederea protejării intereselor sale, nu poate fi lăsat în îngrijirea acestora, are dreptul la protecție alternativă.

Protecția include instituirea tutelei, măsurile de protecție specială prevăzute de prezența lege, adopția,

În alegerea uneia dintre aceste soluții, autoritatea competenta va ține seama în mod corespunzător de necesitatea asigurării uni anumite continuități în educarea copilului, precum și de originea sa etnica, religioasă, culturală și lingvistică.

Fiecare familie în parte își dezvoltă propria structura de repartizare a responsabilităților, devenind astfel un agent de socializare. Caracteristicile oricărui sistem și în cadrul familiei regăsim situații conflictuale, însă tot în interiorul unui sistem se tinde echilibrarea componentelor.

Normele generale după care trebuie să se desfășoare procesul de creștere și de educare a copilului în familie impun responsabilități precise din partea părinților. Printre cele mai importante pot fi menționate următoarele:

– Asigurarea subzistenței și educației

– Educarea și dirijarea trebuințelor fiziologice în raport cu oportunitățile familiale și cu standarde sociale și culturale de viață.

– Dezvoltarea aptitudinilor, a limbajului și stimularea exersării capacităților practice cognitive, tehnice și sociale, care are rolul de a facilita securitatea personală și comportamentul autonom.

– Orientarea spre lumea imediată a universului familial, spre comunitatea mai largă, spre societate, în așa fel încât copilul să fie pregătit să se confrunte cu marea varietate de situații și poziții sociale care vor interveni în viața unui adult.

– Transmisia principalelor scopuri sociale și valori culturale care definesc modelul cultural-normativ al societății, formarea motivației personale în raport cu scopuri parentale și sociale.

– Dezvoltarea capacității de a întreține raporturi interpersonale și de a răspunde în mod adecvat sentimentele altora.

– Controlul libertății de comportament, limitarea, transpresiunilor’’ de la normal, corectarea erorilor.

Cele mai multe din responsabilitățile părinților sunt definite, în orice societate, de norm specifice, care reglementează condițiile și modul particular de îndeplinire, în fiecare dintre cele trei etape de dezvoltare (dependența absolută, dependența relative și independentă) prin care trece copilul formarii personalității sale.

Educație parentală versus sprijin parental

Scopul educației parentale este de a dezvolta relațiile dintre părinți și copii prin încurajarea comportamentelor de sprijin ale părinților și modificarea comportamentelor non-productive sau vătămătoare (Small, 1990) Programele de educație parentală își propun, în general, să dezvolte la părinți comportamente noi pozitive, pe de o parte șiș a elimine o serie de comportamente care afectează nefavorabil dezvoltarea copilului, pe de altă parte, Small (1990) operează cu diferențe în ceea ce privește educația paternală și sprijinul parental. Ca entitate de sine stătătoare sau în combinație cu alte programe, educația parentală ajuta părinții să-și dezvolte și să-și îmbunătățească abilitățile parentale, să înțeleagă dezvoltarea umană, să alterneze abordările în creșterea copiilor șiș a învețe tehnicile pentru a reduce stresul care subminează funcționarea parentală (Small, 1990) Educația parentală pune accent atât pe îmbunatățirea exercitații parentalitatii, cât sip e latura terapeutică de reducere a tensiunilor generate de îndeplinirea rolurilor de părinte. Scopul sprijinul parental de a îmbunătăți capacitatea părinților de a valorifica resursele dinafara familiei pentru propria bunăstare a lor și a copiilor lor. Considerăm ca aceste diferențe surprinse de autor sunt utile pentru calificarea modului în care educația parentală răspunde unor nevoi și produce anumite efecte. În România exista deseori confuzii în ceea ce privește educația paternală: deseori, orice intervenție asupra părinților (consiliere, sprijin moral, grupuri de suport, informare etc.) sunt considerate a fi activități de educație parentală.

Pe măsură ce părinții participă la programe de educație parentală devin mai capabili să ofere o îngrijire mai atentă a copiilor. Nu-I suficient doar să informezi oamenii și ei să înțeleagă mesajele transmise în diferite campanii de informare pentru schimba comportamentele. Cele mai citate exemple în literatură sunt cele legate de comportamentele în sănătate și cele subsumate conceptului de stil de viață: astfel, în ciuda nenumăratelor campanii de informare și educare, fumătorii nu-și modifica comportamentul, persoanele care-și agresează membrii familiei nu devin mai puțin agresivi sau mai puțin violenți, părinții care își neglijează copii nu devin mai atenți față de aceștia e.t.c. Producerea unor schimbări la nivelul comportamentelor presupune înțelegerea complexă a culturii, factorilor personali și sociali, asigurarea unor contexte de interacțiune și control social capabile să motiveze șiș a susțină schimbarea.

Părinții participanți la programe de educație paternală manifesta în mod direct intenția de reducere a asimetriei dintre specialist (educator paternal) și părinte: părinții consideră că principala calitate a educatorului parental trebuie ca aceasta să fie, la rândul său, părinte. Astfel, prin comparație și asemănare, prin multiplicarea numărului de persoane care împărtășesc aceleași valori se creează un context de legitimație și un cadru social care facilitează, pe de o parte internalizarea valorilor, normelor și prescripțiilor și experimentarea unor noi comportamente, pe de altă parte.

Programele de educație parentală care se desfășoară în cadrul unor întâlniri de grup sunt considerat a fi mai puțin invazive la nivelul mediului familial, deoarece prescripțiile instituționale sunt moderate de valorile împărtășite de membrii grupului, iar întâlnirile dintre specialiști (educatori parentali) nu sunt percepute ca fiind o formă de control venit din sfera instituțională: în acest caz, educatorii parentali sunt văzuți de către părinți mai degrabă ca facilitatori, persoane de sprijin și modele sociale.

Scopul programelor de educație parentală este acela de susținere a parentalitatii, văzut că un ansamblu de atitudini și practici educative, care actualizează competentele părinților (cu sensul de a le acorda la sistemul de valori promovat în societate). Educația parentală urmărește nu doar dezvoltarea competentelor practice, ci și a celor reflective.

O serie de schimbări pot fi sesizate în cadrul cursurilor de educație parentală care presupun mai multe întâlniri succesive cu aceeași părinți, atât la nivelul limbajului, cât și la nivelul comportamentelor resemnificate în interacțiune cu ceilalți, interacțiunile dintre părinții dezvoltate în cadrul mai multor întâlniri succesive participa la apariția unor modificări ale limbajului participanților (însușiră unor noi expresii, modelarea definii unor situații, experimentarea unor noi cadre de referință care sunt activate în anumite contexte).

Unele programe sunt bazate pe idea ca îmbunătățirea amabilităților parentale și conectarea părinților la nevoile copiilor ar trebui să ducă la o serie de îmbunătățiri măsurabile la nivelul dezvoltării copilului.

2.3. Efectele fenomenului în plan familial

Influenta climatului familial asupra copilului

Este definit ca fiind o, formațiune psihosocială foarte complexă, cuprinzând ansamblu de stări psihice, moduri de relaționare interpersonală, atitudine, nivel de satisfacții etc, ce caracterizează grupul familial o perioadă mă mare de timp " (.Mitrofan, p 72).

Climatul familial este sinonim cu atmosfera sau moralul grupului familial ca grup social mic.

Acest climat poate fi pozitiv (bun) sau negative (rău) și se interpune ca un filtru intre influențele educaționale exercitate de părinți și achizițiile psiho-compottamentale realizate la nivelul personalității copiilor (Angelica Ghiță, 2009, pp7-10).

Efectele migrației asupra familiei și implicit asupra copiilor

Rolul familiei în viața copilului este esențial, întrucât acesta este primul grup în care copii au cântat conținu și primul grup în care se manifesta cea dintâi formă a socializării. Familia este, precum copilul, cadrul în care se realizează primele tipuri de relație sociale, de experiență.

Semnificația (pozitivă sau negative) pe care o capăta trimiterea banilor în țara de origine de către migranți, este dependentă de contextul economic al acestuia.

Orientarea resurselor financiare furnizate de migrație către activități generatoare de venit pare să aibă după achiziționarea bunurilor menționate anterior, și se realizează, spre exemplu prin achiziționarea unor utilaje agricole în zonele rurale.

Efectele negative ale emigrării:

Se observă și asupra familiilor care de multe ori se destramă sporind numărul divorțurilor.

Se micșorează rata natalității.

Se încurajează viața libertină reducând numărul căsătoriilor și creșterea vârstei de întemeiere a familiilor.

Deși efectele migrației se afla într-un proces conținu de interacțiune, putem surprinde mai multe categorii: efecte ale aceluiași eveniment asupra familiei, asupra performanților școlare ale copiilor, asupra comunității, efecte resimțite la nivelul țării de origine. Pe lângă implicațiile economice, migrația generează și o altă categorie de efecte: la nivelul familiei. Migrația favorizează divorțul pe mai multe căi: prin generară unor disfuncții familiale și a unor conflicte în situația în care un soț absentează perioade lungi de acasă: prin șocurile culturale care apar în familiile în care soții provin din medii cu modele familiale diferite: prin dificultățile de adaptare a migrațiilor la noile condiții rezidențiale: prin scăderea controlului social local asupra comportamentelor familiale, Creșterea volumului migraților poate constitui un factor de creștere a divorțialității, mai ales când migrația est însoțită de scăderea controlului social asupra comportamentelor și produce dezechilibre sociale (I. Mihăilescu, 1999, p, 108).

O formă de familii ce vă cunoaște și ea o tendință accentuate de proliferare este familia cu dubla cariera. Mariajul cu dubla cariera nu înseamnă simpla implicare a doi salariați, ci faptul că amândoi sunt angajați în ocupații în care avansarea este posibilă. Cu alte cuvinte, soția nu doar suplimentează venitul familiei, ci este implicate într-o profesie solicitanta și plină de satisfacții. Avantajele dublei cariere includ răsplata psihologică personală a realizării de sine, dezvoltarea spiritului de independența la femei și gratificarea fiecăruia prin celălalt. Acestea din urmă poate presupune munca împreună, dar mai adesea, este o chestiune de a face sugestii sau doar de a discuta despre activitatea celuilalt (Cristian Ciuperca, 2000, p, 4).

