Fenomenul de Politizare a Functiei Publice In Romania

=== ac2fbbef19a2299c0a0774757c9aafac5fac94dc_549796_1 ===

CUPRINS

INTRODUCERE

CAPITOLUL I CONSIDERAȚII PRIVIND ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ

Rolul administrației publice

Organizarea administrației publice

CAPITOLUL II ETICA – PRINCIPALUL ELEMENT AL UNEI ADMINISTRAȚII EFICIENTE

CAPITOLUL III POLITIZAREA FUNCȚIEI PUBLICE

3.1. Politica – imperativă în cadrul administrației publice

3.2. Separația între politică și administrația publică

3.3. Depolitizarea funcției publice în România

3.4. Efectele negative ale influenței politicului asupra administrației publice

Elemente de drept comparat

CAPITOLUL IV STUDIU DE CAZ

ANALIZĂ A DIMENSIUNII FUNCȚIEI PUBLICE ÎN UNELE STATE EUROPENE

Funcționarii publici în Marea Britanie

Accesul, recrutarea și condițiile pentru a accede într-o funcție publică

Accesul la funcția publică în Marea Britanie

Aptitudinile necesare pentru a accede într-o funcție publică

Evoluția carierei de funcționar public

Mobilitatea în funcția publică

Formarea profesională a funcționarului public

Drepturile și obligațiile funcționarilor publici din Marea Britanie

CONCLUZII

BIBLIOGRAFIE

ABREVIERI

alin. – alineatul

art. – articolul

nr. – numărul

p. – pagina

op.cit. – opere citate

urm. – următoarele

vol. – volumul

INTRODUCERE

Funcția publică reprezintă unul dintre cele mai importante elemente ale statului și orice stat democratic depinde, printre altele, de existența și concretizarea unei funcții publice democratice, stabile, profesioniste și neutră din punct de vedere politic. Astfel, funcția publică reprezintă una dintre cele mai importante legături, care există între cetățenii unui stat democratic și instituțiile publice, din respectiva țară. Este binecunoscut faptul că dacă această legătură este slabă, atunci este afectat întregul sistem democratic al societății.

Democrația poate exista doar în cazul în care există o administrație publică eficace, care să se afle în serviciul unui Guvern democratic ales.

De aici se desprinde ideea că funcția publică reprezintă, sau ar trebui să reprezinte, un fel de barometru al încrederii societății civile în instituțiile statului. Cetățenii aspiră ca funcționarii publici să urmărească realizarea interesului public, dând dovada de corectitudine și de o bună capacitate managerială atunci când este vorba de bunul public. Dacă funcționarul public dă dovadă de încredere, bună credință și înaltă conduită profesională, atunci cetățeanul capătă încredere în instituțiile statale, ceea ce printre altele duce și la crearea unui mediu de afaceri productiv și prosper, optim în vederea realizării unei reale creșteri economice.

Reglementarea funcției publice în România are o lungă tradiție, țara noastră fiind printre primele state din Europa care a consacrat o reglementare specială a funcționarilor publici prin adoptarea statutului din 1923.

Cel mai important aspect în reglementarea instituției funcției publice îl reprezintă definirea conceptului de funcționar public, concept care justifică filosofia dreptului public specific oricărui sistem administrativ și de la care se construiește sistemul de reglementare a raportului dintre aceștia și autoritatea publică, a drepturilor și obligațiilor, a carierei, a modului de evaluare și promovare.

Imaginea funcționarului public în ultimul timp a fost alterată de numeroase apariții negative atât în presa scrisă, cât și în presa audio-vizuală cu privire la unele acte sau fapte care intră sub incidența diferitelor acte normative cu caracter punitiv. Această imagine negativă asupra funcționarului public este întreținută și de instituțiile și/sau autoritățile publice care nu au suficiente resurse financiare sau umane pentru a realiza anumite campanii de informare cu privire la categoria funcționarilor publici – categorie profesională aparte în domeniul administrației publice.

Această percepție negativă asupra funcționarului public este alimentată și de acele jurnale care sunt în căutare doar de subiecte spumoase și care adesea nu fac distincția între funcționarul public și alte categorii profesionale bugetare. Totodată, opinia publică – în ceea îl privește pe funcționarul public – este influențată și de acei cetățeni care, în periplul lor pe coridoarele administrației publice, întâlnesc funcționari publici cu o conduită profesională necorespunzătoare corpului din care fac parte.

