Fenomenul Discriminarii Romilor din Romania. Studiu de Caz Romii din Pata Rat, Cluj Napocadoc

=== Fenomenul discriminarii romilor din Romania. Studiu de caz – romii din Pata Rat, Cluj Napoca ===

UNIVERSITATEA “BABEȘ-BOLYAI”

FACULTATEA DE ISTORIE ȘI FILOSOFIE

DEPARTAMENTUL DE STUDII INTERNAȚIONALE ȘI ISTORIE CONTEMPORANĂ

Fenomenul discriminării romilor din România.

Studiu de caz: Romii din Pata Rât, Cluj Napoca

Coordonator științific,

Prof. Univ. Dr. Adrian-Liviu Ivan

Dr. Claudia Anamaria IOV

Absolvent,

Argentina – Mădălina VANCEA

Cluj-Napoca

2015

Introducere

Extinderea conceptului de securitate a avut loc in contextul unei palete largi de amenințări care vizau integritatea unui stat și a populației sale, si s-a manifestat mai ales în ultimii ani ai Războiului Rece, după încheierea acestuia și demantelarea Uniunii Sovietice. În acest context a-au dezvoltat pe lângă studiul amenințărilor de natură militară, si noi noi abordări sistematice și structurale în alte patru mari dimensiuni ale securității: politică, economică, societală și a mediului.

Avand în continuare o importanta foarte mare în asigurarea sau amenintarea propriilor centateni, statul nu mai este vazut ca fiind singurul actor politic, așa cum era vazut la sfarsitul secolului XX. Contribuind prin cercetările lor la rostirea tot mai frecventă de către decidenții politici sau actorii non statali a ideii că se impune extinderea sferei de înțelegere și acțiune a conceptului securitate, teoreticienii scolii de la Copenhaga au abordat studiile de securitate în manieră neorealistă, constructivistă și apoi postmodernistă.

Avand în vedere ca lumea se alfla in plin proces de globalizare, se evidentiaza faptul ca înca există o preocupare crescută pentru securitatea societală, pentru conservarea trăsăturilor identitare, culturale, lingvistice sau religioase ale unei categorii de populații în fața influențelor exterioare. Ignorând siguranța și securitatea indivizilor cerectatorii au ajuns la concluzia că societatea nu poate fi securizată doar în ansamblul ei, pentru indivizii ce compun societățile moderne sentimentul de securitate nu este dat doar de lispa unui atac armat iminent, ei invocă asigurarea nevoilor de bază care le sunt de obicei garantate de către state în virtutea cetățeniei deținerea unui loc de muncă, posibilitatea de a-și întreține familia, asigurarea hranei și a sănătății, evitarea sărăciei și îngrijirea bolilor, trăirea unei vieți demne printre semenii lor.

Mutarea centrului de greutate de pe securitatea teritorială pe securitatea oamenilor și trecerea de la securitatea bazată pe armament la dezvoltarea umană sustenabilă, reprezintă vectorii prin care se va putea asigura o viață mai decentă și demnă măcar unei părți din populația aflată astăzi într-o poziție grav defavorabilă, chiar deplorabilă. Avand în vedere că globalizarea se afla într-un plin proces de evoluție, obsevăm faptul că suntem martorii unei ascensiuni a trecerii de la o abordare tradițională a securității spre una modernă, orientată spre individ, în unele situații doar declarativ, în altele vizibil reflectată în politicile aplicate.

În ce privește Uniunea Europeană, discuțiile concentrate în jurul securității umane au loc în dubla sa alteritate planul extern și cel intern. Având în vedere obiectul principal de referință al acestei lucrări populațiile rome ca minorități etnice sau naționale, ori comunități compacte vizate a fi integrate teoriile Școlii de la Copenhaga răspund cel mai adecvat situației problematice pe care o reprezintă acest statut la nivelul statelor membre ale Uniunii Europene și implicațiile adesea nefavorabile pentru aceste populații în cauză.

Tema aleasă în acest studiu se numește Fenomenul discriminării romilor din România. Studiu de caz: Romii din Pata Rât, Cluj Napoca,face parte din securitatea societală și prezintă o particularitate unică în ceea ce privește o populație diversată și diferită. Dacă în cazul statelor naționale securizarea societală se transpune cu precădere asupra populației majoritare care formează statul, fiind chiar opera acestuia, și pe lângă aceasta încercând să își prezerve trăsăturile particulare și națiunile conlocuitoare, securitatea societală a romilor are un caracter transfrontalier multinațional, fiind unicul grup identitar etnic care se bucură de acest statut.

Originalitatea temei constă în faptul că urmărim analitic această dimensiune sectorială a securității și implicațiile sale în ce privește populația romilor, fără însă a aborda un stil revendicativ precum actorii interesați să opereze cu dimensiunea etnică pentru a-și îndeplini obiective de natură economică, socială sau culturală. De-a lungul ultimilor ani cuvintele „rom”, „romi” și derivatele au fost supuse unei utilizări mult mai pronunțate decât în perioadele anterioare în întreaga Europă. Acestea au fost și sunt utilizate cu o preponderență și o semnificație distinctă atât la nivel local sau național, cât și european.

Relevanța cercetării noastre este empirică aduce date și perspective comprehensive noi cu privire la fenomenul studiat. Relevanța teoretică este dată de modul diferit de expunere care se impune, în urma analizei factuale alternative pe care o etalăm. Epistemic, lucrarea este relevantă pentru că propune noi direcții de cercetare și acționare față de datele și teoriile promovate până în momentul actual, renunțarea la etnicizarea soluțiilor ce pot răspunde problemelor de ordin economic și social, dar definite ca fiind de natură etnică, delimitarea unor noțiuni abstracte precum integrare, incluziune sau chiar romi.

Din punct de vedere social, tema răspunde preocupării naționale și europene fără precedent, de integrare sau incluziune a romilor, constând în îmbunătățirea șanselor la o viață asemănătoare cu a conaționalilor, schimbarea comportamentului și chiar a valorilor intrinseci a acelor indivizi de etnie romă care nu sunt încă corespunzători calapodului utilizat de decidenți sau alți factori de influență. Etnicizarea accentuată și limbajul generalizat asupra romilor aduce prejudicii chiar milioanelor de cetățeni romi care nu au avut probleme în a urma un parcurs similar conaționalilor, indiferent de țara de origine.

Obiectul de referință este constituit de către indivizii grupați generic sub numele „romi”, acesta fiind însă destul de imprecis. Coerența și eficiența politicilor de integrare este problematică, din cauza numărului volatil de indivizi cărora li se adresează.

Una dintre ipotezele cercetării noastre constă în faptul că abordările general acceptate și promovate actualmente despre romi, pe fundamentul minorității sau al grupului vulnerabil, nu sunt corecte întru totul, neputând conduce la obținerea rezultatelor scontate de Uniunea Europeană și statele angrenate, atât pentru că nu răspund problemelor specifice ale diferitelor categorii dezavantajate, cât și pentru că instigă populațiile conlocuitoare împotriva romilor în general, iar cei mai expuși rămânând tocmai cei care au nevoie de mai mult ajutor. Pentru obținerea unor rezultate pozitive susținute propunem schimbarea discursului privind politicile destinate romilor, realizate deopotrivă de către autorități centrale, locale sau lideri formali și informali ai romilor. Dacă problemele sociale și economice cu care se confruntă o parte semnificativă dintre romi, procentual mai ridicată decât în cazul altor etnici, dar nu exclusivă, a fost cauzată de-a lungul timpului de către excluziunea, ignoranța sau incapacitatea autorităților statelor de a oferi acestora o protecție similară cu a celorlalți cetățeni, nu credem că rezolvarea acestor probleme și obiectivele asumate de incluziune se pot realiza tocmai prin etnicizarea accentuată a unor stări de fapt.

Metodologia

Metodologia pe care o propun este inter și multi-disciplinară. Tema aleasă este abordată din punctul de vedere al relațiilor internaționale, dar cu interferențe din socio-psihologie și mai ales istorie, la care apelăm pentru a urmări evoluția înregistrată. Istoriografia s-a dovedit un instrument util înțelegerii procesului de securizare, astfel încât adesea facem apel la scrieri din epocă sau documente de arhivă. În cazul României folosim denumirea romi pentru desemnarea atât a grupurilor tradiționale, comunitățile, estimate la circa 40 de neamuri, cum le prezintă reprezentanții, a grupurilor minorității etnice sau naționale, cum este interpretată juridic, cât și pentru indivizii care își declină liber această identitate. Am menținut termenul „țigan” acolo unde documentele istorice l-au consemnat ca atare sau în cazul celor care se identifică cu acesta și nu cu cel de „rom”. Înlocuirea pur și simplu a termenilor, indiferent de contextul istoric, nu ar face decât să ne subordonăm cercetarea procesului securizării etnice a grupului minoritar al romilor și să ignorăm o majoritate a acestora. De asemenea, în pofida vizibilității și impunerii titulaturii rom de către o minoritate a minorității naționale, chiar sub stigmatul neralierii la

politica etnică promovată, nu am considera just ca celor care își spun țigan să le fie însușit trecutul, dar îngrădit numele. Cercetarea constă în analiza documentelor publice emise de autorități, strategii și rapoarte de evaluare a conținutului sau de monitorizare a îndeplinirii obiectivelor stabilite. Nu omitem discursurile unor personalități marcante și limbajul formatorilor de opinie, pe care încercăm să le analizăm cât mai puțin prin cuvintele noastre; pentru a urmări evoluția unei situații sau relatarea oscilantă a unor fapte apelăm adesea la contrapunerea discursurilor fie ale persoanelor diferite pentru același subiect, fie ale acelorași persoane în momente istorice distincte, prin redarea întocmai între ghilimele. Având de a face cu documente strategice europene și naționale, privind securitatea în general și integrarea sau incluziunea romilor, în special, realizăm în paralel cu prezentarea anumitor prevederi și analiza documentelor publice. Fără a realiza personal o cercetare de teren formală pentru această teză, analizăm sondaje realizate de diferite instituții sau grupuri de interese. Totodată, modul de scriere este determinat și de observația neparticipativă în sensul studierii comunităților compacte și tradiționale, dar și de observația participativă și interviuri non-formale față de obiectul de referință avut în vedere, atât cu romi sau țigani, cât și cu cetățeni europeni ce își declară alte naționalități, în România sau alte state ale UE. Nu în ultimul rând, acordăm atenție tratării subiectelor în mass-media și reacției cititorilor, foarte facil observabilă în mediul online și de real folos pentru a observa efectele securizării fondate uneori pe fapte închipuite.

Sursele datelor utilizate în cercetare constau în lucrări de referință în domeniul relațiilor internaționale, pentru capitolul teoretic am consultat bibliografia relațiilor internaționale, pentru capitolul al II-lea, am studiat lucrări istorice dedicate țiganilor sau romilor, consultarea articolelor de presă,verificate la mai multe agenții,pentru subiectele de actualitate pentru a observa acuratețea sau constanța relatării anumitor evenimente politice sau publice, iar ultimul capitol am consultat sondajele oferite de diferite agenții guvernamentale sau non-guvernamentale.

Lucrarea este structurată în trei capitole, fiecare având mai multe subcapitole. Primul capitol este dedicat cadrului teoretic în care operăm, prezentând extinderea conceptului securitate, realizată cu precădere după dispariția sistemului bipolar, așa cum a fost definită și explicată de către Școala de la Copenhaga, abordarea realistă a conceptului de securitate, abordări tradiționale ale conceptului securității. În al II-lea capitol am vorbit despre originea și istoria romilor din România, despre limba lor, educație, sănătate, accesul pe piața muncii și despre securitatea lor.