Viitorul ca aduce o pluralitate de configurații familiale, consecință firească a faptului că valorile civilizației contemporane sunt contradictorii și nimeni nu poate afirma cu certitudine ca un sistem de valori este cu adevărat mai bun decât altul. Mai mult, oamenilor nu le mai pasa de sistemele de valori ale altora, atâta timp cât ele nu le încarcă pe ale lor. Care sunt implicațiile acestui fapt? Fiecare face ce vrea, fiecare trăiește cum crede de cuviință și opțiunea lui trebuie respectată. Transformarea individului în celula de bază a societății, este una dintre inovațiile cele mai frapante ale modernității occidentale pentru accentuarea individualismului tinde să se generalizeze.

Partea negativă sugerată de psihologi a acestor implicații ar fi aceea că libertatea de a face ceea ce vrei generalizează singurătate, iar independenta izolează și însingurează. De acea, dorința adâncă de automie tinde să se combine, paradoxal, cu convingerea că viața nu are sens dacă nu e împărtășita cu alții. Totuși, de multe ori ezitam sa ne exprimam sentimentul că avem nevoie unul de celălalt, de teamă că dacă am face-o, ne-am pierde astfel independenta. Din această perspective, oamenii vor renunța la imaginea dragostei ca angajament permanent fata de partener și nemaiexistând nevoia de posesiune, dată fiind egalitatea dintre sexe, vor asimila modelul dragostei neangajate, în care partenerii încearcă să găsească plăcerea împreună. Astfel, indivizii vor căuta să-și construiască o viață fericită, văzută ca o succesiune de situații plăcute și trăiri pozitive (bani, prieteni, sănătate, cariera profesională, împlinirea sexuală etc). Aceasta poate fi una dintre explicațiile hedonismului contemporan.

Deplasarea unuia dintre membrii familiei pentru o perioadă în străinătate poate să ducă la modificări de roluri și funcții în familie: unul dintre membrii familiei rămași în țara preia funcția de cap de familie., Efortul membrilor familiei de a îndeplini sarcinile celui plecat este adesea resimțit negative ‘’ (Monica Șerban, Vlad Grigoras- Dogenii din Teleorman în țară și în străinătate. Un studio asupra migrației circulatorii în Spania, p, 52).

Parțial, succesul școlar este influențat de resursele familiei copilului (financiare, educaționale, timp liber, atenție și ajutor acordat copilului pentru munca școlară, sprijin afectiv, supraveghere). Plecarea unui părinte sau a amândurora în străinătate pentru o perioadă mai lungă de timp poate determină apariția unor probleme în performanța școlară în măsura în care funcțiile îndeplinite de părinți nu sunt preluate de altcineva (părintele rămas singur, familia extinsă, persoană sau familia în grijă căruia a rămas copilul).

Pe de altă parte, resursele familiei și alți factori legați d implicarea părinților în cariera școlară nu sunt singuri factori care contribui la obținerea unor rezultate școlare bune. Alți factori determinați pot fi legați de caracteristici al copilului (abilitatea mentală, atitudinea fata de școală și învățătura, interesul și timpul petrecut pentru a învăța sau și face temele) dar și de caracteristici ale profesorilor și școlilor (calitatea profesorilor, interesul și ajutorul acordat fiecărui elev, dotarea școlilor), de influența prietenilor de aceiași vârsta (aspirații și modele de comportament) și a mentorilor sau personalităților admirat de către copil. Astfel, este posibil că efectele negative ale plecării unui părinte în străinătate să poată să fi diminuate prin acțiunea altor factori ca cei menționați mai sus – incluzând efectele pozitive ale plecării cum ar fi creșterea nivelului de trăi, posibilitatea mai ridicată pentru copil de a călători în afara țării și contactul cu o altă cultură.

În acest context se ridică întrebarea dacă într-adevăr plecarea părinților determina o scădere semnificativă în performanțele școlare ale copiilor și dacă aceasta situații influențează și alții factori care contribuie la obținerea unor bune rezultate la școală sau dacă, dimpotrivă, efectele negative ale plecării părinților sunt anulate prin intervenția altor factori. Analizele care urmează se vor axa pe studierea influinței factorilor care țin de caracteristicile familiei și ale copilului pentru a vedea dacă familia, fără un ajutor din afară, are posibilitatea de a gestiona situația.

Determinații principali ai succesului școlar examinați în acest material sunt: profilul socio-demografică al familiei (dacă familia este intactă, numărului frățiilor/surorilor, educația medie a părinților, prestigiul ocupațional mediu al părinților, și un indice de bunuri materiale ale familiei) relațiile de comunicare în interiorul familiei (dacă părinții se înțeleg bine și cât de des copilul sta de vorbă despre problemele și dorințele sale cu părinții) atitudinea copilului fata de școală (cât de mult îi place la școală, cât de important este să aibă note bune), gradul de supraveghere a copilului (cât de des sta afară după ora 9 seara fără ca părinții sau cei care au grijă de l să știe unde este) și comportament delicvent (are problem cu poliția, intra în conflict cu vecinii, s bate cu alți copii, profesorii atrag atenția școlară ale copilului (număr aproximativ de ore pe săptămână petrecute pentru învăț/teme).

Profilul socio demografic al familiei este legat de performanțele școlare în special prin statutul social și economic al părinților. Se considera că atât resursele materială ale familiei cât și capitalul uman al aceștia (competențe și aptitudini – fie naturale fie construite în cadrul carierei educaționale și ocupaționale a părinților) contribuie în succesul școlar al copiilor. Resursele materiale ale familiei pot fi investite direct în procesul școlar (investiții pentru materiale școlare, cărți și meditații) dar statusul material al familiei la servicii de sănătate și posibilitatea familiei de a oferi un mediu sigur și potrivit pentru dezvoltarea cognitiva a copilului. Nivelul educațional și ocupațional al părinților determina o serie de procese ce pot contribui la succesul școlar începând cu posibilitatea părinților de a-și ajuta copii la temele pentru școală și de a-și încuraja copii să aibă rezultate școlare bune, atitudinea față de educație și importanta atașată educației, aspirații legate de continuarea educației și performante școlare bune, presiuni de a avea succes în școala exercitate asupra copiilor și terminând cu modul de relaționare cu școala și profesorii (atât al părinților cât și al copiilor).

În plus, structura familiei poate avea influente asupra rezultatelor școlare ale copiilor. Experiența morții unui părinte, a divorțului sau separării în familie pot avea consecințe pentru bunăstarea psihologică atât a copilului cât și a părintelui în grijă căruia rămâne copilul, afectând negative performanțele școlare, În mod similar, calitatea relațiilor în familie (cât de bine se înțeleg părinți și cât de bine comunica copilul cu părinții) poate contribui la crearea unui mediu stabil și nestresant pe fondul căreia copii sunt mai inclinați și mai interesați să-și îmbunătățească performanțele școlare. De asemenea, numărul mare de copil în familie este nu numai un indicator al diluării resurselor (atât materiale cât și de atenție acordată copilului) dar și un indicator al unui statut socio economic mai scăzut, asociat în general cu rezultate școlare mai scăzute. Copiii din familii destrămate și din familii cu număr mare de copii sunt de asemenea expuși unu risc mai mare de comportament – problema și comportamente delicvente, parțial și datorită gradului mai scăzut de supraveghere. Acest comportament pot afecta negative performanțele școlare.

Atitudinea copilului fata de școală (plăcerea cu care merge la școală și importanta asociată școlii în general și notelor bune sin special) poate contribui la motivația copilului de a avea performante școlar bune. Un alt factor care poate fi influențat de caracteristicile familiei, dar este în final o trăsătură a copilului este legat de deprinderile de munca școlara dacă elevul are un program regulat de studio atunci când stă acasă, dar își face temele și cât timp aloca pentru teme și studio școlar și conștiinciozitate.

Comunicarea copilului cu părinții săi este însă mai scăzută în familiile cu părinții emigrați, ceea ce poate constituii o influență negative asupra rezultatelor școlare și d asemenea copii din aceste familii cred în mai mică măsură decât ceilalți copii că este important să aibă note bune la școală. Din punct de vedere al comportamentelor – problema (copilul sta afară fără ca familia să știe unde este copilul).

De semnalat este și modul în care copii aleg să-și petreacă timpul liber stând marea majoritatea a zilei în fața computerului și a televizorului, fapt ce are consecințe dintre cele mai nefaste. (Virgiliu Gheorghe, 2005).

Așadar, plecarea a cel puțin unuia dintre părinți în străinătate este într-adevăr asociată cu rezultate școlare ale copiilor rămași acasă ceva mai slabe decât ale copiilor fără părinți emigrați, însă această performantă școlară mai slabă se datorează aproape în totalitate statutului socio – profesional în medie mai scăzută al acestor familii (niveluri medii de educație parentală și prestigiu ocupațional parental mai scăzute). Aceasta nu înseamnă că elevii din familiile cu părinți emigranți nu reprezintă un grup de risc mai măr de insucces școlar, ci pur și simplu că riscul de a avea rezultate școlare mai slabe este aproximativ același ca și în cazul copiilor care provin din familii destrămate și cu statut socio-profesional scăzut dar în care nici unul dintre părinți nu este emigrant.

Grupul care este cel mai dezavantajat din punct de vedere al performantelor școlare de plecarea părinților în străinătate este un grup de copii cu ambii părinți plecații. În acest caz, lipsa ambilor părinți din gospodărie produce un efect negativ asupra rezultatelor școlare independent de orice alte influente luate în calcul aici.

Emigrația romanilor în străinătate, la muncă, are efecte mai grave decât le-ar fi putut prevedea autoritățile ori cele peste două milioane de conalitati plecați cu speranța de a-și face un trai mai bun. De abia acum autoritățile au început monotorizarea, Singur acasa’’. Primele victime ale fenomenului sunt copii care au părinții plecați la munca în străinătate resimt acut lipsa dragostei acestora. Copii respective, spun psihologii și sociologii, dezvolta personalități dizarmonice și în consecință este posibil ca, odată ajunși la maturitate, să formeze o generație de adulți cu probleme de integrare socială. Copiii ai căror părinți au plecat la muncă, în străinătate, orfanii cu părinți, rămân în grijă unor mame sau, de ce nu, tati surogat.

Circa 10% dintre acești copii rămân singuri acasă. În cele mai fericite cazuri primesc atenția unei rude, mai îndepărtate. Vorbim despre copii care învață de 6-7 ani să aibă grijă de ei și de nu, de frații mai mici. Bogdan, un tânăr d 18 ani, a renunțat la prieteni, la distracție, la viața personală. Acum joacă rol de tata pentru cei doi frați mai mici.

