Fenomenul Inflationist de la Inceputul Secolului Xxi
LUCRARE DE LICENȚĂ
Fenomenul inflaționist de la începutul secolului XXI
CUPRINS
INTRODUCERE
CAPITOLUL 1
ANALIZA FENOMENULUI INFLAȚIONIST ȘI INFLUENȚA SA ÎN ECONOMIA ROMÂNEASCĂ ACTUALĂ
1.1. Analiza fenomenului inflaționist
1.2. Delimitarea tipologiei inflației și caracteristicile specifice
1.3. Efectele inflației în contextul economiei actuale
1.4. Riscuri ale țintirii directe a inflației
CAPITOLUL 2.
EVOLUȚIA INFLAȚIEI ȘI CADRUL ECONOMIEI
2.1. Analiza evoluției inflației în economia românească
2.2. Cauzele inflației și politicile de combaterea ale acesteia
2.3. Politici antiinflaționiste
CAPITOLUL 3
STUDIU DE CAZ PRIVIND ANALIZA EVOLUȚIEI INFLAȚIEI DIN ROMÂNIA ÎN PERIOADA ACTUALĂ
3.1. Analiza politicii monetare în perioada 2013 – aprilie 2014
3.2. Țintele directe ale inflației în perioada 2012-februarie 2014
3.4. Perspectivele inflației în economia românească
3.4.1. Perspective de bază
3.4.2. Perspectivele inflației
3.4.3. Presiuni ale cererii în perioada curentă și în cadrul intervalului de proiecție – prognoză 2015
CONCLUZII ȘI PROPUNERI
ÎNCHEIERE
BIBLIOGRAFIE
ANEXE
INTRODUCERE
Potrivit prezentei lucrări am constata faptul că inflația este un dezechilibru major prezent în economia oricărei țări, reprezentat de o creștere generalizată a prețurilor și de scăderea simultană a puterii de cumpărare a monedei naționale. Inflația este un indicator final, care arată la sfârsit de an fiscal dacă politicile guvernamentale monetare, fiscale, legislative, etc., alături de politicile Băncii Centrale, se coordonează și conduc la o stabilitate a prețurilor de consum. Inflația și șomajul, creșterea economică, deficitul bugetar, evoluția ratelor de schimb ș.a. nu mai sunt de mult timp probleme care să preocupe doar un cerc restrâns de indivizi, deoarece prin efectele pe care le au asupra fiecăruia, au ajuns în centrul atenției unor categorii tot mai largi ale populației unei țări sau alteia.
Inflația reprezintă, în esență, o creștere a nivelului general al prețurilor. Această tendință s-a manifestat deosebit de puternic în țările occidentale începând cu anii 70, iar în economia României după 1989.
Am ales ca temă Fenomenul inflaționist de la începutul secolului XXI pe care am structurat-o astfel:
Primul capitol intitulat Analiza fenomenului inflaționist și influența sa în economia românească actuală analiza fenomenului inflaționist, delimitarea tipologiei inflației și caracteristicile specifice, efectele inflației în contextul economiei actuale, riscuri ale țintirii directe a inflației.
Al doilea capitol Evoluția inflației și cadrul economic cuprinde analiza evoluției inflației în economia românească, cauzele inflației și politicile de combaterea ale acesteia și politici antiinflaționiste.
Ultimul capitol intitulat Studiu de caz privind analiza evoluției inflației dn România în perioada actuală cuprinde analiza politicii monetare în perioada 2013 – aprilie 2014, ulterior țintele directe ale inflației în perioada 2012-februarie 2014, iar la final perspectivele inflației în economia românească (perspective de bază, perspectivele înflației
În economia actuală, inflația constituie o realitate universală deoarece, sub diverse forme și în măsură diferită ea afectează toate țările. Inflația este considerată permanentă, pentru că, apărută înaintea științei economice, a parcurs mai multe etape și nu a cedat decât rareori. Problematica inflației constituie o preocupare majoră a teoriei și practicii economice din întreaga lume. Inflația, cu toate sensurile și intensitățile ei, este o problemă macroeconomică. Mulți specialiști consideră că inflația este “răul cel mare” al economiilor contemporane, îndeosebi al celor în tranziție în care accentuarea complexității vieții economice și sociale, creșterea interdependențelor dintre factorii interni și externi, ca și nevoia de integrare a unor noi principii economice și social-umane în strategiile de dezvoltare constituie factori determinanți și de mare actualitate în evoluția acestor economii.
Un număr mare de cercetători consideră că inflația, fiind întotdeauna și pretutindeni un fenomen monetar, este proprie economiei monetare, în cadrul căreia relațiile economice se organizează și se desfășoară cu ajutorul banilor, care, datorită însușirilor lor, îndeplinesc, prin intermediul prețurilor, importante funcții economico-sociale. Astfel, fenomenul inflaționist a devenit o preocupare majoră pentru autoritățile monetare din diferite țări ale lumii, mai ales în secolul XX începutul secolului XXI, fapt care a determinat că obiectivul de diminuare a inflației la un nivel tolerant să devină cu timpul cel mai important obiectiv al politicii monetare.
Abordarea problemelor inflației în România are o dublă semnificație: prima se referă la înțelegerea faptului că dezvoltarea presupune în mod inevitabil creșterea economică drept suport al transformărilor calitative care trebuie să se producă în întreaga viață economică și socială, în asigurarea bunăstării umane individuale și sociale; cealaltă are în vedere faptul că inflația nu trebuie să pună în pericol macrostabilizarea ca proces esențial al relansării economice. În acest context, analiza politicii monetare promovate de BNR din 1993 până în prezent nu poate fi disociată de mediul economic în care măsurile adoptate și-au făcut simțite efectele. Astfel vom analiza particularitățile procesului inflaționist în România și contribuția BNR la crearea unor condiții favorabile asigurării stabilității financiare, menținerii stabilității monedei naționale și reducerii ratei inflației.
CAPITOLUL 1
ANALIZA FENOMENULUI INFLAȚIONIST ȘI INFLUENȚA SA ÎN ECONOMIA ROMÂNEASCĂ ACTUALĂ
1.1. Analiza fenomenului inflaționist
Inflația poate apărea, în primul rând, ca urmare a creșterii ofertei de bani pentru necesarul de monedă din economie.
Inflația reprezintă un fenomen economico-social complex cu aspecte variate (determinate de dezechilibrele care o marchează) devenit persistent și aproape omniprezent în perioada actuală, pretutindeni în lume. Practic, nu există mecanism economic pe care acest fenomen să nu îl afecteze. Tocmai de aceea, asupra inflației au fost emise numeroase puncte de vedere, purtând, pe alocuri, amprenta ambiguității.
Etimologic, termenul provine din latinescul inflațio (enflure) ceea ce semnifică – în sens primar umflătură, iar sub aspectul care ne interesează, maladia unui sistem economic. Înțelesurile moderne se vor deduce din interpretările ulterioare. Cei mai mulți dintre aceia care studiază inflația sunt de acord că ea reprezintă în general un fenomen negativ, care generează numeroase probleme și afectează multiple planuri.
Bodin afirmă că „inflația se naște din abundența de aur și argint, metale care, la origine, dădeau valoare lucrurilor”, în vreme ce Irvin Fisher vede inflația ca „rodul nemijlocit al factorului preț, considerat proporțional cu masa bănească în circulație”, iar Milton Friedman are în vedere „dezechilibrele cu precădere monetare induse de inflație”. Alți cercetători orientându-se cu precădere spre elemente axate pe practică sunt de părere că inflația nu e doar un proces nedorit, ci un adevărat flagel, care, prin prisma mișcării semnificativ ascendentă a prețurilor, tinde să distrugă realizările economiei.
Emile James vede inflația ca „un dezechilibru ce constă într-un exces al fluxurilor cererii de bunuri în raport cu posibilitățile ofertei, care creează un fenomen global, o mișcare autoîntreținută și ireversibilă de urcare a prețurilor și o epuizare progresivă a devizelor naționale”, iar P.A. Samuelson și W.D. Nordhaus constată că „inflația este un fenomen omniprezent și totuși, de multe ori, fals interpretat care presupune o creștere a nivelului general al prețurilor”.
3) Există însă și cei care văd inflația în sensul mai larg adus de includerea ei, ca fenomen macroeconomic, în mișcarea evolutivă a conceptelor și teoriilor economice. Dicționarul de Economie Politică înțelege prin inflație ‘’suprasaturarea arterelor circulației cu o cantitate de bani de hârtie care depășește nevoile reale ale acesteia, ceea ce duce la devalorizarea banilor’’.
Autorii Encyclopedie Universalis diferențiază termenii inflație și creșterea prețurilor considerând că ei „nu sunt absolut sinonimi, creșterea generală a prețurilor rămâne o consecință, în timp ce inflația se referă la o viziune de ansamblu asupra economiei”.
Inflația reprezintă un fenomen economico-social complex, un dezechilibru macro-economic, general și de durată manifestat prin dezacordul apărut între masă monetară care ajunge să suprasatureze sfera circulației, și volumul de bunuri și servicii produse, aflate efectiv pe piață. Situația se exteriorizează prin creșterea inegală dar cumulativă a prețurilor și prin devalorizarea monetară, manifestată prin scăderea puterii de cumpărare a semnelor bănești. Dacă ne oprim la faptul că inflația se concretizează în urcarea generală a prețurilor se consideră necesare următoarele observații:
A) Adjectivul generală trebuie înțeles cu o oarecare rezervă: sigur, nu toate prețurile cresc în aceleași proporții și în același timp, dar mișcarea de ansamblu rămâne, totuși, ascendentă. Nici prețurile care cresc nu o fac la fel; adesea există disproporții semnificative, care ilustrează termenul – disproporționalitatea prețurilor – contribuind la eterogenitatea fenomenului inflaționist.
B) Nu orice sporire a prețurilor înseamnă neapărat inflație. De exemplu, nevoia de corelare a diferitelor produse sau grupe de produse, eliminarea unor subvenții sau reașezarea prețurilor nu constituie fenomene inflaționiste. Ca să fie așa e necesar ca această creștere să reprezinte o mișcare a cărei desfășurare succesivă, de durată, să determine ridicarea plafonului prețurilor la un nivel general inflaționist.
C) Concepțiile în privința fenomenului au evoluat: în trecut inflația era privită în sens pur monetarist fiind văzută ca o simplă sporire a volumului semnelor bănești în circulație fără acoperire metalică.
La ora actuală inflația nu mai poate fi considerată doar atât, întrucât în formularea conceptului se au în vedere în egală măsură aspectul material și cel funcțional de ansamblu. Generalizarea fenomenului inflaționist în numeroase țări a determinat, adesea, factorii de decizie politică să estimeze că, practic, mai mult decât creșterea prețurilor, e interesantă analiza datelor interne, în paralel cu cele ale altor state și să se uzeze, apoi, de noțiuni comparative.
S. C. Kolm este de părere că bunăstarea economică a unei țări nu va veni exclusiv de la stabilitatea sa monetară, ideală, ci chiar din instabilitatea situației altor țări întrucât vă exista întotdeauna ca bază de comparație, o situație mai puțin solidă decât cea proprie.
Astfel inflația se poate studia din trei puncte de vedere:
– Morfologic – analizând fenomenele care–i caracterizează evoluția
– Structural – studiindu-i mecanismele proprii
– Anticipativ – în scopul evitării consecințelor nefaste ale fenomenului, al găsirii unor posibile remedii și al aplicării de politici corespunzătoare, pe plan macroeconomic. Deși inflația este percepută de către toți participanții la viața economico-socială cu intensități și semnificații diferite, există totuși și modalități convenite instituțional pentru a-i calcula nivelul și evoluția.
De regulă, aceasta se realizează pe baza unui indice al prețurilor care reprezintă o medie ponderată a prețurilor unui anumit număr de bunuri și servicii.
Pot fi alese: indicele prețului de consum (IPC), indicele general al prețurilor sau deflatorul PIB (PNB), indicele prețurilor bunurilor de capital, indicele costului vieții, scăderea puterii de cumpărare a banilor, coeficientul de devansare a creșterii indicatorilor macroeconomici rezultativi de către masa monetară aflată în circulație și disponibilă pentru achiziționarea mărfurilor. Dintre acestea, cel mai utilizat pentru a măsura inflația este IPC-ul. El se determină de organisme autorizate pe baza unui, coș de bunuri’’ de consum cefaste ale fenomenului, al găsirii unor posibile remedii și al aplicării de politici corespunzătoare, pe plan macroeconomic. Deși inflația este percepută de către toți participanții la viața economico-socială cu intensități și semnificații diferite, există totuși și modalități convenite instituțional pentru a-i calcula nivelul și evoluția.
De regulă, aceasta se realizează pe baza unui indice al prețurilor care reprezintă o medie ponderată a prețurilor unui anumit număr de bunuri și servicii.
Pot fi alese: indicele prețului de consum (IPC), indicele general al prețurilor sau deflatorul PIB (PNB), indicele prețurilor bunurilor de capital, indicele costului vieții, scăderea puterii de cumpărare a banilor, coeficientul de devansare a creșterii indicatorilor macroeconomici rezultativi de către masa monetară aflată în circulație și disponibilă pentru achiziționarea mărfurilor. Dintre acestea, cel mai utilizat pentru a măsura inflația este IPC-ul. El se determină de organisme autorizate pe baza unui, coș de bunuri’’ de consum care cuprinde: alimente, bunuri de uz curent și folosință personală, servicii de transport, culturale, de ocrotire a sănătății, învățământ și altele.
Calcularea IPC nu este o chestiune neutră din punct de vedere social economic. Ea are elemente tehnice asupra cărora se convine sau, cu privire la care știința statistică a fundamentat concluzii indubitabile. În același timp între guvern, patronat și sindicate se constată ample dispute privind IPC și rata inflației:
– Guvernul care a obținut sufragiul pentru a administra aspectele esențiale ale societății și economiei are interesul să demonstreze că face acest lucru bine, iar un criteriu relevant pentru o atare apreciere îl constituie nivelul și evoluția ratei inflației.
– Patronatul este interesat să rezulte dinamici cât mai mici ale prețurilor și inflației pentru a atenua revendicările sindicatelor și salariaților.
– Sindicatele ar dori să obțină prin metoda de determinare a IPC niveluri cât mai ridicate, dacă ar fi posibil mai mari decât cele efective, pentru a obține sporuri salariale mai mari în urma indexării.
– Disputele trilaterale guvern-patronat-sindicate vizează: lista mărfurilor reprezentative din fiecare grupă, ponderile absolute fiecărei grupe în bugetul de familie reprezentativ, intervalul la care sunt observate categoriile de prețuri, etc. Dincolo de aceste dispute trebuie revăzut și faptul că IPC reprezintă în ultimă instanță o evaluare și nu o măsurare riguroasă, a dinamicii prețurilor pentru că se calculează pe baza unui număr limitat de bunuri de consum și observații ale evoluției prețurilor.
1.2. Delimitarea tipologiei inflației și caracteristicile specifice
În funcție de amploarea procesului inflaționist în teoria și practica economică s-au încetățenit mai multe tipologii ale inflației:
1. Inflație târâtoare (moderată) caracterizată prin creșterea generalizată a prețurilor din coșul de referință cu 2-3% anual. Ea este un fenomen fiziologic, de regulă, reflexul politicilor de stabilizare. În condițiile acestei forme de inflație se manifestă o mare încredere în monedă; agenții economici au tendința să încheie contracte pe termen lung fiind convinși că prețurile bunurilor pe care le vând și le cumpără vor cunoaște evoluții previzibile și moderate.
2. Inflația deschisă relevantă prin creșterea anuală a prețurilor mai mică de 10%, dar superioară celei de 3%, evoluția economiei stârnind astfel interesul tuturor categoriilor de agenți economici. În țările dezvoltate ea se manifestă doar episodic, fiind însă un criteriu de performanță pentru țările slab dezvoltate și în tranziție de la sistemul de comandă la cel concurențial.
3. Inflația galopantă – cea care conduce la dublarea prețurilor în decurs de un an, expresie și sursă a unor ample dezechilibre în economie. Ea a fost frecvent întâlnită în țările în curs de dezvoltare din Africa, America Latină și doar episodic în țările dezvoltate. Prezența unei atare inflații impune indexarea contractelor cu indicele prețurilor sau printr-o valută considerată relativ stabilă; moneda națională cunoaște o pierdere rapidă a valorii economice, rata dobânzii crește rapid, viteza de rotație a banilor se accelerează, posesorii acestora ajung să păstreze asupra lor doar cantitate strict necesară tranzacțiilor cotidiene; o parte din economii părăsește economia națională plasându-se în străinătate, iar altele sunt sortite investițiilor productive și orientate spre operațiuni speculative sau plasamente în active reale.
Hiperinflația caracterizată prin creșteri amețitoare ale prețurilor, cererea de monedă națională scăzând considerabil, o parte importantă din tranzacții efectuându-se sub forma de troc modern (barter) sau în monedă alternativă; prețurile relative devin deosebit de instabile, iar salariul real al unei persoane se reduce lunar cu cca 30%; este produsul unor schimbări radicale în viața economică și politică a țărilor în cauză.
În perioada actuală numeroase economii se confruntă cu fenomenele de stagflație și simplificație. Stagflația caracterizează acea situație din economia unei țări caracterizată în inflație rapidă însoțită de stagnare economică. PIB-ul și PNB-ul real stagnează sau se reduc în condițiile creșterii prețurilor, masa monetară stagnând sau sporind, iar rata șomajului fiind foarte ridicată.
Slumpflația definește situația cea mai critică dintr-o economie națională: stare de hiperinflație și reducerea drastică a PNB și PIB real, șomaj cronic de masă, conjugate cu alte dezechilibre grave interne și externe. Slumpflația s-a întâlnit temporar în economiile dezvoltate în cursul primului șoc petrolier, în unele economii în curs de dezvoltate și în toatele fostele țări socialiste în perioada de reformă și tranziție spre economia de piață concurențială.
În prezent nu există o teorie general acceptată a inflației; cauzele procesului inflaționist sunt numeroase, de ordin economic, psihologic, social politic, intern și extern, induse prin mecanismul relațiilor economice internaționale și al creșterii interdependențelor dintre economiile naționale.,
Inflația ca și bolile apare din motive diverse. Anumite procese inflaționiste provin din partea cererii, altele din partea ofertei. Dar o caracteristică esențială a inflațiilor moderne este că ele au o dinamică internă și că sunt greu de oprit după ce s-au declanșat’’. Este ceea ce specialiștii numesc inflația inerțială, anticipantă sau fundamentală, adică aceea rată a inflației pe care agenții economici o anticipează și o iau în calcul la încheierea contractelor private și acordurilor oficiale.
Prin mecanismele apariției și manifestării inflației se înțelege acțiunea cauzelor care o generează, impulsurile care alimentează cu energie aceste cauze; pârghiile care asigură transmiterea acestei energii și modul concret de transmitere spre resortul factorilor prin intermediul cărora se propagă influența lui în structurile vieții economico-sociale. Cauzele generează, prin acțiunea lor un surplus, un excedent de masă monetară în circulație, adică o putere de cumpărare suplimentară de care dispun subiecții economici. Aceasta este în realitate o cerere suplimentară de bunuri economice corporale și necorporale.
Subiecții sau actorii economici producători pot reacționa înainte de toate în unul din următoarele moduri:
A) să sporească producția și oferta de bunuri;
B) să mărească prețurile; să acționeze într-un mod combinat: și să sporească producția și să mărească prețurile în același timp.
Primul comportament conduce la creșterea economică, adică la alocarea de resurse materiale, financiare și umane suplimentare, la efectuarea de investiții, crearea de noi locuri de muncă, la ridicarea gradului de ocupare a forțelor de muncă și la sporirea veniturilor populației. Cel de-al doilea comportament conduce direct la inflație. Și cum situația economică a actorilor economici nu este aceeași, cum problemele economice cu care ei se confruntă și condițiile în care ei își desfășoară activitatea nu sunt identice, creșterea mai accelerată a cantității de mărfuri cerute poate atrage după sine atât o anumită sporire a producției, deci a ofertei, cât și o anumită ridicare a nivelului prețurilor.