În ultimul capitol am efectuat un studiu de caz pe romi din Pata Rât, Cluj Napoca, în care am analizat pe baza mai multor sondaje oferite de numeroase agenții non guvernamentale. În acest studiu de caz am atins următoare obiective: caracteristicile generale despre comunitatea din Pata Rât, evacuarea romilor de pe strada Coastei și relocarea în Pata Rât, educație, sănătate, condițiile în care locuiesc și despre accesul pe piața muncii. Bibliografia generală prezintă sursele utilizate în elaborarea lucrării.

Capitolul I: Conceptul de securitate – Noțiuni teoretice

I.1. Originea și evoluția conceptului de “securitate”

Securitatea a reprezentat încă de la începutul omenirii o preocupare esențială, așa cum reiese și din piramida lui Maslow, unde nevoia de securitate este plasată ca nivel de importanță imediat după nevoile fiziologice. În ciuda faptului că acest concept este unul cu vechime, o simplă lecturare a unor texte din domeniul relațiilor internaționale, și în special din teoria relațiilor internaționale, ne relevă faptul că nu există o definiție larg acceptată a „securității”, un termen contestat și ambiguu. Ambiguitatea termenului derivă din multitudinea de arii pe care le acoperă, și este „exacerbată de faptul că în viața politică internă a statelor sub acoperirea securității naționale sunt invocate – în funcție de împrejurări – o serie largă de acțiuni și activități politice”.

Mai mult decât atât, ambiguitatea este accentuată și de imposibilitatea de a găsi un consens în literatura de specialitate privind subiectul pe care securitatea îl are în vedere: este vorba de sistemul internațional, de statul național sau de individ? Conceptul de securitate al individului s-a dezvoltat tot mai mult în perioada post –Război – Rece, atunci cand se aprecia tot mai mult că securitatea națională nu poate fi asigurată decât prin securitate internațională, spre deosebire de perioada de dinainte de sfârșitul Războiului Rece accentul se punea pe securitatea oferită de stat. Referitor la originile termenului de securitate, pot fi invocați termenii latini „securitatis” și „securitas”. Dincolo de această certitudine privind originile conceptului, se ridică o serie de întrebări legate de ceea ce înțelegem prin acest concept, devenit unul central în relațiile contemporane, și în special în teoria relațiilor internaționale. Dacă acceptăm faptul că problemele de securitate sunt printre cele mai vechi probleme care există în lume, putem să afirmăm cu certitudine că definiția acestui concept a depins și depinde nu doar de epoca analizată ci și de actorii considerați a fi importanți, și mai important de persoana care emite această definiție. De altfel, se poate afirma că „securitatea, la fel ca și alte concepte din științele sociale, nu acceptă o definiție neutră”.

În ciuda acestor probleme legate de definirea conceptului de „securitate”, considerăm importantă introducerea în acest demers a unor definiții ale acestuia pentru facilitarea analizei ulterioare. În sens pragmatic, conceptul de securitate poate fi echivalat cu sintagma „absența pericolului”, iar cel de insecuritate cu sintagma „prezența pericolului”, și se poate aprecia când întotdeauna securitatea unuia înseamnă insecuritate pentru un altul. Dintre cele mai cunoscute și vechi definiții a securității, amintim definiția lui Arnold Wolfers: „securitatea, în sens obiectiv, măsoară absența amenințărilor la adresa valorilor dobândite, iar într-un sens subiectiv, absența temerii că asemenea valori vor fi atacate”.

În mod general, dicționarul ”Oxford” definește securitatea drept lipsa amenințării sau a pericolului. În sens specific, securitatea este definită drept siguranța unui stat împotriva terorismului, a furtului sau a spionajului, iar insecuritatea reprezintă stare de nesiguranță, lipsă de securitate.

O altă definiție este cea oferită în lucrarea ”Dicționar de Securitate Internațională” , unde securitatea se consideră că implică absența amenințării. Aceasta poate fi privită în termeni absoluți , ori există securitate, ori nu, amenințările există sau nu există, sau ca o stare relativă există grade diferite de securitate, protecție mai multă sau mai puțină în fața amenințării. Securitatea poate fi privită, de asemenea, în termeni obiectivi sau subiectivi, cu alte cuvinte ca o evaluare a numărului de amenințări pe care trebuie să le înfrunte oamenii și instituțiile și a gradului în care aceștia sunt protejați împotriva lor, în comparație cu gradul de siguranță pe care îl simt. Având în vedere această definiție a securității, putem spune că există o stare de securitate internațională atunci când evenimentele care au loc într-o parte a lumii nu îi amenință pe cei care locuiesc celelalte părți ale lumii.

În viziunea Colegiului Național de Apărare din Canada securitatea reprezintă "păstrarea unui mod de viață acceptabil pentru populație și compatibil cu nevoile și aspirațiile legitime ale altora. Include protecția față de atacuri militare sau exercitarea forței, protecția față de subversiunea internă și față de erodarea valorilor politice, economice și sociale esențiale pentru calitatea vieții".

În viziunea realistă, securitatea este definită drept studiul amenințării, folosirii și controlului forței militare. Astfel, se face trecerea de la concept, idee, la disciplină de studiu.

O altă contribuție importantă în analiza conceptului îi aparține lui Ole Weaver, reprezentant important al Școlii de la Copenhaga. Pentru acesta, securitatea "poate fi concepută drept ceea ce se numește în teoria limbajului un act de vorbire, afirmarea însăși constituie actul. Pronunțând securitate, un reprezentant al statului deplasează cazul dinspre particular într-o zonă specifică, pretinzând un drept special pentru a folosi toate mijloacele necesare pentru a bloca această evoluție.

În ciuda numeroaselor definiții atribuite acestui concept, trebuie subliniat faptul că nu există o definiție general acceptată. Este unanim recunoscut faptul că securitatea este un termen ambiguu, polivalent, care nu poate fi contras într-o definiție lineară, sistematică. El comprimă o mare varietate de riscuri, de amenințări și pericole, de alegeri și de strategii.

În ceea ce privește studiile de securitate, ca disciplină de sine stătătoare, această disciplină este una relativ recentă. Deși primele preocupări în această direcție pot fi înregistrate în perioada imediat următoare Primului Război Mondial, ele s-au cristalizat cu adevărat abia după cel de-al Doilea Război Mondial, reprezentând o invenție anglo-americană. Cu toate acestea, ele au deveni imediat una dintre cele mai importante ramuri de studiu ale relațiilor internaționale. Denumirea a diferit, totuși, în funcție de zona geografică, americanii adoptând termenul de National Security Studies, în timp ce britanicii le-au numit Strategic Studies.

Perioada de maximă de dezvoltare a studiilor de securitate a fost cea a anilor '50-'60. În acea perioadă, principala preocupare a analiștilor o reprezenta dezarmarea nucleară, împreună cu dezvoltarea unor sisteme de analiză care să explice organizarea forțelor armate și alocarea resurselor. Cu alte cuvinte, studiile de securitate din această perioadă se concentrau pe analiza puterii hard, abordare corespunzătoare școlii realiste. Principalele elemente de analiză în acest tablou teoretic erau constituite de cei patru S: statul, strategia, știința și status quo-ul.

Deși riguros construită, teoria realistă nu a reușit să explice complet evenimentele din timpul Războiului Rece și, cu atât mai puțin, pe cele care au urmat. Tocmai de aceea, în timpul anilor '80 s-au înregistrat adevărate progrese în acest domeniu. Contribuția adusă de Școala de la Copenhaga și de reprezentanții săi a schimbat modul în care au fost percepute studiile de securitate. Poate că cea mai importantă schimbare adusă de către Barry Buzan și restul analiștilor din Școala de la Copenhaga a constat în evoluția intelectuală a termenului de securitate. Realiștii s-au dovedit incapabil să explice realitățile Războiului Rece, în timp ce abordarea idealistă nu oferea perspective credibile. Tocmai de aceea, reprezentanții Școlii de la Copenhaga au pus bazele unei teorii mai complexe, care să fie rezultatul unei convergențe între viziunea realistă și cea idealistă.

Pentru Buzan, "discuția se poartă în jurul urmăririi absenței amenințării. Când discuția se situează în contextul sistemului internațional, securitatea se referă la capacitatea statelor și a societăților de a-și menține identitatea și integritatea lor funcțională". Altfel spus, studiile de securitate nu trebuie să reprezinte un domeniu linear, centrat pe o singură dimensiune. Tocmai de aceea, sunt introduse patru noi dimensiuni de analiză. Astfel, securitatea colectivităților umane trebuie analizată prin prisma a cinci sectoare principale: militar, politic, economic, social și de mediu.

O altă contribuție relativ recentă pentru studiile de securitate îi aparține lui Alexander Wendt care, în lucrarea ”Teoria socială a politicii internaționale”, propune două niveluri de analiză pentru a înțelege teoriile care explică modul în care părțile sistemului interacționează. Astfel, la nivel micro-structural, se explică rezultatele prin referire la relațiile dintre părțile sistemului. Cu alte cuvinte, pot fi emise teorii despre părțile sistemului și efectele interacțiunii lor chiar și atunci când părțile nu sunt agenți intenționali. Acesta este nivelul pe care Kenneth Waltz îl identifică drept nivelul statelor sau teorii reducționiste.

La nivel macro-social, Wendt și Waltz explică rezultatele prin referire la structura sistemului, concepând așa-numitele teorii sistemice sau structurale.

Concluzionând, se poate observa că domeniul studiilor de securitate a parcurs o evoluție îndelungată și complexă. De la viziunea îngustă și insuficientă a realiștilor, la teoria nevalidă a idealiștilor și până la contribuția Școlii de la Copenhaga, securitatea a reprezentat unul dintre principalele nuclee ale relațiilor internaționale. În ciuda importanței sale, conceptul este unul ambiguu și nu poate fi încadrat într-o definiție general acceptată. Cu toate acestea, nu se poate nega interesul pe care acest domeniu îl suscită, indiferent de abordarea pe care alegem să o aplicăm.

I.2. Abordări tradiționale ale conceptului de securitate

Prima contribuție notabilă în domeniul studiilor de securitate aparține școlii realiste. Realismul este un termen folosit într-o varietate de moduri în numeroase discipline. În filosofie, el reprezintă o teorie ontologică opusă idealismului. Realismul științific reprezintă o filosofie a științei opusă empirismului și pozitivismului. În literatură, realismul vine în opoziția romantismului. Însă, în relațiile internaționale, realismul politic reprezintă o abordare tradițională care pune în evidență condițiile sine qua non pe care statele trebuie să le respecte atunci când își concep politica de putere.

Realismul politic sau Realpolitik este cea mai veche și cea mai populară teorie în relațiile internaționale. Realismul reprezintă, în același timp, o abordare limitată, dar și puternică în analiza relațiilor internaționale. Realismul politic este o teorie care apare în anii 30 în momentul în care idealismul utopic nu este capabil să oprească agresiunea germano-italiano-japoneză. Astfel, realismul își propunea să ofere o perspectivă obiectivă și critică asupra naturii umane, explicând în acest fel comportamentul actorilor implicați în sistemul internațional. Din perspectivă științifică, realismul dorea să realizeze o analiză riguroasă a politicii mondiale, analiză care să nu fie umbrită de idei subiective.