Evident că toate acestea au contribuit la formarea unei percepții, care cu greu poate fi modificată și ameliorată, iar acest fapt presupune conjugarea eforturilor atât din partea autorităților/ instituțiilor publice și a funcționarilor publici, cât și din partea societății civile, întrucât relația funcționar public – cetățean este o relație bilaterală.

Legea 188/1999 privind statutul funcționarilor publici în România guvernează drepturile și obligațiile acestora, mecanismele după care sunt aleși sau numiți, modul de organizare, răspunderea pentru activitatea prestată și principiile care se aplică în exercitarea funcției publice.

Un corp de funcționari profesionist, integru, aflat în folosul comunității – resprezintă deziderate pe care ar trebui să le aibe în vedere orice administrație. Opusul acestor obiective îl constituie birocrația, corupția, lipsa de transparență sau comportamentul adeseori abuziv cu care, din păcate, ne întâlnim prea des în raporturile cu instituțiile publice.

Indiferent de importanța funcției pe care o ocupă, orice funcționar reprezintă interfața dintre cetățean și instituțiile statului. În perioada regimului comunist, această relație era dominată de neîncredere reciprocă, clientelism, frică, ostilitate. Plasarea României pe orbita statelor democratice, a economiiilor de piață a impus o reformă a aparatului administrativ.

Toate aceste considerente sunt mai mult decât suficiente pentru a justifica aplecarea noastră spre această temă deosebit de importantă.

CAPITOLUL I
CONSIDERAȚII PRIVIND ADMINISTRAȚIA PUBLICĂ

1.1. Definirea și rolul administrației publice

Noțiunea de administrație publică pornește, din punct de vedere etimologic, de la cuvântul de origune latină “administer” ceea ce înseamnă executant, agent, ajutor al cuiva, servitor. În sens figurativ sensul “administer” este aceea de unealtă, instrument.

Dicționarul limbii române definește noțiunea de administrație ca fiind totalitatea autorităților administrative existente într-un stat, secție sau serviciu, ce se ocupă cu probleme administrative ale unei instituții sau agent economic, iar verbul “a administra” este expplicat ca fiind acținea de a conduce, a cârmui.

În literatura de specialitate se consideră că în conținutul complex al administrației sunt incluse conceptul de a prevedea, a organiza, a conduce, a gospodării, a coordona și de a controla.

De asemenea, s-a subliniat faptul că noțiunea de “administrație” are și o explicație de ordin instituțional, însemnând “totalitatea organelor de stat prin care se desfășoară activitatea de administrație”.

Doctrina a evidențiat o serie de caracteristici considerate trăsături esențiale ale administrației și anume:

Administrația este un acod social

Administrația este preocupată de interesul public

Înainte de toate administrația este un acod activ care țintește spre viitor

Administrația ia măsuri concrete în vederea reglementării cazurilor individuale

La ora actuală, noțiunea de “administrație” beneficiază de numeroase sensuri, însă preocupările la nivel teoretic s-au centrat pe clarificarea noțiunii de administrație publică, respectiv pe clarificarea noțiunii de administrație publică, ca formă de manifestare și exercitare a puterii executive de stat, a modului în care aceasta se impune a fi organizată și pusă în practică, toate acestea având drept stoc realizarea rolului statului în organizarea și conducerea societății.

Marea varietate a activităților pe care noțiunea de “administrație publică” reușeșește să o acopere este, din perspectivă științifică, exterm de greu de definit, aecastă noțiune putând fi cercetată din trei perspectiva fundamentale, și anume: perspectiva politică, juridică și cea manegerială.

Desigur că raportat la aceste perspectiva noțiunea de “administrație publică” presupune abordări și definiții diferite.

În literatura străină marea majoritate a doctrinarilor consideră că noținuea de administrație publică este extrem de greu de definit, însă s-a ajuns la un consens, cu toții oferind un sens al acesteia, deși opiniile privind modul cum ar putea fi definită, realizată și chiar interpretată sunt diferite.

Însă, o definiție a administrației publice este necesară în scopul încadrări acestui domeniu într-un larg context politic, economic și social.

În literatura franceză de specialitate, deși au existat diverse teorii referitoare la administrație, trebuie menționat că, aceste teorii au circumscris sfera administrației în sfera executivului.

