Fenomenul Internet O Abordare Religios Morala
CUPRINS
INTRODUCERE 1
I. O IMAGINE GENERALĂ ASUPRA INTERNETULUI 3
I.1. O imagine tehnică asupra Internetului 4
I.2. O imagine istorică asupra Internetului 6
I.3. O imagine vizionară asupra Internetului 8
I.3.1. Biți și logoi 8
I.3.2. O lume mai bună asemănătoare unui "sat global" 10
I.4. O imagine religioasă asupra Internetului? 15
II. OMUL ȘI INTERNETUL 17
II.1. Omul și tehnica 18
II.2 Omul și simțurile 20
II.3. Supremația vizualului 26
II.3.1. O epocă a vizualului 26
II.3.2."Lumină filtrată" / "lumină directă" 29
II.4. Interactivitatea 31
II.5. Decorporarea 38
III. NAVIGAREA PE INTERNET ȘI NEVOILE UMANE 44
III.1. Omul și nevoia de comunicare 45
III.2. Omul și nevoia de cunoaștere 58
III.3. Omul și nevoile fizice 71
III.4. Omul și nevoia de divertisment 79
IV. PATIMA INTERNETULUI ȘI VINDECAREA EI 90
IV.1. Dependența de Internet 90
IV.2. Patima Internetului 99
IV.3. Terapia patimii Internetului 109
CONCLUZII 115
BIBLIOGRAFIE 117
GLOSAR 122
INTRODUCERE
"Dacă sufletul se va folosi bine de puterile sale și potrivit cu scopul lui Dumnezeu, străbătând înțelepțește lumea sensibilă prin rațiunile duhovnicești din ea, va veni la Dumnezeu cu înțelegere; dar dacă se va folosi rău, privind lumea prezentă contrar rațiunii cuvenite, nu e greu de înțeles cum, căzând în patimi de necinste, va fi aruncat în viitor, după cuviință din slava dumnezeiască, luând ca osândă înfricoșată pentru veacuri nesfârșita înstrăinare de Dumnezeu."
(Sfântul Maxim Mărturisitorul)
Unul dintre primele lucruri pe care le-am învățat în cei 9 ani de Teologie a fost acela că Dumnezeu, fiind iubitor de oameni, se coboară la ei, se jertfește și chiar moare pentru ei… am învățat că lui Dumnezeu îi pasă de noi. După aceea am înțeles și adevărurile care se subînțeleg din cel mai sus amintit și care spun că El se “pliază” pe sufletul omului, de aceea, și Sfinții Părinți ai Bisericii erau atât de preocupați de viața de zi cu zi a credincioșilor. Întreaga lor operă și viață, asemenea modelului lor suprem – Iisus Hristos- a fost una care a simțit suferințele și bucuriile oamenilor. Ei sunt cu adevărat modele de realism pentru noi, totdeauna au vorbit și au scris mânați de dragostea lor pentru semeni, încercând să rezolve problemele sufletești ale contemporanilor lor.
De aceea cred eu, orice demers teologic trebuie să urmărească concretizarea adevărului revelat în viața de zi cu zi a oamenilor. Teologii de azi ar trebui să caute să aducă adevărul revelat de Dumnezeu în concretețea vieții. Gândindu-mă la specificul vieții omului contemporan am înțeles că un aspect esențial al ei îl constituie dezvoltarea tehnologică. Omul contemporan caută să descopere tot mai multe unelte care să-i îmbunătățească viața. Din păcate, utilizarea instrumentelor tehnologice are adesea urmări nefaste din perspectivă morală. La acest adevăr se referă cuvântul Sfântului Apostol Pavel din Romani 1,25 referitor la oamenii “care au schimbat adevărul lui Dumnezeu în minciună și s-au închinat și au slujit făpturii, în locul Făcătorului”. Iar una dintre uneltele tehnologice care au revoluționat cu adevărat viața omului contemporan este cea a computerului și a lumii virtuale creată cu ajutorul lui.
Tristul adevăr despre idolatrizarea tehnologiei cred că se răsfrâge și asupra noii tehnologii. În primele mele contacte cu Internetul nu am putut înțelege de ce mă fascina atât de mult. Abia după mai multă vreme mi-am dat seama de pericolul pe care îl poate reprezenta… lumea virtuală cerea parcă să o înlocuiască pe cea reală. Văzând ce influență are această tehnologie asupra mea m-am gândit că se impune o cercetare mai adâncă a ei și a influențelor pe care le poate avea asupra omului. De foarte mare ajutor în realizarea acestei lucrări mi-a fost experința navigării în lumea virtuală. Nimic nu poate face pe cineva să înțeleagă mai bine puternica influență a acestei tehnologii decât cel care a utilizat-o. De aceea, un prim atuu folosit în realizarea cestei lucrări este însăși experiența utilizării Internetului.
Pe lângă experiența și cunoștințele preluate de la specialiștii laici în acest domeniu am căutat să privesc utilizarea noii tehnologii în duhul Evangheliei și al Sfinților Părinți. Imaginea pe care am încercat să o creez este una de ansamblu, de o mare importanță considerând că este realizarea unei paralele între viața în lumea virtuală cu posibilitățile ei și cea în lumea reală. Central a fost, bineînțeles, evidențierea aspectelor religioase care leagă cele două lumi.
Se cuvine să mulțumesc lui Dumnezeu pentru că m-a luminat spre a înțelege toate adevărurile pe care le-am amintit în această lucrare. Mulțumirile pe care sufletul meu ar vrea să le aducă și oamenilor care m-au ajutat nu sunt de ajuns. Întâi și întâi țin să-i mulțumesc domnului profesor Sebastian pentru sfătuiri, răbdare și sprijin sufletesc. Le mulțumesc soției și fetiței mele pentru răbdarea și înțelegerea lor.
De asemenea, prin sfaturi și rugăciune m-a ajutat și părintele Iulian Nistea, domnul George Căbaș, părintele Constantin Necula, domnișoara Iuliana, toți prietenii și colegii mei. Și lor le mulțumesc din tot sufletul.
I. O IMAGINE GENERALĂ ASUPRA INTERNETULUI
Este de ajuns a arunca doar o scurtă privire asupra acestui început de mileniu penru a observa rolul din ce în ce mai mare pe care îl deține informația (este foarte cunoscută expresia "A cunoaște înseamnă a fi puternic"), mass-media și, implicit, relativ noua tehnologie a Internetului. Mulți dintre noi au auzit și aud tot mai mult despre această nouă tehnologie iar veștile "trâmbițate" acum la început de drum sunt în mare parte pline de optimism și speranță. Ce putem spune cu siguranță este că odată integrat în viețile noastre Internetul nu va mai dispărea. Dimpotrivă, locul deținut de el în viața societății noastre va crește, și aceasta deoarece el promite să înlocuiască o bună gamă de activități umane. Începând cu ultima decadă a secolului trecut, când Internetul a început să devină tot mai popular, el s-a transformat într-o tehnologie care să preia, transforme și redea întreaga cultură. Astfel, monitorul calculatorului a început să înlocuiască ecranul cinematografului și al televizorului, peretele galeriilor de artă, biblioteca și cartea, manualele școlare etc.Întreaga cultură trecută și prezentă a ajuns să fie "computerizată", filtrată prin computer. Oamenii au început să creeze artă, să se joace, să vizioneze filme, să asculte muzică, să contabilizeze actele de firmă etc. folosindu-se tot mai mult de computer. Când Internetul și-a făcut intrarea în viețile oamenilor și computerele au fost legate între ele activitățile sau extins la comunicare, comerț electronic (e-comerce) sau jocuri în rețea. S-au format și noi forme culturale precum jocurile de calculator dar s-a impus și o redefinire a formelor culturale deja existente (de pildă, fotografia și cinematograful). Internetul, mediul viitorului, va schimba viața omului la toate nivelurile ei, și, după cum spune Michael Dertouzos, "va schimba modul nostru de lucru și de joacă, dar mai important, va modifica aspecte profunde ale vieții noastre și ale umanității: cum privim îngrijirile de sănătate, cum învață copiii noștri, cum rămân vârstnicii integrați în societate, cum își conduc guvernele afacerile, cum își păstrează grupurile etnice moștenirea, ale cui voci se aud, chiar și cum se formează națiunile. Va aduce și provocări serioase: cei săraci s-ar putea să devină mai săraci și mai bolnavi, infractori și companii de asigurări și funcționari ne pot invada conturile din bănci, dosarele medicale și corespondența personală.(…) Majoritatea lumii nici nu își dă seama că un val uriaș se îndreaptă spre ea."
Michael Dertouzos a înșirat aici doar câteva aspecte ale ale schimbărilor aduse de tehnologia informațională a Internetului. Aruncând însă o lumină asupra influențelor pe care le are utilizarea -navigarea- Internetului asupra omului ca ființă personală și religios-morală vom vedea că apar și alte mari semne de întrebare precum: ce influență are Internetul asupra modului în care obținem, schimbăm și transmitem cunoștințe? putem vorbi de o întâlnire reală între oameni în lumea virtuală a Internetului? sau se poate vorbi de o viață morală în lumea virtuală sau toți vor face ceea ce vor crede că este bine în ochii lor? etc.Acestea, și multe alte întrebări care se vor pune urmăresc o lămurire a dilemei pe care o poate avea creștinul ortodox care urmărește mântuirea sa și este confruntat cu influențele pe care le are Internetul asupra vieții sale, el aflându-se în postura de a utiliza această tehnologie care deja este constitutivă vieții în societatea actuală. Se impune, așadar, definirea noii tehnologii și indicarea unei raportări la ea sănătoasă din punct de vedere moral.
I.1. O imagine tehnică asupra Internetului
Câteva scurte precizări tehnice sunt necesare, în deosebi pentru cei care încă nu au utilizat Internetul sau cei care l-au utilizat deja dar fără a cunoaște modul lui de funcționare. Și poate vor fi descoperite și anumite adevăruri tehnice care relevă ceva despre modul în care acest complex tehnologic interacționează cu utilizatorii lui influențându-i.
Internetul este o super-rețea compusă din alte mii de rețele care sunt alcătuite din milioane de calculatoare răspândite pe întreg pământul. Este imaginea unei rețea de rețele sau a unei plase de păianjen uriașe. Rezultatul conectării acestor milioane de calculatoare este acela că ele sunt capabile să schimbe între ele informație într-un mod din ce în ce mai rapid și în cantități din ce în ce mai mari. Internetul apare astfel ca un mijloc de difuzare mondială a informației, a cărei valoare și importanță crește tot mai mult. O altă comparație este cea făcută între Internet și rețeaua de drumuri a lumii, rezultând imaginea magistralei informaționale. Așa cum dintr-o autostradă care asigură un trafic masiv se desprind o mulțime de alte drumuri care distribuie porțiuni din trafic către zonele învecinate, la fel și din liniile principale de comunicație ale Internetului -numite "coloana vertebrală" a lui- se desprind linii de comunicație către rețelele locale. Privind din punctul de vedere al utilizatorului, când te-ai conectat la Internet calculatorul tău devine o extensie a ceea ce apare ca un calculator gigant cu ramuri pretutindeni în lume. De fapt, calculatorul tău "comunică" simultan cu un alt calculator sau cu milioane de calculatoare din lume.
Calculatoarele sunt conectate între ele pentru a trimite și primi date sau informații. Texte, sunete (voci sau muzică), imagini (mobile și fixe) comenzi către un alt calculator – toate aceste tipuri de informație pot fi transmise prin rețeaua de calculatoare. Internetul poate fi astfel o uriașă bibliotecă, un instrument de corespondență rapid, un nou mediu de publicare, un cinematograf etc.Un prim "pilon" -cum îl numește Michael Dertouzos- al acestei lumi creată prin interconectarea a milioane de calculatoare este acela al reprezentării tuturor acestor informații sub formă de numere. Când, de exemplu, -explică Michael Dertouzos- tastezi calculatorului tău comanda "Cum este vremea în Hong Kong?" el va converti această comandă-text (ea poate fi și vocală) într-o listă de numere. Calculatorul, recunoscând forma acestor numere ca o întrebare despre vreme, lansează o comandă "obține vremea la Hong Kong" reprezentată de o listă diferită de numere despre care s-a spus că este pe înțelesul unei anumite mașini din Hong Kong. Mașina din Hong Kong primește numerele, descifrează întrebarea și transmite prognoza meteo calculatorului tău. Toți acești pași doar par a fi complecși. Calculatorul reprezintă printr-un anumit număr fiecare literă a alfabetului, fiecare cifră, semn de punctuație sau simbol. Partea de text din prognoză, de informație pot fi transmise prin rețeaua de calculatoare. Internetul poate fi astfel o uriașă bibliotecă, un instrument de corespondență rapid, un nou mediu de publicare, un cinematograf etc.Un prim "pilon" -cum îl numește Michael Dertouzos- al acestei lumi creată prin interconectarea a milioane de calculatoare este acela al reprezentării tuturor acestor informații sub formă de numere. Când, de exemplu, -explică Michael Dertouzos- tastezi calculatorului tău comanda "Cum este vremea în Hong Kong?" el va converti această comandă-text (ea poate fi și vocală) într-o listă de numere. Calculatorul, recunoscând forma acestor numere ca o întrebare despre vreme, lansează o comandă "obține vremea la Hong Kong" reprezentată de o listă diferită de numere despre care s-a spus că este pe înțelesul unei anumite mașini din Hong Kong. Mașina din Hong Kong primește numerele, descifrează întrebarea și transmite prognoza meteo calculatorului tău. Toți acești pași doar par a fi complecși. Calculatorul reprezintă printr-un anumit număr fiecare literă a alfabetului, fiecare cifră, semn de punctuație sau simbol. Partea de text din prognoză, care în exemplul dat de Michael Dertouzos constă din 51 de simboluri, se reprezintă ușor printr-o listă de 51 de numere. Și imaginile și sunetele și celelalte tipuri de informație tot prin numere sunt reprezentate. Lucrurile mai complexe sunt reprezentate prin secvențe de liste de numere.
Cele care transformă informația sunt programele software. "Programele de calculator -spune profesorul de la MIT- sunt ca rețelele; ele sunt constituite din instrucțiuni care spun calculatorului ce numere să considere, cum să le modifice și unde să le înmagazineze. Ceea ce este fascinant aici este faptul că, deoarece programele de calculator sunt scrise cu caractere și simboluri și ele la rândul lor sunt reprezentate prin numere care corespund acestor simboluri. Aceasta înseamnă că programele pot lucra asupra altor programe pentru a le modifica. Așa ceva se întâmplă în cazul unui program pentru jocul de șah care se modifică și învață din mutări, din victoriile și din pierderile adversarilor. "
Dar numerele sunt reprezentate de calculatoare doar prin două cifre:1 și 0. Spre deosebire de oameni care au zece degete (și de aceea folosim numere de la 0 la 9) și două mâini, calculatoarele au numai două degete pentru milioane de "mâini". În timp ce noi numărăm 1,2,3,4,5, ele numără 0,1,10,11,100,101. Această cea mai mică reprezentare indivizibilă a informației, acest număr care este fie 0 fie 1 se numește "bit". Calculatorul utilizează această reprezentare binară deoarece este constituit din sute de milioane de tranzistoare minuscule -acestea fiind dispozitive miniaturizate care acționează ca un comutator care fie este închis și lasă să treacă curentul electric, fie este deschis blocând trecerea lui. Deoarece un comutator poate fi numai închis sau deschis el poate reprezenta numai unul din două numere: 1 sau 0. Aceste comutatoare sunt mâinile cu două degete care fac calculele mașinii. Computerele de azi sunt construite cu cipuri -mici bucăți de siliciu- pe suprafața cărora sunt imprimate milioane de tranzistoare interconectate. Astfel, în fiecare moment un singur cip poate reprezenta mai multe milioane de 1 sau 0. Toate cipurile care conțin numerele cu care lucrează un calculator la un moment dat sunt numite "memorie principală" (RAM) care este rapidă dar uită – când calculatorul este deconectat de la sursa de energie ea se pierde. De aceea calculatoarele au și o "memorie auxiliară" (hard-disk) care păstrează numerele chiar și când calculatorul nu este conectat la rețeaua electrică. Memoria este utilizată și pentru stocarea programelor care spun mașinii cum să prelucreze informația primită. Modul în care calculatoarele prelucrează informația îl putem acum înțelege mai ușor: ele o fac manipulând matematic (algoritmic) aceste cifre: 1 și 0. "Fiecare calculator -explică Michael Dretouzos- are unul sau mai multe procesoare. Ele sunt lucrătorii care prelucrează informația -cipuri care execută instrucțiunile date de programele software. Un procesor execută fiecare instrucțiune prin deplasarea biților 1 și 0, mutând biții din tranzistoare dintr-o parte într-alta a memoriei, testând noii biți pentru a vedea dacă sunt 1 și 0, efectuând operații aritmetice pe grupuri de biți și executând o grămadă de alte operații cu 1 și 0 care în serie nu sunt nici importante și nici interesante."
Din cele amintite vedem că informația devine tot mai importantă. Mihaela Constantinescu remarcă: "Informația reprezintă atât un mijloc de producție cât și o valoare de schimb care poate fi acumulată și stocată ca bogăție virtuală și capital cultural (…); ea este o valută liber convertibilă între ordini materiale și simbolice și repozitorii ale valorii. Corpuri și bunuri, precum și imagini, bani și alte simboluri devin interșanjabile, o dată ce au fost programate și procesate, reproduse ca abstracțiuni digitale." Când vorbim despre rețele de calculatoare (două sau mai multe calculatoare conectate) și mai ales despre uriașa rețea care este cea despre care vorbim, informația devine și mai importantă.
În continuare aș dori să descriu puțin, pentru necunoscători, modul în care circulă informația prin rețeaua de calculatoare. Ea este trimisă de calculatorul emițător sub formă de "pachete" (a căror dimensiune nu poate depăși 1500 de octeți, adică un grup de 8 biți). Acest mod de distribuire nu are nici o legătură cu conținutul informției (că este text, imagine ori sunet) ci este tehnică. Fiecare calculator conectat la Internet are o adresă unică numită "adresă I.P.", care permite identificarea lui. Așadar, fiecare "pachet" de informații va debuta prin această expresie de adresare (este ca și cum ai scrie adresa pe un plic: numele expeditorului, numele destinatarului și adresele lor) care este constituită dintr-o serie de patru numere separate prin puncte. Dar, pentru a intra și rămâne în memoria umană adresele I.P. au fost traduse în limbi naturale, rezultând sistemul de identificare al calculatoarelor pe Internet numit "sistemul de nume de domenii" (D.N.S.). Acesta înlocuiește adresele numerice greu de memorat cu nume ușor de utilizat de către oameni, nume ce cuprind (ierarhic) informații despre apartenența calculatoarelor la o anumită organizație, regiune, țară sau domeniu de activitate. Limbajul universal al Internetului pe baza căruia se transmit informațiile este însă compus și din "protocolul pentru controlul transmisiei" (T.C.P) ce presupune adăugarea la fiecare "pachet" a unui antet compus dintr-o informație ce indică ordinea creării "pachetelor" (care va trebui respectată pentru asamblare la destinație) și o sumă de verificare (un număr care va fi utilizat pentru a verifica dacă s-au strecurat erori în cursul transmisiei). La receptare, acest "protocol" face operațiile inverse.
I.2. O imagine istorică asupra Internetului.
Internetul nu este opera unei singure persoane sau a unei singure organizații. Istoria sa poate începe pornind de la descoperirile tehnologice ale primelor mașini automatizate sau, cu alte cuvinte, odată cu dezvoltarea ciberneticii -știința despre procesele de automatizare și de transmitere a informațiilor în mașini și despre analogiile rezultând de aici cu procesele corespunzătoare la animal și la om. Dar, clasic, istoria Internetului începe cu apariția bunicului lui care este ARPA Net. Războiul Rece fiind la apogeu, în 1957 a fost lansat satelitul sovietic Sputnik. Pentru a întări securitatea națională, Departamentul Apărării al Statelor Unite – U. S. Departement of Defense (D.O.D.) – a înființat ARPA (Agenția pentru Proiecte de Cercetare Avansată). Calculatorul, care era încă o curiozitate de laborator, a fost văzut ca având un mare potențial în comanda și controlul militar. A rezultat astfel ARPA Net, o rețea dintre mai multe computere din unele instituții americane ce lucrau pentru și erau finanțate cu fonduri ARPA. Internetul apărea atunci ca o rețea de patru computere între centrele universitare din Utah, Santa Barbara, Los Angeles și Institutul de Cercetare din Stanford. După o demostrație publică în 1972 (este prezentat serviciul de poștă electronică) cererea pentru ARPA Net a început să crească. Până la mijlocul anilor 1970 câteva site-uri militare și aproape douăzeci de universități au fost legate la rețea. Cererea a crescut în continuare. În această perioadă a începutului anilor 1970 s-au dezvoltat și primele servicii folosite și azi (am amintit deja serviciul de poștă electronică -e-mail- pentru transmiterea mesajelor personale; F.T.P. (File Transfer Protocol) pentru transmiterea fișierelor prin rețea și serviciile de bază pentru conectarea la un calculator aflat la distanță (Telnet). Trebuie amintit momentul anului 1974 când s-a cristalizat într-o formă ce se păstrează în linii mari până azi protocolul fundamental de comunicare în rețea numit T.C.P./I.P. (pe care l-am amintit deja).
În anii 1980 cererea de conectare la rețea a crescut și datorită creșterii numărului de calculatoare personale (apărute la începutul anilor 1980) și a L.AN.-urilor (rețele locale de calculatoare). Armata, dorind să aibă propria rețea de înaltă calitate a lăsat în urmă ARPA Net și și-a format o copie militară numită Milnet, în 1983. Mai apăruseră și alte rețele, în deosebi în sectorul academic. E de amintit începutul în 1979 a unei alte rețele importante -USENET (Users’ Network). Dar, în ciuda creșterii spectaculoase, Internetul se va răspândi mult mai mult, ca fenomen cultural de masă, când va fi descoperit Web-ul și browser-ele precum Mosaic și Netscape. Căci, pentru publicul larg competența tehnică nu înseamnă numic – doar ușurința utilizării este importantă pentru el. Și atunci, în rețele, comunicația era doar ca text sau număr și liniile de comandă trebuiau memorate și tipărite (tastate). Iar când poșta electronică, dar mai ales programele de căutare și de transfer a fișierelor au trebuit să facă față unor cerințe mai complexe, s-au dezvoltat noi "navigatoare". Și software-ul pentru acestea trebuia să fie obținut și configurat separat (pentru fiecare în parte) și folosirea fiecăruia trebuia să fie învățată.
De aceea marea deschidere spre publicul larg a avut loc atunci când el a devenit accesibil chiar și celor cu cunoștințe minime de folosire a calculatoarelor prin dezvoltarea tehnologiei World Wide Web. Primul prototip al WWW l-a realizat Tim Barners-Lee în 1989 pentru cercetătorii din întrega lume care lucrau pentru CERN (Centrul European pentru Fizică Nucleară). Acesta a combinat două idei mai vechi: conectarea în rețea și hipertextul. Conceptul de rețea l-am lămurit deja. Cel de hipertext îl înțelegem dacă ne gândim la o carte ce are anumite cuvinte evidențiate și aceste cuvinte sunt legate de alte informații ce le detaliază sau au legătură cu ele (și aceste informații pot fi tot text sau sunet sau imagine). Geniul Web-ului constă în extinderea acestui model de funcționare la întreaga comunitate de calculatoare conectate în rețea. Totuși, încă numărul utilizatorilor nu a crescut pentru că era greu să te descurci prin "jungla" rețelei. Schimbarea s-a produs când a fost creat browser-ul Mosaic în 1993, care era bazat pe o interfață grafică (Windows). Și a început spectaculoasa creștere: în iunie 1993 erau înregistrate 130 servere Web iar în 1994 erau deja 11.576. Cu timpul au crescut și posibilitățile de a procesa și transmite date apărând pe diferite site-uri și imaginile, animația sau sunetele.
Acestea sunt doar câteva linii generale cu privire la istoria și dezvoltarea Internetului. Dar, pentru o documentare mai amănunțită sfătuiesc cercetarea unor surse pe care le-am folosit și eu, precum: "Internet & World Wide Web" de Bogdan Mîțu și Dan Crișu (Editura Tehnică din București) sau "Ceva fi: Cum va schimba noua lume a informației viețile noastre" a lui Michael Dertouzos (care povestește evoluția Internetului ca unul ce a participat activ la ea).
I.3. O imagine vizionară asupra Internetului
I.3.1. Biți și logoi
Am văzut că Internetul este, vorbind strict tehnic, o rețea de milioane de calculatoare legate între ele prin diferite infrastructuri ce susțin legătura lor oferind mediul de trasmitere a informației, canalele prin care "seva" acestei ramificații "curge" de la un calculator la altul sau la mai multe. Ce este însă relevant pentru noi este faptul că în spatele calculatoarelor sunt oameni, ființe create după chipul și asemănarea lui Dumnezeu. Și așa, prin intermediul acestei tehnologii acești oameni interconectați formează o unitate, un grup omenesc, un nucleu social. Ce beneficii au cei ce se conectează la Internet? Vorbind într-un sens larg, el se constituie într-un instrument de comunicare cu alte persoane, găsirea și publicarea de documente, fișiere, programe etc.Dar de aici lucrurile au devenit și devin tot mai complexe, după cum vom vedea.
Latura comunicațională este cea mai populară. Oamenii, în marea lor majoritate, când aud despre Internet înțeleg un mijloc de comunicare. Am amintit deja că latura comunicațională era foarte accentuată în primii ani de existență ai Internetului, și aceasta sub forma sistemului de poștă electronică (e-mail). Dar sau dezvoltat moduri mai elaborate de a comunica. Au mai apărut: sistemul de mesaje instantanee, sistemul de chat (foarte răspândit la noi în țară mai ales în rândurile tinerilor) sau sistemele de tele-conferință audio-video. Despre comunicarea interpersonală vom mai aminti când vom analiza acest aspect al vieții pe Net, acum fiind de ajuns să reținem că este una dintre cele mai des utilizate servicii ale Internetului datorită costurilor mici, a vitezei, a anonimatului, a invizibilității etc. pe care le oferă acest mod de a comunica. Un alt avantaj al Internetului este acela al posibilității de a comunica informație. El te poate ajuta atât la găsirea de informați cât și la publicarea lor. Am văzut că prin răspândirea la începutul anilor 1990 a sistemului WWW informația devine mult mai ușor de accesat: faci un click cu mouse-ul și sistemul va realiza în mod automat secvența necesară transferului de fișiere și redării acestora. Așa, Internetul devine o sursă de informare accesibilă și celor cu cunoștințe minime de utilizare a calculatorului. Internetul a fost de aceea asemănat cu o bibliotecă de date și informații uriașă.
Am spus că lucrurile au devenit mai complexe și aceasta se poate observa la o simplă conectare la rețea. Vei fi invadat de publicități la diferite produse de consum, funcționari de toate felurile își vor oferi serviciile iar ofertele foarte avantajoase la diferitele produse necesare vieții nu vor lipsi. Toate acestea constituie ceea ce unii au numit "comerțul electronic" (e-comerce). Complexitatea de care vorbim constă în aceea că tot mai multe aspecte ale vieții noastre își găsesc locul în lumea rețelei de calculatoare. Am spus "lume" pentru că datorită faptului că tot mai multe aspecte ale vieții noastre sunt integrate în rețea ea începe tot mai mult să se asemene cu lumea noastră reală doar că totul în ea este exprimat în biți. De aceea lumea rețelei de calculatoare a fost numită precum "lumea virtuală", “ciberspațiu", "piață informațională" etc. Și lucrurile nu s-au oprit aici. Tot ce ține de divertisment în viața omului își găsește din ce în ce mai mult un loc în noua lume, paralelă celei reale.
Michael Dertouzos, vorbind despre informație și mai ales despre ce fel de informație poate "naviga" în lumea rețelei de calculatoare, o împarte în "informație-substantiv" și în "informație-verb". Ora, vremea de afară, temperatura, toate cărțile scrise vreodată, toată muzica și toate filmele produse în istoria omenirii sunt "informație-substantiv". Este de la sine înțeles că toți vor crede că în lumea virtuală va circula doar astfel de informație (muzică, texte, imagini etc.) Dar, accentuează Dertouzos, tot informație constituie și proiectarea unei clădiri, munca de birou a unui om etc. Aceasta este "informația-verb" care cuprinde toate acele procese, activități care presupun crearea sau transformarea informației (nu doar primirea și redarea ei). Vedem, așadar, că un număr foarte mare de lucruri fizice, evenimente, acțiuni constituie informație și pot fi reprezentate prin biți, cea mai mică reprezentare indivizibilă a informației. Apare tot mai mult ideea în gândirea contemporană (în teoria informației) că se va putea simula cu ajutorul informației întreaga existență. Unii sunt de părere că însăși esența omului poate fi transformată într-o sumă de biți și descărcată în lumea virtuală.
Chiar și omul apare ca un sistem de procesare de informații. S-ar putea ca rădăcina acestor credințe să fie filosofia lui Descartes (1596-1650) care considera realitatea ca fiind o colecție de date, informații detașate, separate dar unite de om într-un proces logic sistematic. De aici nu este greu să se facă o trecere la imaginea omului asemănătoare cu a unui computer, primind informație prin simțurile sale, procesând-o, transformând-o și apoi generând noi informații (vorbind, țipând, gesticulând, tastând etc.). Această imagine despre om este caracteristică acestei epoci digitale. Concluzia pe care o trag acești fervenți susținători ai lumii virtuale este evidentă: omul și toate cele existente pot fi transferate în lumea virtuală. Aceasta implică acel "adevăr" al informației ca esență a lumii. Michael Dertouzos spune atingând această temă: "Ultima mea descoperire în acest domeniu ar merita o duzină de premii Nobel: ea ar stabili că întreaga lume înconjurătoare, toate procesele fizice, inclusiv activitatea biologică și chimică, pot fi explicate în termenii câtorva reguli de programare. Cu alte cuvinte, informația ar fi la temelia întregii creații! Aceasta, bineînțeles este o speculație." Ce nu știa el este că într-o mare măsură avea dreptate. Și aceasta din perspectiva Revelației creștine. Teologia ortodoxă a accentuat mult dogma rațiunilor dumnezeiești -logoi- care spune că lumea este impregnată de o raționalitate iar omul este dotat cu o raționalitate în plus care să-i permită să cunoască raționalitatea celorlalte existențe. Raționalitatea lumii se datorează rațiunilor -logoi- care sunt sădite de Fiul lui Dumnezeu, Logosul divin, în toate cele existente. Pe de o parte, El a făcut aceasta pentru a transmite un mesaj prin fiecare făptură omului. Pe de altă parte, rațiunile lucrurilor sunt ceva mai mult. Ele situează orice lucru existent într-un gen, într-o specie, îi definește esența și caracteristicile (calitate, cantitate, loc al existenței, poziția, lucrarea, culoarea, volumul și chiar timpul existenței). Aceste rațiuni ale lucrurilor își au izvorul în Iisus Hristos -Logosul dumnezeiesc: "El le cunoaște pe toate (cele existente) înainte de facerea lor, ca pe unele ce sunt toate în El și la El, chiar dacă acestea toate, cele ce sunt și cele ce vor fi, nu au fost aduse la existență deodată cu rațiunile lor, sau de când sunt cunoscute de Dumnezeu, ci fiecare își primește existența efectivă și de sine la timpul potrivit, după înțelepciunea Creatorului, fiind create conform cu rațiunile lor”. Astfel că logosul unui lucru apare ca principiul sau rațiunea lui esențială, ceea ce îl definește fundamental și îl caracterizează. Potențele unui lucru, ce este el și ce trebuie să facă omul cu el (mesajul lui Dumnezeu pentru om prin acel lucru) toate sunt cuprinde în logosul acelui lucru existent.
O paralelă între biți și logoi se poate face din perspectiva concepției unor susținători extremiști ai Internetului care spun că lumea reală ar putea fi re-creată în cea virtuală chiar depășind-o pe cea reală în perfecțiune. Cum lumea reală este creată de Dumnezeu din rațiunile celor existente și omul creează o lume virtuală cu ajutorul biților. Dar logoi- i sunt principii ale celor existente și ei nu țin de domeniul creaturalului: "Rațiunile nu sunt existențe, ci gânduri ale lui Dumnezeu, după care sunt create făpturile, dintre care unele sunt persoane de adâncimi indefinite." Biții țin de domeniul creatului și ei nu sunt principii pentru cele existente în lumea virtuală. Omul care creează programele de calculatorul este modelatorul lumii virtuale folosindu-se de propria imaginație și de puterea creatoare (transformatoare a creaturalului) pe care a primit-o de la Dumnezeu. Omul, când creează cu ajutorul tehnicii o "lume", își arată chipul lui Dumnezeu care este în el, și nu face altceva decât să activeze anumite potențialități ale creaturalului puse de Dumnezeu în rațiunile creaturii. Am dorit să fac această paralelă dintre logoi și biți deoarece, în fond, cei care susțin recrearea lumii prin copia ei "virtuală" vor ca "lumea" creată de ei să fie mai bună decât cea reală creată de Dumnezeu. Ei uită că biții sunt la rândul lor doar creatură și nu pot fi ceea ce sunt rațiunile dumnezeiești pentru cele existente în lumea reală. Însăși biții își au rațiunea lor lăsată de Dumnezeu. Dacă omul nu va respecta acestă rațiune a biților atunci va dori iarăși să facă cele ale lui Dumnezeu fără de El, excluzându-L. În fond, paralela aceasta vrea să evidențieze că gândul unor asemenea oameni de a crea o lume mai bună care să o depășească pe cea făcută de Dumnezeu este gândul omului autonom, care s-a pus pe sine în locul lui Dumnezeu.
Sfântul Maxim spunea în cuvintele mai sus amintite că anumite lucruri create de Dumnezeu nu pot fi definite. Cred că acest adevăr arată că idealul "nebun" al unor asemenea oameni nu va putea fi niciodată atins. Și o bună parte din oamenii de știință sunt de părere că acest lucru nu este posibil. Orice lucru pentru a putea fi deplin "copiat" din real în lumea virtuală trebuie "să poată fi descompus în pași elementari expliciți și riguros ordonați", cu alte cuvinte să fie cuantificabil. Discuțiile se poartă acum mai ales în ceea ce privește posibilitatea de a transpune mintea umană în lumea virtuală, premiza fiind aceea că mintea umană funcționează asemenea unui calculator. Dar o asemenea idee este de neacceptat pentru mulți specialiști. Totuși, contradicția există: "există multe fațete ale mentalității umane. Se pare că unele dintre acestea pot fi explicate în termenii conceptelor fizicii actuale și, mai mult, sunt susceptibile de simulare pe calculator. Promotorii inteligenței artificiale (IA) ar susține ideea că o astfel de simulare este într-adevăr posibilă (…). Adepții IA "tari" ar susține, mai mult, că orice funcție mentală poate fi concurată -și în cele din urmă înlocuită- prin acțiunea calculatoarelor electronice. Ei ar susține de asemenea că o acțiune numerică atât de simplă trebuie să evoce același tip de experiențe conștiente într-un calculator, sau robot, ca și cele pe care le experimentăm noi înșine. Pe de altă parte, sunt mulți care argumentează contrariul, că există aspecte ale mentalității noastre care nu pot fi adresate pur și simplu în termeni de calculabilitate. Conștiința umană, dintr-o astfel de perspectivă, ar fi un fel de calitate -deci nu este pur și simplu o manifestare a calculabilității." Și autorul acestor cuvinte este de părere că acest lucru nu poate fi acceptat științific; el chiar susține că "acele acțiuni pe care le fac creierele noastre în acord cu deliberarea conștientă trebuie să fie lucruri ce nu pot fi nici măcar simulate numeric – astfel că un anumit algoritm nu poate de la sine să dea naștere nici unui tip de experiență conștientă."
Așadar, idealurile unor tehniciști de a crea în viitor o lume virtuală mai bună decât cea reală nu pot fi împlinite. Și aceasta, în primul rând, datorită limitelor creaturalului în fața increatului. Putem afirma dintru început că cei care privesc Internetul ca o nouă lume mai bună decât cea reală și care le poate oferi, într-un anumit mod, un surplus existențial (sau chiar împlinirea absolută a existenței lor, fericirea veșnică) în detrimentul lui Dumnezeu -singurul care ne poate dărui existența veșnic fericită- greșesc. Asupra acestor considerente voi mai reveni de-a lungul întregii lucrări, acum fiind însă important să reținem că omul, folosindu-se de capacitatea acestei tehnologii de a transforma o mare parte din cele existente în informație binară (este o capacitate de a transforma informația, de a o trece de pe suportul ei fizic pe cel electronic digital, în modul de reprezentare binar) creează o copie a acestei lumi, o oglindă a ei -Intenetul.
I.3.2. O lume mai bună asemănătoare unui "sat global"
Am văzut că "Internetul creează o lume virtuală, grație puterii de memorare și partajare a informațiilor" pe care o au calculatoarele azi (și această capacitate de a prelua transforma și transmite informația crește vertiginos). Noua lume este ciberspațiul -o lume virtuală care se vrea de către unii mai bună decât cea reală. Philippe Breton, în cartea sa "Cultul Internetului. O amenințare pentru legătura socială?" vorbind despre cei ce susțin în totalitate Internetul ca fiind asociat doar unor valori pozitive -numindu-i "susținătorii omni-Internetului"- arată cum ei "nu ezită să vorbească de o <<nouă lume>>, în opoziție cu cea veche amenințată de dispariție. O lume virtuală, aceea a rețelelor, numită și <<ciberspațiu>>, în amintirea originilor sale cibernetice, ce s-ar substitui treptat arhaicii <<lumi reale>>" El remarcă aspectul vizionar al noii tehologii ce se poate observa în operele susținătorilor omni-Internetului. Aceștia susțin că "istoria cosmică (…) este orientată, ea are un sens clar perceptibil, acela al unei intensificări a caracterului virtual al lumii (…). Frontierele lumii devin mai permeabile, mai maleabile și mai interactive, ele înmuguresc în toate sensurile. Evoluția cosmică și culturală își are astăzi apogeul în lumea virtulă a cibersapțiului" sau că "noua viață" are un ideal: de acum înainte să-ți poți "întâlni aproapele în cartiere numerice". E de remarcat faptul că viziunea despre noua lume se concretizează în promisiuni de mai multă libertate, ami multă utilizare, mai multă bogăție, mai multă democrație, mai multă cunoaștere. Ce surprinde viziunea despre Internet este o lume nouă, o viață nouă și mai bună, un surplus major în existența noastră la toate nivelele.
Odată ce am stabilit că există o imagine vizionară asupra Internetului, a ciberspațiului impregnată de promisiuni spectaculoase, a-și dori să amintesc câteva direcții înspre care se îndreaptă mai concret noile promisiuni. Aș exemplifica mai întâi citând pe Bill Gates, patronul firmei cu mare renume din lumea calcultoarelor Microsoft, în modul în care descrie el "noua viață" din lumea virtuală: "Va veni o zi nu prea îndepărtată, când veți putea să vă conduceți afacerile, să studiați, să explorați lumea și culturile sale, să vă branșați la orice fel de spectacol, să faceți noi cunoștințe, să vă faceți cumpărăturile în cartier, să arătați fotografii rudelor din provincie… fără a vă părăsi biroul sau fotoliul." Cu alte cuvinte, evoluția informatică are să schimbe întreaga viață umană, de la muncă la educație sau la modul de a petrece timpul liber. Previziunile făcute de Bill Gates încă înainte de a se dezvolta Internetul la nivel mondial s-au adeverit; tot ce a prezis el, azi se poate și se realizează.
Aș mai dori să amintesc imaginea vizionară a lui Michael Dertouzos, creată de el în anul 1981 și care azi a căpătat concretețe. Iată cum descrie el modul în care s-a născut în mintea sa imaginea Pieței Informaționale (cum numește el ceea ce este azi ciberspațiul): "Deci, hai să mă gândesc, (…) ce ar face oamenii și organizațiile dacă toți ar avea calculatoare și dacă toate aceste calculatoare ar fi interconectate? Mă întindeam, mă întindeam … o imagine mi-a apărut deodată în fața ochilor – talciocul din Atena. Îl știam bine. Copil fiind petrecusem aproape fiecare duminică pe străzile lui înguste (Michael Dertouzos este de origine grec, n.n.), fremătânde, cu oameni care vindeau, cumpărau și se tocmeau pentru orice ți-ai putea închipui. (…) Aproape toți oamenii erau prietenoși și vorbăreți, discutând, între două tocmeli, despre absolut orice. Ei formau o comunitate care depășea granițele comerciale. Nu era nici o autoritate centrală; fiecare participant își contola propriile căutări. Mi se părea natural și inevitabil ca viitoarea lume a calculatoarelor și rețelelor să fie exact ca talciocul din Atena – numai că în loc de bunuri fizice să avem bunuri informaționale."
Imaginea despre lumea virtuală creată de Michael Dertouzos este -după cum și el recunoaște – impregnată de accentul pus pe latura economică – latură ce crește azi din ce în ce mai mult în ponderea ei. Voi aminti însă și o imagine despre "noua lume" pe care a creat-o Marshall McLuhan, considerat de cei mai mulți un vizionar al sfârșitului mileniului trecut și cel ce a inspirat cel mai mult pe fundamentaliștii Internetului sau susținătorii omni-Internetului. El analizează printre altele în cartea sa "Galaxia Gutenberg" tipuri de societăți umane ce se diferențiază după modul de transmitere a informației, unele fiind "orale" iar altele alfabetizate. Comunitățile "orale" le mai numește și "primitive" sau "tribale". Dar termenul "tribal" nu desemnează la el un anumit nivel de dezvoltare economică și socio-politică ci indică acele culturi ce sunt caracterizate de preponderența deținută în tranamiterea informației a mijloacelor oarale și audutive. Astfel că, datorită mediilor electronice, transmiterea informației – latura oral-auditivă a comunicării umane – își recâștigă rolul decisiv în modelarea gândirii umane: "Astăzi, însă, când electricitatea creează condiții de extremă interdependență pe scară mondială, noi ne întoarcem rapid într-o lume auditivă, în care evenimentele sunt simultane și conștiința este globală." Concluzia la care ajunge autorul canadian este că acestă proximitate electronică a oamenilor de pe întreg pământul recreează omenirea după asemănarea unui "sat global"; "… cert este că descoperirile electromagnetice au recreat "câmpul" (s.a.) simultan în tot ce privește omul, astfel încât marea familie umană trăiește în condițiile unui <<sat global>>(s.a.)." Metafora lui McLuhan are un caracter vizionar căci în 1962, când el scria această carte, comunicarea de informții se putea realiza imediat și la nivel național însă doar prin intermediul telefonului, al radioului sau al televiziunii. Astfel că, -remarcă un comentator al lui McLuhan- "publicul de televiziune, chiar și când se așeza în fața televizoarelor într-un consens cu adevărat global, nu semăna deloc cu un sat, prin faptul că membrii săi nu puteau conversa între ei, decât dacă întâmplător stăteau în aceeași cameră -satul global, la vremea când a propus McLuhan această metaforă, era în realitate un sat de voyeuri, fiind deci complet lipsit de sensul interactiv, atât de important satului real." De aceea mulți au fost contrariați de imaginea metaforică a lui McLuhan, neînțelegând unde sunt la televizor casele și vetrele sătenilor în care să poată intra cu piciorul sau unde este la radio răspunsul la întrebarea lor personală și concretă pe care să-l poată da consăteanul sau unde sunt la telefon, fața, strângerea de mâini, atingerea afectuoasă a unui prieten. Ceea ce-i lipsea imaginii metaforice a lui McLuhan era interactivitatea intrinsecă în procesul schimbului de informații într-un mediu precum satul. În cadrul unui sat receptorul informației poate oricând să devină și creator și expeditor al ei, pe când în acel cadru contemporan al apariției cărții lui McLuhan procesul informațional prin telefon, radio sau televiziune era unilateral și oamenii erau mai degrabă niște voyeuri. Paul Levinson descrie situația contemporană a lansării metaforei mcluhaniste în capitolul al șaselea al cărții sale despre vizionarul canadian. Noi vom remarca doar că viziunea despre "satul global" avea să se împlinească odată cu apariția Internetului. Acum, săteanul acesta on-line poate cu ajutorul unui computer conectat la rețea să primească sau să trimită informații pe tot globul. S-a realizat cu adevărat "noosfera" lui Teilhard de Chardin care l-a inspirat pe autorul canadian în crearea acestei imagini a ceea ce s-a ajuns a fi "creierul tehnologic al lumii".
Am vorbit despre această varietate de imagini vizionare asupra Internetului -care au și ajuns să-și găsească azi concretețea în "pânza" de milioane de utilizatori- atât pentru a arăta ce este Internetul într-un sens mai adânc decât cel tehnologic, cât și pentru a evidenția feericul ce a însoțit istoria lui.
Dar visul nu a încetat… . Alte promisiuni s-au făcut, care de care mai extraordinare. Totuși, este destul de greu să prevezi viitoarele utilizări ale Internetului, "este -remarcă Dertouzos- ca și cum Alexander Graham Bell ar fi visat că invenția sa va duce la un sistem de răspuns automat, 900 de numere, telefon erotic, hot-line-uri, faxuri și telefoane celulare pentru mașină (nu existau automobile în vremea aceea)." Oricum, puterea calculatoarelor crește vertiginos (în ultimii 40 de ani computerele și-au dublat puterea la intervale cuprinse între 12 și 24 luni) iar numărul "navigatorilor" pe Internet crește și el într-un ritm uimitor – în jurul anului 2000 acest număr era mai mare de 300 de milioane iar pronosticurile prevăd un miliard de utilizatori în 2005 și trei miliarde în 2010. Nici tehnologia interfețelor digitale care fac legătura între om, realitate și computer transformând totul în biți nu se lasă mai prejos -după cum remarcă și Michael Detouzos. Cert este că schimbări se vor produce -și încă foarte însemnate- în toate colțișoarele vieții noastre pentru că omul nu trăiește neinfluențat de instrumentele din jurul său, mai ales că ele sunt impregnate de o raționalitate (sunt creații ale minții umane care actualizează potențilități ale rațiunilor lucrurilor puse de Dumnezeu în creatură): "Toate protezele de care omul s-a prevalat de-a lungul istoriei sale, de le uneltele primitive până la mașinile complexe de azi, au acționat asupra gândirii și comportamentului uman, influențându-le substanțial. A fost bine? A fost rău? A fost, în orice caz, inevitabil." Aș dori să amintesc în final că din februarie 1999 a început oficial să funcționeze Internet 2, "un embrion al generației viitoare de calculatoare." care are o mare capacitate de trafic a informației și la viteze mult mai mari ca în prezent (e o rețea ce leagă 37 de universități din S.U.A.) Totul decurge spre o integrare tot mai adâncă a acestei lumi mai bună, mai eficientă, mai nedureroasă în lumea reală și chiar -după cum spun "vizionarii" noii lumi- spre o înlocuire a ei.
I.4. O imagine religioasă asupra Internetului?
Un important punct de plecare în a analiza din perspectiva teologică Internetul este acela că el ar fi obiectul unor năzuințe religios-morale. Acest lucru ar fi un semnal de alarmă pentru celelalte credințe de a se departaja și defini în raport cu "noua religie". Philippe Breton, în cartea sa "Cultul Internetului…" este de părere că aruncând o privire asupra mass-mediei și mai ales dacă studiem numeroase lucrări consacrate "noilor tehnologii ale informației", "societății mondiale a informației" și "ciberspațiului", răspunsul pe care îl vom da întrebării mai sus amintite este afirmativ. "Tot ce are legătură cu Internetul -remarcă autorul francez- devine obiectul unei valorificări fără precedent, fiind vorba despre promisiunea unei lumi mai bune". Punctul de pornire al noului cult, obiectul lui ar fi după cuvintele lui Philippe Breton "împărtășirea unei viziuni (s.a.) comune, perfecționată și dezvoltată treptat în mediile noilor tehnologii și dincolo de ele." Aspectul vizionar aruncat de unii fundamentaliști ai Internetulu asupra lui l-am amintit și în paginile anterioare. Este vorba de acea viziune, a unei "lumi ideale ce ar fi în întregime formă, comportament, imformație, mesaj, comunicație, o lume făcută din elemente mereu în mișcare, în interacțiune, gata mereu de schimbare (…) totul ar fi pură comunicare."
Cultul pentru noua tehnologie îl vede P. Breton atât în sensul propriu, clasic cu care noi suntem atât de familiari, de atașamant religios față de Dumnezeu concretizat în lauda adusă Lui și în ansamblul de practici care concretizează această latrie, dar și în sensul lui "metaforic -spune el- de venerare sau, mai simplu, puternic atașament față de ceva sau cineva." El analizează de-a lungul cărții evoluția de la sensul metaforic al termenului la cel mai concret. Ar trebui să spun însă că din perspectiva creștină orice falsă valorizare a Internetului prin atribuirea lui a unor valori care depășesc o limită normală -dată de respectarea rațiunii acelui lucru existent lăstă în el de Dumnezeu- este deja o formă de cult însă idolatră. Orice manifestare a unui atașament, a unei iubiri iraționale față de un lucru existent, în sensul că nu respecată rațiunea aestuia, care definește ce este el și la ce trebuie folosit, este, în cele din urmă, atașament păcătos, acuzabil de a îndrepta potențialul de iubire al omului spre ceva ce nu-i poate satisface acel potențial așa cum doar Dumnezeu poate, deplin.
Omul este prin natura lui o ființă religioasă, chiar dacă contextul contemporan impregnat de ateism ar părea să infirme acest adevăr. Omul a fost creat să tindă spre Dumnezeu, Izvorul existenței sale, doar El putând să-i împlinească setea de iubire într-un mod desăvârșit, veșnic. Voi mai reveni asupra acestei probleme, aș dori acum doar să remarc faptul că viziunile despre ciberspațiu și viața nouă oferită de acestă lume sunt impregnate de elementul religios. Mulți pornind de la o imagine biblică binecunoscută nouă -cea a Ierusalimului Ceresc din Apocalipsă, capitolul 21- creează în descrierea lumii virtuale a Internetului o imagine a unui oraș ce prezintă mari similitudini cu Ierusalimul Ceresc descris în Sfânta Scriptură. Noul cult este străbătut de un "ideal de transparență" care se concretizează în toate domeniile noii vieți. Totul arată ca un vis despre transcendență, transcendență asupra dezordinii și haosului și asupra limitărilor corporale. Se vrea o anihilare a durerii, a restricțiilor, a morții. Imaginația este exacerbată la maximum. Visarea religioasă duce chiar până la eternitatea digitală sau ciber-imortalitatea – esența persoanei, adică spiritul poate fi separat de trupul ei și transformată pentru etrnitate într-o sumă de biți: ciber-sufletul (cu potențialitate de nemurire când este “descărcat” în lumea virtuală). Toate speranțele și promisiunile pe care le împlinea doar realitatea religioasă a vieții omului acum sunt posibile datorită Internetului: "tehnologia a devenit un mijloc pentru a câștiga transcendența". Ciberspațiul -"Noul Ierusalim"- devine astfel un mediu ideal pentru irumperea sacrului, pentru hierofanie.