Realismul se opune tradiției liberale, idealiste, care pune accentul pe moralitate, dreptul internațional și organizațiile internaționale, ca elemente definitorii pentru relațiile internaționale. Deși realismul politic pare a fi o teorie relativ nouă, precursorii acestei pot fi identificați cu mult înaintea apariției propriu-zise a curentului. Tucidide, Sun Tzu, Hobbes și Machiavelli sunt doar câțiva dintre precursorii realismului politic. În China de acum două mii de ani, strategul Sun Tzu i-a învățat pe conducători despre arta supraviețuirii într-o perioadă în care războaiele deveniseră veritabile instrumente ale puterii. În lucrarea Principele, Machiavelli vorbește pentru prima dată despre un element definitoriu pentru sistemul politic, în viziunea realistă: puterea. De altfel, Machiavelli face o afirmație care rezumă întreaga teorie realistă: este mai bine să fii temut decât iubit. În Leviathan, Thomas Hobbes vorbește despre natura sălbatică a omului și despre tendința sa de a-și vâna doar interesul propriu, tendință pe care doar statul suveran o poate stăvili.

Realiștii pornesc de la o serie de asumpții pe care le dezvoltă și le perfecționează, asumpții care vor deveni ulterior principii. În primă fază, domeniul relațiilor internaționale este condus de legi care derivă din natura umană. În al doilea rând, este în natura indivizilor și a statelor să încerce să acapareze puterea, fapt ce conduce inevitabil la conflicte. Statele sunt principalii actori în sistemul internațional, ele fiind suverane și autonome în raport cu celelalte state și structuri. Mai mult, statele acționează numai în virtutea unor interese naționale obiective, principalele interese fiind supraviețuirea și asigurarea securității. Nu în ultimul rând, există o distincție clară între politica internă și cea internațională, politica internă fiind subordonată celei de-a doua.

Tocmai de aceea, realiștii acordă puțină importanță structurilor și sistemelor non-statale, precum și relațiilor economice. Teoreticienii acestui curent dezvoltă o concepție pesimistă despre natura umană, pe care ei o consideră ca fiind egoistă în mod natural. Tocmai de aceea realiștii se opin viziunii idealiste despre natura umană, învinovățindu-i pe cei din urmă pentru tendința lor de a urmări ceea ce ar trebui să fie în loc de ceea ce este în realitate. Sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial i-a determinat pe realiști să caute răspunsuri fără a repeta greșelile idealiștilor.

Principala contribuție adusă de realiști este aceea de a fi construit o bază teoretică, capabilă să explice evenimentele petrecute în perioada Războiului Rece. Principalul teoretician care pune bazele realismului este Hans Morgenthau. În lucrarea Politica între națiuni, Morgenthau expune cele șase principii ale realismului.

Primul principiu stipulează că politica este guvernată de legi obiective care decurg inevitabil din natura umană. ”Crezând în obiectivitatea legilor politicii, realismul trebuie să creadă, de asemenea, în posibilitatea de a dezvolta o teorie rațională care să reflecte, oricât de imperfect și unilateral, aceste legi obiective. În al doilea rând, el crede în posibilitatea de distinge, în politică, între adevăr și opinie – între ceea ce este adevărat, obiectiv și rațional, sprijinit de dovezi și luminat de rațiune, și ceea ce este doar o judecată subiectivă, separată de fapte așa cum sunt ele și alimentate de prejudecăți și de confuzia între dorință și realitate”.

Cel de-al doilea principiu dezvoltat de Morgenthau se referă la interes, ca principalul motor al acțiunilor statului. Realiștii definesc interesul în termeni de putere, încercând să înțeleagă politica internațională în raport cu acțiunile decidenților. De cele mai multe ori, atunci când își urmăresc interesul, oamenii politici ajung să facă, în ciuda unor intenții bune, foarte mult rău. Alteori, viceversa este valabilă: motive nu tocmai oneste pot da rezultate cu totul diferite. Morgenthau se folosește de exemplul lui Winston Churchill, ale cărui motive sunt puse la îndoială de către acesta. Cu toate acestea, motivele sale au rezultat în acțiuni extrem de importante și de benefice pentru interesul național.

În al treilea rând, interesul definit în termeni de putere este o categorie obiectivă universal valabilă, dar fără un înțeles fix și definitiv. Interesul devine parte a esenței politice și nu se alterează în timp sau spațiu. Chiar dacă interesul de putere este neschimbat în ceea ce privește statul, circumstanțele și condițiile particulare în care acesta operează se modifică, ele depinzând de contextul cultural și politic general în care este plasat statul. Astfel, poziția statului în sistem internațional se modifică, la fel și balanțele de putere.

Al patrulea principiu propus de realiști are în centru moralitatea acțiunii politice. Realismul ”este conștient și de inevitabila tensiune între cerințele morale și necesitățile acțiunilor politice de succes. Și nu este dispus să mascheze sau să elimine această tensiune și, deci, să arunce în umbră în același timp chestiunile morale și politice, făcând să pară ca și cum faptele evidente ale politicii ar fi, din punct de vedere moral, mai satisfăcătoare decât sunt în realitate, iar legile morale mai puțin severe decât sunt de fapt”. Principiile morale nu pot fi aplicate acțiunii statelor în forma lor abstractă, ci trebuie filtrate prin intermediul circumstanțelor concrete de spațiu și timp. Pentru stat, supraviețuirea este un imperativ moral.

Realiștii consideră că prudența este valoarea supremă în politică. Tocmai de aceea, în relațiile internaționale este recomandată prudența, în sensul în care acțiunile trebuie judecate după consecințele politice pe care le produc. Astfel, trebuie dezvoltată și o anume etică politică.

Nu în ultimul rând, principiile realismului mențin autonomia sferei politice în raport cu celelalte sfere de gândire. Lupta pentru putere și dominație în raport cu ceilalți, puterea și voința de putere în sine diferențiază politica în mod fundamental de orice altă sferă, fie ea economică, morală, religioasă etc.

La polul opus, o altă abordare tradițională este cea idealistă. Aceasta își are originile în mișcarea iluministă și a avut un impact puternic asupra modului în care au fost construite societățile moderne industriale.

După destrămarea Uniunii Sovietice, teoria idealistă a revenit puternic pe scena relațiilor internaționale, după o lungă perioadă de discreditare din partea lumii academice. La începutul anilor '90, Francis Fukuyama a afirmat că prăbușirea URSS a demonstrat faptul că democrația liberală, ca formă de organizare politică, nu are niciun alt competitor ideologic. Prin urmare, omenirea ajunsese la "sfârșitul istoriei". Pentru Fukuyama, sfărșitul Războiului Rece reprezenta triumful statului ideal și a unei anumite forme de economie politică, și anume, capitalismul liberal, forma desăvârșită de organizare economică.

Viziunea lui Fukuyama, potrivit căreia formele de organizare economică și politică ale Occidentului ultimul nivel de dezvoltare spre care trebuie să tindă orice națiune, ridică o serie de provocări pentru abordările "ortodoxe". În primul rând, asumpția că evoluția economică și politică se termină cu democrația liberal-capitalistă implică faptul că drumul Vestului spre modernizare nu se va mai lovi de obstacole precum comunismul. În al doilea rând, Fukuyama susține că diferențele culturale și naționale nu reprezintă o barieră în calea democrației liberale și a capitalismului. În al treilea rând, teza lui Fukuyama ridică o întrebare vitală asupra modului de guvernare și comunicare politică: Ce implicații ar putea avea globalizarea supra statelor-națiune și asupra suveranității lor?

Nu în ultimul rând, Francis Fukuyama consideră că progresul istoric poate fi cuantificat prin eliminarea conflictelor și prin adoptarea principiilor legitimității existente în politicile domestice ale statelor.

Această abordare este una de tip inside-out asupra relațiilor internaționale. Altfel spus, comportamentul statelor poate fi explicat prin examinarea politicilor interne ale acestora. Teoria liberală contrazice în totalitate principiile realiste. În ciuda argumentării riguroase, idealismul s-a dovedit a nu oferii soluții valide și credibile pentru problemele cu care statele s-au confruntat și după anii '90.

I.2.1. Școala de la Copenhaga și redefinirea conceptului. Abordări moderne și critice ale conceptului de “securitate”.

Conceptul de „securitate” a fost și rămâne un concept intens dezbătut, cu numeroase valențe. În centrul acestor dezbateri s-a aflat, în mod paradoxal, însăși definiția securității. Fiind un concept extrem de politizat, folosit adesea în funcție de interesele și scopurile actorilor din sistem, termenul pare a folosi adesea drept pretext pentru o acțiune sau alta.

În perioada Războiului Rece, viziunea realistă asupra securității a dominat studiile de securitate. Școala Realistă părea să explice o mare parte din evenimentele și procesele care au avut loc după cel de-al Doilea Război Mondial. Această abordare tradițională se concentrează pe dimensiunea militară a securității. Pentru realiști, distincția dintre „pace” și „securitate” este adesea inexistentă, iar definițiile date securității au în centru ideea de conflict.

Astfel, pentru Arnold Wolfers, securitatea reprezintă relativa absență a amenințărilor la adresa valorilor specifice, precum și relativa absență a temerii că aceste valori vor fi atacate. În sens similar, Waltz înțelege prin securitate nimic altceva decât supraviețuirea statelor, principalul scop într-un sistem anarhic.

În acest context, s-a impus o abordare distinctă a conceptului de securitate, abordare care să iasă din tiparele tradiționale și să ofere o explicație validă a conceptului de securitate prin prisma unui spectru mult mai larg de amenințări. Cei care au reușit să ducă studiile de securitate la un alt nivel sunt reprezentanții Școlii de la Copenhaga.

Primul care a realizat o analiză cuprinzătoare a dimensiunii extensive a securității este Barry Buzan. În lucrarea Popoare, State și Teamă, publicată pentru prima oară în 1983, Buzan susține că noțiunea de securitate poate reprezenta un instrument deosebit de puternic în analiza relațiilor internaționale. „Buzan prezintă sistemul internațional, statele și indivizii ca obiecte de referință, iar peisajul militar, politic, economic, societal și de mediu ca surse de amenințare potențiale la adresa acelor obiecte de referință”. Buzan identifică dificultățile ce pot apărea în încercarea de a oferi o definiție general valabilă a termenului de „securitate”, făcând referire la noțiunea de „concepte contestate în mod fundamental”.

Principala critică adusă lucrării lui Buzan este aceea că privilegiază statul ca principal obiect de referință al securității. În viziunea acestuia, deși dinamica analizei se deplasează la nivelul sectoarelor și al sistemului, statul rămâne elementul care dă sens acestei dinamici. Acest model al „clepsidrei” este adoptat de la un alt reprezentant al Școlii de la Copenhaga, Ole Waever.

Pentru Ole Waever, securitatea nu are o dimensiune obiectivă, palpabilă, ci este un act de vorbire. „Enunțând conceptul de securitate, un reprezentant autorizat al statului transferă o chestiune sau un eveniment într-o zonă specifică a activității politice care garantează acțiune și mijloace excepționale”.

O altă contribuție deosebit de importantă a Școlii de la Copenhaga constă în introducerea conceptului de „securitizare”. Dacă securitatea gravitează în jurul amenințărilor considerate ca fiind existențiale, atunci securitizarea se referă la deplasarea într-un spațiu politic cu o probabilitate sporită de confruntare militară violentă.