O altă opinie formulată de Jean Rivero în lucrarea Droit administratif, prin conceptul de « administrație publică » se desemnează ansamblul de organe prin care se dirijează și se execută problemele publice. În sensul de acțiune, administrația publică un este altceva decât activitatea de organizare și de executare în concret a legii, care se realizează, în principal, de către autoritățile publice și funcționarii acestora și, în subsidiar, de celelalte autorități ale statului precum și de structurile organizatorice particulare care desfășoară activități de interes public.

Alți autori, definiesc administrația mult mai complex, considerând că aceasta reprezintă “acea activitate ce constă în polarizarea teoriilor și proceselor manageriale, politice și juridice, în vederea realizării mandatelor guvernării legislative, executive și judecătorești, pentru a asegura reglementările și serviciile pentru societate în ansamblu, cât și pentru segmentele acesteia”.

De asemenea, termenul de “administrație publică” a fost definit de o parte a autorilor de specialitate ca fiind și “acea categorie a autorităților de stat constituită în temeiul aceleiați funcții (forme) fundamentale de activitate, pe care o înfăptuiesc și prin care se realizează, în mod specific, puterea publică”.

Marea majoritate a autorilor literaturii de specialitate, consideră că scopul administraței publice îl reprezintă interesul public, de aici decurcând și delimitarea administrației publice în funcție de sfera interesului public, delimitarea interesului public fiind diferită de la o perioadă la alta, evoluând și modificându-se în timp în funcție de o serie de factori. Însă, „dacă conținutul variază, scopul rămâne același: acțiunea administrației tinde să satisfacă interesul general”.

Unii autori germani consideră că administrația „se lasă descrisă, dar nu definită”, prin aceasta evitându-se a se da o definiție conceptului de administrație.

În urma considerentelor autorilor germani, s-a reținut ideea potrivit căreia administrația se ocupă de propriile sale afaceri și, în principiu, din propria sa inițiativă.

În doctrina americană au fost emite o serie de definiții, printre care menționăm defințiile potrivit cărora „administrația publică reprezintă activitatea prin care se realizează scopurile și obiectivele guvernului”, „aceasta diferind de tendințele politice, atât prin accentuarea comportamentului birocratic dar, mai ales, prin sistemul structurilor proprii și metodologiilor aplicate pentru realizarea scopurilor guvernamentale”.

În literatura nostră de drept public, administrația a fost definită, în sens larg, ca o activitate ce presupune “o prestație a unei persoane sau a unui grup de persoane în folosul altora, față de care prestatorul activității se află în anumite raporturi juridice și căruia beneficiarul prestației îi pune la dispoziție mijloacele materiale și financiare necesare.”

La modul general scopul crearii adminsitrației publice constă, în principal, în rezolvarea tuturor problemelor publice, în vederea realizării binelui comun al tuturor cetățenilor, administrația fiind investită și cu mijloace de constrângere, mijloace de care uzitează în practică, pe cale de excepție.

În doctrină, termenul de “administrație” se aplică ansamblului aparatului administrativ, însă în administrație există mai multe “administrații”, cu diferențe notabile.

Astfel, in opinia unor autori, termenul de “administrație” este o activitate care constă în prestația unei persoane-fizice sau juridice-în folosul altuia, față de care prestatorul se află în anumite raporturi juridice de: subordonare, colaborare sau participare și căruia beneficiarul prestației îi pune la dispoziție mijloacele materiale și financiare necesare, fără discriminare.

Doctrina a atribuit sensuri diferite definiției administratei publice, mai precis „un sens material sau funcțional și un sens organic sau sistemic.

În sens material, administrația este “ansamblul activităților juridice și materiale aflate în responsabilitatea autorităților publice care au ca scop satisfacerea interesului general”, iar în sens sistemic, administrația este “ansamblul persoanelor fizice (funcționari sau numai auxiliari) și juridice care îndeplinesc activitățile administrative, constituiți într-un sistem de structuri:”

Totodată aceștia consideră că noțiunea de administrație presupune atât administrația publică, cât și administrația privată, diferența între cele două tipuri de administrație fiind făcută de noțiunea de fapt administrativ.

Pe baza numeroaselor sale dimensiuni “administrația publică” poate fi examinată și în funcție de caracterul național sau local al interesului public dar și de nivelul de subordonare: De aseemenea, administrația publică poate fi clasificată în două mari categorii:

administrația publică centrală – de stat

administrația publică locală-autonomă

Așa cum am mai precizat administrația serviste, în principal, interesului public, așa cum rezultă din definițiile date în literatura de specialitate, dintre care amintim pe cea conform căreia “administrația publică reprezintă activitatea de organizare și de executare în concret a legii, cu caracter dispozitiv și prestator, care se realizează, în principal, de către autoritățile publice și funcționarii acestora, și, în subsidiar, de celelalte autorități ale statului, precum și de structurile organizatorice particulare care desfășoară activități în interes public”.