În felul acesta se ajunge la combinarea celor două genuri de comportamente.
În plus, creșterea cererii de bunuri economice acționează asupra costurilor, mai ales prin ridicarea gradului de utilizare a capitalului fix, în special a părții active a acestuia – mașini și utilaje concomitent, creșterea producției duce la împărțirea, repartizarea costurilor fixe, asupra unui număr mare de produse și deci, la reducerea acestor costuri pe unitatea de produs. Reducerea costurilor are la rândul ei drept efect sporirea profitului întreprinzătorilor și deci a posibilităților de sporire a economiilor și investițiilor.
Concomitent, întreprinzătorii pot obține profit ca urmare a faptului că cererea este mai mare decât oferta de bunuri economice.
Agenții economici producători care pot alege între creșterea producției și creșterea prețurilor vor opta pentru variantă pe care o consideră ca fiind cea mai avantajoasă pentru ei. Se înțelege de la sine că opțiunea lor este condiționată de un șir de factori, cum ar fi:
– Existența sau inexistența unor capacități de producție încă neutilizate
– Posibilitatea modernizării relativ rapide a tehnologiilor
– Dispunerea de resurse de materii prime
– Dispunerea de posibilități pentru investiții, pentru crearea de noi capacități de producție.
Dacă sporirea producției, a ofertei rămâne în urma cererii solvabile, creșterea prețurilor intervine în mod obligatoriu cu reacții de adaptare, ajustare și echilibrare a raportului cerere – ofertă. Aceasta înseamnă că elasticitatea ofertei – creșterea volumului fizic al bunurilor economice în raport cu variația veniturilor, deci cu disponibilitățile pecuniare existente în proprietatea actorilor economici, o ofertă puțin elastică sau inelastică – va acționa în calitate de cauză generatoare de inflație.
Dacă masa monetară sporește – indiferent de volum – se presupune că 10% din subiecții în mâinile cărora a ajuns acest spor sub forma creșterii veniturilor își vor spori cheltuielile, dar pentru că oferta nu crește, va rezulta o sporire a prețurilor și deci o scădere importantă a puterii de cumpărare a banilor. Ei vor anticipa o pierdere a capacității de cumpărare a veniturilor pe care le au în aceeași proporție. Firește, pentru a se asigura împotriva acestor scăderi cu 10% a încasărilor lor reale vor majoră prețurile cu 10% ceea ce va genera o reacție în lanț și se va pretinde majorarea salariilor cu 10%. Acest mecanism este propriu inflației interne. El se completează însă cu mecanismele inflației importate ale căror pârghii principale sunt:
– Prețurile bunurilor economice finite importate
– Prețurile bunurilor economice intermediare importate care cresc costurile și deci măresc prețurile de livrare.
– Importul de inflație din afluxul de valută convertibilă străină. Excedentul de încasări valutare atrage transformarea unei părți mai mari sau mai mici a acestuia în monedă națională ceea ce sporește masa monetară având ca rezultat formarea sau agravarea dezechilibrului generator de inflație.
– Un factor generator de inflație fiind și monopolul și oligopolul.
O astfel de inflație are un mecanism de autoîntreținere care rezultă din condiționarea reciprocă a creșterii prețurilor și salariilor și deci o modificare succesivă a poziției de cauză și efect în care cele două fenomene se află unul față de celălalt.
1.3. Efectele inflației în contextul economiei actuale
Realitățile economice ale lumii contemporane au înțeles procesul inflaționist ca una dintre componentele sale, care creează o serie de consecințe economico-sociale. Efectele pe care le provoacă asupra climatului economico-social sunt diferite în funcție de amploarea pe care o ia inflația în sine. Dincolo de un anumit prag (al cărui nivel diferă în funcție de factorii specifici fiecărei țări și de perioadele istorice), inflația reprezintă unul din cele mai primejdioase fenomene cu efecte care se instalează pe nesimțite și cu care lupta e lungă și de durată. Analizând efectele produse se are în vedere gruparea lor în efecte sociale și efecte economice.
Efectele sociale ale procesului inflaționist se resimt în scăderea nivelului de trai al populației, mai ales al celor cu venituri fixe care sesizează din plin creșterea aberantă a prețurilor. Șomajul este o consecință socială gravă a procesului inflaționist. Scăderea salariului real comparativ cu cel nominal este o altă consecință care se agravează cu cât inflația înregistrează creșteri mai mari. Climatul inflaționist erodează puternic economiile populației, mai ales în condițiile în care nu sunt protejate prin dobânzi indexate la rata inflației.
Efectele economice ale inflației se studiază la nivelul micro și macro economic. Primul efect se referă la reducerea competitivității întreprinderilor, relevată prin determinarea indicatorilor specifici. La nivelul macroeconomic, produsele naționale își pierd competitivitatea în exterior prin diminuarea exporturilor și creșterea importurilor, prin deficitele cronice ale balanței comerțului exterior, prin scăderea ritmului producției, prin creșterea prețurilor. Dacă avem în vedere cele două tipuri ale inflației și anume inflația lentă și cea galopantă, fiecare din aceste tipuri are efecte total diferite. Inflația lentă sau târâtoare corespunde unor creșteri de prețuri lente.
Efectul său este ca un drog care stimulează investițiile și dezvoltarea născând numeroase tensiuni sociale.
Efectele inflației galopante se produc în mijlocul unei penurii generale, a creșterii aberante a prețurilor, a deteriorării structurilor economice. Ca incidență asupra economiei, efectele procesului inflaționist se împart în efecte directe, resimțite în scăderea puterii de cumpărare a monedei, în scăderea reală a performanțelor economiei și efecte indirecte, regăsite în politicile antiinflaționiste (monetare și financiare).
Analiza efectelor este deosebit de complexă. Teoreticienii, după secole de cercetări în care materia abundă în explicații și demonstrații, arată că inflația continuă să rămână una dintre cele mai controversate probleme ale lumii contemporane. Efectele sale creează mutații structurale, nu numai de la un an la altul, dar și de la o lună la alta, în cadrul aceleași țări sau zone. Efectele inflației asupra agenților economici sunt relevate de influențele suferite de factorii de producție. Întreprinderile sunt afectate în funcțiile lor principale: în funcția de producție, în funcția de investiții și în cea de schimb. Funcția de schimb este afectată de procesul inflaționist prin măririle consecutive de prețuri (inflație prin costuri și prin cerere) costurile mărindu-se determină prețuri crescute, ceea ce va face dificilă realizarea lor pe piață.
Efectul inflaționist al funcției de producție este regăsit în principal de procesul de formare al prețurilor. Secolul XXI a creat un regim de, prețuri administrative’’ determinate de costuri. În determinarea lor întreprinderile adaugă diverse marje proporționale cu costurile directe în manoperă și furnituri, cu scopul de a lua în calcul cheltuielile generale și profitul. Aici se observă un dublu efect inflaționist: pe de o parte prin controlul asupra prețurilor întreprinderea contemporană rezistă la orice reducere a venitului său real, pe de altă parte, devenind în mare măsură, stăpâna’’ prețurilor sale de vânzare, ea se va aproviziona și-și va constitui stocuri, ceea ce va mări presiunea cererii.
Funcția de investiții este ea însăși un proces generator de inflație pentru că în prima fază are loc alocarea fondurilor materiale și bănești, fără să existe o contraparte reală, efect ce se va diminua odată cu transformarea funcției de investiții în funcție de producție.
Investiția va avea loc numai în condițiile în care inflația prezentă și viitoare este considerată de întreprindere un risc acceptabil. Până în anii 70 se considera creșterea 3-5% a prețurilor ca fiind necesară pentru dezvoltarea economică. Se consideră că o creștere anuală de 3-5% (unii chiar 10%) a prețurilor nu este inflaționistă. Este vorba de efectul inflației lente, în care caracterul inflației este legat de investiții și de dezvoltare. Investiția este considerată pentru întreprindere ca un indicator, care corelat cu ecartul inflației, dă semnalul insuficientei oferte comparativ cu abundența cererii potențiale. Această informație determină întreprinderile să investească. Efectul imediat al investirii se regăsește în creșterea veniturilor care va crea o cerere suplimentară, apoi o creștere a prețurilor și, în sfârșit, o dezvoltare economică susținută.
Pe de altă parte, efectul inflației lente, prin excesul cererii permite întreprinderilor nerentabile să supraviețuiască. Economia mai are nevoie de ele. Supraviețuirea întreprinderilor cu productivitate redusă facilitează mutații și agravează tensiunile inflaționiste. Efectele, afrodisiace’’ se pot transforma în efecte obișnuite: societatea industrială devine o societate inflaționistă. Efectele inflației târâtoare diminuează nivelul de trai și creșterea economică. Ele facilitează dezvoltarea ca apoi să o blocheze. Analiza creșterii economice trebuie să se facă în funcție de stadiul inflației și de nivelul dezvoltării economiei naționale.
Pentru țările subdezvoltate limita finanțării investițiilor prin inflație este foarte coborâtă, aproape de neconceput. Veniturile populației sunt atât de scăzute încât ele nu pot fi diminuate nominal și real pentru a stimula investițiile.
În țările dezvoltate procesul de creștere prin intermediul inflației are anumite particularități, datorită nivelului mai ridicat al venitului din aceste țări și a proporției în care se împarte el pentru acumulare și consum. Dar nici în acest caz inflația nu poate constitui o sursă nelimitată de finanțare a investițiilor. Într-o economie dezvoltată decizia de a învești presupune din partea întreprinderii mărire de capital. Sporul de capital se obține din acumulări anterioare sau prezente și prin împrumuturi. Dacă întreprinderea vrea să acumuleze ea va trebui să-și crească veniturile. Tentația va fi de a-și mări prețurile produselor vânzând aceeași cantitate cu mai mulți bani, dar în procesul schimbului nu este singură, ceea ce vă atrage răspunsul din partea celorlalți participanți la schimb.
Efectele inflației în lanț vor fi resimțite. Prețurile crescute ale produselor vor atrage creșteri de venituri nominale ale întreprinderilor. Nivelul crescut va determina o creștere a impozitelor plătite. Ele cresc proporțional cu profiturile nominale ale societății. Criză de resurse reprezintă principalul motiv al creșterii prețurilor în ultimele decenii. Cele două șocuri petroliere și-au pus amprenta asupra creșterii procesului inflaționist. Astfel se desprinde un alt efect al inflației, acela de a deforma repartizarea veniturilor. Prin avantajarea unor întreprinderi și dezavantajarea altora, inflația creează un dezechilibru al veniturilor. Prin creșterea prețurilor apare deformată imaginea venitului nominal și a celui real la nivel microeconomic. Cu totul diferit apare acest mecanism la nivel macroeconomic. Inflația devine periculoasă pentru o națiune când ea se realizează peste nivelul folosirii depline a forței de muncă, precum și a altor factori de producție mobilizabili din economia națională.
În economia românească, și nu numai, există bogați și săraci. Caracteristica fenomenului inflaționist constă în sărăcirea celor cu venituri fixe și îmbogățirea celorlalți. J.K. Galbraith scria în, Știința economică și interesul public’’:, Inflația antrenează transportul resurselor de la săraci la bogați’’.
Titularii veniturilor fixe vor fi afectați de creșterea prețurilor pentru că veniturile lor nu se modifică în raport cu evoluția ascendentă a prețurilor. Datorită acestui raport între stabilitatea venitului și creșterea prețurilor, puterea de cumpărare în valoare absolută scade concomitent cu scăderea puterii de cumpărarerelativă. Pentru cei cu venituri variabile are loc o relativă reducere a puterii de cumpărare a unității monetare ca urmare a creșterii prețurilor concomitent cu creșterea veniturilor acestor categorii de titulari.
Un alt efect al inflației se regăsește în inegalitatea șanselor sociale. Grupurile sociale în active au fost protejate de inflație prin politica folosirii depline a forței de muncă. Creșterea veniturilor acestor categorii sociale a fost încurajată prin creșterea cererii pentru forță de muncă și a modificărilor de structură din economia națională în favoarea ramurilor cu productivitate ridicată. Acești factori au fost de natură să stimuleze creșterea salariilor chiar peste nivelul inflației. De beneficiile ei nu s-au bucurat categoriile de lucrători cu profesii fixe care nu și-au adaptat calificarea la noile modificări de structură.
Efectul inflației asupra psiho-socialului este mult prea deprimant pentru a putea fi contracarat de alte fenomene care au loc concomitent în economie. Efectul inflației asupra psihologiei populației poate fi observat foarte bine analizând consumul, vânzările și cumpărările de orice natură.
Odată cu apariția inflației și mai ales odată cu întreținerea ei psihologia populației se schimbă radical, riscurile care însoțeau opțiunile subiecților economici, indiferent de natura lor, sunt amplificate de evoluția imprevizibilă a fenomenului inflaționist.
Un alt efect inflaționist se regăsește prin veniturile statului. Avantajând toți debitorii, inflația avantajează în primul rând bugetul statului. Creșterea prețurilor ușurează povara datoriei publice și micșorarea creanțelor furnizorilor statului. Dacă în anumite condiții inflația mărește nivelul folosirii factorilor de producție, prin aceasta se realizează creșterea veniturilor statului, tehnicile de producție a creditorilor statului.
În acest fel inflația apare ca un impozit deghizat mult mai ușor de aplicat și mai bine acceptat de toate categoriile sociale. Dar statul nu poate acționa prea mult timp, prin intermediul inflației pentru a regla mărimile macroeconomiei de piață. Pentru moment statul poate folosi inflația în favoarea sa, dar pe termen lung ea îl transformă, prin diminuarea veniturilor și prin distrugerea fondului psiho-social al populației. Statul se află într-o poziție ambiguă tocmai prin funcțiile sale principale: cea de a face să domnească justiția socială și de a asigura echilibrul finanțelor sale. Între aceste două funcții există o contradicție deoarece procedeele care asigură cea mai bună justiție socială nu sunt neapărat și cele care asigură cel mai bun randament financiar și invers.
Dacă statul pune pe prim plan vocația sa de a asigura o mai bună justiție socială, el ar trebui să condamne inflația, însă deoarece statul este în același timp cel mai mare debitor, iar inflația favorizează debitorii, statul este tentat să o tolereze. Manipularea monetară poate fi folosită ca o soluție de asanare a deficitului bugetar, dar amplifică inflația. Aceasta la rându-i amplifică deficitul pentru că statul plătește mai mult pentru comenzile publice.
Rezultatul direct al climatului psiho-social inflaționist este de înrăutățire a raporturilor umane. Chiar și pe termen scurt avantajele economiei pe care le trage statul din inflație sunt de natură să înrăutățească starea economică și socială a indivizilor săi. În prezent marea majoritate a populației este conștientă că inflația cu micile ei avantaje, nu poate asigura pe termen lung menținerea unui standard de
Viață ridicat deoarece ea are cunoștințele necesare pentru a înțelege ce se poate obține prin continuarea realizării unui consum crescând în mod artificial veniturile. Asistăm la mutații comportamentale. În trecut depresiunile economice determinau o anumită solidaritate, de familie’’ în timp ce astăzi acest aspect al vieții sociale a fost alterat probabil prin intermediul inflației. Ea a contribuit alături de alți factori la înrăutățirea raporturilor de familie. În timpuri inflaționiste chiar și sentimentele umane se rodează.
Presiunile inflației se ciocnesc cu dorința omului de a-i ajuta pe ceilalți adesea dând naștere la sentimente de vinovăție și resentimente.
Inflația persistă fiind cauzată și de o guvernare inadecvată și în același timp dând naștere la neîncredere în guvernanți. În aproape toate cazurile de răsturnări politice inflația s-a aflat și ea la baza acestor revolte. Guvernele trebuie să pună capăt tendințelor inflaționiste ce se confruntă cu tendințe generate de perioadele inflaționiste anterioare. Acestea le paralizează puterea de acțiune.
Mărimea, complexitatea și interacțiunea umană ale economiilor moderne și ale societăților dau naștere la multe puncte critice. În plus, față de grevele muncitorești tradiționale oamenii au adoptat alte tehnici: încetinirea vitezei de muncă și întreruperile în timpul programului. Acestea au devenit la modă și, ca orice modă, s-au răspândit în toată lumea.
Inflația persistentă exacerbează relațiile dintre forța de muncă și guvern, mult mai probabil decât cele dintre forța de muncă și conducerea privată a firmei. Oamenii își pierd simțământul datoriei publice, deoarece se văd an după an incapabili să facă față efectelor inflației. Această schimbare în atitudinea funcționarilor publici și declinul în atitudinea lor față de guvern a apărut exact în acel stadiu din istorie în care guvernul și-a asumat rolul de conducător în societate. Oamenii sunt, sensibili ‘’ la prețurile bunurilor cumpărate. Semnalele date de prețuri fac posibil numărul incalculabil de decizii economice luate zilnic, decizii luate cu un grad minim de dezordine și chiar cu anumită satisfacție și plăcere. Oamenii urmăresc cea mai mare satisfacție pentru cheltuielile făcute, ei caută să-și maximizeze venitul. Dar inflația persistentă schimbă semnalele date de piață și de economie în general.
Comportamentul irațional al consumatorului nu este nou, ceea ce este nou este partea substanțială pe care o reprezintă în viața socială și economică și cât de larg răspândit a devenit acest comportament. În ciuda creșterilor fără precedent în venituri și producția pe persoană, inflația a distorsionat modelele de consum, rezultând în dificultăți pentru unii și în satisfacții efemere și adesea frustrații pentru alții.
Societatea modernă devine o societate, murdară’’, nimic nu este durabil. Publicitatea și facilitățile de credit împreună cu îmbunătățirile tehnologice continue atrag cumpărătorul reamintindu-i permanent că oricât de mare poate părea prețul el poate fi mai mare, produsul mai costisitor în viitor. Cea mai mare parte a consumului constă din nevoi și dorințe justificate, dar inflația induce nu crearea sau posesia frumuseții și luxului, ci crearea sau posesia unei protecții împotriva inflației. Fiecare tinde să investească mai degrabă decât să economisească. Investitorul nu mai reprezintă o parte mică din populație.
Inflația persistentă descurajează economiile personale., Iluzia monetară’’ și facilitățile monetare instituționale pot susține economisirea personală, în anumite țări pentru o anumită perioadă de timp chiar după ce a încetat să mai aibă sens economic.
În România, prin politici guvernamentale prudente, impactul inflației a favorizat pe unii și a defavorizat pe alții cu scopul de a crește abilitatea națională de a produce bunuri și servicii. Acest proces poate continua. Totuși deoarece inflația persistă apar fenomene precum: anumite cunoștințe și deprinderi tenhologice sunt tot mai rare, chiar dacă șomajul este relativ înalt, creșterea salariilor precedă creșterea prețurilor și sunt generalizate la nivelul întregii economii, inclusiv firme cu nivele mici de productivitate, creditele au devenit costisitoare, serviciile publice devin inadecvate.
În timpul perioadei inflaționiste activitatea speculativă crește, oamenii încercând să profite de oportunitățile de profit extraordinare care provin din inflație. Speculantul va urmări active a căror valoare să crească mai mult decât nivelul general al prețurilor. Se poate spune că inflația pare să determine oamenii de afaceri să fie interesați în cumpărarea și vânzarea mărfurilor mai mult decât în producerea lor.
Acțiunea dezechilibrantă a fenomenelor inflaționiste se amplifică în întreaga viață economico-socială. Caracteristica generală a inflației galopante constă într-o creștere a prețurilor care declanșează un proces cumulativ sau un proces accelerat de tip exponențial.
Efectele inflației galopante acumulează efectele celei târâtoare dându-le o amploare crescută. Unele dintre acestea sunt șocante deoarece nici o legitate economică și socială nu poate stăvili tăvălugul.