Matt McDonald este de părere că securitizarea, așa cum este ea definită de reprezentanții Școlii de la Copenhaga, este un concept îngust, care pune mari probleme și care ignoră foarte multe aspecte esențiale pentru studiul securității. În primul rând, securitizarea se focalizează pe discursul liderilor politici, ignorând celelalte forme de reprezentare, precum imagini sau practici fizice. În al doilea rând, contextul în care apare acest proces este slab determinat, ceea ce ne-ar determina să privim securitizarea ca pe un proces static. Nu în ultimul rând, întreg cadrul conceptual este construit destul de îngust, gravitând în jurul stabilirii amenințărilor, ceea ce ar putea sugera că securitatea capătă sens doar în condiții de pericol și amenințare.

Pe de altă parte, Holger Stritzel consideră că noțiunea introdusă de Waever reprezintă o inovație pentru studiile de securitate. Securitizarea reprezintă translația de la abstract la concret, de la observațiile pur teoretice la o analiză empirică a fenomenului securității. De la simplul act discursiv, securitatea este atașată unui caz aparte, ceea ce oferă o înțelegere mult mai profundă a securității internaționale.

Stefano Guzzini și Dietrich Jung observă că Școala de la Copenhaga a reușit să aducă domeniul studiilor de securitate la un nou nivel, detașându-se de teoriile realiste tradiționale, cu o abordare îngustă și depășită. Principalul merit al Școlii este acela de a se fi pliat pe provocările lumii moderne și de a fi avut în vedere toate acele procese și mecanisme care compun într-adevăr securitatea.

Barry Buzan, care sintetizează esența teoriei Școlii de la Copenhaga afirmă că: „Securitatea colectivităților umane este afectată de factori care țin de cinci sectoare majore: militar, politic, economic, societal și de mediu. În general, securitatea militară privește interacțiunea la două niveluri a forțelor armate de ofensivă și de defensivă ale statelor, precum și a percepțiilor unui stat asupra intențiilor celuilalt. Securitatea politică privește stabilitatea organizațională a statelor, sistemelor de guvernare și a ideologiilor care le dau legitimitate. Securitatea economică se ocupă de accesul la resurse, mijloace financiare și piețe necesare pentru menținerea unor niveluri acceptabile de bunăstare și putere statală. Securitatea societală privește menținerea, în condiții acceptabile de evoluție, a unor modele tradiționale de limbă, identitate culturală, religioasă și națională și obiceiuri. Securitatea de mediu se leagă de păstrarea biosferei locale și planetare ca sistem esențial de suport de care depind toate celelalte activități umane. Aceste cinci sectoare nu funcționează izolat unele de altele. Fiecare definește un aspect esențial în problematica securității și un mod de ordonare a priorităților, dar toate sunt legate într-o rețea cu conexiuni puternice”.

I.3. Tipologii ale securității.

Principalele tipologii ale securității sunt: securitatea societală, securitatea ca pace, securitatea ca putere, securitatea națională și securitatea economică. În cele din urmă, eu mă voi axa în principal pe securitatea societală.

I.3.1. Securitatea societală

La sfârșitul Războiului Rece, teoreticienii au analizat transformările structurale înregistrate la nivelul securității europene, pe măsură ce viziunea stato-centrică, militară care a dominat această perioadă a devenit depășită. Noi agende de securitate, concentrate pe alte tipuri de amenințare au început să acapareze studiile de securitate. În acest context, securitatea societală a apărut ca o abordare alternativă la clasica viziune realistă.

În primă fază, analiștii preocupați de acest concept au integrat securitatea societală în câmpul mai larg al studiilor de securitate, dat fiind faptul că statul era principalul referent, iar societatea doar unul dintre cele cinci domenii de analiză.

Cu toate acestea, statul și societatea pot reprezenta două entități distincte, iar Ole Weaver propune o abordare duală stat-societate, argumentând că securitatea națională se referă la amenințări la adresa suveranității, în timp ce securitatea societală are în vedere amenințările la adresa identității. Societatea ar putea fi un element al securității naționale, precum și un referent în sine. Securitatea societală se concentrează pe identitate, propria percepție a comunităților despre ele însele, precum și sentimentul de apartenență a indivizilor la o anumită comunitate. Acest tip de securitate se referă la comunitățile construite pe un simț al identității și poate fi înțeles, de altfel, ca un anumit tip de securitate a identității. Societatea își câștigă ideea de identitate pe baza unor grupuri care împart aceleași particularități etnice, religioase sau naționale. Această identitate poate transcende granițele statelor.

Cu cât amenințarea la adresa identității este mai puternică, cu atât va fi mai solid sentimentul de identitate, precum și determinarea de a conserva acest sentiment. Securitatea societală se referă, în esență, la supraviețuirea societății. Insecuritatea societală apare atunci când comunitățile de orice fel definesc o posibilitate ca fiind o amenințare la adresa grupului. Comunitățile pot identifica și construi amenințări într-o varietate de moduri: migrația, competiția orizontală și competiția verticală.

Migrația subminează efectul unificator al unei identități societale puternice, pe măsură ce comunitatea-gazdă este "diluată" de influxul de imigranți care provoacă modificări în structura populației. Competiția orizontală presupune o alterare a identității sociale, ca urmare a influenței culturale și lingvistice exercitate de o comunitate vecină. Acest proces poate reflecta impactul neintențional pe care culturile mari, aflate în expansiune, îl au asupra comunităților învecinate mai mici. Competiția verticală recunoaște impactul unui proces de integrare intenționată. Acesta presupune asimilarea unei culturi într-o definiție mai largă sau un proces de secesiune care se concentrează pe îngustarea definiției conceptului de identitate.

Ole Weaver și Barry Buzan au introdus termenul de "securitizare" pentru a face referire la acel discurs care identifică o problemă drept o amenințare prioritară, existențială. Cu alte cuvinte, securitizarea este asociată cu identificarea unei amenințări.

Există cazuri în care poate apărea o dilemă a securitizării atunci când minoritățile dintr-un stat își pierd drepturile politice și economice. Această situație poate fi urmată de o creștere a naționalismului la nivelul populației majoritare și de aprobarea unor legi care să permită discriminarea minorităților.

Ole Weaver afirmă că acțiunile de securitate întreprinse în numele unor identități diminuează nivelul de securitate chiar și pentru cei care sunt apărați, deoarece problematizarea securității unei anumite identități, precum și încercările de definire și completare a acesteia pot evidenția caracterul accidental, incomplet și imposibil al acestui demers și pot conduce la un nivel ridicat de instabilitate.

Capitolul II – Noțiuni generale despre romii din România

II.1 Originea romilor. Scurt istoric

Încă din timpuri străvechi s-a crezut, în mod greșit, că rromii ar fi venit din Egipt sau din alte locuri, fapt pentru care în țările europene li s-au spus ațigani ori țigani – ca în Balcani, Țara Românească și Moldova, egipteni, faraoni – ca în Transilvania și Ungaria, tsiganes – în Franța, gipsy și travellers în Anglia, sau gitanos în Spania. Pentru a ști cine sunt vechii rromi, pentru a le cunoaște limba și originea, a fost nevoie să treacă mai multe sute de ani până când maghiarul Wáli István și-a dat seama că limba rromani este de origine indiană. Wáli István, fiind student la teologie, în Olanda, a remarcat o asemănare izbitoare între limba vorbită de colegii lui indieni (după cum arată Gh. Sarău aceștia erau, de fapt, malabrezi ) și cea vorbită de rromii din Ungaria. Dar mai era încă drum lung până a se ști cu exactitate cine sunt rromii și de unde vin ei. Există mai multe legende care vorbesc despre o țară a rromilor.

Țiganii sau romii sunt un popor de origine indiană așezat în Europa în Evul Mediu; asemănările între limba romani (limba țigănească) și dialectele hindi și bengali, vorbite în nord-vestul Indiei au indicat locul de origine al etniei; trecerea prin Imperiul Bizantin au dus la cele două etnonime utilizate astăzi mai frecvent: țigani din grecescul “atzinganoi” (termen ce desemna o sectă care se ocupa cu farmecele și vrăjitoria) și romi din grecescul “rhomaioi” (denumirea locuitorilor din Imperiul Bizantin).

A existat o migrație inițială către nord-vestul subcontinentului indian, urmată de migrația in afara Indiei. Secolul XI îi găsește în Imperiul Bizantin, de unde emigrația continuă în restul Europei chiar și în România, prima atestare documentară a romilor in țară datând din anul 1385. Secolul al XIX-lea îi găsește pe aceștia în Țările Române unde sunt robi pana în anul 1844 când s-a adoptat legea privind eliberarea robilor mănăstirești și devin liberi. În același timp, romii aflați în Țara Românească sunt de asemenea eliberați din posesia persoanelor particulare. Aceste două legi nu au adus însă și liniștea în interiorul minorității și odată cu al doilea război mondial vin atât deportările cât și exterminările romilor în mai multe țări europene și bineînțeles, trimiterea acestora în lagărele naziste. Alături de evrei, romii au fost lipsiți de bunuri și trimiși în lagărele de concentrare de la Auschwitz și Berkenau. Venirea comunismului a fost una destul de grea și în ceea ce privește comunitatea romilor, a adus un nou val de opresiunea, acesta constând în strângerea "cocoșeilor" (bani folosiți pentru salbele femeilor de origine romă) afectând mai ales familiile rome. Odată cu epoca postcomunistă romii din Europa au parte de o mai mare mișcare de libertate, astfel, pe lângă probleme minoritare privind discriminarea, ne-incluziunea lor socială etc., au drepturi egale cu restul cetățenilor.

În ceea ce privește sintagma minoritate etnică, Organizația Națiunilor Unite o definește ca „grupul de cetățeni ai unui stat, care constituie o minoritate numerică și împărtășesc caracteristici etnice, religioase sau lingvistice care diferă de cele ale majorității populației, între aceștia existând un sentiment de solidaritate motivată de o voință colectivă de a supraviețui și al căror scop este acela de a obține egalitatea cu majoritatea atât din punct de vedere factual, cât și legal”. Minoritățile etnice cele mai importante în România au fost (chiar și în prezent) cele reprezentate de maghiari, romi, ucraineni, ruși lipoveni, evrei, turci, tătari, armeni, bulgari, sârbi si croați, cehi si slovaci, polonezi, greci, albanezi, italieni. La ora actuală în România sunt recunoscute oficial 18 minorități etnice. Per ansamblu, minoritățile etnice s-au bucurat în România contemporană de drepturi și libertăți care le-au permis să-și conserve și promoveze specificul etnic sau cultural, pentru romi implementându-se numeroase strategii de incluziune socială atât la nivel național cât și european.

II.1.2. Limba. Descrierea limbii

Mulți romi din România vorbesc, pe lângă limba specifică regiunii în care se întâmplă să se afle, fie ea, română, maghiară sau oricare alta și limba romani. Această limbă are un vocabular limitat, și se aseamănă foarte bine cu limba vorbită în prezent în India. Este o părere general acceptată că etnicii romi sunt descendenții indienilor de castă inferioară.

În Ungaria secolul al XVIII-lea s-a efectuat un studiu pentru a compara limba romani cu limbile indiene și care, se pare indică faptul că există o legătură foarte restrânsă între ele. Această legătură a fost ulterior confirmată de lingviști, iar cercetările mai recente arată că aceste descoperiri erau deja înregistrate de istorici arabi și persani.