Circa 30% dintre copii ai căror părinți pleacă la munca în străinătate sunt lăsați în grija bunicilor, care de multe ori nu prea reușesc să suplinească rolul unui părinte. Și bunicii recunosc că vremurile sunt altele… că nu mai crești un copil azi, așa cum îl creșteai în urmă cu 20-30 de ani. Sute de mii de copii au măcar un părinte plecat de acasă.

O zi din viața unui copil cu părinții plecați.

Se trezește dimineața și nimeni nu i-a pregătit micul dejun, cu o mână mănâncă ce e la îndemână, cu cealaltă își îndeasă în ghiozdan cărțile și caietele cu temele poate nefăcute. Alege din maldărul de haine ce nimerește și pleacă spre școală. Dacă are chef, ajunge și la ore. Dacă se întâlnește pe drum cu, gașca ‘’ în care a învățat să fumeze, amâna pe altădată mustrările profesorilor. Oricum n-are cine-l lauda dacă ia o notă mare. Dup ace pierde tata ziua cu nimicuri amăgitoare, se-ntoarce acasă, îi minte pe cei cu care a fost lăsat că n-are teme de făcut, mai pierde vreme uitându-se poate la televizor, apoi adoarme întrebându-se când o să-l sune mama sau tată și dacă părinții lui se mai gândesc la el.

Efecte pe termen scurt:

Pericolul este mai mare la copii mici, a căror personalitate se formează de la început dizarmonic.

Copii din ciclul primar încep să mintă, să frecventeze grupuri stradale pentru că nu mai pot comunica bine cu ceilalți membrii ai familiei, încep să fie agresivi și labili emoțional.

Elevii de gimnaziu, din cauză că rămân nesupravegheați de părintele de care obișnuiau să asculte, pot deveni agresivi verbal și fizic, din cauza frustrărilor, a anxietății și marginalizării care încep să se manifeste. Aceste nereguli pot fi recuperate cu consiliere serioasă.

Un copil din zece chiulește de la școală în mod constant după plecarea părinților la munca în străinătate, iau note mici și pot chiar abandon școlar.

E drept ca o parte din copiii celor plecați duc o viață mai bună grație banilor pe care îi trimit părinții. Și totuși, sunt psihologi, banii nu țin de afecțiunii.

Efecte pe termen lung:

– Pe termen lung, această generație de copii lipsiți de iubirea părinților și de armonia familială poate deveni una de adulți-problemă. Psihologii nu exclude posibilitatea ca unii să ajungă infractori.

Agresivitatea multor copii din generația, Singur acasa’’, refuzul lor de a accepta că au probleme, durerea cauzată de lipsa părinților îi transforma, la maturitate, într-o generație de adulți neintegrați social, Copilul care crește fără părinți sau numai cu unul dintre ei va deveni un adult care înțelege sensul căsătoriei, nu vor avea încredere în instituția căsătoriei și în general, în oameni. Psihologii spun că adulții care au fost în preadolescenta, singuri acasa’’ vor dori, în general, meserii care să le aducă bani rapid: fotbalist, fotomodel, cântăreț, dansatoare. Cei care au fost abandonați de mici își doresc mai degrabă meserii prin care să împartă dreptatea, cum ar fi cea de polițist. Puțini dintre cei plecați cu lunile la munca știu să aleagă soluții pentru copii rămași în țară. Lipsa informațiilor este frapantă, adulții neavând cunoștință de existența consultantilor, a organizațiilor neguvernamentale de la care ar putea primi câteva sfaturi.

Sunt copii care ajung în centre de plasament, pentru că părinții plecați la lucru peste hotare, au uitat’’ că au acasă niște suflete care au nevoie de ei. O altă problemă care devine alarmanta: Tot mai mulți tineri, plecați la munca în străinătate, pentru a strânge banii necesari să-și cumpere o casă sau pentru a-și asigura un trai mai bun. Se întorc acasă cu probleme psihice. Singurătatea, lipsa celor dragi și volumul mare de muncă sunt doar câteva dintre cauzele acestor boli. Știm cu toții în ce condiții se muncește în străinătate. S-a constatat că trei sferturi dintre pacienți care suferă de aceste boli sunt persoane tinere, sub 30 de ani. Cele mai frecvente, rămân tulburările psihice în rândul femeilor care muncesc în străinătate.

2.4. Teoria atașamentului

Această teorie specifică are menirea să deschidă calea înțelegerii corecte a procesului de dezvoltare psiho- socială normală a personalității în general și a copiilor în special. Două întrebări – ipoteza ne pot ajuta să purcedem la analiza unui asemenea câmp socio- afectiv de o complexitate evidenta.

Ce impact are asupra personalității copilului relația lui cu părinții?. Care este raportul dintre calitatea acestei relații și succesele ori insuccesele copilului?

Ce se întâmplă cu copii care ‘’si-au pierdut părinții?. Ce consecințe determina asupra evoluției afective a copilului.

lipsa îndelungată sau definitive a părinților?

Lipsa familiei sau a căminului familial de origine?

Repetatele transferuri de la o familie la alta?

Evenimentele tragice din istoria omenirii sau a unei singure tari (războaiele mondiale, cele local – regionale) au lăsat în afara familiei milioane de copii care, datorită manifestărilor imediate și a efectelor pe termen lung, au trezit interesul aproape general, atât patetic, cât și științific, pentru ameliorarea sau rezolvarea problemelor acestora. Unul dintre cercetătorii care au deschis calea spre analiză profundă a acestui domeniu a fost John Bowlby, preocupat îndeosebi de soarta copiilor rămași pe drumuri după al doilea război mondial, lipsiți de căldură familială și de îngrijirea părinților. El studia asemenea cazuri părinților sau familiei și a viitorului, adică efectele de lungă durată asupra vieții de adult.

La orice vârsta o ființă umană este atrasă de alte finite umane, fiind înclinată în mod natural spre relații de afecțiune cu semenii din imediata apropiere. Pierderea acestor relații (prin pierderea celor dragi, a celor indispensabili afectiv) este de regulă foarte dureroasă, chiar tragică și generează efecte dezastroase asupra stării de atașament a celui în cauză. Individul ajuns în această situație se simte rănit sufletește, este tot timpul trist, devine chiar mânios și ‘’dezordonat’’ în reacții și în general, se poate spune că și-a pierdut simțul de orientare sau’’busola sentimentală. A semenea efecte sunt cu atât mai puternice cu cât persoana atașată ca fiind cea mai bună, cea mai puternică sic ea mai înțeleaptă.

Atașament înseamnă, în esența apropierea preferențiala, dezinteresata și aproape inconștientă a unei persoane de o altă persoană. Asemenea caracteristici sau semen ale atașamentului se întâlnesc în forma lor pură și în orice caz, în forma lor naturală numai la copii, întrucât copilăria este vârsta spontaneității și sincerității, a exteriorizării libere și tumultoase a sentimentelor, a tăcerii cu mare ușurință de la o stare la alta, a pedepsirii aspre, dar și a iertării. Rapide.În funcție de starea în care se afla, atașamentul se exprimă prin semen cât de cât mai clare (pentru eventualul receptor, adică pentru adultul atașant), adesea ambivalente, cum ar fi: plânsul, chemarea, protestul, fuga din fața noului venit – copilul se ascunde în spatele părinților, se agață de fusta mamei sau de pantalonii tatălui, exprimându-și frica de a nu fi luat sau îndepărtat de baza afectivă, de a nu fi abandonat sau lăsat cu străini.

Pierderea sentimentului de siguranță, teama de diferite pericole, amenințarea cu pierderea bazei afective (mama, tata, bunicii), generează un dezechilibru psihic și induc stări tot mai puternice, după caz de anxietate, pe care copii le experimentează îndeosebi în momentele în care sunt internați în diferite instituții publice, transferați unor familii – substitute, lăsați acasă în grijă cuiva sau la grădiniță pentru câteva ore de către proprii părinți. Este nevoie de mult timp și de multă răbdare din partea părinților până la formarea unui atașament atât de puternic încât copilul și mai întâi încrederea de a se îndepărta și de a se lipsi o perioadă de timp de baza active, fără teamă și fără sentimental pericolului.

Un copil cu o dezvoltare normală dintr-o familie cu o funcționalitate normală ajunge deja la sfârșitul primului an de viață la asigurarea unui atașament puternic față de părinți, adică a unei baze afective sigure și ‘’ prin aceasta, la reducerea maximă a stărilor de nesiguranță sau anxietate’’. Între aceste două stări ambivalente (atașament anxietate) exista un raport invers proporțional, în colectivizarea de copii în care se manifesta frecvent teama de adulți inhibiția sau blocajul afectiv, comportamentele dezordonate sau nesigure, retragerile în sine și alte forme incipiente sau maturizate ale anxietății, înseamnă că nu s-au dezvoltat atașamente puternice față de părinți, familie, de alți adulți sau de alte sisteme de referință. Cu cât atașamentul este mai puternic, cu atât baza afectiva este mai sigură, curajul copilului mai mare, libertatea de mișcare și spațiul social în care îndrăznește să riște să se deplaseze mai întinse sau mai importante. Ori de câte ori copilul se simte amenințat, el revine la bază, dar poate face acest lucru numai dacă are deja o bază afectivă, destul de stabile.

Teoria atașamentului a influențat semnificativ – prin concluziile și elementele nou sesizate – atât practica în domeniul de referință? (al protecției și asistenței sociale) cât și politicile sociale în instituțiile specializate. De pildă, este tot mai clară necesitatea internării mamei cu copilul bolnav, pentru a-I asigura liniștea și a îndepărta stresul sau stările eventuale de anxietate care i-ar împiedica vindecarea.

Tipuri de atașament

În funcție de natură și gradul de constituire a bazei de atașament exista și se manifesta trei tipuri de atașament:

– Singure, când copilul simte o protecție puternică și definitive, asigurată de dragostea permanentă a părinților dragoste care îndepărtează orice stres, tristețe sau nesiguranță și care dezvoltă curajul copilului în explotarea lumii.

– Nesigure sau anxioase, când copilul nu este sigur de sentimentele părinților, situație alimentară tocmai de comportamentul ambivalent, contradictoriu, incert, sovaielnic’’al părinților fata de proprii copii. Într-un asemenea caz, copilul este îngrijorat de fiecare dată când părinții pleacă de acasă.În fata inconsecventei reacțiilor acestora la semnalele lui, șovăie și el în exploatarea lumii din jur și resimte ca pe o amenințare orice absentă părintească, orice parțială indisponibilitate a unuia dintre părinți la existentele pe care le impune.