Aș dori să închei acest prim capitol care are rolul de a prezenta câteva generalități despre Internet prin accentuarea ideii că utilizarea noii tehnologii ridică un semn de întrebare și provoacă la un răspuns din partea și pentru cei ce vor să trăiască o viață în Hristos. Nădăjduiesc că multe idei doar fugitiv amintite până acum vor fi adâncite, iar rezultatul să fie o înțelegere cât mai corectă a noii lumi și mai ales al raportului pe care trebuie să-l aibă creștinul ortodox cu ea -căci modul în care este utilizat Internetul dă o valoare bună sau rea pentru fiecare dintre noi în parte acestei utilizări. Internetul este o actualizare a unei potențe deja existente în creație, este deci un dar al lui Dumnezeu care cere o raportare corectă la Dăruitor. Va trebui să nu acceptăm darul fără ai răspunde Dăruitorului cu același sentiment de iubire cu care El ne-a oferit darul Său.
II. OMUL ȘI INTERNETUL
Am văzut până acum că lumea virtuală a Internetului se vrea a fi, din perspectiva unora, o lume paralelă celei reale, o copie mai bună a ei. Deși mulți specialiști recunosc că până la atingerea acestui deziderat mai este un drum destul de lung de parcurs, germenele "noii lumi" care există prezintă o atracție care nu poate fi neglijată. Numărul cetățenilor acestei lumi crește vertiginos și în ciuda faptului că va trebui să mai treacă încă multă vreme până când iluzia ciberspațială va putea să concureze cu originalul se pot întrezări o serie de pericole. Mulți au tras un semnal de alarmă văzând anumite capcane întinse de noua tehnologie: diluarea conflictelor sociale și apoi însingurarea tot mai accentuată a individului, ispita pentru cei neadaptați acestei lumi de a se refugia într-o lume paralelă în care parcă orice este cu putință, pierderea criteriilor clare de orientare și anihilarea ierarhiei de valori deja existente, decorporarea omului și ștergerea granițelor dintre vis și realitate, dintre posibil și îngăduit etc. .
Sunt multe semne negative din punct de vedere moral ce se pot pune în dreptul noii lumi în ceea ce privește conținutul ei sau în ceea ce privește tipul de informație care circulă prin "venele" acestui nou spațiu deoarece poți găsi o mulțime de viruși, de maniaci de toate felurile, pornografia e în floare, o mulțime de site-uri propagă violența, idei rasiste, fanatismul religios și, sub umbre anonimatului, se vând copii ilegale și date confidențiale iar unii încearcă să jefuiască "în plină autostradă electronică" diferite conturi.
Tot din punct de vedere al conținutului rețelei putem însă vorbi și de multe aspecte pozitive (poate într-un număr mai mare decât cele negative) precum ar fi: un cumul de informație strict comunicațional deloc neglijabil (cuprins în e-mail, teleconferințe etc.), apoi cultură sub toate formele ei: imagini cu biserici și muzee și alte creații ale marilor artiști; muzică întinsă pe o gamă foarte variată (de la cea bisericească și clasică la cele mai noi compoziții) și texte ce cuprind biblioteci imense de creație literară umană și, nu în ultimul rând, o mulțime de oferte economice care să ușureze supraviețuirea internauților prin câștigarea de timp și scutirea de efort. Despre toate acestea vom mai vorbi în capitolul următor dar acum aș dori să amintesc o serie de probleme ce se ridică din însăși actul navigării pe Internet.
Chiar de la început voi încerca să subliniez că că prin navigarea pe Internet omul se schimbă prin faptul că interacționază cu un instrument tehnic -computerul-, interacțiune ce produce schimbări în om care implicit au importanță și din punct de vedere moral. Omul este constitutiv lumii reale și ea îi este de asemenea firească existenței lui prin faptul că Dumnezeu i-a pus în interdependență și omului i-a dat și menirea de a o stăpâni și de a o conduce spre împlinirea planului din veșnicie a Lui: ca El să fie totul în toate. O viață morală din punct de vedere creștin presupune și aceasta: omul să rămână fidel acestei raportări la lumea creată de Dumnezeu – adică să o unească prin el cu Creatorul.
II.1. Omul și tehnica
În primul și în primul rând, a naviga pe Internet presupune a face aceasta prin intermediul unui computer. Așa că primul semn de întrebare care mi-a venit în minte a fost acesta: are vreo relevanță pentru mine -mă schimbă pe mine- faptul că interacționez cu acest instrument? Părerile sunt împărțite. Citind, de pildă, comunicatul "Etics in Comunications" din 2 iunie 2000 al Consiliului Pontifical pentru Comunicații Sociale vom vedea o opinie asupra mijloacelor de comunicare în masă (mass-media). Comunicatul chiar dintru început spune că "mult bine și mult rău vin din felul în care oamenii se folosesc de mijloacele de comunicare socială. Deși -continuă comunicatul- în mod obișnuit se spune -și noi vom sublinia acest lucru adeseori aici (s.a.) – că media (mijloacele de comunicare, n.n.) face asta sau asta, acestea nu sunt forțe oarbe ale naturii dincolo de controlul uman. Căci deși actele de comunicare au adeseori urmări nedorite, totuși, oamenii aleg să folosească mijloacele de comunicare fie pentru scopuri bune fie pentru rele, într-un mod bun sau rău." Tot în această direcție aș aminti o părere a lui Stephen L. Talbot, autor al cărții "The Future Does Not Compute”, amintită împreună cu alte citate privind tehno-spiritualismul, de Jeremy S. Gluck: "Nu este nici un răspuns dincolo de ființa umană. Viitorul ascuns al mașinii se dorește a fi propriul nostru viitor… . Nu există nici o potență a computerului care să-l poată face să arate bun într-o lumină și rău în alta. Pe care lumină am putea-o alege? Doar lumina -și întunericul- ce emană din inima omului."
Aceasta este însă o părere. Marshall McLuhan vine cu o alta, numită de către sociologii mass-mediei "determinism tehnologic". El consideră că mijlocul de comunicare -media- are "un impact determinant asupra echilibrului percepțiilor umane." În lucrarea sa 'Understanding mass-media" (1964) el lansează mai accentuat (ideea o mai amintise și în 1960) sloganul, de atunci binecunoscut: “mijlocul este mesajul”. Ideea, în mare, este că mijlocul tehnologic folosit pentru a comunica este la fel de important ca și conținutul comunicațional transmis. Cauza acestui lucru este că mijlocul folosit în comunicare influnțează percepțiile, echilibrul simțurilor. Spre exemplu, nu este același lucru a spune cuiva "te iubesc" folosindu-te de telefon, scriindu-i aceste cuvinte pe o foaie sau vorbindu-i față către față. Impactul mesjului va fi altul și datorită mijlocului folosit. De aceeași părere este și Hugh McDonald care în articolul său "Ascetism and the electronic media. Technophilia and technophobia in the perspective of Christian philosophy" afirmă: “Fiecare tehnologie își are efectele ei specifice și predictibile asupra utilizatorului. Ca instrument, ea va extinde și va amplifica o putere omenească deja existentă sau un organ. Când o putere a omului este amplificată aceasta afectează ordinea și echilibrul care există în om"
Cauza pentru care este dificil să observăm efectele tehnologiei asupra noastră este aceea că ea face parte din mediul nostru existențial, ne-a devenit într-un fel firească în sensul că ne înconjoară și nu putem trăi fără ea. "Este mediul nostru înconjurător -spune McLuhan- și ca și orice mediu înconjurător (am putea face o comparație cu aerul ce ne înconjoară și nu mai conștientizăm permanent prezența lui, n.n.) este ascuns nouă, și trebuie în mod intenționat să ne îndreptăm atenția spre el pentru a vedea cum ne afectează." Hugh McDonald conștientizează faptul că tehnologia comunicațională de azi, în uimitoarea sa dezvoltare, reprezintă un mare bine care însă dă șansa realizării unui rău la fel de mare și de aceea accentuează efectele mass-mediei atât asupra societății cât și asupra noastră ca indivizi. Concluzia la care ajunge el este că și în cazul tehnologiei informaționale "ca și în cazul a orice oferă o mare atracție, este necesară dezvoltarea unui ascetism care să ne păzească de abuzul tehnologiei."
Premiza de la care pornește McDonald este cea a omului ca unitate armonioasă și echilibrată iar echilibrul are o lege a lui care acționează astfel încât el să se mențină. La nivel biologic, de pildă, organismul nostru încearcă să mențină această stare de homeostază, de echilibru. Dacă o forță exterioară va încerca să strice acest echilibru, ea va fi urmată de o forță de reacție a organismului ce va acționa să restabilească echilibrul. Într-adevăr, unitatea psiho-somatică a organismului uman nu poate fi tăgăduită. Dacă un om își pierde vederea el devine mai conștient de celelalte simțuri și asta deoarece părțile creierului ce procesau date vizuale vor prelucra de acum date de la alte simțuri în încercarea omului de a se raporta cât mai bine la lumea exterioară. Dacă în momentul apariției primelor tehnologii ele extindeau mai ales puterile trupești ale omului lucrurile sau schimbat o dată cu apariția scrisului – putem spune că acum chiar memoria omului poate fi plasată în afara lui, exteriorizată și amplificată. Iar Internetul a adus mai multe "beneficii" tehnologice deoarece îmbină scrisul cu imaginea și sunetul. Omul își poate acum interioriza într-un alter-ego al său atât trupul cât și gândurile (mintea) realizând o copie a sa care să se miște, să acționeze, să îi exprime gândurile sale. Pentru că fiecare tehnologie accelerează și extinde anumite facultăți umane se cere o mare atenție din partea lui în utilizarea lor. Interacționând necritic cu tehnologiile noastre putem noi înșine să ajundem roboți, mașini sau ele să ne dea nouă comenzi. "Omul nu este doar stâlpul și creatorul tehnologiei, ci este și un proces invers prin care omul devine dependent de tehnologie și e format de ea."
Putem aminti ca fiind de o mare autoritate și opinia a 12 scriitori și oameni de știință preocupați de tehnologie și efectele ei, care au realizat în 1998, în colaborare, "Manifestul tehnorealist" un document ce se vrea a fi o privire critică și realistă asupra a ceea ce este tehnica și care sunt efectele ei. Autorii manifestului amintesc și părțile pozitve ale tehnologiei dar țin să avertizeze încă de la primul articol faptul ca tehnologia ne influnțează: "Tehnologiile nu sunt neutre. O concepție eronată de mari proporții a vremurilor noastre este ideea că tehnologiile sunt complet lipsite de părtinire adică, fiind niște artefacte fără viață, nu le impun oamenilor anumite tipuri de comportament. De fapf, tehnologiile au o încărcătură (…) atât intenționată cât și neprevăzută. Fiecare unealtă își înzestrează utilizatorii cu un mod specific de a privi lumea și cu anumite căi de interacțiune cu ceilalți. Este important ca fiecare dintre noi să ia în considerare părtinirile diferitelor tehnologii și să le căutăm pe acelea care ne reflectă valorile și aspirațiile".
Dintre cele două păreri cea din urmă se apropie mai mult de adevăr. Mijlocul folosit influnțează foarte mult ceea ce facem sau, cu alte cuvinte, cum facem un lucru influnțează foarte mult rezultatul pe care urmărim să-l obținem. Mijlocul influnțează asupra atingerii scopului și când este vorba de media. Nu e același lucru să vezi scris cuvântul 'steagul României" sau să vezi steagul însăși deși ambele sunt mijloace prin care se trnsmite același mesaj – dar vederea steagului va produce cu siguranță un sentiment mai puternic decât citirea cuvântului "steagul României". Așadar, mijlocul influnțează modul în care receptăm informația și poartă și el, în sine, un mesaj propriu. Specificitatea pe care o are Internetul ca mijloc de transmitere a informatiei voi încerca să o evidențiez în cele ce urmează.
II.2 Omul și simțurile
Am văzut că tehnologia influențează utilizatorul ei și că este nevoie de un exercițiu mental și spiritual de distanțare față de un anumit instrument pentru a-i putea analiza influența asupra noastră. Și aceasta deoarece tehnologia este o parte a mediului înconjurător, ea este pentru om ca apa pentru un pește și de aceea se cere omului tehnologizat al vremurilor noastre să iasă la 'malul" care să-l elibereze de influența tehnologiei pentru a vedea care sunt efectele ei.
Stând și gândindu-mă ce se întâmplă cu mine în momentul în care mă așez în fața calculatorului și încep să navighez pe Internet mi-am dat seama că trebuie să încep cu faptul că … stau. Într-adevăr, azi – deși susținătorii omni-Internetului de care am amintit visează la o perioadă în care omul să poată "intra" în lumea virtuală cu toate părțile trupului folosind ca interfețe electronice căști, mănuși și chiar costume care să le permită să "simtă" cât mai deplin "realitățile" acestei lumi – pentru a naviga pe Internet trebuie mai întâi să te așezi pe un scaun în fața calculatorului. Scaunul este și el o creație a omului tehnologic a cărei vechime se pierde în negura timpului; erau vremuri în care scaunul exista doar ca tron în sala regilor fiind un semn al puterii celui ce stătea pe el. Acum este atât de banal, a devenit o tehnologie atât de firească nouă încât se ascunde de multe ori analizei minții noastre. Omul modern petrece din ce în ce mai mult timp stând pe scaun de aceea crearea de scaune a devenit o adevărată afacere (mai nou se caută realizarea de scaune cât mai comode și mai atrăgătoare – a se vedea cazul scaunelor ergonomice). Se uită însă efectele ascunse ale acestei tehnologii când e folosită în exces: câți nu se plâng de dureri de spate, anchilozarea sistemului osos, slăbirea mușchilor stomacului și nu numai. Ajungem cu adevărat dependenți într-un anumit fel de scaun și asta se poate vedea în dificultatea noastră de a sta în picioare la Sfânta Liturghie pentru două ore. Crește astfel și debilitatea, slăbiciunea trupului nostru – aceasta este de fapt o generalitate în ceea ce privește utilizarea unei tehnologii: atrofiază tot mai mult organul sau facultatea a cărei potență o extinde.
Sunt chiar unii gânditori ce sunt de părere că ceea ce omul realizează cu ajutorul"protezelor" sale tehnologice ar putea realiza prin exercitarea unor puteri naturale ale sale. Astfel, Douglas Rushkoff, autorul romanului " Cyberia", spune: "Tehnologia este o parte din natură. Este o extensie a conștiinței umane. În mod ironic, porțile pe care ni le deschide tehnologia sunt în general porți pe care noi le-am putea deschide și fără ajutorul ei, doar dacă am ști cum. Cred că suntem pe deplin capabili, ca ființe umane, să avem un creier global și să comunicăm între noi ca părți ale unui singur organism. Dar, fie nu ne-am dezvoltat aceste capacități, fie am pierdut abilitatea de a le folosi. Gândindu-ne la perioada existenței tribale, vedem că oamenii nu se gândeau la ei înșiși ca indivizi ci se priveau pe sine ca părți ale unui mic organism".
Important este pentru noi să accentuăm un alt efect secundar, ascuns al utilizării scaunului. Wayne Constantineau în studiul său "Our Affair with the Chair" remarcă faptul că statul în scaun presupune un fel de amorțire, de anesteziere a trupului uman. El prezintă o imagine elocventă pentru efectul de amorțire al trupului pe care îl produce scaunul, arătând că acest efect este asemennea celui produs în urma unei anestezii în scaunul unui dentist. Precum administrarea anesteziei locale e urmată de una a întregului corp (șezutul, picioarele, spatele și în cele din urmă capul) așa orice scaun are un efect de amorțire, de adormire a întregului corp, diferența fiind aceea că impulsul de anesteziere îl poate produce ecranul unui televizor sau chiar terminalul unui computer. Mergând mai departe vedem că șezând în scaun ne este reorganizat sistemul nostru senzorial. Scaunele promovează activitatea capului dar "desenzitivizează corpul" sau, altfel spus, îl lipsește de activitatea simțurilor sale. O urmare a acestui fapt este aceea că cel ce stă în scaunul din fața unui computer, de pildă, se va baza, va accentua informația ce-i va veni prin simțurile augmentate de tehnologie. Acest lucru se poate observa în cazul unui om ce navighează pe Internet: el nu va auzi și nu va simți aproape numic din ceea ce se întâmplă în jurul său. E drept, aceasta se întâmplă și datorită atracțieie pe care o oferă computerul dar și unei amorțeli a celorlalte simțuri. De fapt, orice lucru care produce plăcere și implicit o atracție creează datorită concentrării asupra sursei de plăcere o insensibilitate la nivelul celorlalte simțuri. Wayne Constantineau remarcă faptul că omului ce stă mult timp pe scaun celelalte simțuri i se "atrofiază" și apoi "el tinde să se bazeze pe ochi ca principală sursă de percepție". Am făcut această prezentare a imaginii cu efectele unei îndelungate șederi pe scaun mai ales pentru a evidenția influența pe care o are acest fapt asupra sistemului nostru senzorial.
Sistemul nostru de simțuri este un dar neprețuit pe care omul l-a primit de la Dumnezeu odată cu crearea lui. Poate tocmai pentru că simțurile ne sunt atât de propri nu le conștientizăm totdeauna ci pur și simplu "simțim" că ele există și le folosim. Omul, inel de legătură între lumea materială și cea spirituală, trebuie să realizeze o unire a lui cu Dumnezeu urmată implicit și de o aducere a cosmosului la unire cu Dumnezeu, care va fi totul în toate. Pentru relația lui cu lumea materială, Dumnezeu l-a săvârșit pe om cu trup și cu simțurile acestuia, prin mijlocirea cărora trupul ia cunoștință de existența celor create, intră în mod concret în legătură cu ele și apoi are posibilitatea să acționeze prin organele trupului asupra creaturalului. Fiecare simț reacționează la stimulii lucrurilor create și se produce astfel senzația. "Prin aceasta i se comunică sufletului o informație obiectivă cu privire la datele exterioare ale obiectului”. Actul percepției senzoriale este însă un proces în același timp somatic și psihic și acest lucru se poate observa și în pașii următori din procesul realizării ei: "Apoi intervine o a doua operație, prin care datul senzorial este interpretat de toate celelalte facultăți care contribuie la procesul cunoașterii. Printr-un proces complex, în care intervin inteligența, memoria, imaginația și dorința obiectul, așa cum este el prezentat de simțuri, este situat în spațiu și raportat la alte obiecte, este numit, definit în ceea ce privește natura, semnificația, funcția și valoarea sa. Această interpretare, care constituie esențialul în percepția senzorială, având ca temei un dat obiectiv – cel oferit de senzație, nu se oprește însă la acesta și nu constituie o simplă descriere a lui, ci este elaborată în funcție de valorile subiectului cunoscător.(…) De aici rezultă că percepția senzorială este legată de starea spirituală a celui ce percepe."
Importanța simțurilor se poate evidenția și prin imaginea cu care unii Sfinți Părinți le-au asemănat -aceea de "ferestre ale sufletului." Prin aceste "ferestre" poate însă intra în sufletul noastru atât moartea cât și viața – alegerea depinzând de om. Din nefericire, simțurile noastre nu-și mai îndeplinesc rostul lor de a contribui la unirea creației văzute cu Dumnezeu și astfel de a lăsa să intre prin ele viața cea adevărată. Această "bună rânduială" a lor s-a tulburat prin păcat – s-au îmbolnăvit și ele odată cu îmbolnăvirea generală a omului prin cădere. Omul, înlocuind pe Dumnezeu cu făptura a început să absolutizeze odată cu cele create și rolul simțurilor trupului care îi aduc plăcere, absolutizată și ea. A ajuns astfel omul "să se împărtășească fără măsură de aceasta (de lumea creată, n.n.) numai prin simțire, asemenea dobitoacelor celor necuvântătoare, și aflând prin experință că împărtășirea de cele sensibile susține firea lui trupească și văzută, a părăsit frumusețea dumnezeiască menită să alcătuiască podoaba lui spirituală și a socotit zidirea văzută drept Dumnezeu." Pentru a opri această cunoaștere simțuală păcătoasă a celor create Sfinții Părinți vorbesc de necesitatea "păzirii tuturor simțurilor" căci altfel ele "se reped cu iute pornire de la cele simțite și iau împreună cu sine toată privirea necinstită, toată urâta cuvântare și toată auzirea rea, în scurt, toată tina și necurăția poftelor, întorcându-se după aceea înapoi și băgându-le pe toate în ticălosul suflet, pe care-l fac cu totul întunecat,(…) îl îneacă deodată în patimi, făcându-l peșteră de tâlhari sau gazdă a necurățiilor."
Nu se are în vedere numai o pază a simțurilor trupești ci și o creștere și exercitare a simțurilor sufletești. Mulți Sfinți Părinți vorbesc despre aceste simțuri spirituale sau sufletești cu care a fost înzestrat omul, primul care pare să fi elaborat o doctrină despre ele fiind Origen. "Noțiunea de simț spiritual -spune B. Fraigneau-Julien- exprimă un contact real și imediat între suflet și Dumnezeu analog celui existent între organele simțurilor și obiectul senzației sau, altfel spus, analog impresiei produsă de către obiect asupra sensibilității celui care-l percepe. Este clar că în cazul simțurilor spirituale contactul ce se produce între Dumnezeu și suflet este unul spiritual." Simțurile spirituale conduc la un contact real între sufletul nostru și Dumnezeu și "presupun un stadiu avansat al vieții spirituale, o curăție foarte adâncă a sufletului." Sfântul Grigorie al Nyssei este primul care accentuează unitatea modului de percepție atât a lumii create cât și a celei spirituale și deci a lui Dumnezeu, fără însă a se putea exclude "o pluralitate în gradele de unire." Important este că prin simțurile spirituale omul trebuie să transforme lumea sensibilă într-o sensibilitate superioară ajungând în cele din urmă la Dumnezeu: "Există așadar o interacțiune între simțurile trupești și cele spirituale, dar cele dintâi sunt subordonate celor spirituale și trebuie să conducă la cunoașterea lui Dumnezeu." Pentru a concluziona, putem spune că omul trebuie – și în aceasta să ia aminte la Iisus Hristos, Domnul nostru, care mai întâi a făcut cele bune pentru a ne deschide calea spre viața veșnic fericită!- să-și însănătoșească simțurile dăruite lui de Dumnezeu și să le țină în "bună rânduială."
Această "bună rânduială" a simțurilor a fost însă tulburată după căderea strămoșului nostru Adam și este în continuare afectată de cele din jurul omului cu care omul interacționează prin simțurile lui. De la cădere omul s-a văzut nevoit să-și creeze unelte, tehnologii care să-l ajute în lupta lui de supraviețuire: "Căci acum (după cădere, n.n.) omul se mișcă sau în jurul nălucirilor iraționale ale patimilor, amăgit de iubirea de plăceri sau în jurul rațiunilor meșteșugurilor, din strâmtoarea impusă de cele de trebuință sau în jurul rațiunilor naturale, îndemnat de legea firii spre cunoaștere. La început însă nimic din acestea nu atrăgea cu necesitate pe omul făcut mai presus de toate." Omul a început astfel să-și creeze tot felul de extensii ale trupului și minții sale (unelte, haine, mobilă, cărți, telefon, televizor, computer etc.) care să-l ajute să facă ceea ce înainte obișnuia să facă fără ele. Ce remarcă Marshall McLuhan este că aceasta presupune o extindere a unuia sau a altuia dintre organele de simț al omului făcător de unelte: "Toate mijloacele, de la alfabetul fonetic până la computer sunt extensii ale omului care provoacă schimbări adânci și durabile în el și-i transformă mediul. O asemenea extindere reprezintă o intensificare, o amplificare a unui organ, simț sau funcție." Ce se poate observa în continuarea acestui proces -continuă McLuhan- este faptul că "sistemul nervos central pare să instituie o amorțire atotprotectoare a zonei afectate, izolând-o și anesteziind-o, pentru a o feri de conștientizarea a ceea ce se petrece cu ea. Este un proces foarte asemănător cu acelea prin care trece corpul nostru atunci când se află în condiție de stres ori de șoc, sau spiritul atunci când e supus la represiune, în sensul conceptului freudian. Eu numesc această formă specială de autohipnoză "narcoză narcisistă", un sindrom ce-l face pe om să rămână tot atât de inconștient de efectele psihice și sociale ale noii tehnologii pe cât este un pește de râul în care înoată."
Așadar, potrivit lui McLuhan, se poate vorbi de o stricare a "bunei rânduieli" a simțurilor prin supraexcitarea unui singur simț în detrimentul celorlalte ajungându-se la o stare de amorțire simțuală care ar fi pentru omul creat, din perspectivă ortodoxă, pentru a stăpâni și a uni în Dumnezeu împreună cu sine și lumea creaturalului, o veritabilă piedică în acest proces. Omul și-ar pierde cu adevărat identitatea sa de stăpân al celor create. Iată ce spune gânditorul canadian în alt loc: "Când o societate inventează sau adoptă o tehnică ce acordă preponderență sau dă un avânt unuia din simțurile noastre, relația dintre toate simțurile noastre e alterată. Nu ne mai simțim aceeași; ochii, urechile, toate simțurile noastre nu mai sunt aceleași. Interactivitatea simțurilor noastre este constantă, în afară de cazul când intervin condițiile de anestezie. Dar orice simți, dacă ajunge la cel mai înalt gard de intensitate, poate acționa ca anestezic pentru celelalte simțuri.(…) Rezultatul este o ruptură în relațiile dintre simțuri, un fel de pierdere a identității."
Aplicând această părere strict la tehnicile de comunicare și informare -cum este și Internetul- putem spune că efectele acestor tehnologii, privindu-le ca mijloc, mediu de comunicare, nu sunt asupra opiniilor sau al conceptelor (aici acționează și influnțează în primul rând mesajul propriu-zis) ci asupra sistemului senzorial al omului, asupra structurii percepțiilor sale cu ajutorul cărora cunoaște lumea. Important este că mijloacele, mediile informaționale influnțează simțurile noastre fără ca noi să opunem vreo rezistență, noi fiind incoștienți de acțiunea lor: “Reacția noastră obișnuită la toate mijloacele de comunicare, și anume că nu contează decât felul în care sunt folosite, ilustrază atitudinea paralizată a idiotului tehnologic. Deoarece "conținutul" mijlocului respectiv este aidoma unei bucăți suculente de carne aruncată de un spărgător ca să distrugă atenția câinelui de pază al minții." Pericolul, din punct de vedere al creștinului care urmărește însănătoșirea firii sale, este mare deoarece această acțiune secundară, ascunsă, "vicleană" a mijloacelor îl poate face să devină ceea ce el nu dorește. Astfel, omul poate fi înșelat și poate ajunge asemenea broaștei țestoase care este opărită cu apă fierbinte încetul cu încetul.
Premiza de la care pornește McLuhan este cea a "prețiosului inel al simțurilor", adică unitatea și armonia care a existat în om între simțurile sale. Hugh McDonald în analiza sa asupra influenței teologului Toma de Aquina asupra operei lui Marshall McLuhan numește această unitate și armonie a simțurilor "simțul comun", după termenul latin folosit de Toma de Aquina -"sensus communis". Influența este de fapt mai veche și anume de la Aristotel care ar fi folosit mai întâi acest termen în lucrarea sa "De anima". Filosoful grec vorbea despre rațiunea simțurilor și o compara cu acordarea unei lire. Dacă o cordă este întinsă prea mult sunetul sau intensitatea lui care cere o armonie este distrusă. La fel, dacă un organ de simț este supra excitat intensitatea sau proporția sensibilității lui este distrusă. Iar această intensitate sau proporție a acțiunii unui simț este aceeași cu însăși simțul. Aristotel își prezintă doctrina sa despre "simțul comun" în primul capitol al cărții a treia din "De anima". Acolo el arată că datele ce ne parvin din simțuri nu constituie ele însele percepția lucrurilor ca atare. Este vorba de o lucrare a tuturor simțurilor împreună – este simțul comun care conduce și unifică celelalte simțuri. Simțul comun ne apare ca puterea omenească de a translata un anumit tip de experiență printr-un simț anume la toate celelalte simțuri și de a prezenta rezultatul pentru mintea noastră ca o imagine unică. El poate fi antrenat, în sensul că poate, și își și însușește obișnuințe. Aceste obișnuințe specifice ale experienței senzoriale țin și de diferitele tehnologii cu care omul intră în contact, interacțiune. Pentru creștinul ortodox este foarte important să-și însușească obișnuințe specifice unei vieți sănătoase din punct de vedere moral și la nivelul simțurilor ( de exemplu, a fi obișnuiți să nu primim prin simțurile noastre anumite informații care ne smintesc sau a știi să nu vedem sau să nu auzim anumite lucruri care ne trec prin fața ochilor sau pe care le-am auzit, tocmai pentru a ne ține sufletul curat). Nu trebuie uitat faptul că ele sunt ca o a doua natură, caracterizându-l pe om într-o foarte mare măsură.
Dacă Internetul, ca și celelalte tehnologii, reajustează senzorialul uman și astfel, indirect, modifică modul de cunoaștere a realității și ne "educă" într-un anumit fel concepția și așteptările noastre se cere creștinului o privire mai adâncă asupra influențelor tehnologiei și o raportare prin înfrânare la noul mediu de comunicare, înfrânare ce ar echivala cu "ieșirea la uscat" din tehnologia care ne înconjoară. Creștinul ar ajunge la o vedere a influenței tehnologiei (care nu este întotdeauna nefastă!) și apoi la o raportare corectă la ea.
II.3. Supremația vizualului
II.3.1. O epocă a vizualului
Navigarea pe Internet și implicit interacțiunea cu computerul presupune folosirea intensă a ochiului, organul vizual al omului. Am amintit părerea lui Wayne Constantineau care afirmă faptul că stând în scaun în fața calculatorului omul este nevoit să se axeze pe ceea ce vede. Practic așa se și întâmplă -interacțiunea omului este în primul rând cu interfața ecranului calculatorului. Se poate observa de le început că este vorba de o preluare a avantajului televiziunii de a transmite omului informații prin intermediul văzului. Unii susținători înfocați ai Internetului prevăd că în viitorul apropiat vor apărea interfețe pentru toate simțurile și organele omului. Realizările în acest domeniu sunt într-adevăr remarcabile dar în situația actuală prioritară este interacțiunea la nivelul vizual cu calculatorul prin monitorul lui. Este necesar așadar să aruncăm o privire critică asupra propriei noastre priviri cu care ne îndreptăm spre ecranul calculatorului, mai ales că trăim într-o eră a vizualului.
Cu adevărat, viața noastră este, fie că ne dăm seama sau nu, dominată de vizual: "Sfârșitul secolului 20 și începutul noului secol au adus cu sine un context cultural modificat. În primul rând a crescut atenția acordată vizualului. Teoreticienii au observat că s-a produs o "revoluție picturală" prin care am început să realizăm că dominația imaginii a înlocuit dominația cuvântului. Secolul 20 a debutat cu credința că, atunci când privim o fotografie, avem de-a face cu un lucru adevărat și s-a încheiat știind, cel puțin la nivelul cognitiv, că multe lucruri care par a fi vizual adevărate nu sunt.” Marshall McLuhan susține că această accentuare a vizualului se datorează inventării alfabetului fonetic care a determinat separarea imaginii de sunet și astfel "echilibrul sistemului senzorial (…) și armonia psihică și socială generate de el s-au rupt, iar funcția vizuală s-a supradezvoltat". Odată cu apariția tiparului procesul a evoluat și mai repede, cuvintele, făcute să fie și văzute nu doar auzite, înmulțindu-se acum sub forma lor scrisă în sutele și miile de cărți tipărite. Cert este faptul că înainte "omul trăia într-o lume în care toate simțurile erau echilibrate și simultane, o lume închisă, cu profunzimi și rezonanțe tribale, o cultură orală structuraă pe predominanța simțului auditiv. Urechea, spre deosebire de ochiul rece și neutru, este sensibilă, hiperestetică și atotcuprinzătoare(…). Mijlocul principal de comunicare îl reprezintă vorbirea, și astfel nimeni nu știa cu mult mai mult sau cu mult mai puțin decât oricare altul. Ceea ce înseamnă că individualismul și specializarea – semne distincte ale occidentului "civilizat"- existau în cantități neglijabile.(…) Culturile orale acționează și reacționează simultan, pe când capacitatea de a acționa fără a reacționa, fără a se implica rămâne darul omului instruit, <<detașat>>". Omul contemporan, care este în primul rând integrat într-un spațiu vizual este așezat de McLuhan într-o paralelă cu omul tribal ce trăia într-un spațiu acustic. Spațiul vizual reprezintă o extindere și o amplificare a ochiului de aceea e uniform, succesiv și continuu, pe când cel acustic este fără centru și margini, organic și integral; spațiul vizual este consecutiv, cel acustic este simultan. "Omul tribal audio-tactil -spune McLuhan- implicat în subconștientul colectiv, trăia într-o lume magică integrală, sub pecetea mitului și a ritualului, cu valori divine și niciodată puse la îndoială, pe când omul instruit și vizual creează un mediu puternic fragmentat, individualist, explicit, logic, specializat și detașat."
Într-adevăr, azi vizualul domnește -reclamele, cinematografele, moda, presa, televiziunea sau desenele de pe pereți au în comun ceva: vizează ochiul omului. Deși vederea este singurul simț care permite detașarea, paradoxal, în același timp acaparează. De pildă, în casă, în timp ce gătești poți asculta radioul fără să te deranjeze sau ca șofer poți conduce mașina și ascultând muzică. Dar dacă este vorba de o imagine la televizor ea îți "fură ochii" și nu mai poți lucra nimic iar în cazul în care vezi imaginea cuiva cunoscut pe stradă ai mari șanse ca ochii tăi să te poarte spre partea carosabilă și apoi să ajungi cu mașina în șanț. Puterea imaginii, este, fără tăgadă, foarte mare. În mare măsură realitatea este cunoscută de noi prin simțul văzului, de aceea poate fi mai ușor recreată cu ajutorul imaginilor (noi prin puterea imaginației retrăim anumite momente din viața noastră realizând în minte în deosebi succesiuni de imagini; sau poeții, când încearcă în operele lor să să creeze în mintea cititorilor o lume a lor, se folosesc de "imagini poetice"). Stimului optic este parcă mai sugestiv, mai plăcut; imaginea are o anumită plasticitate. Atunci când imaginii îi este asociată și mișcarea (imagini "vii") sugestivitatea ei este și mai mare, astfel că te poate "minți" făcându-te să crezi că ești "în direct", că te afli acolo unde nu te poți afla nici spațial nici temporal – acesta este cazul filmului de cinematograf. Specific imaginii este și faptul că ea atinge latura emoțională, afectivă a omului și acesta este un alt atuu al ei care o face să pară atât de vie. Toate aceste avantaje ale imaginii sunt ușor de observat dacă privim efectele televiziunii –cea care manipulează azi cel mai frecvent imaginea. Vedem că, ajutată de imagine, televiziunea ne flatează: induce telespectatorului sentimentul că prin simplul fapt că vede deține o înțelegere și un control asupra a cea ce vede.
Și Sfinții Părinți au remarcat rolul important pe care îl deține văzul între simțuri. Cuviosul Nicodim Aghioritul îl citează pe Sfântul Vasile din Ancira cu cuvintele sale din "Tratat despre feciorie" zicând: "Deci printr-o oarecare pipăire, vederea amăgește sufletul către dulceață cu aruncăturile ochilor, atingându-se de departe de orice voiește ca și când ar avea ajutorul unor mâini netrupești, iar pe acelea pe care cu ajutorul mâinilor trupului nu poate a le atinge, pe acestea prin aruncările ochilor cu împătimire le cuprinde.” Această pipăire prin vedere, cu ajutorul ochilor, presupune așadar că aceștia sunt și un fel de mâini fără trup care cuprind și de departe pe cele iubite. Cuviosul Nicodim spune că această pipăire este mai subțire decât pipăirea mâinilor dar mai groasă decât pipăirea nălucirii și a minții. Datorită acestei puteri a capacității vizuale a omului Părintele din Sfântul Munte sfătuiește la multă grijă în ceea ce privește ochiul omenesc, mai ales din două motive. Întâi, pentru că "simțirea aceasta se aseamănă, după cum am zis, cu un fur, și mai vârtos cu întâiul tâlhar al tâlharilor. Că împreună răpind degrabă mintea și alunecând într-o clipită de ochi (cum se zice iarăși despre ea), la locul păcatului aleargă." Iar apoi, pentru că "simțirea aceasta fiind mai subțire, este pentru aceasta și mai cunoscătoare, și pentru că este mai cunoscătoare este și de minte mai dorită; pentru că este mai dorită, pentru aceasta și pe idolii săi mai adânc îi zugrăvește pe tabla nălucirii; și pentru că mai adânc îi zugrăvește, pentru aceaste și cu mai multă greutate se șterg".
În zilele noastre televiziunea ne-a învățat cât de puternică este capacitatea de penetrare a realității în sufletele noastre prin intermediul imaginii: "Mesajul televizat creeză receptorului senzația că se află în mijlocul evenimentelor sau că este alături de personajele sale preferate." Și tot de la televiziune am învățat cât de ușor se poate manipula gândirea oamenilor tocmai datorită puterii ei de-a imita lumea reală: "Imaginii îi este specifică producerea așa numitului "efect de real", adică imaginea ne face să vedem și să credem în existența a ceea ce ne arată. Pe această caracteristică se bazează procesul manipulării prin imagine”. Nu trebuie uitat nici faptul că ceea ce privești ți se imprimă în suflet și te formează -prin privirea sa omul se auto-formează, se auto-determină. De aceea este important din punct de vedere moral ceea ce vezi, căci, într-o anumită măsură, ceea ce vezi aceea ești (ochiul curat, care vede peste tot binele, presupune existența unei inimi, a unui interior curat și plin de bunătate). Se impune astfel creștinului, pe de o parte, să caute cu privirea sa cele bune, iar pe de altă parte, sa-și păzească ochii săi de a vedea lucruri necuviincioase care să-i murdărească prin ei cămara sufletului. Creștinul să nu uite că are și o privire spirituală care poate funcționa ca o oglindă, ajutându-l să se cerceteze pe sine. Trezvia despre care vorbesc adesea Părinții Bisericii noastre aceasta presupune: ca omul să aibă îndrepatată asupra sa întotdeauna aceată privire spirituală pentru a se analiza în ceea ce face. De asemenea, nu trebuie uitat faptul că omul a fost dăruit de Dumnezeu cu ochii spirituali cu care Îl poate vedea pe El după cum vede cu ochii trupești cele materiale. Poate că omului, fiind într-o adâncă stare de păcătoșenie, acești ochi îi sunt întunecați și încețoșați dar ei trebuiesc curățiți și folosiți pentru că doar așa, printr-un lung exercițiu spiritual, vor începe să vadă pe Dumnezeu în toate.
Azi însă omul își îndreaptă tot mai puțin privirea spre sine sau spre Dumnezeu și aceasta și datorită unei hipnotizări a privirii care este acaparată de cele exterioare într-un mod irezistibil. Atât de mult ne este excitat ochiul de informații venite din exterior încât nu mai avem timp să ne privim pe noi înșine și pe Dumnezeu. Wolfgang Zoller, în cartea sa "Când imaginea suprimă cuvântul" remarcă și el această stare de fapt: "Privirea <<spre exterior>> este educată în mod forțat, fiindcă imaginile se succed rapid, se schimbă ușor, prezentând mereu noi impresii și acțiuni, înlănțuind neîntrerupt gândirea și privirea, făcând imposibilă telespectatorului orice încercare de dezmeticire, ceea ce ar corespunde unei <<priviri spre interior>>". În fața acestui asalt al realității "ca imagine" trebuie, și simțim uneori nevoia, să ne refugiem, să ne regăsim pe noi înșine în cămara sufletului nostru. De aceea, la rugăciune adesea închidem ochii.
Știm că nu totul este de văzut și aceasta ne pune într-o poziție opusă lumii de azi care cere ca totul să se vadă cu orice preț. În această eră a vizualului unii încearcă să-și satisfacă nevoia ființială de a vedea totul dar folosindu-se doar de ochii lor trupești – așa se nasc ateii. Ei uită că ochii noștri sunt limitați, deși mulți au accentuat acest fapt: "Ochiul trebuie supravegheat și completat, căci el <<încadrează>>: ascunde, elimină, uită, ucide, condamnă la invizibilitate sau, dimpotrivă, exclude din raza controlului cel puțin în aceeași măsură în care arată". Și astfel, formându-și doar ochii trupești ajung să creadă că în afară de ceea ce văd ei nu mai este nimic. Dacă ar închide puțin ochii lor trupești acel "nimic" ar deveni vizibil și ar ajunge să vadă invizibilul.
Felul în care imaginea stăpânește lumea de azi și o recreează, ni-l descrie într-un model de gândire impregnat de elementul religios, Jean-Luc Marion: "Imaginea devine pentru noi mai mult decât o modă -devine o lume. Lumea s-a făcut imagine." Astfel, a fi înseamnă a vedea și a fi văzut. "Lumea reală -spune în alt loc acest gânditor francez- a dispărut de când imaginea o ecranează prin contra-lumea ei (televiziunea creeză o lume a ei, paralelă cu cea reală și cu care se află în concurență, din moment ce se realizează o emisie non-stop, n.n.), de acum înainte, pentru a avea loc în mod efectiv, evenimentul trebuie să se producă în contra-lumea însăși, el trebuie să se coboare la rangul de imagine (…). Așadar, a apărea e mai valoros decât a fi, pentru că a fi nu e decât a apărea". L-amamintit aici pe Jean -Luc Marion în deosebi pentru remarca sa cu privire la noul om ce a apărut odată cu noua lume -voyeur-ul. Acesta, contrar vizionarului care vede ceea ce este invizibil și indisponibil, caută să se realizeze cu vizibilul cel mai disponibil. Iată cum este descris noul tip de om: "Voyeur-ul vede doar pentru plăcerea de a vedea: grație tehnicii, el poate în sfârșit să sucombe fără limite, nici restricții fascinației acelei "libido vivendi" pe care Părinții au denunțat-o dintotdeauna: plăcerea de a vedea, de a vedea totul și mai ales ceea ce n-am dreptul sau puterea de a vedea, plăcerea de a vedea totodată fără să fiu vreodată văzut. (…) Voyeur-ul întreține, așadar, un raport pervers și neputincios totodată cu lumea de care fuge și în același timp o posedă în imagine. Voyeur-ul practică un onanism al imaginii."
Ce mai accentuează cu precădere Jean-Luc Marion este faptul că imaginea și-a pierdut originalul, adică relația originarăcu realul, și noul ei criteriu este acest voyeur, dorința lui de a vedea. Astfel că orice imagine, pentru a fi veritabilă, trebuie să satisfacă dorința de a vedea a voyeur-ului: "Voyeur-ul fixează norma imaginii lipsită de original prin exigența poftei sale de a vedea pentru a vedea; fiecare imagine devine, așadar, validă cu condiția de a satisface această dorință(…) prin urmare ea trebuie să se conformeze așteptării acestei dorințe". Marele pericol din punct de vedere moral este că imaginea -imagine a poftei voyeur-ului- devine idol: "O dată cu imaginea, voyeur-ul vede satisfacerea dorinței sale, deci a lui însuși. Orice imagine este un idol sau nu este văzută."
Creștinului îi trebuie azi o asceză a privirii, o pază a ochilor în fața afluxului de informație venită din exterior. El trebuie să își lase răgazul de a nu mai privi ci de a se lăsa el privit atunci când privește icoana lui Hristos, Care ne-a adus vederea invizibilului. Această inversare a privirii presupune nu doar că noi suntem priviți privind icoana ci și că noi ne privim pe noi privind icoana. Ea este oglinda noastră, imaginea a ceea ce trebuie să devenim. Să nu uităm că ceea ce este esențial este invizibil pentru ochii noștri trupești și că numai cu inima (cu ochii inimii) poți vedea bine (Antoine de Saint Exupery, Micul Prinț).
II.3.2."Lumină filtrată" / "lumină directă".
Nu putem trece de analiza aspectului vizual al navigării pe Internet fără a aminti o cauză a atracției deosebite pe care o are imaginea ecranului computerului asupra noastră. Mulți dintre specialiști au găsit o mulțime de cauze pentru care este atât de hipnotizantă imaginea display-ului, dar, Marshall McLuhan are o explicație cu adevărat deosebită, care îi arată genialitatea. Despre computer am spus că el integrează în sine, ca "o mașină universală", celelalte medii de comunicare deja existente. Unul dintre ele, în mare măsură bazat pe vizual, este și televizorul -ambele mijloace prezintă o atracție irezistibilă pentru ochiul nostru datorită modului în care ne transmit imaginea.
William Kuhns, în colecția sa de citate cheie din opera gânditorului canadian, amintește și câteva cuvinte de mare importanță pentru problema noastră: "Ecranul televizorului revarsă în tine o energie care paralizează ochiul; nu tu te uiți la el ci el se uită la tine". Aceste cuvinte exprimă teoria lui Marshall McLuhan despre "lumina filtrată" și "lumina directă". Noi vedem lucrurile care ne înconjoară datorită faptului că ele primesc lumina solară și suprafața lor o reflectă. McLuhan a fost unul dintre acei oameni care a căutat să vadă lucrurile în interiorul lor, ceea ce sunt ele în sine -de aceea a fost fascinat de excepția pe care o face de la principiul mai sus amintit sticla. Ea nu ricoșează la suprafața ei lumina ci o lasă să treacă prin ea, oferind astfel posibilitatea transparenței. Aici găsim explicația concepției mcluhaniste despre "lumina filtrată" – o lumină ce trece printr-un mediu care permite transparența oferind o atracție mai mare pentru cel ce o privește. Astfel că -spune el- este mai ușor de înțeles atracția aproape hipnotizantă exercitată de lumea pe care ne-o deschide ochilor noștri o fereastră sau ecranul unui televizor. Lumina filtartă de aceste medii transparente este mai profundă și implică mai mult privitorul decât lumina căzută în mod direct asupra lumii și a lucrurilor ei.
Secretul este că lumina nu este proiectată pe lucruri și de la ele spre ochii noștri ci este proiectată prin lucruri și apoi spre privitor. Cerurile albastre, ecranele televizoarelor și ale computerelor sau vitraliile de la biserici sunt atât de atrăgătoare pentru că sunt animate de lumina din spatele lor care ajunge la ochii celor ce le privesc după ce a trecut prin ele. De aceea, McLuhan a ajuns -după cum menționează Paul Levinson- la concluzia legată de televiziune că "ea ne atrage atenția și ne-o stăpânește cu o intensitate aproape hipnotică, religioasă pentru că este modul în care simțurile și creierele noastre răspund la o invitație luminată-filtrat". McLuhan a lămurit mai bine acest principiu al luminii în trasparență făcând paralelă între cinematograf și televizor: "La cinematograf stai și te uiți la ecran. Tu ești ochiul -aparat de filmat, în cazul televiziunii ești ecranul (…). Imaginea pătrunde în tine, în cazul filmului ieși afară în lume. În cazul televiziunii intri în tine însuți”. Iată cum lămurește Paul Levinson această paralelă: "Căci, inversând configurația sălii de cinema, unde proiecția începe în spatele spectatorului și se încheie pe ecranul din fața lui, sub forma configurației de televiziune, unde proiecția începe pe un ecran din fața telespectatorului și se finalizează literalmente în/pe fața lui, McLuhan ne dă un indiciu despre motivul pentru care lumina filtrată este irezistibilă. Având originea dincolo de noi, nu în spatele nostru, sugerând ceva mai mult, nu doar ceea ce a existat deja, lumina-fitrată este în mod irezistibil un deget care ne cheamă să investigăm în continuare".
Ceea ce ste specific Internetului și, implicit, ecranului computerului, este faptul că deși funcționează pe baza aceluiași principiu al luminii în transparență ca și ecranul televizorului și ambele cheamă la o investigare a ceea ce este în spatele ecranului, doar monitorul computerului poate satisface dorința de a investiga a privitorului chemat de "degetul" din spatele lui. În cazul televizorului există limite ale capacității telespectatorului de a investiga, privitorul aflându-se mai mult într-o stare pasivă, de primitor de informație, pe când display-ul computerului poate împlini mai ușor dorința privitorului de a schimba și influența ceea ce vede. Acest lucru face lumea virtuală și mai atrăgătoare – este interactivitatea pe care o oferă atât computerul cât și structura lumii virtuale formată de rețeaua de calculatoare. Despre această interactivitate voi vorbi în continuare.
II.4. Interactivitatea
În legătură cu metafora "luminii directe" și a "luminii filtrate" Marshall McLuhan a dezvoltat și o alta nu mai puțin importantă și lămuritoare în ceea ce privește atracția unui mijloc de comunicare – este vorba de metafora mediilor "calde" și a celor "reci". "El susținea că filmul de cinema ricoșând strălucitor de pe marele ecran e "cald", în contrast cu imaginea neliniștită și tulbure a televizorului care este "rece". În mare măsură la fel ca în relația "lumină directă" versus "lumină filtrată", cel dintâi ne inundă, ne stropește, ne șochează în timp ce al doilea ne atrage în lumea lui." Această dihotomie inspirată de sunetul muzicii jazz, lămurește și ea foaret mult atracția pe care o exercită lumea virtuală prin intermediul computerului asupra internautului. McLuhan folosește în lucrarea sa "Understanding mass-media" (1964) termenii de "high-definition" (înaltă definiție) și de "low-definition" (joasă definiție) pentru a-și lămuri această metaforă a mediilor "reci" sau "calde": "Definiția înaltă caracterizează starea în care ești bine alimentat cu date. O fotografie posedă, vizual vorbind, o definiție înaltă (s.a.). Un desen animat are definitie joasă, pur și simplu fiindcă oferă extrem de puțină informație vizuală. Telefonul este un mijloc rece, sau cu definiție scăzută, deoarece urechii i se pune la dispoziție o cantitate mică de informație. Iar vorbirea este și ea un mijloc rece, pentru că se oferă foarte puțin, fiind nevoie ca restul să-l completeze cel care ascultă. Spre deosebire de acestea, mijloacele fierbinți nu lasă atât de mult de umplut sau de completat pe seama spectatorilor. Prin urmare, mijloacele fierbinți pretind o participare scăzută; în schimb, cele reci, necesită o participare mare și un grad ridicat de completare din partea asistenței." Așadar, ideea centrală a sintagmei "rece / cald" este aceea că mediile care sunt luminoase, limpezi oferind informații bogate care ne atacă simțurile ce ajung la saturație pot fi numite "calde" (ele presupunând o implicare mai redusă a receptorilor noștri), iar mediile care sunt cețoase, umbrite, tulburi și oferă informații mai puțin precise, mai puțin complete pot fi numite "reci" (ele presupunând o implicare mai mare a receptorilor umani, un efort din partea omului de a completa informația lipsă).
Receptorul informației este invitat să fie activ în receptarea datelor -el poate căuta mai multe sensuri într-o caricatură decât într-o fotografie sau în câteva rânduri de poezie decât în câteva rânduri de proză. Este ca și cum mediul folosit, dacă este "rece", ar lumina doar o parte a informațiilor transmise iar în descoperirea celeilalte părți el ar invita pe receptorul datelor să o facă singur. Secretul este participarea receptorului: mediul "cald" solicită o slabă participare din partea lui și astfel favorizează detașarea (radioul, tiparul, fotografia, cinematograful), în timp ce mediul "rece" reclamă o puternică participare, cere receptorului să se angajeze în primirea datelor (telefonul, televiziunea, desenele animate). Trebuie accentuată ideea că nu se poate vorbi de o superioritate a unor medii asupra altora pe baza "temperaturii" lor. Pentru fiecare în parte, și în clipe diferite, ideal este fie un mediu "cald" fie unul "rece" – totul depinzând de ambianță și context.