II.2. Cadrul legal pentru protejarea minorității rome

Situația actuală a romilor de pretutindeni este fără doar și poate o consecință a unei istorii de rasism și excludere. Din punct de vedere cultural și social, romii au continuat să fie considerați un grup social exclus. Astfel, la nivel național, minoritatea romă, pe lângă drepturile prevăzute în Constituție, beneficiază de diferite strategii de incluziune printre care, cea mai importantă din punctul meu de vedere este Strategia Guvernului României de incluziune a cetățenilor români aparținând minorității romilor(2012-2020). „Principalul document de politică publică în domeniul incluziunii sociale a romilor din România a fost Strategia Guvernului României de îmbunătățire a situației romilor, adoptată prin Hotărârea Guvernului nr. 430/2001 cu modificările si completările ulterioare”. Spre deosebire de alte țări din Uniunea Europeană, mai ales spre deosebire Franța, România are un suport extrem de bun în ceea ce privește această minoritate etnică și nu numai. Chiar dacă în realitate problemele precum, sărăcia, migrația, discriminarea, sistemul sanitar prost, etc. sunt cât se poate de grave, la nivel teoretic totul pare a fi în regulă.

Drepturile minorităților în România

Art. 4 Unitatea poporului și egalitatea între cetățeni

(1) Statul are ca fundament unitatea poporului român și solidaritatea cetățenilor săi.

(2) România este patria comună și indivizibilă a tuturor cetățenilor săi, fără deosebire de rasă, de naționalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenență politică, de avere sau de origine socială.

Art. 5 Cetățenia

(1) Cetățenia română se dobândește, se păstrează sau se pierde în condițiile prevăzute de legea organică.

(2) Cetățenia română nu poate fi retrasă aceluia care a dobândit-o prin naștere.

Art. 6 Dreptul la identitate

(1) Statul recunoaște și garantează persoanelor aparținând minorităților naționale dreptul la păstrarea, la dezvoltarea și la exprimarea identității lor etnice, culturale, lingvistice și religioase.

(2) Măsurile de protecție luate de stat pentru păstrarea, dezvoltarea și exprimarea identității persoanelor aparținând minorităților naționale trebuie să fie conforme cu principiile de egalitate și de nediscriminare în raport cu ceilalți cetățeni români.

Art. 7 Românii din străinătate

Statul sprijină întărirea legăturilor cu românii din afara frontierelor țării și acționează pentru păstrarea, dezvoltarea și exprimarea identității lor etnice, culturale, lingvistice și religioase, cu respectarea legislației statului ai cărui cetățeni sunt.

II.3. Situația romilor din România.

Situația romilor din România reflectă și chiar accentuează problemele cu care această minoritate se confruntă în ansamblul spațiului european: sărăcie, lipsa educației, șomaj, sănătate precară. Astfel, potrivit Băncii Mondiale, În jur de 66% dintre romii din România trăiesc cu mai puțin de 4,30$ pe zi, în timp ce 21% trăiesc cu mai puțin de 2,15$ pe zi. De asemenea, rata șomajului în rândul romilor este cu 26 puncte procentuale mai mare decât media masculină, iar angajații romi au venituri cu 55% mai mici decât populația majoritară. În privința educației, înscrierea copiilor romi în școli continuă să fie mai mică decât media națională. De exemplu, la nivelul învățământului secundar, 79% dintre tinerii români cu vârste cuprinse între 15 și 18 ani studiază, în timp ce doar 36% dintre romii din aceeași categorie de vârstă urmează un program educațional. În ceea ce privește atitudinea populației, percepțiile majorității asupra acestei minorități sunt impregnate de stereotipuri precum violența, criminalitatea, lipsa interesului pentru educație: 72% cred că majoritatea romilor încalcă legea, iar 20% consideră că este necesară interzicerea accesului romilor în anumite magazine sau cafenele.

II.3.1. Minoritatea romă. Prezentarea problemelor cu care se confruntă romii din România

Principalele probleme cu care se confruntă minoritatea romă sunt: discriminarea, sărăcia, excluziunea socială, lipsă de educație, lipsa de acces la asistența medicală de bază, lipsa de locuințe, migrația.

Un fenomen negativ este excluziunea socială, acesta poate fi întâlnit în rândul diferitelor categorii sociale, precum: șomerii, familiile monoparentale, copiii instituționalizați etc. Romii fac parte din această categorie deoarece ei nu dețin un nivel optim al integrării sociale (o parte din ei neavând acte de identitate). Aceste probleme sociale determină la rândul lor alte forme de excluziune socială (fără acte de identitate romii nu pot beneficia de anumite drepturile oferite de către statul român). De asemenea, nefrecventarea școlii duce tot la excluziune socială determinând diferențe în ceea ce privește nivelul de educație între copiii romi și ne-romi. Angajarea romilor fără forme legale duce și la excluziune socială și la imposibilitatea de a beneficia de asigurări de sănătate. De asemenea, este probabil ca o parte din romi, datorită formelor de discriminare, tradițiilor culturale și problemelor existente cu care se confruntă, să se auto-marginalizeze, fiind vorba într-o anumită măsură de auto-excluziune. Excluderea socială, discriminarea rasială și lipsa de interes a statului de a adopta politici pro-active alcătuiesc rădăcinile etnicizării sărăciei. Una dintre consecințele discriminării este aceea că, din punct de vedere economico-social, comunitatea romă este cea mai defavorizată din România. Cotele înalte ale sărăciei și nivelul scăzut al accesului la piața muncii induc familiilor de romi dependența de protecția socială, care însă este departe de a le asigura un trai decent.

Romii, ca persoane, nu sunt excluși din viața majoritară, apreciind că discriminarea și marginalizarea nu se adresează atât romilor ca etnie, cât modului tradițional de viață al romilor. Este limpede că, creșterea delicvenței și a violențelor în rândul romilor sunt fenomene de incontestabilă vizibilitate publică, de natură să întărească stereotipurile negative ale populației majoritare, sporind marginalizarea și riscul escaladării unor conflicte. Creșterea delicvenței apare pe fondul unui fenomen de respingere, ignorare, discriminare, excluziune. Agresiunile împotriva comunităților romilor, care după 1989 s-au înmulțit în România, demonstrează cât de vulnerabil poate deveni un grup minoritar, indiferent de gradul de responsabilitate al victimelor. Discriminarea nu este altceva decât încălcarea dreptului la egalitate, iar acest drept este încălcat de cele mai multe ori în școli. Discriminarea se bazează pe o prejudecată, care nu este altceva decât o idee preconcepută, greșită, pe care și-a făcut-o un om despre altcineva. Există mai multe idei care pot duce la discriminare, dar cea mai des întâlnită este ideea diferențelor dintre negrii și albi, numită și rasism. Rasismul poate duce la segregare rasială, mai precis separarea și izolarea unor oameni de ceilalți.

Discriminarea mai reprezintă și o altă sursă de sărăcie pentru populația de romi. Discriminarea romilor le-a împiedicat integrarea pe piața de muncă formală, unele studii evidențiind refuzul angajatorilor de a oferi de lucru rromilor. În plus, se observă discriminare și în contextul serviciilor medicale, in scoli sau in asigurarea ajutoarelor sociale. Excluderea de pe piața muncii sau de la serviciile sociale de bază împiedică ieșirea populației de rromi din sărăcie. Situația copiilor romi este una critică, majoritatea aparținând unor familii extrem de sărace. Mulți dintre ei abandonează școala datorită lipsurilor materiale, iar cei care continuă sunt deseori discriminați față de colegii lor: puși în ultimele bănci ale clasei, tratați cu indiferență, sau, mai rău câteodată, agresați verbal de către copii sau profesori. Educarea adulților (cadrelor didactice) și a copiilor în spiritul toleranței și nediscriminării constituie o prioritate dacă dorim schimbarea mentalităților.

Integrarea populației rome continuă la vârsta școlii, o școală căreia îi revine ca misiune promovarea printre profesorii și elevii celorlalte naționalități, valorile și cultura elevilor etnici. Trebuie încurajată dorința rromilor de integrare și accentuat că integrarea nu înseamnă pierderea culturii tradiționale. Teama etniei rrome de diversitatea culturală ar trebui să fie înlocuită de interesul mutual și de deschiderea către schimbul de experiențe cu ceilalți. Înțelegerea mutuală va reduce riscul discriminării și va contribui la crearea de condiții mai bune de învățătură pentru copiii romi. Condițiile mai bune de învățare vor stimula încrederea de sine a elevilor și vor contribui la reducerea abandonului școlar – o problemă extrem de frecventă între romi. In ultimii ani a apărut o noua explicație a menținerii sărăciei în țările occidentale dezvoltate care îmbină o explicație structurală cu una culturalistă, dar în care cauza centrală o reprezintă prezența statului bunăstării. Ajutorul pe care societatea îl oferă săracilor devine la rândul său un motiv al menținerii sărăciei și chiar al sporirii acesteia.

Lipsa de educație este și ea una dintre cele mai mari probleme ale romilor. Datele despre școlarizare aratau de asemenea că romii sunt într-un dezavantaj uriaș. Un sondaj din 2010 al Programului Națiunilor Unite pentru Dezvoltare realizat pentru Europa de Sud-Est arăta că doi din trei romi din regiune nu termină școala primară, în timp ce doi din cinci romi nici măcar nu încep școala. Unul din patru romi era analfabet, în timp ce doar 8% dintre ei își încheiaseră liceul sau studiile superioare. Participarea copiilor de etnie romă la studiile liceale este cu 40% mai mică față de participarea în ansamblu a populației. Înscrierea la facultate este o situație excepțională în rândul persoanelor eșantionate în cercetare. Cauza principală a neparticipării copiilor la școală o reprezintă sărăcia familiilor din care provin copiii romi. Un rol important îl au și factorii sistemici, din interiorul sistemului școlar, dar și influențele culturale, care au un rol important în explicarea interesului scăzut pentru școală. Cercetările făcute în comunitățile compacte de romi, vorbitori de limbă romani, arată că participarea școlară este mult mai scăzută decât în rândul altor comunități de romi. Educația în comunitățile de romi nu este văzută ca o contribuție la formarea socială și profesională, ci ca o cale de a ieși din comunitate, existând riscul de a se asimila populației majoritare de etnie ne-romă. Această concepție afectează viitorul copiilor romi, limitând astfel posibilitatea de acces la serviciile de educație formală. Datele statistice referitoare la participarea școlară a copiilor romi sunt sensibil mai scăzute în comunitățile compacte de romi (12,1% față de 19,1% în comunitățile mixte și 29,3% în cazul romilor care trăiesc dispersați printre alte etnii).10 Motivul neparticipării școlare poate fi datorat, atât gradului ridicat de sărăcie, cât și distanței semnificative față de școală. Proporția mare a copiilor neșcolarizați (17,3% în totalul copiilor de vârsta școlară) indică faptul că sistemul de învățământ în forma sa actuală nu răspunde adecvat nivelului de educație ale populației de rom. Interesul scăzut pentru școală se datorează și faptului că romii aleg alte variante strategice pentru a reuși în viață. În consecință, pentru ei ,,educația școlară nu reprezintă o strategie fundamentală de viață decât pentru un număr foarte mic de subiecți 4,1%. Majoritatea subiecților nu privesc educația ca pe o investiție pe termen lung, considerând mai important: banii (28,5%), munca (23,9%) și norocul (14%).

Concluzia este că sărăcia este un factor important al participării școlare scăzute, dar și modelele culturale specifice diferitelor tipuri de comunități de romi au, de asemenea, o putere explicativă ridicată.