– Foarte nesigure sau ambivalente, datorită lipsei unei relații normale între părinții și copii și indeseobi lipsei totale de afectivitate, de dragoste părintească, în perioada cea mai importantă din acest punct de vedere: primul an de viață, care este anul formarii atașamentului fata de adulții cei mai apropiați (părinți, bunici, alte rude, educatori-îngrijitori etc.în funcție de situația familială a copilului respective).

Atașamentele de acest tip – ambivalente sau foarte nesigure – au consecințe negative, deosebit de grave pentru destinul copilului respective, deosebit de grave pentru destinul copilului respective, manifestându-se, în realitate, ca fals atașament, întrucât:

copilul nu este singur de sentimentele și dragostea părinților și protecția de care are nevoie:

părinții par să fie indiferenți, insensibili sau lipsiți de preocupare fata de nevoile și sentimentele copiilor (sau cel puțin așa sunt percepuți de proprii lor copii)

atunci când va semnaliza dorința

atitudinile și comportamentele părinților i se par copilului imprevizibile, perturbante sau angoasante

E) copilul se simte părăsit, neiubit, neincurajat, adică.. fără valoare și interes’ pentru proprii lui părinți.

F) văzând că nu este ajutat când are nevoie, copilul pierde încrederea în ceilalți, chiar în el însuși și constată că obținerea dragostei, altuia ‘’ este destul de dureroasă.

G) văzând că nu este apreciat, ca.. succesele’’ lui nu interesează pe nimeni, copilul pierde încrederea în ceea ce face, nu se autoapreciază și nu se autostimuleaza fără încurajare și stimularea celorlalți

H) în fine, ajunge la concluzia că trebuie să te descurci singur și ca singura cale de a evita durerea este să nu iubești pentru că lumea îți este ostilă.

Asemenea situații și asemenea concluzii sunt desiguri sunt ipotetice, mai ales în forma lor teoretică și îndeosebi în cazul copiilor, în manifestările lor concrete. Aceasta trebuie văzute și raportate pe termen lung, în perspectiva evoluției personalității copiilor caz în care atașamentul familial joacă un rol fundamental (în funcție de constituire).

Din analiza celor trei tipuri de atașamente rezulta că formarea unui viitor adult stabil, încrezător în capacitățile lui și sociabil este posibil numai prin asigurarea unei creșteri normale a copilului, adică a afecțiunii și sigurantei familiale, a stimulării aptitudinilor creative, a orientării și controlului în mediul înconjurător, în fin a responsabilității și independenței individuale. Toate acestea depind de calitatea relației dintre părinte și copii, de gradul de adecvare sau adaptare a acesteia la exigențele copiilor, în raport cu care aceștia devin competenți sau incompetenți pentru viața socială, comunitara sau familiala normală.

Copii care trăiesc încă de la naștere în cămine, scoli speciale și care nu și-au cunoscut niciodată părinții iar, ca urmare, nu și-au format atașamentul active necesar, resimt într-o formă sau alta lipsa acestuia, starea de privațiune în care se afla. Situația este alta, dar tot negativă pentru copil când acesta a fost rupt sau izolat d relațiile afective deja stabilite cu persoana atașanta, fără ca alte relații asemănătoare (cu aceiași forța) să fie constituite. Aceasta privare sau pierdere a ceva foarte important în plan afectiv, favorizează dezvoltarea sentimentului de instabilitate în relațiile cu adulții (copii pierd siguranța propriei identității a propriei apartenente la o anumită familie sau comunitate, pierd ordinea lucrurilor din lumea înconjurătoare, se comporta confuz, se autoprotejează retrăgându-se în sine, se izolează și ajung să refuze ajutorul său relațiile cu ceilalți pentru că i se par periculoase).

Soluția cea mai bună, în acest context, este centrarea activităților asistenților sociali în direcția optimizării, vieții familiale, a relațiilor inter-generationale, a asigurării condițiilor normale de funcționare a întregii familii.

Capitolul III Criza Familială

După anul 1990, în România, ca în majoritatea țărilor europene, tranziția către o societate democratică, la o economie de piață a dus la un colaps manifestat la nivel de individ prin scăderea calității vieții.

Numărul locurilor de muncă, a scăzut salariul existent de câteva ori mai mic decât media Uniunii Europene, existența ascendentă a șomajului, mai ales în rândul femeilor, nesiguranța zilei de mâine, existența oportunităților economice în țările de sosire, situația pieței de muncă, prezența rețelelor migratorii și modificările regimului român al frontierelor constituie factori care determină populația la găsirea unei soluții eficiente.

Plecarea unuia sau ambilor părinți este în strânsă relație cu găsirea și ocuparea unui loc de muncă pe piața forței de muncă externe, cu restabilirea echilibrului financiar și material din mediul familial, cu creșterea nivelului de trăi, manifestându-se ca un fenomen social.

Efectele sunt resimțite atât de familia în care au loc schimbări de structură, dinamică și funcționalitate, cât și de copil care se confruntă cu o varietate de probleme. (Bulai, p. 1).

3.1. Criza, delimitări conceptuale

Conceptul de criză a fost formulat în principal de Enrich Lindemann și Gerald Kaplan, care în anii ´40 și ´50 au studiat modul în care indivizii reacționează la situațiile psihologice ale țării.

Ei au evidențiat faptul că situația de criză este multidimensională, este un eveniment care durează un anumit timp și este marcată de faze, etape.

Ce se înțelege prin criză?

Intervențiile asistenței sociale au loc adesea în cazul unor clienți aflați în criză și totuși termenul este în general rău înțeles și utilizat într-un mod inadecvat pentru a descrie o infinitate de situații, nevoi, tensiuni și stări de urgență. (Bulai, p. 50)

Ceea ce se întâmplă în crize este faptul că modalitățile obișnuite de a se descurca ale persoanelor nu funcționează; nu reușesc să se adapteze fie pentru că situația este nouă pentru ele, fie pentru că nu a fost anticipată sau pentru că o serie de evenimente au devenit copleșitoare, pierzându-și pentru o vreme echilibrul. (Irimescu , 2004)

Crizele de familie depind de tipul de familie, de stabilitatea și de resursele emoționale și sentimentale.

În familie, pierderea unor legături semnificative, înlocuită cu altă relație inadecvată stă la originea stresului ducând la cele din urmă la criză. Deseori cuvântul criză a avut ca sinonim cuvântul stres, ori stresul are doar conotații negative, sub presiunea cărora oamenii pot ceda în timp, iar termenul criză nu are neapărat acest rezultat, uneori remarcându-se o creștere a maturizării. (Bulai, p. 51)

În momentele de criză, individul, familia reacționează în funcție de posibilitățile proprii de rezolvare a problemei încercând să revină la vechiul. Astfel o familie poate ieși din criză la un nivel superior învățând modalități de rezolvare și de adaptare la schimbare, putând face cu ușurință față unor situații stresante.

Faze ale crizei

Crizele se autolimitează, ele au un început, un mijloc dar și un sfârșit. Alți cercetători vorbesc de cinci faze care însă se pliază pe cele trei teoretizate de Koplan.

În stadiul întâi, de șoc ce se produce la aflarea unei vești sau la observarea unor evenimente, apar sentimente de ireal, negarea celor auzite și întâmplate.

În stadiul al doilea este cel de confuzie, clientul are tendința de a se retrage în sine și de a se izola. În această fază au loc stări de mânie, anxietate, incapacitate de a înțelege anumite comportamente.

Stadiul trei prezintă în criză ce se simte, fără speranță, fără ieșire, în acest stadiu apar sentimente de vinovăție.

În stadiul patru are loc acomodarea la schimbare, și începe reconstrucția propriu-zisă în care consilierea de criză poate oferi alternativă sau poate susține persoana în luarea unor decizii. Acest ultim stadiu este și etapa deciziilor, a planurilor pentru viitor.

3.2. Familia și rolul ei în societate

Doctrina creștină definește familia ca fiind o ¨comunitate de viață și de iubire¨. Ea este chemată să-și asume planul lui Dumnezeu în condițiile lumii noastre și să-l realizeze. (Catehismul Bisericii Romano Catolice, 1993 nr. 2196 – nr. 2223).

Știința sociologică o prezintă ca un grup de persoane legate direct prin relații de rudenie, ai cărei adulți își asumă responsabilitatea pentru creșterea copiilor. (Bula p. 9).

Definirea familiei presupune două direcții de abordare sociologică și juridică. În sens sociologic, familia ca forma specifică de comunitate umană, desemnează grupul de persoane unite prin căsătorie, filiante, sau rudenie ce se caracterizează prin comunitate de viață, de sentimente, interese și aspirații

Astfel privită, familia ne apare după părerea Mariei Voinea, ca o relație socială distinsă, ca un grup primar al societății, în care se manifesta multiple relații, fundamentele fiind cele de căsătorii (Voinea, pp5-6).

Familia este o formă de comunitate umană întemeiată prin căsătorie, care unește pe soți și pe copii acestora prin relații strânse de natură biologică, economică și spirituală, grup mai larg, cuprinzând pe toți cei care se trag dintr-un strămoș comun (Irimescu, 2004, p 6)

Valoarea familiei pentru societate nu poate fi neglijată pentru că:

familia influențează direct procesele demografice prin funcția să reproductivă și astfel asigură continuitate societății;

familia este mediul în care se realizează socializarea primară a copiilor, în care aceștia învață și iau contact cu principiile de bază ale moralei, credinței, conduitelor;

familia contribuie la menținerea identității culturale naționale prin împărtășirea și exemplificarea elementelor culturii naționale.

Familia reprezintă agentul unei acțiuni pedagogice primare care ¨fixeaz㨠în individ habitusul primar de clasă, primele scheme de percepție, de gândire și de acțiune care vor funcționa ca fundament și principiu de selecție în procesul încorporării tuturor experiențelor ulterioare, astfel încât experiențele diferite de un individ, se integrează în unitatea unei biografii sistematice care se organizează pornind de la situația originară de clasă experimentală într-un timp determinat de structura familială. (Daniela Petronela Feraru, p. 47)

Multiplele definiții date până acum familiei au încercat să evidențieze o serie de aspecte atât de ordin structural cât și funcțional.