McLuhan a remarcat faptul că acest "termometru" poate fi aplicat și la nivelul întregii culturi a unei anumite perioade iar observația sa este că adesea culturile "calde" provoacă apriția mijloacelor de comunicare cu capacitate de răcire și invers. În acest caz acționează o funcție termostatică sau de echilibrare. De asemenea, un mijloc de comunicare anume nu își are indicativul termic imuabil ci acesta se poate schimba. Mediile trec printr-o permanentă evoluție sub acțiunea umană, ceea ce poate duce și la o schimbare de "temperatură". Televiziunea, un mediu "rece" la apriția ei la sfârșitul anulor 1940, s-a încălzit puțin prin apariția culorilor, a ecranelor mult mai mari și prin oferirea posibilității de recuperabilitate cu ajutorul videoricorderelor. Dar această "încălzire" nu a fost destul de puternică încât să schimbe complet ambalajul "rece" al televuiziunii.
Computerul este și el un mijloc de comunicare predominant "rece" și aceasta deoarece a moștenit mai multe medii "reci". Iată ce spune Paul Levinson când analizează temperatura mediatică a computerului: "Când este conectat la sistemele telefonice din lumea întreagă, computerul personal transcede imediat atât televizorul cât și cartea: el devine un telefon de tip special, nu numai păstrându-și puternica interactivitate rece, ci chiar amplificând-o. De fapt, computerul personal are nu doi, ci trei părinți – cartea, telefonul și televizorul, dintre care cel puțin ultimii doi sunt reci." Am văzut că mediile reci cheamă, provoacă, invită la actvitate pe receptorul informației. Este de fapt o invitație la interactivitate. Și televiziunea este un mijloc de comunicare rece care invită la interactivitate dar prin însăși structura ei este lipsită intrinsec de interactivitate, de posibilitatea de a satisface telespectatorului dorința de a se implica și schimba ceea ce vizionează. Computerul de asemenea este un mijloc rece care lansează și el această invitație discretă la interactivitate pe care însă o poate și onora deoarece posibilitățile de participare a omului și de a schimba informația primită sunt încorporate chiar în sistemul, în modul de construire al computerului.
Interactivitatea este opusă pasivității. Uneori omul simte nevoia să rămână pasiv dar alteori el vrea să se implice, să aleagă, să schimbe. În primul rând, unii au înțeles interactivitatea prin posibilitatea de a te implica în comunicare, în transmiterea de informații alegând. Iată cum vede Andre Gauron interactivitatea în cadrul multimediei interactive, cum numește el lumea rețelei de calculatoare – mass-media viitorului: "Până acum mesajul circula dintr-un singur sens și dădea programării un loc central în întregul proces. Mesajul reieșea și se constituia din logica implacabilă a cererii, și conferea distribuitorului o considerabilă putere. De alegerea lui depindea ca mesajul să fie sau nu difuzat. Bineînțeles, dorința de a obține cea mai largă audiție posibilă a obligat distribuitorii să înmulțească "studiile despre piață" ca să afle, cât mai exact cu putință, gusturile, dorințele telespectatorilor și să le satisfacă. Dar, în ultimă instanță, distribuitorul este singurul factor de decizie. El este, de fapt, stăpânul mesajului. Interactivitatea inversează această logică și răstoarnă această stăpânire. Beneficiarul va putea (…) să-și aleagă singur programele. El își va regăsi libertatea de consum, chiar dacă ea este limitată de oferta globală și de prețuri.(…) Mass-media viitorului va semăna, poate, cu un vast supermarket electronic (…)."
Andre Gauron a remarcat bine, în ceea ce privește generarea de informație în cadrul mijloacelor de comunicare în masă, existența acelui monopol al celor ce dețin aceste mijloace. Dar, eliberarea receptorului de informații prin interactivitatea ce aduce posibilitatea de a alege nu este deplină. Este vorba doar de apariția diversității în cercul celor care generează informație (mai multe ziare, posturi radio sau posturi de televiziune) – însă receptorul ei rămâne într-o anumită măsură tot pasiv. Dacă lumea rețelei de calculatoare ar fi doar atât, nu ar fi cu mult mai mult decât ceea ce este astăzi televiziunea prin cablu (prin care omul poate alege dintre zeci și sute de canale).
Interactivitatea presupune nu doar diversitate și posibilitatea de a alege (și acesta pentru că te scoate puțin din starea de pasivitate) ci și ceva mai mult. Lumea rețelei de calculatoare ne oferă posibilitatea și să schimbăm și să generăm informație și chiar să și emitem (să fim și în postura unui nucleu care poate transmite informație ce să ajungă la toți ceilalți). Schimbarea și generarea informațiilor este ușor de înțeles pentru cei ce sunt familiarizați cu computerele deoarece ele asta fac în primul și în primul rând. Am amintit acest aspect în partea introductivă și am subliniat faptul că ajutați de computer putem transforma atât text cât și imagini sunete, mișcare în informație binară pe care apoi o putem schimba, controla. În acest sens, interacțiunea omului cu computerul poate duce chiar la crearea unor noi ființe sau "realități" care raportate la lumea reală sunt ireale (de amintit doar monștrii sau planetele create de fantezia omului în lumile unor MUD-uri sau a unor jocuri pe calculator).
Interacțiunea se referă și la utilizarea computerului (care este creat ca o mașină menită să facă anumite lucruri pentru om și împreună cu el, ca și cum ar deține inteligență) dar și la navigarea pe Net. Ciberspațiul prin însăși structura lui presupune interacțiune între computere. Miron Ghiu remarcă: "Internetul provoacă și produce(…). Fiecare dintre noi colaborează implicit și virtual la această producere, la această performare.(…) Pe Internet, ca în orice spațiu al libertății, al democrației virtuale, consumatorul – receptor de informație nu poate rămâne pasiv la ceea ce se petrece în jurul lui." Într-adevăr, Internetul prin structura sa se opune pasivității. Am amintit tot în capitolul introductiv că modul de organizare al Internetului este acela al unei inter-relaționări, al unei legări împreună a mai multor calculatoare, navigarea pe Net fiind de fapt o trecre de pe un computer pe altul.
James Taylor, fost președinte și acum membru al Asociației Editorilor din Canada, a scris un articol în care, pornind de la premiza că tehnologia folosită influențează în cazul transmiterii de informații conținutul mesajului, analizează scrierea și editarea de cărți, articole etc. pe Internet și pentru Internet. El observă că este o diferență între a edita cu ajutorul computerului (pe care mulți au început să o facă de la apariția lui) și a edita pentru computer, pentru lumea rețelei mondiale de computere. Difernța o face hipertextul (Hypertext Markup Language). De foarte multe ori navigatorul pe Internet poate întâlni cuvinte, fraze, imagini, icon-uri, sunete etc. care să-l trimită printr-un click cu mouse-ul la alte texte, imagini, sunte etc., cu alte cuvinte, la alte informații. Așadar, informațiile pe Net sunt legate întreolaltă dând posibilitatea, de pildă, unui cititor al unui text "să zboare" dintr-o parte în alta a textului dar și la alte texte, din alte locuri din lumea virtuală care se află în legătură cu el. Această tehnologie ca mod de funcționare intrinsecă sistemului de rețele de calculatoare face ca totul să apară ca un index uriaș. În cazul unui text, de pildă, cititorul nu-l va mai citi neapărat în ordinea voită de scriitor. James Taylor remarcă: "Hotlinking-ul (tehnica legării întreolaltă a cuvintelor, sunetelor, imaginilor etc., n.n.) înseamnă că editorii și autorii pierd controlul pe care odată îl aveau asupra procesului de cunoaștere. Cititorii controlează acum ce vor citi, când și cum." Cititorul poate așadar să își aleagă propria direcție în care să-și continuie procesul de a cunoaște un lucru, el poate chiar alege să "sară" într-un alt loc, pe un alt site în care va afla și va învăța poate lucruri chiar contrare celor de la care a pornit. Așa se întâmplă în general cu toată informația pe Internet. Cel ce o generează nu mai deține aproape deloc controlul asupra procesului receptării informației. Pozițiile de generator și receptor de informații sunt provocate de acest sistem al hiperlink-ului. Ambii devin și codifocatori și decodificatori ai informației.
Interactivitatea este așadar prezentă atât în actul utilizării computerului, mașină creată după modelul minții umane și care oferă răspuns, feed-back, re-acție la acțiunea noastră, cât și în procesul navigării pe Internet, navigare ce presupune alegerea după bunul plac a infomației, a conținutului. Interactivitatea, mai ales în cazul în care Internetul este privit ca un mijloc de comunicare în masă, presupune și libertaeta de a genera informație care să fie accesibilă tutror. Internetul oferă posibilitatea de a influența orice activitate mediatică. De exemplu, folosind un computer, o cameră digitală de luat vederi și având liber accesul la lumea virtuală, orice internaut poate aduna laolaltă o cantitate oarecare de text, imagini (și în mișcare) sau sunete, o poate formata rapid și apoi o poate distribui în întreaga "lume" cu ajutorul modemului. Astfel, creația, produsul său poate fi disponibil oricărui alt internaut din lumea întreagă. Internautul poate să-și creeze propriul său "univers" virtual în care să-și exprime ideile, să-și prezinte muzica, filmele create de el, cu alte cuvinte să se descopere pe sine și să se facă auzit folosind informația cum dorește el. Dacă putem spune așa, poți avea propriul tău ziar, propria editură, propria librărie, propria casă de discuri, propria galerie de artă, propriul cinematograf etc. prin care să-ți prezinți propriile tale creații.
Aceste posibilități de a alege, de a primi răspuns la acțiunile tale și de a crea constituie o atracție deosebită pentru cel ce intră în lumea virtuală. Interactivitatea implică deci atracția pe care o exercită libertatea, puterea de a crea sau nevoia de a fi într-o legătură vie în care primești răspuns.
Aș dori să accentuez un aspect adeseori trecut cu vederea în interacțiunea cu lumea virtuală și mai ales cu computerul. Interactivitatea presupune raportare între doi poli ai unei legături. Iar pentru omul-persoană, care caută totdeauna relații vii prin care să-și actualizeze și împlinească persoana, este foarte important ca raportarea la lucrurile cu care intră în legătură să fie căt mai vie, cât mai asemănătoare cu cea umană. În cazul interacțiunii cu computerul locul pe care mă poziționez eu, conștient sau inconștient, față de această interactivă mașină este uneori greșit. Raportarea ar tebui să fie strict utilitară, însă, remarcă Miruna Runcan, adeseori interacțiunea om/computer iese din sfera utilitarului și intră în câmpul libertății: "Pare aproape imposibil să nu cedezi tentației de a considera, măcar din timp în timp, mașinăria nu ca pe o prelungire a unui simplu canal bifurcat al sistemelor tale de percepție-operare, ci ca pe Prelungirea (s.a.) însăși a întregului tău ansamblu aperceptiv, ca pe un soi de instrument care-ți revelează alte paliere ale propriei libertăți – fie ele și de substituție, ori mai ales de substituție; ca pe un sine similar în mistere cu cel propriu, cu avantajul că surprizele pe care le-ai putea întâlni pe parcurs sunt securizate, nu au, măcar aparent, consecințe reale." Este, așadar, vorba de un fenomen ce se petrece de foarte multe ori în interacțiunea omului cu computerul – acesta nu mai este un simplu obiect, este vivificat iar utilizatorul își creează un alter ego pe care îl transferă în mașină. Miruna Runcan afirmă că, din punctul ei de vedere, acest fenomen de transfer psihologic al eului în computer nu are nici o conotație "moralizator patriarhalistă", fiind "dincolo de orice bine, ca și dincolo de orice rău." Dar noi, datorită importanței persoanei umane și a valorilor (și implicit a priorităților) în cadrul vieții morale, nu putem să nu accentuăm faptul că acest fenomen de transfer psihologic este de fapt o falsă valorizare a unei tehnologii. Accentul ce trebuie pus este acela că acest mod de raportare la computer presupune și un comportament care este idolatrizant și imoral. O falsă valorizare a computerului poate duce la un atașament irațional față de el și de lumea creată cu ajutorul lui.
Psihologii au realizat câțiva pași importanți în analiza acestui proces de transfer psihologic strâns legat de interactivitatea oferită de computer. Toți așteptăm ca atunci când îl folosim, computerul să interacționeze cu noi. Dar oricât de complexă și sofisticată ar fi aparatura tehnică, vor fi momente când ea nu-și va îndeplini rolul. Uneori softul sau hardul nu vor funcționa. Este acel moment când inițiezi o acțiune și potrivit logicii interactivității aștepți un răspuns și tu nu primești nici unul. John Suler, un psiholog american care a analizat mult interacțiunea omului cu computerul și lumea virtuală numește acest fenomen "blackhole" (fenomenul găurii negre). El îl consideră foarte sugestiv în a evidenția transferul psihologic de la om la computer în interacțiunea dintre ei. "De fapt, fenomenul găurii negre distruge -spune el- ceea ce laudă toți mai mult la computerele personale: interactivitatea. Ea nu mai există. Ești doar tu și un mare gol. Computerul nu mai răspunde și își face de râs propriul nume."
Fenomenul găurii negre distruge nevoia omului de a se baza pe cineva (ceva), de a avea încredere în mașină, în răspunsul ei, nevoia de a-i prezice mișcările și de a o controla, nevoia de siguranță și putere etc. Toate aceste trăiri specifice interactivității sunt negate și se creează o stare de frustrare, anxietate. Astfel că, anularea interactivității devine asemenea unui ecran negru pe care sunt proiectate toate dorințele, fericirile și nesiguranțele utilizatorului. Am putea spune că atunci când polul opus al interactivității (computerul sau lumea virtuală) nu mai joacă rolul de obiect în care să ne transpunem celălalt eu al nostru, nesatisfăcând interactivitatea, atunci, de fapt, computerul sau lumea creată de el ni se revelează mai mult ca un alt eu – dar nu cel pe care am vrea noi să-l creăm ci cel care este al nostru cu adevărat. Computerul nu mai este cel în care să ne transpunem un alt eu dorit de noi ci devine o oglindă care reflectă adevăratul nostru eu. Trebuie să încercăm să fim cu luare aminte la ce apare pe ecranul negru creat de fenomenul găurii negre. Nu de puține ori, anularea interactivității și apariția fenomenului găurii negre naște în noi mânie și anxietăți ce se revarsă asupra computerului arătând atât fața adevătată a noastră stăpânită de mânie cât și falsa raportare la o mașină care, până la urmă, nu poate fi trasă la răspundere (este cazul, de pildă, des întâlnit în sălile cu calculatoare a internautului care lovește nervos cu mâinile tastatura sau alte părți ale computerului care nu își ascultă "stăpânul"). Oglinda sufletului pe care ne-o oferă anularea interactivității poate revela și alte raportări la computer dar tot greșite: utilizatorul super-grijului se poate chiar întreba dacă nu cumva s-a îmbolnăvit (nu este virusat) "bietul" computer.
Aceste cazuri pe care noi le includem în cadrul iubirilor iraționale ale creaturii (deci în cadrul patimii) psihologii le numesc cazuri de "transfer psihologic". John Suler a scris un articol în care analizează în concret acest fenomen. Ideea de la care pornește este că noi totdeauna recreăm în relațiile noastre modele de gândire, simțire și comportament pe care ni le-am format înainte în viața noastră, în deosebi în copilărie. "Noi folosim modelele (patterns) noastre interne -spune el- pentru a umaniza și a da formă experienței noastre cu mașinile, casele, animalele de casă, carierele, vremea… și cu computerele. Da, computerele pot constitui o primă țintă a acestui transfer pentru că ele pot fi ușor percepute ca fiind asemenea oamenilor. Ele sunt mașini complexe care parcă "gândesc" la fel ca oamenii. De fapt, unii oameni spun că ele vor deveni într-o zi capabile să "gândească" la fel ca noi." Cauza acestui transfer este aceea că aceste mașini sunt puternic interactive, vag umane și programabile. În final, autorul atrage atenția asupra exagerărilor și a sentimentelor impropri care pot apărea față de această unealtă tehnologică, arătând că atunci utilizatorul se gândește la computer mai mult decât la o simplă mașină sau unealtă.
Nu doar computerul ridică asemenea semne de întrebare când este vorba de interactivitate. Același psiholog american vorbește în articolul său "Human Becomes Electric" despre rețeaua de calculatoare care are "minte" și un "sine" al ei. Punând această problemă a "personalității" Internetului (văzut ca un spațiu psihologic) el amintește că cei care sunt mai vechi în ciberspațiu vorbesc despre faptul că Internetul are un "caracter" al lui ce se schimbă odată ce noi și noi tipuri de oameni intră on-line. Ca și "sinele" individual sau al unui grup, lumea cibernetică este compusă din diferite componente care colaborează, intră în conflict, se disociază și se dezvoltă în timp. Pornind de la această concepție el pune semne de întrebare în dreptul unor teme precum ego-ul Internetului; Internetul ca organism care se auto-actualizează; Internetul ca o formă de conștiință ce este o extindere sau o manifestare a lumii umane (asemănându-se în anumite privințe cu creierul uman) etc. De asemenea, nu ezită să afirme în final posibilitatea ca în viitor Internetul să-și obțină propria sa conștiință și independență. Noi putem remarca posibilitatea ca într-adevăr Internetul, ca extindere și sumă a mai multor minți omenești, să aibă anumite trăsături psihologice pe care le are, în cele din urmă, orice grup uman. Important este modul în care influențează această tehnologie formarea unei colectivități. Ce fel de colectivități formează noua tehnologie, cât de profunde și solide – aceasta este o întrebare la care viitorul s-ar putea să nu dea un răspuns fooarte mulțumitor pentru omul care caută, în cele din urmă, relații cu semenii care să dureze veșnic.
Pe lângă multele aspecte pozitive pe care le aduce interactivitatea oferită de computer și lumea virtuală trebuie să luăm aminte și la ce alte aspecte ne "oglindește", cu referire la sufletul nostru, această interactivitate. În filmul "Evolver" (1995), prezentat în luna martie a acestui an de postul de televiziune TVR2, personajul principal, un adolescent, fuge de relațiile cu oamenii evadând în lumea virtuală a computerelor. Motivul -după cum singur mărturisește- este acela că ele îi oferă o implicare puternică (deci o puternică interactivitate) fără însă a-i cere responsabilitate. Interactivitatea crește foarte mult senzația de adâncire, de afundare în lumea virtuală și acesta deoarece așa se întâmplă în lumea reală (lucrurile și, mai ales, oamenii îți răspund când acționezi asupra lor). Faptul că și lumea virtuală îți oferă acest atuu o face foarte atractivă.
Și mai este ceva foarte important: aceast element al interactivității în lumea virtuală poate fi controlat, în sensul că poți alege și să fi pasiv (poți alege să acționezi asupra oamenilor și a lucrurilor dar ei să nu poată reacționa, poți chiar alege (acesta e cazul lumilor virtuale precum sunt MUD-urile -Multi User Dungeon-) să fi aproape invizibil pentru ceilalți dar în același timp prezent etc). Despre acest auto-control vom mai aminti, acum însă putem remarca posibilitatea de a stăpâni starea de a fi activ sau pasiv. Pentru eroul filmului Ender acest lucru era foarte important. Când însă atracția față de interactivitatea oferită de computere și lumea lor ne "atrage" de la viața în lumea reală atunci creștinul trebuie să-și reanalizeze prioritățile pentru că unele mai puțin importante au luat locul celor esențiale. El trebuie să-și amintească faptul că adevărata "împreună-activitate" este cea cu Dumnezeu pentru câștigarea fericirii veșnice.
II.5. Decorporarea
O problemă majoră pe care o ridică navigarea pe Internet este cea a decorporării. Oricare dintre cei care au încercat vreodată să intre în lumea virtuală au putut să-și dea seama de lipsa de activitate a propriului trup din timpul navigării. Cei care comunică într-o "cafenea" virtuală nu au parte în relația cu partenerii lor de strângeri de mână, de sărutări și îmbrățișări sau de "limbajul trupului"; cei care intră într-un MUD pot depăși limitele corporale trecând prin ziduri, zburând sau teleportându-se instantaneu într-un alt loc din acel univers virtual; simpli internauți care caută o carte pe Net sau un anumit produs pot trece de pe un site pe altul (dintr-un loc în altul) al Internetului aproape instantaneu, magic și totul fără a face cel mai mic efort, cu excepția click-ului cu mouse-ul. Acestea sunt doat câteva exemple care vor să arate inactivitatea corporală din timpul folosirii Internetului. Cea mai puternică senzație a depășirii limitelor corporale o oferă anularea distanțelor fizice – dacă în lumea reală timpul și distanțele contează în lumea virtuală mutarea dintr-un loc în altul se poate face cu viteza luminii. Dar această instantaneitate este, într-o anumită măsură, o iluzie căci ea este o caracteristică a comunicațiilor, a mijloacelor de comunicare și în nici un caz al transportului uman.
Multă vreme comunicațiile și transportul au fost strâns legate între ele (ca să comunici cu un om era nevoie să te deplasezi în imediata lui apropiere fizică) dar acum comunicațiile au cunoscut o foarte mare dezvoltare – cu ajutorul lor omul își poate transporta ideile, mintea cu viteze uimitoare însă nu poate face acest lucru, încă, și cu trupul său. Dar viteza pe care o oferă mijloacele de comunicare dau omului posibilitatea de a transmite ceva din sine (mintea în deosebi; chiar și în cazul lumilor virtuale precum MUD-urile, avatarul sau masca pe care o poți teleporta instantaneu în alte locuri este tot o extensie, o creație a minții, a imaginației internautului) într-un mod aproape magic. De aceea, putem spune că omul își lasă trupul iar mintea sa poate "zbura" unde dorește -acest lucru explică expresia de "îngeri online" pe care a folosit-o Paul Levinson pentru a descrie internautul.
Sentimentul pe care îl lasă această putere de a transporta "psihicul" nostru cu viteza luminii este acela că trupul nostru lăsat în urmă este depășit, anulat – este imaginea omului decarnat, angelic care și-a depășit trupul său și face cu spiritul ceea ce dorește. Cei care au analizat idealurile ideologice ale fundamentaliștilor Internetului au observat că aceștia, cuprinși de o adevărată beție a comunicării, susțin, chiar considerând-o o condiție esnțială pentru realizarea acestui ideal comunicațional, renunțarea la trup. Philippe Breton găsește central în structura ideologică a noului cult al Internetului idealul transcendenței. Transcendența este specifică tuturor concepțiilor religioase deoarece, omul ființă religioasă, nu poate să nu se raporteze la Dumnezeu, la Ființa Supremă Care depășește ceea ce este creatural, imperfect, limitat (doar că în această raportare nu toți ajung la adevăratul Dumnezeu). Așadar, chiar și când obiectul noului cult este Internetul acesta, ca sursă sau izvor al fericirii, al veșniciei și al unui surplus existențial pe care îl poate oferi omului, trebuie să transceadă și să ofere și omului transcendența, depășirea celor materiale, imperfecte. Internetul, cere și oferă celor ce îl folosesc detașarea de trupul lor, negarea lui. Și aceasta deoarece "urmărirea idealului de transparență implică o reapreciere a tot ceea ce ține de secret, de ascuns, de privat, de intim, de profunzime, de nonvizibil (…). Multe din aceste bariere – remarcă Philippe Breton – vor fi luate în mod deosebit drept țintă și vor deveni obiectul unor dorințe de subminare, ca de pildă, pentru a le lua pe cele mai importante dintre ele, aceea care desparte viața publică de viața privată, legea și norma juridică, toate normele care ar stânjeni <<libera circulație>> a informațiilor în rețele și, în fine, last but not least, corpul, cuvântul încarnat, ca obstacol la libera comunicație."
Într-adevăr, respingerea trupului este constanta acestui cult al informației. Tot ceea ce este negativ în om își are sursa la prima vedere în corpul nostru: prin ele pierdem energie, el este gros și opac, el se îmbolnăvește, el moare etc. Mai știm că acestea se datorează în primul rând căderii omului din Rai care a fost cauzată la rândul ei de păcat. Trupul este pe nedrept "acuzat" de toată imperfecțiunea omului. "Navigarea pe Net sau realitatea virtuală le dau internauților sentimentul de a se învecina cu un trup stânjenitor și inutil, care trebuie hrănit, îngrijit, întreținut etc., în vreme ce viața ar fi mult mai fericită fără aceste griji. Comunicația fără față, fără trup favorizeză identitățile multiple, fragmentarea subiectului angajat într-o serie de întâlniri virtuale pentru care își asumă de fiecare dată un alt nume, ba chiar o vârstă, un sex sau o profesiune alese în funcție de circumstanțe. Cibercultura este descrisă adesea de adepții săi drept o lume admirabil deschisă mutanților care creează un nou univers, iar acest paradis e în mod logic lipsit de corp." Corpul este cel imperfect, fragil, muritor iar spiritul tânjește după fericirea eternă și singura lui șansă pare a fi, pentru fundamentaliștii Internetului, debarasarea de materialitate, de opacitatea trupului său.
Pentru cunoscătorii disputelor teologice din primele secole creștine această desconsiderare și negare a trupului amintește de concepții eretice precum cele maniheice care propovăduiau o concepție dualistă potrivit căreia două principii ale existenței se află permanent în opoziție: materia și spiritul sau răul și binele. De aceea, omul – ființă compusă și din spirit și din materie – se află continuu în mijlocul unei lupte interioare cauzată de sciziunea dintre trupul și spiritul său. El trebuie să se elibereze de tot ce este rău, adică de trupul său. Această concepție poate fi întâlnită și mai înainte în istorie în concepția platonică a Olimpului ideilor din care omul a căzut și a fost închis în trup ca într-o închisoare. Pentru a exemplifica această concepție negativistă cu privire la trupul uman a fundamentaliștilor Internetului aș dori să amintesc viziunea, socotită a fi profetică de către unii analiști ai istoriei lumii virtuale, a unui binecunoscut înaintemergător al mișcării cyberpunk – William Gibson. În romanul său "Neuromancer" prezintă o lume virtuală radiind de lumină și transparență, datele cuprinse în matrice (lumea virtuală) fiind descrise ca având forme de o rigoare matematică iar oamenii sunt imaginați ca trăind legați direct cu mintea lor la această lume "perfectă". Aluziile la adresa depășirii trupului și a limitelor lui sunt cât se poate de evidente. Se sugerează adesea dorința de anihilare a restricțiilor, a durerii, a morții. La fel ca protopărintele nostru Adam, eroul romanului -Case- simte alungarea din ciberspațiu ca pe o cădere dintr-o stare de fericire și perfecțiune. "Căderea" lui este urmată de o închidere în închisoarea trupului.
Paralel cu această concepție despre trup se întâlnește în operele fundamentaliștilor Internetului și ideea despre eternitate care este strâns legată de dorința desăvârșiri trupului (dorință care pare a fi –pentru ei-imposibil de îndeplinit cât timp omul este legat de trupul său). Omul poate câștiga cu ajutorul lumii virtuale eternitatea. La sfârșitul romanului "Neuromancer" eroul Case câștigă veșnicia prin faptul că o versiune virtuală a sa este integrată în matrice pentru a trăi veșnic într-un ciber-paradis. Și în nuvela lui Vernon Vigne "True Names" vrăjitoarea Eritrina își transferă gradual personalitatea în ciberspațiu. Mulți gânditori au considerat că transcederea trupului și a limitărilor lui urmată de câștigarea eternității este o transferare a idealului eshatologic creștin pe umerii tehnologiei. Trupul pnevmatizat, spiritualizat al creștinului ajuns în Ierusalimul Ceresc descris în Apocalipsă a devenit acum trupul cibernautului incoruptibil, indestructibil, etern și uimitor de puternic, descărcat în ciberspațiu.
Aceste vise de a transcede trupul și limitările lui au fost hrănite (sau cauzate -spun unii) de un fundament ideologic. S-a manifestat tot mai pregnant în ultimii zeci de ani ideea că omul este o sumă de date, este asemenea unui sistem de procesare de informații. Omul a ajuns să fie văzut ca un computer complex care procesează date. Neuro-scientologi, farmacologi și geneticieni analizează și cataloghează fiecare colțișor al minții noastre. Personalitatea cu cele mai dragi și sensibile imagini și experiențe ale sale ajunge să fie redusă de gândirea științifică la un mecanism complex, la o sumă de obiceiuri animalice sau la un ansamblu de date genetice. După cum spune laureatul Premiului Nobel James Watson "noi eram obișnuiți să gândim că soarta noastră e ascunsă în stele. Acum știm, în mare măsură, că soarta noastră e ascunsă în gene."
Erik Davis – a cărui carte o analizează Michel Bouwens (după cum am amintit în nota anterioară)- vorbește despre evoluția omului de la starea de maimuță la cea de înger, doar că trebuie să treacă mai întâi prin stadiul intermediar de mașină. De asemenea, amintește de G.I. Gurdjieff care vorbește și el despre omul mașină, spunând că omul este asemenea unui gramofon ori unei mașini de teren – impulsionat mecanic și atras de șanse externe sau obiceiuri interne, niciodată realizând ceva nou de unul singur. Totdeauna reacționăm și niciodată cauzăm. Am fost învățați să ducem o viață de zombi. Viața modernă industrială perpetuează și reîntărește această existență – cultura contemporană cere automați. Am amintit ideologia care stă la baza imaginii moderne a omului asemenea unei mașini, care spune că omul nu este definit de atomii trupului său ci de un cod informațional. Esența omului stă nu în materie ci într-o sumă imaterială de date. Potrivit acestei imagini cibernetice, atomii pot construi doar trupul fizic, pe când datele pot construi atât trupul cât și mintea. "Cu adevărat -subliniază același Michel Bouwens- acest vis implică faptul că în final nu vom avea deloc nevoie de trupurile noastre fizice, căci ne vom putea reconstrui deplin în ciberspațiu(…) iluzia întrupării (în ciberspațiu, n.n.) va fi de nedeosebit față de trupul material real".
Același Michel Bouwens face o analiză a cărții Margaretei Wertheim, care amintește o altă bază ideologică a noii imagini a omului -dezvoltarea din domeniul inteligenței artificiale (A.I.). Acest subiect ridică un mare semn de întrebare cu privire la ceea ce este activitatea mentală umană. Și dacă ea este, după cum spun unii, un patern de semnale electrice într-o rețea de neuroni, de ce nu ar putea fi construit un asemenea patern și pe silicon. De la ideea creării unei minți artificiale pe un substrat material de silicon (deci într-un computer) este doar un pas până la gândul că și mintea omului ar putea fi transpusă pe un astfel de suport material și ar putea funcționa înăuntrul unei mașini. Sunt amintiți oameni de știință precum Hans Moravec (un cunoscut expert în robotică de la Institutul Carnegie Melon și care a scris pe această temă cartea "Mind Children") Rudy Rucker (matematician și specialist în informatică) sau Mike Kelly (doctor în informatică și membru al mișcării extropienilor). Mișcarea extropienilor, acum amintită, urmărește să obțină nemurirea fizică dar până atunci, după cum sugerează și Mike Kelly, "ar trebui să ne descărcăm mințile în computere ca un fel de cameră de așteptare cibernetică până la evenimentul esențial (al dobândirii veșniciei fizice, n.n.). Extropienii sunt în mare parte tineri cunoscători ai noilor tehnologii care lucrează în domenii ale științei precum informatica, genetica, neurobiologia etc. Pentru ei transcendența, nemurirea și învierea devin, datorită ciberspațiului, lucruri plauzibile și posibile.
Important de amintit în câteva cuvinte este și filosofia dualistă a lui Pitagora -filosoful numerelor- care se pare că a influențat și ideologia cibernauților de azi. Pentru filosoful grec, esența realității nu constă în materie (cele patru elemente: pământ, apă, aer, foc) ci în magia imaterială a numerelor. Numerele sunt literalmente zei și el le asociază zeilor Olimpului. Și sufletul este esențial matematic; adevărata casă a sufletului este mediul numerelor -mediul zeilor- și acolo se vor reîntoarce sufletele după moarte. De asemenea, scopul practicii religioase (care cuprindea pentru pitagoreici neapărat și studiul matematicilor) era eliberarea sufletului de închisoarea cărnii. Ideile pitagoreice, este de părere Margaret Wertheim, sunt ușor de găsit în ideologia cibrnetică de azi. Orice este descărcat în computere trebuie să fie exprimat în termenii numerelor, mai precis cu ajutorul numerelor unu și zero. Pentru fundamentaliștii Internetului esența omului este ceva ce se poate reduce la numere. "Ciber-sufletul" este, în ultimă instanță, matematic în forma lui și casa lui nu este "carnea" ci lumea eternă a datelor digitale.
Toate aceste ideologii hrănesc noul cult al Internetului. Specialiștii care lucrează la dezvoltarea noilor tehnologii prevăd că nu peste mult timp se vor putea face "costume" care să acționeze ca interfețe între om și lumea virtuală, adică vor transmite date de la trupul uman la "trupurile" pe care oamenii și le vor crea în lumea virtuală. Aș dori să amintesc doar cuvintele lui Michael Dertouzos, unul dintre acești specialiști, care a fost directorul și acum lucrează la Laboratorul de Știința Calculatoarelor de la MIT (Institutul Tehnologic Massachussets) care descrie în amănunt stadiul și perspectivele imediate ale dezvoltărilor din domeniul interfețelor -"locul unde omul întâlnește mașina". "În afară de claviatură și mouse, -spune el-dispozitivele de interfață actuale includ bile de trasat (trakball) sau manete care deplasează un obiect pe ecranul calculatorului (joystick), creioane folosite pentru scrisul și desenatul manual, microfoane care înregistrează vorbirea, iar pentru imagini atât camere fotografice cât și camere video. Oricum, multe alte dispozitive sunt acum în stadiu de cercetare-dezvoltare la scară mondială. Acestea includ mănuși care permit calculatorului să cunoască mișcările precise ale degetelor dumneavoastră (și chiar să redea reacția senzorială degetelor (exemplu, proiectul "PHANToM Haptic Interface" descris la pagina 78 a cărții sale, n.n.). Mai există, de asemenea, ochelari și căști cu dispozitive mecanice, optice și electromagnetice care înregistrează mișcarea ochilor și capului, astfel încât calculatorul știe unde vă uitați. Costume corporale complete, care înregistrează mișcările torsului și membrelor dumneavoastră nu sunt încă disponibile, dar au fost deja construite (în forme greoaie) și fără îndoială vor apărea în viitor. Aceste dispozitive vă vor transmite informații în sens invers, inundând simțurile dumneavoastră cu informații vorbite, imagini video tridimensionale, audio, și impresii "bodyo" -impresii tactile corporale, care se vor întinde de la gâdilatul unor mustăți de pisică până la trântitul în fundul scaunului – cel puțin când cercetarea va fi încheiată și acestea vor deveni produse comerciale". Omul va ajunge o "ființă umană supersenzorială".
Este de amintit aici un paradox în ceea ce privește visul eliberării de trupul carnal și obținerea unuia cibernetic, cu mult superior celui material, vis pe care l-am amintit mai înainte. Se poate observa o tendință de decorporare și "încorporare" în același timp. Ne putem da seama de aceasta deoarece se caută în același timp cu eliberarea de corpul material și o excitare cât mai puternică a simțurilor trupului din lumea reală. Internautul caută plăcerea obținută prin simțuri dar în același timp vrea ca aceasta să se facă fără prezența trupului. Este un atașament față de posibilitățile senzorialului și concomitent o detașare față de limitările trupului. Această împărtășire de plăcerea trupească dar fără trup se poate observa și în cazul eroului lui Gibson: Case, simte în paradisul lui cibernetic senzația plăcută a razelor solare mângâindu-i pielea, firicele de nisip strecurându-i-se printre degetele de la picioare și, mai ales, extazul iubirii trupești cu prietena lui Linda Lee. El simte toată gama plăcerilor oferite de trup dar el nu și-a luat cu el în "paradis" trupul muritor, sursa plăcerilor.
În finalul acestei prezentări a problemei decorporării aș dori doar să accentuez contradicția între această viziune asupra trupului și cea creștin otodoxă. Mai întâi, principiul central este acela că materia a fost creată de Dumnezeu, Principiul unic al existenței, "bună foarte". Implicit, nici trupul nu este rău datorită faptului că este materie. El face parte integrantă din natura umană și deși mulți Părinți ai Bisericii vorbesc despre el ca despre un veșmânt carnal, mască hidoasă, haină de piele, povară sau prieten ingrat și perfid nu el este sursa răului ci libertatea. Aceiași Sfinți Părinți au combătut concepțiile negativiste despre materie și trup. Asceza pe care o cere morala ortodoxă nu este, după cum ar părea la prima vedere, o negare, refuzare sau distrugere a trupului. Trupul nu este rău în sine ci singurul lucru rău legat de trup este faptul că prin el lucrează diavolul -prin simțurile lui diavolul îl ispitește pe om. El este creat bun și îl poate ajuta pe om la câștigarea fericirii veșnice -"nu este autorul sau cauza păcatelor noastre ci mai degrabă instrumentul prin care ele se pun în act". Asceza cerută de morala ortodoxă, și care pare pentru unii că tinde spre anihilarea trupului, caută de fapt valorificarea energiilor lui, spiritualizarea lor, întoarcerea lor către o direcție și intenționalitate duhovnicească. Am putea spune că omul, din perspectivă ortodoxă, nici nu se poate mântui fără această spiritualizare a trupului său. Pericolul decorporării apare ca fiind deosebit de mare ținând cont de faptul că "pierderea" trupului nu rezolvă corecta raportare a omului la trupul său cu care, în cele din urmă, trebuie să intre în viața veșnică (ci apare doar ca o "fugă" de el și de răspunderea pe care o avem pentru el). Și nu doar aici se poate trage un semnal de alarmă în ceea ce privește pericolul pentru viața creștinului în lumea virtuală. Spre exemplu, mulți au observat pericolul ca odată cu pierderea trupului omul să-și piardă și simțul realității deoarece mintea umană cunoaște realitatea lumii acesteia prin intermediul trupului și al simțurilor lui. Pierzându-și trupul omul pierde și contactul cu realitatea.
Dar, pericole ce se nasc din renunțarea la trup voi mai aminti pe parcursul acestei lucrări. Ele sunt numeroase și o amintire a lor nu poate fi exhaustivă într-o lucrare ca aceasta. Poate, totuși, voi reuși să le amintesc pe cele mai importante și chiar începând cu următoarea problemă ce va fi atinsă – cea a comunicării în lumea virtuală- vom putea vedea câteva urmări atât pozitive cât și negative a decorporării. În ansamblu, însă, concepția aceasta negativistă despre trup este extrem de periculoasă datorită implicărilor ei dogmatice și morale.
III. NAVIGAREA PE INTERNET ȘI NEVOILE UMANE
Am încercat să evidențiez în capitolul precedent o serie de shimbări ce se petrec în om atunci când el utilizează computerul și navighează pe Internet. Instrumentul folosit și alcătuirea noii lumi în care intră internautul îl schimbă pe acesta, modul lui de funcționare și de raportare la cele existente – iar acest fapt are relevanță morală deoarece omul poate fi determinat să gândească, să se raporteze la lume și la semeni sau să funcționeze într-un mod care este contrar credințelor sale morale. Acum însă, voi încerca să arunc o privire asupra activității însăși de a naviga pe Internet, în ce constă ea sau, cu alte cuvinte, ce face propriu-zis internautul. Dacă până acum am analizat actul navigării pe Internet, dacă putem spune așa, din perspectiva unui determinism al acestei activități asupra ființei umane (din perspectiva acestei fapte ca una prin care omul se auto-determină), acum vom analiza de ce este determinat acest act, care sunt cauzele navigării pe Internet.
Am văzut că surfing-ul este în sine o faptă care nu este indiferentă din punct de vedere moral și asta datorită efectelor ei asupra omului ca ființă care permanent se află în interacțiune și se determină pe sine prin faptele sale și prin lucrurile de care se lasă influențat. Dar și "roadele" spun mult despre o faptă. Are relevanță și faptul că oamenii intră în lumea virtuală dar este important și ceea ce fac ei acolo. De aceea voi evidenția câteva aspecte legate de activitățile cele mai des întâlnite din lumea rețelelor de calculatoare. Am amintit faptul că "Internetul reprezintă o lume în sine: este universul nostru reduplicat, este proiecția electronică a pământului. În acest spațiu cibernetic găsești deopotrivă lucruri abjecte sau înălțătoare, simple sau super-complexe, frumoase sau urâte, bune sau rele, ca și în lumea reală". Într-adevăr, lumea virtuală este o copie a celei reale dar, iarăși, trebuie să amintim un lucru important, și anume, că nu toate se pot face și în lumea virtuală precum se fac în cea reală iar unele lucruri în lumea virtuală nu pot fi făcute deloc. Și tot un fapt important este și acela că prin configurația ei lumea virtuală susține o serie de fapte care sunt reprobabile moral. Toate aceste idei le voi mai aminti pe parcursul acestui capitol, dar mai întâi aș dori să prezint structura lui.
Fac acest fapt mai mult pentru a scuza mulțimea lacunelor din analiza ce va urma, lacune datorate întinderii mai mici a acestei lucrări. Fiecare temă din acest capitol ar merita o atenție deosebită și o prezentare mult mai amănunțită. Eu am structurat capitolul ghidându-mă după motivele, cauzele pentru care internautul accesează Netul. Și Părintele Iulian Nistea în anliza sa asupra comunicării în lumea virtuală amintește acest mod de a privi lumea virtuală, inspirându-se din împărțirea activităților de pe Internet făcută de psihologul american John Suler. Acesta face mai multe împărțiri ale motivelor navigării pe Net cauzate de nevoile umane iar Părintele Iulian rămâne la una în șase puncte: nevoi sexuale, nevoi de alterare (modificare) a stării de conștiință, nevoia de realizare și de împlinire, nevoia de apartenență, nevoia de interacțiune cu ceilalți și nevoia de actualizare a eului și de transcedere a sinelui. Eu voi analiza cauzele navigării pe Net ținând cont de următoarele nevoi umane: nevoia de comunicare, nevoia de cunoaștere, nevoia de supraviețuire și de implinire profesională și nevoia de loisir (de relaxare sau entertainement). Voi încerca în cadrul lor să ating cât mai multe din activitățile atât de variate pe care le poate îndeplini internautul.
III.1. Omul și nevoia de comunicare
Una dintre activitățile cel mai des întâlnite în rândul internauților este comunicarea. De fapt, cei mai mulți oameni înțeleg Internetul și îl folosesc ca pe un nou și revoluționar mijloc de comunicare. Serviciul atât de bine cunoscut al poștei electronic a fost inițial gândit ca un accesoriu al Internetului. Dar, remarcă Părintele Teodosie Paraschiv, "în scurt timp s-a dezvoltat foarte mult, devenind un element central al acestei rețele, un mijloc de comunicare indispensabil". Nu voi accentua aici prea mult această idee, dar doresc să o amintesc datorită importanței ei: omul este o ființă comunicațională. Fără a comunica cu lumea, cu sine și mai ales cu Dumnezeu omul nu poate trăi. Chiar și dogma Sfintei Treimi prezintă ca esențial elementul comunicării între Persoanele Ei. Persoana umană, creată după chipul lui Dumnezeu, tinde spre desăvârșirea comunicării. De asemenea, fără comunicare omul își pierde ceva din caracterul lui de persoană căci comunicarea între persoane presupune și individualitatea, unicitatea. Comunicarea susține și animă viața.
Fundamentaliștii Internetului, vârful de lance în dezvoltarea lumii virtuale, susțin comunicarea cu orice preț. Philippe Breton remarcă și el importanța rolului deținut de comunicare în cadrul noului cult al Internetului: "Practicarea sistematică a comunuicației prin intermediul calculatoarelor și al rețelelor este realitatea concretă a noului cult al Internetului. Înțelegem acum mai bine un anumit număr de practici sugerate internauților, care țin toate de același imperativ: comunicați, tot timpul, mereu, despre cât mai multe lucruri posibil și indiferent de conținutul lor! Activați informația: iată adevăratul rit căruia trebuie să-i aduci sacrificii la orice oră din zi și din noapte". Chiar se poate vorbi de o adevărată "mistică a comunicării": "Tot ce este valoros în lume se află de partea informației. În acest sens, totul – cu excepția dezagregării entropice – este informație, mesaj, mișcare. Orice ființă este esențialmente, în existența sa fundamentală, mesaj. E o gândire prin care se inaugurează ceea ce s-ar putea numi o <<ontologie radicală a mesajului>>: nimic nu există decât sub forma unui mesaj, a unei informații, a unei transparențe potențiale. Ne aflăm aici într-o veritabilă mistică a comunicării".
Aruncând o privire asupra modului în care se realizează comunicarea între persoane în lumea virtuală putem observa încă de la început prezența cu precădere a locurilor în care se discută folosindu-se doar textul (așa este cazul "cafenelelor", al IRC-urilor (Internet Relay Chat), al mesageriei instantanee (instant-mail) sau al des utilizatei poște electronice (e-mail)). Comunicarea în aceste "spații" virtuale se face, depinzând de site-ul respectiv, pe anumite teme sau doar sporovăind de toate, în diferite limbi, folosindu-ți numele real sau o poreclă (nickname), sincronic (adică în "timp real", persoanele aflându-se în același timp în fața computerelor trimițându-și mesaje care ajung de la unul la altul fie aproape instantaneu, fie în decalaj de câteva secunde) sau asincronic (sunt site-urile în care cel care lasă un mesaj poate primi răspuns după o perioadă de timp mai îndelungată). Modul de a comunica depinde de alegerea fiecăruia. Mai nou însă s-au răspândit tot mai mult site-urile care oferă o comunicare ce să cuprindă și elementele audio și video (AOL și Yahoo!Messenger oferă această posibilitate). Este o evidentă încercare de a umple golul pe care îl lasă o comunicare lipsită de apropierea trupească față de celălalt partener de discuții. În cazul țării noastre este însă foarte rară prezența acestui mod de a comunica datorită nivelului economico-financiar scăzut al cetățenilor. Cu ușurință se poate observa lipsa din majoritatea localurilor care oferă conectarea la Internet a unui microfon și a unei camere video. Dar atracția comunicării textuale nu este nici ea de neglijat – și pentru aceasta este de ajuns să observăm deasa utilizare a poștei electronice sau a site-urilor de chat. Și ea prezintă o deosebită atracție și motivele sunt destul de puternice. Iată, de pildă, ce a răspuns internautul cu nick-ul <<mircealazar>> la întrebarea "ce căutăm pe Net" pusă de Părintele Iulian Nistea în cadrul unei anchete lansată pentru a afla motivele navigării pe Net: "Poate suntem pe chat pentru că este o formă ușoară de a intra în contact cu oameni noi, pe care până la urmă ajungi să ai impresia că îi cunoști, deși nu te implici aproape deloc în viața lor, fiind uneori extrem de departe (spun impresia pentru că, de exemplu, de unde știți voi că eu nu sunt o babă de 82 de ani??? Doar din faptul că așa v-am spus eu…). Pe de altă parte, este un mediu destul de impersonal și care asigură o mult mai mare protecție decât o relație "pe bune": cu alte cuvinte poți să spui cam orice, că oricum nu ți se poate întâmpla ceva foarte grav. Chestia asta duce evident și la abandonarea, în multe cazuri, a formalismelor și a politeții excesive și la expunerea ideilor personale cu mai multă ușurință (iată, de exemplu, aici îmi permite să tutuiesc persoane pe care în viața de zi cu zi nici nu m-aș gândi să le tutuiesc)…" După cum vedem este foarte importantă posibilitatea de a te exprima cât mai liber, cât mai direct și, se pare, mai profund.
Aici acționează ceea ce John Suler a numit “efectul dezinhibant al comunicării on-line”. Voi aminti în continuare ideile esențiale ale acestui psiholog american, deoarece ele explică în mare măsură atracția pe care o generează comunicarea în lumea virtuală. Mai întâi el remarcă faptul că în lumea virtuală oamenii se exprimă mai deschis și fac lucruri pe care în lumea reală nu le-ar face. Această defulare este cu două tăișuri căci, pe de o parte, omenii spun lucruri foarte intime, descoperă emoții tainice (frici, dorințe) sau arată acte neobișnuite de bunătate iar, pe de altă parte, se poate observa și prezența nu tocmai rară a limbajului brutal și necuviincios, a mâniei, a amenințărilor etc. Ce este important de descoperit sunt factorii care cauzează acest efect de dezinhibare, care rup barierele psihologice ca blochează exprimarea sentimentelor. Mai întâi este anonimitatea deoarece în lumea virtuală poți spune foarte puține lucruri despre un om – mesajul pe care ți-l transmite el este: nu mă știi! Se poate afla adresa de e-mail a celui cu care vorbești dar în rest nu poți știi nimic despre el dacă nu îți spune el. În lumea virtuală poți fi a-nonim, fără nume și identitate. Orice zici sau faci nu poate fi legat direct cu viața ta. Această lipsă a vulnerabilitații, a responsabilitații are un rol puternic în dorința de a te deschide celuilalt. Dar și atunci când activezi sentimente negative ți se pare că nu trebuie să îți mai asumi responsabilitatea pentru faptele tale. De asemenea, un alt afect ar fi acela că omul poate fi convins că ceea ce face, acele comportamente nu sunt ale lui cu adevărat. Aceasta este ceea ce psihologii numesc "disociere", o ruptură a eului care are însă puternice implicații morale căci persoana umană este individualitate liberă responsabilă de actele sale, ce au încărcătură morală. Nu trebuie să-ți însușești comportamentul, cuvintele tale din lumea virtuală, nu trebuie să le alături cu adevărat personalității care ești tu. Este vorba aici de o puternică sciziune între lumea interioară și cea exterioară.
Apoi este invizibilitatea deoarece poți spune celui cu care comunici în lumea virtuală: nu mă poți vedea! De multe ori pe Internet în timp ce navighezi sau intri într-o cameră de discuții se poate ca oamenii să nici nu știe că tu ești acolo dacă selectezi o comandă -'invisible"- cu excepția "stăpânului" locului. Este ușor de înțeles ce curaj dă această invizibilitate de a merge în locuri sau de a face lucruri pe care altfel nu le-ai face. În cazul comunicării textuale despre care vorbim (e-mail, chat, instant-messaging) se poate totuși ca ceilalți să știe multe despre tine dar oamenii nu se pot vedea, nu se pot auzi între ei – rămâne posibilitatea de a fi fizic invizibil, fapt ce amplifică mult efectul dezinhibant. Nu trebuie să te îngrijorezi de cum arăți sau de cum ți se aude vocea atunci când tastezi. O încruntare, o scuturare din cap, o privire care exprimă plictisul și multe alte gesturi care te-ar bloca în exprimare nu sunt vizibile. Mărturisirea catolică de aceea folosește confesionarul pentru ca penitentul să aibă acest spațiu de mișcare sentimentală fizică, de manifestare a emoțiilor prin trup -deci să se dezinhibe. În viața de zi cu zi, când discuți cu cineva ceva foarte personal și emoționant, îi eviți privirea celuilalt – comunicarea textuală pe Net îți oferă posibilitatea de a-ți ascunde privirea de ceilalți.