Ideea potrivit căreia administrația acționează ca un “element al statului care nu poate fi comparat sau identificat cu orice fel de organizație politică, aceasta contribuind în mod decisiv la identificarea statului contemporan și tocmai datorita existenței acestei relații intime între stat și administrație, aceasta trebuie să se situeze într-o împrejurare istorică” este una adecvată.

Dintre numeroasele accepțiuni ale termenului “administrație” precum și din diversele definiții date conceptului de „ administrație publică” prezintă interes ideea de administrație publică ca formă de exercitare a puterii executive în stat, fiind un instrument al statului, indispensabil pentru atingerea unor deziderate majore determinate de acesta pentru realizarea unor valori politice stabilite prin acte juridice, în scopul satisfacerii interesului public general, prin acțiunea puterii publice

După cum se poate remarca interesul public general este cel care stă la baza realizării administrației publice, statul fiind cel care are marja de apreciere a interesului public pentru transpunerea în practică a politicilor sociale și economice.

Acesta este motivul pentru care autoritatea legislativa are posibilitatea de a se pronunța asupra existenței unei probleme de interes public, cât și asupra alegerii modalităților de aplicare a normelor adoptate.

Așadar, orice încercare de definire a conceptului de “administrație publică” impune includerea ideii de interes public general, dar și accentuarea ideii participării societății civile la realizarea și punerea în aplicare a actelor autoritățlor publice.

1.2. Organizarea administrației publice

Organizarea administrației publice presupune existența unor sarcini de interes general, național și de interes local, zonal, teritorial ceea ce implică faptul că administrația publică să se organizeze ca o administrație centrală sau ca administrație publică teritorială.

Astfel, administrației centrale îi revin sarcini esențiale, sarcini ce implică întreaga societate. Adminisztrația publică centrală își desfășoară activitatea prin intermediul Guvernului, a ministerelor, a unor organe aflate în subordinea sau sub autoritatea acestora.

Administrația locală include consiliile județene, președinții consiliilor județene, consiliile locale și primarii precum și servicii publice și instituții constituite de către aceste consilii și aflate în subordinea sau sub autoritatea lor.

De asemenea, la nivel local funcționează organe și autorități create de autorități centrale prin acte normative, cum este instituția Prefectului, serviciilor publice deconcentrate ale ministerelor și altor organe centrale precum și a unor structuri regionale, intermediare.

Celor două tipuri de administrație li se alătură instituția șefului statului care deși aparține puterii executive și are competențe naționale, specificitatea acestei autorități face ca ori de câte ori ne referim la administrația centrală a statului, instituția șefului statului să fie așezată diferențiat de celelalte autorități centrale.

Este binecunoscut faptul că exercitarea puterii se realizează pe principiul separației puterilor, între cele trei puteti ale unui stat de drept, respective legislative, executive și judecătorească existând asemănări și deosebiri atât din punct de vedere al ariei teritoriale în care se manifestă, cât și din punct de vedere al structurării autorităților și insituțiilor prin intermediul cărora se realizează fiecare dintre aceste puteri.

Astfel, puterea legislativă se realizează, în sistemul nostrum, ca stat unitar prin existența unui Parlament bicameral format din: Camera Deputaților și Senat, iar în statele federale prin existent a două categorii de autorități legislative și anume: un Parlament la nivelul federației, întotdeauna bicameral și un alt Parlament, la nivelul fiecărui stat component al federației.

În statele unionale, Parlamentul, ca autoritate legiuitoare, funcționeaza ca o structură pentru întreaga societate, legile pe care le adoptă sunt obligatorii pe întreg teritoriul național.

Puterea judecatorească functionează și este este structurată pe diferite paliere având autoritate judecătorească, competente teritoriale și materiale bine definite, între ele nu există raporturi de subodonare ierarhică, așa cum întâlnim în cazul puterii executive, ci doar raporturi de control judiciar, situație ce se regăsește în toate statele lumii.