3.2.1. Familia în trecut și astăzi

În trecut familia mică și familia de bază erau integrate în mare parte într-o comunitate domestică și de curte mai mare, în care trăiau împreună mai multe generații. Aici aparțineau și rude necăsătorite, sclavi și servitoare sau ucenici și asociați.

Mai târziu, aceasta s-a transformat într-o familie patriarhală cuprinzând rudele de același sânge. Aici raportul dintre părinți și copii precum și relația față de bunici, rude și angajați oferă posibilitatea multor evenimente trăite împreună.

Munca și timpul liber, ziua de lucru și duminică, copilăria, vârsta mijlocie și maturitatea erau, din punct de vedere al trăirii, strâns legate una de alta.

Educația, morala aveau un loc în mare parte în această comunitate care era caracterizată de aceleași scopuri și valori. Acest mănunchi de relații pluriforme avea un rol de ușurare atât pentru părinți cât și pentru copii. (Bulai p. 10).

Familia de astăzi nu este una imensă cu foarte mulți membrii, dimpotrivă este una foarte mică compusă doar din părinți și copiii lor. Viața acestora este în mare parte separată, referindu-ne la activitățiile profesionale. Deoarece părinții lucrează, iar împreună sunt la sfârșitul zilei după terminarea programului său la sfârșitul săptămânii și în concedii.

O altă caracteristică este poziția schimbată a femeii în societate. Angajările masive a femeilor în activități profesionale, și nu doar cum erau înainte preocupate cu creșterea și buna organizare a familiei. Familia a devenit un factor mai puțin competent și dispus să realizeze educația copiilor.

Simțindu-se depășiți de exigențele societății de astăzi, numeroși părinți abdică din funcția educativă fiind determinați să-și neglijeze copii.

Diferitele caracteristici ale familiilor de astăzi contribuie la faptul că diverse modele de familie pot sta alături. În mod corespunzător cu aceasta este diferită și relația dintre părinți și copii. Motivele de decizie pentru o formă sau alta de familie sunt diferite. Atitudini materialiste față de viață, pretenții față de propria viață, convingeri personale, modele valorice sociale, puncte de vedere privind îngrijirea și educația copiilor, viața deosebită hărăzita de soartă și multe altele pot juca un rol hotărâtor în acest domeniu. (Bulai p. 11).

Schimbările prezente în familia modernă sunt vizibile cu ochiul liber. Asistăm în această perioadă la ceea ce unii numesc o nouă dezordine amoroasă care desfigurează echilibrul și armonia existentă în societate, instaurând starea de criză. Familia, deși rămâne o realitate vie care nu își pierde sensul sacru, este supusă cu violență dezordinii cotidiene a profanului, traversând criza manifestării.

Denuclearizarea familiei la care asistăm astăzi implică următoarele schimbări între sexe: egalitatea statutelor sociale prin emanciparea economică și culturală a femeii, puternicul proces de mobilitate teritorială sub forma unei migrații definitive sau temporare, care contribuie la spargerea modelelor tradiționale de viață familială. (Bulai p. 12).

3.2.2. Funcțiile și modelele parentale pentru o bună dezvoltare a copilului

Funcționalitatea normală a familiei este condiționată de realizarea armonioasă a tuturor funcțiilor biologice și sociale, economice de solidaritate familială, educative, morale și altele.

Funcția economică, are o influență deosebită asupra problemelor generale ale familiei. La baza modificărilor de funcționalitate și structură a familiei stă de multe ori lipsa părinților pe fondul fenomenului migrației externe favorizat de șomaj și sărăcie.

Funcția educativă continuă să aibă răspunderea în formarea aptitudinilor de bază ale copiilor, de a modela personalitatea lor.

Formele concrete prin care familia își exercită funcția educativă asupra copilului sunt:

– În prima copilărie prin calitatea modelului lingvistic și a mediului familial ce influențează dezvoltarea gândirii.

– În perioada școlarizării puterea modelului pe care părintele îl oferă în direcția dezvoltării armonioase, normale a copilului.

În cadrul educației la nivelul familial, cel mai important rol îl au părinții amândoi și anume:

– Mama este pentru copil primul intermediar al său cu lumea.

– Mama este pentru copil un permanent exemplu de cum să trăiască și cum să se poarte, copilul vede și înțelege lumea, așa cum o vede și cum o exprimă și mama.

– Absența sau insuficiența dragostei materne face copilul nefericit.

– În perioada pubertății când copilul trece prin schimbări fiziologice și psihologice profunde, prezența mamei este absolut necesară.

– În adolescență când se produc numeroase modificări de valori morale, comportamentale, influența mamei este hotărâtoare.

– Primele convingeri ce stau la baza caracterului, comportamentului uman se formează sub influența mamei.

– Rolul tatălui, deși redus la prima copilărie merge crescând în aceeași măsură în care cel al mamei scade, începând de la 7 ani cele două roluri au o importanță egală, ele descrescând paralel până când copilul atinge acea autonomie care îi permite să înlocuiască relațiile copilărești cu părinții prin relații de la adult la adult. (Bula, p. 15), (Bătrânu Emilia, 1998, p. 62 – 70).

Pentru o educație bună și eficientă copilul trebuie să simtă iubirea părintească, acest lucru contează cel mai mult, părinții să satisfacă nevoile copilului să îl facă să se simtă iubit cu adevărat.

Campbell R. spune că la baza unei educații eficiente stau patru pietre că temelie și anume:

– Satisfacerea nevoilor emoționale și de iubire ale copilului;

– Asigurarea unei pregătiri pline de iubire, dar și formarea unei discipline a copilului;

– Asigurarea unei protecții fizice emoționale pentru copil;

– Explicarea și exemplificarea controlului mâniei pentru copil. (Campbell R. 2001, p. 7 – 23).

Un rol important în modelarea armonioasă a personalității copilului îl are climatul familial în care acesta se dezvoltă și trăiește.

O atmosferă de familie veșnic frământată, veșnic în tensiune, uitată de ceea ce înseamnă lipsă de afecțiune reciprocă, plină doar de certuri și acte violente, aceasta reprezintă pentru un copil un mediu traumatizat și defavorizat pentru un copil în formare.

O familie în care predomină conflictele, continuate cu o agresivitate continuă și foarte ridicată, devine un focar de producere și răspândire socială a agresivității. Brutalitatea fizică este generatoare de agresivitate la copil deoarece prin durerea organică se pune în mișcare o reacție de apărare.

Cercetările realizate arată că în prima perioadă a vieții pentru a-și satisface nevoile elementare copilul depinde în întregime de părinți cu care are și primele relații sociale.

Dacă este privat de aceste relații el nu-și formează nici o deprindere, nu învață să vorbească, nivelul său mental rămâne extrem de redus.

O foarte mare importanță o are relația copilului cu mama, dacă este lipsit de îngrijirea și iubirea ei, chiar dacă continuu e alimentat normal, copilul pierde din greutate, stagnează în creștere, așa că relațiile copil-mamă sunt decisive și de neînlocuit în dezvoltarea normală a omului.

Afecțiunea de mamă este prima formă de afectivitate pe care o percepe copilul și de care depinde întreaga influență nedefinită, subtilă pe care mama o are asupra copilului și prin care îl modelează, îl educă.

Deci familia devine astfel un spațiu de educare și formare un loc al acceptării și intimității. Având exemplul părinților, copiii experimentează totodată ceea ce înseamnă concret iubire și parteneriat.

După felul în care se regăsesc părinții reciproc, se formează și atitudinea copiilor față de dragoste, fidelitate și încredere față de viață.

Acolo unde copiii sunt părăsiți sau lipsiți o perioadă lungă de timp de părinți, când sunt dați în fel și chip pe mâna mai multor persoane de legătură deja din fragedă copilărie, vor reuși cu greu să spună da propriilor lor părinți.

Iubirea care lipsește nu poate fi înlocuită cu nimic, darurile de natură materială nu pot cumpăra dragostea, respectul și cinstea. ( Bulai p. 19).

3.3. Consecințele migrației asupra familiei

Cercetările recente făcute asupra familiei contemporane, arată schimbări majore în structura dinamică și funcționalitatea acesteia. Astfel, apariția și creșterea șomajului, extinderea sărăciei, scăderea generală a nivelului de trai sunt doar câteva cauze care au declanșat un proces al cărui efect este și disfuncționalitatea familiei actuale.

Pornind de la aceste situații reale putem enumera o serie de „simptome ale disfuncționalității familiei”:

1. Conflictul conjugal;

2. Violența fizică și verbală în familie;

3. Neglijarea sau abandonul familiei;

4. Divorțul emoțional conjugat cu infidelitatea unuia dintre parteneri sau a amândurora;

5. Apariția unor deficiențe de comunicare între părinți sau între părinți și copii;

6. Dificultăți în exercitarea dreptului parental. ( Trufan, p. 128)

Transformările ce au marcat familia, au fost rezultatul acțiunii mai multor factori politici, economici, sociali, culturali și din acest context nu poate fi omis rolul migrației. Judecând după amploarea fenomenului migrațional și îndeosebi a migrației circulatorii pentru muncă în străinătate, se poate determina o influență reciprocă între familie și migrație.

Din acest punct de vedere, migrația trebuie privită ca rezultat al acțiunii mai multor factori, dar și ca punct de plecare pentru declanșarea și manifestarea altor procese și fenomene sociale.

Pe de o parte, dificultăți de asigurare al unui trăi cel puțin decent, fără excese de găsire sau menținere a unor locuri de muncă sigure și recompensate pe măsură îi determină pe ambii membri ai unei familii sau doar pe unul dintre ei să migreze spre alte destinații, unde își pot împlini nevoile (cel puțin cele materiale). Pe de altă parte, incertitudinea este înțeleasă că nesiguranță în plan psihologic și ca blocaj și oscilație în plan comportamental. (Nicoleta Tufan, p. 128-129)

Familia îndeplinește în societate mai multe funcții care-i asigură existența și continuitatea.

Se evidențiază următoarele funcții ale familiei: biologică, economică, pedagogico-educativă și morală și funcția de coeziune și solidaritate conjugală.

Funcția biologică

În condițiile migrației circulatorii, plecarea unuia dintre parteneri pe perioade mai mari de timp face imposibilă exercitarea acestei funcții în cadrul familiei respective. Frecvent se întâlnesc situații în care infidelitatea unuia sau a ambilor soți poate duce la destrămarea cuplului. De asemenea pot să apară și sarcini nedorite în afara cuplului conjugal, care cresc rata avorturilor.

