Fenomenul Inflationist In Romania Intre 2004 2014

Cuprins

Introducere

Capitolul 1. INFLAȚIA. CONCEPTUL DE INFLAȚIE

1.1. Definiții. Formele inflației

1.2. Cauzele inflației

1.3. Efectele inflației

Capitolul 2. POLITICI ȘI STRATEGII ANTI-INFLAȚIONISTE

2.1. Politica monetară

2.2. Politica fiscală

2.3. Politica bugetară

2.4. Politica valutară

2.5 Alte politici anti-inflaționiste

Capitolul 3. STUDIU DE CAZ. FENOMENUL INFLAȚIONIST ÎN ROMÂNIA ÎNTRE 2004 – 2014

3.1. (Titlul subcapitolului

3.2. (Titlul subcapitolului

Concluzii

Bibliografie

INTRODUCERE

Inflația rămâne unul dintre cei mai importanți indicatori macroeconomici ai oricărei economii, motiv pentru care dezbaterile asupra acestui fenomen economic sunt și vor rămâne în permanență actuale. Pe de altă parte, inflația nu reprezintă doar un simplu indicator economic, ci și un foarte important fenomen ce are puterea de a influența comportamente sociale. Așadar, nu de puține ori se întâmplă ca fenomenul inflaționist să stârnească agitație în rândul populației unei țări și chiar în rândul claselor politice.

În spatele motivației ce stă la baza întocmirii acestei lucrări și abordării acestei teme stă tocmai această influență pe care o poate manifesta inflația, ca dezechilibru macroeconomic, în rândul unei comunități, fie că vorbim de populația unui stat, fie că aducem în discuție spații de manifestare a fenomenului inflaționist mai largi, cum ar fi cele reprezentate de comunitățile economice internaționale.

Lucrarea de față se va concentra însă doar pe fenomenul inflaționist din România ultimilor 10 ani, respectiv pe perioada 2004 – 2014, parcurgând în faza ei inițială concepte, cauze și alte teorii generale legate de indicatorul inflație.

În cea de-a doua parte, lucrarea va releva măsurile și acțiunile anti-inflaționiste ce pot sta la baza ameliorării acesteia și, implicit, la redresarea economică în general.

În fine, lucrarea va include studiu de caz bazat pe evoluția inflației în România ultimei decade, măsurile și politicile monetare abordate de instituțiile financiare și de resort, în special de Banca Centrală (Banca Națională a României) în favoarea redresării fenomenului inflaționist în țara noastră.

CAPITOLUL 1

INFLAȚIA. CONCEPTUL DE INFLAȚIE

Dat fiind faptul că inflația reprezintă un fenomen financiar (bănesc), originea acestui fenomen macroeconomic începe să se manifeste ulterior științei economice, mai exact apariției banilor. Irving Fisher se află printre primii economiști care reușește să formuleze pentru prima dată o “teorie cantitativă a banilor”, propunând, în același timp, relația conform căreia produsul dintre masa monetară și viteza de rotație a banilor este egală cu produsul dintre prețuri și bunurile, respectiv serviciile nou introduse pe piață.

MV = PQ,

unde M – masa monetară;

V – viteza de rotație a banilor;

P – prețuri;

Q – cantitatea de bunuri și servicii;

Monetariștii propun următoarea ecuație în ceea ce privește aceeași teorie cantitativă a banilor. Mai exact, aceștia înlocuiesc cantitatea de bunuri (Q) cu volumul tranzacțiilor (T), având în cele din urmă expresia:

MV = PT

Teoria economică propune, astfel, prin autorii ei clasici mai multe interpretări, multe dintre ele criticate de economiștii vremurilor și nu numai, ale fenomenului inflaționist și a felului prin care inflația poate fi exprimată sub forma unor ecuații matematice. Printre acești autori se mai disting și economiștii britanici John Maynard Keynes, respectiv Arthur Cecil Pigou, care introduc veniturile în locul bunurilor și serviciilor în cadrul aceleași ecuații propuse de Fisher și Newcomb, însă aprofundarea și abordarea detaliată ale acestei tematici nu fac obiectul lucrării de față.

Definiții. Formele inflației.

Înainte de a oferi o definiție universal valabilă a inflației, trebuie menționate câteva aspecte și delimitări istorice ale fenomenului inflaționist. În primă fază, inflația s-a manifestat ca o criză a devalorizării banilor sau, în forme și mai vechi, a metalelor ce erau considerate prețioase și ce puteau fi oferite la schimb. Mai precis, acest aspect se referă la discrepanța sau dezechilibrul dintre valoarea nominală a acestora și cea reală, fapt determinat în cea mai mare măsură de falsificarea metalelor. O altă delimitare istorică, dar care ia și forme actuale, a fenomenului inflaționist este determinat de nivelul de conversie a banilor. Acest lucru se caracterizează prin dezechilibrul produs de masa monetară și nevoia de bani ale unei economii.

Fenomenul inflaționist, ca dezechilibru monetar și economic, se manifestă și în zilele noastre, putând fi definit ca procesul de creștere mai mult sau mai puțin semnificativă a nivelul prețurilor atât la produse, cât și la servicii, raportat la un anumit interval de timp. Cu alte cuvinte, inflația mai poate fi privită ca un dezechilibru structural între masa monetară disponibilă și nevoia reale ale economiei, prima depășind-o pe cea de-a doua.

Determinarea matematică a inflației include Indicele Prețurilor de Consum (IPC). Ca definiție, IPC reprezintă evoluția de ansamblu a prețurilor mărfurilor cumpărate și a tarifelor serviciilor utilizate de către populație în anul curent față de anul precedent (sau altă perioadă de referință).

Astfel că, rata inflației poate fi determinată după cum urmează:

Ri = IPC – 100%,

unde Ri – rata inflației;

IPC – indicele prețurilor de consum.

Luat în mod individual, Indicele Prețurilor de Consum poate fi definit prin două formule matematice, denumite Indicele Agregat al Prețurilor de tip Passche, respectiv de tip Laspeyres.

În ceea ce privește Indicele Agregat al Prețurilor de tip Paasche, acesta este definit după cum urmează:

unde

q1 – volumul de bunuri în perioada curentă;

P0 și P1 – nivelul prețurilor în perioada de bază și cea curentă.

Pe de cealaltă parte, avem Indicele Agregat al Prețurilor de tip Laysperes, care este definit după cum urmează:

unde

q0 – volumul de bunuri în perioada inițială sau de bază;

P0 și P1 – nivelul prețurilor în perioada inițială sau de bază, respectiv cea curentă.

Este foarte important de menționat că, în ceea ce privesc bunurile incluse în determinarea indicelui prețului de consum, acestea fac referire, în principiu, la bunurile de larg consum, accesibile majorității populației. De regulă, în această categorie intră alimentele, hainele sau servicii.

Așadar, metodologia referitoare la determinarea indicelui prețurilor de consum, exclude, printre altele, următoarele categorii: dobânzi, rate, amenzi, impozite, resursele proprii ale populației, dar și orice fel de cheltuieli de tip acumulare sau investiție.

Totodată, rata inflației mai poate fi determinată și funcție de indicele prețurilor de producție, pe lângă indicele prețurilor de consum. Indicele prețurilor de producție presupune măsurarea evoluției prețurilor produselor finite, dar nu numai, aici intrând și prețurile materiilor prime sau cel al semifabricatelor, înainte ca produsul să fie vândut sau livrat pe piață.

În fine, indicele numit deflatorul PIB determină, în cifre procentuale, cât anume din evoluția Produsului Intern Brut se datorează creșterii sau scăderii prețurilor. Mai precis, deflatorul PIB măsoară proporția dintre Produsul Intern Brut nominal și cel real:

Diferența dintre deflatorul PIB și indicele general al prețurilor este dată de originea sau proveniența mărfurilor și serviciilor calculate. Mai exact, dacă indicele general al prețurilor face referire și la produsele, respectiv mărfurile importate, deflatorul PIB incorporează în statistica sa doar produsele și serviciile ce provin de pe piața internă.

În funcție de amploarea pe care o poate avea, inflația poate lua una din următoarele forme:

Inflație târâtoare;

Inflație moderată;

Criză inflaționistă;

Inflație rapidă;

Inflație galopantă;

Hiperinflație.

Inflația târâtoare sau normală este inflația ce înregistrează un ritm scăzut al creșterii prețurilor, între 1% și 3%. Acest procent este rezonabil pentru orice fel de economie, inclusiv cea specifică unei țări dezvoltate.