Un alt element important în comunicare îl constituie asincronicitatea. În comunicarea din viața reală reacția celuilalt la ceea ce spui tu este foarte importantă pentru modul în care va decurge conversația; feed-back-ul este foarte important în procesul revelării de sine într-o discuție. Când comunicarea pe Net nu se realizează în timp real (deci este o comunicare asincronă) cum este cazul e-mail-ului (răspunsul îl poți primi și după lungi perioade de timp după cum alege cel care trebuie să dea răspunsul), atunci se produce un efect dezinhibant. Și asta pentru că, din perspectiva celui care trimite un mesaj și așteaptă răspunsul nu trebuie să aibă de a face imediat cu acel răspuns, cu reacția partenerului de discuție. De câte ori nu ne este frică în viața reală să spunem anumite lucruri datorită reacțiilor pe care le-am putea primi și care ne-ar inhiba (asemenea copilului căruia îi este frică sp spună ceva tatălui său pentru că-l va bate). În viața "virtuală" este ca și cum ai spune cuiva ceva care are mare "greutate" sufletească și după ce ai spus acel lucru poți suspenda discuția (timpul) și să te întorci la discuție abia atunci când te simți pregătit să afli răspunsul. Această întârziere a feed-back-ului poate duce la o aprofundare a fiecărui "moment" al discuției, la o trăire mai adâncă a ceea ce simt și gândesc sau te poate ajuta să nu reacționezi impulsiv. Dar, poate duce și la o ușurință în a te preface sau la un fel de lașitate în relațiile cu ceilalți (poți lăsa un mesaj personal, important și chiar ostil iar apoi să fugi). Pentru cei timizi însă acest fapt de a spune ceva și apoi să aibă posibilitatea de a se retrage în spate este foarte dezinhibant.
Nu mai puțin importantă este și amplificarea unui efect psihologic numit introspecție (solipsistic introjection) pe care îl putem întâlni adesea în viața de zi cu zi. Oamenii au uneori tot felul de "discuții" în imaginația lor căci acolo se simt liberi să spună tot felul de lucruri pe care nu le-ar spune în realitate. Astfel, unii au fantezii despre cucerirea unei fete, alții se ceartă cu un șef sau îi spun unui prieten ceea ce simt – și toate acestea pentru că se simt în siguranță să spună aceste lucruri în mintea lor. Comunicând în lumea virtuală uneori simți că mintea ta s-a contopit cu cea a partenerului tău – mesajul lui îl asociezi în capul tău unei voci (bineînțeles că nu putem știi cum sună vocea celuilat dar în capul nostru îi asociem o voce acelui partener). Conștient sau nu putem chiar să-i atribuim și o imagine vizuală (cum credem că arată și se comportă) – astfel partenerul de discuție devine în lumea minții noastre un adevărat caracter (format pe de o parte din informațiile cu care ni se prezintă el și pe de altă parte din așteptările, dorințele și nevoile noastre). Acel caracter devine deodată foarte "real" în lumea noastră psihică și așa putem începe să gândim, fiind conștienți sau nu, că acea conversație are loc în mințile noastre, ca și cum ar fi un dialog între noi și acel caracter (imaginat de noi). În acel moment putem spune că realitatea este imaginația mea. Textul tastat poate deveni o foaie albă pe care afișez (de obicei inconștient) acele roluri imaginative cu o dezinhibare totală. Acestea se întâmplă când citind mesajul celuilalt ți se pare că "auzi" cuvintele lui folosind propria ta voce – inconștient ți se pare că vorbești cu tine însuți… și când vorbim cu noi înșine suntem dispuși să spunem tot felul de lucruri pe care nu le-am spune altora.
Dacă este combinată această introspecție cu posibilitatea de a 'fugi" din discuție -spune John Suler- se obține o forță care mărește dezinhibarea: disocierea. Internauții pot ajunge să creadă că acele caractere pe care le-au "creat" există, trăiesc în alte locuri, separat de cererile și responsabilitățile lumii reale. Așa se disociază fictivul on-line de realul off-line – te consideri iresponsabil pentru ceea ce se întâmplă în acea lume deoarece nu are nimic de-a face cu realitatea. Oamenii încep să-și vadă viața în virtualitatea creată de rețeaua de computere ca un joc cu reguli și norme care nu se aplică la viața lor de zi cu zi. Apoi, când opresc calculatorul ei cred că pot lăsa în urmă această "lume a jocului", creată de ei înșiși și să se reîntoarcă la rutina lor zilnică. Pentru acești oameni ce se întâmplă în lumea virtuală "este doar un joc".
Și o ultimă caracteristică a comunicării în lumea virtuală este neutralizarea statutului social. Adesea, vorbind într-o "cafenea" pe Net se prea poate ca mulți să nu-și cunoască poziția socială și astfel aceasta (poziția socială) nu va avea un impact precum în lumea întâlnirilor față către față. Fiind invizibili oamenii nu știu dacă partenerii lor de discuții sunt un președinte al unei companii stând la birou sau un simplu om stând relaxat acasă în fața computerului său. E adevărat și că poziția socială a cuiva se poate reflecta în modul de a comunica a fiecăruia dar adevărata superioritate o au aici cei care se pricep mai bine în comunicarea textuală, cei care cunosc mai bine tehnica și cei care au idei mai bune. Un mare avantaj este că diferențele de poziție socială, rasă, gen sau bogăție nu mai joacă un rol major. De obicei, oamenii se blochează, de pildă, când se află în fața unei figuri autoritative (frica de dezaprobare, de pedeapsă) dar în rețea oamenii pornesc de la un statut egal și sunt mai deschiși la vorbă. În cazul avantajelor amintite noi am avea, după o analiză mai atentă și unele remarci negative de făcut (în ultimul caz, de pildă, nu putem să nu atragem atenția asupra pierderii unei autorități în cadrul relațiilor interumane de pe Net care este destul de periculoasă pentru formarea și menținerea unor valori stabile – o valoare ca să fie stabilă trebuie să fie susținută de o puternică autoritate).
Acum însă amintim doar puterea dezinhibantă a comunicării realizată în lumea virtuală, dezinhibare care se realizează prin unirea tuturor factorilor mai sus amintiți. Din studiul psihologului american ne putem da seama de unde vine acea atracție deosebită pe care o exercită comunicarea on-line mai ales asupra tinerilor: ea vine din îndrăzneala pe care o oferă: "În chat îndrăzneala este mai mare dacât față către față (poate direct proporțională cu gradul de anonimitate). Este o îndrăzneală din necunoaștere și este una din pierderea reperelor firești ale respectului (vârstă, poziție socială etc.) (…) Îndrăzneala pe chat e favorizată de o familiaritate înșelătoare – nu pseudo-familiaritate, pentru că într-o eventuală continuare a relației față către față această familiaritate înșelătoare va favoriza totuși evoluția mai rapidă a ciber-relației către prietenie."
Un alt avantaj pe care vreau să-l mai amintesc este, în ceea ce privește comunicarea pe Net, oferirea unei apropieri foarte mari între oameni. Iată ce remarca <<c_kittycat_13>> în cadrul anchetei realizată de Părintele Iulian Nistea: "Cred eu, pentru că este un sistem interactiv în care toți, chiar și cei mai timizi, își pot face o voce, pentru că distanțele geografice dispar, se creează un fel de intimitate între participanții la discuții (…), sentimentul că faci parte dintr-o comunitate oarecare ne face să ne simțim mai puțin singuri, mai puțin izolați ("no man is an island" capătă sens!)." Ce a remarcat această persoană este anularea distanțelor dintre participanții la discuțiile pe Net astfel încât nici un om nu mai pare a fi singur. Într-adevăr, mulți dintre cei care au analizat efectele lumii virtuale a computerelor au remarcat că ea "redefinește radical relația psihologică a fiecărui om cu timpul și spațiul". Am amintit deja de imaginea creată despre noua lume a comunicațiilor de către Marshall McLuhan – el credea că lumea începe să se asemene unui sat global, că ea se reîntoarce la starea de tribalism. Și aceasta deoarece oamenii au câștigat capacitatea, datorită noilor tehnologii comunicaționale, de a comunica de la un capăt la altul al globului aproape instantaneu – astfel relațiile dintre oameni se pot realiza într-un mod asemănător cu cel din perioada tribală. Secretul este anularea distanțelor fizice. Când McLuhan a lansat metafora satului global oamenii care stătea în fața televizorului sau al radioului nu prea creau imaginea unui sat – ei puteau comunica între ei doar dacă întâmplător se aflau în aceeași cameră (de aceea a remarcat Paul Levinson că ei creau mai degrabă un sat de voyeuri). Lipsea total sensul interactiv atât de necesar unui sat. Dar acum imaginea lui McLuhan ia formă prin apariția rețelei mondiale de calculatoare, care face ca într-adevăr lumea să arate asemenea unei curți în care fiecare poate să comunice cu fiecare într-un mod rapid, plăcut și eficient. Michael Dertouzos remarcă și el această realizare a omenirii la care a ajuns prin descoperirea tehnologică: "În timpul erei industriale, mobilitatea fizică a oamenilor s-a dezvoltat fantastic, extinzând universul relațiilor potențiale ale unei persoane de la câteva sute de vecini din sat la sute de mii de oameni din raza de acțiune a automobilului. Ca urmare, proximitatea față de oamenii la care putem ajunge, a crescut de o mie de ori. De necrezut, Piața Informațională va extinde acest domeniu de încă o mie de ori, la sute de milioane de oameni care se vor afle în raza de acțiune electronică. Aceasta este esența uriașei forțe pe care o numim proximitate electronică." Anularea distanței dintre oameni Internetul o realizează datorită vitezei cu care face să circule informația. La prima vedere nu putem decât să ne bucurăm că oamenii se pot apropia și mai mult datorită proximității electronice dar voi aminti și câteva pericole pe care la poate ridica această binefacere a apropierii dintre oameni.
Dar până atunci doresc să amintesc câteva idei pe care le susține Dan Iancu legat de tema anulării distanțelor fizice și a beneficiilor ei. În articolul său "Distanța" el critică vehement pe cei ce au anumite obiecții cu referire la viteza în comunicare observând o critică superficială a mijloacelor de comunicare rapidă și mai ales a Internetului. El este de părere că: "este important de observat totodată că împreună cu dispariția temporalului, ca dimensiune a transmiterii, comunicarea își schimbă structura încercînd să reducă balastul formulelor consacrate și în același timp să ceară participanților o anumită spontaneitate. Această modificare structurală este tot o modalitate de a reduce la minimum timpul necesar ca esențialul discuției să ajungă la receptor. Între cei doi distanța nu mai joacă vreun rol și nici unitățile de măsură spațio-temporale; la fel ca și formulistica prețioasă uneori lipsită de fond, alteori ascunzînd sub o cadență usor modificată adevărate orori". Am amintit părerea lui Dan Iancu pentru a aminti și un alt avantaj al comunicării on-line, și anume oralitatea. Reducerea timpului între replicile comunicării, dispariția celei "formulistici" atât de lipsită de fond și mai ales acea spontaneitate a dialogului on-line la care se referă Dan Iancu ne duce de fapt cu gândul la oralitate. Și într-adevăr, comunicarea textuală în lumea virtuală este foarte asemănătoare cu cea din lumea reală datorită vitezei și interactivității. Există o legătură strânsă între comunicarea on-line și atât de fireasca și des întâlnita în viața de zi cu zi comunicare vorbită. Acest lucru l-a remarcat și Paul Levinson în analiza operei mcluhaniste. Chiar dacă lipsește imaginea sau vocea, comunicarea on-line este atractivă deoarece oferă ceva din "viul" unei comunicări verbale: "Ușurința de a intra în text și a-l schimba pe ecran, viteza aproape instantanee a transmisiunii – toate în contrast cu dificultatea și încetineala unor asemenea aplicații când se efectuau pe hârtie – au conspirat spre a face din comunicarea online un mijloc de exprimare mai asemănător cu vorbirea, un hibrid în care degetele noastre nu numai că umblă, ci și vorbesc, încă de la apriția sa" .
Dar lista de atuuri ale comunicării în lumea virtuală nu se încheie aici. Ea poate continua, fundamentaliștii Internetului găsind ca un mare beneficiu și angelismul decorporării în urma intrării în lumea virtuală. Decorporarea are pozitiv, potrivit lor, faptul că eliberează relațiile umane și de alte inconveniențe precum cea a epidemiilor, a bolilor transmise prin contactul fizic (Părintele Iulian remarcă și el mentalitatea unora în această privință: "E safe zic americanii…E <<sigură>>, <<curată>>: nu implică murdărirea; nu SIDA; nu alte chestii…") și mai ales cea a violenței inter-umane. Philippe Breton amintește în analiza noului cult al Internetului și acest aspect: "Autorii celor mai multe din lucrările acestea merg direct la țintă: în centrul problematicii noii societăți se pune problema violenței, indiferent că e vorba de teama de epidemii sau, mai important, a fricii de prezența celuilalt, ca sursă de violență. În toate cazurile, Internet reprezintă sfârșitul tensiunii insuportabile provocate de ceilalți.(…) Noua relație socială e dublu și indisolubil caracterizată printr-o separare (a indivizilor) și o comuniune (a spiritelor), ca o condiție a păcii sociale." Astfel, se speră că acest mod de comunicare lipsit de trup va duce și la eliminarea "inconveniențelor" pe care el le aduce și, în cele din urmă, la eliminarea violenței. Noi însă trebuie să accentuăm că violența are în primul rând origine spirituală (născându-se din puterea irascibilă a omului) și că ea oricum nu așa poate fi eradicată… omul chiar și decorporat fiind nu înseamnă că este lipsit de violentă (într-o asemenea societate poate că nu ar putea omul să-și manifeste fizic atât de ușor violența dar ar face-o în alte feluri și prin alte mijloace). Aș dori să mai amintesc și un alt aspect pozitiv pe care îl analizează Emanuela Grama. Ea critică lucrarea "Life on the Screen: Identity in the Age of the Internet" a lui Sherry Turkle. Acesta este de părere că anonimatul poate ajuta foarte mult la vindecarea unor boli psihologice. Ea poate ajuta ca omul să-și manifeste aspectele multiple și neexploatate ale personalității sale. Virtualitatea, posibilitatea de a fi cine vrei poate avea efect terapeutic.
Deși comunicarea pe Net are multiple aspecte pozitive, nu puțini sunt cei care au găsit și multe aspecte negative ale ei. Voi aminti și eu câteva dintre cele care sunt cel mai des amintite. Cea dintâi, și care este de la sine înțeleasă e lipsa elementelor comunicării non-verbale din cadrul comunicării în lumea virtuală. De pildă, o persoană care folosește un ton al vocii grav, un volum puternic și un ritm rapid al ei mesajul lui va fi cu ușurință simțit de ceilalți ca fiind încărcat de emoții negative (mânie sau agresivitate) fără a mai aminti de alte mesaje transmise prin limbajul trupului. La ora actuală, cercetătorii au descoperit aproape un milion de semne și semnale non-verbale. Corina Crișan și Lucian Danciu amintesc în anliza lor o serie de concluzii ale unor specialiști. Ei remarcă faptul că din toalul mesajelor aproximativ 7% sunt verbale (cuvintele), 38% sunt vocale (tonalitatea vocii, inflexiunea și alte sunete guturale) și 55% sunt mesaje non-verbale.
Rolul cuvintelor este important dar în lipsa gesticii nu își pot îndeplini desăvârșit misiunea comunicării cât mai depline a trăirilor umane: "Cuvintele luate separat de context nu transmit decât fapte și informații. În conversațiile directe, efectul maxim al cuvintelor nu depășește 7%. Fiecare receptor interpretează individual cuvintele emițătorului în funcție de factorii enumerați mai sus (așteptări, nevoi, credințe, interese, experințe sau cunoștințe, n.n.). Gestaliștii susțin că noi auzim jumătate din ceea ce se spune, ascutăm cu atenție jumătate din ce am auzit și ne amintim jumătate din ce am ascultat (selecție numită disonanță cognitivă)." Relaționăm prin cuvinte și prin semnele care le însoțesc. Fără aceste coduri, asimilate prin socializare sau printr-o ulterioară interacționare cu un mediu specific, cuvintele în sine ar fi simple alăturări de litere. O privire, un gest pot însemna cîteodată mai mult decit o întreagă poveste. Tonuri ale vocii, nuanțe ale privirii, stil de îmbrăcaminte, expresii ale feței – acestea determină ca interacționările dintre noi să nu fie nule. De fapt, multe site-uri încearcă să compenseze această lipsă majoră a comunicării non-verbale. Așa, unele MUD-uri au introdus "emote comands" prin care se încearcă să fie încărcate cuvintele cu un mesaj mai amplu și mai profund. Cuvântul este într-un fel transformat într-un simbol, incluzând expresii, acțiuni, gesturi. De exemplu, poți utiliza expresia "french" în MUD-ul "Revenge of the End of the Line", și dacă Fred ar tipări "french Ginger", Ginger ar vedea: "Fred gives you a deep and passionate kiss.. It seems to take forever…" (aproximativ: "Fred îți dă un sărut dulce și plin de pasiune…Pare a fi pentru veșnicie…").
O strânsă legătură există între problema comunicării despre care discutăm și cea a decorporării, pe care am mai amintit-o. Fundamentaliștii Internetului au ca ideal separarea esenței omului de ceea ce este material (adică trupul) pentru ca omul să poată intra într-o relație adevărată, deplină cu semenii săi. Philippe Breton atrage atenția că idealul transparenței, care cere lepădarea trupului, presupune în același timp și deschiderea față de semeni prin anularea deosebirilor dintre viața privată și cea publică. El amintește și un eveniment elocvent în evidențierea aceastei direcții înspre care se îndreaptă societatea – este vorba de o experiență relatată de Yves Endes în ziarul Le Monde, experiență a cinci prieteni care trăiesc într-o casă fiind de acord să fie filmați și viața lor să poată fi privită în direct pe Internet. Acest experiment al "casei de sticlă" cere ca viața intimă a oamenilor să fie arătată lumii întregi. "Cobaii" experimentului chiar afirmau că ei doar au pus un început la ceva ce în viitor va fi urmat de toți și va deveni o stare normală. Dar această experiență nu este cu totul nouă. Se cunoaște foarte bine efectul pe care îl are utilizarea Internetului în comunicarea între persoane, mai ales în cazul chat-room-urilor în care oamenii își dezvăluie cu nonșalanță, sub protecția anonimatului, cele mai intime trăiri. După cum remarcă gânditorul francez, acest lucru presupune o nouă imagine a omului – omul ființă colectivă informațională: "Refuzul de a face distincție între a fi privat și a fi public se potrivește cu credința în virtuțiile unei vieți sociale complet colective, unde nimeni nu are nimic de ascuns. Într-o astfel de credință persoanele sunt nu atât indivizi dotați cu o interioritate proprie cât <<ființe informaționale>> colective". Trebuie să remarcăm aici o concepție greșită din punct de vedere moral care reiese din concepția fundamentaliștilor Internetului – aceea că ceea ce se vede nu este imoral. Transpare ideea că dacă nu ai nimic de ascuns ești ireproșabil din punct de vedere moral. Faptul că o faptă, de orice fel, este la vedere pentru toți oamenii ea este reabilitată moral. Într-adevăr, rușinea este un bun ajutor în "detectarea" păcatelor dar acest afect poate fi diminuat în acțiunea lui, poate fi amorțit, deoarece este educabil. O educație greșită poate anula acțiunea rușinii de a mustra pe cel ce păcătuiește. De aceea omul poate păcătui fără ca el să aibă pic de rușine față de păcatul lui. Așadar, nu tot ceea ce face omul la "vedere" este și corect din punct de vedere moral, de asemenea, nu tot ceea ce este ascuns – după cum ar susține fundamentaliștii Internetului – este și condamnabil din perspectivă morală. Nu putem spune decât că în cele amintite "se măsoară importanța deplasării de valori operată de noua religiozitate".
Dar împletirea ideii de comunicare cât mai deplină cu cea a decorporării mai duce și al o altă concluzie deosebit de importantă din perspectivă morală. Corpul este considerat un obstacol în deplina comunicare dintre spirite deoarece este o sursă de individualitate. Lupta fundamentaliștilor Internetului împotriva trupului este și o luptă împotriva individualității, a interiorității. Idealul de lumină și transparență se află în opoziție cu opacitatea trupului iar dorința lor de realizare a unei comunități desăvârștă prin comunicare se află în contradicție cu tendințele egoiste ale individului legate în primul rând tot de trup și de necesitățile lui. Într-adevăr, parcă trupului îi sunt specifice egoismul, tendința de posesie dar lucrurile nu stau chiar așa. Știm că este și un alt mod de raportare la lume care urmărește tocmai comunicarea și comuniunea. Concepția fundamentaliștilor este una extremistă: ei caută să realizeze idealul (nu de puține ori căutat și de alte ideologii) unei societăți sau colectivități în care indivizii să se afle într-o armonie și comuniune desăvârșită. Chiar și creștinismul ortodox caută atingerea acestui ideal dar nu este de acord cu sacrificarea individualului, a persoanei. De fapt, pierderea unicității persoanei ar avea implicații mult mai adânci din punct de vedere teologic, de aceea un mod de gândire ca acesta este inacceptabil din punct de vedere al moralei creștine. Pierre Levy spune: "Iluzia gândirii individuale este "idioția" prin excelență (…) Individul este o articulație intermediară, tranzitorie, cu siguranță nu mai importantă ca specia, cultura, ascendența, situația, momentul (…). Iluzia eului e un "truc" al selecției naturale, foarte util la reproducerea speciei noastre în mediul ambiant preistoric, dar care și-a pirdut acum o parte din utilitate." O asemenea concepție este total opusă celei moral ortodoxe căci ea distruge însăși subiectul moral -omul- în unicitatea acțiunilor sale libere și responsabile.
Și, pentru că tot am ajuns la problema subiectului comunicării care este în acelși timp și subiectul actelor morale, aș dori să o accentuez mai mult datorită importanței ei. John Suler remarcă faptul că ciberspațiul este un spațiu tranzitiv asemenea unei uși care lasă să tracă tot felul de fantezii și în care oamenii își pot explora mai bine propria identitate. Un internaut i-a spus psihologului: "Peste tot pe unde mă duc pe Internet, tot dau de…MINE!". Datorită lipsei întâlnirii față către față modul în care oamenii își prezintă propria lor personalitate se schimbă: "Comunicând prin text tastat te ajută să poți alege fie să fi tu însuți, fie să îți exprimi doar părți din personalitatea ta, fie să îți asumi identități imaginare sau fie să rămâi complet anonim". În foarte multe locuri de pe Internet poți să-ți iei orice nume dorești și îți poți crea propriile tale personalități care poartă numele de "avataruri" (un fel de costum, de mască pe care o creează internautul după propria dorință și fantezie). Anonimitatea pe care am amintit-o ca fiind foarte benefică, ajutându-l pe internaut să se dezinhibe, ne apare acum ca fiind cu două tăișuri. Nu pentru toți anonimitatea înseamnă un ajutor în a fi mai onești și mai deschiși în cele privitoare la sine și la problemele personale în cadrul unei relații. Unii își exprimă și o serie de nevoi și emoții neplăcute pentru partenerul de discuție sau chiar abuză de celălalt. Anonimitatea îți dă un control conștient asupra procesului psihologic, pe care l-am mai amintit, al disocierii – într-un limbaj prozaic, al ruperii personalității în mai multe părți – deoarece îți dă posibilitatea să-ți schimbi avatarul oricând dorești. Această capacitate de a avea o personalitate multiplă controlabilă satisface pe deplin dorința de atotputernicie a omului. Uneori unii internauți, în lumi virtuale precum MUD-urile caută să-și elimine propria manifestare concomintent cu rămânarea în conștiență: își reduc avatarul la un pixel și îșipun un singur caracter la nume – tocmai pentru a câștiga invizibilitatea. Ce remarcă John Suler este faptul că totul se aseamănă unui vis în care visătorul este doar conștient prezent în scenă dar nu și fizic. Ciberspațiul este astfel "o stare ca de vis", este o alternativă la visare. Doar că în acest "vis" controlul omului este mult mai mare, satisfăcându-se astfel dorința de omnipotență (de exemplu, poți oricând să apeși pe "off" când ceva nu-ți convine – ca și cum mintea ar avea capacitatea să te scoată dintr-un coșmar trezindu-te). Și încă ceva foarte important: dacă astfel ciberspațiul oferă posibilitatea "alterării" conștiinței (în sensul că oferă un alt mod de a privi lumea) acest fapt nu trebuie să ducă și la o afectare a capacității de a analiza și judeca faptele din perspectivă morală. Însăși faptul că omul se poate disocia și poate pune faptele sale pe seama avatarurilor sale duce la concluzia că faptele lui nu sunt ale lui de fapt iar conștiința nu mai poate judeca subiectul moral pentru faptele lui pentru că nu sunt ale lui (din perspectiva subiectului moral). Cenzura conștiinței nu mai poate acționa, omul se simte scăpat de povara faptelor sale și se socotește iresponsabil de ele. Puțul conștiinței morale ar fi astfel pe deplin astupat.
În ceea ce privește această multiplicitate a personalității (psihologii vorbesc și de "genderwitching", adică schimbarea sexului) posibilă în urma folosirii măștii anonimatului nu putem spune decât că ea poate fi folositoare dar până la un punct: "Masca poate avea valoarea ei până la un punct. Pe de o parte, ea protejează slăbiciunea și neputința utilizatorului; pe de altă parte însă, ea poate ajunge să protejeze și să ascundă răul și cele rele din om. De aceea, recomandările tuturor psihologilor e ca, în timp, măștile să cadă, să fie lăsate deoparte." Masca anonimatului trebuie lăsată la o parte pentru pericolul unei "aneantizări a persoanei" care devine doar o poreclă sau un avatar, o adevărată alienare a persoanei umane: "Această alienare este îngrijorătoare pentru că mulți tineri își petrec timpul liber pe chat și conversează ore întregi cu parteneri ocazionali, pe care îi vor uita imediat ce vor închide calculatorul. Internetul oferă numai iluzia electronică a aproapelui. Chiar dacă internetul rezolvă problema comunicațiilor între oameni, el nu va rezolva niciodată problema comunicării și a sentimentelor interumane."
Anonimatul face ca, din nefericire, să nu poți fi sigur de celălalt, să te întrebi dacă e el cu adevărat sau doar imaginea pe care și-a creat-o el din imaginația sa – internautul poate spune: "Văd ceva care seamănă cu tine dar nu te văd pe tine; aud ceva care sună ca tine dar nu te aud pe tine!" Persoana umană în această lume apare ca fiind multiplă, fluidă iar lumea reală este doar o posibilă "scenă" și noi migrăm dintr-un spațiu în altul, toate aparținându-ne și caracterizându-ne într-o anumită măsură. Se creează o lume a fantasmelor în care fiecare se acoperă cu orice măști dorește și tentația de a elibera toate fanteziile, toate fețele ascunse ale unui eu socializat forțat se poate acum împlini. Este posibil ca persoanele reale ce se află în spatele personajelor să începă să se raporteze la lumea reală ca la una dintre multiplele posibilități de manifestare – devalorizarea realului și a vieții din el și a responsabilității faptelor este evidentă.
De asemenea, nu trebuie uitat faptul că o relație umană adevărată presupune jertfă și un mare risc sufletesc. "Într-o ciber-relație, dacă nu-ți convine partenerul, poți să închizi fereastra de dialog și să-l ignori, pe când în realitatea adevărată ești obligat, invitat (să-ți asumi) o anumită asceză, să-l suporți pe celălalt când ești față către față, să treci prin încercări împreună, singurele care consolidează relația ("Trebuie să mănânci un car de sare cu cineva ca să ajungi să-l cunoști" -zice proverbul românesc), și o fac mai autentică". Implicarea reală și jertfelnică într-o relație presupune însă și un risc real – dar în lumea virtuală nu îți asumi nici un asemenea risc. Și aceasta deoarece proximitatea este una iluzorie din punct de vedere fizic – proximitatea electronică nu înseamnă și teleportarea fizică. Lipsa fizicului, a trupului presupune și lipsa jertfei adevărate, a suferinței împreună care "sudează" o relație.
Nu de puțină importanță este și următorul aspect al comunicării pe Net. Am amintit de proximitatea electronică, ea oferind o mărire de mii de ori a numărului de oameni pe care fiecare dintre noi poate să-l contacteze. Nu trebuiesc însă uitate limitările firești ale naturii noastre și suprasolicitarea pe care o simțim când aceste limite sunt depășite. Avem o capacitate limitată a numărului de contacte umane pe care le putem avea într-o anumită perioadă de timp și de-a lungul întregii noastre vieți – nu putem realiza relații profunde pe durata vieții noastre cu mai mult de o mână de oameni. Pericolul unei suprasolicitări este mare din perspectiva armoniei și a păcii interioare atât de necesare omului: "Mai multe contacte decât putem urmări, complexitate mai mare decât putem suporta, viteză mai mare decât cea căreia îi putem face față – dacă lăsăm toate acestea să ne suprasolicite, vom deveni stresați și ineficienți". Gânditorul american de origine grecească este de părere că acest lucru se poate face foarte ușor prin ajustarea comportamentului la noua situație. Dar lucrurile nu sunt atât de simple. Omul, închis într-o mare aglomerație urbană nu are cum să nu "simtă" prezența celorlalți și să se comporte ca și cum ar fi singur.
Imaginea unui sat global, sau mai degrabă a unui oraș, pe care o creează Internetul ne va fi foarte folositoare în a aminti opinia laureatului premiului Nobel pentru medicină și fiziologie din 1973, Konrad Lorenz asupra suprapopulării și a agresivității. În cartea sa "Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate" el observă că celor care trăiesc în locuri cu populație densă sau în marile orașe "le lipsește o dragoste umană generală, caldă, izvorâtă din inimă." "Trebuie -spune el- să cazi neinvitat pe cap unor oameni dintr-o țară slab dezvoltată, în care kilometri întregi de străzi proaste separă vecinii între ei, pentru a-ți da seama cât de ospitalier și iubitor de oameni e omul atunci când capacitatea sa de a stabili contacte sociale nu este în mod permenent suprasolocitată". Această aglomerare de oameni din marile orașe este, în mare măsură, "vinovată de incapacitatea noastră de a mai percepe chipul aproapelui nostru în fantasmagoria chipurilor mereu schimbătoare ce se tot suprapun și estompează".
Apare astfel ca necesară o selecție, o ținere la distanță a multor oameni care intră în proximitatea noastră iar principiul orășeanului -"Not to get emotionally involved" (A nu te implica emoțional) – acum ușor de înțeles capătă o nuanță de "neomenie". Ecranarea împotriva contactelor umane a dus la o așa indiferență încât se poate ca ziua în amiaza mare pe străzile unei metropole să aibă loc tâlhării, crime și violuri iar "trecătorii" să nu facă nimic. Paradoxul este evident: în sânul unei mari comunitați de oameni se vede cea mai crudă lipsă de comuniune. Ce mai observă Konrad Lorenz, făcând o paralelă cu lumea animalelor (el este considerat fondatorul etologiei), este creșterea violenței: "Înghesuirea multor oameni într-un spațiu extrem de îngust nu duce la fenomene ale dezumanizării doar prin mijlocirea factorilor de epuizare și eșuare a relațiilor interumane, ci declanșează și comportamente în mod nemijlocit agresive". Frustrarea pe care o simțim când ceilalți ne invadează intimitatea duce la o excitare a puterii iuțimii și de aici valul de violență care cuprinde marile metropole. Lipsa generală de amabilitate ce poate fi observată în marile orașe este, după părerea etologului nostru, în mod evident direct proporțională cu densitatea de populație din acea zonă. Spre deosebire de Michael Dertouzos, Konrad Lorenz nu crede că vreo "condiționare" (s.a.) corespunzătoare ar putea duce la un tip de om care să nu fie expus consecințelor nefaste ale aglomerării extreme, ci consideră această părere "o amăgire periculoasă". Noi nu putem decât să ne întrebăm ce efect va avea viața într-un "oraș virtual mondial" de mii de ori mai mare decât orice metropolă actuală asupra tendinței auto-protectoare a spiritului uman de a deveni tot mai insensibil la vederea semenilor săi, în fața acestei avalanșe de fețe umane.
Tot cu efecte negative pentru comunicarea pe Net este considerat și faptul că se folosește ca "mijlocitor" un instrument tehnic. Michael Dertouzos remarcă: "Mașinile, ca mijlocitori ai interacțiunilor umane, vor face să intervină și un grad de izolare între oameni, precum cel simțit de șefii superiori și de familiile regale, care comunică aproape cu oricine prin intermediari și servitori". Eu aș numi această "izolare" singurătate deși Dertouzos însuși nu recunoaște, în alt loc al lucrării sale, acest pericol. Iată cum își închipuie el imaginea omului însingurat din fața computerului: "Un tânăr cu o extremă neglijență stă în fața stației de lucru, noaptea târziu. Joacă jocuri și navighează ca un expert pe rețea, oprindu-se la întâmplare asupra unor chestii interesante. Ochii injectați privesc printre lentilele groase la un ecran care reprezintă întregul său univers. Doua mâini palide, la capătul unor brațe slabe, atârnă de un trup sedentar și fără umeri și lovesc cu precizie tastatura. Nu are prieteni. Nu știe cum să facă dragoste, cu atât mai puțin cum să iubească sau să fie iubit. S-ar părea că mașinile au luat locul oricărei relații umane din viața sa. Și, ce-i mai rău, îi place. Este total dezumanizat. Este Tehno Omul secolului al XXI-lea." Răspunsul lui la această imagine a însingurării omului (aici prezentată în mod poetic de Dertouzos) este unul prin care se contrazice pe sine: "Relațiile umane nici nu vor dispărea și nici nu se vor amplifica în mod magic datorită Pieței de Informații".
Trebuie să amintim că mulți cercetători ai noii tehnologii a Internetului sunt de părere că marea deschidere spre comunicare pe care o aduce acesta este urmată, paradoxal, și de o însingurare a omului. Philippe Breton, de pildă, descrie "socitatea solară" a lui Asimov (în care fiecare om formează o mică insulă, fiind total separat de semenii săi) și o consideră exemplară și profetică pentru noua societate informațională. Constantin Eretescu este de părere că "una din consecințele civilizației computerelor este dispariția vieții comunitare, conștiința că membrii ei aparțin unui grup social capabil să acționeze ca un organism. În locul lui apar indivizi izolați, atomi dominați de un hobby într-o masă amorfă, ușor de manipulat. Este un paradox constatarea că globalizarea accesului la informație este dublată de un proces de atomizare la nivelul societății". Cauza acestei însingurări este aceea că prețul pe care trebuie să-l plătească internautul este, după cum accentuează Philippe Breton, pierderea, separarea de trup iar în schimb, noua tehnologie comunicațională nu poate transmite ceea ce Michael Dertouzos numește "forțele cavernei", adică spaima, dragostea, supărarea, zgârcenia, tristețea etc. care sunt esențiale într-o relație umană adevărată.
Așadar, comunicarea în lumea virtuală nu poartă în dreptul ei doar semne pozitive. Efectele pozitive sau negative ale folosirii Internetului în scopul comunicațional depind foarte mult de felul în care acesta realizează legături interumane puternice sau nu. Legăturile puternice sunt relații asociate cu contacte frecvente, cu sentimente adânci de afecțiune și îndatorire și cu existența unui câmp relațional cu conținut larg (mai multe "fire" de legătură). Legăturile slabe sunt relații superficiale, ce pot fi ușor rupte, cu contacte neregulate și domenii reduse de interes. Acestea sunt premizele de la care a pornit și un grup de sociologi de la Universitatea Carnegie Melon, din Statele Unite, în încercarea lor de a stabili câteva caracteristici ale relațiilor on-line, făcând un studiu statistic pe un grup mai mare de internauți și pe o perioadă mai lungă de timp. Un puternic semnal de alarmă pe care l-au tras studiile acestor sociologi este, pentru noi, acela al declinului comunicării în familie: "În principal, cea mai importantă descoperire este aceea că folosirea mai consistentă a Internetului s-a asociat cu declinul ulterior al comunicării în familie". De fapt, concluzia lor generală este că folosirea excesivă a Internetului afectează negativ implicarea socială și starea de bine psihic (deoarece oamenii devin mai singuri, mai stresați, mai deprimați) a internauților.
Oricum, un pericol pentru legătura socială și, mai ales, pentru celula familiei, există. Doar “devorarea” timpului membrilor familiei să aibă loc și este de ajuns – căci mulți vorbesc de tot mai multe noi obiceiuri ale internauților (a merge la cumpărături, a vizita un muzeu etc.) pe care aceștia nu le vor mai putea împărți cu familia. "Proximitatea electronică -remarcă Michael Dertouzos – ar putea avea efecte negative. În era industrială schimbările în modelele de bunăstare și muncă datorate unei proximități mai mari, au slăbit sâmburele familial, în timp ce compasiunea și grija pentru comunitate au făcut loc materialismului, unei conventrări mai mari asupra eului și a scopurilor individuale. O altă creștere de o mie de ori a proximității va accentua probabil aceste tendințe – nu este o perspectivă plăcută, dar una pe care nu putem și nu trebuie să o ignorăm".
III.2. Omul și nevoia de cunoaștere
O altă latură esențială a navigării pe Internet este cea legată de aspectul comunicării de informații sau al cunoașterii. Mulți intră în lumea virtuală pentru a găsi informații, cu alte cunvinte caută cunoștințe. Omul trebuie să se împlinească și sub acest aspect al cunoașterii; el a fost dăruit de Dumnezeu cu rațiune pentru ca prin ea să caute lucrurile dumnezeiești și să tindă spre a-L cunoaște pe Dumnezeu. Creatorul tuturor l-a dăruit pe om cu rațiune nu doar pentru a-L cunoaște pe El ci și pentru a cunoaște făpturile, pe cele sensibile și pe cele inteligibile. Una dintre direcțiile în care omul caută să se asemene cu Dumnezeu este și aceasta; ființa umană tinde spre atotcunoaștere. Omul caută să-și satisfacă această adevărată sete de cunoaștere și la "izvorul" de cunoștințe oferit de lumea cibernetică a informației. Voi încerca în continuare să amintesc aporturile pozitive pe care Internetul le poate aduce în procesul uman de cunoaștere dar nu vor lipsi, din păcate, nici criticile negative făcute de unii analiști ai vieții în lumea rețelelor de calculatoare. De asemenea, voi aminti și unele aspecte legate de cunoaștere și latura ei religiosă care este mai relevantă pentru tema pe care o tratăm aici.
Pentru bogăția de cunoștințe pe care le poate oferi și pentru apropierea dintre ideologiile umane în scopul fraternizării și al anulării discrepanțelor interumane Internetul a fost socotit cu adevărat revoluționar. Se pare, spun unii, că el a fost descoperit în momentul ideal istoric deoarece tendințele de globalizare aveau nevoie de un mare "ajutor" spre a-și atinge țelul. "Într-o lume pornită pe drumul fraternizării, – remarcă Gheorghe Săsărman – dar sfâșiată încă de contradicții dramatice, democratizarea prin Internet a cunoașterii, accesul nelimitat, pe această cale, la sursele de informații ar putea să ofere soluții, dacă nu pentru inundații, secetă și foamete, cel puțin pentru reducerea decalajelor ideologice și politice. Marile probleme ale omenirii – explozia demografică, periclitarea echilibrului ecologic, poluarea mediului, criza energetică și a resurselor, adâncirea prăpastiei dintre săraci și bogați – nu pot fi rezolvate doar prin inițiative locale, oricât ar fi ele de judicioase.(…) Globalizarea informației, în pas cu globalizarea economică, ar deschide drumul unei noi ordini mondiale, în care conflictele etnice și religioase, discriminarea, totalitarismul, fanatismul de orice culoare și-ar pierde treptat suportul augmentativ și propagandistic – acesta bazându-se în mare măsură, după cum se știe, pe izolare și ignoranță, pe o dezinformare sistematică."
Înainte de a merge mai departe cu expunerea noastră aș dori să accentuez faptul că nu puțini sunt cei care au remarcat că puternicul proces de informatizare a lumii are și efecte negative la nivel global în deosebi asupra țărilor slab dezvoltate care aflate în urma celorlalte rămân acum și mai în urmă prin pierderea șansei de a cunoaște. "Dacă noile tehnologii în curs de aplicare – spune Marin Aiftincă – au îndreptățit inițial multe speranțe, constituind o promisiune pentru toți (…) până acum ele nu au făcut decât să adâncească procesul de polarizare deja existent. Și așa cum în plan economic lumea se împarte în bogați și săraci, la fel și în sfera vieții spirituale există suprainformați și subinformați."
Șansa la cunoaștere este, într-adevăr, de mare importanță. "Neștiința este pricina tuturor relelor" (Marcu Ascetul). Nici în domeniul cunoștințelor religioase nu avem ce pierde dacă vom încerca să căutăm ceva pe Internet. Dorin Marinca accentuează și el acest avantaj al Internetului de a fi o ca o imensă bibliotecă care se află pe mii și mii de calculatoare din întreaga lume și ale cărei cărți pot fi citite de pe ecranul din fața ta după simpla apăsare a unor taste. Iată cum descrie el într-un mod foarte ușor de înțeles căutarea unor texte religioase: "Trebuie introdusă doar adresa documentului căutat, de exemplu pentru Sfânta Scriptură, și pe ecranul calculatorului va apărea bucata de text aleasă pentru lectură deși respectivul text poate fi memorat într-un computer din SUA. Pot fi alese diverse variante de traducere, se poate alege un studiu paralel cu varianta grecească sau ebraică, pot fi folosite funcții de căutare care pot genera, să zicem, o listă cu toate versetele din Psalmi unde se vorbește despre smerenie. Toate acestea în câteva secunde (minute). La fel se poate proceda cu scrierile Părinților Apostolici, Confesiunile Fer. Augustin, Urmarea lui Hristos și multe alte scrieri. Se pot citi pagini de prezentare ale Bisericii Ortodoxe Sârbe sau ale Arhidiecezei Ortodoxe Grecești din USA, dar și a unor simple parohii, edituri sau catedrale din toate colțurile lumii. Icoane din vaste colecții grecești, rusești sau chiar și de la Sf. Munte se perindă pe ecran la o simplă apăsare de tastă."
Și Biserica Catolică este de părere că această transmitere de informații rapidă de-a lungul întregii lumi are "consecințe deosebite, caracteristici pozitive și negative asupra dezvoltării psihologice, morale și sociale al persoanelor, dar și asupra structurii și funcționării societății, schimburilor culturale, percepției și transmiterii valorilor, ideilor, ideologiilor lumii și convingerilor religioase". Ea chiar susține că este foarte necesară o activitate de "evanghelizare" pe Internet pentru ca astfel el să devină cât mai folositor creștinilor. Iată ce remarcă Papa Ioan Paul al II-lea în finalul cuvântării "Internetul -Un nou forum pentru proclamarea Evangheliei" rostită cu ocazia celei de a XXXVI-a zi a comunicațiilor: "Internetul face ca bilioane de imagini să apară pe milioane de ecrane de computer de-a lungul întregii lumi. Din această galaxie de imagine și sunet se va ridica oare fața lui Hristos și vocea Lui va fi auzită? Căci doar atunci când fața Sa este văzută și glasul Său este auzit lumea va cunoaște bucuria posibilității învierii noastre. Acesta este scopul evanghelizării. Și acest lucru va face din Internet un loc cu adevărat omenesc, căci acolo unde nu este loc pentru Hristos nu este loc nici pentru om".
Un important atuu, spun unii, al Internetului este, din perspectiva cunoașterii, cel al educației. Andy Williamson și Carolyn Nodder susțin că educația este cu adevărat revoluționată de Internet dacă cei care vor "preda" în noua lume vor știi să-i folosească avantajele. Premiza de la care pornesc este aceea al celui de-al "treilea spațiu", pe care îl definesc ca "un tărâm neutru, departe de rolurile formale adoptate în familie, la locul de muncă sau, în cazul nostru, în educație (iar un asemenea spațiu îl creează cafeneaua sau centrul unei comunități), (…) un al treilea spațiu mai puțin formal prin natura sa dar unde comunitățile se pot forma pe baza nevoilor de grup și a consensului.” Dar, cei cărora le este benefic acest mod de a învăța sunt, în primul rând, adulții, deoarece marele avantaj în cadrul unui curs predat la o "masă de discuții" virtuală este implicarea personală a fiecăruia (benevolă) care este foarte ușor de realizat. Un alt accent pus de autori este că folosirea celui de-al "treilea spațiu" trebuie completată cu interacțiunea directă a oamenilor; ei văd în Internet un extraordinar auxiliar educațional pentru nivelul universitar. Nu ei sunt singurii care au remarcat posibile avantaje educaționale ale Internetului.
Michael Dertouzos a dedicat pagini bune descrierii pașilor care s-au făcut în domeniul educațional în evoluția Internetului și face și câteva previziuni pentru viitor. Un prim avantaj este unul tehnico-administrativ: se pot crea pagini pe Net de către școli cu temele copiilor care să fie văzute și de părinți iar bibliografia ajutătoare să fie disponibilă la un singur click cu mouse-ul. Nu sunt de neglijat nici "hiperdocumentele de cunoștințe" care pot satisface foarte ușor dorința copiilor (și nu doar a lor) de a învăța prin pasiunea descoperirii și a participării. O lecție despre Cristofor Columb ar fi asemenea unei adevărate călătorii ghidată de elev (cu salturi cu mouse-ul de pe o navă pe alta, da la imaginea și datele despre Columb la imaginea castelului reginei Elisabeta etc.). Aici funcționează un alt model de gândire decât cel liniar care este impus de sistemul de "hiperlink" despre care am mai vorbit și vom mai vorbi – ce remarcă însă Michael este că "excursiile de tip indicare-și-click sunt dirijate mai degrabă de cel care învață decât de profesor și știm că asta este bine pentru descoperire și motivare (…) dar avantajele obținute prin permisiunea dată elevilor de a-și controla procesul de învățare pot fi puse în cumpănă de pierderea îndrumărilor din partea unui profesor cu experință." Mai analizează eficacitatea "instrumentelor de analiză" și mai ales al simulatoarelor. Avantajul celor din urmă este deosebit deoarece prezintă situații foarte credibile (se poate simula carlinga unui avion sau interiorul unui tanc și există chiar și simulatoare chirurgicale) singurul impediment evident fiind acela că nu se știe încă dacă calculatoarele vor putea să simuleze comportamentul uman calitatativ spre deosebire de zgomotele, imaginile și zguduiturile unui avion care sunt cuantificabile. Se poate însă pune în spatele simulatorului un adevărat specialist care să se folosescă de avantajele lumii pe care o creează computerul. Apoi, în domeniul creativității de orice fel computerul poate fi de folos (de exemplu, proiectarea unei clădiri presupune un du-te-vino între generarea de idei brute și analiza severă de evaluare a acestor idei pe care îl poți realiza foarte ușor dacă proiectezi întâi acea clădire în lumea virtuală).
Cea mai importantă realizare în domeniul educației informaționale ar fi "ucenicia automatizată". Dertouzos amintește câteva realizări în acest domeniu și apoi concluzionează că "deși există ca atare cât de cât, uceniciile automatizate sunt foarte depărtate în viitor, pentru că pretind calculoatoarelor să manifeste discernământ la un nivel aproape de cel uman. Deși înțelegem încă puține despre cogniția umană, cercetătorii avansează încet spre programarea unor modele înguste de raționament despre situații particulare". Amintește și el "previziunile foarte riscante" ale unor oameni de știință care prevăd realizarea unor noi forme de cunoaștere, o minte pe silicon. Pentru a concluziona, noua lume a informației "este legată nemijlocit (s.a.) de fundamentele educației prin culegerea, organizarea și transmiterea informației precum și prin simularea proceselor care reprezintă cunoștințe, și prin folosirea unor metode ca poșta electronică și lucrul în grup, capabile să medieze interacțiunile profesor-elev și profesor-profesor. În sine, este prima revoluție socio-economică majoră din istorie care oferă tehnologii implicate nemijlocit în procesul de învățare".
Și Dertouzos este de părere că educația presupune mai mult decât transferul de cunoștințe de la profesor la elev și că "aprinsul scânteii de a învăța în inima elevilor, oferirea de modele precum și crearea de legături profesor-elev sunt factorul cel mai critic pentru procesul educațional".
În final el amintește și proiectul lui realizării unei "biblioteci mondiale" în lumea virtuală care să fie accesibilă tuturor și care să tezaurizeze toate creațiile umane (la acest proiect lucrează decanul de la Știința Calculatoarelor de la Carnegie Melon, Raj Reddy).
Paul Levinson are și el o părere care este tributară lui Marshall McLuhan ce remarca puternicul efect al noilor medii de comunicare asupra copiilor și implicit asupra procesului educațional: "După ce toate simțurile lui (ale elevului tânăr, n. n.) au fost influențate de mijloacele electrice el tânjește după implicarea în profunzime și nu se simte atras de detașarea liniară și de modelele succesiv uniforme. Brusc, fără a fi pregătit, este smuls din pântecele "rece", atotcuprinzător al televiziunii și expus – în cadrul unei vaste structuri birocratice de cursuri și aprecieri – mediului "fierbine" al tiparului. Instinctul lui, condiționat de mijloacele electrice, îl împinge să-și pună toate simțurile la treabă asupra cărții pe care a primit indicația să o citească, dar tiparul respinge cu hotărâre o asemenea abordare, pretinzând o atitudine vizuală izolată mai degrabă decât o abordare gestaltică, un apel la sistemul senzorial unificat. Pozițiile în care citesc copiii de școală elementară sunt o dovadă patetică a efectelor televizorului: generația televiziunii ține cartea la o distanță medie de 15 centimetri de ochi, în tentativa psihomimetică de a aplica paginii tipărite genul de experiență senzorială atotcuprinzătoare a televizorului. Copiii noștri devin niște ciclopi încercând cu disperare să se scufunde în carte așa cum fac în ecranul T.V."
McLuhan era de părere că mai mult ca niciodată acum este nevoie de un învățământ cu o definiție joasă (LD) sau "rece". "Deși așteptările sale – spune Paul Levinson – ar fi fost parțial satisfăcute de către televiziune și deloc de către telefonul vocal, cursurile online desfășurate cu ajutorul computerelor personale (…) au devenit un mediu ideal pentru "învățământul de calitate" rece – așa cum este acesta definit nu numai de McLuhan ci și de mulți alți teoreticieni ai pedagogiei, de la Dewey până la Piaget și Montessori, care au subliniat cu toții importanța profesorului care facilitează (nu predică) și a studentului care învață activ.” Așadar, după părerea lui Levinson Internetul are marele atuu al asimilării de cunoștințe folosind un mediu "rece". Lumea rețelei de calculatoare prin hiperlink-urile intrinseci este un mediu cu adevărat "rece" – "o briză înviorătoare care își croiește drum prin toate frunzele din sera cunoașterii, nu numai răcorind, ci și polenizând din mers". Progresul deosebit este și în cazul avantajelor pe care le oferă Internetul față de locul de învățământ și față de carte: "Avantajele învățământului online descentralizat, deși impresionante, domină complet atât sala de clasă cât și cartea. Pe de o parte, clasa online permite accesul douăzeci și patru de ore din douăzeci și patru, din oricare loc al lumii. Nu există nici o limită asupra numărului de studenți care pot pune întrebări la un moment dat – căci, spre deosebire de cele exprimate prin viu grai, întrebările scrise apar ipso facto într-un timp de succesiune (…). Mai mult, comentariile înscrise într-un curs online în urmă cu trei săptămâni sunt la fel de accesibile ca acelea înscrise acum trei ore; procedura asincronă a majorității cursurilor le dă studenților și profesorilor posibilitatea de a se conecta în momentele cele mai comode, ceea ce mărește șansele unei bune participări; iar studenții își pot citi cu ușurință unii altora temele după ce profesorii le-au notat, învățând astfel și mai mult". Mă voi opri aici cu înșirarea acestor opinii pozitive care ar reflecta avantajele educației online, nu înainte de a aminti că toți cei care s-au opinat asupra acestei teme au remarcat marele minus al lipsei contactului real profesor-elev care este esențial, mai ales în cazul unor anumite laturi ale educației (tot ce ține de valori, principii morale sau implică necesitatea unor modele are nevoie de relația formativă dintre maestru și ucenic).