Funcția economică

Motivația economică ocupă un loc important în ansamblul motivelor migrației.

Nevoia de bani pentru procurarea celor necesare traiului stă la baza deciziei de a migra pentru mulți dintre cei ce optează pentru această soluție. Astfel, producerea bunurilor și serviciilor se realizează în afara familiei, o parte din acestea fiind trimise familiei de către cei plecați. Acest lucru are un dublu impact: într-o anumită măsură, banii trimiși, obiectele materiale, micile atenții primite de familiile rămase în țară pot acoperi anumite nevoi, dar în același timp există și un efect negativ, în sensul că toate acestea nu pot compensa absența părinților plecați, în cazul în care au copii, iar aceștia au rămas în grija rudelor sau a vecinilor.

Funcția pedagogico-educativă și morală

Este funcția prin care se realizează socializarea primară a copiilor în cadrul relației pe care aceștia o stabilesc cu părinții, relație ce implică „atașamentul părinților față de copii și modul de inoculare a comportamentelor acestora pentru integrarea în familie și societate” (Voinea, 1978, p. 49). Familia este cea care îl învață pe copil cum să se comporte în anumite situații, îl pregătește pentru viață, îi furnizează conștient sau inconștient modele de acțiune și îi transmite valori și principii de viață, contribuind la formarea și nuanțarea personalității lui. De modul în care se realizează socializarea primară, astfel încât aceasta să nu fie în discrepanță cu normele generale ale societății, depinde evoluția viitorului adult.

În literatura de specialitate se vorbește tot mai mult despre faptul că funcția de socializare primară a copilului se restrânge sau nu se mai realizează.

Ce aspecte ale vieții familiei sunt modificate prin migrație, având în vedere această funcție? În acest sens, se apreciază că migrația poate contribui la diminuarea realizării și a rolului socializării în familie atunci când unul dintre părinți sau ambii sunt plecați în alte localități sau chiar în alte țări (în general, pentru muncă). Astfel, într-un caz „fericit”, copiii rămân în grija rudelor sau a vecinilor, însă universul educației lor, al „abc-ului” vieții furnizat de familie este bulversat.

Funcția de coeziune și solidaritate conjugală

Chiar dacă pare o condiție ideală, este întreținută de sentimentele de afecțiune dintre parteneri, de sinceritatea și intensitatea acestora. Ea este cea care contribuie la stabilitatea cuplului, asigură familiei securitate emoțională, încredere și protecție (Voinea, 2005, p. 36). Bazele acestei funcții se construiesc și se cimentează în timp și depind foarte mult de motivațiile partenerilor în momentul deciziei de a se căsători, de educația primită, de valorile față de familie (Nicoleta Tufan, p. 129-130-131).

3.3.1. Urmările negative ale migrației reflectate asupra familiei

Plecarea la muncă în străinătate a unuia sau a ambilor părinți se constituie ca un fenomen sociale ce are în timp efecte asupra familiei și copiilor.

Atunci când vorbim despre plecarea părinților la muncă în diferite țări în vederea asigurării unui viitor mai bun copiilor ne gândim inevitabil la mai mulți bani, mai puțină sărăcie, un serviciu bine plătit, asigurarea unei locuințe, la o egalizare a șanselor, dar ne gândim și la durere, mâhnire, abandon, stres, supărare, griji, privare afectivă, separare de persoanele dragi.

Acestea sunt diverse manifestări ale crizei prin care trece familia din cauza plecării părinților la muncă în străinătate (Tereza Bulai, p. 49-53).

Creșterea, educarea, protecția și responsabilitățile părinților reprezintă rolul fundamental al familiei în formarea descendenților săi.

Dar dacă părinții pleacă la muncă în străinătate exercită acest rol prin încredințarea copilului unui membru al familiei lărgite sau unei alte persoane spre creștere și educare.

Dezorganizarea familiei este una dintre temele dezbătute în ultimul timp de sociologi, demografi, specialiști în științe umaniste, printre cauzele ce întrețin acest fenomen fiind inclusă și contribuția migrației. Problemele cu care se confruntă familia contemporană merg de la rupturi afective, separări pe anumite perioade de timp la divorț, tot acest parcurs fiind marcat de numeroase schimbări și în privința exercitării rolurilor în familie (fie supraîncărcarea unui partener, fie degrevarea de sarcini a altuia), de scăderea afectivității, a comunicării între parteneri, deteriorarea relațiilor dintre cei doi soți prin manifestări agresive și/sau verbale, schimbarea valorilor tradiționale ale familiei.

Toate aceste efecte își amplifică influența atunci când în cuplurile respective există și copii. Nu numai că procesul de socializare a copiilor capătă o conotație negativă prin modelul parental, funcția educativă a familiei fiind greu încercată, dar evoluția psihică, morală, culturală și intelectuală a copiilor este grav afectată, existând mari șanse ca aceștia să devină continuatorii unor modele defectuoase.

Totuși, tabloul descris nu trebuie generalizat și înțeles că o caracteristică actuală a familiei românești, dar exprimă o realitate întâlnită, comentată și analizată de numeroși specialiști. Migrația poate genera astfel de efecte sau le poate adânci atunci când, din diferite alte cauze, au fost declanșate, dar nu orice tip de migrație determină în mod obligatoriu aceste rezultate. Se impun o serie de diferențieri în funcție de tipul migrației, de actorii implicați, de contextul socio-economic din momentul respectiv.

Migrația are efecte negative asupra familiei de necontestat, studiile asupra acestei probleme arătând faptul că cele mai multe motive ce determină migrația sunt lipsa banilor și a unui loc de muncă stabil. Totuși, persoanele care optează pentru migrație nu trăiesc într-o sărăcie absolută, fapt dovedit prin aceea că această deplasare teritorială presupune anumite costuri pe care trebuie să și le asume, iar cei foarte săraci nu-și pot permite această cale. S-a constatat că majoritatea celor care pleacă să muncească în alte țări aparțin unor familii tinere (cu vârste între 25 și 40 de ani), multe dintre ele având doi-trei copii. Sunt numeroase cazurile în care pleacă mama (femeile găsind mai ușor de lucru) sau ambii părinți, pe perioade ce pot varia între câteva luni și câțiva ani. În această situație, copiii rămân în grija bunicilor, a altor rude, a fraților/surorilor mai mari (dar poate tot minori) sau chiar a vecinilor. În funcție de vârsta copiilor rămași acasă, de perioada de absență a părinților sau a unuia dintre ei, la prima vedere, efectele sunt apreciate de copii ca fiind benefice. Se bucură de avantaje materiale (au posibilități să-și procure ce-și doresc), lipsa datoriilor și o mai mare libertate de mișcare fără controlul părinților (ceea ce poate fi însă în defavoarea lor).

Specialiștii au demonstrat că separarea copiilor de părinți pe perioade îndelungate generează sentimente de abandon, neîmplinirea unor nevoi afective și de comunicare (simplele convorbiri telefonice cu părinții plecați sunt insuficiente), ceea ce afectează negativ personalitatea prezentă și viitoare a copilului. De altfel, printre cele mai vizibile efecte ale absenței părinților asupra copiilor se remarcă: absenteismul școlar, rezultatele slabe la învățătură, actele de indisciplină, autoizolarea, trăirea sentimentelor de frustrare (mai ales în plan emoțional), etichetările și marginalizările din partea colegilor, depresiile, suicidul.

Pornind de la această realitate, oamenii de știință își pun problema viitorului familiei românești. Încă din 1978 (p. 59), M. Voinea vorbea de o restructurare a dimensiunilor familiei contemporane, aceasta atrăgând după sine și o redistribuire a statusurilor și rolurilor în cadrul familiei. Adaptând acest argument la situația actuală, se pot distinge două direcții:

– Pe de o parte, preluând modelul occidental, tinerele familii caută o mai mare independență față de familia extinsă și se restrâng numeric;

– Pe de altă parte, obstacolele materiale, financiare împiedică tinerele cupluri să-și mai extindă familia (Truman, p. 133-135).

3.3.2. Urmările pozitive ale migrației asupra familiei

Aprecierea efectelor migrației asupra vieții de familie ar înclina balanța către aspectele negative.

Este o realitate că aceste efecte și-au făcut simțită prezența într-un timp relativ scurt, iar acțiunea lor este departe de a se fi terminat.

Există însă și anumite aspecte pozitive generate de fenomenul migrației, dacă se vor stabiliza cele cu efecte pozitive sau nu rămâne de văzut.

Efectul pozitiv din perspectiva relațiilor familiei este susținut de partea materială., banii proveniți din munca în străinătate contribuind la ridicarea nivelului de trai al familiei, ceea ce determină o diminuare a neînțelegerilor dintre membrii acesteia.

Fiind motivată, în cele mai multe cazuri, de obținerea unor venituri mai mari, migrația spre alte regiuni care oferă aceste avantaje a contribuit la creșterea nivelului de trai al indivizilor implicați. Decurg de aici și efecte secundare. Studiile au arătat că investițiile românilor (cu banii proveniți din munca în străinătate) sunt orientate, în primul rând, spre procurarea unor bunuri de larg consum (aparatură casnică modernă, articole de vestimentație, aparatură electronică), iar în puține cazuri, și oricum mai târziu, în investiții pe termen lung. Toate acestea au ca scop modernizarea vieții, creșterea standardelor materiale de viață (Trufan, p. 135).

În cele mai multe cazuri, migrația părinților determină o creștere a nivelului de trai al copilului rămas acasă. Așa cum au arătat și alte studii, veniturile din străinătate sunt folosite în mare parte la îmbunătățirea condițiilor de locuire și la înzestrarea cu bunuri de folosință îndelungată. Se remarcă de exemplu faptul că în cazul copiilor cu părinți plecați în prezent, procentul celor care au telefon mobil este mai mare decât în cazul copiilor fără părinți plecați (telefonul mobil pare să se fi transformat într-un bun de strictă necesitate pentru copil – la nivel național 75% dintre elevii de gimnaziu au propriul lor telefon mobil). Computerele și consolele de jocuri video sunt mai frecvente în gospodăriile de migranți decât în celelalte. Și alte bunuri personale pe care le-am putea considera specifice vârstei (bicicletă, mp3 player sau Ipod, role) sunt deținute într-o pondere mai mare de copiii de migranți în comparație cu ceilalți.