Inflația moderată sau deschisă, este exprimată printr-un ritm mai semnificativ al creșterii prețurilor, fiind cuprinsă între 5-10%. Acest tip de inflație este mai mult specific economiilor în curs de dezvoltare și mai rar întâlnită în cele foarte dezvoltate.

Criza inflaționistă a fost pentru prima dată propusă de William Easterly și Michael Bruno în anii ’90 și semnifică acea perioadă de timp ce duce la o creștere neașteptată a inflației, apropiindu-se de regulă aproape de 50%, o creștere abruptă și neanticipată, însoțită de cele mai multe ori de alte fenomene economice și specifice ce traversează un trend asemănător celui inflaționist.

Inflația rapidă se manifestă atunci când evoluția ratei inflației atinge chiar și 10%, continuând același trend pe o perioadă de mai mulți ani după ce anterior începerii acestei perioade de criză rata inflației a fost menținută la un nivel inferior acestei limite. Acest tip de criză este foarte des întâlnit în economiile de tranziție, dar care pierd controlul asupra măsurilor anti-inflaționiste sau acestea nu sunt eficiente.

Inflația galopantă se caracterizează printr-un ritm de creștere ce depășește 10-15% anual. De regulă, o rată a inflației ce depășește această limită are la bază crize economice majore, respectiv dezechilibre financiare ce urmează duc totodată la alte dezechilibre, inclusiv sociale pe fondul scăderii puterii de cumpărare a populației.

Hiperinflația este specifică țărilor subdezvoltate, fiind exprimată printr-un ritm de creștere a ratei inflației de 50% lunar, dar și regiunilor în care au loc conflicte de ordin militar, războaie civile sau alte evenimente similare. Astfel că, rata inflației poate atinge chiar și limite de 500-600% anual în aceste țări, trend ce poate fi controlat și redus doar pe termen lung și prin intermediul unor măsuri anti-inflaționiste stricte.

În același tip, nivelul ridicat al corupției poate sta și el la baza hiperinflației, în special atunci când interesul public este neglijat, iar puterea în special cea politică recurge la diverse forme și acțiuni menite să ajute un anumit grup de investitori ce au un statut de monopol, acțiuni ce duc, în cele din urmă, la o susținere reciprocă ale intereselor celor două părți.

Noțiunea de hiperinflație este formulată pentru prima dată de către Phillip Cagan, profesor american de economie, a cărui operă se concentrează în principal pe politică monetară și macroeconomie și care cuprinde, printre altele, o lucrare dedicată subiectului hiperinflație, intitulată The monetary dymanics of hyperinflation (1956).

Cauzele inflației.

În ceea ce privesc formele inflației, acestea pot fi definite funcție de cauzele și originea lor, și anume:

Inflația prin cerere;

Inflația prin costuri;

Inflația importată;

Inflația structurală.

Inflația prin cerere se manifestă atunci când cererea agregată depășește oferta agregată la un anumit preț. Așadar excesul de cerere solvabilă se determină printr-un raport supraunitar dintre cerere și oferta agregată. În mod normal și strict teoretic, atunci când cererea crește, oferta ar trebui să urmărească același trend, menținându-se un raport de egalitate între cele două, situație ce, evident, va duce la un echilibru inflaționist.

De regulă, creșterea cererii poate duce la o ofertă perfect echilibrată, elastică, respectiv la un o ofertă inelastică.

În primul caz, o ofertă elastică provocată de creșterea cererii are drept efect posibilitatea de extindere a producției. Cât timp oferta răspunde cu aceeași măsură creșterii cererii, excesul inițial este compensat de un volum mai mare a ofertei (bunuri, servicii tranzacționate).

În ceea ce privește a doua situație, cea în care creșterea cererii nu poate fi susținută de o creștere a ofertei, atunci acel exces de cerere va duce imediat la creșterea prețurilor.

Drept urmare, inflația prin cerere este provocată de o cerere agregată mare și un ritm inferior al productivității muncii. Însă, atunci când volumul ccției. Cât timp oferta răspunde cu aceeași măsură creșterii cererii, excesul inițial este compensat de un volum mai mare a ofertei (bunuri, servicii tranzacționate).

În ceea ce privește a doua situație, cea în care creșterea cererii nu poate fi susținută de o creștere a ofertei, atunci acel exces de cerere va duce imediat la creșterea prețurilor.

Drept urmare, inflația prin cerere este provocată de o cerere agregată mare și un ritm inferior al productivității muncii. Însă, atunci când volumul cererii crește, dar volumul producției nu corespunde aceleiași tendințe ale cererii, prețurile cresc, fapt ce duce la fenomenul inflaționist.

Așadar, nu de puține ori este întâlnită situația în care, la o creștere a cererii, companiile să reacționeze pe de o parte cu politici de creștere a prețurilor, iar pe de altă parte prin creșterea producției.

Figura 1 de mai jos arată creșterea cererii agregate, raportată la creșterea prețurilor și a producției.

Figura 1

Unde:

P1 – prețul inițial;

P2 – preț final;

Q1 – volumul producției inițiale;

Q2 – volumul producției finale;

C1 – cererea agregată inițială;

C2 – cererea agregată finală.

De menționat faptul că în economia contemporană excesul cererii poate duce la așa-numita “spirală inflaționistă”, reprezentată printr-un cerc vicios ce își are originea în creșterea prețurilor. Mai exact, prețurile mai mari vor antrena o productivitate mai mare, iar cea din urmă va duce, în mod normal, la creșterea salariilor angajaților. În cele din urmă, creșterea salariilor angajaților va duce inevitabil la creșterea puterii de cumpărare și deci la un nouă creștere a cererii excedentare.

La baza creșterii cererii pot sta mai multe cauze, din care amintim: o ofertă mai mare de monedă, producție redusă sau stocuri insuficiente, creșterea veniturilor, ș.a.m.d. Oferta de monedă poate fi determinată de o creștere a creditelor oferite populației de către bănci sau a alocațiilor oferite de stat diferitelor categorii de persoane. În ceea ce privește productivitatea redusă sau stocurile insuficiente, ele pot, de asemenea, avea ca efect creșterea cererii prin lipsa sau volumul redus de mărfuri și servicii de pe piață. Creșterea semnificativă a veniturilor salariaților dintr-o anumită categorie extinsă poate și ea sta la baza cererii excedentare.

Complexitatea fenomenului inflaționist prin cerere este completată în același timp de interdependența sectoarelor industriale. Mai precis, relațiile comerciale și industriale în general pot transfera creșterea prețurilor de la un sector la altul. Astfel că, livrările de mărfuri, respectiv aprovizionarea creează premisa unei dezechilibru de costuri, cheltuieli, având ca efect final conducerea prețurilor mărite de la un domeniu la altul. De exemplu, creșterea energiei electrice poate provoca o creștere prețurilor în mai toate sectoarele ce consumă bunul sau serviciile respective. Într-adevăr, acest impact poate fi mai mare în cadrul unui anumit sector, cum ar fi industria, respectiv un impact mai mic în ceea ce privește sectorul agricol.

Inflația prin costuri se caracterizează prin creșterea costurilor de producție independent de cererea agregată. Acest tip de inflație este adesea întâlnit în economiile aflate în tranziție și se poate manifesta simultan cu inflația prin cerere. Mai exact, inflația prin costuri are loc atunci când agenții economici sunt obligați să aplice un preț mai mare produselor sau serviciilor pe care le livrează chiar dacă nevoia manifestată pentru bunurile în cauză stagnează. Pe de o parte, firmele pot “opta” fie printr-o politică de prețuri nouă, fie prin reducerea volumului sau capacității de producție.

Creșterea costurilor sau remunerării a acelor factori de producție care nu mai pot asigura o productivitate pe măsura costurilor duc așadar la fenomenul inflaționist prin costuri. Ex exemplu în acest sens îl reprezintă creșterea salariilor personalului independentă de eficiența muncii depuse. Bineînțeles, cauzele specifice inflației prin costuri pot lua și forma creșterii cheltuielilor cu materiile prime, combustibili, energie electrică ș.a.m.d.

Importul de mărfuri și produse poate avea și el un aport semnificativ în creșterea inflației cauzate de costuri. Cu alte cuvinte, fluctuația cursului de schimb în sens negativ poate amplifica scumpirea factorilor de producție importați. Drept urmare, indicele prețului de consum va crește pe seama acestei deprecieri ale monedei naționale.