Sistemul bănesc se dezorganizează la rândul lui, interesul pentru banii depreciați scade progresiv, funcțiile banilor sunt puternic afectate sensibilizând bugetele familiale și scăzând puterea de cumpărare a monedei. Apar mutații în domeniul creditului: creditorii refuză restituirea împrumuturilor în monedă depreciată, vânzarea mărfurilor pe credit scade simțitor, iar schimburile de mărfuri au tendința de revenire la forma lor naturală. Veniturile bugetare și întreaga activitate financiară au de suferit. Hiperinflația atrofiază decizia investițională și procesul de economisire. Procesul investițional presupune alocarea de fonduri în condițiile în care puterea de cumpărare a monedei scade continuu. Recuperarea efortului investițional se face în timp într-o monedă care și-a deteriorat puterea sa actuală.
Datorită creșterii rapide a prețurilor, individul preferă să cheltuiască mai mult în prezent nefiind sigur că în viitor economisirea unei părți din venitul actual îi va aduce aceeași satisfacție. Deținătorii de venituri caută să cumpere active a căror valoare se va menține neschimbată sau va crește mai repede decât ritmul de creștere a prețurilor.
Efectele inflației se regăsesc la nivelul veniturilor și al patrimoniul întreprinderilor. Procesul inflaționist produce efecte nominale în întreprindere. Profitul crește odată cu creșterea prețurilor în timp ce activul bilanțului, valorile imobilizate sunt evaluate la prețuri de achiziție și nu la prețul de înlocuire. Creșterea profitului va determina o creștere a impozitului plătit de întreprindere. Mai mult, întreprinderile sunt adesea victimele iluziei monetare distribuind sub formă de dividende profiturile nominale fără să se țină cont că o parte se preleva asupra capitalului.
Soluția evitării acestei iluzii monetare ar fi de a proceda periodic la reevaluarea bilanțului, adică de a mări valorile contabile ale echipamentelor pentru a avea amortismente din care se va face înlocuirea echipamentelor uzate. Contabilitatea în valori reale în comparație cu cea în valori nominale este o formă de adaptare a evidenței la efectele inflației. Reevaluările repetate ale patrimoniului propulsează și ele inflația printr-o spirală ascendentă stimulând inflația prin costuri mărite.
Relația inflație – șomaj există și se manifestă ca un fenomen pe termen lung, dar ce are sens doar în măsura în care creșterea prețurilor este legată de folosirea tuturor factorilor de producție, nu numai a forței de muncă.
Legea lui Phillips face efectul de a degaja o relație inversă între rata inflației și rata șomajului: dacă șomajul descrește rata inflației are tendința de a crește și invers, dacă rata șomajului crește atunci rata inflației descrește. Această teză a suscitat un mare interes deoarece avizează explicarea conflictului, a contradicției dintre ocuparea deplină a mâinii de lucru și stabilitatea monetară ceea ce înseamnă puterea de a autoriza variante de politică economică după conjunctura momentului: opțiunea pentru un șomaj puțin mai mare pentru o inflație puțin mai mică; alegerea unei inflații puțin mai mari pentru un șomaj puțin mai mic.
Legea lui Phillips subsumează mai întâi relațiile dintre șomaj și rata salariilor și după aceea condițiile stabilității monetare. El a pus astfel în evidență o relație inversă și stabilă între creșterea ratei salariilor și creșterea ratei șomajului. Bineînțeles inflația și efectele sale asupra societății n-au fost monopolul unei anumite categorii de țări, ea regăsindu-se în toate tipurile de societăți la fiecare stadiu al dezvoltării.
1.4. Riscuri ale țintirii directe a inflației
Cele mai multe dintre politicile macroeconomice promovate în România (ca de altfel în toate țările în tranziție) diferă de politicile promovate de decidenții din țările dezvoltate. Aceasta datorită naturii diferite a economiilor în tranziție, pe de o parte, și specificului economiei românești în cadrul fostelor țări comuniste, pe de altă parte. În țările dezvoltate, politicile macroeconomice vizând termenul scurt sunt preocupate de „ciclurile de afaceri”. În cazul țărilor în tranziție, preocuparea vizează instabilitatea macroeconomică – crizele. Decidenții români de politici economice nu sunt interesați neapărat de costurile crizelor pe termen scurt, ci mai ales de potențialele pierderi asociate proceselor de creștere și dezvoltare economică (precum și procesul de catching-up) – obiective fundamentale în cazul unei țari în dezvoltare. În plus, în țările emergente, perioadele de expansiune și cele de recesiune sunt mult mai „severe” față de cele din țările dezvoltate.
Pentru că apariția acestui proces – creșterea economică susținută – reprezintă semnalul unei macrostabilizări reușite a economiei respective – o rată redusă a inflației, acoperirea serviciului datoriei externe de către sectorul public, stabilitatea sistemului bancar în a-și onora obligațiile față de deponenți, abilitatea băncilor centrale de a păstra un curs de schimb stabil etc.
Relația dintre inflație și creșterea economică, însă, este una contradictorie. Contează mai mult analiza noului compromis dintre stabilitatea inflației și decalajul PIB (de fapt, fluctuațiile economice). Teoria economică definește creșterea economică drept un proces pe termen lung (câteva zeci de ani); dar cum politica monetară influențează variabilele reale doar pe termen scurt, pe parcursul lucrării vom analiza relația dintre inflație și decalajul PIB.
Istoric vorbind, pentru atingerea principalelor obiective (de cele mai multe ori inflație redusă și creștere economică), multe bănci centrale și-au fixat și unele obiective, variabile intermediare, precum agregatul monetar ori rata de schimb. Pentru a avea succes, această metodă necesita ca:
A) banca centrală să poată controla variabilele intermediare;
B) să existe o relație stabilă între variabila intermediară și obiectivele finale.
Elementele fundamentale ale politicii de țintire a inflației sunt simple: banca centrală dorește să mențină o inflație egală cu ținta stabilită. Dacă rata inflației crește peste nivelul țintă, banca centrală încearcă să majoreze rata reală a dobânzii; procedând astfel, are loc reducerea cheltuielilor agregate. Din cauza faptului că salariile și prețurile sunt rigide, această reducere a cheltuielilor determină reducerea producției, ceea ce echivalează cu creșterea șomajului. Un nivel ridicat de șomaj ciclic moderează inflația și ajută la menținerea inflației la nivelul țintei propuse. Procesul are loc în sens invers atunci când inflația coboară sub nivelul țintei. În acest caz, banca centrală încearcă să reducă rata reală a dobânzii. Aceasta determină creșterea cheltuielilor agregate, iar creșterea cererii de muncă determină firmele să producă mai mult. Dacă producția crește, crește și cererea de forță de muncă, are loc reducerea oomajului ciclic, iar aceste evoluții, cumulate, intensifică presiunile de creștere a prețurilor. În acest fel inflația este menținută în apropierea țintei.
Dacă până acum câțiva ani economiștii erau preocupați doar de compromisul pe termen scurt dintre inflație și șomaj, acum economiștii își concentrează atenția asupra unui nou compromis.
Încercările de a stabiliza fluctuațiile de producție și ocupării forței de muncă vor duce la fluctuația ratei inflației. Încercările de a stabiliza inflația vor conduce la fluctuații mai mari ale producției și ocupării forței de muncă. S-au sintetizat ideile referitoare la acest compromis sub formă a două propoziții:
– Prima propoziție, în legătură cu care au existat puține controverse, este aceea că nu există compromis pe termen lung între rata inflației și rata șomajului.
– Cea de-a doua propoziție, în legătură cu care există mai multe neînțelegeri, este aceea ca pe termen scurt există un compromis între inflație și șomaj. Aceasta poate fi cel mai bine descrisă în termenii compromisului între variabilitatea inflației și variabilitatea șomajului; cu alte cuvinte, în termenii variațiilor procentuale pe termen scurt ale variabilelor, decât sub forma nivelului lor absolut la un anumit moment dat.
Dacă factorii de decizie se concentrează într-o măsură prea mare asupra menținerii inflației la un nivel stabil, vor avea loc fluctuații nedorite ale producției. Dacă ei se concentrează într-o măsură prea mare asupra menținerii șomajului la nivelul NAIRU, se manifestă fluctuații nedorite la nivelul inflației. Un aspect important al acestui compromis este atenția acordată politicilor de stabilizare, și nu încercărilor de a atinge anumite ținte ale variabilelor care nu pot fi susținute.
Evidențele empirice arată că țările în tranziție care au avut o mai bună stabilitate a prețurilor au obținut un ritm ridicat de creștere a PIB. Totuși, numărul mic de observații, problemele substanțiale de măsurare și golurile statistice fac dificilă identificarea unei relații stabile între inflația scăzuta și creșterea puternică a PIB.
În ultimii ani, mai multe guverne din țări dezvoltate și în curs de dezvoltare au decis să implementeze „țintirea inflației”. Putem folosi modelul ADI (cerere agregatainflație), pentru a înțelege implicațiile strategiei de țintire a inflației și compromisurile în domeniul politicilor macroeconomice.
În practică, datorită decalajelor temporale dintre modificarea ratei dobânzii și manifestarea efectelor asupra economiei, BNR trebuie să aibă în vedere evoluțiile viitoare, ajustândratele inflației în raport cu anticipările privind inflația viitoare. În ultimele decenii, menținerea unei inflații scăzute (stabilitatea prețurilor) a devenit obiectivul fundamental al băncilor centrale din lume. În acest timp, ideea că politica monetară este mai eficientă decât politica fiscală în procesele de stabilizare pe termen scurt a fost unanim acceptată. Pe termen lung, însă, politica monetară poate influența numai variabilele nominale, precum inflația și cursul nominal de schimb. În cel mai bun caz, ea poate reduce gradul de fluctuație al variabilelor reale.
Pe termen scurt și mediu, politica monetară are efecte atât asupra variabilelor nominale, cât și asupra variabilelor reale. Totuși, mecanismul complex de transmisie a politicii monetare, lag-urile variabile, șocurile aleatorii și incertitudinile inerente fac necesară reglarea fină (fine-tuning). Din ce în ce mai multe țări folosesc regimul de țintire flexibilă a inflației, strategie în care inflația este stabilizată în jurul unei ținte reduse pe termen mediu. Politica monetară poate atinge o medie a inflației egală cu nivelul țintă, în încercarea găsirii celui mai bun compromis între variabilitatea inflației și cea a decalajului de producție. Este bine cunoscut faptul că politica monetară nu poate stabiliza complet nici inflația, nici decalajul de producție. Pe de altă parte, creșterea credibilității prin ancorarea așteptărilor inflaționiste la nivelul țintă va reduce variabilitatea inflației, precum și a decalajului de producție. Astfel, BNR poate alege între țintirea strictă a inflației sau țintirea flexibilă a inflației.
Când există anticipații inflaționiste concordante cu ținta de inflație, curba se deplasează către stânga (cu o stabilizare mai bună atât a inflației, cât și a decalajului de producție). Totuși, experiența arată că reputația și credibilitatea se câștiga greu în timp (și se pierd foarte ușor).
Considerăm că România ar trebui să adopte la început un regim strict de țintire a inflației și după aceea un regim flexibil, putând astfel să câștige credibilitate. Considerăm că, cel puțin în momentul de față, menținerea credibilității este una dintre cele mai importante provocări pentru Banca Naționala a României, pentru funcționalitatea și eficiența măsurilor ei.
CAPITOLUL 2
EVOLUȚIA INFLAȚIEI ȘI CADRUL ECONOMIEI
2.1. Analiza evoluției inflației în economia românească
În secolul 19 inflația era legată în mod direct de devalorizarea monedei și nu de creșterea prețurilor. Conform unui comunicat din anul 1919 al Rezervei Federale „Inflația este un proces de multiplicare adițională de monedă neîntemeiat de o creștere corespunzătoare a producției de bunuri”.
După aproximativ 60 de ani, citatul preluat din comunicatul Rezervei Federale a încetat să mai fie valabil, astfel că în 1978 termenul de inflație avea drept cauze: evoluția cursului de schimb, creșterea considerabilă a costului forței de muncă, starea vremii și nu creșterea excesivă a banilor.
În consecință, definiția inflației a fost victima unui „război” teoretic dintre creșterea masei monetare și creșterea nivelului general al prețurilor. Ceea ce odată era descris ca o cauză monetară este prezentat acum ca un efect al prețurilor. Această schimbare de sens a complicat poziția susținătorilor antiinflație, prin simplu fapt că inflația bazată pe nivelul prețurilor poate avea, așa cu am mai precizat, mai multe cauze, ceea ce îngreunează identificarea soluțiilor de eliminare a acestui fenomen. Atunci când inflația era o cauză a banilor cu o singură localizare, și anume banca centrală, și o singură soluție – reducerea ratei de creștere a masei monetare.
Economiștii clasici, contemporani ai lui Adam Smith, erau foarte atenți cu definirea exactă a termenilor economici deoarece ei construiau un limbaj care se afla la baza construcției unei științe emergente. Printre primele lor contribuții s-a aflat și distincția dintre prețurile reale și nominale, astfel că prețul real (valoarea) al unui produs era definit ca fiind efortul necesar producerii lui, în timp ce în termeni nominali (bani) era caracterizat numai de costul în bani (fixat în termeni de aur sau alte metale prețioase). Astfel spus, valoarea bunurilor este dată de legi ale naturii – efortul forței de muncă, iar prețul nominal diferă în funcție de disponibilitatea metalelor prețioase și de legile suverane care definesc banii unei națiuni.
Deși economiștii clasici credeau că fluctuația prețului nominal al bunurilor poate avea influențe temporar perturbatoare asupra economiei (cum ar fi producerea de redistribuiri versatile de resurse între părțile unui contract cu preț nominal fix), la final aceste modificări serveau doar la schimbarea scalei prin care se măsura prețul real. Ideea că modificările survenite în cantitatea de bani afectează numai prețul nominal al bunurilor a fost susținută de mulți dintre economiștii clasici timpurii, dintre care cel mai cunoscut a fost David Hume.
Teoria a fost dezvoltată mult mai riguros la începutul secolului XX, de către economistul Irving Fisher, devenind cunoscută că „teoria cantitativă a banilor”.
Prima generație de economiști, succesorii lui Adam Smith în secolul XIX, au fost foarte interesați de banii de hârtie, iar modalitatea lor de raportare la cauzele modificării costurilor unui bun se baza pe trei surse distincte:
– Modificarea valorică, care lua în considerare resursa reală a costurilor unui bun;
– Modificarea prețului banilor (nominală), cauzată în principal de fluctuația conținutului de metal al monedei;
– Deprecierea monedei, datorată modificărilor cantitative ale monedei relativ la metalul care constituia monada națională.
Termenul de inflație a fost descris inițial luând în considerare sursa referitoare la deprecierea monedei, dar la sfârșitul secolului XIX distincția dintre monedă și bani a fost din ce în ce mai neclară. Astfel că, la începutul secolului XX, economiștii aveau tendința de a se raporta la termenul de inflație a monedei folosind orice mediu de circulație a banilor atribuit unei cereri comerciale. Dar și asupra acestei schimbări de raportare la termenul de inflație a fost ridicat un semn de întrebare. În timp ce cantitatea de monedă raportată la masa de metal prețios era ușor de determinat, lucrurile se complicau atunci când cineva încerca să determine cantitatea aflată în circulație care excede cererea comercială.
În primele decade ale secolului XX, economiștii par să ajungă la o defini ție prin care excesul existent în mediul de circulație al banilor poate fi explicat numai prin efectul avut asupra nivelului prețurilor. Astfel noțiunile inflației monedei și a prețurilor au devenit legate într-un mod de neînțeles. Această schimbare de retorică poate avea un impact nesemnificativ asupra teoreticienilor economiei cantitative deoarece pare neverosimil ca ei să poată remarca o distincție importantă între cele două idei. Din punctul lor de vedere creșterea cantității de monedă raportată la cererea comercială poate avea un singur efect – creșterea prețurilor, iar o creștere a nivelului prețurilor poate avea o singură origine – o creștere a cantității de bani corespunzătoare cererii lor.
Cu toate acestea, câțiva economiști au încercat să mențină distincția dintre o creștere a nivelului prețurilor bazată pe „tipărirea” adițională de monedă corespunzătoare schimburilor comerciale și o creștere rezultat al diminuării schimburilor comerciale pentru o ofertă de bani certă.
Legătura inflației cu nivelul prețurilor s-a dovedit a fi un alt punct important de răscruce pentru umanitate. Apariția teoriei generale a lui Keynes, în anul 1936, a fost considerat momentul asaltului teoriei cantitative asupra teoriei monetariste, care a dominat macroeconomia timp de 40 de ani. Apelând la convingerea că resursele neangajate în mod regulat și persistent – o idee susținută la momentul Marii Depresiuni la nivel mondial – teoria keynesiană a contestat necesitatea legăturii dintre cantitatea de bani și nivelul general al prețurilor. Mai mult de atât, susținea că evoluția de ansamblu a prețurilor poate fi datorată altor cauze decât banii.
Pe lângă separarea nivelului prețurilor de masa monetară, revoluția keynesiană pare să separe termenul de inflație de situația banilor și să-l redefinească drept o descriere a prețurilor. În acest fel inflația a devenit sinonimă cu orice creștere de preț și de aceea în zilele noastre în foarte puține cazuri se face distincția dintre creșterea prețurilor și inflație. Când teoria economică keynesiană a contestat legătura directă dintre bani și nivelul prețurilor, inflația a pierdut asocierea cu banii și a ajuns să fie în primul rând asociată cu starea prețurilor.
Fără a fi legată de oferta de bani, orice creștere de prețuri pare să fie revendicată de termenul de inflație. În acest sens, atunci când acest termen este folosit pentru descrierea nivelului prețurilor măsurile antiinflaționiste ar putea fi caracterizate ca fiind împotriva oricărei creșteri de preț, incluzând aici și creșterea salariilor. Conform monetariștilor acest lucru este de neacceptat, iar o strategie antiinflaționistă este preocupată de un anumit tip de creștere a prețurilor – acea creștere care rezultă prin crearea excesivă de monedă. Privită în acest sens obiectivul de țintire a unui nivel sustenabil al inflației a devenit pentru băncile centrale un obiectiv mult mai rațional.
Cu toate că istoria economică s-a confruntat în permanență cu perioade de inflație și chiar hiperinflație, Marea Inflație este considerată de către economiști ca fiind un episod unic. În comparație cu perioada Marii Inflații, celelalte perioade au fost asociate celor două războaie mondiale sau altor evenimente interne care au dus la schimbări majore în economia și politica unei țări și care în final au avut drept rezultat, ca răspuns al nevoilor guvernamentale, finanțarea masivă a deficitelor bugetare apelând la emisiunea monetară (senioraj).
Consecințele negative ale fenomenului inflaționist din anii 1970-1980 au contribuit major la schimbarea percepției asupra inflației atât din punct de vedere al decidenților politicilor monetare, cât și la nivel individual al traiului de zi cu zi.
Aspecte privind analiza evoluției inflației prețurile nici nu cresc (inflație), nici nu descresc (deflație), ci rămân stabile în timp.
Toate argumentele prezentate în literatura de specialitate sugerează că o bancă centrală care menține stabilitatea prețurilor contribuie major la realizarea obiectivelor economice privind creșterea și stabilitatea economică, a nivelului de trai și a gradului de ocupare a forței de muncă. Stabilitatea prețurilor a devenit punctul central deoarece este considerată în același timp un obiectiv realizabil pe termen mediu, dar și o precondiție de bună funcționare a unei economii de piață În ciuda acestei recunoașteri arătate nevoii de stabilitate a prețurilor, noțiunea este periodic supusă dezbaterilor, care au condus în cele din urmă la o lipsă de consens asupra a ceea ce ar trebui să se înțeleagă prin stabilitatea prețurilor. Această lipsă de consens există între mediul academic și băncile centrale.
Toate aceste preocupări privind inflația au influențat și metodologia de calcul al indicilor de preț. Problema erorilor de măsurare a inflației a fost adresată pentru prima dată în anul 1961, în SUA, de către Comisia Universității din Chicago, condusă de George Stigler. Principala recomandare a acestei comisii a fost necesitatea adoptării unei metode probabilistice riguroase pentru stabilirea eșantionului de magazine și produse, dar și o mai mare rigurozitate la stabilirea specificațiilor produselor.