În contiunuare aș dori să amintesc câteva aspecte legate de cunoașterea acestei lumi privită în deosebi din perspectiva schimbărilor pe care le aduce în modul de funcționare al subiectului cunoașterii. O primă idee pe care doresc să o analizez este strâns legată de cunoașterea lumii înconjurătoare, care este privită de teologi ca fiind o "carte" vie în care Dumnezeu a întipărit o parte din Revelația sa. Dumnezeu a creat cele existente cu un anumit rost, rânduială, după o anumită raționalitate. Fiecare lucru existent are o anumită rațiune, un logos care îl definește în toate aspectele lui. Rațiunea fiecărui lucru, lăsată de Dumnezeu pentru om – singura ființă aptă să "citească" acest mesaj – spune acestuia ce este acel lucru, care îi este rostul lui, cum, și mai ales, la ce trebuie folosit etc. Omul trebuie să caute să cunoască rațiunile lucrurilor pentru că de aceasta depinde corecta lui utilizare și raportare la ele. Păcatul implică și iraționalitate, adică nerespectarea rațiunii unui lucru creat sau reaua raportare la acel lucru: răul stă în necunoașterea rațiunilor lucrurilor și implicit a lui Dumnezeu ca și cauză a celor existente.
Un punct esențial în morală este și acela al contactului cu realitatea. Am văzul importanța pe care o are cunoașterea rațiunilor lucrurilor din perspectivă morală deoarece aceasta implică și o corectă raportare la lume iar o necunoaștere a rațiunilor pentru care au fost făcute lucrurile duce la o rea întrebuințare a lor. Moralitatea presupune așadar și această cunoaștere reală a lucrurilor, urmată de o bună întrebuințare a lor. Unii analiști ai Internetului au remarcat un prim obstacol în acțiunea umană de cunoaștere a naturii create de Dumnezeu ridicat de tot mai intensa dezvoltare tehnologică – separarea de natură. Constantin Eretescu în articolul său "Civilizația umbrelor" amintește de Jacques Ellui care în "The Tehnological Society" remarcă faptul că prin tot mai intensa dezvoltare tehnologică omul se adaptează tot mai mult la o lume a mașinii dar prin aceasta se separă de natură. Problema ce se naște este că omul tot mai mult găsindu-se înconjurat de tehnică, de lucrul mâinilor omenești îl va găsi tot mai greu pe Dumnezeu. Este atât de importantă cunoașterea lui Dumnezeu din creație și deoarece este atât de la îndemână.
Dar de acum înainte când omului i se va cere să se uite la cer, la minunățiile naturi create de Dumnezeu într-o armonie și perfecțiune uimitoare el nu va putea face aceasta deoarece nu vor mai avea în jurul lor decât artefacte umane. Părintele Paisie Aghioritul remarca faptul că la o universitate americană la studiul Vechiului și Noului Testament au ajuns să se folosească de un ogor semănat cu grâu pentru a știi ce este acela "grâu" sau pentru a-și da seama de ce înseamnă un "păstor" și o "oaie" au adus mostre să fie arătate studenților. Noi nu am ajuns încă acolo dar cert este că omul modern nu mai vede în jurul lui decât coloși din beton și mașinării. Iată cum descrie un monah lumea în care se "trezește" la viață un copil în lumea modernă: "Despărțit de creația naturală a lui Dumnezeu, de natura vie, copilul orașului contemporan (și nu numai el) este absorbit de o lume artificială, o lume a mașinilor unde pulsează, scânteiază și te orbesc luminile artificiale și ecranele imense, unde duduie mașinile, urlă sistemele de alarmă, piuie computerele și unde totul în jur sună, zumzăie, șuieră, unde radioul și televizorul te agresează vizual și auditiv, toate parcă pentru a-ți răpi liniștea și a te face să le iei în considerare. Și pentru ce? Pentru a-L uita pe Dumnezeu, pentru a nu privi la cele create de El".
De aceeași părere este și Konrad Lorenz, binecunoscutul etolog, care a înțeles că omul pentru a se menține sănătos din punct de vedere sufletesc și spiritual are nevoie și de frumusețile naturii căci, altfel, poate ajunge la o insensibilitate a simțurilor estetică și etică, fapt ce s-a și întâmplat în cazul omului modern cu totul orb sufletește în fața a ceea ce este frumos și nobil. Acest proces al înstrăinării de natură el îl numește "pustiirea spațiului vital". "Mai greu de sesizat -spune el- e alterarea sufletească pricinuită de acest proces barbar. Rapida înstrăinare generală de natura vie e în mare măsură vinovată de abrutizarea estetică și etică a omului civilizat. Oare ce i-ar putea insufla omului modern sentimentul de respect și venerație pentru ceva, când tot ce îl înconjoară e opera omului, o operă foarte ieftină și urâtă? Chiar și perspectiva bolții înstelate (care îl uimea atât de mult pe Kant, n.n.) îi e îngrădită orășeanului prin blocuri și poluare atmosferică." Ce mai remarcă autorul nostru este că esența acestui proces este o "pierdere de informație" (s.a.). Și noi nu putem decât să fim de acord când știm că înstrăinarea omului de natură este urmată de o necunoaștere a semnelor lui Dumnezeu din creație. O întrebare se ridică cu stringență: oare internautul are mai multe șanse să găsească în lumea virtuală semne ale lucrării lui Dumnezeu? Cred că răspunsul este negativ deoarece în cazul lumii virtuale el este în subconștientul său convins că acea lume este creată de mâna omului. De fapt, mulți și consideră, după cum am mai amintit, lumea virtuală o lume care concurează cu cea reală, care pare atât de anostă, plină de suferințe și imperfecțiuni. Cu siguranță lumea virtuală îi va insufla internautului și mai puțin "sentimentul de respect și venerație" pentru Dumnezeu cu cât tot ce-l va înconjura va fi opera unei minți și imaginații omenești.
Nu putem, ajunși în acest punct al temei, să nu accentuăm un deosebit pericol al lumii virtuale. Părintele Vincent Rossi, un preot ortodox care a purtat o discuție cu Michel Bouwens despre "sacrul cibernetic", după ce remarcă și el prețul pe care îl plătim pentru tehnologia noastră – adică, acela al abstractizării față de lumea naturală și implicit față de trupurile noastre și în cele din urmă față de noi înșine – remarcă, legat de lumea virtuală: "În momentul de față suntem confruntați cu o tehnologie care se pare că ne oferă realitatea însăși -și totuși este o realitate care nu este "reală" ci este o realitate virtuală, o realitate abstractă -este maya (iluzia, n.n.) în forma ei cea mai subtilă și mai înșelătoare". Problema "iluziei" este una deosebit de importantă și asta deoarece intervine în cunoaștere – ea, spun Sfinții Părinți apare atunci când lumea încetează de a mai fi transparentă pentru Dumnezeu, încetează de a-L mai revela. Este acel moment în care lumea închisă în sine nu-l mai ajută pe om să ajungă la Dumnezeu și "atunci omul îi atribuie unei creaturi, redusă la neant de neștiința lui, slava pe care se cuvine s-o aducă, prin mijlocirea ei lui Dumnezeu." Omul care nu-L mai vede pe Dumnezeu în creaturi ajunge să creadă că universul există prin sine, iar acest mod de a privi lumea este o adevărată iluzie, o cunoaștere delirantă deoarece nimic nu poate exista fără de Dumnezeu. Cuvintele lui J. C. Larchet despre acest om sunt foarte relevante pentru internautul de azi căci "el trăiește într-o lume falsificată, ireală, creată de el, necunoscând adevărata semnificație a celor existente și nici raporturile dintre ele". "Vălul" care împiedică mintea omului să sesizeze rațiunile lucrurilor făcându-l să rămână într-o permanentă iluzie este acum creat cu acest scop de om și având marele "avantaj" al posibilității de a fi controlat de propria dorință a celui aflat în iluzie.
Într-adevăr, lumea virtuală, acest spațiu al tuturor posibilităților, oferă internauților săi multe iluzii. Am putea aminti monștrii și ființele ireale din jocurile sau MUD-urile de pe Internet. Mergând mai adânc am putea aminti "iluzia" comunicării desăvârșite și pe cea a persoanei din spațiile de discuții virtuale. Și am putea merge până la a aminti că în cele din urmă orice lucru din lumea virtuală este în cele din urmă o iluzie căci nu are consistență materială. Ce trebuie însă accentuat este faptul că deși anumite acțiuni pe care le săvârșim pr Net (cum sunt un zbor într-un univers ireal, o călătorie într-un loc istoric sau un război dintr-un joc "în rețea") nu au efect în lumea fizică reală tocmai pentru că nu sunt reale, totuși, nu putem spune că internautul poate face orice pentru că "oricum nu-i real". Efecte reale sunt și ele acționează la nivelul subiecților umani. Pentru internautul care face ceva pe Net, chiar dacă este ceva "realmente" imposibil, acea faptă (un zbor într-o lume virtuală, de pildă) este reală. Realitatea unei fapte în lumea virtuală, privită din perspectiva subiectului care săvârșește fapta, se datorează faptului că efectele acelei acțiuni sunt reale în psihicul internautului. Chiar dacă privind obiectiv și "real" internautul nu zboară, totuși, din punctul lui de vedere subiectiv, el totuși zboară (el simte asta). De fapt, acesta este și ideea Internetului de a crea iluzia că ceva se întâmplă. Definiția din dicționar a cuvântului "virtual" îl definește ca ceva care nu are consistență în lumea reală, fizică dar este real prin efectele sale și, de asemenea, tinde spre a deveni real. Deci, pentru internaut faptele "ireale" sau "virtuale" de pe Internet sunt reale și asta deoarece îl afectează și, implicit, îl formează. Principiul potrivit căruia faptele pe care omul le face îl formează, îl transformă rămâne valabil – și internautul prin viața sa "ireală" se auto-determină.
Internetul schimbă major și modul în care circulă informația. O primă caracteristică a informațieie accesibilă pe Internet este diversificarea. Cu ușurință este acest lucru de înțeles deoarece din fiecare domeniu de activitate umană, din fiecare colțișor al cunoașterii umane poți găsi informație pe Internet. Unii visează după cum am amintit să culeagă toate cunoștințele din lume și să le aune în lumea virtuală unde ar fi foarte ușor disponibile tutror. Am văzut și aspectul libertății de exprimare și de creare de nouă informație pe care o are fiecare dintre internauți și care duce la o și mai mare diversificare a informației. Ce putem noi observa este faptul că vor apărea mari probleme în a căuta subiecte, teme specifice în această, de altfel bună în foarte multe privințe, bogăție informațională. Este de ajuns să ceri unui motor de căutare informații legate de istoria Internetului, de pildă, și vei primi mii de răspunsuri. Poate că poți apoi să mai elimini din ele câteva și să îți rămână mai puține, dar tot vor constitui un număr enorm pentru timpul de muncă al unui singur om. Se prevede în viitor apariția unor cât mai bune motoare de căutare, care să fie adevărați agenți de navigare pe Internet. Un mare impediment este imposibilitatea acestor mașini de căutare pe Web de a "citi" informația din toate calculatoarele rețelei ținând cont, de exemplu, de alte sensuri ale cuvintelor decât cel strict. Sensuri poetice sau sensuri care implică mesaje cu nuanță filosofică nu vor fi "gândite" de motoarele de căutare în ajutorul pe care vi-l oferă.
Dacă totuși acest fapt se va reglementa mai rămâne un aspect de asemenea foarte important, și din perspectivă morală. Intenautului îi va fi foarte greu totuși să facă diferența, atât de importantă în procesul de cunoaștere, dintre informație "veritabilă", care să aibă ca sursă autorități în domeniu și informație creată poate de mulți alți internauți "diletanți" în problema respectivă. Ion Manolescu remarcă și el că din punct de vedere al literaților există aici un mare "risc" și o mare "confuzie" care sunt create de "amatorismul involuntar". Internautul nu va știi care creații artistice sunt cu adevărat creații artistice și care doar încercări ale unor amatori. Și Drs. Ir. J. van der Stoop remarcă două posibile pericole în această privință: "Mai întâi, este un pericol ca utilizatorul să sucombe din cauza unei supradoze de informație. Datorită afluxului de informație din ce în ce mai mare a devenit din ce în ce mai dificilă estimarea valorii informației care ni se oferă. Este informația de crezare? Este informația care ni se oferă corespunzătoare unei stări de fapt concrete, reale sau suntem doar mințiți cu o falsă realitate? (…) Și apoi, navigarea pe Internet poate duce la un mod de "citire" prin care utilizatorul adună numai informația pe care o consideră importantă pentru propriile interese și scopuri. Și în locul unei cunoaștere precise a argumentelor și a motivațiilor autorului va fi mai interesat de propria lui părere. Aceasta dă naștere la o cultură de tipul "Eu cred că…" în cadrul căreia formarea opiniei proprii este mai importantă decât ascultarea celorlalți în ceea ce au de spus".
Este drept, argumentul că azi nu mai există o mare deosebire între estetic și inestetic (artistic și neartistic) sau că tot ce este exprimare personală artistică are valoare poate funcționa, dar, când este vorba de probleme cu încărcătură morală lucrurile sunt mai dificile căci nu putem accepta ca "morala" fiecăruia să fie valabilă (valorile morale au o obiectivitate intrinsecă). Și Mihaela Constantinescu remarcă acest aspect al lipsei unei autorități în departajarea informației și numește fenomenul "o erodare a deosebirilor dintre cultura elitistă și cea populară", cultura elitistă devenind pur și simplu o altă opinie, o altă subcultură, o altă voce. Eu aș aminti că acest proces a început o dată cu apariția informatizării prin mass-media care a dus al apariția unei culturi de masă. S-a ajuns astfel ca diferiți oameni de televiziune, de pildă, fără să aibă vreo autoritate, să se opineze asupra unor probleme religios-morale. Este aceeași senzație pe care o au mulți gânditori ai lumii contemporane că valori sunt impuse de oameni ne-valoroși în domeniul respectiv. Acest proces este tot mai accentuat de lumea virtuală, în care este un adevărat amalgam de informație valoroasă și din surse autorizate și de informație generată de ne-specialiști.
În cazul problemei valorilor morale acest adevăr este aplicabil atât în cazul motoarelor de căutare (care îți vor amesteca printre informația dorită de tine – chiar dacă ai încercat să cauți anumiți termeni medicali, ca de exemplu, femeie, băiat, pubertate etc. – și o mulțime de site-uri cu tentă erotică și pornografică) cât și în cazul informației propriu-zise care nu știi dacă într-adevăr este autoritativă din punct de vedere moral. Internautul îi lipsește astfel o "cenzură morală" a informației de pe Internet care este atât de importantă pentru paza curățeniei minții. Imaginea creată de Mihaela Constantinescu este cea de "supermarket cultural ", noi însă nu putem accepta imaginea unui "supermarket moral" mondial din care fiecare să-și "cumpere" ce tip de morală îi place.
Voi aminti în finalul acestei teme părerea Sfinților Părinți care ne descriu modul în care funcționează mintea noastră după cădere și la care trebuie să luăm aminte: "Astfel, mintea se află într-o permanentă răspândire, rătăcind încolo și încoace într-o continuă agitație, opusă stării de liniște care caracterizează activitatea ei contemplativă. Gândurile, altădată concentrate și unificate, acum multe, felurite și dezbinate, se revarsă și curg într-un flux neîncetat, devin confuze și nestatornice, dezbinate și împrăștiate și risipite în toate laturile, târând în această dezordine și dezbinare întreaga ființă a omului." De aceea este foarte important să căutăm "o simplificare a vieții" care presupune o simplificare a minții, a gândurilor. Acest efort duhovnicesc este destul de dificil în fața diversității pe care o oferă lumea virtuală.
Un alt aspect alt noului mod în care circulă informația este viteza. Și aceasta are și părți pozitive și negative. Nu trebuie întâi și întâi să uităm că tocmai ea face posibilă crearea acestei lumi a rețelei de calculatoare, lume alcătuită din informație care circulă cu viteze amețitoare. Nu putem însă nici să fim neatenți la efectele tehnologiei asupra noastră și nu putem presupune că o activitae umană, care este accelerată de o tehnologie va avea aceleași efecte pe care le-ar fi avut înainte cu excepția vitezei. În natură nu există procese lineare care să continue la infinit: dacă încălzești continuu apă nu se va încălzi la infinit ci la un moment dat va fierbe. La fel și în cazul informației: când cantitatea de date crește oamenii nu vor face doar aceleași lucruri însă la viteze mai mari ci vor fi și schimbări calitative în felul în care oamenii trăiesc și percep viața. Viteza lumii a crescut cu adevărat foarte mult. Aceasta se poate observa în toate domeniile vieții: mașinile sunt tot mai iuți, mâncarea a devenit și ea "rapidă" (fast-food), ba chiar și eroii din filme se iubesc în ritmuri nebunatice. Viața de divertisment a omului contemporan este bineînțeles și ea impregnată de viteză – de pildă, filmele mai vechi de 20 de ani sunt accelerate cu 20% când sunt prezentate la televiziunile americane (chiar și noi vizionăm cu greu un film precum cele de Tarkowski tocmai datorită "încetinelii" lor).
O primă cauză a acestei viteze cu care circulă informația este, evident, un surplus de date care ne suprasolicită. Am mai amintit de acea lege de echilibru care există în constituția noastră la toate nivelel (biologic, psihologic etc). Această lege a echilibrului funcționează și în cazul surplusului mare de informații care îl primim în lumea virtuală. Asta poate duce și la cultivarea unei insensibilități față de o parte din datele primite deoarece ele ne suprasolicită și psihicul uman devine nepăsător la o parte de informații care altfel i-ar produce suferință (este vorba de o sufernță reală care intervine atunci când ești suprasolicitat, presat -omul modern cunoaște această suferință prin disconfortul simțit în cazul stresului care este creat tot de o suprasolicitare). De exemplu, șoferul care conduce mașina trebuie să se concentreze doar în față pentru a nu pierde vreo informație vitală pentru acest act al conducerii unei mașini. El trebuie să suprime informațiile care îi vin din alte direcții altfel poate greși – el face așadar o selecție de informații pentru a nu greși. Omul nu poate asimila toată informația care îi este transmisă prin simțuri: "Din cele aproximativ 40.000 de impulsuri primite de simțurile noastre pe secundă, atenția unui individ se poate concentra doar asupra câtorva, detalii care sunt alese în funcție de așteptările, nevoile, credințele, interesele, experiențele sau cunoștințele sale." Cu mult mai mult crește această selectare, și se impune, în cazul creșterii și mai mari a informației datorită tehnologiei. Dacă rămân atent la toate informațiile care se îndreaptă înspre mine mă voi pierde în non-sensul care va rezulta. Căci informația mă in-formează. De fiecare dată când sunt atent la ceva mintea mea se leagă de acel lucru, se unește cu el. Modul de a te raporta la un mediu cum este al nostru preponderent tehnologic – spune Hugh McDonald – cere să-mi cultiv o "insensibilitate habituală "(o obișnuință de a fi insensibil). Așa voi putea fi atent la un număr mai mare de detalii pe care altfel nu le-aș fi observat. Pentru a putea observa o imagine mai vastă este nevoie să ne deschidem ochii mai tare – un obicei asemănător ar trebui să ne câștigăm legat de mediul artificial creat de informație.
Hugh McDonald, care a analizat acest efect al surplusului mare de informații pe care îl simțim ca dureros, presant și față de care încercăm să scăpăm, găsește trei strategii posibile în fața acestui "atac" al informației. "O strategie – spune el – este să te retragi din afluxul mare de informație. O alta este să încerci să absorbi acest aflux de informație. Aceasta are două efecte. Unul este acela al anestezierii, al insensibilității. Dacă nu putem controla viteza cu care informația vine la noi, atunci devenim mai puțin sensibili la ea. Anestezierea aceasta este o auto-amputare, prin care încercăm să ne separăm de facultatea care ne aduce suferință. Celălalt efect este "recunoașterea schematică". În același timp, când devenim insensibili la numărul crescând de detalii individuale s-ar putea să devenim mai conștienți de schemele mai largi. Iar o altă strategie este să stai și să încerci să te lupți cu amenințarea față de echilibrul interior, în acest caz, afluxul tot mai mare de informație." De aceea, el și crede că datorită faptului că noi ajungem, mergând cu mașina timp de o oră, să vedem mai multe fețe decât ar fi văzut strămoșii noștri în toată viața lor, am devenit mult mai insensibili.
Există și o strânsă relație între iubire și cunoaștere, relație ce se manifestă în două direcții. Mai întâi, putem spune că nu putem iubi ceva sau pe cineva decât dacă îl cunoaștem (chiar dacă aceasta se întâmplă într-un mod vag sau subiectiv). Apoi, căutăm să cunoaștem cât mai bine și mai profund lucrurile sau persoanele pe care le iubim. De aceea obiectul cunoașterii mă atrage, îmi hrănește tot mai mult dorința de a-l cunoaște. Ideea la care am dorit să ajung este aceea că actul "intrării" în lucrul pe care îl cunoaștem (căci mintea noastră se unește cu obiectul cunoașterii) produce plăcere (actul unirii conjugale este un foarte bun exemplu pentru această cunoaștere a celuilalt care produce o mare plăcere). Așadar cunoaștere aduce cu sine și plăcerea (se întâlnește des formula"plăcerea sau bucuria de a cunoaște"). Dar plăcerea foarte mare ne poate abate de la procesul de cunoaștere. Un exces de plăcere poate distruge lucrarea de concentrare și judecare a minții. Însăși actul concentrării minții sau acea "intrare" în obiectul cunoașterii va duce la o raportare deficitară în alte direcții. Memoria plăcerii mă poate face să uit de lucrurile la care mă gândeam înainte. Și acesta este un alt motiv pentru care Părinții condamnă luxul, bunăstarea – nu pentru că ar fi rele în sine ci pentru că produc această "narcoză" a minții care astfel uită de Dumnezeu.
Am amintit această idee a plăcerii provocată de cunoaștere (mai ales cea senzorială în cazul omului modern educat înspre această direcție de mic) pentru că ea duce la acea de-concentrare de la lucrurile pe care le făceai înainte, duce la acea narcoză care presupune uitarea. În cartea sa "Încetineala" din care sunt redate câteva fragmente în Lettre Internationale, Milan Kundera remarcă faptul că viteza este direct proporțională cu dorința de a uita, iar încetineala este semn al bucuriei și al memoriei. El privește acest fapt din perspectiva unor relații amoroase între personajele sale, dar pentru noi este de ajuns spre a evidenția acest adevăr să privim la simplul fapt de a merge pe stradă. Astfel, când cel ce merge pe stradă vrea să-și amintească ceva și nu poate, automat își va încetini mersul iar dacă va încerca să uite un eveniment penibil ce tocmai i s-a întâmplat el va accelera pasul ca și cum ar dori să se depărteze de ceea ce în timp se află încă foarte aproape de el. "Gradul încetinelii este – spune Kundera – direct proporțional cu intensitatea memoriei; gradul vitezei e direct proporțional cu intensitatea uitării." De aceea consideră și Mihaela Constantinescu "nostalgia și aistorismul" ca semne ale culturii contemporane, deoarece, mare viteză cu care merg toate duce la uitare și care la rândul ei naște cele două trăsături ale culturii.
Efectele cu adevărat nocive pentru sănătatea spirituală a omului o are această uitare atunci când constituie un aspect al ruperii minții de inimă, ce s-a petrecut după cădere – este aspectul întoarcerii minții dinspre interior și Dumnezeu înspre exterior după ruperea ei de inimă care o ținea îndreptată înspre sine și Dumnezeu. Acum omul caută să fugă cu mintea sa înspre cunoașterea celor exterioare lui care, dacă nu este vorba de Dumnezeu, nu sunt altele decât cele sensibile. Și aceasta pentru a uita de sine. Konrad Lorenz remarcă și el printre "păcatele" omenirii actuale această viteză care se manifestă sub forma unei vieți dusă într-o continuă agitație și într-o grabă extenuantă. Ea însă îl văduvește pe om de calitățile lui esențiale și una dintre acestea este și "reflecția": "Una dintre cele mai rele consecințe ale agitației sau poate ale frici care produce nemijlocit agitație e incapacitatea oamenilor moderni de a sta fie și numai pentru un scurt timp singuri cu ei înșiși. Ei evită orice posibilitate de autoreflecție și meditație cu o consecvență plină de frică, de parcă s-ar teme ca nu cumva reflecțiile să-i pună în față unui autoportret înfiorător (…). "Internetul atrage și mai mult conștiința internautului înspre exteriorul său prin viteza și numărul mare de informații care creează permanent impresii noi și acțiuni care "înlănțuie" gândirea și o atrag în lumea virtuală. Grav este faptul că aceasta face imposibilă orice tentativă de trezvie, de apelare la privirea interioară a omului. Este o ruptură de contactul cu Dumnezeu prin intermediul conștiinței, singura "interfață" dintre noi și împărăția lui Dumnezeu. Și noi știm că fără de comunicarea cu Dumnezeu nu avem nici o șansă să câștigăm fericirea veșnică.
Aș dori să amintesc în final și anumite păreri ale unor analiști ai Internetului ce susțin și o schimbare a modului în care funcționează mintea umană. Jean Claude Larchet amintește ideea autorului "Numirilor dumnezeiești" care spune că mișcarea minții este, în starea naturală de contemplație, una "circulară" (ea rămânând astfel înlăuntrul inimii fără a se răspândi în afară) iar apoi, părăsind lucrarea contemplativă mintea iese din inimă și capătă o mișcare "în linie dreaptă" (răspândindu-se în afară într-o activitate discursivă în care se risipește și se divizează). James Taylor în analiza sa asupra modului de editare în lumea virtuală remarcă "sfârșitul gândirii liniare" cauza fiind sistemul de hiperlink. Termenul de "gândire paralelă" a fost inventat de Edward de Bono pentru modul mai intuitiv de a face conexiuni mentale între idei. "Gândirea liniară -spune James Taylor- este logică, analitică, secvențială. Cuvintele și ideile curg după un patern (o schiță) ordonat. Gândirea paralelă este mai intuitivă. Face salturi, adesea neprevăzute." Alți analiști ai lumii virtuale remarcă doar faptul că linia logică pe care trebuie să o urmărească internautul este cea a creatorului de programe. "Procesele mentale – spune Mihaela Constantinescu – de reflectare, rememorare și asociere sunt externalizate, manifestându-se acum prin stabilirea unei legături, trecerea pe o nouă pagină, alegerea unei noi imagini sau a unei noi scene. Înainte priveam o imagine și o asociam, mental, cu alte imagini semnificative pentru noi; acum tehnologia interactivă a computerului (hiperlink-ul, n.n.) ne cere să deschidem o fereastră pentru a putea accesa alta. Înainte citeam o propoziție dintr-o poveste sau un vers dintr-un poem și ne gândeam la alte versuri, imagini, amintiri; acum tehnologia interactivă ne invită să selectăm o propoziție pentru a merge la altă propoziție. Pe scurt, ni se cere să urmăm asocieri obiective existente, pre-programate. Teoreticienii au observat că dacă tehnologiile culturale ale societății industriale ne determină să ne identificăm cu imaginea corporală a altcuiva, tehnologiile interactive de comunicare ne determină să ne identificăm cu structura mentală a altcuiva. Astfel, dacă spectatorul încerca să imite imaginea unei vedete de cinema preferate, utilizatorul computerului încearcă să urmeze traiectoria mentală a creatorului programului respectiv."
Cert este că schema logică a internautului se schimbă, el începe să gândească altfel în lumea virtuală care impune o nouă raportare la timp și spațiu, la sine și la cele existente. Am amintit că tehnologia influențează percepția noastră asupra lumii. Un aspect al acestei schimbări este și acela că o tehnologie impune un anumit mod de concentrare, anumite priorități (să conduci îți impune să te uiți înainte la trafic, după anumite semne). Dar concentrarea într-o anumită direcție e urmată de o deconcentrare, neatenție în altă direcție. Putem spune că orice tehnologie va crea un set nou de "obișnuințe mentale" (să ne gândim de pildă, doar la efectul în comunicare al instrumentelor comunicaționale ce oferă viteze mari care duc și la o scurtare a frazelor, la acel mod "telegrafic" de a comunica; de aceea un mod de structurare a mesajelor este diferit acum față de cum era în antichitate – nouă ne este greu să citim și să pătrundem o lucrare precum sunt cele ale Sfinților Părinți și pentru că nu sunt "scurte" și "concise" cum sunt de pildă replicile de pe chat care s-au scurtat și datorită vitezei). Acest adevăr este cu atât mai valabil în cazul Internetului și al computerelor care ne extind și facultatea rațională (cognitivă) și pe cea perceptivă.
Mintea omului, în tradiția Bisericii creștine, este centrul ființei noastre, templul sau biserica lui Hristos. Mintea este câmpul de luptă pe care suntem biruiți de vrăjmași sau biruim împreună cu Hristos. După Sfinții Părinți, lucrarea omului în lume, faptele, nu sunt decât reflexul lucrării sau al stării minții; păcatul, înainte de a fi săvârșit, se află în stare de potență în minte. Și invers, orice lucrare a noastră în lume, va influența, în bine sau în rău, starea minții. Experiența duhovnicească a creștinilor din toate vremurile arată că o minte unitară, liniștită, luminată de iubire, este o minte în care este prezent Hristos. Dacă însă mintea este lăsată în stăpânirea imaginilor, a gândurilor străine, haotice și dizolvante, a senzațiilor pătimașe, atunci această minte va pierde prezența Duhului Sfânt al cărui loc îl va lua diavolul care o va chinui. O minte curată, întărită în lucrarea virtuților, în credință, nădejde și dragoste are puterea de a vedea dincolo de lucruri lumea realităților spirituale, ea unește, după Sfântul Maxim Mărturisitorul, rațiunile lucrurilor, toate împăcându-se în lumina acestei minți care se umple tot mai mult de Hristos. Nu putem încheia decât amintind imaginea Sfinților Părinți a minții asemenea unei cetăți care trebuie păzită de "atacurile" din exterior.
III.3. Omul și nevoile fizice
Deoarece am tot accentuat faptul că pe Internet omul se decorporează s-ar putea crea falsa impresie că toate laturile vieții umane care prezintă puternice valențe corporale nu pot fi recreate în lumea virtuală. Unul dintre aceste aspecte este și cel legat de nevoile fizice precum hrănirea, îngrijirea trupului, munca pentru obținerea celor necesare vieții etc. Într-adevăr, pentru că internautul nu are trup nu poate să se hrănească sau să se îmbrace în lumea virtuală, iar trupul lui rămas, uitat în lumea reală are totuși nevoie de cele necesare supraviețuirii. Teologia ortodoxă explică faptul cum omul, după cădere, caută în mod firesc (în condițiile căderii) să-și susțină existența trupului. O urmare a căderii a fost și moartea trupească, hotărâtă de Dumnezeu într-un mod pedagogic a se întâmpla în timp pentru ca omul să aibă șansa revenirii la El. Ea apare ca un proces lent care îl face însă pe om să încerce nu să-L găsească pe Dumnezeu ci, în mișcarea sa tot mai adâncă în cele sensibile, materiale, să susțină cât mai mult în existență trupul său care oricum se descompune în materia care îl hrănește. Este acea imagine a omului care mergând pe mare și văzând că barca se scufundă încearcă tot mai mult să o mențină "pe linia de plutire" deși ea oricum piere.
Chiar dacă teologia morală ortodoxă nu este de acord cu această preocupare exagerată față de trup ea nici nu socotește ca fiind un păcat îngrijirea trupului. Este chiar o virtute preocuparea față de trup și asta datorită importanței pe care el o deține în lucrarea de mântuire a omului – și el se îndumnezeiește și participă la lucrarea de unire a celor create cu Dumnezeu. Lupta împotriva trupului pe care o duce asceza creștinului ortodox nu este o negare a lui – această luptă este împotriva diavolului care lucrează prin intermediul trupului. Tocmai pentru că el este atât de vulnerabil și debil, necesitând o mare atenție din partea omului, face ca diavolul să lucreze prin trup ispitindu-l pe om să-i acorde o prea mare importanță, urmată implicit de o "afundare" (care crește tot mai mult odată ce a început și nu este oprită) a omului în cele sensibile și o uitare de Dumnezeu. Trupul nu este rău în sine, ci modul de raportare la cele existente pe care îl impune el este greșit. Trupul se raportează într-un mod posesiv-exclusivist la lucruri: ce deține un om cu trupul său nu mai poate fi deținut de altcineva. Omul trăind doar pentru și prin trupul său va ajunge să trăiască o viață lipsită de comuniune, egoistă căutând să câștige toate pentru sine (pentru că potrivit "logicii" trupului nu poate deține împreună cu altcineva acele lucruri) și astfel intrând în concurență cu ceilalți semeni (pentru el doar posesori sau virtuali posesori ai lucrurilor pe care le dorește și el să le dețină). Și aceste lucruri amintite ne vor fi de folos, dar, acum doresc să accentuez ideea că îngrijirea de cele necesare trupului se impune în creștinism însă evitându-se ca prin grija exagerată față de el să fie uitat Cel ce a creat pe om și trupul lui.
Cum Internetul este o lume "spirituală" prin excelență iar trupul uman este – spun unii – total inexistent (deși noi vom observa că este prezent cel puțin prin "logica" lui de raportare posesivă la lucruri), nevoile trupești nu pot fi satisfăcute, nu-și au locul aici. Dar mulți amintesc de o nouă șansă a multor șomeri la găsirea unui loc de muncă sau de posibilitatea de a cumpăra orice produs care există în lumea reală. Acestea constituie, evident, aspecte ale preocupării pentru menținerea în existență a trupului, pentru satisfacerea nevoilor lui. O simplă accesare a unui site din lumea virtuală ne va face să observăm prezența din plin a reclamelor, a ofertelor de vânzare pentru fel și fel de produse, toate aflându-se doar la "un click" distanță. Deschiderea căsuței poștale de pe Internet va revela prezența multor oferte legate de preocupările sau micile noastre plăceri pe care le-am "amintit" la momentul întocmirii respectivei căsuțe poștale. Cu siguranță, dintr-o primă privire toți putem observa prezența în lumea virtuală a ceea ce este socotită a fi "sângele" comerțului, și anume, publicitatea. Toți susținătorii Internetului nu uită să amintească și acest avantaj al satisfacerii nevoilor trupești, chiar a îmbunătățirii ei. Am amintit deja imaginea lui Michael Dertouzos care aseamănă lumea virtuală (și o și numește așa) cu o vastă piață informațională mondială, un loc pitoresc și cu o organizare democratică (aparent fără un organism central cu rol de supraveghere și conducere) în care toți pot realiza schimb rapid, eficient și plăcut de bunuri. Apoi, Bill Gates, președinte al Microsoft, prevede că în curând oamenii vor putea cu ajutorul Internetului să-și conducă afacerile sau să-și facă cumpărăturile "fără a părăsi biroul sau fotoliul". Iar încă din 1994 într-un discurs de-al său, vicepreședintele american de atunci Al Gore promitea că Internetul va educa, va promova democrația, va salva vieți și, de asemenea, va crea locuri de muncă. Așadar, speranțele și pentru bunăstarea trupească nu sunt lipsite din discursurile "vizionarilor" noii tehnologii. Cert este că o parte din scenariile amintite deja s-au împlinit. Vânzarea de bunuri pe Internet se realizează și uneori chiar mai profitabil din punct de vedere al efortului fizic depus și al sumei cheltuite. De pildă, Amazon.com oferă prețuri pentru diferite cărți care sunt uneori cu 20% mai mici decât cele din magazinele reale. Chiar și editura românească Polirom din Iași utilizează Internetul pentru a facilita comenzile clienților oferind și reduceri de preț.
Unii analiști consideră că tocmai aici este punctul forte în procesul revoluționar creat de apariția Internetului. "Impactul cu adevărat revoluționar al Revoluției Informaționale abia începe să se facă simțit. Dar nu "informația" este combustibilul acestei revoluții. Nu este vorba despre "inteligența artificială". Nu este vorba despre efectul computerelor și al procesării datelor asupra procesului decizional, asupra politicilor publice sau asupra altor strategii. E vorba despre ceva ce nimeni nu a intuit, despre ceva ce nici nu se discuta cu zece sau cincisprezece ani în urmă: comerțul electronic – altfel spus, avântul exploziv al Internetului ca și un canal principal – probabil că în cele din urmă ca și canalul principal – de distribuție de bunuri, servicii și, surprinzător, de slujbe manageriale, în lumea întreagă." Au început să apară chiar și sfaturi pentru cei interesați care să ajute la evidențierea avantajelor pe care le oferă din punct de vedere economic folosirea Internetului. Pentru "virtualii" întreprinzători, de pildă, “Net 101” a alcătuit o listă de douăzeci de avantaje pe care le oferă utilizarea Internetului în afaceri, dintre care amintim: posibilitățile de a comunica, de a oferi informații de afaceri, de a servi clienții mai bine, de a trezi interesul, de a publica anumite informații la momentul potrivit, de a vinde produse, de a pătrunde pe piața demografică cea mai extinsă, de a rămâne în contact cu agenții, de a fi prezent 24 de ore pe zi, de a avea un feedback de la clienți, de a testa piața pentru produse și servicii noi etc..
Un prim element al vieții socio-economice a internauților este acela reprezentat de comerțul electronic. Am amintit deja ușurința cu care poți cumpăra orice produs existent în lumea reală, doar apăsând câteva taste, și uneori chiar și mai avantajos financiar (prețurile fiind mai mici). Cel mai veritabil mod de a cumpăra și vinde pe Internet ar fi însă acea formă de comerț în care atât serviciile prestate cât și banii achitați să fie virtuali. Paul Levinson înceracă să analizeze această perspectivă a comerțului pe Internet și consideră că anumiți pași spre anularea a cât mai multe legături cu lumea reală se pot face. S-ar putea inființa chiar și bănci virtuale. Iar un pas înainte spre un oraș virtual interactiv și mai auto-suficient, din punct de vedere economic, ar fi înlocuirea banilor cu trocul. Dar, acest lucru pare foarte dificil de realizat: "În prezent, însă, banii virtuali sub orice forme diferite de cele care pot fi convertite imediat în cash sau echivalente ale acestuia sunt încă virtuali în sensul vechi al cuvântului – și anume, din câte știu eu, există numai în domeniul sugestiei și al teoriei (sau, dacă nu, în unele aplicații experimentale limitate, care încă nu au ajuns la folosirea pe scară largă)." Există posibilitatea ca noul comerț electronic să schimbe anumiți parametrii ai economiei, cum ar fi tabieturile consumatorului, consumul de produse, structura industriei, natura competiției economice (în sensul că se globalizează). Dar natura economiei nu se va schimba. Daniel Dăianu, fostul nostru ministru de finanțe, analizând cu o privire de specialist promisiunile "noii economii" spune: "Ce rămâne prin urmare din <<noua economie>>? Răspunsul fără echivoc este legat de efectele economice ale introducerii noilor tehnologii, ilustrate de creșteri impresionante de productivitate. Totodată, aranjamentele instituționale sunt tensionate și pot suferi modificări, unele de anvergură. Pe de altă parte, noile tehnologii nu modifică legile economiei în sensul ieșirii din logica concurenței pentru resurse limitate în raport cu nevoi fără limite. În acest sens, este falsă – în opinia mea -sugestia că noile tehnologii ar scoate jocul economic din sfera materialului (…)."
Schimbările pe care le aduce lumea virtuală în spațiul economic și, implicit, în lupta omului pentru a-și "câștiga existența" ating și "piața" locurilor de muncă. Prin muncă omul este sortit să-și asigure cele necesare supraviețuirii trupești. De fapt, a fost mai întâi munca și apoi a apărut comerțul, adică schimbul de bunuri între oameni care le ușurează efortul de a obține cele necesare traiului. S-au făcut multe promisiuni legate de oferirea de noi locuri de muncă. "<< Noii economii>> – spune același Daniel Dăianu – îi este asociată o formulare soră, <<noua paradigmă>> (the new paradigm), care ar exprima posibilitatea realizării de creștere economică susținută și rapidă, simultan cu o rată de șomaj mică." Și Michael Dertouzos vorbește despre o posibilă eradicare a acestei mari probleme economice. Pornește de la premiza că o foarte bună parte din munca pe care o prestează omul va fi schimbată și îmbunătățită. Toate procesele legate de om, de mașină sau de relația om-mașină care constituie muncă informațională (de producere de informație) vor fi mult îmbunătățite. Așa este munca de proiectare a unei clădiri, activitatea de publicitate, contabilizarea unor acte – pe scurt, toată cantitatea uriașă de muncă de birou care se desfășoară în zona afacerilor, a serviciilor și a organizațiilor. Aceeași soartă o vor avea, spune el, și munca în grup (groupwork) sau munca la distanță (telework). Această latură a vieții umane – care ține de muncă și câștigarea celor necesare existenței – va fi profund schimbată. La aceasta va contribui și mecanicizarea tot mai puternică a producției de bunuri, care va duce (a se vedea imaginea sa despre "buldozerele electronice) în continuare la scutirea omului de a face eforturi mari. Dar introducerea mașinilor ușor de controlat și care să ceară puțin efort are și urmări nefaste pentru mulți oameni ai societății. La noi în țară s-a observat că foarte mulți muncitori au rămas fără loc de muncă și șansa de a-și câștiga pâinea necesară existenței atunci când mașini mult mai eficiente și ușor controlabile de computere le-au luat locul.
Biserica este datoare să se îngrijească și de latura materială a existenței credincioșilor ei pentru că însăși modul în care Întemeietorul ei a dorit-o presupune iubire și întrajutorare între mădularele ei. Ea nu poate rămâne pasivă la greutățile materiale ale credincioșilor nu doar datorită moralei creștine care cere să-l ajuți pe cel în nevoi ci și deoarece știe că lupta creștinului pentru obținerea celor necesare supraviețuirii poate împiedica mult sănătatea sufletească și grija lui pentru lupta duhovnicească. Diavolul îl fură pe om de la gândul la Dumnezeu și lucrând prin lipsirea lui de cele necesare supraviețuirii. Însă, la asemenea îngrijorări, Michael răspunde amintind teoria economică a downsizing-ului și a reengineering-ului care prevede că o dezvoltare tehnologică poate duce la desființarea unor laturi ale economiei dar formează altele. Cu alte cuvinte, deși vor dispărea multe meserii și locuri de muncă altele le vor lua locul. Optimismul său nu este exacerbat, el este conștient că tărâmul acesta nu este deloc exploatat și nu se știe în ce direcție vor merge lucrurile, dar găsește totuși noi posibile meserii ce ar apărea în noua lume: furnizori de servicii informaționale și de intermediari lucrând la distanță, organizatori/conducători de lucru în grup, "piloți" informaționali care să ajute la navigarea prin balastul informațional, "croitori" informaționali care prelucrează rezultatele, hipersecretare care pot realiza programări ale întrunirilor accesibile și hiperorganizate, artiști informaționali dotați pentru noile forme de mass-media, autori și profesori care pot crea hiperterminale interesante, consultanți la distanță, agenți de bursă informaționali, candidați virtuali care vor cere votul oricui pentru orice etc. Crede însă, pe bună dreptate, că impactul noilor tehnologii asupra celor care vor rămâne fără loc de muncă și, deci, fără posibilitatea de a-și asigura cele necesare existenței, va fi foarte mare și societatea ar trebui să ia măsuri pentru ajutorarea acestora. Nu știm dacă ceilalți vor lua măsurile cuvenite, dar creștinii nu pot lăsa, în numele dragostei, pe semenii lor în nevoi.
Paul Levinson vorbește și el de o schimbare radicală a condițiilor muncii. Analizând imixtiunea publicului în privat, potențată de tehnologiile electronice, observă că omul a ajuns să fugă din casă pentru a putea rămâne singur. Prin telefon, televizor sau radio omul primește tot mai multe informații de interes public. Prin intermediul Internetului această tendință a crescut și chiar și munca este transferată de la birou acasă. În capitolul "Biroul la domiciliu: prieten al familiei" el relatează modul în care el și familia lui au reușit să-și îmbunătățească viața datorită posibilității de a transfera munca de la birou acasă. Munca lui de profesor s-a schimbat total atunci când a început să predea cursuri online. Muncea stând acasă, având și posibilitatea de a fi aproape de copiii și soția lui. Uneori chiar mergeau și în vacanță ducându-și "biroul" (computerul) cu el. "Astfel, – mărturisește el – biroul digital la domiciliu ștergea complet hotarele dintre muncă și distracție în casa noastră. Într-o ambianță unde afacerile și familia erau atât de strâns legate (…) noi puteam trece de la un rol la altul cu toată ușurința și de multe ori într-o clipă, constatam că aveam un control mult mai mare asupra vieților noastre. Eliberați de tirania muncii obligatorii după programe stabilite dinainte – care, mai mult, ne scotea din casă, îndepărtându-ne de cei dragi – am găsit o profundă eliberare în biroul digital la domiciliu." El remarcă pe lângă această posibilitate pentru mulți oameni în lumea Internetului de a îmbina munca și plăcerea și un anume efect ludic al computerului care se imprimă și în utilizarea cu scop pragmatic al lui. Oricum, munca umană pare a-și schimba imaginea – nu mai este însoțită de sudoare, efort și uneori suferință ci apare ca ceva frumos, plăcut și util în același timp. Paul Levinson vede și anumite efecte negative ale mutării biroului în sânul familiei, dar în principiu această îmbunătățire a muncii este pentru el benefică.
Michael Dertouzos creează chiar o posibilă imagine (deși nu este primul care face aceasta) a unei societăți lipsită de muncă, o societate în care mașinile coordonate de oameni prin intermediul computerelor să realizeze tot ceea ce ar fi necesar pentru existența umană. Consideră acest ideal, cel puțin în viitorul apropiat, imposibil de realizat atât datorită umaniștilor cât și limitelor tehnologice. Cert este că lumea manifestă această tendință de scăpare de latura dureroasă a muncii.
Este ușor de observat că această dorință a omului contemporan de a scăpa cât mai mult de efortul muncii sale, da a face cât mai atractivă și plăcută munca sa este de fapt o încercare de a fugi de durere și de a căuta plăcerea. Dertouzos remarca faptul că omul modern a obținut în urma revoluției industriale mai mult timp liber dar că nu a ales să-l folosească creând, urmărind o sănătate a minții și a spiritului prin cultură și artă, jucându-se sau învățând din plăcere mai mult ca înainte ci umplându-l cu nimic altceva decât cu mai multă muncă. "Deși productivitatea noastră a crescut – spune el- , iar nevoile noastre sunt satisfăcute, am ales să muncim și mai mult așa încât să putem să ne îmbunătățim pe mai departe modul de viață și să cumpărăm articole de lux, care depășesc cu mult pe cele din era preindustrială. Dacă natura umană va rămâne cum este, pasiunea omenească de a poseda mai multe bunuri și de a folosi mai multe servicii, cu mult peste satisfacerea nevoilor noastre de bază, fără îndoială, va continua". Am amintit la începutul tratării acestei teme faptul că marea problemă din punct de vedere moral legată de trupul nostru nu o constituie trupul în sine ci modul de raportare posesiv exclusivist la lume, iar această dorință a omului de a poseda, cu cât este susținută mai mult (adică cu cât posezi mai multe) cu atât crește și se amplifică. Ea este asemenea unui bulgăre de zăpadă care odată pornit la vale nu se mai oprește și tot crește în dimensiuni. "Omul cu cât posedă mai mult cu atât va dori să posede și mai mult. (…) Iar dorința de a poseda cât mai multe face din oameni rivali deoarece lucrurile sunt finite." El nu poate să fie mulțumit cu lucrurile finite pe care le posedă deoarece el are în el erosul, – iubirea pusă în inima lui de Dumnezeu pentru a-L căuta pe El – care este infinit. Astfel că și remarca lui Dertouzos capătă o importanță deosebită căci arată acestă sete de neastâmpărat a omului modern de a poseda cât mai mult chiar dacă de fapt are de ajuns. Aceasta este limita pe a cărei depășire o combate Biserica creștină: fuga după posesia de lucruri care sunt peste satisfacerea nevoilor de bază. Nevoile fără limite ale omului – după cum le numește Daniel Dăianu – nu vor putea fi niciodată satisfăcute tuturor la fel de resursele limitate ale materialului. Sfinții Părinți sfătuiesc la o folosire cumpătată a celor materiale și implicit o împărțire a lor de către cei care dețin mai multe cu cei care au mai puține. Milostenia creștină presupune și acest aspect al raportării la lucruri (chiar și ele materiale) nu după "logica" trupului care spune că totul trebuie posedat exclusiv, ci după o altă logică a comuniunii care spune că toate trebuiesc împărțite și astfel făcute prilej de comuniune.
Personal, cred că la început comerțul a apărut – sub forma lui primară binecunoscută de troc – din dorința oamenilor de a se ajuta în lupta grea a supraviețuirii. Dar, comerțul din zilele noastre, folosindu-se de aceleași nevoi ale omului de a-și susține viața, a ajuns să degenereze în ceva tocmai contrar a ceea ce a fost înainte. S-a născut din dorința oamenilor de a se ajuta și a ajuns să îi ducă pe oameni – după cum cer "legile" lui – la o adevărată rivalitate. Și cauza este tot mai marea dorință de a poseda a omului. Ea "hrănește" economia și comerțul de azi: "Veniturile depind de vânzări, acestea depind de consum, iar acesta de creșterea nelimitată a dorinței posesive." Dorința de posesie a omului se eliberează în cadrul noii economii care este într-adevăr una caracterizată de consumerism. Aici se vede și rolul publicității care trebuie de fapt să “susțină” dorința omului de a poseda. Această "dominare" a economicului apare și în lumea virtuală, și aceasta o putem vedea în abundența de mesaje publicitare care te inundă la deschiderea oricărui site.
Și Konrad Lorenz pe care l-am mai citat de atâtea ori numără printre "păcatele capitale ale omenirii civilizate" și pe cel al întrecerii oamenilor între ei înșiși. Aceasta duce și la creșterea a ritmului de viața al omului contemporan de care am amintit. El remarcă faptul că această luptă a omului cu omul distruge, mai mult ca orice factor exterior, valorile create de om, având ca punct de pornire numai considerente comerciale insensibile la valoare. "Covârșitoarea majoritate a oamenilor – remarcă el – care trăiesc astăzi nu mai consideră ca fiind valoros decât ceea ce îi aduce la un succes în cadrul unei concurențe fără milă, ajutându-i să-i depășească pe ceilalți oameni. Orice mijloc ce ar putea servi acestui scop apare în mod înșelător ca o valoare în sine. Am putea defini eroarea utilitarismului,(s.a.) ce are un efect distructiv, ca fiind confundarea mijloacelor cu scopul." Producătorii oricărui produs comercial caută să sporească pe cât posibil nevoia consumatorilor de produsele lor: "Potentații capitaliști dau dovadă de miopie persistând în atitudinea lor de a-l răsplăti și "condiționa" (s.a.) pe consumator prin creșterea "standardului său de viață" pentru consecvența sa în întrecerea cu aproapele, întrecere ce îi provoacă tensiune crescută și îi toacă nervii." Oricum, "întrecerea economică a omenirii cu sine însăși trebuie privită ca fiind suficientă pentru a o distruge cu totul."