Prin autoritățile sale este organizată la nivelul anumitor structuri teritoriale, județene, regiuni, sau la nivelul întregii țări, fiecare din aceste autorități având competențe stabilite prin lege organică. Cât privește puterea executivă (administrativă), datorită multiplelor competențe atribuite acesteia și a specificului ei de continuitate, de imposibilitate de inacțiune fără a fi prejudiciate interesele generale sau ale fiecarui cetățean, trebuie organizată după anumite principii, reguli.

Din această perspectivă, la nivelul statului, există interese ale întregii colectivități naționale, interese regionale, județene sau locale.

Această diversitate de interese impune unui stat, stabilirea modului de exercitare a autorității publice prin concentrarea întregii puteri de decizie la nivel central, ori prin transferal de competențe, de puteri, la nivelul colectivităților teritoriale. Aceste moduri de organizare a administrației în raport cu teritoriul este cunoscută sub denumirea de regimuri administrative.

Totuși fiecare stat din punct de vedere al organizării administrației publice stabilește două mari categorii de structure organizational edenumite autorități sau instituții publice, unele central, oiar altele teritoriale.

Autoritățile administrației centrale au competența teritorială la nivelul întregului teritoriu național, fie că aceasstă competență este una generală – situația Președintelui României și a Guvernului, fie o competență specializată sau de specialitate cum este cazul ministerelor, altor organe central care se constituie în administrația guvernamentală aflate sub diferite raporturi față de Guvern sau autoritățile administrației autonome centrale

În sistemul românesc de organizare, potrivit Constituței, avem patru categorii de autorități administrative centrale și anume: Instituția Șefului Statului – Președintele României; Instituția Guvernului și a ministerelor; autorități și organe care se află în raporturi de subordonare sau de autoritate față de Guvern; autorități administrative autonome.

Această structurare a administrației publice centrale se regăsește și la alte state și ea este impusă de necesitatea realizării sarcinilor statale, generale în raport cu specificul acestora, cu gradul de specializare foarte ridicat al unora dintre acestea.

Principiile organizării administrației publice

Considerații introductive

Asemeni oricărui analize, analiză ce este legată de cunoașterea unui domeniu sau altul de activitate, se impune să se indentifice principiile care guvernează organizarea administrației publice.

Etimologic termenul de „principiu” provine din latinescul „principium”, care are înțelesul de început. Înțelesul său mai poate fi și de „element fundamental, cauză primară sau punct de plecare, ca și cea de idee, lege de bază pe care se întemeiază o teorie științifică, un sistem politic, juridic, o normă de conduită ori, în sfârșit, totalitatea noțiunilor de bază ale unei discipline.”

Într-o altă opinie doctrinară, noțiunea de principiu a fost definit cu înțelesul de „sursă, esență sau principiu întemeietor, fundamental pentru un anumit domeniu de activitate”.

Cu alte cuvinte, administrația poate fi apreciată ca fiind una dintre activitățile umane care îndeplinește o funcție politică legată de existența statului, a însăți colectivitaății umane organizate și fără de care omul contemporan nu poate fi imaginat.

Așadar, statul, care nu este alteceva decât „o colectivitate umană aflată pe un anumit nivel de dezvoltare și de coeziune” ce nu poate exista fără o administrație al cărei obiectiv general îl reprezintă „satisfacerea nevoilor importante ale vieții acestei colectivități, viața implicând administrația.”

Totoadă trebuie menționat că administrația publică este „cea care înfăptuiește sarcinile stabilite de puterea politică” și cea care soluționează nevoile curente ale societății, în conformitate cu concepția social-politică și filosofică a etapei istorice în care se găsește.

Prin natura sa ea apare fără o filosofie proprie și subordonată unor scopuri care îi sunt exterioare; în mod clar ea își trage legitimitatea din sistemul de valori dominante, din puterea politică. Acest sistem este și cel care fixează administrației publice, în general, scopurile și mijloacele pe care trebuie să le utilizeze pentru a le atinge.

Așadar, nu de puține ori s-a afirmat că administrația publică este permanent situată sub nivelul politic, accentuându-se că, deasupra tuturor instituțiilor administrative există instituții politice care înlesnesc existența statului și satisfacerea nevoilor comune ale colectivității, în conformitate cu deciziile instituțiilor politice

În scopul identificării principiilor științei administrației, în doctrină s-a subliniat că se impune a fi remarcat însuși modul de definire a noțiunii de administrație publică. Una din definițiile pe care doctrina le-a vehiculat ca fiind: “acea activitate care constă în organizarea și asigurarea executării neemijlocite a prevederilor Constituției, a actelor normative și celorlalte acte juridice adoptate sau emise de autoritățile statului de drept” .