Indicele de preț poate fi caracterizat ca un factor prin care se măsoară modificarea relativă a acestei valori agregate ca rezultat al modificării prețurilor. Ca urmare, toate formulele importante de măsurare a indicilor de preț pot fi exprimate că medie ponderată a prețurilor relative ale căror ponderi sunt reprezentate de contribuția fiecărui produs (articol) în valoarea totală. Indicii de preț au o lungă istorie și o varietate largă de utilizare, plecând de la ajustarea nivelului salariilor, pensiilor și plăților incluse într-un contract pe termen lung, deflatarea agregatelor conturilor naționale, până la elaborarea politicilor macroeconomice.
Secolul XIX este considerat cel mai interesant moment în istoria teoriei indicilor. În 1823, Joseph Lowe a publicat un studiu privind agricultura, comerțul și serviciile financiare. În cadrul acestui studiu, autorul a dezvoltat conceptul indicelui de preț ca modificare a valorii monetare a unui set, sau nomenclator, de bunuri și servicii. Această metodă este utilizată și în zilele noastre.
Ca fenomen economic, monetar și social, inflația s-a situat în centrul atenției cercetătorilor aparținând diferitelor perioade istorice și școli care se integrează în gândirea monetar-financiară românească. Cauzele, intensitatea, formele de manifestare, dar, mai ales, efectele generate de inflație nu se pot identifica, în totalitatea lor, cu aceleași împrejurări și manifestări pe care acest fenomen le-a cunoscut în cadrul altor zone și țări ale lumii.
În concluzie aceast capitol evidențiază aspecte importante și relevante pentru teoria și practica statistică a indicilor de preț existente în sistemul statistic de prețuri. Pentru a înțelege pe deplin și pentru a evalua cu o mai mare precizie factorii care influențează prețurile și inflația este nevoie de o cunoaștere teoretică aprofundată a procesului care stă la baza creării sistemului statistic de prețuri. Nevoia de dezvoltare a unui sistem de prețuri coerent și consistent a apărut în momentul când fenomenul inflației a fot considerat unul globalizat și cu efecte devastatoare asupra economiei mondiale.
2.2. Cauzele inflației și politicile de combatere ale acesteia
Explicarea și perceperea acestor cauze presupun luarea în considerare a faptului că inflația constituie un fenomen complex, care este determinat de mai multe cauze, nu numai economice, ci și social-politice, nu numai interne (endogene), ci și externe (exogene), în contextul interdependențelor dintre economiile naționale, cu efecte nu numai imediate, ci și pe termen mediu său lung, cu intensitate diferită de la o țară la alta și de la o perioadă la alta etc.
În continuare, prezentăm cauzele inflației:
A) Emisiunea excesivă de monedă peste oferta reală de bunuri și servicii. Aceasta atrage după sine un „surplus de cerere" și, ca urmare, creșterea ansamblului prețurilor. De aici, denumirea de inflație prin monedă. Mărirea prețurilor are loc nu prin simpla sporire a cantității de bani, ci prin creșterea cererii pe care aceasta o face posibilă. Ținând seama de faptul că, pe termen scurt, capacitățile de producție existente nu pot răspunde la amplificarea cererii, ajustările au loc prin creșterea prețurilor proporțională cu fluctuația masei monetare. Excedentul de monedă este legat de nevoile financiare ale statului pentru acoperirea deficitului bugetar, a unor datorii contractate și, în general, pentru cerințe mai mari și temporare de bani.
Reprezentanții curentului monetarist, în frunte cu Milton Friedman, consideră că „inflația este întotdeauna și pretutindeni un fenomen monetar", de care este răspunzătoare politica statului. În consecință, se afirmă că pentru a înfrâna inflația și a asigura o dezvoltare economică neinflaționistă este necesară limitarea expansiunii monetare la o rată de creștere care să fie egală cu ritmul de creștere a producției reale pe termen lung.
B) Excedentul de cerere agregată peste oferta agregată. De aici, denumirea de inflație prin cerere (fig. 2.1); aceasta apare datorită creșterii cererii agregate, în condițiile în care oferta agregată rămâne în urma cererii sau se micșorează. Cererea agregată poate să crească, însă, și în condițiile în care masa monetară nu se modifică, și anume atunci când:
– Sporesc veniturile bănești ale populației, ducând la mărirea puterii de cumpărare a acesteia;
– Se diminuează înclinația spre economisire;
– Se extinde creditul de consum;
– Are loc creșterea salariilor neînsoțită de sporirea rezultatelor muncii etc.
Fig. 2.1. Inflația prin cerere
Mecu Constantin, Enache Constantin, Economie politică, ediție a –IV-a, Editura Fundației România de Mâine, București, 2007, p. 128.
Se observă tendința de creștere a prețului (de la P1 la P2, la P3), în condițiile măririi cererii agregate (de la C1 la C2, la C3) și ale menținerii constante a ofertei.
Inflația prin cerere presupune situația în care nu este posibilă mărirea corespunzătoare a ofertei datorită capacităților de producție limitate; în consecință, ajustările au loc prin creșterea prețurilor, și nu prin sporirea cantității de mărfuri în proporțiile necesare.
C) Creșterea costurilor de producție, independent de cererea agregată, constituie o altă cauză a inflației. De aici, denumirea de inflație prin costuri (fig. 2.2).
Fig. 2. Inflația prin costuri
Mecu Constantin, Enache Constantin, Economie politică, ediție a –IV-a, Editura Fundației România de Mâine, București, 2007, p. 129.
Mărirea costurilor nu stimulează producția și, ca urmare, oferta de mărfuri scade, iar prețurile cresc. Costurile de producție se măresc atunci când remunerarea factorilor de producție crește mai mult decât productivitatea lor; un loc important, în acest sens, îl ocupă sporirea cheltuielilor pentru salarii neînsoțită de o creștere superioară a productivității muncii. În același sens, al creșterii costurilor, acționează și mărirea prețurilor la materii prime, materiale, energie, combustibil, etc., precum și impozitele indirecte (incluse în prețuri) etc.
Întreprinzătorii urmăresc să acopere aceste costuri prin creșterea prețurilor și, totodată, să obțină profit cât mai mare. După cum se observă, scăderea ofertei agregate (de la Q1 la Q2) atrage după sine creșterea prețurilor (de la P1 la P2). Pe linia relației dintre inflație și șomaj, se constată că inflația prin cerere, stimulând extinderea producției, este însoțită, într-o anumită proporție, și de creșterea gradului de ocupare a forței de muncă; dimpotrivă, inflația prin costuri duce la scăderea gradului de ocupare.
În desfășurarea lor, inflația prin cerere și inflația prin costuri adeseori se împletesc, având loc simultan. Astfel, mărirea salariilor stimulează creșterea cererii, care duce la sporirea prețurilor; aceasta din urmă constituie și un factor de mărire a costurilor și de restrângere a ofertei. Sunt posibile diferite situații: spre exemplu, concomitent, pe de o parte, cererea sporește și, pe de altă parte, oferta se micșorează, având loc creșterea prețurilor. În fig. 2.3 se reflectă acest proces.
Fig. 2.3. Variații ale cererii, ofertei, prețului
Mecu Constantin, Enache Constantin, Economie politică, ediție a –IV-a, Editura Fundației România de Mâine, București, 2007, p. 130.
În realitatea economică, nu este exclusă nici situația în care oferta de bunuri și servicii se mărește, prin investiții stimulate de însăși creșterea cererii, însă sub nivelul creșterii acesteia din urmă. În consecință, fenomenul inflație se manifestă în continuare. Grafic, o asemenea stare se prezintă ca în fig. 2.4.
Explicarea cauzelor inflației presupune luarea în calcul și a inflației importate. Sporirea prețurilor peste graniță mărește valoarea importului, care, în cazul mijloacelor de producție – materii prime, mașini, utilaje, energie, etc. -, duce la creșterea costurilor și a prețurilor bunurilor economice produse în interior.
Fig. 2.4. Creșterea prețului simultan cu sporirea cererii și ofertei
Mecu Constantin, Enache Constantin, Economie politică, ediție a –IV-a, Editura Fundației România de Mâine, București, 2007, p. 131.
De asemenea, se consideră că inflația s-ar datora și altor cauze, cum ar fi: acumularea neîntreruptă de deficite bugetare a căror finanțare are loc prin emisiune suplimentară de monedă fără acoperire în ofertă de mărfuri, precum și agravarea presiunii fiscale, care atrage după sine micșorarea ofertei disponibile; ieftinirea creditului, care stimulează creșterea cererii și, implicit, a prețurilor; scăparea de sub controlul autorității monetare a prețurilor; unele șocuri exogene accidentale, cum ar fi războiul sau calamități naturale (secetă, inundații etc.).
Există și părerea conform căreia, în condițiile de astăzi, inflația trebuie privită nu ca rezultat al unor dezechilibre trecătoare în cadrul unei economii atemporale, ci ca un fenomen legat de structurile sistemului economiei de piață actuale. De aici, denumirea de inflație prin structuri, caracterizată prin practicarea unor prețuri ridicate fără o legătură directă cu creșterea cererii sau scăderea ofertei; aceasta se datorește structurii oligopoliste sau monopoliste a economiei, care împiedică manifestarea concurenței și, de aici, posibilitatea practicării unor prețuri ridicate.
Formarea de carteluri între producători de mari companii puternice poate accelera undele de șoc inflaționist; de asemenea, uniunile sindicale insistă asupra creșterii salariilor pentru ca membrii lor să poată face față valurilor de scumpiri ale bunurilor și serviciilor.
Așadar, independent de cauze, de intensitate și forme de manifestare, întotdeauna, inflația înseamnă creșterea prețurilor și scăderea puterii de cumpărare a banilor; ea este legată (și susținută) de disproporția dintre fluxurile bănești și cele de mărfuri, de încălcarea echilibrului dintre cererea și oferta de mărfuri. Combaterea inflației necesită o politică antiinflaționistă la nivel macroeconomic, îndreptată simultan atât împotriva consecințelor, cât și împotriva cauzelor inflației.
Inflația ca fenomen complex are cauze multiple:
1) Cauza monetară a inflației constă în faptul că la baza creșterii prețurilor, stă creșterea excesivă a masei monetare în raport cu cantitatea de mărfuri existentă pe piață.
Creșterea masei monetare este cauzată de: emisiunea de monedă fără legătură cu cerințele economiei reale ale circulației mărfurilor; crearea de monedă scripturală de către bănci fără legătură cu economia reală; creșterea vitezei de rotație a masei monetare, anticipările monetare.
2) Dezechilibrul dintre cerere și ofertă, creșterea cererii și rigiditatea ofertei.
Excesul cererii în raport cu oferta are multiple surse și anume:
• excesul cererii de consum a populației care poate proveni fie din tezaurizare (economisire), fie din creșterea salariilor fără o creștere corespunzătoare a productivității muncii;
• excesul cererii de stat, care provine din cheltuielile bugetare, care constituie o premisă a inflației;
• creșterea necontrolată a cheltuielilor publice, finan-țate, dintr-un buget deficitar.
3) Inflația prin costuri. Principalii factori care determină creșterea costurilor și implicit creșterea prețurilor sunt următorii:
• sporirea de către stat a sarcinilor fiscale ale între-prinderilor în scopul obținerii de venituri destinate acoperirii cheltuielilor publice;
• creșterea salariului mediu ca rezultat al presiunii salariaților și sindicatelor în condițiile în care indicele salariului mediu, este superior indicelui productivității muncii;
• creșterea prețurilor la produsele importate, în special a prețurilor la materii prime, combustibil, energie, care se repercutează în costul producției interne ș.a.
Politica antiinflaționistă se concretizează în anumite măsuri prin care, practic, se luptă împotriva creșterii prețurilor.
A) Măsuri de reducere a excesului de cerere agregată, care se manifestă prin: politică monetară riguroasă, de natură să evite excedentul de monedă în economie; politica dobânzilor la creditele acordate, prin care să nu se ajungă la o micșorare artificială a ratei dobânzii și, deci, la ieftinirea creditului; politica bugetară a statului, orientată spre reducerea deficitului bugetar, spre menținerea la un anumit nivel a cheltuielilor publice, în perioada respectivă, și spre ridicarea, în anumite limite, a nivelului impozitelor și taxelor, care să frâneze creșterea cererii și, implicit, a prețurilor. Măsurile menționate până acum fac parte din ceea ce poartă denumirea de politică deflaționistă. Frânarea excedentului de cerere se poate realiza și prin alte măsuri, cum sunt: moderarea revendicărilor de creștere a salariilor, „înghețarea" salariilor, restrângerea creditului de consum, lansarea unor împrumuturi de stat etc.
B) Măsuri de stimulare a creșterii ofertei, de lichidare a rămânerii ei în urmă față de cerere, cum sunt: creșterea capacității de adaptare a aparatului de producție la cerințele pieței; stimularea extinderii potențialului de producție, prin investiții de capital în mijloace de producție performante, prin forță de muncă într-o structură de calificare nouă, inovații, prin creșterea productivității factorilor de producție; o politică de salarizare corelată cu rezultatele economice obținute prin muncă, prin care să se evite mărirea costurilor medii.
Unele elemente ale politicilor de credit și bugetară, ca, spre exemplu, rata dobânzii, a impozitelor și taxelor, pot fi folosite prin scăderea lor (nu prin creșterea lor) pentru stimularea activității economice și sporirea ofertei, în dependență de condițiile concrete existente. Aceasta, deoarece combaterea inflației – ca dezechilibru nu numai monetar, ci și material – necesită și eliminarea penuriei de mărfuri.
Curentul de gândire economică, denumit al ofertei (ai cărui reprezentanți principali sunt Arthur Laffer, George Gilder și Paul Craig Roberts), combate creșterea impozitelor și pune accentul pe rolul fundamental al antreprenorilor și al activității lor productive. Se susține că o fiscalitate prea apăsătoare modifică prețurile relative ale factorilor de producție, perturbă ritmul de activitate economică și penalizează oferta. Economiștii menționați preconizează o politică economică prin care se reduc impozitele și se diminuează reglementările și constrângerile ce împiedică oferta.
2.3. Politici antiinflaționiste
Datorită consecințelor negative asupra organismului economic și social, inflația constituie un obiectiv major al politicilor macroeconomice din toate țările cu economie de piață. De asemenea, politicile antiinflaționiste actuale trebuie astfel elaborate încât să combată eficient inflația și, în același timp, să permită creșterea economică și limitarea șomajului.
În mod firesc, politicile de combatere a inflației sunt corelate cu cele două forme cauzale ale acestui fenomen – inflația prin cerere și inflația prin costuri. În consecință, ele vizează, fie controlul cererii agregate, în sensul reducerii ei, fie controlul ofertei agregate, în sensul sporirii ei.
Controlul cererii agregate se poate realiza prin două tipuri de politici economice: politici bugetar-fiscale și politici monetare. Politicile bugetar-fiscale folosesc, de regulă, două instrumente sau pârghii de politică economică, precum: fie reducerea cheltuielilor publice, care constituie o componentă importantă a cererii agregate, fie creșterea presiunii fiscale, ceea ce reduce masa monetară destinată consumului și investițiilor.
Astfel, atât prin politica restrângerii cheltuielilor publice (guvernamentale), care presupune menținerea unor deficite bugetare cât mai mici, cât și prin politica presiunii fiscale, care înseamnă o creștere a impozitelor directe și indirecte, se realizează așa-numita „politică deflaționistă”. Dacă aceleași pârghii se folosesc în sens invers, respectiv creșterea cheltuielilor guvernamentale și reducerea impozitelor, atunci se are în vedere reducerea șomajului, și constituie părți componente ale unei politici denumite „reflaționiste”. Politicile monetare vizează controlul masei monetare aflate în circulație și au drept scop, fie blocarea (înghețarea) masei monetare, fie reducerea acesteia în corelație cu nevoile circulației. Ambele cerințe se realizează prin combinarea, de către banca centrală, a următoarelor instrumente de politică monetară: manevrarea taxei rescontului, operațiuni de open-market, variația cotei rezervelor obligatorii. Manevrarea taxei de rescont reprezintă un instrument dominant al politicii monetare, datorită efectului său asupra volumului creditului ce se poate acorda într-o economie, deci asupra mărimii masei monetare, dacă se are în vedere funcția de emisiune a creditului.
Manevrarea taxei de rescont generează creșterea sau scăderea costului creditului, prin intermediul dobânzilor, fapt care se reflectă în micșorarea sau mărirea masei monetare din circulație, în concordanță cu obiectivele de politică monetară ale băncii centrale.
Rescontarea reprezintă operațiunea la vedere prin care banca centrală (de emisiune) achiziționează de la băncile comerciale efectele de comerț, anterior scontate de acestea, monetizându-le la o valoare diminuată cu suma ce reprezintă taxa de rescont, adică dobânda pe care o percepe banca centrală pe durata creditării băncilor comerciale, durată care se întinde până la scadența efectelor de comerț preluate (cambii, bilete la ordin etc.).
În acest context, este evident faptul că nivelul taxei de rescont influențează în mod direct taxa scontului, adică dobânda pe care băncile comerciale o percep de la deținătorii de efecte de comerț, atunci când aceștia doresc să transforme aceste titluri în lichidități, înainte de scadență. De precizat, că taxa scontului este întotdeauna superioară taxei de rescont. Așadar, banca centrală fixează nivelul taxei de rescont în funcție de evoluția pe care dorește să o imprime masei monetare, prin intermediul creditului. Atunci când intenționează o extindere a acesteia, reduce taxa de rescont, ieftinind creditul și mărind volumul acestuia. Dimpotrivă, când se urmărește o contracție a masei monetare, mărește taxa rescontului, scumpind astfel creditul din economie și implicit reducând volumul acestuia. Acest instrument de politică monetară are însă o anumită limită de eficacitate, în sensul că banca centrală nu-l poate folosi decât în măsura în care băncile comerciale au nevoie de credite de refinanțare.
Operațiunile de open-market reprezintă un alt instrument esențial de politică monetară, la îndemâna băncilor centrale, prin intermediul căruia acestea acționează în direcția restrângerii sau extinderii masei monetare. Aceste operațiuni constau în vânzarea-cumpărarea de pe piața monetară a unor efecte publice sau private (titluri de valoare – acțiuni, obligațiuni), demonetizându-le, adică retrăgând o anumită cantitate de monedă, atunci când le vinde, sau, dimpotrivă, monetizându-le, adică introducând în circulație o cantitate suplimentară de monedă atunci când le cumpără. În felul acesta se modifică structura masei monetare din circulație în defavoarea sau favoarea lichidității.
Operațiunile de open-market au un dublu efect: când banca centrală vinde titluri se reduce cantitatea de monedă centrală de pe piața monetară și se provoacă o scădere a prețului (cursului) titlurilor tranzacționate, iar atunci când cumpără titluri de pe piața monetară efectele sunt inverse. Pentru a avea însă succes, ca instrument de politică monetară, aceste operațiuni trebuie să se desfășoare în condițiile unui volum suficient de mare de titluri negociabile.
Variația cotei rezervelor obligatorii reprezintă instrumentul de politică monetară cel mai generalizat, adică folosit de către autoritățile monetare din aproape toate țările industrializate. Politica rezervelor obligatorii, promovată de banca centrală, constă în obligația pe care o au băncile comerciale de a-și constitui rezerve minime obligatorii, într-un cont nepurtător de dobândă deschis la banca centrală. Aceasta din urmă stabilește cuantumul acestor rezerve, prin aplicarea unei cote procentuale la totalul resurselor atrase de băncile comerciale.
Această măsură are, pe de o parte, un caracter prudențial, mărind gradul de lichiditate al băncilor comerciale, iar pe de altă parte, diminuează resursele de creditare ale acestor bănci și, implicit, capacitatea lor de a crea monedă prin credit. Banca centrală poate, deci, influența sporirea sau reducerea ofertei de monedă scripturală din partea băncilor comerciale, prin diminuarea, respectiv majorarea cotei (procentului) rezervelor obligatorii. Variația cotei rezervelor obligatorii este un instrument de politică monetară restrictivă, foarte eficace, întrucât afectează direct multiplicatorul creditului.