Din punct de vedere moral s-a ajuns la o adevărată idolatrizare a muncii. Omul își folosește toate energiile sufletului pentru a munci, el se supune actului de a produce și s-a transformat în robul muncii în numele profitului, al câștigului. Trist este că acest câștig nu este unul impus cu necesitate de imperativul de a exista, nu este o "câștigare a existenței" ci este câștig peste măsura nevoilor fiecăruia, este doar pentru plăcerea de a poseda lucruri. Omul modern care slujește muncii și obținerii luxului ajunge la multe greutăți, ajunge să se netrebnicească. Cuviosul Paisie prevede și pericolul prelungirii acestei mentalități "economiste" și în cadrul vieții duhovnicești: "Multe înlesniri, atunci când întrec limitele, îl netrebnicesc și îl fac trândav pe om.(…) După ce s-a obișnuit cineva cu comoditatea vrea să le facă pe toate ușoare.(…) Duhul acesta a pătruns și în viața duhovnicească. Vrem să ne sfințim fără osteneală."
Mai există și alte multe probleme care se ridică în cazul Internetului atunci când vorbim de latura lui socio-economică. Unii analiști ai lumii virtuale sunt de părere că ea nu este un loc în care "netățenii" se întâlnesc liberi de orice constrângeri, ci dimpotrivă, ea (lumea virtuală) a fost confiscată în întregime de marile companii și de spiritul comercial care guvernează acum în lumea occidentală. Internetul este într-adevăr controlat de interese economice și politice care aparțin unor companii puternice indiferente la binele public. Un exemplu elocvent este firma Microsoft care deține monopolul sistemelor de operare pentru computerele personale și care a fost cotată la Bursă la începutul anului 2000 cu nu mai puțin de 500 miliarde de dolari (iar bugetul anual al Franței este de 300 miliarde de dolari), iar președintele ei – Bill Gates – deține a cincea parte din acțiunile ei. Și pentru că tot am amintit de inegalitățile produse de noua tehnologie, putem spune și că Microsoft are doar 24.000 de salariați și 90% dintre ei sunt milionari. Dar asta nu spune tot despre o lume profund inegală. Economistul Alain Lipietz este de părere că noua piață a informației va duce la o fragmentare a clasei mijlocii iar Erik Izraelewicz consideră mult mai periculoasă consolidarea unei "hiperclase", o elită de oameni care domină lumea Internetului și a lumii reale. Pentru noi mai important de evidențiat este efectul major pe care îl are mass-media asupra formării mentalității și implicit a moralității oamenilor și pericolul ca această putere să fie controlată de deținătorii mijloacelor de comunicare în masă precum este și Internetul (și încă ceva mai mult). Am văzut până acum efectele pe care le-a avut televiziunea asupra maselor de oameni care au început, de exemplu, să creadă în noii zei creați de mass-media, și anume, vedetele. Pentru noi puterea formatoare de mentalități a Internetului care ar putea fi controlată de o mână de oameni potrivit intereselor lor pecuniare creează o imagine sumbră asupra viitorului.
O altă problemă deosebit de des ridicată de către cei ce au analizat Internetul este cea a siguranței comerțului în lumea virtuală. Anii de început ai Internetului (anii 1995-1996) au fost măcinați de problema siguranței informațiilor online. Mulți au propus soluții de asigurare a tranzacțiilor electronice care să nu producă daune cumpărătorului, vorbindu-se chiar de crearea unei monede electronice (virtuale). Se pare că această frică a scăzut deoarece comerțul electronic s-a dezvoltat. Dar pentru mulți această problemă, care privește de fapt natura libertății în ciberspațiu, este încă una reală. Liviu Andreescu este de părere că a început apoi o adevărată "vânare" din partea firmelor comerciale implicate în tranzacții în lumea virtuală a datelor personale a internauților cu scopul de a știi preferințele, "slăbiciunile" fiecăruia pentru ca apoi să-l bombardeze cu informații publicitare. Odată datele personale furate internautul este în pericol de a fi asaltat din ce în ce mai des de vânzătorii ambulanți. "Dacă libertatea e deplină – spune el – și individul e lăsat îi lăsat să facă tot ceea ce îi place cum îi place, atunci există pericolul ca Net-ul să fie în curând monopolizat de latura sa comercială și de practici precum traficul de date personale." Problema siguranței în lumea virtuală a atins și posibilitatea controlului sau al supravegherii din partea Statului (Big Brother -Fratele mai Mare). Computerele foarte puternice care asigură legăturile dintre computerele individuale au și capacitatea de a citi tot ce se transmite prin rețelele lor. Constantin Eretescu este de părere că o și fac efectiv cu ajutorul programelor care citesc și rețin informația pe care o socotesc importantă într-un moment sau altul conținută în mesajele masei de comunicanți. El amintește și de câteva exemple ce au tulburat mediile informatice legate de acest posibil control al unor autorități superioare asupra vieții umane. "Este interesant de știut – se întreabă el – dacă noua tehnologie poate fi folosită în acest scop, dacă a fost folosită vreodată (avem în vedere, evident, țări democrate) sau dacă există măcar riscul ca ea să devină un instrument al autorității, mijloc prin care ea să încerce să controleze, să influențeze și, dacă este cu putință, să domine individul." Într-adevăr acest control a ceea ce "circulă" prin lumea rețelelor de calculatoare este posibil. Nu știm însă dacă el este exercitat de cineva – doar posibilitatea este cu adevărat sumbră. Autorul amintește pentru cei mai "naivi" că Internetul este o creație a Războiului Rece și că o utilizare în scopuri asemănătoare nu poate fi exclusă.
Aș dori în finalul acestei teme să accentuez că asemenea pericole care pot apărea la adresa internautului sunt, poate, mai îndepărtate decât cel deja amintit al creșterii rivalității între oameni sub "impulsul" dat de dorința păcătoasă de a poseda cât mai multe lucruri, dorință potențată și de comerțul electronic (care prin publicitatea lui îl face în forma cea mai desăvârșită pe internaut să cumpere nu produs ci "imagine" – deoarece poate crea cel mai ușor iluzia atât de necesară oricărei publicități). Pericolul unei idolatrizări a muncii este mult mai acut și mai prezent. Trebuie ca omul modern să-și schimbe imaginea sa asupra muncii și să nu o mai socotească sursă de suferință ci de bucurie. Dar aceasta presupune o reevaluare a dialecticii plăcere/durere și o conștientizare a rolului uneori benefic al durerii. Despre acestea voi vorbi în următorul capitol care tratează despre opusul muncii pentru omul modern, și anume, despre divertisment (entertainement). Am spus "opus" deoarece divertismentul este pentru omul de azi, de multe ori, doar o eliberare de sub povara muncii și o izbucnire de manifestare a dorinței de posesie.
III.4. Omul și nevoia de divertisment
O altă importantă motivație în navigarea pe Internet este nevoia de relaxare, de loisir (entertainement). Latura existenței umane legată de muncă, pe care am amintit-o în capitolul trecut, a ajuns să fie privită de cei mai mulți oameni ca fiind opusă acelor activități care aduc plăcere. Atunci când omul modern nu se dedică activităților de rutină sau obligatorii caută activități care să-i facă plăcere. De fapt, chiar scopul muncii este pentru majoritatea oamenilor acela de a oferi mijloace pentru a avea timp liber și activități care le fac plăcere. De aceea, munca este adesea opusă în mentalitatea omului modern activităților de divertisment. Acestea sunt activitățile umane dorite de fapt; acestea sunt refularea activităților "chinuitoare" de muncă.
Promisiunea pe care o aduce Internetul este o eliberare ne "chinurile" muncii. Munca în lumea virtuală (telework) este mult mai plăcută și uneori parcă fără strop de sudoare. Paul Levinson observă faptul că, folosit ca și vehicul al muncii, computerul personal deține și o anumită calitate intrinsecă prin care sarcinile realizate cu ajutorul lui dobândesc accente de joacă. În capitolul cărții sale numit "Jucărie, oglindă și artă" el amintește idei mai vechi ale sale în care accentua că mijloacele de comunicare noi își fac adesea intrarea în societate sub formă de jucării – ca un gadget sau un aparat interesant pe care oamenii îl agreează mai ales pentru distracție și nu pentru lucrurile utile pe care le poate face. Acest lucru a determinat, de pildă, acceptarea atât de rapidă a telefonului: faptul că a fost văzut ca o jucărie a ajutat la accelerarea acceptării și folosirii lui deoarece obiectele cu care ne jucăm ne și familiarizăm rapid. Și computerul poate fi privit ca și instrument de muncă și de joacă în același timp. "Întrebarea privitoare la computere ca obiecte de joacă și instrumente ale muncii – spune Levinson – nu este dacă sunt sau nu și una și alta -indiscutabil, sunt, și ne ajută să exprimăm ambele aspecte ale ființei noastre – ci care ar fi combinația optimă și când avem șanse s-o realizăm." El remarcă îndreptarea tot mai mult a interacțiunii omului cu computerul spre latura utilitară, dar, observă și faptul că platformele Windows se produc în continuare împănate de jocuri iar Internetul este adesea navigat doar pentru distracție. Copiii sunt cei cu adevărat avantajați în acest caz deoarece ei sunt atât cauzele cât și beneficiarii extinderii caracterului ludic al computerelor. Pentru ei, ca și pentru toți oamenii care intră pentru prima dată în contact cu un computer, acesta este preluat din nou ca jucărie alături de toate celelalte instrumente tehnologice. "Spre deosebire de automobil, – remarcă Paul Levinson- în care copilul trebuie să rămână un pasager pasiv față de funcționarea acestuia, computerul facilitează trecerea copilului spre maturitatea informațională într-o perioadă când copilul încă mai este copil." Ce putem spune este că pe măsură ce computerele vor evolua spre posibilități noi de programare fiecare nou program își va începe aplicarea cu unele aspecte ludice. Paul Levinson este de părere că această îmbinare dintre ludic și utilitar nu poate fi decât benefică pentru cei ce vor munci folosind computerul.
Pentru noi este important faptul că în spatele acestor aspecte legate de muncă și divertisment se află altele, și anume, cele legate de plăcere și durere. Aceste afecte au un rol important în viața oamenilor, ele influențând într-un mod esențial comportamentul uman. Ele sunt și fondul întregii activități economice despre care am amintit și care urmărește acea supra-excitare a dorinței posesive a omului. De fapt, producătorii economici aceasta caută: să satisfacă dorința de plăcere a consumatorului pentru a fi sigur că acel produs va mai fi cumpărat. Dorința posesivă a omului este strâns legată de dorința de a simți plăcere. Oamenii doresc, în de obște, să posede lucrurile care aduc plăcerea. De aceea, producătorii economici vor căuta totdeauna "să placă" omului-consumator. Am amintit deja că dorința posesivă se descarcă în activitățile de divertisment care, accentuăm acum, sunt activități prin care omul își obține plăcerea. În toate cele spuse până acum, inclusiv referitor la muncă, putem observa rolul esențial pe care îl deține dialectica plăcere/durere. Unii oameni de știință care au analizat ființa umană din această perspectivă au remarcat mai întâi rolul ei important în lupta pentru supraviețuire. Konrad Lorenz făcând o paralelă între om și animal din acest punct de vedere observa faptul că este o "lege" pe care și omul și animalul o îndeplinește: ei nu vor accepta să suporte o neplăcere (o durere) dacă nu vor întrezări obținerea unei răsplăți, a unei plăceri. Totdeauna plăcerea este cea dorită, căutată iar durerea este cea care se vrea evitată. Fondatorul etologiei mai amintește că în vremurile mai îndepărtate omul înfrunta grutăți uriașe în lupta de supraviețuire și aceasta în fiecare zi, iar "principiul dezvoltat filogenetic de către mecanismul plăcere-neplăcere și care prevedea evitarea primejdiilor inutile și ale consumului de energie era astfel pe deplin justificat."
Dar acest "mecanism" de funcționare al dinamicii plăcere/durere (adică acela al căutării plăcerii și al evitării durerii) a devenit foarte dăunător pentru omul contemporan când s-a combinat cu două "legi" de funcționare a acestor afecte. Mai întâi, dialectica plăcere/durere prezintă un binecunoscut proces, și anume, acela al obișnuirii sau al adaptării simțurilor. "Acesta presupune – afirmă Konrad Lorenz – că fiecare combinație de stimuli care acționează de mai multe ori consecutiv își pierde treptat din efect, fără ca valoarea limită a reacției la alte situații de stimulare, chiar foarte asemănătoare, să se schimbe – ceea ce e esențial." Și un al doilea proces care se petrece în cadrul mecanismului de care vorbim este acela al "inerției de reacție", care presupune că atunci când apare un dezechilibru în urma acțiunii unor stimuli provocând, de exemplu, durere, atunci, o încetare bruscă a acestei stimulări dureroase va fi receptată nu ca o reîntoarcere la starea de indiferență ci va avea loc o depășire a acestei stări de repaus înregistrându-se încetarea neplăcerii ca o plăcere considerabilă.
Folosind aceste două "atuuri" ale mecanismului plăcere/durere oamenii au început din vechime "să evite orice situație de stimulare legată de situația de neplăcere, expunându-se astfel la o periculoasă moleșire (s.a.) care a dus probabil nu de puține ori la dispariția unei culturi. Încă din negura vremurilor – continuă Konrad Lorenz – oamenii și-au dat seama că efectul unor situații aducătoare de plăcere poate fi sporit printr-un complex de stimuli abil folosiți, variația acestora prevenind atenuarea ce ar fi fost provocată de obișnuință." Astfel, omul a început să fugă după plăcere, "variind" cât mai mult gama de stimuli pentru a nu se plictisi, și să fugă de durere, ajungând la o periculoasă "moleșire". Bineînțeles că această modificare a raportului dintre plăcere și durere face ca omul modern tehnologizat să fie foarte sensibil la un stimul producător de durere și foarte insensibil la stimulii producători de plăcere. De ceea ce fuge omul mai mult de aceea are parte.
Acest dezechilibru duce întâi la pierderea disponibilității omului de a investi muncă grea (dureroasă) în acțiuni care promit abia în viitor anumite plăceri și implicit o căutare de satisfacere imediată a tuturor dorințelor. Aici remarcă Konrad Lorenz apariția comercianților care oferă satisfacerea imediată fără ca vreun consumator să-și dea seama că se face sclav acelora. Un alt efect negativ al acestui dezechilibru este dispariția unor "plăceri" cu totul deosebite: "Deoarece mecanismul economiei plăcere-neplăpcere prezintă(…) proprietatea inerției și astfel a formării contrastelor, năzuința exagerată de a evita cu orice preț cea mai mică neplăcere va duce în mod inevitabil la dispariția unor forme ale plăcerii ce se bazează tocmai pe acțiunea contrastelor.(…) Înainte de toate, evitarea asiduă a oricărei neplăceri face imposibilă bucuria (s.a.).” Într-adevăr, omul contemporan cunoaște plăcerea de a savura dar nu cunoaște bucuria. Cea dintâi, este de părere Lorenz, mai poate fi obținută și fără a fi nevoie să se plătească în schimb prețul neplăcerii sub forma unei munci grele, dar în cazul bucuriei lucrurile nu stau la fel. Pentru a avea parte de această scânteie divină trebuie mult efort – pentru a simți bucuria cuceririi unui vârf de munte greu accesibil este nevoie de suportarea multor suferinți. Se pare că acesta este un motiv al plictiselii de moarte care plutește deasupra lumii de azi. De asemenea, dereglarea acestui echilibru a dus și la căutarea tot mai asiduă a acelei "variații" a stimulilor care se manifestă sub forma neofiliei (iubirea de nou) – ce pătrunde toate aspectele vieții omului "nou" de azi (el vrea haine noi, mașini noi sau chiar și "parteneri de iubire" noi).
Acest accent pus pe plăcere, privit din perspectiva Sfinților Părinți, intră sub semnul păcatului. Pe lângă efectele negative mai sus amintite ale dereglării raportului plăcere/durere, care se răsfrâng asupra omului, putem vedea în această fugă a omului după plăcere un semn al ruperii comuniunii dintre om și Dumnezeu. Sfântul Maxim Mărturisitorul, încercând să dea o definiție răului sau a păcatului, spune că, întâi și întâi, acesta este "o abatere a lucrării puterilor (facultăților) sădite în fire de la scopul lor." Această mișcare a puterilor naturale ale omului spre altceva decât țelul lor și-a găsit ca scop fals în primul rând eul uman. Dumnezeu a fost înlocuit cu omul, dar, acesta din urmă, dezlipindu-se de Creatorul său care este izvorul întregii vieți și al existenței sale (ignorându-L), pentru că dorea în continuare viața a început să o caute în cele ce au mai rămas, și anume cele materiale. Acestea însă nu-i pot satisface dorința sa de viață veșnică ci doar îi hrănesc într-un mod lent inevitabila sa moarte biologică. Omul ajuns astfel propriul său idol a început să slujească tuturor acelor lucruri care par ai susține existența. Iar această slujire a propriului eu, această idolatrizare a sinelui uman Sfântul Maxim o numește iubirea trupească de sine (filautia). Iubirea trupească de sine – spune Sfântul Părinte – are ca specific fuga după plăcere: "Și cu cât se îngrijea mai mult de patima iubirii trupește de sine, cu atât născocea mai multe moduri de producere a plăcerii, care este și frica și ținta iubirii trupești de sine. Și fiindcă orice răutate piere cu modalitățile care o produc, omul aflând prin însăși experiență, că orice plăcere are ca urmașă în mod sigur durerea, își avea toată pornirea spre plăcere și toată fuga dinspre durere." Așadar, marele păcat al omului este iubirea de sine care presupune o căutare a tuturor lucrurilor aducătoare de plăcere și "așa s-a strecurat marea și nenumărata mulțime a patimilor stricăcioase în viața oamenilor(…) căci căutând plăcerea din pricina iubirii trupești de noi înșine și străduindu-ne să fugim de durere din aceeași pricină, născocim surse neînchipuite de patimi făcătoare de stricăciune." Căutarea plăcerii și fuga de durere apar astfel ca mobil al păcatelor omenești, ele fac pe om să se îndepărteze de Dumnezeu alegându-le pe ele în locul Lui și să se adâncească tot mai mult în această ignorare a Lui. De aceea este această asiduă fugă a omului după plăcere un păcat, deoarece îl face pe om să socotească prioritare, înaintea lui Dumnezeu, cele sensibile aducătoare de plăcere. Nu putem uita nici asumarea de către Mântuitorul nostru Iisus Hristos a acestor afecte umane și schimbarea viziunii asupra lor prin logica Crucii Sale care presupune asumarea conștientă a suferinței, presupune jertfa care duce la adevărata bucurie.
Înainte de a merge mai departe trebuie să accentuăm faptul că morala creștină nu cere creștinului fuga de orice plăcere și căutarea tuturor surselor de durere. Plăcere nu este văzută ca rea în sine, dimpotrivă, ea este nu de puține ori benefică. Doar căutarea ei ca scop în sine, urmărirea lucrurilor care o produc doar pentru că sunt generatoare de plăcere aceasta este socotită drept păcat. Principiul este acela că atunci când plăcerea devine un scop al vieții omului făcându-l pe acesta să caute în locul lui Dumnezeu toate cele care generează plăcerea abia atunci ea este considerată păcat, deoarece este semn al iubirii trupești de sine și nu al iubirii lui Dumnezeu. De asemenea, durerea nu trebuie căutată ci doar nu trebuie evitată pentru faptul că produce senzații neplăcute omului. Ea duce adesea prin suportarea ei de bună voie la o bucurie mult mai de valoare decât orice senzație de plăcere. Un prim pas ce trebuie făcut în ceea ce privește imaginea omului modern despre durere este aceea că ea nu poate fi evitată, trebuie depășită iluzia că "printr-o oarecare dibăcie omul va putea să le despartă pe acestea una de alta (plăcerea și durerea, n.n.) și iubirea trupească de sine va avea unită cu ea numai plăcerea, rămânând neîncercată de durere".
Încă de la început trebuie să accentuăm faptul că Internetul pare a fi folosit de cele mai multe ori pentru obținerea plăcerii. Un grup de cercetători de la Universitatea Carnegie Melon din Pittsburgh, despre care am amintit că au început acel proiect numit "HomeNet" care vrea să descopere modul în care oamenii utilizează Internetul acasă, au accentuat într-un articol numit "Why People Use the Internet" faptul că principalul motiv pentru care oamenii navighează pe Net este plăcerea. Internauții utilizează lumea virtuală în primul rând pentru a susține această mișcare păcătoasă de a căuta cât mai mult plăcerea. Două forme sub care este căutată cel mai adesea plăcerea pe Internet sunt pornografia și jocurile.
În ceea ce privește pornografia sau cibersexul dorim de la început să subliniem lipsa oricărei incertitudini din punct de vedere moral asupra aspectelor negative pe care le prezintă. Pornografia și sexul au fost totdeauna socotite păcate de Biserică deoarece sunt cele mai evidente semne și uneori și cauze ale degradării vieții de familie. Eu aș dori doar să amintesc un fond ideologic pe care apare noua promisiune a cibersexului. Legăturile trupești dintre oameni sunt tot mai denaturate (s-a ajuns în unele zone chiar la legalizarea unirii trupești nefirești dintre bărbat și bărbat sau femeie și femeie), tot mai "rapide" și lipsite de angajament (filmele încep să prezinte ca model de relații trupești între oameni "dragostea fără atingere" sau "safe sex"). Internetul apare ca un loc ideal pentru atingerea acestor deziderate. Dacă oamenii au început să aibă frică de relațiile trupești cu mai multe persoane datorită "durerii" care a urmat această plăcere necuvenită, cum este și boala (a se vedea gama bolilor cu transmitere sexuală (BTS) care au devenit un mare pericol pentru toți oamenii planetei în urma înmulțirii lor și a celor care le contactează), ei nu au încetat fuga după plăcerea necuvenită și au căutat mijloace care să facă acest păcat cât mai "sigur" în fața urmărilor lui. Lumea virtuală apare și ca un loc ideal pentru "a face dragoste în siguranță" și deoarece oferă separarea trupurilor și deci imposibilitatea de a contacta bolile cu transmitere sexuală.
Michael Dertouzos prezintă câteva scenarii posibile în "dezvoltarea" acestei direcții. Una dintre cele mai excentrice scenarii de "tele-sex" pe care le prezintă el ca având posibilitatea de a se împlini într-un viitor mai îndepărtat este acela în care partenerii sunt îmbrăcați în costume haptice (despre care am mai amintit și ale căror modele există deja dar în exemplare foarte greoaie și scumpe) care transmit mișcările, atingerile sau șoaptele de dragoste ale celor doi parteneri. Separarea antiseptică este astfel deplină. Voi mai aminti doar că datorită anonimatului și invizibilității pe care le oferă Internetul, refularea dorințelor erotice este cea mai des întâlnită printre cei care utilizează Internetul ca loc de "scoatere a măștii" și de afirmare a adevăratei personalități. Internetul este cel mai sigur loc care face să dispară cenzura impusă de rușinea pe care o simți în prezența semenilor. De aceea "cibersexul reprezintă 25% din trafic, o treime din cererile de pe Yahoo!; un internaut din patru vizitează zilnic un site pentru adulți; este pe primul loc la folosirea la domiciliu (un sfert din paginile văzute) și al doilea la locul de muncă (20% din paginile văzute); 10% din comerțul electronic azi este comerț X." Este posibil ca aceste date să fie și mai alarmante, oricum, acesta este unul dintre cele mai blamate aspecte ale navigării pe Internet, și aceasta pe bună dreptate.
Un mod în care Internetul răspunde nevoii de divertisment a omului este jocul. Acesta este un alt motiv foarte des întâlnit, în deosebi la tineri, pentru care este folosit Internetul și computerul. În spatele jocului se ascund de fapt, după părerea multor specialiști, aspecte mult mai complexe decât cel la divertismentului. Oricum, despre jocurile pe calculator sau din lumea virtuală trebuie vorbit mai mult și pentru că părerile despre semnul negativ sau pozitiv ce trebuie pus în dreptul lor sunt împărțite. Trebuie poate să explicăm puțin, pentru cei neștiutori cum se prezintă un joc. Jocurile de azi sunt o urmare a jocurilor video care au existat de mai mult timp. Acestea au avut ca principiu o îmbunătățire dinamică a jocurilor anterioare și ale privitului la televizor – ele au adăugat mișcare vizuală și sunet. Jocurile video aduceau laolaltă tehnica de calcul, narativitatea și arta grafică. Istoria lor a început cu un joc simplu care imita tenisul de masă, numit Pong, apărut în 1971, și continuă cu extraordinarele dezvoltări aduse de firmele Sega și Nintendo. Jocurile video au evoluat odată cu posibilitățile aduse de tehnologia computerului. A început astfel să-și facă loc în lumea jocurilor și realitatea virtuală. Acest fapt a extins și șansele pentru jocurile în rețea. Acum, jocurile pe computer au avantajul oferit de realitatea virtuală prin imaginile, sunetele și culorile ei care se apropie tot mai mult de realitate.
Un joc tipic te pune în fața unui ecran cu un joystick sau cu tastatura în față pentru a putea controla acțiunea. Poți concura doar cu computerul dar și cu un alt partener (sau mai mulți) cu care ești conectat într-o rețea locală sau la Internet. Scopul este să-ți faci un drum printr-o serie de obstacole, încercări și dușmani pentru a atinge anumite țeluri. Succesul te poate propulsa la un alt nivel al jocului, unul mai complex și diferențiat ca reguli. Scorul este calculat pe baza unei formule care punctează timpul și reflexele, tacticile de evaziune reușite, eliminarea și uciderea adversarilor, precum și colecționarea de suveniruri, premii sau unelte pe parcursul acțiunii. Completarea cu succes a nivelurilor, dând dovadă de creativitate, viteză și calcul, este recompensată cu o grafică emoționantă ce arată victoria și o muzică triumfală. Privit în paralelă cu televizorul jocul pe computer sau video implică multe alte abilități nesolicitate de privitul la televizor: coordonare mână-ochi, feedback senzorial imediat, suspendarea activă a dimensiunilor timp-spațiu normale, control demiurgic al universului, percepția alternativelor și a unor structuri complexe, manipularea violenței reprezentative etc.Jocurile în lumea virtuală cresc foarte mult scufundarea cât mai deplină a jucătorului în contextul jocului. Oferind o iluzie atât de puternică a realității ele sunt cu mult mai atrăgătoare decât predecesoarele lor. Iar atunci când joci nu împotriva mașinii ci împotriva unui partener conectat și el în rețea jocul este și mai real. S-a ajuns azi ca în cluburile sau cafenelele care au calculatoare conectate la Internet să se realizeze adevărate concursuri pe echipe în lumea virtuală a computerelor.
Lumea jocurilor pe calculator este una cu adevărat fascinantă mai ales pentru copii. Ei, care sunt la vârsta viselor și a stăpânirii imaginației au șansa de a intra într-o lume în care totul este posibil. În fața computerului, visătorului i se dă posibilitatea să vadă și să participe, cu toate simțurile, la lucrurile pe care le visează și chiar să le controleze. Lumea jocurilor virtuale este o adevărată extensie a minții, a imaginației. Ca într-o adevărată lume de vis, în lumile create de jocurile pe computer se poate ca legile fizice să nu acționeze; fizicul este depășit, jucătorul putând să zboare, să se teleporteze în alte spații, să genereze spontan lucruri, limitele trupului uman nu mai există, personajele putând trece, de pildă, prin ziduri sau rezista unor leziuni care în lumea reală ar fi mortale etc.De aceea atracția este, mai ales pentru ei, foarte mare.
O privire asupra fenomenului jocului, pentru a-l înțelege mai bine pe el dar și implicațiile lui, ne duce cu gândul la ideea că toți oamenii se joacă sau sau jucat în viața lor. Jocul apare ca un fenomen universal la toate popoarele și la oamenii din toate timpurile. El este privit chiar ca un important exercițiu al libertății umane: "Dacă jocul este o experiență simulată a nedeterminării, s-a spus, atunci înseamnă că el este unica modalitate a distanțării față de tot ceea ce în viața curentă înseamnă loc fix, dependență, reglare. Căci, chiar reglementat, jocul termină prin a ne da conștiința gratuității ascunse în orice angajare și (…) denunțând gravitatea doar ca pe una dintre fețele posibile ale lucrurilor – jocul este garanție palpabilă și întreținere constantă a reflexului libertății, nu doar libertate căutată, promisă, propusă sau visată." Gabriel Liiceanu, în introducerea sa pe care o face la cartea "Homo ludens" a filologului și istoricului olandez Johan Huizinga, amintește complexitatea părerilor ce au fost exprimate legat de natura jocului.
Mai întâi, biologia crede că jocul a apărut datorită faptului că omul, câștigând timp liber s-a dezlipit cu facultățile sale de activarea acestora înspre satisfacerea imperativelor biologice ale supraviețuirii și ele au început a se manifesta în acțiuni simulate în locul celor reale. Doar că, această imagine pe care o creează biologii despre joc nu este deplină, căci jocul implică ceva mai mult decât exersarea artificială a energiilor. Astfel, psihologii și sociologii au accentuat faptul că jocul este un fapt de civilizație, el este pregătire pentru maturizare prin însușirea unor roluri care au relevanță în viața comunității. Libertatea jocului apare acum ca pregătitoare pentru o angajare viitoare; cu alte cuvinte, jocul naște eul social, învață pe copil atitudini sociale sau ne învață să devenim mari. O imagine mai corespunzătoare asupra naturii jocului o aduce teoria culturii: "În teoria culturii, jocul copilului nu este pregătire, ci paradigmă pentru "a reprezenta doar", joc în vederea unui rol în care nu ești jucat (din punct de vedere sociologic copilul când se joacă este într-un fel jucat de rolul social pe care și-l însușește jucându-l, n.n.), ci te joci.(…) Discursul sociologic este anulat în cazul său (al copilului, n.n.) de faptul că, jucându-se, copilul se joacă de fapt pe sine, și spectacolul ludic pe care îl oferă este propria lui realitate unidimensioanată ludic. Copilul este eminamente joc, și "rolul" său social este de a lua roluri. Necesitatea lui este propria lui libertate, și felul în care el este jucat este acela că se joacă."
Johan Huizinga a accentuat în cartea sa câteva aspecte esențiale ale jocului care nu trebuiesc uitate. El este factor al vieții culturale iar din punct de vedere al formei, o acțiune liberă, situată în afara vieții cotidiene, creând o lume proprie care îl absoarbe pe jucător în ea, o acțiune de care nu este legat nici un interes material direct și care nu urmărește nici un folos, o acțiune care se desfășoară în limitele unui timp și ale unui spațiu determinate anume, petrecându-se în ordine și după anumite reguli prezentând și posibilitatea repetării. El crede că și alte aspecte ale jocului deja accentuate de anumiți cercetători sunt importante dar sunt secundare în raport cu acela al jocului ca factor al culturii. Mai putem aminti astfel că jocul este și o descărcare a unui surplus de forță vitală, un act de imitație al modelelor, o satisfacere a nevoii de destindere, un exercițiu pregătitor în vederea însușirii unor activități pe care le va cere viața, un exercițiu de stăpânire de sine, un act având ca principiu nevoia înnăscută a omului de a crea sau în tendința de a domina, de a-i întrece pe concurenți, o refulare a unor porniri dăunătoare sau o satisfacere a unor dorințe cu neputință de împlinit în realitate etc. Cred că toate aceste aspecte ale jocului amintite sunt uneori accentuate de diferiți "jucători" în funcție de personalitatea lor.
Pentru noi este însă foarte important să analizăm aceste aspecte în cazul jocurilor din lumea virtuală. Acestea își au specificul lor care este considerat de către unii specialiști ca având efecte negative asupra jucătorului (gamer). Printre acestea numărăm în primul rând un nivel ridicat de dependență care rupe jucătorul (devenit gamehoolic) de lumea reală. Maria Ișfan a realizat un chestionar în perioada 6-10 ianuarie 2000 printre studenții de la Facultatea de Automatică și Calculatoare și de la Facultatea de Electronică și Telecomunicații din București legat de acest subiect și a ajuns la concluzia că mulți gameri ajung la un grad mare de dependență "transformându-se, datorită acestei practici, în nimic mai mult decât niște legume." Grupul de prieteni se micșorează, relațiile cu posibile prietene eșuează atunci când gamerul este pus să aleagă între cele două alternative, examene sunt pierdute sau chiar anii întregi de facultate -toate acestea sunt semne ale unei boli, semne ce apar aproape în cazul tuturor jucătorilor pe computer.
Michael Real amintește și el efecte negative la copii precum lipsa lecturii, a jocului afară cu alți copii sau chiar lipsa prietenilor, dar consideră ca primând efectul negativ pe care îl are violența evidentă în multe jocuri. Un pumn sănătos face sângele să țâșnească în toate direcțiile, un învins împins într-un grup de stânci aterizează străpuns de un vârf ascuțit, o inimă încă bătând este smulsă cu mâna sau capul unui adversar este tăiat și ridicat victorios cu artera aortă bălăngănindu-se – acestea sunt scene des întâlnite în jocurile video și pe calculator, Michael Real fiind de părere că efectul acestora este cel mai nociv deoarece această violență face din "viață un bun atât de ieftin încât moartea este doar o deviere minoră pe un ecran sau sclipirea colorată a unei străpungeri." Cu adevărat, din acest punctul de vedere al violenței, jocurilor le lipsește "o contragreutate morală". Ce putem observa așadar este faptul că dincolo de orice principiu etic (care este undeva exterior, în lumea reală) "acționăm într-un cadru virtual în care suntem binele absolut și în care nu trebuie să explicăm nici o crimă. Nici măcar nu ne trece prin cap să o facem. În fond e un simplu joc, nu?" Nu doar "virtualitatea" faptelor noastre în lumea biților face ca gamerul să presupună o legitimitate a crimelor ci și faptul că adesea personajul în pielea căruia se pune jucătorul este tipul eroului promovat atâția ani de mass-media, și anume, acela al justițiarului (Rambo, Terminator, Rocky etc.) care măcelărește în stânga și în dreapta fără să poată fi măcar bănuit de ceva imoral în ceea ce face. Efectele acestea pot fi caracterizate ca reprezentând o gravă boală sufletească: "Atunci când copilul se luptă cu monștrii de pe ecran sau împușcă soldați inamici, emoția ce-l cuprinde este puternică, răscolindu-i înteaga ființă. Starea lui se apropie de cea a unui posedat și ființa lui este cuprinsă de cea mai adâncă neliniște."
Dar nu toate jocurile conțin scene de violență explicită și de aceea unii tot accetuează anumite beneficii de care poate profita jucătorul, în deosebi fiind vorba de binefaceri educaționale. Michael Real amintește, de pildă, dezvoltarea capacității de gândire, strategie și reflexe rapide, apoi șansa de "a învăța cum să înveți" pe care ți-o oferă generalizarea și aplicarea strategiilor la alte jocuri sau situații, înțelegerea câmpului vizual, decodificarea graficii dinamice, un nivel de confort în legătură cu învățarea de tip "încercare și eroare", creștere a coordonării spațiale și a celei mână-ochi, dezvoltarea proceselor de decizie etc.. De aceeași părere este și Raluca Ene, care vede pozitiv mai ales atuul de a învăța ce este viața: "Pot spune că uneori a crea un univers paralel, o lume, o viață cu ajutorul a câteva sute de taste, un monitor și mai ales o imaginație cât o cetate medievală (este cazul creatorilor de jocuri de tip Mud, n.n.) înseamnă a salva ceva din oameni. Înseamnă a trăi undeva, departe de ființe, de lucruri tangibile, de ipocrizie, dar undeva unde ești tu și te lupți cu propria existență și cu propria conștiință, cu propriile slăbiciuni. Undeva unde poți învăța, de la toți și de la toate, regulile Jocului cel Mare. Jocul cu viața însăși."
Personal cred însă că efectele sunt mai mult nocive decât benefice și aceasta deoarece o altă schimbare pe care o aduce "viața în lumea jocurilor" este aceea despre ceea ce este însăși viața, omul și trupul lui. Tot ce ține de om și viața lui se schimbă pentru gamer, iar în cazul unui copil efectul educativ accentuează și mai mult gravitatea schimbărilor produse de lumea jocului. Mai întâi, jucătorul se confundă total cu personajul, intră deplin în pielea lui (de cele mai multe ori în jocurile de acțiune sau quest tot ce mai intră în câmpul vizual al jucătorului sunt mâinile personajului sau mai degrabă ale jucătorului). Dar aceste personaje imaginare, fie ele din categoria celor medievale sau din "commando"-urile moderne, nu prezintă logica de basm pe care o aveau personajele poveștilor, ci una cu totul nouă. Corpul este cuantificat; eroii cu care te identifici sunt o sumă de parametrii și astfel ce contează la ei este nu cum arată ci scalele valorice din spatele lor (pe care trebuie să le alegi în funcție de aptitudinile pe care vrei să le aibă personajul tău: forță, curaj, inteligență, pricepere etc.). Viața se prezintă pentru eroul tău, adică pentru tine, sub forma unor pietricele sau inimioare care apar pe ecran: dacă te lovește o săgeată, cazi de pe stâncă sau ești curentat mai pierzi o viață iar când nu mai ai nici una jocul se încheie. Dar întotdeauna mai ai o șansă; chiar dacă ești pe moarte și abia te mai miști trebuie doar să cauți prin labirinturile jocului și să găsești o trusă medicală miraculoasă sau o cutie cu medicamente nu se știe de cine sau în ce scop lăsate în drumul tău și care te fac să te simți mai bine: bara vieții tale s-a mai lungit nițel.
Dar un alt element care deosebește esențial viața noastră de cea din jocurile virtuale este posibilitaea, în cazul din urmă, de a alege de la început greutatea vieții: poți alege de la începutul jocului nivelul de dificultate (easy-ușor, medium-mediu sau hard-dificil). Câți dintre noi nu am dori să putem alege în viața noastră un loc de muncă mai ușor, o dragoste mai ușoară (fără greutăți și responsabilități) etc. Iar culmea fericirii este când poți să faci ceva ce în lumea reală nici nu te-ai fi gândit -să dai un "save". "Ceea ce deosebește esențial viețile noastre virtuale de cele reale – remarcă Mircea Cărtărescu – este miraculoasa și binecuvântata putere de a da <<Save>>." Toate aceste lucruri cred eu sunt cele care produc un efect extrem de nociv asupra jucătorului și mai ales în cazul în care acesta este copil. Căci copiii vor învăța astfel să vadă viața într-un mod cu totul contorsionat și bolnăvicios care va duce implicit și la o viața bolnavă din punct de vedere spiritual.
Toate acestea, împreună cu cele amintite despre pornografie ne duc la concluzia că în cazul utilizării Internetului în scopul relaxării, al divertismentului se ajunge adesea la o utilizare imorală a acestei tehnologii care pare a avea ca și cauză tocmai lucrurile care au fost de unii considerate atuuri (anonimitatea, libertatea, invizibilitatea, accesibilitatea, lipsa controlului legii etc.).
IV. PATIMA INTERNETULUI ȘI VINDECAREA EI
Am văzut până acum ce este Internetul, modul în care funcționează el, ce oferă omului care alege să-l folosească și care sunt motivele pentru care oamenii intră în lumea lui. Dar toate acestea au avut ca scop să ne ajute să aruncăm o lumină asupra unei alte probleme care, din perspectiva moralei ortodoxe, este foarte importantă, și anume, cea a patimii care are ca obiect computerul și lumea virtuală creată de el. Toate cele spuse până acum au arătat și anumite aspecte ale acestei tehnologii și ale utilizării ei care se află sub semnul negativului când sunt privite din lumina învățăturii lui Iisus Hristos, Domnul nostru, și a Bisericii. Aceste aspecte negative sunt, din păcate, un punct de pornire care ne duce, în cazul unor internauți, la o realitate dureroasă din punct de vedere sufletesc – patima Internetului.
Doresc să accentuez faptul că din punctul de vedere al spiritualității creștin-ortodoxe aspectul pozitiv primează totdeauna. Există într-adevăr în lumea aceasta spirit și materie, pozitiv și negativ, virtute și păcat sau bine și rău, dar, totdeauna, din perspectiva noastră, primează spiritul, virtutea, binele și pozitivul. Și aceasta și deoarece acestea au fost întâi. Dumnezeu, binele și pozitivul au fost dintru început; de fapt, doar ele și există cu adevărat, răul și cele care se asociază lui "parazitând" doar binele. Creatorul tuturor le-a făcut toate cele existente dintru început bune foarte. Răul nu a existat în starea primordială a omului și a creaturii ci el a apărut doar atunci când omul l-a ales. Omul a fost creat de Dumnezeu cu o trăsătură esențială care îl și face cu adevărat un partener egal într-o relație de iubire, și anume, libertatea. Bunul Dumnezeu a vrut ca omul să fie liber să-L aleagă pe El și iubirea lui și de aceea l-a făcut astfel. Omul nu ar fi pe deplin asemenea Creatorului său – adică persoană liberă capabilă de iubire – dacă nu ar fi fost creată astfel.
Această libertate de alegere, care este atât de definitorie pentru omul ființă dornică de iubire veșnică, a dus la apariția răului prin aceea că omul a ales să nu-L iubească pe Dumnezeu, să-și împlinească scopul existenței sale fără de Dumnezeu. Așa a apărut răul care este tocmai lipsa binelui, refuzul lui. De aceea, spiritualitatea ortodoxă este una în esența ei pozitivă. Acest lucru ar putea fi contrazis de accentul atât de puternic pus uneori de către Părinții Bisericii pe păcat și urmările lui. Cauza cred eu este aceea că ei "vorbeau" doar atunci când vedeau răul apărând și distrugând armonia și frumusețea binelui.
Spiritualitatea ortodoxă este una plină de optimism și aceasta se poate vedea și în accentul pus de Părinții Bisericii pe bine și virtute prin faptul că ei văd totdeauna vindecarea nu doar printr-un act de asceză, de tăiere a răului sau de moarte față de acel rău ci mai ales de înlocuire apoi a răului cu binele, a păcatului cu virtutea. Am amintit acestea deoarece aș dori să se cunoască adevărata viziune a Bisericii noastre în ceea ce privește orice posibil rău inclusiv acela al patimii Internetului. Nu trebuie să se creadă că Biserica Ortodoxă este una negativistă în opinia și mesajul ei, aici, în ceea ce privește Internetul și utilizarea lui. Din cele spuse în această lucrare până acum ar putea răzbate acest sentiment dar viziunea corectă este aceea că spiritualitatea noastră vede întâi binele și avantajele unei asemenea tehnologii, iar ceea ce intră sub semnul păcatului în ceea ce o privește se datorează lucrării omului. El este cel care a creat-o folosind virtualitățile acestei lumi și existența unui eventual rău i se datorează lui și nimănui altcuiva. De asemenea, și în ceea ce privește utilizarea Internetului, dacă el este folosit pentru a căuta pornografie, de pildă, vinovatul este tot omul.
Așadar, imaginea generală despre Internet pe care o poate transmite spiritualitatea ortodoxă este una pozitivă iar aspectele negative, ce apar ulterior, se datorează libertății omului care poate să nu aleagă binele alegând astfel răul. În acest capitol aș dori să vorbesc, pentru a trage un semnal de alarmă, tocmai despre unele aspecte negative legate de această nouă tehnologie. Deși cele mai multe promisiuni care ne-au venit din partea protagoniștilor acestei tehnologii au fost pe deplin pozitive, se pot observa atât în efectele ei cât și în modul în care este utilizată o serie de aspecte negative. Totdeauna la început sunt trâmbițate doar aspectele pozitive când este vorba de o tehnologie. Dar datorită mizei care este în joc din punct de vedere al credinței ortodoxe, și anume, sufletul omului care utilizează Internetul, ce este bolnav trebuie arătat pentru a putea fi vindecat.
IV.1. Dependența de Internet.
Am amintit în deosebi atunci când am analizat cauzele pentru care oamenii navighează pe Net anumite comportamente care au ridicat semne de întrebare chiar și pentru analiștii laici ai vieții în lumea virtuală. Este vorba, de exemplu, de un comportament antisocial și anticomunitar tocmai în cadrul Internetului care ajută (?) atât de mult la îmbunătățirea comunicațiilor. Vom aminti și acum câteva opinii ale specialiștilor laici în problemele ridicate de lumea virtuală. În general, raportarea și utilizarea negativă a Internetului este observată și analizată de sociologi și psihologi. Cei dintâi au remarcat prin studiile lor de caz o desocializare a multor internauți însă au rămas doar la acest stadiu fără a putea face ceva. Povara oferirii unei posibile vindecări au luat-o psihologii. Aceștia au observat un anume comportament deviant la unii internauți și au început să-și pună semne de întrebare.
John Suler remarca însă faptul că pe cât a fost de fulgerătoare evoluția Internetului pe atât au fost de surprinși și psihologii de problemele pe care le ridică utilizarea lui. În articolul său "Computer and Cyberspace Addiction" se întreabă dacă un nou tip de dependență a invadat spiritul uman și mărturisește că psihologii nu sunt încă siguri cum să numească acest fenomen. Unii l-au numit "Internet Addiction" (dependență de Internet) dar se poate observa, remarcă el, faptul că unii erau deja dependenți de computer înaintea apariției rețelei de calculatoare și de aceea s-ar putea numi "Computer Addiction" (dependență de computer). Iar unii erau dependenți de jocurile video care sunt în cele din urmă tot computere. De aceea, crede el, ar trebui să se vorbească despre "Cyberspace Addiction" (dependență de ciberspațiu) – o dependență față de mediile virtuale de experiență create cu ajutorul computerului. Am amintit această nesiguranță a specialiștilor chiar și în termenii cu care să numească noul fenomen pentru a evidenția lipsa unor rezultate concrete în "diagnosticarea" acestei boli și bineînțeles și în oferirea unor tratamente adecvate.
Irina Orlanda amintește în articolul ei pe această temă despre cercetările efectuate de un specialist, Pratarelli, care a împărțit, din perspectivă psihologică, raportul dintre om și Internet în patru categorii. Mai întâi, – observă el – unii sunt total dezinteresați de Internet sau tehnologie, apoi alții caută în navigarea pe Net obținerea de gratificații sexuale și/sau câștiguri sociale (este cazul introvertitului care își exprimă fanteziile), iar alții utilizează Internetul în mod productiv, ca, în final, să rămână cei care prezintă un comportament disfuncțional asociat folosirii excesive a Internetului. Categoriile a doua și a treia nu intră, din perspectiva acestui specialist, sub incidența unui posibil comportament disfuncțional. Dar lucrurile sunt puțin mai complexe. Astfel, putem observa că în cadrul termenului propus de John Suler – dependență de ciberspațiu – intră mai multe subcategorii de dependență prezentând diferențe distincte. Un tânăr care chiulește de la școală pentru a mai trece un nivel la jocul său preferat este o persoană diferită față de femeia care cheltuiește sute de dolari pe lună pe site-urile de discuții sau față de omul de afaceri care nu se poate dezlipi de programul său de finanțe și de la continuul acces prin Internet la bursă. Una este o dependență față de joc și competiția lui, alta față de anumite nevoi sociale iar cea din urmă este o extensie a dependenței de muncă. Ceva le diferențiază dar poate nu atât de mult pe cât s-ar părea. Diferit este obiectul dependenței iar în comun au dependența. Și noi, orientându-ne după structura acestei lucrări, putem observa că dependența de lumea virtuală prezintă câteva aspecte mai complexe. Ea poate fi în fond o dependență de muncă, de joc sau de cunoaștere. Aceste dependențe sunt întărite și susținute (iar uneori cauzate) de computer și lumea virtuală.
Toții specialiștii amintesc doar de dependențe care nu au ca obiect computerul (el fiind văzut doar ca având rol de mediere pentru celelalte tipuri de dependențe) sau lumea virtuală. Dar în unele cazuri există, cred eu, și o dependență de computer propriu-zis (cauzată nu de lucrurile pe care le faci cu el ci de ceea ce poate face el, de "puterile" pe care le oferă). Acest fapt poate fi explicat de o lămurire pe care a adus-o John Suler în analiza sa asupra fenomenului transferului psihologic. Vorbind despre unele opinii care accentuau că acest fenomen psihologic are la bază teoria freudiană a libidoului, și astfel ar fi vorba de o transformare prin acest transfer a computerului într-un puternic obiect încărcat de semnificații sexuale parentale, psihologul american nu crede că trebuie mers prea mult în această direcție. El consideră că "mult mai importantă, legat de acest transfer "erotic", sunt nu sentimentele sexuale față de computere ci este percepția computerului ca puternic (s.a.), poate în același fel în care părinții sunt percepuți ca puternici.(…) Computerul poate gândi mai repede decât noi, adesea are mai multe cunoștințe despre un subiect decât noi, poate realiza lucrări pe care nu le-am putea face singuri… și acum, în epoca Internetului, este o legătură și un ghid spre o vastă și minunată lume de dincolo de noi. Pentru unii oameni, aceste calități ar putea naște sentimente de admirație, frică, atracție, respect – nu diferit de sentimentele transferate spre o figură autoritativă." În cuvintele acestea se poate observa un adevăr care trebuie bine accentuat – acela că există și o dependență de computer în sine, acesta oferind utilizatorilor lui în primul rând un sentiment de putere, de control pe care îl oferă orice tehnologie care extinde puterile umane.
Am accentuat acestea deoarece poate exista pericolul ca unii specialiști să nu acorde o importanță prea mare acelor efecte (amintite în al doilea capitol) pe care le are tehnologia în sine, ca și creație umană, și care sunt mai greu observabile, iar trecute cu vederea s-ar trece de fapt cu vederea o latură esențială a dependenței de computer și lumea virtuală. În cele din urmă, și în cazul dependenței de computer ca proteză tehnologică este vorba de o dependență față de nevoia omului de putere și control dar ea trebuie bine analizată și nu trecută cu vederea. În plus, specificitățile acestei tehnologii (cum sunt cele de mediu "rece", de tehnologie interactivă, de tehnologie care oferă o viteză deosebit de mare etc.) pe care le-am amintit explică în mare măsură dependența de ea. Și pentru a evidenția acest pericol aș dori să amintesc opinia unei binecunoscute specialiste în domeniu, și anume Kimberly Young. Ea consideră că termenul "dependență de Internet" este unul general și că la o analiză mai adâncă putem observa cinci tipuri de dependență: Cybersexual Addiction (dependență sexuală), Cyber-relationship Addiction (dependență de relații), Net Compulsions (vicii în rețea precum jocuri de noroc, cumpărături, bursă), Information Overload (navigare compulsivă și căutare excesivă de date) și Computer Addiction (dependența de jocuri pe computer). Nici ea, așadar, nu a observat atracția și pericolul pe care îl constituie tehnologia în sine pentru posibilii dependenți de Internet.
Așadar, o părere clară despre acest nou tip de dependență încă nu există. Acestea sunt poate neajunsurile începutului, dar, o diagnosticare corectă a acestei boli, susțin psiholigii, trebuie făcută cât mai repede. O asemenea diagnosticare, spune John Suler, trebuie să îndeplinească două criterii: costituirea unui set de simptome care să indice noua tulburare psihică și posibilitatea de a face o paralelă cu elemente asemănătoare în istorie în cazul unor oamenii care au fost deja așa diagnosticați. Până acum cerecetătorii au fost în stare să se concentreze doar asupra primului criteriu – încercarea de a defini o sumă de simptome care să indice o dependență de computer sau Internet. Psihologul Kimberky S. Young de la Center for On-Line Addiction (Centrul pentru dependența de lumea virtuală) amintește zece astfel de simptome. Iar un dependent de Internet, consideră ea este internautul care în timpul ultimului an a manifestat patru din acese zece simptome. Ele sunt următoarele:
1. Te simți preocupat de Internet și serviciile oferite on-line și te gândești la el cât timp ești off-line (în lumea reală)?