Lipsa de acces la asistență medicală de bază este următoarea ramură negativă privind minoritatea romă din România. Această etnie se confruntă cu probleme de-a dreptul catastrofale. Romii au cea mai scăzută durată medie a vieții, cel mai mare procent de mortalitate infantilă. Organizarea familială la romi are o puternică specificitate. Caracteristic este tipul extins de familie, în care conviețuiesc mai multe generații. Numărul mediu de persoane dintr-o încăpere este de 6,6, adică mai mult decât dublu față de dimensiunea medie a familiei pe întreaga țară. Principalele cauze care influențează negativ starea de sănătate în rândul populației de romi sunt reprezentate de alimentația deficitară, stilul de viață (care poate fi caracterizat prin tratarea unei boli după metodele tradiționale), aspecte legate de un nivel de trai scăzut, acces limitat la serviciile medicale și primare. Toate acestea pot fi datorate imposibilităților financiare sau unor cazuri de discriminare. Romii au o stare a sănătății foarte proastă, cauzată de sărăcie, de condițiile sanitare precare și de lipsa infrastructurilor de bază în comunitățile de romi, numărul mic de centre medicale în zonele locuite de romi sau distanța mare până la cel mai apropiat centru, de lipsa documentelor de identitate și de marginalizarea și discriminarea în ceea ce privește accesul la serviciile medicale. Speranța de viață a romilor este de aproximativ 64 de ani, față de cea a românilor în general, care este de aproape 70 de ani. Mortalitatea infantila la romi este de trei sau de patru ori mai ridicată decât media națională. Peste 40% din copiii din gospodăriile rome sunt subnutriți, izolați și înfometați. La 45,7% din copiii romi nu li se administrează vaccinurile prevăzute de Planul Național de Imunizare, deși acestea sunt obligatorii și gratuite. Copiii care trăiesc în ghetouri izolate și în zone rurale sunt cei mai expuși, deoarece aproximativ 50% dintre aceștia nu sunt vaccinați împotriva nici unei boli.

Sănătatea femeilor rome și mortalitatea maternă reprezintă o problemă, nu numai din cauza factorilor socio-economici, dar și din cauza practicilor culturale cum ar fi, pe de o parte, accesul la serviciile medicale și pe de alta parte, practica unor grupuri de romi a mariajelor și a sarcinilor timpurii. În multe comunități de romi, copilăria se încheie foarte repede pentru că vârsta căsătoriei este mai mică decât în rândul populației majoritare.

Lipsa locuințelor este un segment important al populației de romi fiind foarte gravă: condițiile de locuit sunt foarte proaste, destul de frecvent locuințele sunt improvizate sau ilegale, unora le lipsește complet locuința personală, vagabondând sau locuind cu chirie. Doar 61% dintre romi locuiesc în locuințe pe care le au în proprietate legală. 16,5% dintre romi locuiesc cu chirie fapt care, în România, în prezent, constituie în general un dezavantaj (datorită prețului chiriei și a lipsei de siguranță privind păstrarea contractului pe termen mediu și lung). O situație și mai gravă o întâlnim la cei 21% dintre romi care locuiesc într-o casă pentru care nu au acte de proprietate, casă construită sau (în cazuri mai rare) ocupată ilegal.

Locuirea este considerată a fi centrală pentru incluziunea socială, lipsa unei locuințe decente, sau situația de segregare rezidențială determină un cerc vicios al excluderii: acces limitat al romilor în a-și găsi un loc de muncă, limitarea accesului la servicii publice de sănătate, marginalizarea copiilor rromi în școli segregate sau în clase separate a școlilor așa-zise integrate. Dintre politicile din domeniul incluziunii sociale a romilor,locuirea continuă să rămână cea mai neglijată, în ce privește asigurarea dreptului la o locuință decentă și alocarea de resurse specifice pentru acest domeniu. În România există o lipsă cronică a stocului de locuințe sociale, iar explozia prețurilor din ultimul deceniu a făcut prohibitivă achiziționarea sau închirierea unei locuințe decente de pe piața liberă de către majoritatea categoriilor de populație sărace și inclusiv de foarte mulți romi, aflați într-o stare de sărăcie extremă, îndeosebi în mediul rural. Se poate concluziona că referitor la migrația romilor există unele aspecte specifice și anume:

• nu se cunoaște mărimea populației despre care vorbim;

• nu se cunoaște numărul persoanelor implicate în diferitele forme ale migrației ne-oficiale (toate, în afară de cele permanente);

• din perspectiva României, migrația necontrolată a populației nu reprezintă neapărat un lucru negativ (relaxând sistemul de protecție socială, reducând presiunea pe piața forței de muncă sau crescând fluxul banilor sub formare a minențelor).

Principalele caracteristici specifice migrației romilor se pot concluziona pe baza unor studii de caz realizate în comunități de romi din străinătate și din România, care îi deosebesc de ceilalți migranți, acestea fiind rezultatul unor procese de integrare structurală a comunităților de romi în societatea locală. Situația socio-economicã a persoanelor sau a comunităților de romi diferã de cea a altor migranți. Situația migranților privind nivelul de integrare în societatea localã diferă de asemenea și în țările de destinație. Mulți migranți de etnie romă se concentrează în suburbiile marilor orașe din Europa, adesea locuind în tabere temporare cu infrastructurã slabă, accesul la zonele centrale fiind îngreunat probabil și de contextul social din care au plecat din România, precum și de lipsa unei rețele sociale necesare.

Această lipsă a programelor de incluziune accentuează necesitatea de a dezvolta astfel de programe mai ales în momentele în care opinia publică din diferite țări se focusează pe problema cerșitului, a traficului de ființe umane și a expulzărilor romilor, probleme de multe ori asociate cu romii din România.

II.3.2 Integrarea romilor pe piața muncii

Participarea romilor pe piața muncii și nivelul lor de calificare profesională este mult sub media înregistrată la nivel național. Ponderea populației rome ocupate cu locuri de muncă stabile (angajați sau ocupați în meserii tradiționale) este de aproximativ 27% din totalul populației de vârstă activă (15- 68 64 de ani) . Participarea pe piața muncii a femeilor de etnie romă este semnificativ mai scăzută comparativ cu cea a bărbaților. Ținând cont de aceste premise, este relevant de menționat că întreprinderile de economie socială care se adresează romilor pot să integreze sau să dezvolte parteneriate cu structuri care oferă măsuri de activare a pieței muncii. Aceste măsuri includ, printre altele, informare și consiliere profesională, formare și specializare, o analiză clară a nevoilor de pe piața muncii și a calificărilor necesare raportate la competențele întâlnite în comunitățile de romi, asistență la angajare și suport în dezvoltarea abilităților de a se menține pe piața muncii etc. Susținerea întreprinderilor sociale și promovarea economiei sociale favorizează creșterea oportunităților de angajare ale persoanelor de etnie romă, dar ele trebuie dezvoltate în complementaritate cu alte politici și măsuri strategice de integrare pe piața muncii, cum sunt facilitățile fiscale la angajare, educația continuă și alte măsuri cuprinse într-un pachet integrat. Politicile publice actuale referitoare la integrarea socio-economică a grupurilor defavorizate sunt momentan orientate către formarea profesională care are ca scop creșterea nivelului de angajabilitate și integrare în cadrul legal de ocupare în muncă. Totuși, în contextul unui nivel ridicat de șomaj sau neîncadrare în muncă, este necesară dezvoltarea unor politici clare de creare a locurilor de muncă și flexibilitate.

III.3.4.Ocupare formală: meserii tradiționale și meserii moderne

Din totalul oamenilor de etnie romă, 34% au lucrat pentru salariu sau alte venituri în bani sau natură, ca salariat sau pe cont propriu fie și ocazional, 1,4% au lucrat benevol (pentru o companie sau întreprindere care aparține unui membru al familiei) și 0,5% au contract (lucrează în mod obișnuit), dar din anumite motive particulare (vacanță, concediu medical, concediu de maternitate sau de îngrijirea copilului) în prezent nu lucrează. Structura ocupațiilor confirmă tipologia realizată în studiile din 1993 (Zamfir și Zamfir) și 2002 (Cace): meserii moderne și meserii tradiționale, dar și faptul că există o parte a populației care nu are nici o calificare. Studiul de față nu a inclus o secțiune specială destinată profesiilor sau meseriilor ci s-a axat mai degrabă pe ocupații și în special pe ocupații formale. Cercetările anterioare (având rezultate publicate în 1993, 2002 și 2010) au arătat că ponderea populației rome care nu are nici o calificare este foarte mare în comparație cu populația generală. În 1992 datele indicau o slabă calificare: 79% erau necalificați, 16% aveau calificări în profesii moderne și 4% în meserii tradiționale, în 1998, 52% dintre romi declarau că nu au nici o meserie. În 2010, 44% dintre cei ocupați nu aveau nici o calificare. Datele din cercetarea de față arată că 38% din persoanele ocupate lucrează ca muncitori necalificați, 32% au ocupații calificate (muncitori, vânzători, comercianți), 9% sunt muncitori în agricultură, iar 13% au ocupații tradiționale rome. Există diferențe semnificative între bărbați și femei în ceea ce privește ocupațiile: femeile lucrează în mai mare măsură decât bărbații ca muncitori necalificați, dar în același timp se regăsesc mai frecvent în ocupații care presupun îngrijirea persoanelor în dificultate sau a copiilor sau în cea de mediator (școlar sau sanitar). În ceea ce privește vârsta respondenților nu există diferențe semnificative, însă putem remarca o vârstă medie mai ridicată în cazul mediatorilor școlari sau sanitari (45 de ani), a asistenților maternali (40 ani), a administratorilor de firmă și patronilor (45 de ani) față de muncitorii calificați necalificați (35 de ani). Așa cum era de așteptat, populația cu calificare redusă are și un nivel mai scăzut de educație în comparație cu cei care au locuri de muncă mai calificate. Peste 51% dintre muncitorii necalificați sunt analfabeți (nu știu nici să scrie nici să citească)Meseriile tradiționale practicate de aproximativ 13% dintre cei ocupați sunt specifice etniei rome și nu presupun o calificare formală ci mai degrabă una dobândită prin practică cel mai adesea în familie sau în comunitatea din care provin și este specifică neamului de romi căruia aparțin. O analiză detaliată a meseriilor tradiționale rome s-a realizat în 2010 și a delimitat ca fiind cel mai frecvent practicate colectarea de deșeuri (fier vechi, sticlă), cărămidăria, fabricarea de linguri, ceaune, coșuri, colectarea plantelor, lăutăria, dar și prelucrarea de metale.

Capitolul III: Studiu de caz – Romii din Pata Rât Cluj Napoca

În acest studiu de caz am încercat să analizez situația romilor din Pata Rât, Cluj-Napoca având în vedere următoarele: evacuarea lor, educația, sănătatea, cu ce se ocupă ei, discriminare, excludere și pierderea siguranței.

III.1. Caracteristicile generale comunității Pata Rât

Pata Rât este o așezare urbană informală segregată spațial, cu deprivări multiple cum ar fii spațiu redus de locuire și lipsa utilităților de bază, aflată lângă groapa de gunoi a orașului Cluj Napoca în care locuiesc aproximativ 300 de familii. Cele patru comunități din zonă, Cantonului, Dallas, Colina Verde și Rampă s-au format în urma evacuărilor repetate ale unor familii sărace, cele mai multe de etnie romă din zonele centrale ale orașului și mutate la periferie. La acestea s-au mai adăugat și locuitori din satele apropiate care-și căutau mijloace de subzistență în depozitul de deșeuri.