Controlul ofertei agregate presupune susținerea ofertei din economie, acționând asupra tuturor cauzelor care conduc la scăderea sau stagnarea producției naționale. În acest context, trebuie precizat că unele din măsurile menite să ajute la relansarea ofertei globale sunt contrare celor aplicate pentru restrângerea cererii globale din economie. Altfel spus, în anumite situații, stimularea ofertei globale pe termen mediu și lung nu se poate realiza fără anumite impulsuri pe termen scurt date cererii globale. Iată de ce este foarte important, ca autoritățile guvernamentale și politice ale unei țări să elaboreze politici antiinflaționiste bine fundamentate teoretic și științific și, mai ales, bine ancorate în realitățile țării respective. Cunoașterea profundă și analiza riguroasă a mecanismului și cauzelor fenomenului pot conduce la adoptarea acelor decizii de politică macroeconomică, care să contracareze eficient acest efect al dezechilibrelor din economie – inflația.
În final, trebuie precizat că inflația rămâne un fenomen deosebit de complex și, încă, insuficient cunoscut, fapt reflectat atât de teoria, cât și practica economică mondială. În acest context, nu există o soluție unică și magică de combatere a acestui fenomen pretutindeni. Soluțiile pot fi diferite, în funcție de realitățile și tradițiile fiecărei țări.
CAPITOLUL 3
STUDIU DE CAZ PRIVIND ANALIZA EVOLUȚIEI INFLAȚIEI DIN ROMÂNIA ÎN PERIOADA ACTUALĂ
3.1. Analiza politicii monetare în perioada 2013 – aprilie 2014
Pe baza analizelor economice și monetare periodice, Consiliul guvernatorilor BCE a hotărât, în ședința din data de 10 ianuarie 2013, ca ratele dobânzilor reprezentative ale BCE să rămână nemodificate. Ratele inflației IAPC au înregistrat o scădere în ultimele luni, conform anticipațiilor, și se preconizează atunci că vor reveni sub nivelul de 2% în 2013, însă situația a fost la 31.12.13 de 1,55%. În cadrul orizontului relevant pentru politica monetară, presiunile inflaționiste ar trebui să se mențină la niveluri moderate. Ritmul expansiunii masei monetare continuă să fie modest. Anticipațiile privind inflația în zona euro rămân ferm ancorate la niveluri compatibile cu obiectivul Consiliului guvernatorilor de a menține rate ale inflației inferioare, dar apropiate de 2% pe termen mediu. Se estimează că trenarea activității economice în zona euro se va prelungi și în anul 2014. Mai precis, ajustările bilanțiere necesare în sectorul financiar și în cel nefinanciar, precum și incertitudinile persistente vor continua să afecteze activitatea economică. Pe parcursul anului 2013, aceasta ar trebui să se redreseze treptat, însă nu s-a reușit până în decembrie 2013. În special, efectele orientării acomodative a politicii monetare, ale îmbunătățirii semnificative a încrederii pe piețele financiare și ale reducerii fragmentării ar trebui să se facă resimțite la nivelul economiei, iar cererea globală ar trebui să se consolideze. Pentru susținerea încrederii, este esențial că guvernele să continue reducerea dezechilibrelor fiscale și structurale, precum și procesul de restructurare a sectorului financiar.
În ceea ce privește analiza economică, după contracția cu 0,2%, în termeni trimestriali, consemnată în trimestrul II 2012, PIB real în zona euro a scăzut cu 0,1% în intervalul următor. Datele statistice disponibile și indicatorii din sondaje semnalează în continuare încetinirea ritmului activității economice, care, potrivit anticipațiilor, se va prelungi și în cursul acestui an, reflectând impactul nefavorabil al nivelului scăzut al încrederii consumatorilor și investitorilor asupra cererii interne și cererea externă modestă. Cu toate acestea, recent mai mulți indicatori conjuncturali s-au stabilizat, în linii mari, deși la niveluri scăzute, iar încrederea pe piețele financiare s-a îmbunătățit semnificativ. Pe parcursul anului 2013 s-a urmărit o redresare treptată, pe măsură ce efectele orientării acomodative a politicii monetare, ale îmbunătățirii semnificative a încrederii pe piețele financiare și ale reducerii fragmentării se făceau resimțite la nivelul cererii interne private, iar consolidarea cererii externe ar fii trebui să susțină creșterea exporturilor, însă nu s-a reușit până la finele anului să se ajungă la cota impusă. Perspectivele economice pentru zona euro sunt în continuare grevate de riscuri în sensul scăderii. Acestea se referă în principal la implementarea lentă a reformelor structurale în zona euro, la chestiuni geopolitice și la dezechilibre în principalele țări industrializate. Acești factori au potențialul de a afecta încrederea pe piețe pe o perioadă mai îndelungată decât se anticipează în prezent și de a întârzia în continuare redresarea investițiilor private, a ocupării forței de muncă și a consumului.
Potrivit estimării preliminare a Eurostat, rata anuală a inflației IAPC în zona euro s-a situat la 2,2% în luna decembrie 2012, menținându-se nemodificată față de luna noiembrie, în scădere de la 2,5% în luna octombrie și 2,6% în lunile august și septembrie. Pe baza actualelor cotații futures ale petrolului, se preconizează că ratele inflației vor scădea în continuare, până la niveluri inferioare celui de 2% în acest an. În cadrul orizontului relevant pentru politica monetară, în contextul trenării activității economice în zona euro și al ancorării solide a anticipațiilor privind inflația pe termen lung, presiunile asupra prețurilor ar trebui să rămână moderate.
Se consideră că balanța riscurilor la adresa perspectivelor privind evoluția prețurilor se menține, în general, echilibrată pe termen mediu. Riscurile în sensul scăderii sunt asociate decelerării ritmului activității economice, iar cele în sensul creșterii derivă din majorarea prețurilor administrate și impozitelor indirecte, precum și din scumpirea petrolului.
În ceea ce privește analiza monetară, ritmul expansiunii masei monetare continuă să fie modest. Ritmul anual de creștere a agregatului monetar M3 s-a menținut, în linii mari, nemodificat la 3,8% în luna noiembrie 2012, comparativ cu 3,9% în luna octombrie. Dinamica anuală a agregatului monetar M3 a fost în continuare susținută de preferința pentru active lichide, în condițiile în care ritmul anual de creștere a M1 s-a accelerat din nou la 6,7% în luna noiembrie, față de 6,5% în octombrie, reflectând influxurile în depozitele overnight ale populației și societăților nefinanciare. Ca urmare a măsurilor neconvenționale de politică monetară adoptate de BCE și a măsurilor adoptate de alți factori de decizie, s-a observat o consolidare generalizată a volumului depozitelor bancare ale IFM în unele țări aflate în dificultate. Aceasta a permis mai multor IFM să își diminueze în continuare dependența de finanțare din partea Eurosistemului și a contribuit la reducerea segmentării pe piețele financiare. Dinamica M3 a fost susținută și de un influx de capital în zona euro, reflectat de majorarea semnificativă consemnată de activele externe nete ale sectorului IFM.
Dinamica împrumuturilor a rămas relativ nemodificată, la niveluri reduse, în luna noiembrie. Ritmul anual de scădere a împrumuturilor acordate sectorului privat, ajustate cu volumul vânzărilor de credite și al operațiunilor de securitizare, s-a menținut la ‑0,5% în noiembrie 2013. Această evoluție reflectă noi operațiuni de răscumpărare netă a creditelor acordate societăților nefinanciare. Totuși, valoarea acestor operațiuni a fost mai scăzută decât în lunile anterioare, totalizând 4 miliarde EUR în luna noiembrie, față de 7 miliarde EUR în octombrie și 21 de miliarde EUR în septembrie. Dinamica anuală a creditelor acordate societăților nefinanciare s-a situat la ‑1,4% în noiembrie, comparativ cu ‑1,5% în octombrie. Ritmul anual de creștere a creditelor acordate populației de IFM s-a menținut, de asemenea, în linii mari, nemodificat la nivelul de 0,7% în luna noiembrie. Dinamica modestă a împrumuturilor reflectă, în mare măsură, stadiul actual al ciclului economic, nivelul crescut al riscului de credit și ajustarea în continuare a bilanțurilor gospodăriilor populației și companiilor.
Pentru a asigura transmisia corespunzătoare a măsurilor de politică monetară la nivelul condițiilor de finanțare în țările din zona euro, este esențial că băncile să își consolideze în continuare rezistența la șocuri, în cazul în care este necesar. Soliditatea bilanțurilor băncilor va constitui un factor-cheie pentru facilitarea creditării adecvate a economiei, precum și a normalizării tuturor canalelor de finanțare. Adoptarea unor măsuri decisive pentru crearea unui cadru financiar integrat va contribui la realizarea acestui obiectiv. Viitorul mecanism de supraveghere unic (MSU) reprezintă unul dintre pilonii fundamentali și o etapă esențială în direcția reintegrării sistemului bancar.
În concluzie, analiza economică sugerează că evoluția prețurilor ar trebui să se mențină în concordanță cu obiectivul privind stabilitatea prețurilor pe termen mediu. Coroborarea cu semnalele furnizate de analiza monetară confirmă această evaluare.
Alte domenii de politică economică vor trebui să contribuie în continuare la stabilizarea fermă a piețelor financiare și la ameliorarea perspectivelor de creștere. Noi reforme structurale ar trebui implementate rapid pentru că economia zonei euro să devină mai flexibilă, mai dinamică și mai competitivă. Mai precis, sunt esențiale reforme pe piețele bunurilor și serviciilor vizând stimularea concurenței și competitivității, însoțite de măsuri de îmbunătățire a funcționării piețelor forței de muncă.
Aceste reforme vor impulsiona potențialul de creștere și ocuparea forței de muncă în zona euro și vor îmbunătăți capacitățile de ajustare ale țărilor din zona euro. De asemenea, reformele vor stimula în continuare progresele înregistrate cu privire la costurile unitare cu forța de muncă și la dezechilibrele conturilor curente. Referitor la politicile fiscale, scăderea semnificativă înregistrată recent de randamentele obligațiunilor guvernamentale ar trebui susținută de noi progrese în domeniul consolidării fiscale, în conformitate cu angajamentele asumate în cadrul Pactului de stabilitate și creștere.
Această ediție a Buletinului lunar cuprinde două articole. Primul articol analizează utilitatea rezultatelor sondajelor privind încrederea pentru monitorizarea și anticiparea evoluțiilor economice în zona euro. O atenție deosebită se acordă evoluției acestor indicatori de la începutul crizei financiare mondiale în anul 2007. Al doilea articol prezintă tendințele la nivelul schimburilor comerciale în interiorul zonei euro în ultimul deceniu și rolul acestora în acumularea și corecția ulterioară a dezechilibrelor conturilor curente în zona euro.
Pe baza analizelor economice și monetare periodice, Consiliul guvernatorilor a hotărât, în ședința din data de 3 aprilie 2014, ca ratele dobânzilor reprezentative ale BCE să rămână nemodificate. Informațiile noi confirmă faptul că redresarea moderată a economiei zonei euro continuă conform evaluării precedente a Consiliului guvernatorilor. Totodată, informațiile recente rămân în concordanță cu anticipația Consiliului guvernatorilor privind înregistrarea unei perioade prelungite cu rate scăzute ale inflației, care va fi urmată de o creștere treptată a ratelor inflației IAPC.
Semnalele relevate de analiza monetară confirmă scenariul unor presiuni scăzute din partea factorilor fundamentali asupra prețurilor în zona euro pe termen mediu. Anticipațiile privind inflația pe termen mediu și lung în zona euro continuă să fie ferm ancorate la niveluri compatibile cu obiectivul Consiliului guvernatorilor de a menține rate ale inflației inferioare, dar apropiate de 2%.
Privind în perspectivă, Consiliul guvernatorilor va monitoriza cu deosebită atenție evoluțiile și va lua în considerare toate instrumentele disponibile. Consiliul guvernatorilor este ferm în ceea ce privește hotărârea să de a menține gradul ridicat de acomodare monetară și, dacă este necesar, de a acționa cu rapiditate. Prin urmare, Consiliul guvernatorilor nu exclude o nouă relaxare a politicii monetare și reiterează cu fermitate că anticipează în continuare menținerea ratelor dobânzilor reprezentative ale BCE la nivelurile actuale sau la niveluri mai scăzute pe o perioadă extinsă. Această anticipație are la bază perspectivele persistenței unei inflații scăzute, în ansamblu, pe termen mediu, având în vedere trenarea generalizată a activității economice, gradul ridicat de neutilizare a capacităților de producție și nivelul redus de creare de monedă și de credite. Totodată, Consiliul guvernatorilor urmărește cu atenție evoluțiile de pe piețele monetare și își asumă în unanimitate angajamentul de a utiliza și instrumente neconvenționale în cadrul mandatului său pentru a contracara cu eficacitate riscurile înregistrării unei perioade prea extinse cu rate scăzute ale inflației.
Referitor la analiza economică, în trimestrul IV 2013, PIB real în zona euro a înregistrat un avans de 0,2% față de intervalul precedent, după creșterea de 0,1% din trimestrul III 2013 și cea de 0,3% din trimestrul II 2013.
Rezultatele sondajelor care acoperă primul trimestru al acestui an susțin continuarea creșterii moderate, confirmând anticipațiile anterioare, potrivit cărora actualul proces de redresare este sprijinit tot mai mult de consolidarea cererii interne. Privind în perspectivă, ar trebui să se înregistreze o nouă îmbunătățire relativă a cererii interne, susținută de orientarea acomodativă a politicii monetare, de propagarea la nivelul economiei reale a ameliorării actuale a condițiilor de finanțare și de progresele consemnate în ceea ce privește procesul de consolidare fiscală și implementarea reformelor structurale. În plus, veniturile reale sunt influențate pozitiv de evoluția moderată a prețurilor, în special de nivelul mai scăzut al prețurilor produselor energetice. De asemenea, se anticipează că activitatea economică va beneficia de consolidarea graduală a cererii de exporturi din zona euro. Totodată, deși pe piețele forței de muncă au apărut primele indicii de ameliorare, în zona euro rata șomajului rămâne ridicată, iar gradul de neutilizare a capacităților de producție este, în ansamblu, considerabil. Pe de altă parte, ajustările bilanțiere necesare în sectorul public și în cel privat vor continua să afecteze ritmul redresării economice.
Perspectivele economice pentru zona euro sunt în continuare grevate de riscuri în sensul scăderii. Evoluțiile înregistrate de piețele financiare internaționale și de economiile de piață emergente, precum și riscurile geopolitice ar putea exercita un impact negativ asupra condițiilor economice. Alte riscuri în sensul scăderii se referă la posibilitatea înregistrării unor niveluri sub așteptări ale cererii interne și la implementarea insuficientă a reformelor structurale în țările din zona euro, precum și la temperarea dinamicii exporturilor.
Potrivit estimării preliminare a Eurostat, rata anuală a inflației IAPC în zona euro s-a situat la 0,5% în lună martie 2014, în scădere de la 0,7% în luna februarie. Această evoluție reflectă diminuarea variației anuale a componentelor: alimente, bunuri și servicii, compensată parțial de o reducere mai moderată a prețurilor produselor energetice. Pe baza actualelor cursuri de schimb și cotații futures ale produselor energetice, se preconizează că rata anuală a inflației IAPC se va intensifica ușor în aprilie, parțial datorită volatilității prețurilor serviciilor în lunile din preajma sărbătorilor pascale.
În perioada următoare, se anticipează că ratele anuale ale inflației IAPC vor rămâne scăzute, urmând să crească treptat pe parcursul anului 2015 și să atingă niveluri apropiate de 2% către finele anului 2016. Totodată, anticipațiile privind inflația pe termen mediu și lung se mențin ferm ancorate la niveluri compatibile cu stabilitatea prețurilor.
Consiliul guvernatorilor consideră că atât riscurile în sensul creșterii, cât și cele în sensul scăderii la adresa perspectivelor privind evoluția prețurilor sunt limitate, balanța acestora fiind, în general, echilibrată pe termen mediu. În acest context, posibilele repercusiuni ale riscurilor geopolitice și ale evoluției cursurilor de schimb vor fi monitorizate cu atenție.
Referitor la analiza monetară, datele pentru luna februarie 2014 indică o dinamică scăzută a masei monetare (M3). Ritmul anual de creștere a M3 s-a menținut, în linii mari, stabil la 1,3% în luna februarie, față de 1,2% în ianuarie.
Dinamica agregatului monetar în sens restrâns M1 a fost în continuare robustă, situându-se la 6,2% în luna februarie, comparativ cu 6,1% în ianuarie. Principalul factor de susținere a ritmului anual de creștere a M3 l-a constituit în continuare majorarea activelor externe nete ale sectorului IFM, care a reflectat interesul deosebit al investitorilor internaționali pentru activele zonei euro.
Împrumuturile IFM acordate sectorului privat au continuat să scadă în luna februarie. Variația anuală a creditelor acordate societăților nefinanciare a fost de -3,1%, comparativ cu -2,8% în ianuarie. Dinamica modestă a creditelor acordate societăților nefinanciare reflectă în continuare decalajul acesteia în raport cu ciclul economic, riscul de credit, precum și ajustarea continuă a bilanțurilor în sectorul financiar și cel nefinanciar. Dinamica anuală a creditelor acordate populației (date ajustate cu volumul vânzărilor de credite și al operațiunilor de securitizare) s-a situat la 0,4% în luna februarie 2014, nivel încă nemodificat, în linii mari, de la începutul anului 2013.
Începând cu vara anului 2012, s-au înregistrat progrese semnificative în ceea ce privește îmbunătățirea situației finanțării băncilor. Pentru a asigura transmisia corespunzătoare a măsurilor de politică monetară la nivelul condițiilor de finanțare în țările din zona euro, este esențial că fragmentarea piețelor creditului din acest spațiu economic să se diminueze în continuare și că rezistența băncilor la șocuri să se consolideze, acolo unde este necesar. Acesta este obiectivul evaluării cuprinzătoare derulate în prezent de BCE.
În concluzie, analiza economică confirmă anticipația Consiliului guvernatorilor privind înregistrarea unei perioade prelungite cu rate scăzute ale inflației, urmată de o creștere treptată a ratelor inflației IAPC către niveluri mai apropiate de 2%. Coroborarea cu semnalele relevate de analiza monetară confirmă scenariul unor presiuni scăzute din partea factorilor fundamentali asupra prețurilor în zona euro pe termen mediu.
Referitor la politicile fiscale, țările din zona euro au înregistrat progrese importante în reducerea dezechilibrelor fiscale. Acestea ar trebui să nu renunțe la rezultatele obținute anterior în materie de consolidare și să plaseze ratele ridicate ale datoriei publice pe o traiectorie descendentă pe termen mediu, în concordanță cu dispozițiile Pactului de stabilitate și creștere. Strategiile fiscale ar trebui să asigure o structură a consolidării favorabilă creșterii economice pentru o calitate mai bună și o eficiență sporită ale serviciilor publice, reducând, în același timp, la minimum efectele de distorsiune ale impozitării. Sunt necesare în continuare măsuri ferme pentru reformarea piețelor bunurilor și serviciilor și a piețelor forței de muncă în vederea îmbunătățirii competitivității, sporirii potențialului de creștere economică, creării de oportunități de angajare și asigurării unei mai mari flexibilități a economiilor din zona euro.
3.2. Țintele directe ale inflației în perioada 2012-februarie 2014
La finele anului 2012, rata anuală a inflației s-a situat la 4,95%, coborând cu 0,38% sub nivelul maxim pentru acest an consemnat în luna septembrie, însă a rămas în afara intervalului de variație de ±1% din jurul țintei anuale de 3%. Atenuarea inflației anuale a avut loc în contextul corecției prețurilor volatile alimentare, al traiectoriei descendente a cotației internaționale a țițeiului și al aprecierii monedei naționale față de euro. În sens contrar au acționat majorarea unor tarife administrate, încorporarea treptată în prețurile de consum a creșterii costurilor cu materiile prime vegetale, în urma reducerii substanțiale a producției agricole, precum și deteriorarea anticipațiilor inflaționiste.