Așadar, rezultă că în activitatea sa, administrația publică se supune normelor juridice, “însăși rațiunea existenței sale fiind organizarea executării și asigurarea înfăptuirii acestora”.

Prin urmare, din Constituția României, precum și din întreaga legislație, se pot evidenția principiile ce fundamentează organizarea și funcționarea administrației publice, a statului și a colectivităților locale, ele tranformându-se, în fapt, în principii ale organizării administrației românești.

Totodată, având în vedere că administrația publică trebuie să realizeze interesul general al societății, iar la desfășurarea activității sale își aduc o contribuție însemnată, organizată sau individuală, cetățenii, este normal că însăși societatea, națiunea, să fie interesată de organizarea și funcționarea acesteia pe baze științifice.

Conchizând, reiese că o bună organizare a administrației poate fi realizată doar pe baze științifice, devenind ca o necessitate încercarea de a identifica principiile “de utilitate teoretică și practică” care să “conducă la dezvoltarea științei administrației”.

Principiile organizării administrației

În scopul enunțării unor principii care stau la baza organizării administrației românești, se impune a pleca de la prevederile constituționale care, în acest context, devin esențiale.

În acest sens, trebuie amintit faptul că, întreaga activitate de “instaurare, menținere și exercitare a puterii statale” a raporturilor dintre guvernant și guvernați, se desfășoară potrivit principiilor generale prevăzute de Constituție.

Principiile generale, de natură constituțională, sunt de esență democratică și au un caracter profund uman. Prin aplicarea lor în administrația publică, ca principii fundamentale și ca instrumente specifice de cercetare în acest domeniu, ele se confirmă și se dezvoltă, demonstrându-și viabilitatea, fiind în măsură, totodată, să determine particularitatea administrației față de alte științe sociale.

În vederea identificării principiilor fundamentale ale administrației românesti, se impune a analiza prevederile art. 1, art. 2 alin. 1, art. 4 alin. 1, art. 8, art. 78 și art. 120 alin. 1 din Constituția României, astfel cum a fost modificată și completată prin Legea de revizuire constituțională. (Constituția României).

Principiul suveranității naționale

În acest context, principiul suveranității naționale va fi înțeles în sensul că puterea politică are în mod obligatoriu un titular, respectiv poporul român și că acesta deține, în mod natural puterea politică, adică suveranitatea.

Suveranitatea sau autoritatea politică exclusivă este forma superioară de organizare socială care, alături de națiune și teritoriu, concura la alcătuirea statului.

Puterea publică este o putere suverană, iar suveranitatea este atributul exclusiv al puterii publice.

Prin suveranitate se exprimă faptul că puterea publică își extinde autoritatea sa asupra unui anumit teritoriu și populație și nu admite ca o altă autoritate să exercite puterea publică asupra aceluiași teritoriu și populații. (Deleanu 2001, p. 39). Pe plan intern suveranitatea se exprimă prin supremație, iar, pe plan extern, prin independență. (Deleanu 2001, p. 39)

Dacă primele două elemente definitorii ale statului, teritoriul și populația, au un caracter obiectiv-material, cel de-al treilea element esențial, suveranitatea națională, are un caracter subiectiv-volițional și înseamnă că dreptul de comandă aparține națiunii

Astfel, în această direcție sunt și prevederile art. 2 alin. 1 din Constituția României, potrivit cărora « Suveranitatea națională aparține popondui român, care o exercită prin organele sale reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice și corecte, precum și prin referendum ».

Din această dispoziție constituțională reiese că ea se exercită, pe de o parte, în mod direct de către popor, în cazul referendumului iar, în cazul exercitării prin organele sale reprezentative, semi-direct și cu condiția constituirii lor prin alegeri libere, periodice și corecte.

În această ultima situație se poate vorbi de o guvernare indirectă sau reprezentativă, “ceea ce înseamnă că poporul, națiunea, deleagă dreptul de comandament unor puteri delegate, care sunt puterea legislativă, puterea executivă și puterea judecătorească”.

Principiul supremației Constituției sau al legalității

Este principiul exprimat în mod direct de dispozițiile art. 1 alin. 5 din Constituție care precizează că “în România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie”.