Dintre cele patru locații, comunitatea de pe Rampă este cea mai defavorizată. Condițiile în care locuiesc familiile de pe rampa de gunoi sunt la limita subzistenței. Locuiesc în barăci improvizate, la marginea rampei de gunoi, expuși în permanență riscurilor de boală și accidente.

“Mereu este un miros neplăcut, iar aerul este ne respirabil, în momentul în care gunoaiele sunt arse în apropierea noastră. Geamurile nu le putem ține deschise ca să aerisim casa din cauza gunoiului, atât mirosul cât și fumul ne intoxică. Hainele trebuie sa ni le uscăm în casă din cauza că mirosul ce se îmbibă în ele. De siguranță nici nu mai putem vorbii sunt haite de câini peste tot, în număr foarte mare. Atunci când copii și soțiile se duc la stația de autobuz trebuie să le însoțim mereu, ca să le apărăm de animale. Seara, majoritatea se retrag în casă, puțini sunt cei care au curajul să stea pe afară”.

În decembrie 2010, 56 de familii, majoritatea de etnie romă au fost evacuate forțat de autoritățile locale de pe strada Coastei, Cluj Napoca. Ele au fost relocate în zona Pata Rât, la 6 km , în afara orașului, în vecinătatea unui fost depozit de deșeuri chimice. Aceste familii au primit o notificare de o zi cu privire la această evacuare. Familiile care au fost evacuate au locuit pe strada Coastei mai bine de 20 de ani, dar au fost mutate la Pata Rât. Autoritățile municipale le-au oferit locuințe doar pentru 40 de familii în locații modulare sub-standard, de 18 metri pătrați. Celorlalte familii care au rămas nu li s-au oferit nici un fel de locuință așa încât s-au alăturat celor repartizate, determinând aglomerarea.

În cele din urmă s-a constatat că relocarea, evacuarea și izolarea familiilor de la Pata Rât a format o discriminare etnică și s-a sancționat contravențional municipalitatea cu aproximativ 8000 de Ron.

III.2. Evacuarea romilor

„În dimineața zilei de 17 decembrie 2010, au fost imobilizați sute de jandarmi și sute de ofițeri ai poliției locale împreună cu niște oameni de la Primărie, buldozere, tractoare, camioane, mașini chiar de gunoi și din alea am văzut, pentru a ne evacua forțat din case. Am fost obligați nimeni nu vrea să înțeleagă, dar chiar am fost obligați să lăsăm casele noastre în care locuim în momentul de față, deoarece ei ne-au obligat, ne-au amenințat, ne-au presat, nu accepți rămâi în drum. Oamenii nu au nici o siguranță, pentru că trăiesc cu frica în spate zii de zii, E foarte greu de ajuns și să mergi să îți cauți de mâncare acum ne-am izolat, nu au făcut nici drum, nu au făcut absolut nimic, nu au iluminat, când vine noaptea nu vedem nimic pe afară nu se vede fiindcă nu sunt stâlpi de lumină. Sunt riscuri pentru copii, pentru oameni mergând să își cumpere o pâine venind pe stradă, nu vezi, nu auzi, pădurea este aproape, sunt animale de pădure, urși, lupi și alte animale de pădure. Dorim să plecăm de aici din câmp”.

Reprezentanți ai autorității municipale din Cluj Napoca le-au oferit informații localnicilor de pe strada Coastei, cu privire la faptul că trebuie să depună o anumită cerere de acordare a unei locuințe sociale pentru acele persoane fără adăpost până la amiază în ziua următoare. În cea de a doua zi la toate persoanele li s-a solicitat ca să își împacheteze toate lucrurile. Căsuțele acestora li s-au demolat imediat. Aceste autorități au prezentat nici un act care să autorizeze evacuarea respectivă. Evacuarea s-a produs la o temperatură de minus 10 grade, localnicii au stat în frig timp de șapte ore împreună cu copii lor. Li s-au comunicat că vor avea căldură în noile locuințe, cu foc pe lemne, dar când au ajuns acolo au găsit umezeală, aerul foarte rece și altceva nimic. Aceștia au primit lemne de foc după aproape trei luni, când era aproape de primăvară.

Evacuarea a fost făcută contrar prevederilor legale române cu privire la interzicerea unor astfel de acțiuni în perioada iernii. Toate cele care au rămas în locuințele de pe strada Coastei, respectiv bunurile personale, geamuri, mobilă, parchet care au fost distruse cu ocazia demolării. Terenul de pe strada Coastei, a fost acordat la scurt timp după alegerile electorale, Bisericii Ortodoxe Române, un prin motiv pentru care unii analiști politici au considerat mutarea ca fiind o acțiune calculată politic.

Până ce au sosit la Pata Rât, autoritățile au obligat pe cele 400 de familii să semneze obligat contractele de închiriere pentru locuințe, fără ca aceste persoane să aibă posibilitatea să citească respectivele contracte sau să îți vadă locuințele.

III.3.Garanții împotriva evacuărilor forțate în România

Ca stat parte la Pactul Internațional privind Drepturile Economice, Sociale și Culturale (PIDESC) și Pactul Internațional cu privire la Drepturile Civile și Politice (PIDCP), Romania este obligată să respecte, protejeze și să asigure dreptul la o locuință adecvată ce include interzicerea evacuărilor forțate. Comitetul ONU pentru Drepturile Economice, Sociale și Culturale a definit în Comentariul General nr. 7, garanțiile privind evacuările forțate care trebuie să includă următoarele:

a) o oportunitate pentru consultarea reală cu cei afectați (incluzând și oficialii statului) ;

b) înștiințarea adecvată și rezonabilă a tuturor persoanelor afectate înainte de data programată pentru evacuare;

c) informații cu privire la evacuarea propusă și, dacă este cazul, asupra scopului în care va fi utilizat terenul sau caselor evacuate, într-un termen rezonabil;

d) în special în cazul în care sunt implicate grupuri de oameni, oficialii guvernamentali sau reprezentanții acestora, trebuie să fie prezenți în timpul evacuării;

e) toate persoanele care efectuează evacuarea să fie identificate în mod corespunzător;

f) evacuările să nu aibă loc în vreme deosebit de rea sau pe timp de noapte, cu excepția cazului în care persoanele afectate și-au dat acordul;

g) informarea cu privire la căile de atac disponibile;

h) informarea cu privire la posibilitățile de asistență juridică, pentru persoanele care doresc să solicite despăgubiri în instanță.

Pata Rât reprezintă o zonă limitrofă a orașului, fiind singura zonă de depozitare a deșeurilor din municipiu, care este operațională din anul 1973. Această zonă trebuia să fie închisă demult, dar în urma cercetărilor făcute, constituie faptul că este încă una uzuală. O altă analiză ar fii cea cu privire la condițiile de mediu, indicând faptul că apa de la suprafață conține cantități mari și importante de poluanți și a s-a presupus faptul că mediu este degradant , impropriu pentru ca oamenii să supraviețuiască.

III.4 Discriminare, excludere și pierderea siguranței

Centru Național pentru Combaterea Discriminării a intervievat 199 de rezidenți, a 50 de locuințe din Pata Rât, 35 de familii care trăiesc în locuințe modulare sub-standard acordate de autorități și alte 15 locuințe improvizate în aceeași locație. Celor 15 familii nu le-au fost oferite locuințe deoarece nu au fost înregistrate oficial în strada Coastei.

Dintr-o zonă foarte bine stabilită cu acces la servicii, cu o poziție de lungă durată, familiile evacuate au fost mutate la periferia orașului, lângă o groapă de gunoi, departe de centru. Evacuarea de pe strada Coastei și relocarea de la Pata Rât, a avut loc un puternic impact negativ asupra persoanelor evacuate. Persoanele care înainte de a fii evacuați nu s-au confruntat cu discriminarea, acum aceștia au declarat că au întâmpinat excludere în angajare, muncă, accesul la educație, accesul la sănătate, deoarece trăiesc la Pata Rât. Un număr mare de persoane în urma evacuării nu dețin acte de identitate, dintre aceștia 50% nu au actul de identitate înregistrat pe noua adresă, iar 20% nu au asigurare de sănătate pe noua lor adresă.

O femeie de etnică romă dorea să se angajeze la o companie de curățenie, după ce a declarat adresa i s-a spus că nu poate fii angajată. O altă femeie de etnie romă a fost examinată la un control într-un spital iar când personalul medical a aflat că e de la Pata Rât imediat a început să schimbe așternuturile unde a stat. Toți cei care au fost intervievați au declarat că nu se simt deloc în siguranță nici ei, nici copii lor în noua lor locație, în comparație cu cea de pe strada Coastei. O prim factor este faptul că această zonă este situată izolat, undeva în afara orașului, și cel de al doilea factor fiind localizarea acesteia lângă o groapă de deșeuri a municipiului, acești doi factori explicând acest sentiment. Mai există și alți câțiva factori la adresa securității, acestea fiind problemele legate de respectivele haite agresive de câini vagabonzi ai străzii. Foarte mulți rezidenți de acolo au declarat că au fost mușcați de câini. În afară de faptul că este izolată fizic, această zonă este și foarte slab conectată la respectivele servicii de transport public. La Pata Rât cea mai apropiată stație de autobuz se află la o distanță de circa 2,5km, iar cea mai apropiată școală fiind la 5km distanță, precum și clinicile medicale. Distanța fiind foarte mare cauzează mari dificultăți de participare la școală, menținerea unui loc de muncă sau de acces la serviciile de sănătate. Aceste familii de romi evacuate din Pata Rât se confruntă cu discriminarea și izolarea în noua lor locație. Rezidenții trăiesc cu frica în spate pe zi ce trece, deoarece după ce au fost odată mutați de pe strada Coastei, se tem să numai fie mutați încă odată într-o zonă mai izolată ca cea din momentul de față. Reprezentații autorităților municipale le-au spus rezidenților să își ridice construcții în Pata Rât, însă aceștia nu au nici un fel de acte sau permisiune cu privire la eventualele locații.

III.5 Condiții de locuit

Locuințele oferite de către autorități după respectiva evacuare reprezintă spații cu o singură cameră de 18 metrii pătrați pentru o singură familie. În cei 18 metrii pătrați, acești oameni, locuiesc, mănâncă, fac baie și în ultimul rând dorm acolo. Familiile au declarat autorităților că spațiul mediu de a trăi a scăzut foarte puternic, de la aproximativ 6,33 de metrii pătrați per persoană înainte ca ei să fie evacuați la 4,01 metrii pătrați per persoană după ce aceștia au fost evacuați.

Aceste spații sunt cu mult sub standardul prevăzut în legea română pentru o locuință socială, deoarece dimensiunea medie a unei familii din Pata Rât este de 4,3 persoane. În legea locuinței se prevede faptul că o casă trebuie să aibă minimum 115 metrii pătrați pentru cele 4 persoane, într-o locuință socială, cu un spațiu în care să fie utilizabil de 74 de metrii pătrați. În urma acestora fiecare locuință socială trebuie să aibă spații de dormit, o baie și o cameră separată. Locuințele de la Pata Rât sunt prevăzute cu patru spații individuale unite la un loc, aceștia împart aceeași unitate sanitară, ceea ce reprezintă faptul că fiecare baie este folosită de către patru familii, acestea estimându-se la 17 persoane. Cele patru spații individuale beneficiază de o singură conexiune la apă, dar aceasta asigură numai apă rece și nu există apă în fiecare spațiu individual.