Sub influența ultimilor doi factori, parțial contrabalansată de persistența deficitului de cerere, inflația de bază CORE2 ajustat a urcat cu 0,3%, până la 3,26%. Cea mai însemnată contribuție la temperarea ratei anuale a inflației în trimestrul IV 2012 a revenit prețurilor volatile, îndeosebi prin intermediul componentei „legume, fructe, ouă”. Astfel, dinamica anuală aferentă subgrupei LFO s-a încetinit semnificativ (-9,5%, până la 18,2%), în principal că urmare a evoluției atipice pentru această perioadă a prețurilor legumelor (deflații lunare în intervalul octombrie-noiembrie). Corecția a survenit pe fondul reacției cererii la creșterea record pentru luna septembrie și a fost accelerată de caracterul perisabil al acestor produse, dat fiind și deficitul de spații adecvate de depozitare. În sens dezinflaționist au acționat și scăderile lunare ale prețurilor combustibililor, reflectate în inversarea traiectoriei ascendente a dinamicii anuale (de la 8% în luna septembrie la 5,2% la sfârșitul anului). Dacă în primele două luni ale intervalului determinantă a fost mișcarea descendentă a cotațiilor internaționale ale țițeiului, în ultima lună influența predominantă a revenit aprecierii monedei naționale în raport cu dolarul SUA (cu 3,1% față de media lunii noiembrie 2012).
Creșterea anuală a prețurilor administrate s-a plasat în luna decembrie la 6,1% (față de 5,7% la finele trimestrului III), perioada analizată fiind marcată de ajustarea cu 7,25% a prețului energiei electrice, ca urmare a evidențierii distincte în factura consumatorilor casnici a valorii certificatelor verzi – instrument de susținere a producției de energie regenerabilă. În cadrul grupei energie, merită menționată și majorarea dinamicii anuale a prețului gazelor naturale cu încă 2,4% în luna octombrie față de septembrie, datorată exclusiv unor efecte statistice, odată cu încorporarea integrală în indicii lunari a ajustării de tarif implementate la mijlocul lunii septembrie.
În figură nr. 3.1. Este prezentată evoluția inflației în România din decembrie 2011 – 2013, pe baza rapoartelor din noiembrie 2013 și februarie 2014.
A) b)
Figura nr. 3.1. Evoluția inflației a) pentru noiembrie 2013 b) pentru februarie 2014
Notă: Lățimea intervalului de variație este de ±1 punct procentual.
Sursă: INS, calcule BNR
În figură nr. 3.2. Este prezentată rata anuală a inflației pe anul 2012 și 2013.
A) b)
Figura nr. 3.2. Rata anuală a inflației
*) produse cu prețuri volatile: legume, fructe, ouă, combustibili
Sursă: INS, calcule BNR
O dinamică anuală în creștere au consemnat și prețurile produselor din tutun, până la 5,8%, însă de data aceasta evoluția nu s-a datorat modificărilor nivelului accizelor, ci efectului nefavorabil al unor factori de piață (mișcări ale cursului de schimb, reducerea cererii la nivel european) asupra rezultatelor financiare din anul 2012 ale unui operator reprezentativ.
Din perspectiva sferei de influență a politicii monetare, rata anuală a inflației CORE2 ajustat s-a plasat pe parcursul trimestrului IV la 3,3%, nivel superior cu 0,3% celui din luna septembrie. Stagnarea inflației de bază a fost rezultatul unor evoluții divergente la nivelul principalelor subgrupe: avansul ratelor anuale de creștere pe componentele mărfurilor alimentare și nealimentare fiind contracarat de inversarea tendinței ascendente în cazul serviciilor libere.
Majoritatea produselor alimentare incluse în coșul inflației de bază CORE2 ajustat au continuat să fie afectate de șocul advers de ofertă agricolă din anul 2012, însă într-o măsură mai redusă comparativ cu trimestrul anterior, în principal că urmare a contracției cererii de consum. Amplitudinea creșterilor de preț a fost diferită pe principalele categorii de produse, transmisia șocului de ofertă fiind influențată de gradul de concentrare a fiecărei piețe (semnificativ mai ridicat în cazul uleiului decât în cel al produselor din carne sau de panificație) și de capacitatea de negociere a producătorilor în cadrul lanțului de distribuție (de exemplu, încorporare limitată a majorării considerabile a costului cu furajele în prețul produselor lactate). În plus, în cazul cărnii, eforturile de reorientare ale procesatorilor către piața externă (stimulate și de ridicarea embargoului pentru carnea de porc la începutul anului 2012) au scăzut dependența acestora de piața internă, permițându-le practicarea de prețuri mai mari.
Cu toate că prețurile subgrupei mărfurilor nealimentare au înregistrat o intensificare ușoară de ritm în perioada octombrie decembrie 2012, dinamica anuală
A acestora a rămas de circa două ori mai scăzută față de inflația CORE2 ajustat, reflectând persistența deficitului de cerere. În absența unor presiuni din partea prețurilor externe, un element explicativ pentru evoluția ascendentă din intervalul analizat ar putea fi deteriorarea costurilor unitare cu forța de muncă în industria ușoară în ultimele șase trimestre.
În figură nt. 3.3. Este prezentată rata inflației pe anul 2012-2013.
Figura nr. 3.3.: Rata inflației
Sursă: INS
În figură nr. 3.4. Este prezentată evoluția inflației totale și a inflației de bază (CORE) în perioada 2012-2013.
Figura nr. 3.4.: Inflația totală și inflația de bază (CORE)
*) produse cu prețuri volatile: legume, fructe, ouă, combustibili
**) se elimină grupele: tutun și băuturi alcoolice
Sursă: INS
În figură nr. 3.5. Este prezentată evoluția componentelor CORE 2 ajustat în perioada 2012-2013.
Figura nr. 3.5.: Componentele CORE2 ajustat
Sursă: INS, calcule BNR
În figură nr. 3.6. Este prezentată evoluția așteptărilor inflaționiste ale operatorilor economici, în perioada 2012-2013, iar în figură nr. 3.7. Evoluția ratei medie anuale a IAPC în aceeași perioadă.
Componenta „servicii” a inflației de bază a înregistrat o decelerare de ritm, asociată în mare parte variației cursului de schimb: aprecierea monedei naționale cu 0,24% în raport cu euro în decembrie 2012 față de septembrie, respectiv atenuarea deprecierii în termeni anuali cu 1,2%. Așteptările inflaționiste ale agenților economici au continuat să se înrăutățească în ansamblu, tendință imprimată pe parcursul perioadei analizate de anticipațiile consumatorilor, operatorilor din comerțul cu amănuntul și servicii, precum și ale analiștilor financiari.
Figura nr. 3.6. Așteptările inflaționiste ale operatorilor economici
Sursă: CE-DG ECFIN
Figura nr.3.7. Rata medie anuală a IAPC
*) variaie medie a ultimelor 12 luni fă de cele 12 luni anterioare
Sursă: Eurostat
Și de această dată, mișcările ascendente ale prețurilor alimentelor și cursului de schimb din lunile septembrie-octombrie 2012 au avut un rol determinant în formarea așteptărilor privind inflația, dat fiind caracterul preponderent adaptiv al acestora.
Din perspectiva criteriului privind rata inflației prevăzut de Tratatul de la Maastricht, ecartul față de acesta s-a lărgit la 0,6%, rata medie anuală a IAPC din România majorându-se la sfârșitul anului 2012 până la 3,4%, comparativ cu 3,1% la finele trimestrului III. Decalajul față de inflația medie din Uniunea Europeană s-a adâncit, de asemenea, până la 0,7%, o contribuție revenind și reducerii inflației în unele state europene, pe fondul trenării activității economice și al
Incertitudinii ridicate cu privire la perspectivele de redresare.
În luna decembrie 2012, rata anuală efectivă a inflației a fost inferioară cu 0,15%. Deviația față de prognoză a fost determinată, în principal, de ajustări descendente peste așteptări consemnate de prețurile produselor volatile; în sens contrar au acționat majorările prețurilor administrate, de amplitudine mai ridicată comparativ cu cele prognozate.
Rata anuală a înflației IPC a atins la sfârșitul trimestrului IV 2013 minimul ultimilor 24 de ani, coborând la limita inferioară a intervalului de variație de ±1% asociat țintei staționare de 2,5%. Nivelul atins în luna decembrie a fost de 1,55%, cu 0,33$ sub cel consemnat la finele trimestrului III și cu 0,3% mai redus decât cel prognozat în Raportul asupra înflației din luna noiembrie. Reducerea în continuare a indicelui agregat al prețurilor de consum, în structura căruia se remarcă intrarea în premieră a ratei anuale a înflației de bază CORE2 ajustat în teritoriu negativ, s-a datorat în principal acumulării efectelor șocurilor favorabile de natura ofertei din cursul anului 2013. Dată fi ind natura tranzitorie a acestor efecte, este de așteptat ca nivelurile foarte scăzute ale înflației să se mențină doar pe termen scurt.
Evoluțiile ultimilor ani sugerează conturarea unei tendințe a ratei înfl ației de a reveni relativ rapid în interiorul intervalului de variație din jurul țintei, după epuizarea efectelor șocurilor de ofertă.
Rata anuală a înflației de bază CORE2 ajustat a coborât de la 0,49% la sfârșitul trimestrului III până la -0,14% la finele trimestrului IV. La intrarea în teritoriu negativ a înflației de bază au contribuit în mare măsură evoluții cu impact temporar asupra ratei anuale a acesteia, vizibile încă din trimestrul anterior: scăderea, începând cu 1 septembrie 2013, a cotei TVA de la 24% la 9% la unele produse de panifi căție și efectul de bază favorabil asupra prețurilor produselor alimentare procesate, determinat de recoltă agricolă abundentă a anului 2013 succesivă celei defi citare din anul precedent. La evoluția descendentă a indicelui CORE2 ajustat au continuat însă să contribuie și factorii fundamentali reprezentați de persistența defi citului de cerere agregată și de înscrierea, în cursul anului 2013, a anticipațiilor privind înfl ația pe o tendință consistentă de convergență către ținta stabilită de înflație.
Componentele IPC înfluențate cu precădere de factori de natura ofertei au avut contribuții divergente la creșterea anuală a ansamblului prețurilor de consum în trimestrul IV. Dintre acestea, înfluența favorabilă dominantă a fost cea a prețurilor administrate, decelerarea dinamicii acestora beneficiind de disiparea efectului statistic generat de ajustarea semnificativa a tarifului energiei electrice în luna decembrie 2012. Efecte importante de sens contrar au fost generate de dinamică prețurilor volatile, care au continuat să se reducă în termeni anuali, dar într-un ritm mai lent decât în trimestrul III. În cazul prețurilor alimentare volatile (LFO), a acționat un efect de bază nefavorabil asociat corecțiilor descendente atipice survenite în trimestrul IV 2012, în timp ce în cazul prețurilor combustibililor a fost rezultatul unei inversări temporare de tendință a cotațiilor internaționale ale țițeiului la jumătatea lunii noiembrie, parțial contrabalansate de accentuarea aprecierii leului față de dolarul SUA.
Tendința de scădere a costurilor unitare cu forța de muncă în industrie, manifestată în trimestrele II și III 2013, a continuat și în perioada octombrie-noiembrie, ritmul de creștere a productivității muncii devansându-l semnificativ pe cel al salariului mediu brut în acest sector. Această evoluție, coroborată cu ușoara atenuare în perioada octombrie-noiembrie a dinamicii câștigurilor salariale nominale brute pe ansamblul economiei, sugerează că riscul unor presiuni înflaționiste semnificative din partea costurilor cu salariile este redus pe termen scurt. Menținerea pe termen mediu și lung a unei corelații adecvate între creșterea salariilor și cea a productivității muncii la nivelul ansamblului economiei naționale este esențială pentru consolidarea stabilității prețurilor. La sfârșitul trimestrului IV 2013, rata anuală a înflației IPC a atins un minim istoric (1,55%), coborând până la limita inferioară a intervalului de variație de ±1% al țintei de 2,5%. În contextul persistenței deficitului de cerere, al absenței presiunilor din partea prețurilor materiilor prime agricole și energetice, al unui curs de schimb relativ stabil, precum și al ancorării anticipațiilor înflaționiste, variația medie lunară a înflației IPC a consemnat cea mai scăzută valoare aferentă trimestrului IV din ultimii 24 de ani. În sens dezinflaționist a acționat, de asemenea, efectul de bază asociat majorării tarifului energiei electrice și, respectiv, producției agricole deficitare din anul 2012. Acest din urmă factor, alături de obținerea unei recolte peste medie și de reducerea cotei TVA la unele produse de panificăție începând cu 1 septembrie 2013, a determinat intrarea înflației de bază anuale CORE2 ajustat în teritoriu negativ (-0,14% la finele perioadei).
Cea mai însemnată contribuție la dezinflația IPC din trimestrul analizat a revenit grupei prețurilor administrate, a cărei rată anuală de creștere s-a diminuat cu 2,5%, până la 6,4%.
Explicația rezidă în disiparea efectului statistic generat de ajustarea semnificâțiva a tarifului energiei electrice în luna decembrie 2012, ca urmare a evidențierii distincte în factura consumatorilor casnici a valorii certifi cațelor verzi și, în mai mică măsură, în magnitudinea redusă a ajustărilor din perioada curentă. Dintre acestea merită menționată creșterea prețului gazelor naturale cu 1,2% în luna octombrie, sub cea estimată inițial de ANRE pentru această etapă a calendarului de liberalizare a pieței energiei. Prețurile volatile și-au atenuat declinul în termeni anuali (până la -1,4%), tendința regăsindu-se la nivelul ambelor componente (bunuri alimentare și combustibili). În primul caz, determinant a fost efectul de bază nefavorabil asociat corecțiilor atipice survenite în trimestrul IV 2012, în condițiile în care în intervalul analizat s-au înregistrat scăderi ample ale prețurilor fructelor, pe fondul ofertei abundente de citrice. În ceea ce privește prețurile combustibililor, temperarea deflației anuale s-a datorat, în parte, inversării temporare de tendință a cotațiilor internaționale ale țițeiului la jumătatea lunii noiembrie, al cărei efect a fost parțial contrabalansat de accentuarea aprecierii monedei naționale față de dolarul SUA. Deși companiile de profil nu au operat în trimestrul IV modificări ale prețurilor produselor din tutun, acestea rămân grupa cu cel mai ridicat ritm anual de creștere (8,7%), ca urmare a majorării accizelor în primele două trimestre ale anului. O altă măsură fiscală implementată anterior (scăderea cotei TVA de la 24% la 9% la unele produse de panificăție începând cu 1 septembrie 2013) a continuat să înfluențeze rața înflației anuale, impactul fiind localizat la nivelul componentei CORE2 ajustat (-1,2%). Pe parcursul intervalului analizat, înflația de bază și-a menținut traiectoria descendentă, indusă, pe de o parte, de persistența deficitului de cerere, iar pe de altă parte, de oferta abundentă de materii prime agricole pe plan intern și de contextul internațional favorabil. În același sens a acționat și un puternic efect de bază asociat producției agricole reduse din anul anterior.
Impactul factorilor menționați s-a concretizat în accentuarea deflației anuale a grupei prețurilor mărfurilor alimentare (până la -1,8%) și în reducerea ritmului anual de creștere aferent componentei bunurilor nealimentare (-0,3%, până la 1,9%), inclusiv în corelație cu evoluția prețurilor de producție externe. O tendință de sens contrar a înregistrat segmentul serviciilor libere, a cărui dinamică anuală s-a majorat cu 0,2% (până la 1,1%). Creșterea poate fi atribuită ușoarei încetiniri a ritmului de apreciere a monedei naționale față de euro, majorării tarifelor practicate de cinematografe, teatre, muzee, precum și scumpirilor realizate de unii operatori din turism și servicii de alimentație publică, în contextul aprobării proiectului de lege privind introducerea impozitului forfetar de la 1 ianuarie 2014. Așteptările agenților economici privind înflația indică în general o stabilizare a prețurilor în perioada următoare (companii din industrie, construcții, servicii, consumatori, analiști bancari), cu excepția operatorilor din comerț, ale căror așteptări s-au deteriorat spre finele trimestrului IV 2013. Din punct de vedere cantitativ, se evidențiază menținerea, pe tot parcursul anului 2013, a anticipațiilor formulate de analiștii bancari în linie cu ținta de înfl ație stabilită de banca centrală.
Rata medie anuală a IAPC a continuat să scadă în perioada octombrie-decembrie (-0,9%, până la 3,2%), ceea ce a condus la o diminuare a ecartului față de criteriul privind rața înflației prevăzut de Tratatul de la Maastricht (până la 1,4%). În ceea ce privește decalajul față de înfl ația medie din Uniunea Europeană, acesta se situa la sfârșitul anului 2013 la 1,7%. În luna decembrie 2013, rata anuală efectivă a înflației a fost inferioară cu 0,3% proiecției prezentate în Raportul asupra înflației din luna noiembrie. Eroarea de prognoză s-a datorat: atenuării peste așteptări a dinamicii componentei alimentare a înflației de bază, consecință a unui an agricol de excepție și aprecierii neanticipate a monedei naționale față de dolarul SUA, cu impact asupra prețului combustibililor.
3.4. Perspectivele inflației în economia românească
3.4.1. Perspective de bază
Scenariul de bază al proiecției curente plasează rata anuală a înflației IPC la 3,5% la sfârșitul anului 2014, nivel situat cu 0,5% peste cel prognozat în Raportul asupra înflației din luna noiembrie 2013, și la 3,2% la finele anului 2015. Traiectoria proiectată în runda curentă pentru dinamica indicelui agregat al prețurilor de consum este similară celei din runda anterioară, cu excepția diferenței semnificative de la sfârșitul trimestrului IV 2014. Pentru restul intervalului de referință, cvasisimilaritatea celor două proiecții succesive este rezultatul compensării reciproce a unor reevaluări semnificative ale contribuțiilor componentelor indicelui agregat.
Revizuirea în sus cu 0,5% a ratei anuale a înflației IPC prognozate pentru finele anului 2014 este determinată în principal de încorporarea în proiecția curentă a noilor informații privind modificarea nivelului accizelor (creșteri cu 7 eurocenți pe litru ale accizei la carburanți, preconizate pentru 1 aprilie 2014) și a modului de calcul al echivalentului în lei al acestora (în cazul tuturor produselor accizabile), care au afectat cu precădere grupele combustibili, produse din tutun și băuturi alcoolice. Devenite disponibile ulterior elaborării scenariului de bază al proiecției din precedentul Raport asupra înflației, aceste informații au fost semnalate în acel raport ca surse ale unor riscuri de abatere în sus de la traiectoria prognozată a înflației.
În condițiile menținerii ipotezei unor ani agricoli normali în 2014 și 2015, pentru prima jumătate a intervalului de referință, o contribuție marginal nefavorabilă comparativ cu proiecția precedentă provine și din revizuirea scenariului de creștere a prețurilor volatile ale alimentelor (LFO). Contribuții semnificativ mai favorabile sunt proiectate pentru dinamica prețurilor administrate și cea a indicelui CORE2 ajustat, aceasta din urmă beneficiind în continuare de efectele anului agricol favorabil din 2013.
Pentru anul 2015, dinamica prețurilor produselor din tutun a fost revizuită în jos, modificarea metodologiei de calcul al echivalentului în lei al accizelor fiind anticipată a exercita în acea perioadă un efect contrar celui din 2014 asupra proiecției. Această înfluență este în mare măsură compensată de cea de sens opus din partea înflației CORE2 ajustat, pe seama unei inversări tranzitorii de tendință a așteptărilor privind înflația, ca urmare a perceperii de către agenții economici a unor efecte de bază nefavorabile, precum și a diminuării treptate a deficitului de cerere pe măsura intenșificării anticipate a activității economice.
Conform rezultatelor celui mai recent sondaj privind așteptările înflaționiste derulat de BNR în rândul analiștilor bancari. Configurația traiectoriei proiectate a ratei anuale a înfl ației IPCeste înfluențată în mare măsură de cea a ratei înfl ației de bază CORE2 ajustat. În structura acestui indice sunt incluse prețurile produselor de panifi căție a căror cotă TVA a fost redusă la 1 septembrie 2013 și cele ale altor produse alimentare procesate înfluențate, prin intermediul prețurilor materiilor prime agricole, de recoltă abundentă din anul 2013. Efectele statistice ale acestor factori asupra dinamicii anuale a prețurilor sunt tranzitorii, urmând a se epuiza după patru trimestre, ceea ce produce un efect de bază nefavorabil în a doua jumătate a anului curent.