Acest principiu „fixează cadrul activității autorităților statului în limita legilor, asigură stabilitatea juridică, drepturile și libertaățile omului și înseamnă subordonarea tuturor activităților autorităților publice, voinței supreme a națiunii, consemnată în principiile și normele pactului fundamental statuat în Constituție”.

Legea fundamentală reprezintă temeiul și garanția esențială a ordinii de drept, precum și reperul decisiv pentru aprecierea validitaății tuturor actelor și faptelor juridice.

Toate acestea nu sunt altceva decât „elemente substanțiate care converg spre una și aceeași concluzie, respectiv supremația materială a constitutiei » .

Garantarea supremației Constituției și a Legii se realizează prin două principii subsecvente, și anume, prin justiția Constituțională sau a controlului constitutionalității Legii-atribut ce aparține Curții Constituționale și prin principiul controlului jurisdicțional al acțiunii administrației publice.

În ceea ce privește principiul legalității, și literatura de specialitate evidențiază faptul că administrația trebuie să se mențină « intra legem », adică în limitele fixate de aceasta, ea neputându-se realiza decât în conformitate cu aceasta, respectiv secundum legem, deci potrivit textelor legislative și numai în baza acestora.

Un efect ce decurge din aplicarea principiului legalității sau al supremației Constituției și a legilor-art. 1 alin. 5-este publicitatea tuturor actelor normative, cerință ce se regăsește statuată în mod expres, prin art. 78, art. 108 alin. 4 din Constituție, ca și prin alte dispoziții legale.

Principiul separației și echilibrului puterilor în stat

Acesta este un principiu fundamental al statului de drept, prevăzut, în mod expres, în Constituția României la art. 1 alin. 4 potrivit căruia “Statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrul puterilor-legislative, executivă și judecătorească-în cadrul democrației constituționale”.

Principiul separației puterilor în stat a devenit o dogmă a democrației liberale și garanția esențială a securității individului în raporturile lui cu puterea.

Organizarea celor trei puteri ale statului și, respectiv, a celor trei categorii de autorități publice nu trebuie să ducă la înțelegerea principiului în mod inflexibil, ci la o separație și un echilibru, ca o condiție a armoniei sociale și garanția libertății umane.

Cu alte cuvinte, nu poate fi vorba doar de o separație a puterilor, cât mai ales de relativa lor autonomie și dependența lor reciprocă, respectiv echilibrul puterilor .

În ceea ce vizează formele și modalitățile de redare a acestui principiu în întreaga activitate a administraței publice românesti, ele sunt statuate de Constituție și realizată, în mod expres, prin legile organice.

Principiul unității poporului roman – este stabilit prin dispozițiile art. 4 alin. 1 li art. 8 din Constituția României

În conformitate cu dispoziții constituționale, “statul are ca fundament unitatea poporului român”, unitate bfondată pe egalitatea dintre cetățeni și pe consacrarea “pluralismului în societatea românească” ca “o condiție și o garanție a democrației constituționale”. (Deleanu 2001, p. 194)

În acest context, “partidele politice se constituie și își desfășoară activitatea în condițiile legii”. Ele contribuie la definirea și la exprimarea voinței politice a cetățenilor respectând suveranitatea națională, integritatea teritorială, ordinea de drept și principiile democrației”.

Apropiat de aceste principii cu valoare constituțională, în literatura de specialitate
s-au exprimat următoarele principii generale:

Administrația publică este în serviciul omului;

Adaptarea organizării și funcționării administrației publice potrivit exigențelor reale, actuale și de perspectivă.

Acest principiu pleacă de la cunoașterea necesităților oamenilor și de la exigențele acestora în perioada actuală. Astfel, administrația publică se impune a fi organizată și functională în așa fel încât să țină pasul cu cerințele sporite ale cetățenilor și cu obiectivele strategice ale țării, integrarea în structurile Uniunii Europene.

Totodată, unii autori ai literaturii de specialitate consideră că, având în vedere actualele realități ale administrației publice romănesti, alături de principiile unanim recunoscute, cu valoare constituțională, se adaugă un alt principiu, respectiv principiul subsidiarității care încearcă să răspund necesităților de reașezare instituțională și de evoluție socială, ca și de o participare cât mai activă a cetățenilor la luarea deciziilor care îi privesc.