Aproximativ 89% dintre localnicii de la Pata Rât, nu au condiții corespunzătoare pentru a gătii, iar 83% susțin faptul că înainte aveau condiții de gătit, pe strada Coastei. Pentru a gătii aceștia și-au realizat anumite unități improvizate la foc de lemne, aceștia neavând acces direct în fiecare spațiu individual în parte, fără apă caldă, apa fiind adusă și încălzită atât pentru a se spăla cât și pentru a-și asigura hrana. Singura sursă de încălzit este soba, iar când unul dintre membrii familiei se spală, ceilalți stau afară, deoarece nu există un spațiu privat disponibil în care ei să aștepte. Respondenții din Pata Rât au declarat că ei nu pot să deschidă geamurile sau ușile din cauza mirosurilor care emană de la depozitarea gunoiului, ceea ce intensifică problemele de locuit.

III.6. Educație

25% dintre copii de vârstă școlară au declarat faptul că întâmpină probleme serioase ulterior evacuării deoarece sunt subiect al unor remarci rasiste la școală, iar 6% au declarat acest lucru înaintea evacuării. Acești copii au diferite nume la școală precum țiganii din Pata Rât sau țiganii din groapă. Mai mulți copii au fost nevoiți să schimbe școala în urma evacuări, mai mult de jumătate dintre ei care au schimbat școala au zis că s-au confruntat cu remarci rasiste. Copii au mers la școlile din orașul Cluj Napoca, însă în urma evacuărilor le-au fost refuzată continuarea după ce au fost înregistrați la adresa din Pata Rât. În momentul în care părinții copiilor neromi au auzit faptul că la această școală sunt înscriși la și copii romi din Pata Rât, aceștia au amenințat cu faptul că ei își vor retrage copii de acolo. Directorul școlii auzind tot mai multe amenințări și confruntându-se cu ele, a refuzat să mai permită continuarea copiilor romi la clasele respective.

Persoanele intervievate au declarat faptul că mai bine de 10% dintre copii de vârstă școlară din Pata Rât, au fost repartizați în școli speciale pentru anumiți copii cu dezabilități mintale, chiar dacă aceștia nu au mai fost niciodată înscriși acolo. Părinții respectivilor copii declară faptul că acei copii au fost înscriși în facilități segregate deoarece locuiesc în Rampă. Școlile l-a care sunt înscriși copii se află la o distanță între cinci și opt kilometrii distanță de Pata Rât. În zona respectivă există un autobuz care circulă doar o dată pe zi, la ora 7:00 dimineața și înapoi se întoarce la ora 14:00 după amiază. Unii dintre acești copii lipsesc de la orele de după amiază deoarece autobusul pleacă la ora 14:00, iar cei care au ore de la ora 10:00, trebuie să plece și ei tot de la ora 7:00. Acești copii nu au mai avut cum să mai stea să participe și la activitățile extra-școlare tot din cauza transportului, majoritatea renunțând la aceste activități. Din cauza faptului că au fost evacuați de pe strada Coastei și relocați la Pata Rât aceștia nu au mai putut să meargă la un sport sau la dans, toate acestea aparțin de trecut.

III.7.Sănătate

Romii din Pata rât se plâng de faptul că Ambulanțele ajung greu la ei acolo și că modul în care trăiesc le afectează cel mai mult sănătatea. O femeie de etnie romă a declarat faptul că a așteptat ambulanța timp de trei ore până să ajungă, iar șoferul ambulanței nu a vrut să meargă până în fața casei, spunându-i femeii să coboare dealul pe picioarele ei, deși fizic femeia nu putea să o facă.

Starea de sănătate a celor evacuați s-a înrăutățit în mod semnificativ în ultimii doi ani: 30% dintre cei intervievați au declarat că suferă de o boală fizică în comparație cu doar 16% anterior evacuării. Întrebați cu privire la propria evaluare a stării de sănătate, 17% au indicat o deteriorare a sănătății ulterior evacuării. Respondenții au identificat probleme de respirație, problemele pulmonare, care ar putea fi legate de prezența mucegaiului în locuințe. 6% au declarat existența unor situații de discriminare în accesul la servicii medicale ulterior evacuării, situații ce nu au fost raportate anterior.

 În general, mulți dintre cei evacuați au încă acces la medicul lor de familie sau la facilități medicale însă distanța fizică în raport cu noua locație și lipsa mijloacelor de transport public face mult mai dificil accesul la aceste servicii. Ca rezultat, familiile evacuate recurg mult mai des la serviciile medicale de urgență. Locatarii au indicat faptul că ambulanțele sunt reticente să vină la Pata Rât. Cu ocazia a patru apeluri, inclusiv când o mamă a solicitat asistență medicală pentru copilul său în vârstă de 3 ani, ambulanța a refuzat să vină la Pata Rât. În diferite ocazii, locatarii au așteptat între 2 și 3 ore până la sosirea ambulanței. Într-unul din cazuri, ambulanța a sosit după doar 2 ore și cinci apeluri telefonice pentru asistență. Persoanele intervievate au estimat timpul de reacție urmare a unui apel la serviciile de urgență. În strada Coastei, din oraș, timpul mediu de așteptare a fost estimat la 11,5 minute. În Pata Rât timpul estimat este de 92 de minute. Aici nu este vorba doar de o diferență uriașă în timpul de așteptare, cât este o claritate, în sensul în care 92 de minute sunt inacceptabile ca timp de așteptare și un răspuns neadecvat pentru o situație de urgență.

III.8. Angajare și condiții economice

Un om de etnie romă a declarat următoarele: “Eu sincer nici măcar nu vreau să îmi schimb actul de identitate la noua adresă. Vecinii mi-a spus cât de mult se schimbă atitudinea unui angajator, sau medic când văd unde locuiesc. Firma nu te mai sună niciodată, doctorul spune tot felul de insulte sau nu te bagă în seamă. La fel e și cu poliția. Dacă vă scris în document Pata Rât, automat devin suspicioși și găsesc ceva să te amendeze”.

Familiile evacuate la Pata Rât relevă faptul că situația lor economică a fost în mod negativ afectată de evacuare. Venitul mediu a scăzut cu 30% de la data evacuării. În plus, 90% dintre locatari declară costuri suplimentare referitoare la locul de reședință, în particular costuri de transport spre și din oraș.

Rata șomajului a crescut de la 29% înaintea evacuării la 49% după evacuare. Douăzeci de persoane care lucrau înaintea evacuării nu mai au de muncă acum. Găsirea unui loc de muncă a devenit mult mai dificilă datorită distanței crescute față de oportunitățile de muncă, dezavuarea rețelelor sociale, și discriminarea la care sunt expuși locatarii din Pata Rât. Persoanele intervievate au indicat faptul că au fost refuzate la angajare în mod direct pentru că locuiesc în Pata Rât. Din numărul celor intervievați, 50% din cei ce primeau ajutoare sociale înainte de evacuare nu mai sunt beneficiari ai acestor alocații. Unii au indicat faptul că datorită lipsei actului de identitate sau a altor documente referitoare la noua adresă nu au putut accesa servicii sociale. De asemenea, au indicat faptul că dezavantajul asociat cu obținerea unui nou act de identitate cu adresa din Pata Rât, este cu mult mai mare decât acela de a primi beneficii sociale: datorită discriminării cu care se confruntă atunci când arată actul de identitate cu adresa la Pata Rat, aceștia preferă să își mențină vechiul act de identitate fără a putea beneficia de anumite servicii sociale.

Condițiile actuale constituie constrângeri pentru adoptarea unor intervenții ferme din partea autorităților pentru desegregarea și relocarea populației din zona Pata Rât:

a) se așteaptă ca groapa de gunoi să fie închisă din anul 2015 ca urmare a unui proiect european implementat de Consiliul Local, astfel ca multe familii, aproximativ 150, care lucrează în prezent în colectarea selectivă pe rampă își vor pierde sursele de venit. Nivelul lor scăzut de educație și calificare profesional, combinat cu responsabilitățile familiale, le va îngreuna posibilitățile de angajare ulterioară. Dat fiind faptul că majoritatea dintre aceste familii nu au variante alternative de locuire în alte părți ale orașului sau a regiunii, ei tot vor căuta să supraviețuiască în oraș.

b) o altă alternativă de intervenție ar fii: fiind o zonă industrială grav poluată, la aproximativ 6 km de oraș, este de așteptat să nu se dezvolte proiecte de locuire în zonă mai repede de 20 de ani, cât durează perioada medie de regenerare a mediului.

În prezent, zona Pata Rât constituie capătul unei pante a marginalizării pentru acele familii care se află în risc să-și piardă locuințele și locul de muncă în oraș. În ciuda condițiilor precare, numărul populației este în continuă creștere. Poveștile de viață ale oamenilor din Pata Rât și zona Cantonului încorporează procese istorice de schimbare politică, economică și socială care dezavantajează familiile de romi și adâncesc diferențele dintre cei majoritari și marginalizați. Lupta pentru asigurarea unei vieți decente și a unei case pentru copii lor devine evidentă la o privire mai apropiată, toate având loc pe un fundal de șomaj pe scală largă, suport scăzut din partea statului pentru categoriile vulnerabile și persistenței prejudecăților care îi învinovățesc pe romi.

Evacuarea din anul 2010 a avut un impact semnificativ în toate sferele vieții rezidenților din strada Coastei. Nu doar că persoanele evacuate trăiesc acum la marginea gropii de gunoi a orașului, relocați din centru, însă acum se confruntă cu discriminarea și alte obstacole în accesul la o serie de drepturi fundamentale. Persoanele evacuate au avut de suferit din punct de vedere economic, iar statutul lor de sănătate s-a înrăutățit. Copii întâmpină discriminare și segregare în educație iar nivelul de somaj al adulților cu vârstă de muncă a crescut. În cei ultimii ani de la evacuare, autoritățile locale au eșuat a raspunde în mod adecvat la încălcările clare ale drepturilor persoanelor evacuate. Condițiile sub-standard de locuire acordate de acestea eșuează total a se ridica la nivelul obligațiilor asumate de România cu privire la o locuință adecvată sau cu privire la nevoile persoanelor implicate, amplasate în condiții de nesiguranță și într-o zonă poluată. Evacuarea din Decembrie 2010 pune în primejdie viitorul a 270 de persoane care au trăit într-o comunitate integrată și stabilită în Cluj-Napoca.

Concluzii

Securitatea are încă o rezonanță puternică în studiile de securitate contemporane, și va continua să aibă, atâta timp cât vor exista diviziuni la nivel internațional sub forma statelor națiune. Putem concluziona că sfârșitul Războiul Rece și globalizarea au condus la o modificare a conceptului de securitate, astfel încât securitatea ajunge să aibă nu doar o singură dimensiune, cea militară, ci șase dimensiuni, toate la fel de importante și intercorelate. De asemenea rolul statului ca obiect de referință al securității este tot mai contestat, subliniindu-se necesitatea concentrării securității pe individ. Cu toate acestea, statul nu și-a pierdut în totalitate capacitatea de a asigura securitatea, doar că vorbim acum mai mult de securitatea individuală și internațională, decât de securitate națională.

În ceea ce privește teoria relațiilor internaționale, subliniem apariția a tot mai multe abordări care nu au drept scop rezolvarea problemelor ci înțelegerea problemelor, analiza modului în care acestea au apărut și care pun accentul pe rolul cunoașterii și al înțelegerii comune privind securitatea. Securitatea a devenit în contemporaneitate un concept tot mai complex, însă cu siguranță evoluția acestui concept nu se va opri aici, depinzând nu doar de evoluțiile tehnologice și din domeniul militar ci și de evoluțiile din mediul cultural, social, ecologic și politic al statelor.