Pe de altă parte, pierderea anumitei piețe poate avea la rândul său un impact negativ asupra costului mediu fix, care, în această situație, va crește. La efect final, entitățile economice vor fi nevoite să producă aceeași cantitate de bunuri la costuri mai mari. Figura 2 de mai jos arată comportamentul ofertei în condițiile de creștere a prețurilor, respectiv scădere a producției.

Unde:

P1 – prețul inițial;

P2 – prețul final;

Q1 – producția inițială;

Q2 – producția finală;

O1 – oferta inițială;

O2 – oferta finală.

În acest sens, cu cât oferta se deplasează mai mult spre stânga, cu atât nivelul prețurilor vor crește, iar producția va scădea. Important de amintit faptul că este foarte greu de determinat care este vinovatul sau principalul vinovat de apariția inflației. Acest rol poate fi jucat deopotrivă de stat, întreprinderi, salariați sau chiar bănci. Mai exact, statul poate contribui la creșterea inflației prin politici fiscale ce se află în neconcordanță cu mediul economic, de afaceri, în sensul că o creștere, de pildă, a impozitelor are impact direct asupra prețurilor și, deci, asupra fenomenului inflaționist. În ceea ce privesc băncile, acestea pot, la rândul lor, practica rate ale dobânzilor mari ca urmare a creșterii prețurilor. Sindicatele sau organizațiile salariale pot și ele contribui la creșterea inflației prin revendicările cerute, mai ales dacă acele revendicări nu se justifică printr-o productivitate și eficiență a muncii în conformitate cu drepturile salariale cerute.

De cele mai multe ori, unul din factorii menționați mai sus îl poate implica pe un altul. Un exemplu reprezentativ în acest sens poate fi decizia statului, prin ministerul de resort, de a crește cotele contribuțiilor angajatorilor, costuri ce se vor vedea în prețul mărfii sau serviciului. Așadar, există situații în care o decizie luată de către un organism public produce repercusiuni imediate în politica de prețuri ale companiilor.

Inflația importată desemnează, așa cum îi spune și numele, fenomenul inflaționist cauzat de piețele externe asupra mărfurilor, materiilor prime importate. Fie că vorbim de o evoluție nefavorabilă a cursului de schimb, ce are un impact direct asupra prețurilor practicate de firmele locale, sau de creșterea prețurilor mărfurilor importate ca urmare a politicii fiscale din statele partenere de unde se importă materia primă, inflația importată este un fenomen greu de evitat în epoca contemporană, dat fiind faptul că relațiile comerciale și economice dintre statele membre ale unor diferite uniuni duc la fluxuri considerabile în ceea ce privește volumul de mărfuri schimbate, schimburi monetare, ș.a.m.d.

Fluxurile internaționale nu duc doar la fluctuații materiale sau financiare, ci pot avea un impact chiar și psihologic asupra pieței în care se importă mărfurile și serviciile specifice. Aici intră și stimulii inflaționiști ce pot fi importați de către agenții economici și care pot avea un impact variabil asupra activității economice a importatorului, în funcție de gradul de dependență a acestuia față de cantitatea și volumul de mărfuri sau materii prime importate.

Mai exact, firmele care practică un comerț bazat strict pe importuri vor fi nevoite să își adapteze prețurile în funcție de costurile cu mărfurile importate. În consecință, prețurile practicate pe piața internă nu vor depinde strict de cerere sau de nivelul veniturilor consumatorilor finali, ci mai ales de costurile de achiziție ale produselor importate. Bineînțeles, acest caz nu reprezintă o regulă, mai ales dacă numărul importatorilor sau volumul produselor importate rămân nesemnificative. În schimb, economiile cu nivel crescut al importurilor sunt victime directe al fenomenului inflaționist din statele de unde își achiziționează materiile prime și mărfurile.

Conform unei analize BNR, efectuat în Mai 2011, asupra influenței și impactului prețurilor bunurilor alimentare internaționale asupra variabilelor macroeconomice interne, “impactul creșterii prețurilor externe este mai puternic la nivelul prețurilor de producție comparativ cu efectul asupra prețurilor de consum, posibile explicații constând în modificări operate de producători la nivelul structurii costului de producție sau în competiția din sectorul comerțului cu amănuntul, care creează presiuni în sensul diminuării marjelor de profit. Aplicând aceeași metodologie la nivel dezagregat, rezultatele obținute pun în evidență faptul că gradul de transmitere a mișcărilor prețurilor externe la nivelul celor interne variază semnificativ în funcție de grupa de produse alimentare. Astfel, prețul produselor de morărit și panifi cație, al uleiului comestibil sau al produselor zaharoase sunt senzitive la variația prețurilor externe ale materiilor prime, în timp ce prețurile altor bunuri alimentare, precum cele ale produselor din carne sau lapte, reacționează mai puternic la modificarea prețurilor agricole interne.” (Citat 1)

Acesta este un exemplu reprezentativ în ceea ce privește inflația importată determinată în funcție de categoriile de produse importate. Totodată ,după cum se poate observa în cadrul aceleiași analize BNR, impactul inflației importate este mai puternic în cazul prețurilor de producție decât în cel al produselor de consum.

Inflația structurală se caracterizează prin dezechilibrul semnificativ și structural dintre masa monetară aflată în circulație și nevoile reale ale economiei. Pe cale de consecință, acest fapt are un aport major la deprecierea banilor de hârtie neconvertibili. De regulă, inflația structurală reprezintă o situație gravă într-o economie, situație ce este în primul rând reprezentată de trendurile diferite ale cererii și ofertei agregate.

Bineînțeles, inflația structurală poate fi considerată o derivată a inflațiilor prin costuri și prin cerere, însă în cadrul acestei se pot distinge câteva caracteristici clare determinate de structurile de monopol din cadrul unor industrii. Totodată, inflația structurală are la bază și prognoze nefondate sau incorecte legate de evoluția în perspectivă a cererii. Pe scurt, segmentul de bunuri care posedă o cerere agregată mai mare decât oferta, va înregistra și o tendință de creștere mai mult sau mai puțin accentuată a prețurilor.

În fine, mai trebuie menționat faptul că inflația structurală are la bază strategiile economice urmate de unele state cu intenția de a înregistra o dezvoltare economică accelerată, ceea ce produce drept efect o mobilizare mai mare a factorilor de producție. Mai mult, în aceste situații mai pot avea loc declinul anumitor segmente de activitate în paralel cu apariția altora, fapt ce implică crearea de noi capacități de producție.

Efectele inflației

Efectele inflației influențează în esență principalii actori ai societății și economiei, respectiv populația, agenții economici și economia în sine.

Având în vedere faptul că majoritatea consumatorilor finali sunt reprezentați de populație, efectele inflației asupra acesteia va fi în primul rând caracterizată prin creșterea nominală a veniturilor sau salariilor. Este, așadar, normal ca, odată ce produsele aferente coșului zilnic, dar și restul categoriilor de produse, înregistrează o creștere perpetuă a prețurilor, nevoia populației de a revendica venituri mai mari să crească.

De pildă, statul poate decide indexarea veniturilor populației (a funcționarilor publici, pensionarilor, etc) cu rata inflației. Acest obicei poate fi des întâlnit chiar și în România, unde statul decide indexarea în special a pensiilor cu rata inflației, ca măsură de a proteja aceasta categorie, în mare parte defavorizată. Totuși, cei care au cel mai mult de suferit de pe urma creșterii prețurilor sunt acele persoane ale căror venituri rămân fixe pe perioada unui an cel puțin, respectiv personale care decid să-și constituie economii în monedă națională. Aceștia din urmă pierd, așadar, pe seama devalorizării banilor, mai exact vor plăti mai mulți bani ulterior pe aceleași categorii de produse.

Însă, cu cât gradul de imprevizibilitate a ratei inflației este mai mare, cu atât efectele produse de fenomenul inflaționist pot fi mai accentuate.

În ceea ce privesc întreprinderile sau agenții economici, acești sunt principalii beneficiari sau victime ale efectelor inflației. Și asta deoarece firmele pot înregistra o scădere a rentabilității, respectiv pot fi descurajate în vederea planificării mai multor investiții. Mai mult decât atât, întreprinderile vor avea de-a face cu dificultăți în a mai prevedea chiar și beneficii sau alte avantaje ulterioare ale actualei producții, dat fiind faptul că acestea se pot confrunta cu niveluri de preț mai mare ale factorilor de producție și nu numai.

Nu de puține ori, indexarea pensiilor sau a altor venituri suportate de către stat să fie suportată, în general, tocmai de către agenții economici, asta în special atunci când statul nu găsește resurse de finanțare ale categoriilor respective, cum ar fi împrumuturi externe sau de pe piața internă. Ca măsuri de protecție, firmele pot recurge la investiții sigure cel puțin pe termen scurt, precum achiziția de imobile sau altor bunuri de valoare, cum ar fi metalele prețioase, bunuri ce rămân în fond depozite sigure și incoruptibile de valoare.