2. Simți nevoia să petreci tot mai mult timp on-line pentru a obține satisfacție?
3. Te simți incapabil să-ți controlezi navigarea pe Internet?
4. Te simți neliniștit și iritat atunci când trebuie să-ți întrerupi conectarea la Internet?
5. Te conectezi la Internet pentru a scăpa de problemele tale sau pentru a uita de sentimente precum cele de neajutorare, vină, anxietate sau depresie?
6. Îți minți membrii familiei sau prietenii pentru a-i împăca când este vorba de cât de des și cât de mult stai conectat la Internet?
7. Riști să pierzi o relație imprtantă pentru tine, un loc de muncă, sau școala sau o șansă în carieră din cauza utilizării Internetului?
8. Revii la navigarea pe Internet chiar și după ce ai pirdut foarte mulți bani datorită conectării on-line.
9. Treci prin stări psihice când ești off-line precum cele de depresii tot mai mari, lipsă de energie sau iritabilitate ridicată?
10. Stai conectat în rețea mai mult decât ți-ai propus inițial?
Alți psihologi mai amintesc și alte simptome precum: schimbări drastice în viața internautului din cauza navigării pe Net, o descreștere generală în cazul activităților fizice, neîngrijirea de sănătatea trupească cauzată de activitatea în lumea virtuală, evitarea unor activități importante din viață pentru a petrece mai mult timp în rețea, privarea de somn sau schimbări în ritmul biologic pentru a putea petrece mai mult timp pe Net, o desocializare cresândă constând în pierderea de prieteni, refuzul de a petrece timpul liber altundeva decât pe Net, neglijarea locului de muncă, a datoriilor sociale și personale. Dar acestea nu sunt cu mult diferite de cele amintite de Kimberly Young. Tot John Suler amintește și o serie de simptome gândite cu scop hilar de către Ivan Goldberg dar care în ciuda tendinței de parodiere sunt uneori dureroase prin adevărul pe care îl exprimă. Iată câteva dintre ele: te trezești la 3 dimineața și când te întorci de la baie te oprești să-ți citești poșta electronică; îți faci un tatoo pe care scrie: "Acest trup se poate "vedea" mai bine cu Netscape Navigator…"; îți numești copiii Eudora Mozilla sau Dotcom; îți petreci jumătate din călătoria cu avionul având laptopul în brațe și copilul neglijat alături; ultima ta întâlnire a fost un JPEG etc.
În ceea ce-l privește pe John Suler el face o altă împărțire când vine vorba de a trage o linie în cadrul comportamentului dependent sau nu, linie care văzută din perspectiva psihologilor mai sus amintiți ar părea relativizantă. Astfel, el spune: "Când oamenii își pierd locurile de muncă, sau se împotmolesc în evoluția școlară, sau soțiile lor divorțează de ei pentru că nu pot rezista tentației de a-și dedica tot timpul lor lumilor virtuale atunci ei sunt dependenți patologic.(…) Dar, ca în cazul tuturor dependențelor, problema este unde trebuie trasă linia dintre entuziasmul "normal" și preocuparea "anormală". "Dependențele" – definite foarte larg – pot fi sănătoase, nesănătoase sau un amestec din ambele." Așadar, el recunoaște anumite tipuri de dependențe de Net severe dar crede că unele nu sunt patologice ci chiar benefice. Fascinația față de un hobby, atracția pe care o simți față de el dorind să petreci cât mai mult timp practicându-l ne este – după opinia lui – o boală ci ar putea fi chiar un sprijin în dezvoltarea creativității, a exprimării sinelui sau în educație.
Desemnarea acestei linii de demarcație între ceea ce este normal sau anormal în comportamentul unui internaut constituie o prioritate. Ea de fapt va și exprima ce este dependența de Internet. Însă, psihologii încă nu au reușit să ajungă la un consens în acestă privință. Psihologii americani întruniți în 18 august 1997 în cadrul celei de-a 105-a întruniri a American Psycological Association (Asociația Psihologilor Americani) au analizat pentru prima dată cu seriozitate acest subiect al dependenței de Internet. Ei au început o acțiune de căutare a unor posibile terapii în cazul acestei noi tulburări psihice. Datele îi obligau să o facă deoarece peste 80 de milioane de americani erau internauți iar în anul următorul numărul lor se prognoza să crească cu 12 milioane. Tot mai mulți pacienți veneau la ei plângându-se de problemele avute în familii și societate datorită navigării în lumea virtuală care îi acapara cu totul. Numărul acestora urma să crească vertiginos datorită creșterii numărului internauților iar ei, după cum singuri mărturisesc, cunosc puține despre acest nou incident. Documentul Cyber-Disorders: The Mental Health Concern for the New Millennium a fost rezultatul unor cercetări realizate de autorii lui în urma semnalului de alarmă tras cu doi ani înainte de psihologii americani. El cuprinde concluzia că modul dependent de raportare la Internet este unul care duce la izolare socială, stări depresive tot mai accentuate, dezbinare familială, divorț, eșec academic, probleme financiare și pierderea slujbei. Ei au reușit doar să catalogheze o serie de efecte negative ale acestui tip de dependență și să găsească câteva motive pentru care se ajunge la acest fenomen și un număr de posibile metode de vindecare. Vindecarea urma să se realizeze în funcție de efectele negative care rezultau (în cazul divorțului, de pildă, se aplica un tratament psihiatric asemănător cu cel în cazul oamenilor divorțați) împreună cu o terapie de grup și chiar tratament farmacologic.
Descoperirea motivelor pentru care acest comportament – navigarea pe Internet – devine atât de repede adictiv este considerată foarte importantă în perspectiva viitoarelor cercetări. Aceste cauze care fac Internetul atât de ușor adictiv lămuresc ceva despre ce este dependența de Net. Documentul nu amintește multe în această privință dar vede în general cauza în dorința unor oameni de a scăpa de dificultățile emoționale (stres, depresie, anxietate etc.) sau de problemele și impasurile din viața personală (probleme școlare, concedieri, certuri familiale etc.). Deci cauza pe care ei o consideră esențială este escapismul în fața dificultăților acestei vieți. Dar, pe lângă aceste cauze mai sunt și altele. Este amimtit modelul oferit de Kimberly Young în 1999 numit "The ACE Model" (Accessibility, Control and Excitement) care vede în accesibilitatea, controlul și entuziasmul pe care îl conferă Internetul câteva cauze ale ușurinței cu care oamenii devin dependenți de lumea virtuală.
În continuare aș dori să amintesc părerea aceluiași psiholog american – Kimberly Young – în ceea ce privește motivația dependenței de Internet. La întrunirea din 1997 a ACA ea și-a prezentat opinia ei în această privință în articolul “What Makes the Internet Addictive: Potential Explanations for Pathological Internet Use”. "Potențialele explicații" oferite de psihologul de la Universitatea din Pittsburgh-Bradford sunt costituite de fapt de posibilitățile pe care le oferă lumea virtuală pentru internauți. Și acestea sunt: suport social, împlinire sexuală și posibilitatea de a-și dezvolta (sau crea) propria personalitate.
Suportul social are la bază integrarea într-un grup de oameni prin intermediul Internetului. Important este ca în cadrul grupului să se concretizeze un anumit simț al comunității. Odată integrarea în comunitate realizată, dependentul se bazează pe Internet pentru a obține prietenie, sfaturi, înțelegere și chiar dragoste. Avantajele pe care le vede psihologul american sunt cele pe care noi le-am mai amintit (anonimitatea, anularea status-urilor, invizibilitatea, avantajul de a comunica doar prin text etc.) și care fac ca internautul să-și deschidă cele mai adânci camere ale sufletului său. Cu foarte mare ușurință te poți "implica" în viața cuiva pe care nu l-ai întâlnit niciodată. Intimitatea este ușor afișată, spune Young, pentru că multe straturi ale comunicării deja consacrate de societate sunt anulate. Cauza negativă pentru care unii se bazează atât de mult pe comunitățile virtuale este aceea că le lipsește un fundament social solid în mediul lor înconjurător (real). Apoi, nevoia de suport social poate fi mai puternică în zilele noastre datorită dezintegrării comunităților tradiționale bazate pe relații strânse cu vecinii și datorită ratei mari a divorțialității, recăsătoririlor și schimbări de reședință. Pentru aceștia comunitățile virtuale sunt o alternativă și nu ar trebui să fie așa ci ele ar trebui doar să întărească legăturile umane deja existente.
Împlinirea erotică este văzută de Kimberly Young o altă nevoie umană care poate fi satisfăcută de Internet și creează dependență, mai ales când cei care caută să-și împlinească aceste nevoi sunt încă din viața lor reală dependenți. Lumi virtuale precum MarriedM4Affair, The Gay Parade sau Swingers sunt astfel create pentru a încuraja implicarea în discuții erotice explicite și relații având la bază aceste nevoi. Cibersexul a fost perceput dintru început ca cea mai bună metodă de "safe sex", evitându-se astfel bolile cu transmitere sexuală. Și cei care căutau în real orgiile sexuale găseau cu ușurință împlinirea acestora în lumea virtuală. Orice fantezie erotică poate fi împlinită în lumea rețelei de calculatoare. Impulsurile sexuale ilegale ale unui internaut pot fi manifestate fără frică de o posibilă repercusiune. Este foarte importantă natura comunității virtuale care încurajează sau nu asemenea comportamente deviante și starea psihică a internautului în lumea reală. Unii internauți care datorită unor elemente neatractive ale personalității lor nu își putea găsi un partener în lumea reală au putut realiza cu ușurință aceasta în lumea virtuală creându-și o altă personalitate.
Și în final, posibilitatea de a recrea propria persoană este un alt factor care contribuie la dependența de Net. Fiecare internaut are posibilitatea de a înlătura constrângerile vieții reale în scopul de a experimenta alte "stări" ale propriei personalități. Baza este concepția despre identitate ca fiind multiplă, îngăduind astfel internautului să își reconstruiască identitatea. Viața în lumea virtuală permite omului să "joace" un nou rol pe care îl creează cu ajutorul propriei imaginații modelând caracteristici umane precum gen, vârstă, rasă. Este o adevărată "scenă" pe care omul își poate crea o persoană nouă, o imagine falsă a sinelui său. Multe din elementele care constituie baza relațiilor interpersonale pot fi schimbate. Ce observă Young este că noua persoană on-line este, în comparație cu cea reală, una opusă. Ea evidențiază, printr-un exemplu, modul în care se realizează această dependență de lumea virtuală prin crearea unei personalități paralele celei reale. Tony, un soț, tată și muncitor în lumea reală a fost foarte încântat să "joace" în lumea virtuală un cu totul alt rol, care l-a ajutat să-și ia "o vacanță mentală de la stresul și cerințele rolului pe care îl juca în viața reală".
Crearea noii personalități are și rol de amuzament, destindere (asemenea altor activități de loisir) dar permite și experimentarea felului în care ceilalți vor răspunde acestui "sine ideal". Cei mai ușor atrași în mrejele noii dependențe prin această posibilitate sunt cei cu un nivel scăzut al stimei de sine, cei neadaptați sau cei dezaprobați de semeni. Dependenții simt că sunt capabili să "descătușeze părți din ei care au fost ascunse" în viețile reale de către personalitățile lor. Tony, care a devenit dependent de DOOM-II era ziua un soț exemplar iar noaptea devenea cel mai agresiv bastard on-line. Pentru că el a fost totdeauna ignorat de părinții săi a crescut în sufletul său un puternic resemtiment față de ei pe care însă la ținut nemanifestat. Cu ajutorul experinței on-line el a reușit să-și exprime în siguranță această mânie. Prin persoana sa on-line el putea bate alți jucători, putea ucide monștri sau dragoni descărcându-și astfel mânia. Însă direcția în care a luat-o această viață dublă a fost una tristă, ca în cazul majorității celor dependenți. A început să-și neglijeze familia, iritându-se tot mai mult atunci când era "deranjat" de la viața sa on-line. Un resentiment similar celui pe care îl simțise față de părinții săi în copilărie a dezvoltat acum față de familia lui. Acum că și-a "descătușat" partea sa agresivă ascunsă, nu mai știe cum să o "încătușeze" din nou sau cum să o direcționeze corect în relațiile vieții sale reale. "Ca în cazul multor dependenți – remarcă Kimberly Young – ceea ce este trezit emoțional prin izbucnirea aspectelor refulate ale sinelui sunt dificil de "încătușat" iarăși în subconștient." Datorită acestor post-efecte ale fenomenului este bine ca toate laturile ascunse ale personalității noastre, care ies la iveală prin această creare a unui nou sine, să fie integrate în viața reală și nu limitate la "rolul" din lumea virtuală.
Am amintit că toate aceste cercetări ar trebui să ducă la o definire a dependenței, la o catalogare principială a acestui fenomen. Și am spus că acest lucru nu este încă realizat pe deplin de psihanaliști, ei nereușind să determine clar, și într-un consens unanim, care este linia de demarcație între o utilizare normală și una patologică a Internetului. Concluzia cercetări făcută de Kimberly Young este următoarea: non-dependenții utilizează Internetul în medie de opt ore pe săptămână fără a avea loc schimbări majore în viața lor și, în general, doar pentru a întări unele aspecte ale vieții lor reale (acumularea de informații, comunicarea cu persoane cunoscute deja în lumea reală etc.) iar dependenții îl utilizează în medie de 38 de ore pe săptămână, cu schimbări profunde în viața lor și pentru a împlini aspecte ale vieții lor care sunt deficitare în existența reală. În cazul tuturor acestor încercări ale psihologilor de a defini fenomenul adicției de Internet noi putem deplânge accentul pus mult prea mult pe efecte, pe evidențierea cauzelor. Nu spunem că aceste laturi nu sunt importante ci că lipsește ceva, poate o privire a fenomenului în profunzime. Părintele Iulian Nistea remarcă faptul că psihologii înțeleg dependența de Internet doar ca o disfuncție legată de spirit iar pentru a merge mai departe ar fi nevoie de o aprofundare a imaginii omului ca ființă mult mai complexă, imagine ce ar putea fi adusă de perspectiva antropologiei creștine .
John Suler este cel care a amintit la un moment dat de existența unor posibile dependențe mai subtile decât cele evident patologice, doar că el le considera ca având efecte "sănătoase". Personal cred că tot Suler este și cel care dă o definiție a dependenței de Net într-un mod cât mai clar și fără a folosi delimitări oferite de efecte sau cauze ci afirmând într-un mod principial ce este această boală în esența ei. Însă, și el, face aceasta într-un alt context, și anume vorbind despre transferul psihologic. Afirmând că transferul psihologic al unor sentimente umane către computer este adesea exagerat și "inadecvat" ajungându-se ca utilizatorul să se gândească la el ca fiind mai mult decât o mașină spune că transferul acesta ar putea fi implicat într-un anume fel și în cazul dependenței de computer. Și apoi spune că "dependența de computer înseamnă adesea că utilizatorul încearcă să folosească ciberspațiul pentru a satisface o nevoie internă puternică, dar acest lucru nu prea funcționează. Acela nu se simte niciodată satisfăcut sau împlinit pentru că nevoia frustrată izvorăște din ceva care a lipsit sau lipsește din relația lui cu oamenii din lumea reală. Computerul a devenit un substitut inadecvat pnetru acea nevoie neîmplinită."
Pornind de la această afirmație a psihologului american despre dependența de Internet ca fiind o încercare de a împlini o dorință într-un mod nepotrivit îndreptând-o înspre computer și lumea lui virtuală ne va fi mai ușor de a trece la patima Internetului care presupune o nerespectare a rațiunilor unui lucru căutând în el împlinirea unei dorințe umane (care în esență este nesfârșită). Un pas înspre această trecere a fost făcut și de Ann Weinstone, doctorand în Gândirea modernă și Literatură la Universitatea Standford, care, fiind o bună cunoscătoare a literaturii S.F. (a primit în 1994 Premiul Chelsea pentru Ficțiune) a remarcat o strânsă legătură între dependență, transcendență și lumea virtuală. Făcând o paralelă între dependența de droguri și cea de ciberspațiu ea găsește ca punct de legătură și transcendența, dorința de depășire a sinelui, a creaturalului care este mijlocită de dependența de ciberspațiu. După cum remarcă și ea, mesajul este: transcendența este de vânzare, prețul este să devii dependent.
Nu putem trece la analiza din perspectiva spiritualității ortodoxe a comportamentului "anormal" al unor internauți fără a atrage atenția asupra unor afirmații mult prea cu ușurință exprimate, legate de dependența de Internet. Unii susținători mai fervenți ai Internetului sunt de părere că dependența de lumea virtuală nu este și nu poate constitui un scenariu sumbru. Astfel, în editorialul numit "Atomizare" al numărului 9 al revistei virtuale Agora Online (Netologia) se vorbește despre dependență ca "atomizare" a societății, deci din prisma acestui efect al ei. Din viziunea luminoasă a Internetului ca lume în care comunicarea este la ea acasă se ajunge la o imagine a unei societăți atomizate: unii prevăd că se va ajunge, privind lucrurile într-o lumină mai sumbră, la o epidemie care presupune că toți vor trăi în lumea virtuală ieșind la realitate doar pentru a-și susține viața în virtual. Autorul articolului spune că acest proces de atomizare nu crede că se va produce într-o manieră atât de extremă dar vede în el doar "o boală specifică, uneori necesară" care doar indică mutația majoră ce are loc. Societatea trebuie doar să-și însușească în constituția ei acest nou element iar dependența este doar o "boală" care arată această adaptare: "Societatea încearcă să se regleze și după un oarecare timp, în care noutatea își pierde din strălucirea culorilor, lumea își reia viața, să-i spunem normală, dar, esențial, acordând un spațiu nou-venitului copil al familiei, Internetul."
IV.2. Patima Internetului
Analizele și opiniile psihologilor sunt de o mare valoare și pot ajuta foarte mult la vindecarea utilizatorilor de Internet bolnavi. Dar, diferențierea pe care o fac ei între "normal" și "anormal" în utilizarea Internetului este una arbitrară deoarece o stare "normală" de referință în viețuirea în lumea virtuală nu poate fi atât de ușor definită în contextul lumii noastre moderne care susține deplin autonomia individului și vede ca fiind valoare tot ceea ce este exprimare personală autentică. Omul de azi, propriul său zeu, are libertatea să fie cum crede el de cuviință și această mentalitate a omului autonom se poate remarca și în concepția aprigilor susținători ai Internetului. Philippe Breton observa că în gândirea fundamnetaliștilor Internetului Legea este cu tărie refuzată iar locul ei este luat de autoreglare. Normalitatea apare azi ca fiind ceva relativ în contextul acestei gândiri. Este binecunoscută concepția, și în cadrul culturii, potrivit căreia valoare este exprimarea proprie. Fundamentaliștii Internetului cred că este perfect "normal" ca ei să vrea o înlocuire a acestei lumi cu una virtuală. De aceea și psihologilor le este puțin dificil să delimiteze "normalul" de "anormal" în ceea ce privește utilizarea Internetului. Ei pot doar afirma cu certitudine ca fiind "anormal" comportamentul strict patologic, care duce într-un mod clar la o degradare a vieții sociale reale. Ce este "normal" sau "anormal" este o chestiune de "utilizare în medie de X ore pe săptămână". Lucrurile sunt mai profunde și această profunzime crește atunci când pui la socoteală și faptul că în "joc" este și viața veșnică a omului și raportul lui cu Creatorul său. Spiritualitatea ortodoxă poate duce discuția înspre analiza acestui "nou fenomen" din perspectiva internautului ca om, ființă creată după chipul lui Dumnezeu tinzând spre ajungerea la asemănarea cu El.
Intrând în analiza Internetului din perspectiva religiosului vom găsi imagini foarte optimiste sau unele sumbre, chiar apocaliptice. Dar, dacă privim lucrurile din perspectiva acestor "dereglări" în utilizarea noii tehnologii, pe care unii internauți le manifestă, vom ajunge la o concluzie cu puternice implicații pentru viața spirituală a creștinilor, care sunt azi puși în postura utilizării Internetului. Dorin Marinca în articolul său despre "Ortodoxie și Internet", după ce evidențiază mulțimea avantajelor pe care le oferă această nouă tehnologie remarcă: "Extraordinar! veți spune, poate nemaiîntâlnit! Dar, o clipă! Așa ziceam și eu intrând tot mai adânc în această lume, trecând de la un om la altul, de la un document la altul, uitând de rugăciunea de seară, sărind peste masa de seară, adormind tot după miezul nopții. Da! Pare să semene a patimă." Într-adevăr, pentru morala ortodoxă acel comportament deviant pe care psihologii îl numesc dependență el este patimă, boală spirituală. Rămâne doar de explicat ce este patima din perspectiva moralei ortodoxe.
Problema patimii pentru a fi înțeleasă trebuie lămurit mai întâi destinul omului, ce este el și înspre ce se îndreaptă. Revelația divină ne spune că omul a fost creat de Dumnezeu ca o încununare a creației. Scopul pentru care a fost creat este comuniunea cu Creatorul său. Dumnezeu este iubire (1 Ioan 4,8) iar scopul pentru care l-a creat pe om nu poate fi decât iubirea. Dumnezeu l-a creat pe om din iubire, din bunătate spune Sfântul Dionisie Areopagitul și tot el remarcă faptul că înspre ea se întorc toate ca înspre un "sân atotțiitor" : “(…) Așa binele este cel din care au luat toate existența și sunt, ca produse ale cauzei desăvârșite și în care toate se mențin, păzite și ținute ca într-un sân atotțiitor și spre care se întorc toate, ca spre capătul propriu al fiecăruia.” Cu alte cuvinte, Dumnezeu, fiind comuniune de iubire desăvârșită între Persoanele divine, prin faptul că este iubire nu a putut rămâne neroditor și închis în Sine deoarece iubirea este extaz, ea se vrea să fie dăruită și altora, ea nu poate rămâne egoistă. Și datorită iubirii l-a creat pe om, dar nu l-a creat oricum, ci cu toate trăsăturile necesare pentru a deveni partener egal de iubire. Dumnezeu a sădit pentru aceasta în om mișcarea care să îl determine să-L caute pe Creatorul său – erosul, iubirea. Acesta acționează în om prin dorința lui de a-L imita pe Dumnezeu. De aceea spune Sfânta Scriptură că omul a fost creat de Dumnezeu după chipul Său (adică având toate cele necesare pentru a intra în relație de iubire cu El) și după asemănarea sa (termen ce definește intrarea în relație de iubire cu Dumnezeu). Aceasta explică acele cuvinte ale spiritualității noastre care spun că omul trebuie să devină dumnezeu după har sau să se îndumnezeiască. El trebuie să își desăvârșească însușirile pe care le-a primit de la Dumnezeu pentru a intra în comuniune de iubire cu El, astfel ridicându-se la capacitatea de a-L iubi. Omul are de la Creatorul său persoană (individualitate, unicitate, alteritate), libertate, potențialitate de iubire etc., tot ceea ce îi trebuie pentru a intra în relație de iubire cu El.
Așadar, Dumnezeu l-a făcut pe om din iubire, i-a oferit ca dar lumea creată – semn al iubirii Sale și a pus în el iubire (erosul) cu care să-l caute cu scopul de a deveni fiu al Lui, dumnezeu după har, partener în iubire pentru veșnicie. De aceea, păcatul sau răul apare ca fiind o negare a iubirii. Adam a refuzat de fapt relația de iubire cu Dumnezeu și și-a îndreptat tot potențialul său de iubire în altă direcție. Dar și după ce omul a refuzat iubirea lui Dumnezeu El nu a renunțat ci a venit în noroiul în care omenirea se aruncase, pentru a o rechema la iubire, pentru a se logodi cu ea, pentru a se uni iarăși cu ea în iubire. Și pentru ea și-a arătat iubirea dându-și viața pe Cruce. Când omul păcătuiește de fapt el greșește împotriva iubirii. Toată viața noastră este o școală a iubirii. Orice om pe care îl întâlnim, orice bucurie sau orice necaz au scopul să ne învețe iubirea.
Școala vieții ca școală a iubirii presupune că noi aici învățăm cum să iubim cu adevărat pentru a putea intra în Împărăția lui Dumnezeu care este iubire. Dacă aici nu învățăm să iubim nu vom intra în această împărăție pentru că nu vom putea trăi așa, adică iubind. Din această perspectivă, păcatele sunt greșeli în acest proces de învățare, greșeli care însă dacă nu sunt reparate ne vor împiedica să moștenim Împărăția lui Dumnezeu. A necinsti părinții este păcat în primul rând pentru că arată o neobișnuință a celui păcătos de a-i iubi pe cei care i-au dat viață – și atunci cum Îl va putea iubi în veșnicie pe Dătătorul vieții; a fura este un păcat și pentru că arată o sete a omului de a poseda cele materiale – cum să iubești în veșnicie pe cei din Rai cât timp tu ești obișnuit să posezi iar iubirea înseamnă împărtășire; a ucide este un păcat și pentru că arată o neînțelegere a valorii fiecărei persoane și a vieții – și atunci cum va putea ucigașul să trăiască în iubire veșnică, atâta timp cât el nu poate prețui o persoană sau viața aceasta etc. În cele din urmă, în toate păcatele se ascunde o nepregătire duhovnicească a celui păcătos de a trăi veșnicia în iubire cu Dumnezeu și cu semenii. Depășirea unei patimi înseamnă o lecție despre iubire învățată.
Dacă iubirea înseamnă comuniune interpersonală (după modelul Sfintei Treimi – a se vedea explicațiile Părintelui Dumitru Stăniloae despre intersubiectivitatea treimică), viețuire a ta în celălalt, o renunțare la propriul sine în sensul de valorizare mai mare a celuilalt (capabilă de a merge până la jertfirea totală de sine pentru celălalt) și o deschidere deplină față de cealaltă persoană, atunci, opusul ei este individualismul, egoismul, preocuparea excesivă și exclusivă de sine, adică o formă a iubirii care este denaturarea sensului ei – iubirea trupească de sine (filautia). Sfinții Părinți au și remarcat faptul că mama tuturor păcatelor este filautia, iubirea trupească de sine care este denaturarea iubirii de Dumnezeu și de semeni. Sfântul Maxim Mărturisitorul spune că ea naște mai întâi alte trei mari păcate, care la rândul lor le nasc pe celelalte: "Iubirea trupească de sine, cum s-a spus adeseori, e pricina tuturor gândurilor pătimașe. Căci din ea se nasc cele trei gânduri mai generale ale poftei: al lăcomiei pântecelui, al iubirii de arginți și al slavei deșarte".
Am spus că Dumnezeu a lăsat în om mișcarea care să-L îndrepte înspre El – erosul. Omul are în sufletul său dorul după Dumnezeu, are în el aspirații care nu pot fi niciodată satisfăcute în această lume. Dumnezeu nu a vrut să procedeze altfel obligându-l pe om să-L iubească ci a lăsat îl el această capacitate de a-L căuta, care este nelimitată și nu poate fi împlinită decât de El. Astfel, omul simte că are în el aspirația aceasta spre absolut, spre desăvârșit, spre veșnicie, el nu întrevede sfârșitul iubirii niciodată. A intervenit însă momentul căderii când omul s-a depărtat de Dumnezeu, L-a ignorat crezând că va putea atinge scopul înspre care se mișca fără de Dumnezeu. Această ignorare a lui Dumnezeu, sau necunoaștere a propriei cauze (necunoaștere a Celui care l-a creat pe om) a fost imediat urmată de filautie. Iată ce spune Sfântul Maxim: "Necunoașterea cauzei celei bune a lucrurilor (…) l-a înstrăinat pe om cu totul de cunoștința lui Dumnezeu și l-a umplut de cunoștința pătimașă a lucrurilor ce cad sub simțuri. Împărtășindu-se deci omul fără măsură de acestea numai prin simțire, asemenea dobitoacelor necuvântătoare și aflând prin experiență că împărtășirea de cele sensibile susține firea lui trupească și văzută, a părăsit frumusețea dumnezeiască menită să alcătuiască podoaba lui spirituală și a socotit zidirea văzută drept Dumnezeu, îndumnezeind-o datorită faptului că e de trebuință pentru susținerea trupului; iar trupul propriu legat prin fire de zidirea luată drept Dumnezeu, l-a iubit cu toată puterea. Și așa prin grija exclusivă de trup, a slujit cu toată sârguința zidirii în locul Ziditorului.(…) Deci, prin grija de trup omul, săvârșind slujirea cea stricăcioasă, și umplându-se împotriva sa de iubirea trupească de sine, avea în sine într-o lucrare neîncetată plăcerea și durerea."
Cuvintele Sfântului Maxim arată lămurit cum omul ignorându-L pe Dumnezeu s-a întors de la Izvorul vieții și neavând înspre ce se îndrepta "s-a umplut de cunoștința pătimașă a lucrurilor ce cad sub simțuri." Omul având în sine erosul, mișcarea înspre Viața cea adevărată, când s-a întors de la Dumnezeu și erosul lui s-a redirecționat. El trebuia să-și manifeste cu necesitate această aspirație, această iubire iar dacă nu se îndrepta înspre Cel spre care trebuia să se îndrepte în mod natural și-a ales alt "obiect" spre care să se direcționeze. Erosul s-a îndreptat înspre om și implicit înspre creatură. Dar omul nu mai era în legătură cu Izvorul vieții cel adevărat și de aceea și-a îndreptat erosul și înspre cele materiale, sensibile care a văzut că-i susțin existența trupească. De aceea spune Sfântul Părinte că a început omul să slujească zidirii în locul Ziditorului, pentru că întorcându-se de la El trebuia cu necesitate să-și manifeste capacitatea de iubire (care inițial era direcționată deplin spre Dumnezeu cu care căuta să se asemene) și a început să se iubească pe sine și cele materiale care-i susțineau viața trupului. A început omul a-și iubi propriul trup deoarece aflându-se față în față cu moartea acestuia a început a se îngriji de el simțind că doar prin el mai poate să trăiască. Aceasta este iubirea trupească de sine, adică îndreptarea erosului dinspre Dumnezeu înspre sine și mai ales înspre trup.
Ce este rău legat de această iubire de sine păcătoasă (pentru că există și una virtuoasă) este că ea se îndreaptă exclusiv și obsesiv înspre latura trecătoare a sinelui nostru – trupul. Toate aspirațiile omului sau îndreptat înspre trup dar ce este în neregulă cu acesta este faptul că prin el nu-L putem sesiza pe Dumnezeu. Dumnezeu este spirit iar trupul este materie și nu poate oferi decât o cunoaștere trupească a celor sensibile. Așa, ignorarea lui Dumnezeu este și mai tare susținută realizându-se un cerc vicios în care omul se tot adâncește. Cu cât Îl ignoră mai mult pe Dumnezeu cu atât se preocupă mai mult se sine și în deosebi de trupul prin care își mai susține viața, și așa îl ignoră tot mai mult pe Dumnezeu pe care nu-L poate cunoaște prin cele sensibile. Așadar, filautia este acel păcat care presupune ca noi să trăim ca persoane ce-și iubesc doar trupul lor pentru a putea supraviețui.
Îngrijirea de trup devine principiu de viață pentru oameni. Dar acest lucru presupune că tot ceea ce susține și promovează existența trupească este bine. Această schimbare a priorităților este extrem de gravă. Sfântul Maxim amintea că "prin grija de trup omul (…) umplându-se împotriva sa de iubirea trupească de sine, avea în sine într-o lucrare neîncetată plăcerea și durerea" arătând astfel că omul a început în urma iubirii trupești de sine să considere prioritare cele ce-i susțin existența trupului, adică cele care aduc plăcere. "În conștiința omului căzut, – spune J.C. Larchet – răul nu mai este privit ca rău, ci foarte adesea este socotit bine. În stare de păcătoșenie, plăcerea devine criteriul binelui; cunoașterea binelui și răului pe care au dobândit-o oamenii prin păcat nu mai este cu adevărat cunoașterea și discernământul pe care le aveau atunci când cunoșteau adevăratul Bine și respingeau răul (…). Omul poate astfel numi și căuta ca bun cea ce este plăcut, pentru simplul motiv că-i place, chiar dacă, în mod obiectiv, acesta este pentru el dăunător." Despre această distorsionare a valorilor vom mai aminti, acum fiind de ajuns să reținem că egoismul (filautia) este o fugă de durere și o fugă după plăcere, fapt ce devine un principiu de viață. Am spus deja că îngrijirea de trup nu este rea în sine ci doar deoarece devine exclusivă și prioritară oprindu-l pe om să-L mai vadă pe Dumnezeu, El neintrând în ordinea existenței materiale, sensibile.
Dar nu doar acest aspect este negativ când vorbim de trup, de primordialitatea lui și a cunoașterii prin cele specifice lui, ci și faptul că trupul mai are o "lege" care-l caracterizează. Și anume, este vorba de aceea că el se situează față de cele materiale printr-un raport de posesie. Omului trupul îi impune față de cele sensibile un raport de posesie, toate cele deținute de noi prin trup nemaiputând fi deținute de altcineva. Raportul cu lumea impus de trup este astfel unul mutual exclusiv. Dar acest mod de raportare este unul demonic (demonii posedă). Iar lui i se opune unul specific sufletului, care se raportează la cele sensibile prin cunoaștere, împărtășire. Lucrul rău este că primordialitatea trupului presupune primordialitatea acestui mod al lui de raportare la lume; chiar și cele inteligibile ajung să fie posedate de omul egoist. Acest mod specific trupului de a poseda totul presupune o raportare mutual exclusivă la toate (chiar și la cele ale vieții duhovnicești) fapt ce face din toate obiecte (adică, lucruri bune de posedat). Urmează implicit, datorită limitelor inerente celor materiale, o rivalitate din perspectiva celui ce vrea să posede totul față de ceilalți potențiali "posesori" ai respectivului lucru. Aceasta este concurența despre care noi am amintit când am vorbit despre satisfacerea nevoilor de supraviețuire prin intermediul Internetului, "concurență ce face uneori ca oamenii să se omoare între ei pentru a poseda ceva." Dar noi știm că în sufletul omului lucrează erosul care este nelimitat, tinzând spre absolut. Omul încearcă să-și satisfacă dorința de împlinire proiectând această iubire veșnică prin raport de posesie. Evident, gândirea aceasta posesivă este cu totul contrară erosului care presupune comuniune, împărtășire. Nu doar lucrurile ci și semenii și lucrurile cele mai nobile devin obiecte de posedat, instrumente care doar oferă ocazia obținerii plăcerii. Chiar iubirea însăși este posedată de cel egoist. Posesia distruge cu totul relațiile interumane: "Nemaisesizând în aproapele realitatea lui profundă și încetând de a mai fi unit spiritual cu el, iubitorul de sine nu are parte de relații autentice cu semenii săi. Astfel, între el și ceilalți oameni se instaurează relații de suprafață, dominate de necunoaștere și ignorare reciprocă, insensibilitate, absența comunicării autentice, chiar și în situațiile de apropiere obiectivă, precum cele din cadrul familiei. Pentru cel iubitor de sine, ceilalți oameni încetează de a-i mai fi apropiați, frați ai săi, de vreme ce sunt fiii Aceluiași Părinte și se împărtășesc de aceeași fire, aceștia devenindu-i niște străini (Col. 1,21) și chiar mai rău: rivali și vrăjmași."
Așadar, după cum am mai amintit, erosul este întors de la Dumnezeu înspre oameni. Iar păcatul este, în general, această întoarcere a erosului dinspre Dumnezeu înspre om. De aceea el este o căutare disperată a lui Dumnezeu, a sensului adevărat al vieții. Orice patimă este în esență o îndreptare a erosului înspre ceva ce doar aparent îl poate satisface. Ea este "iubirea trupească (definită prin raport de posesiune), irațională față de ceea ce nu conferă decât o satisfacție aparentă și efemeră existenței noastre". Privind acum modul de raportare al unor internauți la noua tehnologie înțelegem că în spatele manifestărilor lor "anormale" se află o căutare a sensului vieții. Nu este greu de înțeles, privind cuvintele lui J.C. Larchet, modul bolnav în care se comportă "netățenii" lumii virtuale pe unele site-uri în care comunicarea este într-adevăr superficială, de suprafață iar când își "deschid" sufletul către ceilalți internauți, ei au adesea interese egoiste. Acei internauți care prezintă un comportament patologic sunt în fond egoiști, trăiesc pentru ei înșiși. Problema lor este aceea că datorită faptului că potențialul lor este direcționat înspre cele ce le oferă lor plăcere privesc pe ceilalți doar ca instrumente pentru obținerea plăcerii. Ei nu funcționează "normal" pentru că nu îl caută pe Dumnezeu. Mai întâi ar trebui să-și rezolve această problemă care este cea mai importantă și apoi ar putea să le rezolve și pe celelalte.
Trebuie ținut cont de faptul că dorința omului nu se poate îndrepta și spre Dumnezeu și spre realitatea sensibilă, căci "nu poate cineva dobândi dragostea de Dumnezeu o dată cu poftirea lumii." Psihologii nu vor reuși decât să îi amăgească mai departe pe internauții care caută împlinirea erosului lor în cele sensibile, finite. Cât timp atașamentul, dispoziția lor va fi toată direcționată înspre cele materiale, finite căutând posesia lor (să nu uităm că în cele din urmă atunci când posezi un lucru rămâi singur deoarece nu poți avea comuniune cu semenii tăi) și nu înspre Dumnezeu -singurul care poate împlini erosul omului -, atunci acel om va fi în continuare neîmplinit. Omul trebuie să-și redirecționeze toate capacitățile sale înspre Dumnezeu și să caute ca trupul să fie stăpânit, controlat de către spirit care impune un mod de raportare la cele existente prin cunoaștere, împărtășire.
Dar nu trebuie înțeles că numai dispoziția (puterea iuțimii și cea poftitoare) este cea care funcționează greșit fiind direcționată înspre cele improprii. Ea urmărește rațiunea. Orice greșeală este mai întâi în minte și apoi în suflet. "De nu păcătuiește cineva mai întâi cu mintea, nu va păcătui nici cu lucrul" spune Sfântul Maxim, și aceasta deoarece "păcatul este întrebuințarea greșită a ideilor, căreia îi urmează reaua întrebuințare a lucrurilor." Se poate observa, spune tot același Sfânt Părinte, că mai întâi este gândul simplu care apare în minte și zăbovind se stârnește patima, iar aceasta, la rândul ei, nefiind scoasă afară, duce la o învoire a minții cu ea și, în final, se săvârșește păcatul cu fapta. Orientarea greșită a erosului omenesc înspre propria persoană și înspre cele ce par ai susține existența implică și funcționarea greșită a tuturor facultăților sale: "Păcatele ne vin prin reaua întrebuințare a puterilor sufletului, a celei poftitoare, a celei irascibile și a celei raționale." Starea omului apare ca fiind una nenaturală.
Păcatul este prin natura lui nefiresc pentru că omul și toate funcțiile lui funcționează contrar rânduielii lor lăsată de Dumnezeu. Păcatul, prin faptul că-l separă pe om de Dumnezeu, îl separă pe om de starea sa naturală și îl duce la o stare contrară naturii. Răul însuși "nu este altceva decât lipsa binelui și o abatere de la starea conformă firii la una contrară firii." Părinții Bisericii chiar remarcă faptul că păcatul a intrat atât de mult în firea noastră încât ne-a devenit o a doua natură: "În urma neascultării primului om, a intrat în noi ceva străin de firea noastră, (a intrat) răutatea patimilor, care prin mult exercițiu și obișnuință ne-a devenit o a doua fire". Și de aceea unora li se pare că atunci când reprezentanții spiritualității ortodoxe vorbesc despre o luptă împotriva trupului sau a "naturii" ei exprimă ideea că natura cu care omul a fost creat ar fi rea. Dar, Dumnezeu l-a creat pe om bun pentru scopul spre care se îndrepta iar după cădere natura lui s-a îmbolnăvit și lupta creștinului este împotriva bolii, împotriva acestei a doua naturi care este obișnuința rea.
Am amintit că patima este o iubire irațională față de ceea ce nu conferă decât o satisfacție aparentă și efemeră erosului nostru. Aceasta presupune că omul greșește cu mintea sa în modul său de a privi cele existente. "Păcătoșenia este o judecată greșită cu privire la înțelesul lucrurilor, căreia îi urmează reaua întrebuințare a lucrului." Așadar, un aspect al patimii este și acela că cel pătimaș nu mai cunoaște adevăratul scop pentru care au fost făcute lucrurile și le utilizează pentru alte scopuri decât cele hotărâte de Dumnezeu. Acest lucru apare logic atunci când ținem seama că întoarcerea de la Creatorul a toate, în comuniune cu care toate cele făcute de El au un sens, înseamnă și pierderea acestui sens al lucrurilor. Omul întorcându-se de la Dumnezeu care este Lumina lumii nu mai vede lucrurile în lumina lor adevărată ci în una falsă pe care o creează el (și care nu este decât întuneric). Nemaisesizând rațiunile lucrurilor omul își creează o nouă lume, una fantasmatică, iluzorie: "În relațiile sale cu creaturile, omul nu mai are în vedere pe Dumnezeu, ci propria sa plăcere, iar singura lui normă sunt propriile pofte. El nu mai privește creaturile în funcție de logoi lor – "rațiunile duhovnicești" -, ci le consideră ca importante sau valoroase numai în măsura în care le dorește și în funcție de intensitatea plăcerii pe care i-o oferă. Astfel, lumea devine pentru om proiecția fantasmatică a dorințelor sale, iar creaturile, simple mijloace de satisfacere a patimilor lui, instrumente de desfătare a simțurilor."
Și imaginația devine acum un mijloc de separare de Dumnezeu deoarece omul umple mintea lui golită de Dumnezeu cu produsele imaginației sale. Această trăire în iluzie implică un proces specific oricărei patimi de resemnificare, de schimbare a sensurilor lucrurilor și a lumii. "Orice patimă este o altă lume, este o intrare într-o lume cu alte sensuri." Noi nu putem trăi fără un sens deoarece așa ne-a făcut Dumnezeu iar sensul nostru este dat de viețuirea în veșnicie cu El în relație de iubire . Cum acest sens al vieții l-am pierdut prin orice patimă noi dăm un alt sens vieții, existenței noastre. Patima resemnifică lumea totul schimbându-se în mintea mea după sensul pe care îl acord. Orice om pătimaș trebuie așadar văzut ca un om care caută adevăratul sens al vieții pe care l-a pierdut. Pentru noi este important de accentuat faptul că în patima sa omul își creează o altă lume cu un alt sens și acest fapt explică de ce pătimașii (maniacii) Internetului nu pot fi convinși să renunțe la lumea virtuală. Acolo ei simt că viața lor are un sens și nu pot fugi de fericirea pe care le-o oferă sentimentul că exiști cu un scop, că ai un rost în acea lume. Lumea aceea are sens pentru ei și sunt fericiți în ea, de aceea până nu li se va oferi un sens mai bun, mai adevărat pentru existența lor ei nu vor părăsi această lume.
Un alt lucru deosebit de important pe care trebuie să-l remarcăm ținând cont de acest adevăr legat de patimă, și care explică de ce internauții devin atât de ușor "sclavi" ai acestei lumi virtuale este acela că ajutați de această tehnologie internauții pot cu cea mai mare ușurință să manipuleze iluzia, imaginativul. Dacă patima înseamnă crearea unei lumi cu sensuri noi atunci Internetul este cel mai bun loc pentru a "pătimi". Și aceasta deoarece este cel mai bun loc de creare a iluziilor, a unor lumi în care totul să fie cum își dorește internautul. Orice resemnificare este posibilă în lumea virtuală. Noi am mai amintit despre aceste posibilități ale lumii virtuale de a permite imaginației umane de a crea ceea ce dorește ea, dar acum trebuie accentuat faptul că pericol reprezentat de această posibilitate este acela de a controla o caracteristică esențială a patimii -crearea de noi lumi, de noi sensuri. Poate că în lumea reală împătimiții trebuie să-și pună mult la contribuție imaginația lor pentru a-și crea propria lor lume, așa cum le place lor, dar în lumea virtuală acest lucru este foarte ușor de realizat. Aceasta explică atracția pe care o exercită această lume fără nici un sens și în același timp cu o mulțime de sensuri (căci fiecare își creează propriul sens) pentru internauți – oameni care au pierdut sensul adevărat al vieții și trebuie să-l înlocuiască cu un altul.
Un alt aspect al oricărei patimi pe care trebuie să-l amintim și să-l accentuăm este cel al escapismului. Dacă lumea reală nu are nici un sens pentru un om atunci el va căuta să scape din ea, simțindu-se nefericit. Această dorință de evadare din lumea aceasta plină de greutăți și dureri este foarte puternică pentru un om care a eșuat pe anumite planuri. Escapismul apare pentru că omul vrea să uite ce a fost, ce este și ce poate fi în viitor necorespunzător cu dorințele sale. De aceea cei inadaptați ai acestei lumi sunt cei care, dorind să uite, au căzut cel mai repede în mrejele noii patimi. Dar, în mare măsură, toți suntem până la urmă "inadaptați" ai acestei lumi pentru că tindem spre Împărăția lui Dumnezeu pentru care am fost creați.
Și pericolul și mai mare este acela pe care ni-l lămurește un alt aspect al patimii pe care l-am amintit deja – cel al căutării plăcerii și al fugii de durere. Sfântul Maxim a accentuat acest aspect care este specific filautiei, egoismului și implicit oricărei patimi. Grav este însă faptul că acest "principiu" de viețuire al omului pătimaș este susținut și crește tot mai mult. Omul modern cu fuga sa după plăcere și de durere, care poate fi tot mai ușor observată în fuga lui după comoditate și lux, va fi foarte ușor ispitit să evadeze în noua lume care poartă promisiunea decorporării, a scăpării de orice suferință (care apare ca inerentă trupului) și obținerea oricărei plăceri fără durerea care o urmează cu necesitate (dacă plăcerea este necuvenită; putem aminti doar de promisiunea de "safe sex", adică plăcere carnală necuvenită dar fără urmările ei dureroase precum BTS). Cuviosul Paisie Aghioritul observă pericolul pe care îl reprezintă atâtea înlesniri și fuga de jertfelnicie: "Pentru că (lumea de azi) fuge de osteneală, comoditatea o îmbolnăvește și o chinuiește. În epoca noastră înlesnirile au tâmpit lumea. Această moleșeală de acum a adus toate bolile. (…) Lipsa ajută mult. Când oamenii duc lipsă de ceva atunci ei pot să-și dea seama cât prețuiește acel lucru. Toți cei ce se lipsesc întru cunoștință, cu dreaptă socoteală, cu smerenie, pentru dragostea lui Hristos, simt bucurie duhovnicească.(…) Astăzi, celor mai mulți nu le lipsește nimic: de aceea nici nu au mărime de suflet. Dacă cineva nu se ostenește nici nu poate prețui osteneala celorlalți.” Și acest aspect al patimii explică de ce unii devin dependenți de Internet, iar o încercare de a-i ajuta să se vindece nu poate să nu țină seama de acest fapt. Cât timp acela (dependentul de Internet) nu va învăța că bucuriile acestei vieți vin uneori din durere el cu greu va fi vindecat de patima Internetului în a cărui lume virtuală va căuta să evadeze căutându-și un sens și scăpând de responsabilitățile (jertfelniciile) și durerile acestei lumi reale.
Toate cele amintite în mare despre patimă și cele specifice ei aduc o lumină asupra tuturor problemelor ridicate de către unii internauți pe care psihologii i-au văzut manifestând un comportament anormal. Toate acestea ar trebui să fie pentru luare aminte la ele atât de către creștinii ortodocși, care sunt datori să cunoască ispitele și primejdiile care îi așteaptă în utilizarea Internetului, cât și de către vindecătorii acestei lumi care încearcă să elibereze pe dependenții de Internet de boala lor. Dar, dacă nu se va ține cont de aspectele enumerate până acum o vindecare reală a dependenților de Internet nu se va putea face. Morala ortodoxă privește toate aceste boli sufletești din perspectiva destinului omului, a ceea ce trebuie el să devină. Nu vor putea fi vindecați dependenții de lumea virtuală dacă nu se va porni de la premiza că ei manifestă astfel aspirații care nu pot fi împlinite de nimic din lumea aceasta. De asemenea, dacă nu se va ține cont de toate implicațiile patimii (adică, egoismul ascuns în spatele fiecărei patimi, raportarea posesivă la oameni și lucruri, fuga după plăcere și de durere, tendința de resemnificare într-o nouă lume și dorința de evadare etc.) acești bolnavi sufletește nu vor putea fi vindecați.
Ce aș dori să amintesc în final legat de această raportare pătimașă a omului la Internet este problema idolatriei. Erosul implică imitarea, dorința de asemănare cu cel spre care se îndreaptă. Cât timp el era orientat înspre Dumnezeu așa cum este firesc atunci el îl determina pe om să caute asemănarea cu Dumnezeu, imitarea Lui. Această specificitate a erosului s-a păstrat și după ce el a fost reorientat de către om spre sine (autodeificându-se, fiindu-și propria lui normă și oglindă) sau spre făpturile care păreau a-l împlini (idolatrizarea creaturii). Acest aspect al erosului care presupune o deificare a obiectului spre care se îndreaptă (căci erosul așa a fost sădit în sufletul omului: impunându-i acestuia raportare față de obiectul spre care se îndreaptă ca față de Ființa Supremă) face ca potențialul de cinstire pe care omul îl acorda în mod firesc lui Dumnezeu să se îndrepte înspre creaturi. Am amintit deja că cei mai radicali susținători ai Internetului vorbesc despre o posibilă izbăvire a omului cu ajutorul acestei noi tehnologii. Toate promisiunile pe care le aducea în viața omului religiosul au fost preluate de către tehnologie. Posibil și plauzibil apare acum din perspectiva noii lumi adusă de Internet și eternitatea, învierea, transcendența. Ciber-sufletul are posibilitatea de a câștiga eternitatea în lumea biților. Omniștiința poate fi atinsă prin tehno-gnoză. Cu alte cuvinte, Împărăția lui Dumnezeu este acum accesibilă tuturor "slujitorilor" noului cult. Internetul a devenit Raiul pe pământ, realizat cu ajutorul tehnologiei.
Întotdeauna a existat pentru om tentația tehnologiei, a lucrului propriilor mâini. Când omul a renunțat la a-și mai pune nădejdea în Dumnezeu pentru împlinirea vieții sale el și-a pus-o în sine și apoi imediat în lucrul mâinilor sale. Toate puterile sale și le-a îndreptat înspre facerea de unelte cu care să obțină cu cât mai multă ușurință și eficacitate cele necesare supraviețuirii. Uneltele au devenit, prin faptul că ajutau la câștigarea viețuirii trupului, obiecte apreciate afectiv, idolatrizate. Omul, însă, idolatrizând instrumentele tehnice, lucrul mâinilor sale deoarece era dependent în existența sa trupească de ele, a devenit asemenea lor. Făcătorul de idoli devine ca ei, cu ochi care nu văd, cu urechi care nu aud. Și Cuviosul Paisie Aghioritul remarca faptul că inimile oamenilor care se folosesc prea mult de mașini au ajuns de fier. Această inversare a ordinii naturale a existenței tulbură întreagă viața omului.