Dincolo de bunăstarea materială, copiii de migranți, în special cei cu ambii părinți plecați, tind într-o pondere mai mare să aibă experiența unor călătorii în străinătate comparativ cu ceilalți copii. 34% dintre copiii cu ambii părinți migranți au călătorit în străinătate, spre deosebire de doar 14% dintre copiii de non-migranți. 20% dintre copiii cu ambii părinți plecați și-au petrecut vacanța de vară din 2006 în străinătate la părinții lor.

3.4. Consecințele migrației reflectate asupra copiilor

Unele media au adus în prim-plan situația copiilor „singuri acasă”, prezentând însă cel mai adesea cazuri extreme, dându-le puterea unor exemple general valabile și construind practic o problemă socială. Acest lucru, împreună cu caracterul semi-legal al migrației românilor pentru muncă, are o influență negativă inclusiv asupra documentării prin metode științifice a efectelor plecării părinților în străinătate, întrucât nu de puține ori investigatorii se lovesc pe teren de reticență din partea atât a celor rămași acasă, cât și a instituțiilor statului cu privire la disponibilitatea de a discuta despre consecințele negative la nivelul copiilor.

O altă consecință negativă este interesant de remarcat prin faptul că plecarea unuia dintre părinți determină în unele cazuri, o deteriorare a relației copilului cu părintele rămas acasă. Alte efecte negative se întâlnesc la nivel psihologic. Datele de anchetă confirmă existența unei asocieri semnificative între absența ambilor părinți sau doar a mamei și frecvența simptomelor de deprimare la copii.

Diferențele între copiii de migranți și cei de non-migranți sunt relativ mici în ceea ce privește comportamentele deviante, totuși plecarea părinților reprezintă un factor de risc. De pildă, ponderea copiilor care au avut cel puțin probleme cu poliția este ușor mai mare în rândul celor care au părinții migranți față de ceilalți (15-16% față de 10%).

Copiii ai căror părinți sunt plecați la muncă în străinătate au un profil asemănător cu cei ce trăiesc în familii monoparentale ca urmare a despărțirii părinților sau a decesului unuia dintre ei. Acest lucru arată că, deși plecarea la muncă este temporară, efectele asupra copiilor pot fi similare cu cele ale pierderii unui părinte prin divorț sau deces.

În concluzie, copiii ai căror părinți sunt plecați în străinătate ar trebui considerați în situație de risc. Ar trebui să se găsească soluții de a întări relațiile între școală și sistemul de asistență socială. Este important să se rezolve criza de psihologi școlari din școlile românești, mai ales din cele din mediul rural (în doar 38% din școlile generale din România există la acest moment un psiholog care să ofere consiliere elevilor).

De asemenea, ar trebui un set de servicii sociale ce pot fi oferite copiilor ai căror părinți sunt plecați temporar în străinătate. Acestea ar trebui să includă consiliere specială, ajutor în procesul de învățare, condiții de petrecere a timpului liber în activități organizate în comun cu alți copii, vizite la domiciliu (www.soros.org).

Instabilitatea socio-economică din România și tranziția interminabilă a determinat pe mulți dintre români să plece la muncă în străinătate pentru a-și putea întreține familia.

Desigur, câștigurile obținute sunt importante atât pentru familie cât și pentru economia românească, dar această migrație spre vest are și aspecte mai puțin dorite, cum ar fi: destrămarea familială și abandonul copiilor la bunici sau la alte cunoștințe, lăsându-se cu consecințe grave psihologice pentru copii.

Foarte mulți români, aproape două milioane lucrează în prezent în străinătate, dintre care majoritatea au unul sau mai mulți copii. Sunt cazuri în care copilul cel mare de vârsta

Adolescenței este și tată și mamă, având grijă de frații lui mai mici. În situații extreme, copilul rămâne total abandonat și autoritățile trebuie să aibă grijă de el.

Copilul observă momentul în care în jurul lui există două persoane cu roluri diferite. Identitatea copilului este afectată, când nu există ambele figuri parentale în preajma lui. Copilul învață să accepte limitele și disciplina pe care o impun părinții.

La vârsta de 3 ani copilul crede că este cel mai puternic, o omnipotență este o iluzie, o fantezie a copilului, părinții fiind cei care îl fac să fie cu capul pe pământ, prin educație și prin limitele impuse. În momentul când acestea nu sunt, copilul se crede puternic, că poate să facă orice, însă în momentul în care nu reușește să facă față problemelor intervine frustrarea și dezamăgirea.

De aici se țin lanț toate probleme și complicațiile, mai intervin și tulburările afective, lipsa atașamentului ș.a.

Lipsa atașamentului nu poate fi compensată în niciun alt fel, afectivitatea este de cele mai multe ori autocompensată prin cheltuielile nejustificate, însă banii nu pot compensa tot timpul lipsa părinților și rolul lor în dezvoltarea copilului în viața de zi cu zi.

Părinții plecați sunt de mai multe feluri: care sună des, care vin acasă la câteva luni și vizitează sau cei care trimit numai bani.

După plecarea în străinătate a părinților, după ce și-au lăsat copilul pe mâini bune, și și-au luat angajamentul de a se ține un contact permanent cu copiii, cu toate că cele mai moderne mijloace de comunicare, telefonul sau internetul nu țin loc de ființa umană și de un sfat de aproape cu afecțiune părintească.

Lipsa părinților sau doar a unuia poate conduce și la probleme școlare, copilul nu se mai concentrează, se închide în el sau devine neliniștit, abandonează școala uneori, nu are nimeni puterea să-l conducă. Copilul suferă de disciplină, de lipsă de limitare.

Din păcate, această datorie se uită când se ajunge în străinătate și dacă la început era o rămânere pentru o perioadă scurtă, aceasta se prelungește până se ajunge la instalarea unei noi atmosfere reci. Astfel, se creează la copii sentimentul abandonului și este posibil ca o dată ajunși la maturitate să abandoneze și ei pe copiii lor ca un fel de protest și ca răzbunare împotriva propriilor părinți.

3.4.1. Abandonul familial

Există situații dureroase în care părinții o dată plecați uită cu timpul îndatoririle lor față de copii, fapt ce intră în sfera abandonului familial.

Dezvoltarea socio-psiho-afectivă este influențată de realizarea atașamentului și a legăturii de afecțiune dintre copil și mamă.

Lipsa părinților și a unui mediu familial determină absența unor sentimente normale la copil, întârzieri în dezvoltarea fizică, și tulburări de comportament.

Există elemente cu importanță majoră în cazul separării: durata separării, condițiile în care a avut loc separarea și cauzele, modalitățile de îngrijire și dezvoltare oferite copilului în caz de separare.

Abandonul copilului constituie o formă extremă a separării lui de părinți. Copilul abandonat este acel copil care nu trăiește alături de părinții săi, iar responsabilitatea creșterii, educației și îngrijirii este transferată unei instituții sau unei alte persoane care nu-i este rudă. Sunt cazuri în care părinții pleacă la muncă în străinătate și lasă copiii la un prieten sau vecin, cu promisiunea că vor trimite bani pentru a-l întreține. O dată ajunși acolo uită de copil.

Practic, copilul este abandonat, chiar dacă nu este o decizie oficială care să recunoască acest lucru. În această situație a copilului abandonat, responsabilitatea părinților se diminuează, este transferată la diverse instituții (Bulai, p. 54).

Abandonul familial determină urmări deosebite asupra celor abandonați:

– Imposibilitatea formării și menținerea unor atașamente durabile;

– Imposibilitatea satisfacerii trebuințelor de securitate materială și spirituală a copilului caracteristice mediului familial;

– Interiorizarea și închiderea în sine datorită atașamentului față de persoana de referință cea mai importantă;

– Mama;

– Dificultăți de relaționare cu ceilalți;

– Comportament dificil – agresivitate.

Toate acestea își pun amprenta asupra dezvoltării integrale a copilului (Bulai, p. 54-55).

3.4.2. Copiii crescuți prin corespondență

În marea majoritate a cazurilor, părinții care pleacă în străinătate își încredințează copiii spre creștere și educare rudelor, prietenilor sau vecinilor.

Modalitățile de comunicare pe care le au diferă de la un mediu la altul, adică cei din zonele rurale, au mai puține modalități de a comunica cu cei plecați și anume, simpla primire a banilor prin telefon, sau scrisori pachet ce trimit acasă. Iar cei din mediul urban au mai multe posibilități pe lângă cei din mediul rural cum este de exemplu internetul prin intermediul căruia părinții își pot vedea copiii rămași acasă. Iubirea care le lipsește din partea părinților sau care le este trimisă prin corespondență de aceștia nu poate fi cumpărată cu daruri de natură materială sau pecuniară și nici înlocuită cu iubirea persoanelor de îngrijire (Bulai, p. 66).

3.4.3 Ce provoacă timpul cât stau separați copiii de părinți?

Durata absenței unui membru al familiei poate fi asociată cu o serie de probleme sau cu neasigurarea unor nevoi ale copilului.

Nevoia de afecțiune scade o dată cu creșterea duratei absenței părinților, fiind înlocuită cu nevoia de comunicare cu aceștia. În literatura de specialitate există diferite tipuri de experiențe de separare a copilului de părinți, care pot fi grupate în trei categorii:

– Separări de foarte scurtă durată care decurg din îngrijirea acordată de mai multe figuri materne (bunică, soră, frate, etc);

– Separări temporare cu durate de cel puțin câteva săptămâni;

– Separări definitive (Șoitu , 2002)

Orice separare de părinți este însoțită de o diminuare a împlinirii nevoilor de bază ale copiilor cu efecte importante asupra dezvoltării integrale a acestora.

Separarea prelungită sau definitivă dintre părinți și copii în cadrul factorilor familiali are cel mai mare impact patogen asupra copiilor.

Tot din această categorie fac parte și separarea temporară a părinților prin crize conjugale sau divorț, modelele de creștere și educare ce implică abuzul fizic și moral asupra copilului, dimensiunea mare a familiei, promiscuitate și sărăcie, abandonul și privarea de mamă.

Cercetările arată că efectele separării de mamă depind de mai mulți factori: vârsta copilului în momentul separării, relația anterioară cu mama și cu tata, motivele separării.

Urmările sunt variate și pe termen lung: nerealizări educaționale și de performanță, dificultăți în prima copilărie (Mitrofan , 2003)

În urma separării de părinți copiii mai au un sentiment care îi marchează, și anume durerea.

În mod evident durerea este o reacție normală interiorizată la pierdere, ea apare atunci când are loc separarea părinților de copii, separarea de o persoană semnificativă, etc.