Așa cum aminteam la începutul capitolului, efectele inflației se pot regăsi și în cadrul economiei în sine sau, mai precis, în evoluția acesteia. Astfel că, creșterea nominală a veniturilor populației pot duce automat la creșterea cererii în ansamblul său, ceea ce reprezintă un impact pozitiv asupra creșterii economice. În același timp, cheltuielile cu creditele pot fi mai puțin împovărătoare, iar asta pentru că un credit va fi rambursat în monedă devalorizată, producând în cele din urmă o creștere a efectului multiplicator al creditelor respective. Nu în ultimul rând, un alt efect pozitiv pe care-l poate avea inflația asupra firmelor este acela că ratele dobânzilor devin mai mici, fapt ce permite investitorilor să anticipeze o rentabilitate a investițiilor mai bună.

Ca impact negativ asupra întreprinderilor, un trend ridicat al inflației poate menține în activitate întreprinderi ineficiente, constituind astfel o frână în calea creșterii economice pe termen mediu, respectiv acest trend poate juca un rol semnificativ în menținerea prețurilor la un nivel neobișnuit de ridicat.

De aici se poate trage concluzia că, atâta timp cât o rată a inflației se menține ridicată, dezechilibrul provocat de aceasta conduce la costuri economice care au un impact direct asupra majorității sau tuturor sectoarelor economice, inclusiv asupra încasărilor statului, care este nevoit de cele mai multe ori să apeleze nu doar la indexarea anumitor venituri, dar și la indexarea taxelor și impozitelor în vederea asigurării sau menținerii pe linia de plutire a încasărilor publice. Iată cum inflația produce efecte pe plan general, fie că este vorba de populație, deținători de lichidități, agenți economici sau de statul însuși.

Impactul psihologic nu poate fi ignorat nici măcar în cazul efectelor produse de fenomenul inflaționist. Un exemplu reprezentativ în acest caz poate fi determinat de venitul unui angajat care, deși nu resimte în mod direct mărirea costurilor economice, își raportează venitul la puterea de cumpărare, putere ce, în situație de inflație mare, va scădea, ceea ce va însemna că din aceiași bani își va procura aceleași produse sau bunuri la un volum mai redus.

CAPITOLUL 2

POLITICI ȘI STRATEGII ANTI-INFLAȚIONISTE

Din pricina faptului că inflației i se pot imputa o multitudine de cauze, acest fapt ne ajută să delimităm exact pe mai departe politicile ce pot sta la baza redresării fenomenului inflaționist și implicit la politicile ce pot fi considerate în acest scop. Astfel că putem distinge următoarele politici și strategii anti-inflaționiste, politici ce sunt, de altfel, printre cele mai folosite atunci când vine vorba de reducerea ratei inflației sau anticiparea unui trend ascendent al acesteia. Printre aceste politici distingem următoarele:

Politica monetară

Politica fiscală

Politica bugetară

Politica valutară

Alte politici.

Ce trebuie menționat în acest caz este faptul că organismele și instituțiile ce pot aplica aceste politici sunt diferite. Mai exact, anumite strategii anti-inflaționiste pot reveni unei instituții, cum ar fi Banca Națională a României, în timp ce restul pot reveni statului prin ministerele de resort.

2.1. Politica monetară

Pentru ca obiectivele generale ale politicii economice să fie îndeplinite, este necesară o sincronizare a politicii monetare cu celelalte component ale politicii economice (politica fiscală, politica comercială, politica de prețuri și venituri). Politica monetară trebuie să fie neutră din punct de vedere politic: implementarea ei de către o autoritate

monetară autonomă servește intereselor generale ale statului; pentru Guvern, politica monetară trebuie să constituie, mai degrabă, o variabilă independentă. Alternativ, plasarea băncii centrale sub control guvernamental nu poate îmbunătăți vizibil performanțele acesteia în raport cu obiectivul stabilității; în schimb sporesc sensibil posibilitățile – și tentațiile – implicării directe a băncii centrale în realizarea politicii economice a Guvernului, prin intermediul unor măsuri aparent favorabile pe termen scurt, dar cu efecte puternic inflaționiste. (Citat 2)

Tot aici mai trebuie amintit faptul că, pe lângă BNR, trezorerie poate la rândul ei să aibă o contribuție importantă în ceea ce privește, de pildă, masa monetară din economie. Cu ajutorul acestor două entități, politica monetară ajută, în cele din urmă, la redresarea, reglarea și stabilitatea factorilor economici precum: creșterea economică, forța de muncă, prețuri, rate ale dobânzilor, etc.

2.2 Politica fiscală

Politica fiscală vizează ansamblul deciziilor cu ajutorul cărora se realizează modelarea sistemului fiscal, din punct de vedere structural, și se asigură funcționarea acestuia, în scopul obținerii finalităților dorite de managerii publici cu putere de decizie în acest domeniu. (Citat 3)

Conform economistului american Richard Musgrave, politica fiscală se determină prin trei funcții principale: de alocare, de distribuție și de stabilizare. Prin funcția de alocare se înțelege intervenția statului în economie atunci când este necesară corectarea eșecurilor pieței, începând de la identificarea exactă a acestora și terminând cu luarea deciziilor necesare evitării altor eșecuri, respectiv reducerea și soluționarea celor curente.

În ceea ce privește funcția distributivă a politicii fiscale, aceasta se caracterizează prin incoerența și inegalitatea în ceea ce privește repartiția venitului. Drept urmare, statul, prin instituțiile de resort, trebuie să eficientizeze economia prin stimularea echilibrată a agenților economici pentru ca aceștia să poată obține rezultate mai bune și contribuții mai importante în economie.

Mai mult decât atât, indivizii care participă activ la realizarea producției și a economiei, să fie remunerați într-un mod cât mai echitabil, funcție de productivitatea acestora. Bineînțeles, politica fiscală trebuie să fie cât se poate de adaptată politicii bugetare practicate de stat, dar și de planurile de dezvoltare zonală.

În fine, rolul stabilizator pe care îl are politica fiscală se referă la identificarea tuturor dezechilibrelor generate fie de crize economice, scăderi ale ratei șomajului, conflicte interne, regionale sau externe, fie de orice alți factori ce pot influența în mod direct viața și bunul mers al economiei.

Stabilizarea economiei se poate face așadar prin măsuri fiscale relaxate, caz întâlnit destul de frecvent în special atunci când economia se inhibă, sau prin măsuri ajustate în concordanță cu nevoile și fazele ciclurilor economice ale momentului. În același timp, o fiscalitate mare poate avea repercusiuni dramatice în ceea ce privește agentul economic, iar pe cale de consecință angajații. Cu alte cuvinte, dacă taxele și impozitele cresc, atunci firmele vor fi nevoie să își reducă din cheltuieli, recurgând fie la găsirea de soluții mai eficiente și costuri de producție mai mici, fie la reducerea salariilor sau, și mai grav, la disponibilizări, ce au ca drept efect creșterea rate șomajului.

La polul opus, o fiscalitate crescută sau o politică fiscală discriminatorie aplicată persoanelor fizice poate avea efecte negative, putându-se astfel stârni lupte de clasă între diferite pături ale societății. Cel mai relevant exemplu în acest caz este cel al impozitării progresive asupra veniturilor sau averilor indivizilor. Astfel că, în cazul impozitului pe avere, acesta este în strânsă legătură cu dreptul de proprietate al diferiților indivizi asupra unor bunuri mobile și imobile. Acest impozit se găsește în practica fiscală sub forma impozitului pe avere (impozitul pe proprietăți imobiliare, pe activ net, etc), impozitul pe sporul de avere (cum ar fi impozitul pe plusul de valoare imobiliară), respectiv impozitul pe circulația de avere (impozitele pe donații, pe circulația capitalurilor, etc) (Citat 4)

2.3. Politica bugetară

Politica bugetară reprezintă expresia politicilor și practicilor bugetare realizate de către o instituție publică, fie că e ea autoritate guvernamentală, locală sau chiar internațională, având drept scop finalitățile economice și sociale. Politica bugetară se poate determina prin trei funcții principale: cea de stabilizare, de alocare și, respectiv, de redistribuire a veniturilor. În cadrul politicii bugetare pot fi incluse și reformele cheltuielilor sau veniturilor bazate pe atragerea de fonduri internaționale. Cu ajutorul acestor politici externe, statul își poate mări potențialul de creștere economică prin suplimentarea de lichidități la nivelul bugetului național.