Ce cred că trebuie accentuat este faptul că opinia unor gânditori cum că tehnologia Internetului este una spirituală, spiritualizantă și, implicit, sacralizantă trebuie combătută. Ei observă mai întâi că lumea virtuală este prin definiție un spațiu al spiritului. Greșeala lor este, spune Părintele Vincent Rossi, aceea că merg mai departe concluzionând că ea este și un spațiu sacru. Ei nu știu că nu tot ce strălucește este aur. Sacrul este mult mai mult decât spiritualul. Setea omului pentru transcendență a fost canalizată spre direcții inferioare, materiale – acesta rămâne adevărul moral care nu trebuie voalat. Noua tehnologie nu este spirituală în sensul că oferă o puternică deschidere spre sacru. Ea poate oferi cunoștințe religioase și poate sprijini trezirea și dezvoltarea spirituală. Însă, elementele unei vieți religioase autentice (trezvia, rugăciunea, meditația, iluminarea, pătrunderea sacrului în temporal etc.) nu sunt posibile în ciberspațiu. Așadar, sacrul cibernetic nu există. Există posibilitatea de a folosi tehnologia ciberspațiului pentru a comunica idei spirituale sau principii religioase sau de a crea acele "spații sacre" în lumea virtuală, dar aceste posibilități nu justifică să afirmi că sacrul ciberetic există. "<<Spațile sacre>> nu sunt implicit și Sacrul în spațiu." Sacrul este prezența lui Dumnezeu… iar în cazul ciberspațiului este vorba, de foarte multe ori, de o absență a lui Dumnezeu.
Idolatria este un fenomen mult mai complex decât ar părea la prima vedere. Unii susțin clar că ciberspațiul este un loc al prezenței sacrului, un loc de hierofanie. Dar ea prezintă nivele și mai adânci și mai subtile de manifestare care nu trebuiesc trecute cu vederea. Iată cum descrie acest fenomen religios, care în cele din urmă se manifestă în cazul fiecărui păcat, J.C. Larchet: "Pierzând înțelegerea legăturii ființelor cu Dumnezeu, și deci a caracterului lor relativ, omul, inevitabil, le privește ca pe ceva absolut, ele ajungând să uzurpe în mintea lui locul cuvenit lui Dumnezeu, pe Care-L neagă.(…) Avem de-a face cu idolatrie nu numai în cazul fenomenelor religioase organizate, în care creaturile sunt explicit definite ca zei, ci și de fiecare dată când omul acordă unei ființe o finalitate, o valoare și un sens în sine, în loc ca acestea să-i fie recunoscute ca venind de la Dumnezeu. Găsim idolatrie, de asemenea, în orice activitate, în orice efort dedicate unei ființe luate în sine, iar nu lui Dumnezeu, prin mijlocirea ei. Avem de-a face cu o atitudine idolatră față de o ființă de fiecare dată când ea încetează de a mai fi transparentă pentru Dumnezeu(…). Și atunci omul îi atribuie unei creaturi, redusă la neant de neștiința lui, slava pe care se cuvine s-o aducă prin mijlocirea ei, lui Dumnezeu." Sunt, așadar, moduri mai concrete, mai evidente în care se manifestă idolatria și altele mult mai ascunse privirii unui om neduhovnicesc. Putem aminti, de exemplu, mișcarea cyberpunk, care vedea în tehnologie singura speranță a omului de a se împlini în existența sa – este cazul cel mai evident al tehnologiei privită ca scop. Personal, cred însă că cel mai nociv efect al idolatrizării acestei tehnologii (mai puternic decât în cazul celorlalte unelte tehnologice care fac din om un "dumnezeu cu proteze") este acela că îi dă omului sentimentul că se descurcă și singur, că se poate și fără Dumnezeu, chiar lumea se poate recrea, și încă depășindu-L pe Dumnezeu. Dacă pentru unii El nu își mai găsește loc în lumea virtuală, în care chiar toate par a fi creația omului, atunci acei oameni se privează prin însăși voia lor de ajutorul lui Dumnezeu.
IV.3. Terapia patimii Internetului.
Din perspectiva moralei ortodoxe nu putem să nu vorbim în cazul unei patimi, a unei boli sufletești și de vindecare. Toată teologia are la bază acest adevăr al posibilității vindecării. De fapt, însăși scopul vorbirii despre Dumnezeu este "vestea bună" a șansei la vindecare. Dacă Hristos, Domnul nostru, nu ar fi adus nădejdea vindecării și a fericirii veșnice, atunci, împreună cu întreaga viață omenească și prezentarea acestei probleme morale nu ar avea nici un rost. Având totuși o rostuire și cele amintite până acum, și aceasta datorită lucrării mântuitoare a lui Hristos, putem vorbi mai departe și despre putința vindecării. Dar, datorită întinderii acestei teme, nu voi putea decât să indic câteva direcții în acest important proces. Aspectele pe care le voi aminti sunt așezate cât de cât într-o ordine logică, dar, viața omului și implicit viața duhovnicească nu se petrec după o anumită schemă fixă. Viața este plină de nou și surprize și este impregnată de caracterul unic al fiecărei persoane în parte.
Credința, nădejdea și împlinirea vieții noastre este Iisus Hristos; mântuirea noastră se poate realiza doar cu ajutorul Său. De aceea, acest adevăr trebuie amintit întâi și întâi. Reintrarea în acea comuniune de iubire veșnică pentru care Dumnezeu l-a creat pe om nu se poate săvârși fără lucrarea lui Dumnezeu. Nu vom accentua aici această temă, ci doar vom spune, ca idee centrală, că dobândirea vieții veșnice și fericite nu se poate fără lucrarea Celui care întâi ne-a iubit pe noi, dându-ne puterea ca și noi să-L iubim pe El. Este de înțeles că o urmare firească a acestui adevăr este și acela al necesității împărtășirii de harul divin care se dă creștinilor prin Sfintele Taine.
O altă premiză de la care trebuie să plece vindecarea unui om bolnav sufletește este aceea a efortului propriu. Omul nu va putea fi învățat să iubească de către Dumnezeu dacă el nu va vrea aceasta. Dar, pentru ca acest lucru să se întâmple, mai întâi este necesară conștientizarea bolii. Cum să fie vindecat cel care nu vede sau nu crede că este bolnav. Sub o asemenea amăgire vrea să ne ducă mai întâi diavolul; el vrea să ne facă să credem că suntem sănătoși și că nu avem nevoie de vindecare. De aceea Sfinții Părinți au accentuat, nu de puține ori, că omul este bolnav iar starea lui naturală este cea din Rai, cea de sănătate. Este adevărat că ei au lăsat impresia, accentuând acest adevăr al bolii sufletești spunând că firea este păcătoasă, că natura ațâță patimile, că însăși natura omenească ar fi păcătoasă sau sursa păcatului. Dar ei au accentuat acest aparent caracter firesc al patimii tocmai pentru ai arăta concretețea existenței ei, și mai ales pentru a arăta că ea a devenit atât de puternică încât, devenind o obișnuință, este asemenea unei a doua firi pentru om.
Firesc rămâne pentru om binele, dar el nu trebuie să uite că răul există și că parazitând binele a ajuns ca o a doua natură. Tocmai pentru că este nefiresc, păcatul trebuie înlăturat; dar tocmai pentru că a devenit parcă atât de firesc în zilele noastre, acest pas al conștientizării existenței lui este atât de greu de realizat de mulți oameni. Poate că în indicarea acestei "anormalități" care pare atât de normală își are locul o lucrare ca aceasta. Oricum, Părinții Bisericii au accentuat importanța cunoașterii răului și a surselor lui pentru a fi vindecat: "Negreșit, fără a fi înfățișat mai întâi felul rănilor și fără a fi cercetate începutul și cauzele bolilor, nici bolnavilor nu le va putea fi asigurată îngrijirea cuvenită și nici celor sănătoși putința de a-și păstra o sănătate desăvârșită."
Această schimbarea la nivelul rațiunii, care descoperă că raportarea sufletului la un lucru nu este corectă, trebuie să fie urmată de înțelegerea modului de viețuire corect. Acesta este pasul, pe drumul vindecării, a descoperirii adevăratelor rațiuni ale lucrurilor, pe care și Sfântul Maxim îl consideră esențial: "Deci mișcându-se sufletul astfel cu înțelepciune și lucrând conform rațiunii dumnezeiești desăvârșite, prin care este și s-a făcut, cele sensibile le percepe cu folos prin simțuri, însușindu-și duhovnicește rațiunile din ele, iar cele sensibile înseși, raționate de mai înainte prin abundența rațiunii, le folosește ca pe niște vehicule raționate ale puterilor sale; puterile la rândul lor le împreună cu virtuțile, și pe sine însuși, prin virtuți, cu rațiunile mai dumnezeiești din ele.(…)."
Același Sfânt Părinte , vorbind despre “mișcarea” omului înspre Dumnezeu care îi este constitutivă, descrie în felul următor concretizarea acestei mișcări a omului: “Iar dacă ființa înțelegătoare se mișcă, înțelegând potrivit cu ea însăși, ea înțelege desigur. Și dacă înțelege, desigur că și iubește pe Cel pe Care-L înțelege. Iar dacă Îl iubește desigur că și pătimește tensiunea (extazul) spre El ca spre Cel iubit. Și dacă pătimește, desigur că se și grăbește, iar de se grăbește, desigur că și intensifică încordarea mișcării; și dacă intensifică cu tărie mișcarea, nu se oprește până nu ajunge întreagă în Cel iubit întreg și până nu e învăluită de El întreg (…).” Așadar, el exprimă modul în care erosul, odată îndreptat înspre Dumnezeu, îl determină pe om să lucreze la împlinirea erosului. Omul, după ce ajunge să-L cunoască pe Creatorul său, începe și lucrează cele necesare ajungerii în brațele Lui. Și pătimașul, după ce ajunge să înțeleagă adevăratul rost al lucrurilor trebuie să înceapă lucrarea îndreptării. Cunoașterea rațiunilor lucrurilor de către împătimit presupune însușirea unor noi convingeri, a unor noi valori. Întărirea în aceste noi credințe se face însă greu, convertirea la nivelul rațiunii trebuie urmată de o practicare a lor de o convingere că toate cele crezute sunt adevărate.
Intervine acum în procesul vindecării etapa practică. Este etapa în care cel pătimaș caută să împlinească poruncile lui Dumnezeu. Este cea la care se află cei mai mulți creștini și care este și cea mai grea deoarece este caracterizată de mult efort duhovnicesc și multă suferință. Dar și roadele vor fi bogate: “La sfârșitul etapei practice, ascetice, credinciosul ajunge, potrivit Cuviosului Nichita Stitatul, la prima nepătimire. Mintea, în drumul ei spre dobândirea discernământului, se curăță de toate înțelesurile pătimașe, de orice cugetare trupească, materialnică. Aceasta este nepătimirea de la începutul înțelepciunii prin fapte sau, la Sfântul Maxim, nepătimirea cu fapta. E treapta celor începători, pe care se ajunge prin înfrânare.” Vedem că în acest moment al vindecării credinciosul lucrează la împlinirea poruncilor, la controlul acțiunilor sale. Aceste efort ascetic este destul de dificil de făcut de către mulți dintre cei care doresc vindecarea deoarece presupune trecerea prin suferință. Și cum omul modern fuge de durere și caută plăcerea îi este foarte dificil să accepte dintr-o dată suferința în viața lui. Însă, este un lucru pe care trebuie să-l facă.
Aspectul dureros al acestui prim pas se datorează faptului că acum este ucis omul vechi, cel care “iubea” să navigheze, să evadeze în lumea virtuală. Atașamentul sufletului celui împătimit nu urmează imediat și minții care vrea să se întoarcă la Dumnezeu. De aceea va simți cel ce se vindecă o mare suferință, căci ceva din el moare. Moare omul vechi, omul care are obiceiurile rele, dar moare și boala. Nu voi insista mult asupra acestui aspect; ideea este că dezlipirea sufletului de obiectul patimii se face greu și cu multă durere – pentru că starea de păcătoșenie i-a devenit omului ca o a doua natură el simte că moare odată cu omul pătimaș din el. Însă, fără acest efort ascetic nu se poate, dacă omul vechi nu moare ci doar este “adormit” puțin, atunci împătimitul nu se va putea vindeca niciodată și cu foarte mare ușurință va recidiva.
Legat de acest aspect al mortificării specific ascezei creștine trebuie să spunem că poruncile pe care omul trebuie să le împlinească nu îi sunt străine. Chiar dacă el simte la început că “nu i se potrivesc” ele reprezintă de fapt adevăratul mod de viețuire al omului. Ele au fost rânduite de Dumnezeu nu la întâmplare ci potrivit cu natura omului. Poruncile care par, pentru cei ce le îndeplinesc la început ca fiindu-le străine, îl transformă pe om în ceea ce este el cu adevărat. Ele cer omului să trăiască așa cum este el în starea sa naturală de fiu al lui Dumnezeu. Ele îl învață cum să iubească, cum să se pregătească pentru viața în Împărăția lui Dumnezeu. Un alt aspect accentuat mult de Părinții duhovnicești este acela al respectării nivelului fiecăruia dintre creștini. Unii sunt mai puternici și alții mai slabi, dar trebuie să existe ajutor reciproc. Cel cu doi talanți nu va putea fi ca cel cu cinci, fiecare are măsura lui și de la ea trebuie să pornească.
În procesul de vindecare al unui internaut pătimaș trebuie să se țină seama și de specificul patimei lui. Motivele pentru care internautul se simte împlinit de lumea virtuală pot fi diferite la fiecare în parte. Doar un om duhovnicesc va putea să vadă inima acelui om și să localizeze boala, căci adâncurile inimii omului numai Dumnezeu le poate cunoaște. Oricum, de diferitele aspecte ale patimii care pot apărea la fiecare “ciber-maniac” trebuie să se țină seama pentru ca adevăratul izvor al patimii să nu fie trecut cu vederea. Și lucrurile nu trebuie să rămână la atât. Nu doar trebuie luptat împotriva patimii ci trebuie ca ea să fie înlocuită cu fapta bună care i se opune. Dacă erosul este întors de la cele necuvenite el trebuie implicit redirecționat spre cele bune. De pildă, dacă internautul caută comunicarea pe Net pentru că este timid, introvertit, scăparea lui este să caute să cunoască oamenii în realitate; dacă un copil se joacă prea mult cu computerul, părintele nu va rezolva problema doar interzicându-i să nu o mai facă, ci oferindu-i un alt joc care să fie mai bun și să-l înlocuiască pe cel dintâi. Răul nu va putea fi înlăturat definitiv dacă în locul lui nu va fi așezat binele.
Amintim acum doar în treacăt idei care au mai fost accentuate la vremea discutării lor. Așa este cazul egoismului, al iubirii păcătoase de sine, care nu trebuie uitat niciodată deoarece este cauza tuturor păcatelor. Trezvia, pe care o are fiecare “ostaș” care își păzește comoara sufletului său, trebuie să analizeze fiecare gând care vrea să intre în inima omului și dacă îl vede purtând o urmă de egoism să nu-l primească. Nici cercetarea propriului suflet dacă nu cumva caută în cele ce face să obțină plăcere, nu trebuie uitată. Un rol important îl deține de asemenea și duhovnicul. El este cel care îi luminează calea neofitului. Pe noul drum, cel ce vrea să se vindece are nevoie de un prieten și de un om care să-l poată ajuta să aleagă cea mai bună cale pentru el. Duhovnicul este vocea lui Dumnezeu pentru fiul duhovnicesc. A avea un adevărat duhovnic înseamnă a avea o conștiință trează lângă tine care să îți întărească noul mod de viață și noile convingeri. Nu trebuie trecută cu vederea nici importanța comunității. Comunitatea creștinilor trebuie să fie o pregustare a comunității de iubire care va exista în Rai. Plinătatea pe care o oferă viața în comunitatea creștină ar trebui să depășească orice altă ispită lumească. Dacă un neofit este integrat într-o comunitate care să fie așa cum trebuie să fie Trupul lui Hristos atunci șansele ca el să se piardă sunt cu mult mai mici.
În final aș dori să amintesc câteva răspunsuri date de unii specialiști la problemele pe care le ridică Internetul. Unele le-am amintit deja, așa fiind cazul psihologilor, care propun o tratare în parte a fiecărui tip de dependență. Am accentuat faptul că atâta timp cât ei nu vor vedea în comportamentul “bolnav” al unor internauți mai mult decât se poate obseva la o primă aruncare de privire asupra problemei, nu-și vor putea vindeca pacienții cu adevărat. Și cel mai adesea la ei vor ajunge oamenii când situația lor va fi foarte gravă (deoarece mulți dintre ei văd atinsă limita “anormalului” doar atunci când dependentul manifestă deja o puternică disfuncționalitate în viața sa). Un sfat deosebit pe care îl dau psihologii și care este extrem de valoros este cel al părăsirii anonimității. Foarte mulți dintre ei cred că acest anonimat duce la puternica defulare care are loc în rețea, și la toate efectele negative care urmează. Și într-o mare măsură au dreptate, căci anonimitatea duce la pierderea unei cenzuri morale care ar opri de multe ori pe oameni de la săvârșirea anumitor fapte imorale. “Judecătorul” interior al omului nu mai funcționează, în multe privințe, când omul intră în lumea virtuală. Și de aceea internauții, lipsiți de controlul raționalității, își dau frâu liber iuțimii și poftei lor, care, conducându-l ele pe om, îl fac să se manifeste prin tot felul de acte imorale – de la mânie până la desfrâu.
Acest adevăr de la care trebuie să se plece în vindecarea dependentului de Internet este exprimat mai amplu de către John Suler. Psihologul american consideră că secretul anulării efectelor negative pe care le are uneori lumea virtuală asupra utilizatorilor ei este integrarea lumii virtuale în cea reală și invers. Principiul integrării pornește de la premiza că dependența începe atunci când viața on-line este “ruptă”, separată de cea reală (off-line). Pentru a contracara efectul acestei rupturi dintre viața reală și cea virtuală singurul răspuns poate fi refacerea acestei rupturi. Și aceasta se poate face doar în practică, adică povestind partenerilor de discuții din lumea virtuală despre viața noastră reală sau, invers, integrând relațiile cu prietenii și familia în lumea virtuală. Acest mod de a te raporta la lumea virtuală este într-adevăr benefic pentru cei care navighează căutând refularea unor dorințe ascunse. Pe termen scurt acest principiu ar ajuta mult pe cei greu integrabili. Dar, în timp, ce afect va avea asupra celor “normali”. Dacă acest principiu va fi aplicat, într-o perioadă mai îndelungată de timp un efect va fi acela că lumea virtuală va fi tot mai mult impregnată de real. Dar oare realul va rămâne fără nici o influență din partea virtualului?! Răspunsul nu poate fi categoric negativ, și acest fapt trebuie să alerteze pe cei care vor ca oamenii să nu se depărteze de starea lor naturală.
Aș dori să amintesc în final opinia unor analiști ai Internetului care vorbesc despre necesitatea dezvoltării unor noi comportamente umane care să contracareze efectele negative ale tehnologiei. Astfel, Michel Bouwens, în polemica sa cu Părintele Vincent Rossi este de părere că noile tehnologii schimbă mult viața. Iar pentru a contracara efectele negative ale acestor tehnologii ar fi nevoie de inventarea unor noi exrciții sau tehnici psiho-tehnologice. Dacă era industrială a adus o atrofiere a mușchilor omului astfel încât el a început să-și creeze noi metode de “a-și ține trupul în formă” cum este body-building-ul, așa și în era noastră a tehnologiei informaționale va trebuie ca omul să-și dezvolte noi tehnici de a “antrena” spiritul. Noi forme de meditație, concentrare, relaxare sau contemplație trebuie să apară. O opinie asemănătoare are și Hugh McDonald care este de părere că datorită influențelor nefaste ale noilor tehnologii se impune omului contemporan un nou tip de asceză.
Ce putem spune noi este faptul că fără imaginea deplină despre om și destinul său pe care o aduce spiritualitatea creștină și, mai ales, fără ajutorul lui Dumnezeu cei care vor ajunge “sclavi ai surf-ului” nu vor putea să se elibereze sau să fie eliberați din această nouă sclavie.
CONCLUZII
Aruncând o privire asupra noii tehnologii a Internetului în urma celor amintite în această lucrare putem înțelege necesitatea ca Biserica să-și exprime opinia față de utilizarea ei. Ea, prin slujitorii și oamenii ei duhovnicești, trebuie să indice întregii societăți contemporane direcția care duce la Hristos. Întotdeauna ea a fost conștientă de importanța înțelegerii mediului în care trăiesc credincioșii ei, astfel încât, cunoscându-l, să-i înțeleagă și pe fiii ei pentru ai putea ajuta pe calea vindecării sufletești. Ea trebuie să urmeze modelului care este Hristos, și să caute "coborârea" la nivelul fiilor ei. Ea este în lume și pentru lume. Nu trebuie să uităm că și Hristos a făcut la fel. El, Dumnezeu fiind, nu a pregetat ca din iubire pentru omenire să se smerească pe Sine coborându-se în "noroiul" păcatelor în care aceasta se afundase.
Biserica trebuie să urmeze lui Hristos și să se coboare în viața oamenilor. Internetul este un element constitutiv vieții în societatea contemporană. O eliberare de tehnologie, care se impune în urma celor amintite nu poate fi deloc înțeleasă ca o “lepădare” a ei; ci lepădarea trebuie să fie de sclavia tehnologiei. Biserica ținând cont de faptul că Intenetul este de neînlăturat din viața oamenilor trebuie să-și exprime opinia sa cu privirea la o utilizare corectă a lui. În lucrarea aceasta am arătat faptul că orice tehnologie, și inclusiv cea a Internetului, implică o interrelaționare a omului cu “lucrul mâinilor sale”. Am văzut că o tehnologie extinde anumite facultăți sau puteri omenești, dar prețul pe care trebuie să-l plătească omul pentru a ajunge “un Dumnezeu cu proteze” este adesea foarte mare. Tehnologia Internetului dă posibilitatea omului să-și extindă în primul și în primul rând mintea sa. În lumea virtuală omul își poate îndeplini toate “fanteziile” pe care mintea lui le poate crea, și aceasta, fiind ruptă de legătura ei tainică cu inima și cu Dumnezeu, va naște idoli.
Am văzut că noua tehnologie presupune și o lepădare a trupului urmată, în mod paradoxal, de o căutare tot mai asiduă a plăcerilor oferite de trup. Necesitatea legăturii omului atât cu spiritualul cât și cu materialul este puternic accentuată de spiritualitatea ortodoxă. Doar avînd și rădăcini și aripi omul va reuși să unească în sine pământul cu cerul. Nu de puțină importanță este, după cum am văzut, și influența uneori negativă a vitezei pe care o aduce noua tehnologie în viața oamenilor. Ea este urmată imediat de dureroasa uitare de sine în ritmul “aprins” al vieții. Trezvia lipsește de cele mai multe ori la omul de azi care toate le face cât mai repede cu putință. Nu este de neglijat nici aspectul interactivității – computerul și lumea lui sunt o tehnologie care oferă atât de mult omului feed-back încât adesea, în subconștientul internautului computerul nu mai este un simplu obiect.
Alte semne de întrebare se ridică și atunci când privim la modul de viețuire în noua lume. Comunicarea care părea să fie atât de mult revoluționată de “noua lume a comunicației” se dovedește a avea unele minusuri în consistență. Pe site-urile lumii virtuale de cele mai multe ori sub masca anonimatului internauții își ascund toate trăsăturile negative creându-și noi personalități, noi măști. Comunicarea are loc adesea între “măști-proiecții” ale internauților. Și atotcunoașterea pe care promite să o aducă “tehno-gnoza” nu este nici pe departe înțelepciunea omului care are pe Duhul Sfânt. Viața s-a extins în lumea virtuală sub toate aspectele ei – economicul își mărește prezența și hrănește tot mai mult lupta oamenilor între ei pentru a poseda lucruri, “excitându-le” dorința lor posesivă. Și poate lucrul cel mai reprobabil din punct de vedere moral pe care îl putem observa în viața internauților este nesfârșita fugă după plăcere și de durere. Cei mai mulți navigatori pe Internet caută plăcerea ca scop în sine. Dar plăcerea, făcută principiu de viață nu se va putea elibera niciodată de durerea care o urmează când ea este necuvenită. Și pentru că tot suntem la momentul când spicuim din aspectele negative ale noii lumi nu putem să nu amintim pe acela al violenței și schimbării viziunii asupra vieții care influențează pe gamer-ii din lumea virtuală..
În spatele acestor crunte realități “virtuale” se ascunde, de cele mai multe ori, un adevăr extrem de dureros: internauții devin, de multe ori, împătimiți ai Internetului. Aspectele negative mai sus amintite ascund așadar adevărul patimii, îndreptarea erosului de la Dumnezeu înspre sine și apoi înspre făpturi văzute ca izvoare ale împlinirii existențiale sau ale plăcerii, schimbarea raționalității celor existente și transformarea omului într-o ființă autonomă, iubitoare de sine prin excelență. De aceea, Biserica trebuie să-și exprime poziția față de pericolele pe care le poate prezenta utilizarea tehnologiei Internetului. În același timp ea nu poate rămâne indiferentă la avantajele pe care le oferă această tehnologie. Internetul poate fi și un bun mijloc pentru răspândirea ideilor creștinești. Chiar și pentru cei care caută răspunsuri în lumea rețelei mondiale de calculatoare Biserica trebuie să fie acolo și să le ofere șansa de a afla adevărul.
Așadar, creștinii vor trebui să caute o raportare corectă la noua tehnologie evitând efectele ei negative și căutând să valorifice pe cele pozitive. Ceea ce trebuie ei să înțeleagă este faptul că “civilizația este bună, dar ca să ajute, trebuie să se <civilizeze> și sufletul”. (Cuviosul Paisie Aghioritul)
BIBLIOGRAFIE
Cărți
Aiftincă, Marin, Babilonul informației. Către o nouă ordine internațională în domeniul comunicării și informației, Editura Politică, București, 1987
Breton, Philippe, Cultul Internetului. O amenintare pentru legatura sociala?, Editura C.N.I. <<Coresi>> S.A., Bucuresti, 2001
Cleopa,ierodiacon, Creștinul ortodox în lumea televizorului și a internetului, Sfânta Mănăstire Rarău, Editura Panaghia, 2002
Constantinescu, Mihaela, Post/postmodernismul: Cultura divertismentului, Editura Univers enciclopedic, Bucuresti, 2001
Crișan, Corina și Lucian Danciu, Manipularea opiniei publice prin televiziune, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 2000
Dertouzos, Michael, Ce va fi: Cum vom trăi în lumea nouă a informației, Editura Tehnică, București, 2000
Huizinga, Johan, Homo ludens,Editura Humanitas, București, 1998
Fraigneau-Julien, B., Les sens spirituels et la vision de Dieu selon Symeon le Nouveau Theologien, Editura Beauchesne, Paris, 1985
Ghiu, Bogdan, Ochiul de sticlă, Editura All Educațional S.A., Timișoara, 1997
Gibson,Wiliam, Neuromantul, Editura Cristian Plus, 1986
Larchet, Jean-Claude, Terapeutica bolilor spirituale, Editura Sofia, București, 2001
Levinson, Paul, McLuhan în era digitala. Ghid al mileniului informațiilor, Editura Librom Antet SRL, 2001,
Lorenz, Konrad, Cele opt păcate capitale ale omenirii civilizate, Editura Humanitas, București, 2001
Marcus, Solomon, Provocarea stiintei, Editura Politica, Bucuresti, 1988
Marion, Jean-Luc, Crucea vizibilului, Editura Deisis, Sibiu, 2000
Maxim, Sfântul Mărturisitorul, Ambigua. Tâlcuiri ale unor locuri cu multe și adânci înțelesuri din sfinții Dionisie Areopagitul și Grigorie Teologul, PSB 80, Editura IBMBOR, București, 1983
Maxim, Sfântul Mărturisitorul, Răspunsuri către Talasie, în Filocalia 3, ediția a II-a, Editura Harisma, 1994
Maxim, Sfântul Mărturisitorul, Capete despre dragoste, în Filocalia 2, Editura Arhidiecezană, Sibiu, 1947
McLuhan, Marshall, Galaxia Gutenberg. Omul și era tiparului, Editura Politică, București,1975
Mîțu, Bogdan si Crișu, Dan, Internet & World Wide Web, Editura Tehnică, Bucuresti, 2000
Murphy, Michael, O’Neill, Luke, Ce este viata? Urmatorii 50 ani. Speculatii privind viitorul biologiei, Editura Tehnică, Bucuresti, 1999
Nicodim, Cuviosul Aghioritul, Paza celor cinci simturi, Editura Anastasia, Bucuresti, 1999
Paisie, Cuviosul Aghioritul, Cu durere si dragoste pentru omul contemporan, Chilia 'Bunei -Vestiri", Schitul Lacu, Sf. Munte Athos, 2000
Petcu, Marian, Sociologia mass-media, Editura Dacia, Cluj -Napoca, 2002
Zoller, Wolfgang, Când imaginea suprimă cuvântul, Editura Agape, 1998
Articole
Andreescu, Liviu, Intelectualii față în față cu Revoluția Digitală, în Rev. Secolul 20, Nr. 4-9 / 2000, “Gutenberg. Computer. Internet”
Dăianu, Daniel Cât de nouă este <<noua economie>>? în Rev. Secolul 20, Nr. 4-9 / 2000, “Gutenberg. Computer. Internet”
Ene, Raluca Poveste cu dragoni și labirint, în Rev. Secolul 20, Nr. 4-9 / 2000, “Gutenberg. Computer. Internet”
Eretescu, Constantin Civilizația umbrelor, în Rev. Secolul 20, Nr. 4-9 / 2000, “Gutenberg. Computer. Internet”
Gauron, Andre Era numerică, în Lettre Internationale, Ediția română, primăvara, 1996,
Ișfan, Maria Jocul video ca mod de viață, în Rev. Secolul 20, Nr. 4-9 / 2000, “Gutenberg. Computer. Internet”
Kundera, Milan Încetineala, în Lettre Internationale, Ediția română, primăvara 1996
Lelong, Bennoît, și Thomas, Frank, Familles en voie de connexion, La Recherche, nr. 328, februarie 2000
Liiceanu, Gabriel, Preliminarii la o înțelegere a demnității jocului în lumea culturii, prefață la cartea lui Johan Huizinga, "Homo ludens", Editura Humanitas, București, 1998
Manifestul tehnorealist, în Rev. Secolul 20, Nr. 4-9 / 2000, “Gutenberg. Computer. Internet”
Manolescu, Ion, Literatura în matrice, în Rev. Secolul 20, nr. 4-9/2000, "Gutenberg. Computer. Internet."
Marinca, Dorin, Ortodoxie și Internet, în Tineretul Ortodox, supliment al foii "Învierea", anul IV, nr. 10 (15 octombrie), Timișoara
McLuhan, Marshall, Înțelegerea mijloacelor, în Mass-media sau mediul invizibil, Editura Nemira, Bucuresti, 1997
McLuhan, Marshall, O conversație candida cu marele preot al pocultului, metafizicianul mijloacelor de comunicare, este un articol reprodus după "Playboy" (martie 1969) în cartea autorului canadian "Mass-media sau mediul invizibil", o culegere de texte esențiale ale lui Marshall McLuhan făcută de Erich McLuhan si Frank Zigrone, Editura Nemira, București, 1997
McLuhan, William Kuhns, Cartea izvoarelor lui McLuhan, în Mass-media sau mediul invizibil, Editura Nemira, București, 1997
Nicolae, ÎPS al Ardealului, Despre cibernetică, Rev. Mitropolia Ardealului, nr. 9 -19/1960
Nistea, Iulian, Internet și ciber-relație. Comunicarea între., în Rev. Discobolul, Octombrie-Noiembrie, Alba-Iulia, 2001
Orlanda, Irina, Dependența de Internet, o nouă tulburare psihică? (Un model al psihopatologiei dependenței de Internet în patru factori), în cotidianul Ziua, 30 noiembrie, 2002
Paradoxul Internet, tradus de Ilinca Anghelescu , în Rev. Secolul 20, nr. 4-9/2000, "Gutenberg. Computer. Internet"
Paraschiv , Pr. Protosinghel Teodosie, Internetul – Un nou mijloc de comunicare, în Candela Moldovei, nr. 2/ februarie 1999
Pârvulescu Ioana, Viteza. Ritmul și timpul doamnelor, în Lettre Internatioanle, Ediția română, primăvara 1996
Real, Michel, Un public activ, în Rev. Secolul 20, nr. 4-9/2000, "Gutenberg. Computer. Internet"
Runcan, Miruna Viciu, virtute, virtual, un vâjâit fără egal, în Rev. Secolul 20, nr. 4-9/2000, "Gutenberg. Computer. Internet"
Săsărman, Gheorghe O feerie cu vocație apocaliptică, în Rev. Secolul 20, nr. 4-9/2000, "Gutenberg. Computer. Internet"
Sima, Pr. asist. dr Gheorghe, Om trupesc și om duhovnicesc, în Studii Teologice, nr. 3-4/2001
Stoop, Drs. Ir. J., The virtual culture of the Internet, în The Art of Living. The cultural challenge of the 21st century, editori: Jan Peter Balkenende. Roel Kniper, Leen La Riviere
*** Moldovan, Sebastian, Curs de Teologie morală, Fcultatea de Teologie A. Șaguna" Sibiu, 2002-2003
Adrese Web
http://homenet.hcii.cs.cmu.edu/progress/purpose.html, Why People Use the Internet, de Robert Kraut, Vicki Lundmark, Sara Kiesler, Tridas Mukhopadhyay, William Scherlis
http://muse.jhu.edu/journals/diacritics/v027/27.3weinstone.html, Weinstone Ann, Welcome To The Pharmacy: Addiction, Transcendence and Virtual Reality
http://pisicaverde. netfirms.com/pururi_tânar/, Cărtarescu Mircea, Pururi tanăr, infasurat in pixeli,
http://www.aol.ro/1998/numar01/medii/grama1.html, Grama, Emanuella, Texte oglinzi și stilete fluide, în Rev. Agora Online, nr.1 / 1998
http://www.aol.ro/1998/numar01/medii/grama1.html, Ghiu, Miron, Hipertextul –o scurtă hiperdefinire în context netologic, în Rev. Agora Online, nr.6 / 1998
http://www.aol.ro/1998/numar01/medii/grama1.html, Grama, Emanuella, Romantismul erei electronice, în Agora Online, nr. 1-5 / 1998
http://www.aol.ro/1998/numar04/editorial/editorial.html, Iancu, Dan, Cuvântul ca hipertext, în Rev. Agora Onlune, nr. 4 / 1998
http://www.aol.ro/1998/numar05/editorial/editorial.html, Grama, Emanuella , Cyberpunk-ul anilor 80’ sau umanizarea metalului, în Rev. Agora Onlune, nr. 5 / 1998
http://www.aol.ro/1998/numar05/editorial/editorial.html, Iancu, Dan, Distanța, în Rev. Agora Online, nr. 5 / 1998
http://www.aol.ro/1998/numar06/editorial/editorial.html, Iancu, Dan, Teotwawki, în Rev. Agora Onlune, nr. 6 / 1998
http://www.aol.ro/1998/numar09/editorial/editorial.html, Iancu, Dan, Atomizare, în Rev. Agora Onlune, nr. 9 / 1998
http://www.chass. utoronto. ca/mcluhan-studies.html , McDonald, Hugh, "Marshall McLuhan as a Thomist"
http://www.chass. utoronto. ca/mcluhan-studies.html Constantineau, Wayne, Our Affair with the Chair
http://www.chass. utoronto. ca/mcluhan-studies.html McDonald, Hugh, Ascetism and the electronic media. Technophilia and technophobia in the perspective of Christian philosophy
http://www.chass. utoronto. ca/mcluhan-studies.html, Taylor, James, Editing for the Electronic Age
http://www.computersand society.org/sigcas/subpage/sub_page.cfm?article=500&page_number_ nb=1 , Williamson, Andy și Nodder, Carolyn, Extending the learning space: Dialogue and reflection in the virtual coffee shop
http://www.netaddiction.com /net_compulsions.htm
http://www.rider.edu/users/suler/ psycyber/psycyber.html Suler, John, The Integration Principle: Bringing the Worlds Together, în Psycology of Cyberspace,
http://www.rider.edu/users/suler/ psycyber/psycyber.html Suler, John, Blackhole, în Psycology of Cyberspace,
http://www.rider.edu/users/suler/ psycyber/psycyber.html Suler, John, Computer and Cyberspace Addiction, în Psycology of Cyberspace,
http://www.rider.edu/users/suler/ psycyber/psycyber.html, Suler, John, The Desinhibition Effect, în Psycology of Cyberspace,
http://www.rider.edu/users/suler/psycyber/ psycyber.html, John Suler, Mom, Dad, Computer (Transference Reactions to Computers), în Psycology of Cyberspace,
http://www.rider.edu/users/suler/psycyber/ psycyber.html, John Suler, Psychological transfer, în Psycology of Cyberspace
http://www.rider.edu/users/suler/psycyber/ psycyber.html, John Suler, The Basic Psychological Features of Cyberspace, în Psycology of Cyberspace
http://www.rider.edu/users/suler/psycyber/ psycyber.html, Suler, John, Computer and Cyberspace Addiction, în Psycology of Cyberspace,
http://www.rider.edu/users/suler/psycyber/psycyber.html, Suler, John, To Get What You Need. Healthy And Patological Internet Use, în Psycology of Cyberspace
http://www.socio.demon.co.uk/ magazine/7/issue7.html Bauwens, Michel, prezentarea cărții lui Erik Davis "The Spiritual Cyborg",
http://www.socio.demon.co.uk/ magazine/7/issue7.html Gluck, Jermy S., Tehno-Spiritual Quotes
http://www.socio.demon.co.uk/ magazine/7/issue7.html Young, Kimberly S., What Makes the Internet Addictive: Potential Explanations for Pathological Internet Use, articol prezentat la la 105-a conferință anuală a Asociației Psihologilor Americani, 15 august, 1997, Chicago, IL
http://www.socio.demon.co.uk/ magazine/7/issue7.html, Cyber-Disorders: The Mental Health Concern for the New Millennium, realizat de Young, Kimberly, Pistner, Molly, O’Mara, James, and Buchanan, Jennifer pentru a 107-a întrunire a APA în 20 august 1999
http://www.socio.demon.co.uk/ magazine/7/issue7.html, Religion Online & Techno-Spiritualism, Dialogue on the Cyber-Sacred and the Relationship Between Technological and Spiritual Development. Michel Bauwens and Father Vincent Rossi
http://www.tehnorealism.org
http://www.vatican.va/roman.curia/pontifical_ councils/pccs/documents.html Internet: A New Forum for Proclaiming the Gospel, mesaj din 24.01.2002 al Papei Ioan Paul al ii-lea cu ocazia celei de-a xxxvi-a aniversări a Zilei Mondiale a Comunicațiilor
http://www.vatican.va/roman.curia/pontifical_ councils/pccs/documents.html, Etics In Comunications
GLOSAR
Adresă IP = O secvență de patru numere separate de puncte cum ar fi 141.85.94.1 folosită pentru identificarea calculatoarelor conectate la Internet.
Adresă DNS = Adresele DNS permit, ca și adresele IP, identificarea calculatoarelor în rețea. În timp ce adresele IP sunt utilizate de calculatoare, adresele DNS sunt mai potrivite pentru utilizare de către oameni. Internetul este împărțit în domenii și subdomenii, fiecare având numele său. Adresa DNS a unui calculator se obține adăugând la numele calculatorului numele domeniilor din care face parte, în ordinea crescătoare a importanței lor, separate de puncte.
Anonymus = Numle unui utilizator care trebuie introdus pentru conectarea la un server FTP public. Accesul la un astfel de server nu necesită cunoașterea unei parole.
ASCII (Americn Standard Code for Information Interchange) = Un sistem de reprezentare a literelor alfabetului prin intermediul numerelor care permit diverselor calculatoare să afișeze text într-o manieră uniformă. În cazul FTP, o metodă pentru transferarea fișierelor ce conțin numai text.
Binar = Sistem de numerație în baza 2, utillizat pentru reprezentarea datelor într-un calculator. În cazul FTP, fișierele binare sunt orice fișiere care nu sunt fișiere text.
Bit = Un bit este cea mai mică unitate de informație dintr-un calculator, reprezentată de “0” sau “1”.
Byte (octet) = Combinație de opt biți. Frecvent se utilizează multipli de octet cum ar fi kilobyte-ul (kB) ce reprezintă 1024 de octeți, și megabyte-ul (MB) care reprezintă aproximativ 1 milion de octeți (mai precis 1024 kB).
Bps (biți pe secundă) = Viteza unei transmisii de date seriale.
Browser = Progam ce permite navigarea prin Internet. Tehnic vorbind, este un client HTTP ce poate reda conținutul hipertext și multimedia.
Canal (sau cameră) de discuții = Grup de utilizatori IRC care discută pe un anumit subiect. Serviciile de chat vă oferă posibilitatea să vă încrieți la diferite canale de disuții. Odată înscriși la un anumit canal de discuție puteți vedea mesajele celor conectați la acel canal și puteți trimite la rândul vostru mesaje care vor fi văzute de toți participanții.
Cheie = o secvență de numere folosită de către un algoritm pentru criptarea sau decriptarea unui mesaj.
Client = Program folosit de utilizatori pentru a accesa un serviciu oferit de un program server.
Comutare de pachete = Metodă de transfer a informației în care datele sunt împărțite în pachete care călătoresc independent și sunt repuse în ordine și asamblate la destinație.
Conexiune directă = Conexiune continuă la Ineternet (de obicei printr-o linie închiriată).
Cookie = Date suplimentare trimise între un client și un server HTTP pentru a adăuga informație de stare unei conexiuni HTTP. Cookie-urile sunt depozitate pe calculatorul cleintului și nu pot fi accesate din exterior decât de site-ul care le-a emis. Utilizarea cookie-urilor permite serverilor de Web să recunoască utilizatorii care le-au mai vizitat și să-și “amintească” preferințele acestora.
Criptare = Procesul de ascundere a mesajului original folosind un algoritm și o cheie de criptare. În urma criptării de cele mai multe roi rezultă o înșiruire de caractere fără noimă ce reprezintă mesajul criptat. În alte cazuri, prin criptare, mesajul orignal este ascuns într-un document text mai lung, într-o imagine sau într-o secvență sonoră, procesul numindu-se steganografie.
Cyberspace = Ansamblul resurselor accesibile prin intermediul Internetului.
Decriptare = Procesul invers criptării, de recuperare a mesajului original din mesajul criptat. Necesită o cheie de criptare, identică sau nu cu cheia de criptare.
Dial-Up = Conexiune la Internet prin intermediul unui modem și al liniei telefonice standard. Conexiunea nu este continuă, ci se realizează în urma unui apel (conaxiune indirectă).
Domain Name (Nume de domeniu) = vezi DNS
DNS (Sistemul de nume de domenii) = Sistem care permite traducerea adreselor text în adrese numerice. Vezi și “Adresele DNS”.
Download = Acțiunea de aducere pe calculatorul local a unui fișier de pe un alt calculator prin Internet. Transferul se poate realiza cu ajutorul unui program client FTP sau cu ajutorul unui browser.
E-mail = Serviciu de poștă electronică.
Emoticon = Un grup de două-trei caractere utilizat pentru a sugera attitudinea autorului față de cele scrise în mesaj. De exemplu 😉 sugerează interpretarea mesajului ca având un ton glumeț.
FAQ (Frequently Asked Questions) = Documente care conțin cele mai frecvente întrebări puse pe o anumită temă împreună cu răspunsurile lor.
Firewall = Un calculator care monitorizează datele care sosesc din exterior înainte de a le permite accesul în rețea. Această monitorizare are ca scop întărirea gradului de securitate a rețelei.
Freeware = Produse software oferite spre utilizare gratuită.
FTP = Serviciu Internet care permite transferul fișierelor prin Internet de la nu calculator la altul; protocol folosit pentru aceste transferuri. Pentru a putea realiza un transfer FTP trebuie să cunoașteți adresa completă a fișierelor sursă și destinația. Parțial îngropate în WWW el rămâne util și astăzi, în special pemntru trimiterea fișierelor pe alt calculator.
GIF = Un format standard pentru fișiere care conțin imagini sub formă comprimată, alături de JPEG este frecvent utilizat pentru imaginile incluse în paginile de Web, fiind înțeles de toate browserele grafice. GIF este potrivit mai ales pentru imagini simple care conțin zone mari cu aceeași culoare și pemite o comprimare mai bună decât JPEG. Pentru imagini de tip fotografic este mai potrivit formatul JPEG care păstrează mai bine detaliile.
Hacker = inițial termenul desemna un pasionat al programării, de multe ori autodidact. Treptat el a ajuns să aibă o conotație negativă, desemnând o persoană care pătrunde ilegal într-o rețea de calculatoare pentru avea acces la date confidențiale sau pentru a altera funcționarea rețelei.
Hyperlink = Legătură hipertext.
Hipertext = Document care conține legături către alte documente permițând utilizatorului să sară de la un document la altul după dorință.
Homepage = Pagină principală a unui WWW. De obicei o astfel de pagină are numele index.html.
Homepage = Inițial termenul desemna pagina de Web pe care browserul era configurat să o deschidă implicit la pornire. Acum se folosește în principal pentru a desemna pagina de Web principală a unei firme comerciale, organizații sau persoane.
Host = Un calculator conectat la Internet care stochează fișiere ce pot fi accesate de la distanță.
HTML (Hyper Text Markup Language) = Limbaj folosit la crearea documentelor hipertext ce urmează să fie publicate în WWW.
HTTP (HyperText Transport Protocol) = Protocolul care permite transferul documentelor hipertext prin Internet. Este protocolul fundamental al WWW și înglobează numeroase alte protocoale Internet care l-au precedat într-o formă transparentă pentru utilizator.
Internet (cu “i” mare) = Ansamblul rețelelor locale și regionale interconectate la scară planetară care folosesec protocolul TCP/IP și oferă cel puțin următoarele trei servicii: SMTP (poștă electronică), FTP și Telnet.
Intranet = O rețea privată a unei organizații sau firme comerciale care folosește aceleași protocoale și software ca și Internetul, dar nu este deschisă către exterior. Numeroase firme comerciale au servere de Web care sunt disponibile numai angajaților firmei, conținând date confidențiale.
IRC (Internet Relay Chat) = Serviciu Internet care dă posibilitatea unui număr mare de persoane (care nu trebuie să se cunoască în prealabil) să dicute simultan pe un anumit subiesct. Există mai multe servere IRC mari răspândite pe glob și interconectate între ele. Discuțiile se poartă în cadrul unor canale numite și camere de discuții. Tot ceea ce tastează unul din participanți este văzut de toți ceilalți din canallu respectiv; oricine poate crea un nou canal.
ISDN = Un adaptor ce permite conectarea calculatorului la o linie telefonică digitală; permite o rată de transfer mai mare decât un modem.
JPEG (Joint Photographic Expert Group) = Format standard pentru fișierele care conțin imagini sub formă comprimată. Alături de GIF este folosit curent pentru inserarea imaginilor în paginile Web fiind înțeles de toate browserele. Permite o redare mai bună imaginilor fotografice (cu multe detalii și nuanțe) decât GIF.
LAN (Local Area Network) = Rețea de calculatoare ce se întinde pe o zonă restrânsă, de obicei în aceeași clădire.
Lărgime de bandă = Cantitatea de informație ce trece printr-o conexiune de rețea, măsurată în biți pe secundă. O pagină de text are în jur de 16 000 de biți. Un modem 28,8 K poate transfera circa 15 000 biți pe secundă.
Link = Legătură hipertext. Folosită în paginile de web pentru a face referință către alte documente.
Listă de E-mail = Un serviciu care permite utilizatorilor ca să se înscrie în diferite liste conform cu domeniile lor de interes. Toate mesajele trimise unei liste sunt automat redistribuite tuturor celor înscriși în listă.
Login = Procesul prin care un utilizator se identifică și cere accesul la un calculator sau la un serviciu în rețea.
Modem (modulator-demodulator) = adaptor ce permite conectarea calculatorului la Internet prin intermediul unei linii telefonice. Vezi și Dial-Up.
Mosaic = Primul browser cu interfață grafică. A fost creat de NCSA și codul său stă la baza principalelor browsere folosite astăzi.
Net = Denunire prescurtată a Internetului.
Netiquette = Reguli de politețe pentru activitățile desfășurate pe Internet.
Netscape = Numele unei firme și a browserului produs de aceasta. Multă vreme browserul Netscape a fost cel mai utilizat; astăzi Netscape Communicator rămâne unul dintre cele mai folosite browser- e alături de Internet Explorer. Compania Netscape a fost cumpărată în 1997 de America Online.
Newsgroup (Grup de știri) = Vezi Usenet.
Nod = Orice calculator ce face parte dintr-o rețea.
Online = faptul de a fi conectat la Internet.
Pasword (parola) = O combinație de litere și/sau numere necesară pentru autorizarea accesului la un calculator sau la un serviciu din rețea. Se folosește în combinație cu un nume de utilizator (Vezi User ID) în timp ce numele de utilizator este public, parola trebuie ținută secretă pentru a împiedica accesul persoanelor neautorizate la resursele din rețea.
Parolă = Vezi Pasword.
Portal = O paginăde Web comercială care își propune să fie punctul de acces în WWW al cât mai multor utilizatori cu alte cuvinte, prima pagină de Web deschisă în browser. În dorința de a atrage vizitatori portalurile oferă o serie de servicii gratuite cum ar fi: mașini de căutare, directoare, E-mail, știri, găzduirea a pginilor de Web.
Protocol = Secvență de operațiuni ce trebuie executate de două calculatoare pentru a efectua un transfer de informație.
Router = Sistem aflat într-un nod al rețelei care are rolul să determine pentru fiecare pachetde date sosit calea pe care trebuie să o urmeze pentru a a se apropia de destinație.
Server = Program care rulează încontinuu oferind anumite servicii utilizatorilor din rețea; calculatorul pe care rulează programul server. Accasul utilizatorilor la serviciile oferite de server se face cu ajutorul unor programe client.
Shareware = Software distribuit pentru utilizare gratuită pe durata unei perioade de probă (de obicei 30 de zile). Majoritatea programelor shareware devin inutilizabile după scurgerea perioadei de probă.
Site = O colecție de pagini de Web corelate aflate pe același server de Web.
Search engine (mașină de căutare) = Ansamblu software care caută într-un index și returnează o listă de documente conținând anumite cuvinte cheie sau concepte. Mașina de căutare este adesea utilizată ca sinonim pentru spider și Index deși acestea sunt doar componente separate care lucrează cu mașina.
TCP/IP = Un set de protocoale care asigură funcționarea Internetului.
Telnet = Protocol care permite conectarea la un calculator și lucrul pe acel calculator ca și cum ar fi calculator local.
Upload = Acțiunea de transfer a unui fișier de pe calculatorul local pe un alt calculator prin intermediul Internetului. Operațiune inversă lui download.
URL (Uniform Resource Locator) = Adresa unui document pe Internet. Cuprinde următoarele elemente: protocolul utilizat pentru transfer, adresa calculatorului gazdă, calea către document (directorul) și numele fișierului.
User ID = Nume folosit de utilizator pentru a se identifica atunci când solicită accesul la un calculator sau un serviciu din rețea. Pentru obținerea accesului este în general necesară și tastarea unei parole. Spre deosebire de parolă numele de utilizator poate fi făcut public.
USENET = Serviciu de știri în rețea bazat pe protocolul NNTP. Permite utilizatorilor să transmită și să citească mesaje folosind o structură ierarhizată de subiecte.
WAN (Wide Area Network) = Rețea de calculatoare ce se întinde pe o zonă extinsă; rețea de rețele locale (LAN).
Web = Vezi WWW.
WWW (World Wide Web) = O tehnologie care folosește o combinație de hipertext și multimedia pentru a permite accesul simplu la resursele Internet; ansamblul resurselor accesibile prin intermediul protocolului HTTP.
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Fenomenul Internet O Abordare Religios Morala (ID: 167224)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.