Ca urmare, după ce rata anuală proiectată a înflației de bază coboară la niveluri istorice minime, negative, în primele două trimestre ale anului 2014, revine ulterior și se stabilizează la valori situate ușor peste 2 la sută până la orizontul prognozei. Date fi ind dinamicile proiectate ale înflației de bază, precum și ale componentelor exogene din punct de vedere al sferei de acțiune a politicii monetare, se anticipează că rața înflației IPC va coborî în prima jumătate a anului 2014 sub limita inferioară a intervalului de variație asociat țintei centrale, atingând un nivel minim situat sub 1 la sută în cursul trimestrului I, după care va reveni în interiorul intervalului în trimestrul III. După atingerea unui maxim al perioadei (3,5%) în trimestrul IV 2014, rata anuală a înflației se va stabiliza până la orizontul proiecției la valori situate ușor peste 3%, dar sub limita superioară a intervalului țintei.
În același timp, rata medie anuală a înflației va continua să coboare în cursul trimestrului I 2014 și se va situa, pe întregul interval de proiecție, între un minim de 1,5% și un maxim de 3, %. Setul proiectat al condițiilor monetare reale în sens larg este calibrat astfel încât să asigure menținerea pe termen mediu a ratei înflației în interiorul intervalului asociat țintei, astfel încât, prin utilizarea întregului set de instrumente aflat la dispoziția băncii centrale, să fie create premisele favorabile redresării treptate a creditării sectorului privat al economiei, cu precădere a împrumuturilor în monedă națională, cu efect benefic asupra creșterii economice de durată.
Evaluarea riscurilor asociate proiecției curente a ratei înflației indică o balanță înclinată în sensul unor abateri în sus de la acest scenariu. Posibilele surse ale acestor abateri aparțin atât mediului extern, cât și celui intern.
Riscurile provenind din mediul extern sunt generate de posibilă variabilitate a apetitului pentru risc al investitorilor față de ansamblul economiilor emergente, în condițiile incertitudinilor cu privire la magnitudinea și etapizarea diminuării injecțiilor de lichiditate de către Fed în sistemul financiar american. Riscuri suplimentare provin din partea perspectivelor de evoluție a economiilor emergente majore, precum și din cea a stabilității sectorului bancar privat în unele țări din zona euro, în contextul procesului de dezintermediere transfrontalieră. Materializarea unor riscuri generate de aceste surse ar conduce la modificări ale expunerilor investitorilor față de economiile emergente în ansamblu, discriminându-se în favoarea economiilor mai reziliente. Deși condițiile economice fundamentale ale României s-au ameliorat, atenuând relativ efectele unei realocări de expunere globale sau regionale, există în continuare un potențial de amplificare a efectelor unei asemenea realocări în cazul accentuării unor vulnerabilități specifice economiei românești.
Efectele posibile decurgând din aceste evoluții s-ar traduce prin creșterea volatilității în ambele sensuri a fluxurilor de capital adresate economiei naționale. Manifestarea acestora ar avea drept consecință fluctuații excesive ale cursului de schimb al leului și abateri de la scenariul de bază al proiecției macroeconomice în privința coordonatelor înflației și ale creșterii economice. În ansamblu, balanța acestor riscuri apare a fi înclinată în sensul unor abateri nefavorabile. Balanța riscurilor asociate evoluțiilor prețurilor materiilor prime pe piețele internaționale apare a fi echilibrată pe termen scurt.
Pe termen mediu, riscuri de abatere în sus de la ipotezele scenariului de bază al proiecției pot fi consecințe fie ale agravării unor tensiuni geopolitice, fie ale unei redresări mai rapide decât cea preconizată a cererii globale. În sens invers ar putea acționa, la acest orizont, o posibilă încetinire a dinamicii viitoare a economiei Chinei și a celorlalte economii emergente cu potențial relevant de antrenare la nivel global. Pe plan intern, riscuri relevante sunt generate de persistența rigidităților structurale care împiedică ajustările necesare în economia națională pentru atenuarea consecințelor șocurilor adverse. În acest sens, în condițiile calendarului electoral din anul curent, respectarea strictă a prevederilor noului acord preventiv de finanțare încheiat cu UE, FMI și BM este esențială atât pentru continuarea reformelor structurale și a celor care vizează îmbunătățirea potențialului de creștere a economiei interne, cât și pentru coerența mixului de politici macroeconomice.
Similar evaluărilor din rapoartele precedente, atât balanța riscurilor asociate ipotezelor privind dinamica prețurilor administrate, cât și cea a prețurilor interne ale alimentelor sunt apreciate ca fiind relativ echilibrate pe parcursul perioadei de referință. Cu toate acestea, ponderea ridicată deținută de produsele alimentare în coșul de consum al populației, pe de o parte, și volatilitatea sporită a acestei categorii de prețuri, pe de altă parte, continuă să genereze riscuri la adresa stabilității prețurilor dincolo de orizonturile apropiate.
Rata anuală a înflației IAPC din zona euro se va menține la valori scăzute, poziționate sub reperul de 2% asociat definiției stabilității prețurilor, consemnând în anul 2014 o dinamică inferioară celei din anul precedent, urmată de o accelerare a acesteia în 2015, pe fondul redresării sustenabile a activității economice. Perspectivele privind evoluția moderată a înflației IAPC sunt determinate de persistența deficitului de cerere agregată, de impactul favorabil al reducerii anticipate a prețului petrolului asupra prețurilor produselor energetice și de dinamică modestă a prețurilor alimentelor, preconizate însă a-și accelera ușor creșterea începând cu anul 2015.
În concordanță cu evoluția anticipată a activității economice, rata nominală a dobânzii EURIBOR la 3 luni este proiectată pe o traiectorie în creștere către finele intervalului de proiecție, valorile medii anticipate pentru cei doi ani de prognoză fiind însă moderat revizuite în jos față de cele prevăzute anterior.
În figură nr. 3.8.: este prezentată prognoza evoluției variabilelor externe și în figură nr. 3.9. Este prezentat scenariu evolutiv specific prețului internațional al petrolului Brent.
Figura nr. 3.8.: Evoluția așteptată a variabilelor externe
Sursă: ipoteze BNR pe baza datelor Comisiei Europene,
Consensus Economics și cotații futures
Figura nr. 3.9. Scenariul de evoluie a preului internațional al petrolului Brent
Sursă: Energy Information Administration, ipoteze BNR
Pe baza datelor Bloomberg
Evoluția cursului de schimb EUR/USD prevede o ușoară depreciere a monedei europene în raport cu dolarul american, în contextul anticipării unei majorări a randamentelor plasamentelor denominate în dolari, ca efect al reducerii etapizate a stimulului monetar din SUA. Scenariul de evoluție a prețului internațional al petrolului Brent este fundamentat pe baza cotațiilor futures și prevede o tendință descendentă pe parcursul intervalului de prognoză, datorită majorării preconizate a producției mondiale de țiței.
3.4.2. Perspectivele înflației
Scenariul de bază al proiecției macroeconomice plasează rata anuală a înflației IPC la limita superioară a intervalului de variație din jurul țintei centrale (respectiv la 3,5%) la sfârșitul anului curent și la 3,2% la finele anului 2015. Similar prognozei anterioare, traiectoria înflației anuale IPC este marcată de un salt semnificativ în trimestrul III al anului curent (aproximativ 1,6%), pe fondul unui puternic efect de bază indus de eliminarea din perioada de calcul a trimestrului III 2013, în care s-au consemnat deflații ale prețurilor volatile ale alimentelor (LFO) și ale indicelui CORE2 ajustat. În același timp, rata medie anuală a înflației va continua să coboare în cursul trimestrului I 2014 și se va situa, pe întregul interval de proiecție, între un minim de 1,5% și un maxim de 3,2%.
Comparativ cu raportul publicat în luna noiembrie 2013, valoarea anticipată a înfl ației la fi nele anului curent este mai ridicată cu 0,5%. Această revizuire a fost determinată în principal de încorporarea informațiilor referitoare la modalitatea de calcul al nivelului în lei al accizelor. Astfel, în condițiile în care cursul de schimb stabilit în prima zi lucrătoare a lunii octombrie 2013 a fost mai mic decât cursul valutar de referință afl at în vigoare, nivelul în lei al accizelor pentru anul 2014 s-a determinat prin transformarea sumelor exprimate în echivalent euro pe baza cursului de referință afl at în vigoare, valoarea rezultată fi ind actualizată cu media anuală a indicelui prețurilor de consum din luna septembrie 2013. De asemenea, este prevăzută și o majorare a nivelului accizelor cu 7 eurocenți pe litru la carburanți, începând cu
În figură nr. 3.9. Este prezentată previziunea pentru evoluția inflației și pentru rata anuală a acesteia.
Figura nr. 3.10. Previziuni privind evoluția inflației și rata anuală a inflației în scenariul de bază
Not: Limea intervalului de variaie este de±1 punct procentual.
Sursă: INS, proiecie BNR
În figură nr. 3.10 este prezentată pronoza inflației anuale CORE2 și CORE2 ajustat în poziția a, iar în poziția b este prezentată prognoza inflația anuală a preurilor administrate. Iar în figură nr. 3.11. Este prezentat prognoza inflației anuale a preurilor LFO.
Contribuții suplimentare la rata anuală a înflației IPC la finele anului curent provin și din partea înflației LFO și a celei CORE2 ajustat, contrabalansate de dinamică mai redusă a prețurilor administrate.
A) b)
Figura nr. 3.10.: a) Inflația anuală CORE2 și CORE2 ajustat și b) Inflația anuală a preurilor administrate*
Sursă: INS, proiecie BNR
Figura nr. 3.11.: Inflația anuală a preurilor LFO*
Sursă: INS, proiecie BNR
Proiecția înflației anuale CORE2 ajustat prevede menținerea acesteia în prima jumătate a anului curent la valori ușor negative. Începând cu trimestrul III 2014, traiectoria prognozată va fi marcată de disiparea impactului dezinflaționist ocazionat de reducerea cotei TVA la unele produse de panificăție în septembrie 2013 și a impactului recoltei agricole bune din anul trecut asupra prețurilor alimentelor procesate incluse în acest indice. Revizuirea în sus a traiectoriei anticipate în a doua parte a intervalului de prognoză este generată cu precădere de înfluența unor determinanți ai înflației de bază cu acțiune persistentă: plasarea deviației PIB la niveluri comparativ mai puțin favorabile dezinflației, anticipațiile înflaționiste relativ mai ridicate și dinamica ușor mai alertă a prețurilor de import la acest orizont.
Contribuția indicelui CORE2 ajustat la înfl ația IPC este evaluată la 1,2% la sfârșitul anului curent, ușor mai ridicată decât se anticipa anterior (+0,1%) și la 1,3% în decembrie 2015.
Dinamica prețurilor produselor din tutun și ale băuturilor alcoolice este configurată, în principal, pe baza calendarului de modificare a nivelului exprimat în euro al accizelor aplicabile acestor produse prevăzut în Codul fiscal în vigoare, fiind semnificativ înfluențată de modificările metodologice cu privire la transformarea în lei a echivalentului în euro al acestora. Contribuția anticipată a componenței la înflația anuală IPC este de 0,4% în decembrie 2014 (revizuită în sus cu 0,3%) și aproximativ nulă la finele anului viitor.
Scenariul de evoluție a prețurilor administrate încorporează informațiile referitoare la calendarele de liberalizare a piețelor gazelor naturale și energiei electrice publicate de către ANRE și, respectiv, cotațiile OPCOM pentru prețurile la energia electrică.
Dinamica anuală a grupei este prognozată la valoarea de 5,5% la finele anului curent și la 7% în decembrie 2015. Prognoza pentru anul în curs a fost revizuită în jos cu 1,7%, pe fondul reevaluării ipotezelor privind dinamica prețurilor la energia electrică în primul trimestru al anului, în concordanță cu impactul estimat al etapei de liberalizare prevăzute pentru 1 ianuarie 2014.
Impactul cumulat al modificării algoritmului de stabilire a echivalentului în lei al accizelor și, respectiv, al majorării nivelului în euro al accizei la carburanți asupra ratei anuale a înflației IPC este estimat la aproximativ 0,5% în anul curent. Pentru detalii a se vedea secțiunea 1.3. Presiuni ale cererii în perioada curentă și în cadrul intervalului de proiecție. De exemplu, cotațiile OPCOM sunt utilizate pentru determinarea valorii certificațlor verzi (Legea nr. 134/2012), prin luarea în considerare a prețului mediu ponderat al acestora de pe piața centralizată de tranzacționare în cele mai recente 3 luni de cotare.
Sub impactul recoltei agricole abundente din 2013, înflația anuală a grupei alimentelor cu prețuri volatile este anticipată a se menține la valori negative până la jumătatea anului curent, traiectoria prognozată fi ind marcată ulterior de impactul disipării efectelor de bază favorabile și al ipotezei obținerii unor recolte agricole normale în 2014 și 2015, precum și de efecte sezoniere specifice acestei grupe a coșului IPC. Contribuția grupei la rata anuală a înfl ației IPC este de 0,5 puncte procentuale la sfârșitul ambilor ani, revizuită în sus pentru anul curent cu 0,1%.
Rata anuală a înflației combustibililor se va înscrie pe un trend ascendent în prima parte a intervalului de proiecție, atingând nivelul de 5,4% la sfârșitul anului curent (revizuit în sus cu 3,2%), pe fondul modificării regimului fiscal privitor la accize. În a doua parte a intervalului de referință, în condițiile disipării acestor înfluențe nefavorabile și ale preconizării reducerii prețului internațional al petrolului, dinamica anuală a grupei se va atenua, pentru decembrie 2015 fiind anticipată o valoare de 2,1%.
Contribuția cumulată a componentelor exogene din punct de vedere al sferei de acțiune a politicii monetare – prețuri administrate, cele ale alimentelor cu prețuri volatile (LFO), combustibililor și produselor din tutun și băuturilor alcoolice – la rata anuală a înflației IPC este de 2,3% la sfârșitul anului 2014 și de 1,9% la finele celui viitor.
3.4.3. Presiuni ale cererii în perioada curentă și în cadrul intervalului de proiecție – prognoză 2015
Conform celui mai recent comunicat al INS, PIB real a înregistrat o creștere trimestrială de 1,6% în trimestrul III 2013, în accelerare față de valoarea aferentă trimestrului anterior (0,8%). Comparativ cu raportul precedent, dinamica seriei PIB real ajustată sezonier a suferit revizuiri ușoare, în particular pentru cele mai recente observații.
Pentru trimestrul IV, evoluția unor indicatori macroeconomici cu frecvență lunară susține continuarea dinamicii trimestriale pozitive a PIB, în reducere însă față de cea înregistrată în trimestrul anterior.
În absența altor precizări, variațiile procentuale sunt calculate folosind serii de date ajustate sezonier. Sursele de date folosite sunt: BNR, MFP, INS, Eurostat, CE-DG ECFIN și Bloomberg.
Indicele producției industriale și cifra de afaceri în comerțul cu amănuntul, cu excepția autovehiculelor și motocicletelor, cresc cu 3,9% și, respectiv, 0,2% în perioada octombrie-noiembrie față de mediile trimestrului III.
Pe de altă parte, variația creditului acordat sectorului privat, total lei și valută, reintră în teritoriu negativ (-1,1% în termeni reali în trimestrul IV față de trimestrul III), iar indicatorul încrederii în economie (sondaj CE-DG ECFIN) scade cu 1,2% în trimestrul IV față de trimestrul III.
În figură nr. 3.12. Este prezentată evoluția inflației anuale a pneurilor combustibililor (a) și contribuția componentelor la rata anuală a înflației (b). Iar în figură nr. 3.13. Este prezentată prognoza deviației PIB
A) b)
Figura nr. 3.12.: a) Inflația anuală a preurilor combustibililor* și b) Contribuția componentelor la rata anuală a înflației*
Sursă: INS, proiecie BNR
Figura nr. 3.13.: Deviaia PIB
Sursă: INS, proiecie BNR
Atât în 2013, cât și pe intervalul de proiecție, dinamica PIB potențial este explicată în special de contribuția pozitivă a stocului de capital și a productivității totale a factorilor, pentru forța de muncă fiind estimată doar o ameliorare marginală. Rata de creștere a PIB potențial pentru anul 2013 este evaluată a fi superioară celei din anul precedent, ca urmare a avansului productivității totale a factorilor de producție, în special pe seama performanței sectorului agricol.
Pentru intervalul de prognoză, scenariul de bază presupune o evoluție a FBCF favorabilă unor contribuții relativ constante ale dinamicii stocului de capital, iar anticiparea îmbunătățirii graduale a productivității totale a factorilor are în vedere, pe de o parte, eforturile privind creșterea ratei de absorbție a fondurilor structurale și de coeziune și așteptările referitoare la înregistrarea unor progrese privind consolidarea bilanțurilor companiilor și gospodăriilor populației, iar pe de altă parte, incertitudinile aferente evoluției mediului extern și dinamicii fluxurilor de capital către economiile din regiune, în contextul mai larg al reconsiderării expunerilor investitorilor față de economiile emergente la nivel global.
Defi citul de cerere din trimestrul IV 2013 este evaluat la un nivel similar celui din trimestrul anterior, indicând, ceteris paribus, menținerea intensității presiunilor dezinflaționiste provenite din partea cererii agregate. Comparativ cu runda precedentă de proiecție însă, deviația PIB din trimestrul III 2013 este ușor mai puțin negativă, modificarea încorporând efectul cumulat al reevaluării determinanților acesteia, al revizuirilor operate de către INS asupra seriei istorice a PIB real ajustate sezonier, precum și pe cel al erorii de prognoză pe termen scurt aferente creșterii trimestriale a PIB real din trimestrul III.
Deficitul de cerere din trimestrul IV 2013 cumulează persistența relativ ridicată a acestuia și înfluența restrictivă a deficitului de cerere externă, ambele contrabalansate doar parțial de efectul stimulativ provenit din partea deviației cursului de schimb real (prin intermediul canalului exporturilor nete), a efectului de avuție și bilanț și a ratelor reale ale dobânzilor bancare din trimestrul precedent. Componenta discreționară a politicii fi scale este evaluată a exercita un efect aproximativ neutru în trimestrul IV 2013.
Menținerea defi citului de cerere din trimestrul IV la un nivel similar celui din trimestrul anterior este susținută de semnalele mixte provenite din partea evoluției unor indicatori lunari corelați cu poziția ciclică a economiei. În timp ce rata șomajului BIM se situează în continuare peste tendința de evoluție pe termen mediu, semnale favorabile sunt oferite de evoluția producției industriale și a gradului de utilizare a capacităților de producție în industrie (creșteri de 3,9% și, respectiv, 1,3% în perioada octombrie-noiembrie față de mediile trimestrului III).
În figură nr. 3.14. Este prezentat indicatorul de încredere în economie și creterea economic.
Figura nr. 3.14.: Indicatorul de încredere în economie* și creterea economic
Sursă: INS, CE-DG ECFIN
Deviația negativă a PIB este prevăzută a exercita presiuni dezinflaționiste de aceeași amploare ca cele de la sfârșitul anului anterior în prima parte a intervalului de proiecție și în curs de atenuare pe parcursul anului 2015. Influențe în sensul restrângerii treptate a deficitului de cerere agregată provin din partea condițiilor monetare reale, stimulative pe tot parcursul intervalului de prognoză, precum și din partea preconizării unei rate mai ridicate de absorbție a fondurilor europene, comparativ cu anul precedent. În plus, pe măsura redresării anticipate a creșterii economice în UE, impactul restrictiv al cererii externe asupra deviației PIB este anticipat a se diminua. Impulsul fi scal acționează în sensul adâncirii defi citului de cerere până la finalul anului 2014, iar pentru 2015 are o contribuție marginal pozitivă la evoluția acestuia, semnalând o conduită ușor anticiclică a politicii fi scale la acest orizont. Comparativ cu Raportul asupra înflației din noiembrie 2013, deficitul de cerere este proiectat la valori care implică presiuni dezinflaționiste cu efecte relativ mai reduse asupra înflației de bază CORE2 ajustat, ca rezultat cumulat al revizuirilor seriei istorice PIB real, comunicate de către INS, cu implicații asupra gap-ului PIB din trimestrul I 2014, și al reevaluării condițiilor monetare reale, marginal mai stimulative pe cea mai mare parte a intervalului de proiecție. În sens contrar acestor efecte, componenta discreționară a politicii fiscale are o traiectorie doar marginal mai restrictivă pentru deviația PIB în 2014 față de cea considerată în runda anterioară de prognoză.