Într-o altă ordine de idei, politica bugetară poate să meargă mână în mână u politica fiscală, în sensul că anumite reforme bugetare sunt dependente de măsurile luate pe plan fiscal, prin ajustarea nivelurilor impozitelor și taxelor. Pe scurt, politica bugetară cuprinde întreg ansamblul de măsuri luate cu scopul de a echilibra nivelul cheltuielilor și cea a veniturilor. Ea este, mai exact, politica bugetară este însăși politica veniturilor și costurilor în ansamblul lor. Bugetul statului poate fi reprezentat sub forma unei balanțe economice care pe de o parte cuprinde încasările, adică veniturile din impozite și taxe, precum și alte resurse nefiscale (vărsăminte de la alte instituții publice), iar pe de altă parte cheltuielile ce sunt destinate investițiilor publice, cheltuieli cu educația, sănătatea, cultura, cheltuieli militare, etc.

De cele mai multe ori, atunci când echilibrul dintre venituri și cheltuieli crește în favoarea celor din urmă, statul este obligat să se împrumute fie prin împrumuturi externe, fie interne, prin emisiuni de obligațiuni sau alte politici specifice. Aici trebuie menționat faptul că, la o primă vedere deși am putea fi tentați să spune că în condițiile creșterii excesive a veniturilor, statul își asigură creșterea economică, lucrurile nu stau chiar așa. Iar cel mai bun exemplu în acest sens este dat de perioada de criză, atunci când economia duce lipsă de lichidități, urmând un trend descendent din acest punct de vedere. În acest caz, statul, în cazul în care dispune de lichidități, este de recomandat ca acesta să adopte politici de investiții publice, lucru ce asigură o creștere, ce-i drept, cel puțin în cazul anumitor sectoare economice, pe orizontală.

Politica fiscal bugetară are și obiective specifice ce vizează creare și structurarea adecvată a sistemului fiscal și a celui bugetar al statului, printre care: modernizarea sistemului de impozite, structurarea și delimitarea judicioasă a cheltuielilor și veniturilor, corelarea cheltuielilor cu veniturile bugetare fiscale și nefiscale, stabilirea soldului bugetar public, alegerea modalităților de folosire a categoriilor financiare ca pârghii de influențare a evoluției economice și sociale (Citat 5 )

Ca și concluzie în ceea ce privește politica bugetară, putem spună că obiectivul statului nu este acela de a-și crește veniturile într-un mod foarte disproporționat față de cheltuieli, cât acela de a-și optimiza atât veniturile, cât și cheltuielile. Mai exact, balanța bugetară trebuie orientată către creșterea economică, reglarea fenomenului inflaționist, precum și către alte politici menită să asigure un echilibru între factorii macroeconomici. Altfel spus, reglarea balanței financiare trebuie să asigure atât pe termen mediu, cât și pe termen lung problema cererii globale, producției, venitului, consumului, etc.

În același timp, politica bugetară trebuie să aibă își asigure o creștere cât de cât proporționată între venituri și cheltuieli, caz în care creșterea economică poate urma un trend pozitiv.

2.4. Politica valutară

Politica valutară sau politica cursului de schimb reprezintă ansamblul măsurilor prin care o autoritate publică monetară abilitată acționează în scopul influențării cursului de schimb pe piața valutară în scopul de a-l stabiliza. Influența pe care o poate avea schimbul valutar asupra fenomenului inflaționist este în primul rând legat de nivelul și volumul exporturilor și importurilor. Mai precis, un curs valutar ridicat poate încuraja exportatorii, fapt ce produce un impact pozitiv asupra economiei, în schimb un curs scăzut poate descuraja produsele exportate, respectiv încuraja importurile. De aceea este foarte important ca instituțiile abilitate să găsească un curs echitabil din punct de vedere economic.

Deși se poate tranzacționa în mod liber pe piața valutară, Banca Națională a României stabilește zilnic un curs de schimb fix, față de care celelalte instituții financiare cum ar fi băncile comerciale își pot stabili un preț valutar pe baza unei marje cuprinse între plus-minus 1%, respectiv plus-minus 2,25%.

Unul din cele mai simple și mai rapide mecanisme prin care sunt transmise modificările cursului de schimb este cel al prețului bunurilor de import (canalul direct al cursului de schimb). Prețul la care un agent economic va comercializa pe piața internă bunuri achiziționate din import, este format din prețul în valută (de pe piața externă) al bunului respectiv transformat în lei la cursul de schimb relevant. În general, prețul în monedă națională se ajustează incomplet la variațiile cursului de schimb. Aceasta se datorează în principal costurilor ridicate pe care le-ar genera pentru importatori modificarea prețurilor practicate pe piața internă cu aceeași frecvență ridicată pe care o manifestă fluctuațiile cursului de schimb Alături de prețurile bunurilor din import, o serie întreagă de alte prețuri răspund mai mult sau mai puțin la modificările cursului de schimb, precum prețurile combustibililor, unele prețuri administrate (pentru medicamente, telefonie fixă etc.), prețurile bunurilor complementare sau substituibile celor importate.

Percepția agenților economici cu privire la consecvența cu care banca centrală urmărește îndeplinirea obiectivelor sale fundamentale afectează semnificativ așteptările cu privire la inflație. În condițiile creșterii transparenței și credibilității demersurilor băncii centrale, ancorarea așteptărilor inflaționiste la o traiectorie compatibilă cu obiectivele acesteia privind inflația devine unul dintre cele mai puternice și mai eficiente canale de transmisie a politicii monetare. (Citat 7)

Un lucru extrem de important de menționat în legătură cu relația dintre cursul de schimb și inflație sau nivelul prețurilor, este faptul că nu valoarea cursului nominal de schimb prezintă o influență asupra inflației, cât valoarea cursului real de schimb. Pentru a fi și mai evidentă această concluzie, să presupunem că un bun X poate fi achiziționat cu 4 RON în România, și cu 1 Euro în Italia, la cursul nominal Y=4,50 RON/EUR. Altfel spus, produsul vândut în Italia este mai scump decât în România, caz în care firmele românești ar fi încurajate să exporte produsul respectiv în Italia. Mai mult decât atât, dacă în urma evoluțiilor pieței valutare moneda națională se depreciază la Y=5 RON/EUR, va avea loc una din următoarele două scenarii: fie bunul va fi produs spre a fi comercializat în volum mai mare, fie mai mulți agenți economici se vor orienta în a-l exporta.

O concluzie în ceea ce privește scenariul de mai sus poate fi formulată în următorul fel: în condițiile în care prețurile produselor rămân fixe concomitent cu deprecierea monedei naționale, acest lucru va duce inevitabil la o încurajare a exporturilor și înfrânare a importurilor. Invers, dacă raportul de schimb dintre leul românesc și Euro scade, atunci coșul european devine mai ieftin în schimb cu cel românesc, fapt ce duce la o descurajare a exporturilor, concomitent cu o putere de cumpărare a leului mai mare pe piața europeană.

2.5 Alte politici anti-inflaționiste

În afară de politicile anti-inflaționiste menționate mai sus, mai putem preciza câteva tipuri de măsuri ce pot fi luate în vederea contracarării ritmului de creștere inflaționist. Aici putem menționa politici anti-inflaționiste precum politica structurală, politica limitării creditelor, politici de înghețare a prețurilor, politici vizând veniturile unui anumit sector economic, nivelul dobânzilor etc.

Una dintre cele mai reprezentative măsuri din cele amintite mai sus, se poate spune că politica înghețării prețurilor are un impact absolut direct asupra fenomenului inflaționist. Ce-i drept, acest lucru nu se poate perpetua, o astfel de decizie putând fi luată doar pe o anumită perioadă de timp și să se refere doar la anumite categorii de produse.