Durerea presupune trăiri emoționale intense și variate cum ar fi: disperare, regret, anxietate, singurătate, resentimente, dor, neîncredere, dragoste, apreciere, sentimentul lipsei de sens.

Literatura de specialitate menționează un număr de nevoi care în funcție de cum sunt împlinite dau posibilitatea copilului să-și contureze identitatea și să devină conștient de sine, responsabil și independent.

Dintre acestea sunt amintite: nevoia de încurajare, nevoia de dragoste și puritate, nevoia de noi experiențe, de responsabilități și apărare.

Autorul Roșe Campbell, prezintă patru nevoi pe care, spune el, le au toți copiii și anume:

– Nevoile emoționale, de iubire;

– Nevoile de formare, disciplină;

– Nevoile de protecție fizică;

– Nevoile de explicare și exemplificare a controlului mâniei (Campbell R., 2001) ( Bulai, p. 57).

Cu toate aceste nevoi ale copilului, găsim în Tratatul de drept al familiei și al copilului, obligațiile părintești cu privire la persoana copilului, și anume copilul are dreptul să fie crescut în condiții care să permită dezvoltarea sa fizică, mentală, spirituală, morală și socială.

În acest scop, potrivit articolului 32 din Legea nr. 272/2004, părinții sunt obligați:

să supravegheze copilul;

să coopereze cu copilul și să îi respecte viața privată;

să coopereze cu persoanele fizice și persoanele juridice care exercită atribuții în domeniul îngrijirii, educării și formării profesionale a copilului;

obligația părinților de a crește, îngriji și educa copilul (Imbrescu, p. 413).

Dacă una din nevoile de bază de mai sus ale unui copil nu-și găsește răspunsul adecvat, dezvoltarea copilului este distorsionată.

Eșecul în a răspunde nevoilor de dragoste și securitate are ca efect sindromul de privare maternă.

Copiii proveniți din familiile cu părinții plecați la muncă în străinătate ar avea mai multă nevoie de încurajare și recunoaștere tocmai pentru că în absența acestora nu au decât un acces limitat la dragostea necondiționată de tip părintesc.

Deprivarea maternă

Vasile Miftode diferențiază în studiile sale starea de privațiune, adică de a nu avea ceva încă de la începutul stării de privare, adică pierdere sau deprivare de ceea ce a fost deja obținut de cel în cauză, de pildă, privarea de relațiile cu mama (Miftode , 2003) .

Se sugerează că toți cei care suferă de orice tip de tulburare psihiatrică prezintă alternări ale capacității de a stabili relații afective strânse și apropiate care își au originea în contactul timpuriu, deficitar cu mama.

Conceptul de privare maternă a câștigat o largă recunoaștere și a fost acceptat drept cauză a unor manifestări diverse, precum: întârzierea dezvoltării mentale, delincvența, depresia, forme acute de stres, psihopatia, lipsa de afecțiune ( Bulai, p. 58)

„Dragostea mamei este la fel de importantă pentru sănătatea mentală cum sunt vitaminele și proteinele pentru sănătatea fizică”.

În lipsa unei asemenea imagini puternice dezvoltarea copilului este periclitată, iar evoluția lui spre o viață de adult firească afectiv este pusă sub semnul întrebării. Stabilirea și forța personalităților adulte își au originea în stabilirea și profunzimea sentimentelor de atașament afective în timpul copilăriei (Bulai, p. 58).

Starea de atașament vizează în fapt toate vârstele, dar manifestările cele mai clare se observă din timpul copilăriei. Relațiile de atașament au misiunea de a proteja persoana mai slabă, vulnerabilă, în raport cu factorii externi sau interni.

Despărțirea de mamă a copiilor la vârste mici determină manifestările pe care le au, devin morocănoși, deprimați sau fără chef de nimic, le dispare apetitul de joacă.

Astfel, după mai multe decenii de experimentări s-a ajuns la concluzia că cel mai bine pregătit pentru viața de adult este copilul crescut de proprii părinți, alături de frați și surori, în același mediu familial. În afara familiei, copilul este de regulă nefericit, discriminat și incapabil să se atașeze de alte persoane.

Bibliografie

Buzducea Doru, 2010, Asistenta socială a grupurilor de risc, Editura Polirom, Iași

Cojocaru Ștefan, 2011, Educația parentală în România, Editura Alpha MDN, Buzău

Constantinescu Maria, 2008, Familia românească între tradiție și modernitate. Studii și cercetări, Editura Universității din Pitești

Feraru Daniela Petronela, 2007, Costuri sociale ale migrației externe din România, Editura Lumen, Iași

Feraru Daniela Petronela, 2011, Migrație și dezvoltare – aspecte socioeconomice și tendințe, Editura Lumen, Iași

Ghiță Angelica, 2009 Rolul și funcțiile familiei în educația copilului, Editura Irca, Drobeta- Turnu- Severin

Gradinaru Nicolae, 2007, Tratat de dreptul familiei, Editura Aiux, Craiova

Imbrescu, I., 2006, Tratat de dreptul familiei, Editura Luminalex, București

Irimescu Gabriela, 2004, Asistenta socială a familiei și copilului, Editura Universității „Al.I.Cuza” Iași

Mayer Antoine, 2009, Oameni în mișcare. Selecție de termeni și concepte, Editura Alpha MDN

Miftode, V., 2003, Tratat de asistență socială, Editura Axis, Iași

Miftode, V., 2003, Tratat de metodologie sociologică, Editura Lumen, Iași

Miftode, V. (coord), 2002, Populații vulnerabile și fenomene de automarginalizare, Editura Lumen, Iași

Mitrofan Iolanda, 2003, Cursa cu obstacole a dezvoltării umane, Editura Polirom, Iași

Neamțu, G., 2003, Tratat de asistență socială, Editura Polirom, Iași

Preda Marin, 2009, Riscuri și inechități sociale în România, Editura Polirom, Iași

Radut Cornel, 2009, Migrația și impactul asupra familiei, Editura Sitech, Craiova

Sandu Dumitru, 2010, Lumile sociale ale migrației românești în străinătate, Editura Polirom, Iași

Soitu Conțiu Tiberiu, 2002, Caracteristici ale personalităților copiilor asistați, Teza doctorat

Tereza Bulai, 2006, Fenomenul migrației și criza familială, Editura Lumen, Iași

Zanca Raluca, 2005, Asistenta familiei și copilului. Metode și tehnici de intervenție, Editura Universității din Brașov

Webgrafie

http://www.criticatac.ro/12530/copiii-parintilor-care-migreaza-pentru-o-educatie-de-implicare-sociala consultat la data de 15 martie, ora 22:05

http://www.migratie.md/files/elfinder/documents/CLB%20report.pdf consultat la data de 27 aprilie 2012, ora 12:25

www.sfos.ro

www.unicef.ro

Mițea Oana, Populația României – efectele emigrației în scop de muncă în http://www.muncainstrainatate.anofm.ro/popula-ia-rom-niei-efectele-emigra-iei-n-scop-de-munc accesat în data de 15 martie, ora 20:15

www.singuracasa.ro

Dicționare

Dicționarul explicativ al limbii române, 2002

Legislație

legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului

Strategia Națională pentru Apărarea Drepturilor Copilului, 2008-2013

Bibliografie

Buzducea Doru, 2010, Asistenta socială a grupurilor de risc, Editura Polirom, Iași

Cojocaru Ștefan, 2011, Educația parentală în România, Editura Alpha MDN, Buzău

Constantinescu Maria, 2008, Familia românească între tradiție și modernitate. Studii și cercetări, Editura Universității din Pitești

Feraru Daniela Petronela, 2007, Costuri sociale ale migrației externe din România, Editura Lumen, Iași

Feraru Daniela Petronela, 2011, Migrație și dezvoltare – aspecte socioeconomice și tendințe, Editura Lumen, Iași

Ghiță Angelica, 2009 Rolul și funcțiile familiei în educația copilului, Editura Irca, Drobeta- Turnu- Severin

Gradinaru Nicolae, 2007, Tratat de dreptul familiei, Editura Aiux, Craiova

Imbrescu, I., 2006, Tratat de dreptul familiei, Editura Luminalex, București

Irimescu Gabriela, 2004, Asistenta socială a familiei și copilului, Editura Universității „Al.I.Cuza” Iași

Mayer Antoine, 2009, Oameni în mișcare. Selecție de termeni și concepte, Editura Alpha MDN

Miftode, V., 2003, Tratat de asistență socială, Editura Axis, Iași

Miftode, V., 2003, Tratat de metodologie sociologică, Editura Lumen, Iași

Miftode, V. (coord), 2002, Populații vulnerabile și fenomene de automarginalizare, Editura Lumen, Iași

Mitrofan Iolanda, 2003, Cursa cu obstacole a dezvoltării umane, Editura Polirom, Iași

Neamțu, G., 2003, Tratat de asistență socială, Editura Polirom, Iași

Preda Marin, 2009, Riscuri și inechități sociale în România, Editura Polirom, Iași

Radut Cornel, 2009, Migrația și impactul asupra familiei, Editura Sitech, Craiova

Sandu Dumitru, 2010, Lumile sociale ale migrației românești în străinătate, Editura Polirom, Iași

Soitu Conțiu Tiberiu, 2002, Caracteristici ale personalităților copiilor asistați, Teza doctorat

Tereza Bulai, 2006, Fenomenul migrației și criza familială, Editura Lumen, Iași

Zanca Raluca, 2005, Asistenta familiei și copilului. Metode și tehnici de intervenție, Editura Universității din Brașov

Webgrafie

http://www.criticatac.ro/12530/copiii-parintilor-care-migreaza-pentru-o-educatie-de-implicare-sociala consultat la data de 15 martie, ora 22:05

http://www.migratie.md/files/elfinder/documents/CLB%20report.pdf consultat la data de 27 aprilie 2012, ora 12:25

www.sfos.ro

www.unicef.ro

Mițea Oana, Populația României – efectele emigrației în scop de muncă în http://www.muncainstrainatate.anofm.ro/popula-ia-rom-niei-efectele-emigra-iei-n-scop-de-munc accesat în data de 15 martie, ora 20:15

www.singuracasa.ro

Dicționare

Dicționarul explicativ al limbii române, 2002

Legislație

legea 272/2004 privind protecția și promovarea drepturilor copilului

Strategia Națională pentru Apărarea Drepturilor Copilului, 2008-2013