Scenariul de bază al proiecției prevede dinamizarea semnificâțiva a creșterii economice în anul 2013, comparativ cu 2012, susținută, pe de o parte, de evoluția remarcabilă a exporturilor nete, iar, pe de altă parte, de creșterea autoconsumului, pe seama efectului pozitiv exercitat de anul agricol bun. Pentru următorii doi ani, cererea internă este preconizată să redevină, treptat, principalul determinant al creșterii economice, în condițiile anticipării unei dinamici favorabile a venitului real disponibil al gospodăriilor populației, ale continuării diminuării costurilor de creditare în lei, impulsionate și de reducerile succesive ale raței dobânzii de politică monetară, precum și ale îmbunătățirii absorbției fondurilor europene structurale și de coeziune.
CONCLUZII ȘI PROPUNERI
Într-o economie de piață, prețurile bunurilor și serviciilor se pot modifica oricând. Unele prețuri cresc, altele scad. Se poate vorbi de inflație atunci când se înregistrează o creștere generalizată a prețurilor bunurilor și serviciilor, nu doar ale unor articole specifice. În consecință, cu un euro se poate cumpăra mai puțin, respectiv un euro valorează mai puțin decât valora anterior.Unele variații ale prețurilor sunt mai importante decât altele Oameni diferiți cumpără produse diferite. Fiecare gospodărie are propriile obiceiuri de consum: unele dețin un autoturism și consumă carne, altele preferă exclusiv utilizarea mijloacelor de transport în comun sau alimentația vegetariană. Media obiceiurilor de consum ale gospodăriilor populației, luate în ansamblu, determină ponderea pe care diferite produse și servicii o au în măsurarea inflației.
La calcularea inflației, sunt luate în considerare toate bunurile și serviciile care intră în consumul gospodăriilor populației.
Inflația este procesul de creștere semnificativă și persistentă a nivelului prețurilor. În perioadele în care se manifestă fenomenele inflaționiste, influența prețurilor care cresc este mai mare decât a celor care scad, astfel încât, pe total, nivelul mediu al prețurilor va crește. De asemenea, inflația mai poate fi definită prin scăderea puterii de cumpărare a unei unități monetare (respectiv a cantității de bunuri și servicii ce poate fi achiziționată prin intermediul unei unități monetare).
De obicei, o creștere a nivelului mediu al prețurilor de sub 1% anual nu este considerată inflație. Un nivel al inflației între 1 și 3 % pe an este considerat rezonabil pentru o economie în expansiune, iar o astfel de inflație se numește inflație târâtoare. La polul opus se situează situația în care inflația este de peste 50% pe lună, caz în care avem hiperinflație.
Pe termen lung inflația este prezentă în orice economie. Deci, fenomenul nu poate fi controlat în totalitate, ci doar influențat. Inflația nu este „păguboasă” pentru toată lumea. Cei care anticipează corect evoluția acesteia au de câștigat, în timp ce cei care nu o pot anticipa au în general de pierdut.
Inflația este un obstacol important în calea implementării politicilor economice de creștere economică, datorită faptului că anticipările agenților nu mai pot fi efectuate corect, și de aici o risipă de resurse și o neîncredere în politicile implementate de puterea publică. Este necesar să facem distincție între inflația anticipată și inflația neanticipată. Inflația neanticipată este acea creștere surprinzătoare a prețurilor, creștere care nu a fost anticipată de către agenții economici. Acest nivel al inflației poate fi mai mare decât nivelul real, determinat ex-post, sau mai mic decât acesta. Inflația anticipată este acea inflație pe care agenții economici o așteaptă în decursul perioadei următoare. Procesul inflaționist determină o redistribuire a veniturilor între agenții care împrumută bani și cei care dau cu împrumut
BNR a atins anul trecut ținta de inflație, fiind pentru a treia oară când banca centrală reușește să atingă acest obiectiv de când a adoptat strategia de țintire a inflației ca principal obiectiv monetar, în august 2005.
Inflația a scăzut puternic în lunile de toamnă, sub 2%, după ce în primele două trimestre din 2013 a oscilat în intervalul 5-6%.
Trendul descendent al inflației a încurajat relaxarea politicii monetare prin reducerea dobânzii-cheie. BNR a tăiat dobânda-cheie în a doua jumătate a anului trecut cu 1,25%, ducând-o la minimul istoric de 4%, în speranța că și băncile comerciale vor reduce dobânzile la creditele în lei pentru a face costul împrumuturilor în moneda națională comparabil cu cel al creditului în euro.
Scăderea inflației a fost influențată în special de anul agricol bun și reducerea TVA la produsele de panificație începând cu luna septembrie, de la 24% la 9%. În cazul pâinii, transmisia a fost semnificativă, de circa 95%. În septembrie, dinamica anuală a inflației a decelerat semnificativ la 1,88%, față de nivelul de 3,67% din august. În noiembrie, prețurile de consum au stagnat față de luna anterioară, ca urmare a ieftinirii alimentelor, astfel că rata anuală a inflației s-a plasat la 1,83%.
În decembrie 2013 rata inflației a fost de 0,3% comparativ cu noiembrie, astfel că față de decembrie 2012 prețurile de consum au înregistrat o creștere de 1,55%. Mărfurile nealimentare au înregistrat o creștere anuală a prețurilor de 3,6%, iar tarifele serviciilor au urcat cu 3,4%, în timp ce la produsele alimentare s-a înregistrat o scădere a prețurilor de 1,81%.
Banca centrală a revizuit prognoza de inflație pentru finele anului 2014, de la 3,1% la 3% (fără a lua în calcul impactul majorării impozitelor și taxelor), anticipând o scădere a ratei sub intervalul de variație în prima parte a anului viitor și apoi o revenire, mai ales din efect de bază. Ținta de inflație a BNR este de 2,5% +/- un punct procentual.
În concluzie previziunile ratei anuale a înflației IPC preconica o scădere pe termen scurt a acesteia, prin urmare în primul semestru al anului 2014, aflat sub limita inferioară a intervalului de ±1% din contextul țintei staționării de 2,5% pe an, se constată o revenire în trimestrul III 2014 și menținerea în interiorul acestuia până la orizontul proiecției.
Prognozele curente localizează rata anuală a înflației IPC la 3,5% la 31.12.2014, nivel situat cu 0,5% peste cel prognozat în Raportul specific înflației dela finalul lui 2013, și la 3,2% la finele anului 2015.
Pentru anul 2015, dinamica prețurilor produselor din tutun s-a revizuit în minus, modificarea modului de calcul al echivalentului în lei al accizelor s-a anticipat a exercita în acea perioadă un efect contrar celui din 2014 asupra proiecției. Prezenta influență este în măsură compensată de cea de sens opus din partea înflației CORE2 ajustat, datorat unei inversări tranzitorii de tendință a așteptărilor privind înflația, datorat perceperii de către agenții economici a unor efecte de bază nefavorabile, precum și a scăderii lente a deficitului de cerere pe măsura intensificării anticipate a activității economice.
La anexe sunt prezentate proiecțiile BNR referitoare la evoluția inflației în România.
ÎNCHEIERE
Deși condițiile economice fundamentale ale României s-au ameliorat, atenuând relativ efectele unei realocări de expunere globale sau regionale, există în continuare un potențial de amplifi care a efectelor unei asemenea realocări în cazul accentuării unor vulnerabilități specifice economiei românești. Efectele posibile decurgând din aceste evoluții s-ar traduce prin creșterea volatilității în ambele sensuri a fluxurilor de capital adresate economiei naționale. Manifestarea acestora ar avea drept consecință fluctuații excesive ale cursului de schimb al leului și abateri de la scenariul de bază al proiecției macroeconomice în privința coordonatelor înflației și ale creșterii economice. În ansamblu, balanța acestor riscuri apare a fi înclinată în sensul unor abateri nefavorabile. Balanța riscurilor asociate evoluțiilor prețurilor materiilor prime pe piețele internaționale apare a fi echilibrată pe termen scurt. Pe termen mediu, riscuri de abatere în sus de la ipotezele scenariului de bază al proiecției pot fi consecințe fie ale agravării unor tensiuni geopolitice, fie ale unei redresări mai rapide decât cea preconizată a cererii globale. În sens invers ar putea acționa, la acest orizont, o posibilă încetinire a dinamicii viitoare a economiei Chinei și a celorlalte economii emergente cu potențial relevant de antrenare la nivel global.
Pe plan intern, riscuri relevante sunt generate de persistența rigidităților structurale care împiedică ajustările necesare în economia națională pentru atenuarea consecințelor șocurilor adverse. În acest sens, în condițiile calendarului electoral din anul curent, respectarea strictă a prevederilor noului acord preventiv de finanțare încheiat cu UE, FMI și BM este esențială atât pentru continuarea reformelor structurale și a celor care vizează îmbunătățirea potențialului de creștere a economiei interne, cât și pentru coerența mixului de politici macroeconomice.
Similar evaluărilor din rapoartele precedente, atât balanța riscurilor asociate ipotezelor privind dinamica prețurilor administrate, cât și cea a prețurilor interne ale alimentelor sunt apreciate ca fiind relativ echilibrate pe parcursul perioadei de referință. Cu toate acestea, ponderea ridicată de ținută de produsele alimentare în coșul de consum al populației, pe de o parte, și volatilitatea sporită a acestei categorii de prețuri, pe de altă parte, continuă să genereze riscuri la adresa stabilității prețurilor dincolo de orizonturile apropiate.
BIBLIOGRAFIE
Anghelache C-tin., Gheorghe M., Voineagu V., Metode de măsurare și analiză a inflației, Editura Economică, București, 2013.
Băcescu Marius, Băcescu-Cărbunaru, Dumitrescu Florea, Condruz-Băcescu Monica, Politici macroeconomice de integrare a României în Uniunea Europeană, Editura Economică, București, 2008.
Băcescu, Marius, Macroeconomie și politici macroeconomice, Editura All, 1998.
Bodea G., Pop Silaghi M., Cocioc P., (editori). – Fundamente ale teoriei economice, Editura Risoprint, București, 2012.
Bran P., Economica valorii, ediția a II-a, Editura ASE, București, 2012.
Brăileanu Tiberiu, Economie politică, Editura Institutul European, colecția Universitaria, București, 2012.
Bucur I., Macroeconomie, Editura C.H. Beck, București, 2010.
Bucur Ion, Cornescu Viorel, Crețoiu Gheorghe, Economie, ediția a-III-a, Editura C.H. Bech, București, 2011.
Caraiani P.. – Modele de politică monetară. Aplicații pe cazul României, Editura Wolters Kluwer, București, 2009.
Cohut Ioana Pop, Inflația în cea de-a doua jumătate a secolului XX, Editura Economică, București, 2005.
Cozmanca B., O., Modele pentru fundamentarea politicilor monetare și valutare, Editura Economică, București, 2008.
Michel Didier, Economia: regulile jocului, Editura Humanitas, București, 1994.
Nită Dobrotă, Editura Economică, București, 1999.
Dobrescu E., Sisteme monetare contemporane, Editura Wolters Kluwer, București, 2011.
Ignat, Ion, Pohoață, Ion, Economie Politică, Ed. Economică, 1997.
Ionescu C., sEconomie (vol.1) – Macroeconomie, Editura Economică, București, 2008.
Iovițu, M., Economie Microeconomie și Macroeconomie, Ediția a II-a Editura ASE, București, 2006,
Liviu C., Andrei – Economie. Ediția a doua, Editura Economică, București, 2011.
Margineanu D., Bentoiu C., Balaceanu C.. – Macroeconomie. Aplicații. Ediția 2, Editura C.H. Beck, București, 2009.
Mecu D., G., Macroeconomie în economia de piață socială, Editura Alfa, București, 2012.
Mecu Constantin, Enache Constantin, Economie politică, ediție a –IV-a, Editura Fundației România de Mâine, București, 2007
Friedman, Milton, Capitalism și libertate, Editura Enciclopedică, București; 1995.
Panduru, F., Utilitatea surselor administrative în statistica forței de muncă, Revista Română de Statistică, nr.3/2003.
Pârlog, C., Modificări structurale în utilizarea resurselor de muncă din România, în contextul restructurării economiei, Revista Română de Statistică, nr.8-9/2002.
Popa Ana (coord), Teorie și politica monetară, Editura Economică, București, 2004.
Pociovălișteanu Diana-Mihaela, Macroeconomie – pentru uzul studenților ID, Editura Academică Brâncuși, Tg-Jiu, 2008.
Popescu Ghe., H.. – Macroeconomie, Editura Universitară, București, 2009.
Popescu Ghe., H., Ciurlau C., F.. – Macroeconomie, Editura Economică, București, 2013
Popescu C-tin., Mihaita E., Popescu Ghe., Timoftescu C.. – Economie. Teste, Vol. III, Macroeconomie deschisă, Editura Economică, București, 2008
Samuleson Paul, Nordhaus, W.D., Economie Politică, Editura Teora, București, 2000.
Socol A., G., Macroeconomia integrării monetare europene-Cazul României, Editura Economică, București, 2009.
Socol Cristina, Angelescu Coralia, Socol Gabriela Aura, Politici economici, Editura Economică, București, 2009.
Alvin Toffler, Spasmul economic, Editura Antet, Oradea, 1996.
Țigănescu I. E., Roman M., D., Macroeconomie. O abordare cantitativă, ediția a II-a, Editura Economică, București, 2009
Țugui Al., Inflația. Concepte, teorii și politici economice, Editura Economică, București, 2010
BNR.
Proiecții BNR
Proiecția inflației anuale a prețurilor IPC și intervalul de incertitudine asociat
* Sfârșit de perioadă
Sursă: INS, calcule BNR
Inflația anuală CORE2 și CORE2 ajustat
* Sfârșit de perioadă
Sursă: INS, calcule BNR
Inflația anuală a prețurilor administrate
* Sfârșit de perioadă
Sursă: INS, calcule BNR
Inflația anuală a prețurilor combustibililor
* Sfârșit de perioadă
Sursă: INS, calcule BNR
Inflația anuală a prețurilor LFO
* Sfârșit de perioadă
Sursă: INS, calcule BNR
Deviația PIB
Sursă: calcule BNR
BIBLIOGRAFIE
Anghelache C-tin., Gheorghe M., Voineagu V., Metode de măsurare și analiză a inflației, Editura Economică, București, 2013.
Băcescu Marius, Băcescu-Cărbunaru, Dumitrescu Florea, Condruz-Băcescu Monica, Politici macroeconomice de integrare a României în Uniunea Europeană, Editura Economică, București, 2008.
Băcescu, Marius, Macroeconomie și politici macroeconomice, Editura All, 1998.
Bodea G., Pop Silaghi M., Cocioc P., (editori). – Fundamente ale teoriei economice, Editura Risoprint, București, 2012.
Bran P., Economica valorii, ediția a II-a, Editura ASE, București, 2012.
Brăileanu Tiberiu, Economie politică, Editura Institutul European, colecția Universitaria, București, 2012.
Bucur I., Macroeconomie, Editura C.H. Beck, București, 2010.
Bucur Ion, Cornescu Viorel, Crețoiu Gheorghe, Economie, ediția a-III-a, Editura C.H. Bech, București, 2011.
Caraiani P.. – Modele de politică monetară. Aplicații pe cazul României, Editura Wolters Kluwer, București, 2009.
Cohut Ioana Pop, Inflația în cea de-a doua jumătate a secolului XX, Editura Economică, București, 2005.
Cozmanca B., O., Modele pentru fundamentarea politicilor monetare și valutare, Editura Economică, București, 2008.
Michel Didier, Economia: regulile jocului, Editura Humanitas, București, 1994.
Nită Dobrotă, Editura Economică, București, 1999.
Dobrescu E., Sisteme monetare contemporane, Editura Wolters Kluwer, București, 2011.
Ignat, Ion, Pohoață, Ion, Economie Politică, Ed. Economică, 1997.
Ionescu C., sEconomie (vol.1) – Macroeconomie, Editura Economică, București, 2008.
Iovițu, M., Economie Microeconomie și Macroeconomie, Ediția a II-a Editura ASE, București, 2006,
Liviu C., Andrei – Economie. Ediția a doua, Editura Economică, București, 2011.
Margineanu D., Bentoiu C., Balaceanu C.. – Macroeconomie. Aplicații. Ediția 2, Editura C.H. Beck, București, 2009.
Mecu D., G., Macroeconomie în economia de piață socială, Editura Alfa, București, 2012.
Mecu Constantin, Enache Constantin, Economie politică, ediție a –IV-a, Editura Fundației România de Mâine, București, 2007
Friedman, Milton, Capitalism și libertate, Editura Enciclopedică, București; 1995.
Panduru, F., Utilitatea surselor administrative în statistica forței de muncă, Revista Română de Statistică, nr.3/2003.
Pârlog, C., Modificări structurale în utilizarea resurselor de muncă din România, în contextul restructurării economiei, Revista Română de Statistică, nr.8-9/2002.
Popa Ana (coord), Teorie și politica monetară, Editura Economică, București, 2004.
Pociovălișteanu Diana-Mihaela, Macroeconomie – pentru uzul studenților ID, Editura Academică Brâncuși, Tg-Jiu, 2008.
Popescu Ghe., H.. – Macroeconomie, Editura Universitară, București, 2009.
Popescu Ghe., H., Ciurlau C., F.. – Macroeconomie, Editura Economică, București, 2013
Popescu C-tin., Mihaita E., Popescu Ghe., Timoftescu C.. – Economie. Teste, Vol. III, Macroeconomie deschisă, Editura Economică, București, 2008
Samuleson Paul, Nordhaus, W.D., Economie Politică, Editura Teora, București, 2000.
Socol A., G., Macroeconomia integrării monetare europene-Cazul României, Editura Economică, București, 2009.
Socol Cristina, Angelescu Coralia, Socol Gabriela Aura, Politici economici, Editura Economică, București, 2009.
Alvin Toffler, Spasmul economic, Editura Antet, Oradea, 1996.
Țigănescu I. E., Roman M., D., Macroeconomie. O abordare cantitativă, ediția a II-a, Editura Economică, București, 2009
Țugui Al., Inflația. Concepte, teorii și politici economice, Editura Economică, București, 2010
BNR.
Proiecții BNR
Proiecția inflației anuale a prețurilor IPC și intervalul de incertitudine asociat
* Sfârșit de perioadă
Sursă: INS, calcule BNR
Inflația anuală CORE2 și CORE2 ajustat
* Sfârșit de perioadă
Sursă: INS, calcule BNR
Inflația anuală a prețurilor administrate
* Sfârșit de perioadă
Sursă: INS, calcule BNR
Inflația anuală a prețurilor combustibililor
* Sfârșit de perioadă
Sursă: INS, calcule BNR
Inflația anuală a prețurilor LFO
* Sfârșit de perioadă
Sursă: INS, calcule BNR
Deviația PIB
Sursă: calcule BNR
Copyright Notice
© Licențiada.org respectă drepturile de proprietate intelectuală și așteaptă ca toți utilizatorii să facă același lucru. Dacă consideri că un conținut de pe site încalcă drepturile tale de autor, te rugăm să trimiți o notificare DMCA.
Acest articol: Fenomenul Inflationist de la Inceputul Secolului Xxi (ID: 151113)
Dacă considerați că acest conținut vă încalcă drepturile de autor, vă rugăm să depuneți o cerere pe pagina noastră Copyright Takedown.