Din 2005, politica monetară practicată de BNR viza doar țintirea directă a inflației, și anume menținerea acesteia la cote cât mai scăzute. Utilizarea acestei politici monetare, cât și a celei fiscale s-a realizat printr-o serie de acțiuni precum: contractarea de credite externe de la organismele financiare internaționale; sporirea presiunii fiscale; sporirea ponderii creditului acordat firmelor, comparativ cu cel acordat persoanelor fizice; diminuarea deficitului bugetar; eliminarea blocajului financiar și a plăților restante din economie; creșterea rezervelor valutare și de aur ale BNR.(Citat 8)

Nivelul ratelor dobânzilor bancare poate fi și el considerat ca parte integrantă a politicilor anti-inflaționiste. Fiind un instrument mai complex, dobânda trebuie privită din mai multe perspective, și anume: din cea a deponenților, a instituțiilor de credit, adică băncile comerciale, a solicitanților, respectiv a economiei în general ca mecanism dinamic în care creditele joacă un rol esențial. Este normal, așadar, ca din punct de vedere al deponenților, aceștia să includă costul de oportunitate al renunțării la valută în cazul deprecierii acesteia. Astfel că, în condițiile unei deprecieri a valutei, deponenții să considere varianta unui depozit în monedă națională dacă dobânzile la aceste depozite le vor oferi o rată suficient cât să compenseze deprecierea valutei inițiale, dar și dobânda calculată la depozitele în valută.

Având în vedere că, așa cum am stabilit, economia și fenomenul inflaționist comportă și trăsături psihologice, există momente în care cursul de schimb ia amploare în mod subit, în sensul că acesta este perceput de piață ca fiind supraevaluat, anticipațiile legate de deprecierea cursului să crească la rândul lor. Acest lucru are un impact important asupra rate dobânzilor, mai exact acestea for crește tocmai pentru a contracara anticipațiile pieței.

Iată așadar un exemplu clar în care cursul de schimb, ratele dobânzilor sunt strâns legate de fenomenul inflaționist. Mai amintim aici faptul că atâta timp cât rata dobânzii se află sub cea a inflației, acest fapt descurajează deponenții să mai constituie depozite la bănci. Deși acest caz este rar întâlnit, în cele din urmă este esențial de menționat faptul că cele două rate sunt interdependente.

Din perspectivă bancară, trebuie spus că o scădere a inflației poate avea un impact pozitiv în sensul în care capitalul băncilor nu cedează presiunilor de depreciere cauzate de inflație. În fine, perspectiva solicitanților de credite, aceștia pot, în anumite situații, să apeleze la celelalte alternative de finanțare în condiții de creștere a dobânzilor. Pe de altă parte, ei pot fi puși în situația fenomenului selecției adverse, în sensul că debitorii buni sunt nevoiți să suporte cheltuieli mai mari din cauza celor rău platnici. Acest lucru îi determină pe debitorii buni să renunțe pe viitor la a contracta credite noi, având drept efect o situație financiară generală precară datorită irosirii resurselor reale în domenii neprofitabile.

CAPITOLUL 3

STUDIU DE CAZ. FENOMENUL INFLAȚIONIST ÎN ROMÂNIA ÎNTRE 2004 – 2014

Începând cu 2004, rata inflației în România a cunoscut o evoluție permanent pozitivă în sensul că s-a redus semnificativ în fiecare an al decadei. Bineînțeles, o mare contribuție la acest trend a avut-o și criteriile de integrare în Uniunea Europeană, obiectiv ce a fost îndeplinit la 1 Ianuarie 2007, moment în care România reușise deja să atingă toate obiectivele impuse de uniune. Așa cum am spus, rata inflației era o condiție a integrării, alături de alți indici macroeconomici impuși de UE.

Indicele Prețului de Consum a avut o evoluție pozitivă la rândul său, evoluție ce a avut un impact direct asupra stabilirii ratei inflației. Dacă în anii ’90 România înregistrase rate ale inflației de peste 100% în interval de un an, ulterior anilor 2000 fenomenul inflaționist a intrat pe un trend de stabilizare, ajungând în ultimii ani să fie menținut într-un interval normal, similar țărilor dezvoltate. Figura 3.1 arată evoluția anuală exactă a IPC începând cu 2004.

Figura 3.1

Așa cum arătat la începutul lucrării, rata inflației se stabilește conform următoarei formule:

Rata inflației = IPC -100

De aici putem stabili imediat evoluția ratei inflației, dedusă din evoluția IPC prezentat în figura 3.1. Figura 3.2 arată așadar evoluția strict comparativă a anului 2014 raportat la anii precedenți.

Figura 3.2

După cum se poate observa în tabelul de mai sus, rata inflației a urmat trendul similar, în termeni proporționali, Indicelui Prețurilor de Consum, culminând cu o rată mai mult decât semnificativă dacă luăm în considerare faptul că economia României a rămas în continuare în urma marilor puteri economice ale lumii. Oricum, se poate preciza că o rată a inflației de o cifră, obiectiv ce a necesitat ani de zile pentru a fi atins și ce a făcut parte din toate programele de guvernare încă de după anii ’90, arată că evoluția economiei în termeni macroeconomici se menține de câțiva ani în parametri normali.

Putem spune că integrarea în Uniunea Europeană în 2007 a avut un impact mai mult decât pozitiv în ceea ce privește economia națională, dat fiind faptul că liberul schimb între țările membre a devenit factor important de dezvoltare pe majoritatea planurilor și în cadrul tuturor segmentelor economice. Mai precis, exporturile au atins niveluri maxime în repetate rânduri, în timp ce investițiile străine au avut și ele o contribuție decisivă în ceea ce privește creșterea economică și, pe cale de consecință, indicii macroeconomici. În figura 3.3 avem evoluția ratei inflației de la un an la altul, începând cu 2004:

Figura 3.3 (Sursa: Institutul Național de Statistică)

Așa cum arată graficul de mai sus, în perioada 2004 – 2014 au existat trei puncte de creștere a ratei inflației, respectiv în anii 2007, 2010 și 2012. În anul 2007 un impact semnificativ asupra creșterii ratei inflației a reprezentat-o agricultura. Din cauza secetei din anul respectiv, care a reprezentat totodată cea mai cruntă secetă din ultimii 60 de ani, ponderea agriculturii în Produsul Intern Brut a scăzut drastic, lăsând loc serviciilor să ocupe aproape 50% din PIB. Mai exact, agricultura a reprezentat în 2007 doar 6,6% din produsul intern. Ca urmare a producției agricole reduse, România a ajuns să importe mai multe produse specifice, fapt ce a dus mai departe la un deficit de cont curent semnificativ dezechilibrat. Mai exact, deficitul de cont curent a sărit de la 8,7% în 2005 la 14% în 2007.

În paralel cu impactul provocat de seceta din 2007, importul excesiv de automobile a amplificat dezechilibrul deficitului de cont curent, având și acesta o contribuție destul de importantă la creșterea inflației. În același timp, creșterea carburanților a contribuit decisiv la creșterea prețurilor pe întreg parcursul anului 2007, în timp ce deprecierea leului a încheiat acest ciclu al creșterii ratei inflației. Mai amintim că țintirea ratei inflației a fost ratată de către BNR în 2007, care anticipase la finele anului o rată a inflației de 5,7%.

Din 2007 până în 2009, rata inflației a scăzut din nou în România, însă criza economică a avut un impact determinant în anul următor, 2010, an în care rata inflației a cunoscut noi limite superioare, atingând 7,96%. Așa cum am spus, criza economică internațională a fost cauza principală a acestui nou dezechilibru inflaționist. Astfel că anul 2010 a adus scumpiri în zona produselor alimentare, produse a căror prețuri au crescut cu până la 21% la ulei, 22,48% la legume și cu 18% la fructe. Având în vedere că aceste produse reprezintă o pondere importantă în coșul zilnic, puterea de cumpărare a scăzut și ea ca efect al acestor scumpiri. În ceea ce privește tutunul și combustibilii, produse ce sunt nealimentare, dar care ocupă ponderi mult mai importante în coșul utilizat de INS, prețurile acestora au crescut cu 26,34%, respectiv 15,38%, cifre ce nu putea decât să ducă inflația către noi maxime. Putem spune în cele din urmă că anul 2010 a fost reprezentat în mare parte de inflație importată, dat fiind faptul că prețul combustibililor a crescut la nivel internațional, și nu doar național, respectiv de creșterea pregnantă a taxei pe valoare adăugată.

Anul 2011 a adus, în ciuda unui an 2010 dificil din punct de vedere economic, o redresare a ratei inflației, rată ce a atins un minim istoric la acea dată de 3,14%, adică jumătate din rata înregistrată cu un an în urmă. O contribuție semnificativă au avut-o acordurile semnate de România cu instituțiile internaționale precum Fondul Monetar Internațional și Uniunea Europeană. O nouă caracteristică a anului 2011 a reprezentat-o și presiunea exercitată de cererea agregată, mai exact un deficit produs de aceasta, fapt ce a dus la tendințe dezinflaționiste. Tot în acest an, creșterea economică a înregistrat cifre pozitive și optimiste, dar chiar și așa, încă sub potențialul său real.

Rata inferioară a inflației s-a mai datorat și economiilor, respectiv piețelor internaționale ce au cunoscut o detensionare importantă după anii de criză. Mai precis, prețul materiilor prime, dar și a produselor alimentare au scăzut semnificativ, fapt ce a avut un impact direct inclusiv asupra ratei inflației în România. Nu în ultimul rând cursul Leu – Euro a înregistrat rezultate pozitive, în senul că intervalul de fluctuație a fost între +2,5% și -6,5%, astfel că în primele cinci luni ale anului leul s-a apreciat gradual ca urmare a îmbunătățirii sentimentului piețelor financiare în ceea ce privește zona în care se află România, îndeosebi cea balcanică. Tot în ceea ce privește rata de schimb, menționez că per ansamblu în 2011 deprecierea leului față de euro a fost de 0,7%. Figura 3.4 arată evoluția cursului Leu – Euro în perioada Ianuarie – Decembrie 2011:

Figura 3.4 (Sursa: efin.ro)

Așa cum o arată graficul de mai sus, Euro a atins o limită inferioară de 4,0992 Lei la sfârșitul primului semestru, în luna 4, Aprilie. Dat fiind faptul că sunt milioane de români care lucrează în străinătate își petrec concediile în România, acest lucru are un impact masiv asupra pieței valutare, în sensul că oferta de Euro crește în perioadele estivale a fiecărui an, lucru ce are ca drept efect un curs redus. Acest lucru s-a întâmplat inclusiv în 2011, an în care rezervele internaționale ale României au atins 37 252 milioane euro, cu 1301 milioane mai mult decât în Decembrie 2010. Majorarea s-a datorat tranzacțiilor nete, în sumă de 897,2 milioane euro, dar și influențelor de curs valutar ce au totalizat 40,4 milioane euro, și influențelor de preț ce au totalizat 363,5 milioane euro aferente atât titlurilor de valoare aflate în portofoliul BNR, cât și aurului monetar.

În ceea ce privește însă anul 2012, acesta a fost caracterizat, din punct de vedere al fenomenului inflaționist, printr-o perioadă de creștere a prețurilor. O contribuție semnificativă a avut-o de această dată și evenimentele petrecute pe plan internațional, pe lângă o nouă perioadă de secetă prelungită a dus la prețuri mai mari la produsele alimentare. Conform raportului BNR ce clarifică fenomenul inflaționist din 2012, în trimestrul al doilea din acest an PIB-ul real a crescut cu aproape de patru ori. Similar ultimelor patru trimestre, principalele componente ale cererii interne au generat contribuții pozitive la dinamica anuală a PIB real, susținând, totodată, accelerarea acesteia față de trimestrul I – notabilă este mai ales evoluția formării brute de capital fix, care a înregistrat o rată de creștere de 15,5 la sută (cel mai ridicat nivel de la începutul crizei economice), consolidându-și astfel poziția de principal driver al dinamicii PIB. În schimb, cererea externă netă a continuat să influențeze nefavorabil variația anuală a PIB real, contribuția acestui segment reducându-se însă la o treime din cea aferentă primelor trei luni ale anului (până la -0,3 puncte procentuale). Componentele majore ale cererii interne au susținut și intensificarea creșterii economice în termeni trimestriali, redresarea consumului final (+1,6 la sută) și accelerarea de ritm a formării brute de capital fix (+4,6 la sută) generând o contribuție cumulată de aproape 3 puncte procentuale la dinamica PIB real. Aceasta a fost însă semnificativ erodată de evoluția nefavorabilă a cererii externe nete (-2,2 puncte procentuale, în condițiile în care, în pofida restrângerii volumului exporturilor de bunuri și servicii, importurile au afișat o dinamică pozitivă deloc neglijabilă) și, într-o măsură mai mică, de influența pozițiilor reziduale (variația stocurilor și discrepanța statistică), cu o contribuție de 0,2 puncte procentuale la dinamica PIB real.

De remarcat faptul că, din punctul de vedere al influenței prețurilor de import asupra ratei inflației, acestea au avut un impact ceva mai redus, iar dintre sectoarele economiei, toate cu excepția agriculturii au cunoscut un ritm de creștere al producției.

În figura 3.5 este reprezentată întreaga evoluție a ratei inflației pe perioada anului 2012, putându-se observa influența fiecărui segment de produse în rata totală a inflației, precum și totalul rezultat pe toate cele 12 luni ale anului. Totodată, în figura 3.6 sunt publicate datele cu privire la evoluția Indicelui Prețurilor de Consum și, respectiv, cifrele inflației comparate cu anul precedent 2011.

Figura 3.5 (Sursa: Institutul Național de Statistică)

După cum se poate observa în graficul de mai sus, nivelul de evoluție al prețurilor mărfurilor alimentare a avut o elasticitate mai mare comparativ cu cele segmente, reprezentate de mărfurile nealimentare, respectiv de servicii. Creșterea prețurilor înregistrată la grupa de mărfuri nealimentare s-a datorat includerii valorii certificatelor verzi în factura de energie electrică a consumatorilor finali.

Figura 3.6 (Sursa: Institutul Național de Statistică)

Așa cum am amintit mai sus, prețurile la produse alimentare au crescut semnificativ, în timp ce cel al serviciilor au consemnat o ușoară ameliorare cu aportul activității comerciale și de transport, al serviciilor informatice și de comunicații, precum și al tranzacțiilor imobiliare. Dintre alimente, produsele ale căror prețuri au crescut peste media inflației anuale au fost legumele, ce au cunoscut creșteri de circa 5,35%, în special cartofii, ce s-au scumpit cu 6,53% conform INS, în timp ce prețurile la energie electrică și gaze au crescut mult mai mult, cu circa 7,25%. Tot aici, doresc să menționez faptul că, în ceea ce privește țintirea inflației de către BNR, aceasta a fost atinsă în 2012, după ce banca centrală a prognozat o creștere între 2% – 4%.

Anul 2013 a adus un minim istoric cu privire la nivelul ratei inflației, rată ce a atins 1,55%, cea mai mică din 1990 încoace. Ieșirea aproape completă din criză, respectiv creșterea exporturilor și, în general, creșterea economică de 3,5% conform INS, cifră ce s-a încadrat mult peste așteptările instituțiilor internaționale precum FMI, dar chiar și peste ale specialiștilor români. Din capul locului, putem spune că impactul reducerii TVA la produsele de panificație a fost cea care a dus inflația în intervalul țintit de BNR de 1,5-3,5%. Mai mult decât atât, anul 2013 a dus pentru România o inflație comparabilă cu cele ale statelor membre ale Uniunii Europene. Iar dacă în anii 2010 – 2012 producția agricolă a avut mult de suferit din pricina secetelor, anul 2013 a fost unul excepțional în ceea ce privește acest sector, astfel că putem aminti că o producție semnificativă a panificației coroborată cu reducerea TVA la această gamă de produse au avut un impact decisiv asupra ratei celei mai scăzute în ultimii 24 ani. Mai exact, impactul reducerii TVA și cel al producției agricole au redus rata inflației cu aproape 2%, conform specialiștilor, ale căror estimări au arătat că fără aceste contribuții, rata inflației ar fi fost undeva în jurul cifrei de 3 – 3,5%.

Așadar, rezultatele obținute pe plan intern au fost de departe cele mai bune ai ultimilor ani, fapt ce a evidențiat relansarea economiei, al consumului, dar și al creditelor oferite de bănci persoanelor fizice. Dobânda de referință a BNR a scăzut de la 5,35% valabilă în Mai 2013 la 4% în luna Noiembrie a anului 2013. Acest indicator este important în special la calculul deductibilității dobânzii pentru împrumuturile primite de la alte entități decât cele bancare (societăți afiliate, administratori, acționari, persoane fizice etc.).

Figura 3.7 arată evoluția ratei inflației atât în România, cât și în Uniunea Europeană (media celor 27 de state membre) pe anul 2013. Ce se poate poate observa cu lejeritate este evoluția inflației în ultimele două luni ale anului, evoluția ce a dus România foarte aproape de media europeană. Dacă în luna Mai al anului rata la noi în țară înregistrase dublul celei ale Uniunii Europene, în Noiembrie și Decembrie 2013, România a reușit să recupereze un decalaj de 2,1% înregistrat în Mai, la 0,5% la sfârșitul anului.

Figura 3.7 (Sursa: Eurostat)

Inflația a scăzut puternic în lunile de toamnă, sub 2%, după ce în primele două trimestre din 2013 a oscilat în intervalul 5-6%.

Trendul descendent al inflației a încurajat relaxarea politicii monetare prin reducerea dobânzii-cheie. BNR a tăiat dobânda-cheie în a doua jumătate a anului trecut cu 1,25 puncte procentuale, ducând-o la minimul istoric de 4%, în speranța că și băncile comerciale vor reduce dobânzile la creditele în lei pentru a face costul împrumuturilor în moneda națională comparabil cu cel al creditului în euro.

În septembrie, dinamica anuală a inflației a scăzut semnificativ la 1,88%, față de nivelul de 3,67% din august. În noiembrie, prețurile de consum au stagnat față de luna anterioară, ca urmare a ieftinirii alimentelor, astfel că rata anuală a inflației s-a plasat la 1,83%. În decembrie 2013 rata inflației a fost de 0,3% comparativ cu noiembrie, astfel că față de decembrie 2012 prețurile de consum au înregistrat o creștere de 1,55%. Mărfurile nealimentare au înregistrat o creștere anuală a prețurilor de 3,6%, iar tarifele serviciilor au urcat cu 3,4%, în timp ce la produsele alimentare s-a înregistrat o scădere a prețurilor de 1,81%.

Cursul de schimb a avut și el o contribuție importantă în ceea ce privește rata inflației, reducerea acestuia în raport cu principalele valute conducând la o diminuare a presiunilor inflaționiste exercitate de prețurile producției industriale. Figura 3.8 de mai jos arată o evoluție medie lunară a cursului de schimb valutar RON – EURO în anul 2013.

Figura 3.8 (Sursa: http://www.curs-valutar-bnr.ro/)

După cum reiese din tabelul de mai sus, valoarea media anuală a 2013 a fost 4,4190 RON/EUR, comparativ cu anul 2012 în care s-a înregistrat o valoare media anuală a cursului RON/EURO de 4,4662, ceea ce a însemnat o apreciere a leului în 2013 cu circa 1%.

În fine, anul 2014 a înregistrat de departe cele mai bune rezultate în termeni inflaționiști. Media anuală a decelerat până la 0,83%, mai exact nivelul zilnic la care se prezenta aceasta în anul 1993. Mai mult decât atât, luna Decembrie a anului 2014 a înregistrat o creștere negativă a ratei inflației, rată ce s-a situat la nivelul de -0,1%, caz nemaiîntâlnit în România. România nu a fost singurul stat care a înregistrat o rată redusă a inflației. La nivelul statelor membre ale Uniunii Europene, rata inflației a cunoscut trenduri negative, în special datorită scăderii prețului la petrol, pe fondul conflictelor internaționale, dar și pe cel al unui ritm de creștere economică redus al zonei UE.

Pe plan intern însă, prețurile au coborât semnificativ la aproape toate grupele de mărfuri. Produsele alimentare au cunoscut un ritm de creștere sub 1%, în timp ce mărfurile nealimentare și serviciile au putut fi achiziționate la prețuri ușor mai mari. Figura 3.9 de mai jos arată evoluția lunară a ratei inflației în anul 2014.

Figura 3.9 (Sursa: Institutul Național de Statistică)

Așa cum se poate observa în graficul de mai sus, perioada de vară, în special trimestrul doi al anului a fost decisiv în ceea ce privește rata inflației anuale. Inflația anuală a oscilat pe parcursul anului 2014 în intervalul 0,66% – 1,5%, minimul de 0,66% fiind atins în iunie.

Evoluția inflației a luat prin surprindere chiar și banca centrală, care a operat trei ajustări ale prognozei (inițial de la 3,5% la 3,3%, apoi de la 3,3% la 2,2% și, ulterior, de la 2,2% la 1,5%). Așa cum aminteam mai sus, ritmul de creștere al grupelor de mărfuri au înregistrat următoarele cifre: produsele alimentare au crescut sensibil cu 0,4%, în timp ce produsele nealimentare și serviciile au cunoscut o creștere de 1,25%, respectiv 2,25%.

Acest ritm al inflației a permis astfel Băncii Naționale a României să continue politica de relaxare a politicii monetare. Mai exact, BNR a decis, în urma rezultatului inflației obținut în 2014, să reducă dobânda de referință la 2,5%. Într-adevăr, factorii ce au contribuit la o inflației atât de mică în 2014 sunt pe de-o parte externi, iar pe de alta interni. În afară de presiunea exercitată de evoluția prețului petrolului, care a scăzut drastic în 2014, evoluția negativă a prețurilor la produsele importate de către România au condus și ele la o rată a inflației pe plan intern unică. Mai mult decât atât, având în vedere faptul că producția agricolă a crescut, acest lucru a avut un impact important asupra prețurilor. Aici menționez că, atâta timp cât în România sensibilitatea la prețurile produselor agricole este foarte mare, acest fapt nu putea sfârși altfel decât cu o rată a inflației semnificativ redusă.

Ținând cont de faptul că stabilirea cifrei inflaționiste comportă calcule complexe, trebuie amintit că în stabilirea acestei intră atât produsele ale căror prețuri sunt volatile, cât și produse și servicii ale căror prețuri trebuie avizate de instituțiile statului, numite prețuri volatile. Asta înseamnă că evoluția ratei inflației nu este întotdeauna stabilită în funcție de relațiile libere pieței. Mai precis, există servicii, în special cele publice, ale căror prețuri sunt determinate prin rotunjire, cum ar fi cel al transportului public, de pildă. Astfel, cifrele ratei inflației pot fi stabilite defalcat, în funcție de grupele de produse ce comportă, așa cum aminteam mai sus, prețuri volatile, administrate, ș.a.m.d. Totodată, trebuie menționat faptul că există produse care sunt incluse în așa-numitul coș zilnic, produse precum tutun, alcool, etc, ale căror prețuri nu au un impact uniform asupra populației.

Figura 3.10 de mai jos arată comparativ, situația inflației totale și cea a celei de bază în 2014. Este foarte important de ținut cont de faptul că anumite produse sunt caracterizate prin prețuri volatile, adică prin prețuri ce sunt frecvent supuse unor perioade tranzitorii, prezentând astfel un grad de incertitudine mai ridicat.

*) produse cu prețuri volatile: legume, fructe, ouă, combustibili

**) se elimină grupele: tutun și băuturi alcoolice

Figura 3.10 (Sursa: Institutul Național de Statistică; Calcule: BNR)

Analiza celor mai recente date statistice relevă continuarea scăderii ratei anuale a inflației și plasarea ei la valori inferioare celor prognozate și sub limita de jos a intervalului țintei staționare de inflație, ca urmare a accentuării declinului prețurilor volatile și a inflației tot mai scăzute pe piețele externe, suprapuse persistenței deficitului de cerere agregată și continuării ajustării descendente a anticipațiilor inflaționiste.

Rata anuală a inflației a coborât la nivelul de 0,83 la sută în luna decembrie 2014 de la 1,26 la sută în luna noiembrie 2014. În luna decembrie 2014, rata medie anuală a inflației s-a menținut la nivelul 1,1 la sută, iar rata medie anuală a inflației determinată pe baza indicelui armonizat al prețurilor de consum – indicator relevant pentru evaluarea procesului de convergență cu Uniunea Europeană – s-a plasat la nivelul de 1,4 la sută, similar lunii anterioare.

În ceea ce privește sectorul real, indicatorii pe termen scurt din lunile octombrie și noiembrie 2014 semnalează continuarea traiectoriei pozitive a economiei în trimestrul IV, atât volumul producției industriale, cât și cel al comerțului cu amănuntul și al lucrărilor de construcții înregistrând variații trimestriale pozitive și în accelerare față de media trimestrului III. În același timp, evoluția deficitului de cont curent al balanței de plăți sugerează consolidarea sustenabilității poziției externe.

Împrumuturile în monedă națională și-au accelerat ritmul anual de creștere în termeni reali, în condițiile propagării reducerilor succesive ale ratei dobânzii de politică monetară asupra ratelor dobânzilor la creditele noi acordate companiilor și populației, favorizată inclusiv de relaxarea condițiilor lichidității de pe piața monetară. În ceea ce privește volumul total al creditului acordat sectorului privat, acesta a continuat să fie afectat de accentuarea contracției stocului de credite în valută, precum și de intensificarea operațiunilor de eliminare a creditelor neperformante din bilanțurile instituțiilor de credit. Toate aceste tendințe contribuie la îmbunătățirea transmisiei politicii monetare.

Cursul de schimb valutar a reprezentat un punct cheie, la rândul său, fiind caracterizat de o ușoară apreciere a leului față de moneda Euro.