Acest principiu a fost evidențit de Tratatul de la Maastricht. Astfel, potrivit acestuia la nivelul Uniunii Europene “deciziile se iau cât mai aproape de cetățeni”, iar în Carta Europeană a Autonomiei Locale se regăsește definit în cuprinsul art. 4 ca fiind “exercitiul responsabilităților publice trebuie, de o manieraă generală, să revină de preferință acelor autorități care sunt cele mai apropiate de cetățeni. Atribuirea de responsabilități unei alte autorități trebuie să țină cont de amploarea și de natura sarcinii și de exigențele de eficacitate și de economie”.

Însă, administrația cunoaște, alături de principiile generale, și o altă categorie de principii, denumite principii speciale, și asta deoarece sunt specifice administrației publice. Astfel:

Principiul organizării și conducerii unitare a administrației publice presupune necesitatea evitării tendințelor divergente ce pot apărea în organizarea și conducerea administrației publice;

Principiul autonomiei de organizare-acest principiu se află în concordanță cu principiul organizării unitare dar, ca subsistem, administratia publică beneficiază, în cadrul sistemului global de o anumită autonomie relativă.

Cu alte cuvinte elementele componente ale subsistemului administrației publice-autoritaățile administrative, au posibilitatea de adaptare și de realizare într-o anumită măsura a scopului lor în concordanță cu finalitatea sistemului global;

Principiul adaptabilității organizării și funcționarii administrației publice-are în vedere, în contextul stabilității relative a administrației publice, adaptabilitatea, ceea ce face ca ea să răspundă adecvat, prompt și eficient comenzilor sociale.

Acest principiu are ca principală caracteristică coeziunea și flexibilitatea elementelor sale componente, adică a autorităților administrației publice, ceea ce permite realizarea în condiții optime a funcțiilor sale;

Principiul simplificării structurii și activității- are în vedere atât structura cât și activitatea autorităților administrației publice.

CAPITOLUL II

ETICA

PRINCIPALUL ELEMENT AL UNEI ADMINISTRAȚII EFICIENTE

2.1. Consideții introductive

Față de alte state cu administrații democratice stabile, la nivel național etica, în cadrul sistemului administrației publice, beneficiază de o conotație aparte și asta pentru că procesul legislativ la nivelul administrației a fost extrem de anevoios.

Fundamentul eticii în cadrul sistemului de administrație publică din România îl reprezintă Legea funcționarului public și Codul de conduită.

Subliectul eticii în administrației publice este unul sensibil deoarece scopul urmărit îl reprezintă menținerea încrederii publice în funcționarea instituțiilor.

Situația din România reprezintă un caz de creștere a scepticismului și a cinismului legat de serviciile publice și asta pentru că există un nivel crescut de neîncredere în executiv și în faptul că de multe ori se substituie legislativului.

De multe ori, puterea legislativă este percepută ca fiind „un consumator de resurse decât un prestator de servicii publice”. Datorită acestei percepții, așteptările cetățenilor ca politicienii și funcționarii publici să aibă un anumit grad de exemplaritate morală este chiar mai mare decât în privința altor categorii profesionale.

Funcționarii publici se confruntă constant cu luarea unor decizii cu implicații etice fiind adesea obligați să opteze între interesele personale și responsabilitățile profesionale.

Interesul cetățeanului impune un cadru moral în care funcționarii publici să poată opta, iar acest cadru moral se circumscrie unor valori etice precum: demnitate personală, libertate, respect pentru ordine și lege.

Nu de puține ori funcționarilor din administrația publică le revine datoria de a aborda la nivel rațional propriul rol în sensul eficienței, adică de a obține cel mai bun rezultat cu cel mai scăzut cost.

Acesta este motivul pentru care abordarea lor trebuie să fie, pe lângă cea deontologistă-legată de statutul lor de implementatori de legi-și una utilitaristă: acțiunea unui funcționar public este moral corectă dacă produce cea mai mare utilitate pentru cel mai mare număr de oameni.

În exercitarea funcției publice un funcționar public, indiferent că vorbim de funcționar cu atribuții de conducere sau de execuție, trebuie să țină cont, de o serie de aspecte cu valențe etice și anume:

Interesul public general: este cunoscut faptul că soluțiile date de această categorie profesuinală afectează viața oamenilor. Soluțiile sunt formulate în numele interesului public, aplicabilitatea lor antrenând resurse publice.

Scopurile politice pentru care lucrează: administrația publică implementează politici publice.

O înțelegere a actorilor implicați.

Dinamica organizațiilor în care lucrează

Personalitatea celor cu care interacționează

O primă cerință cu care se confruntă funcționarii publici constă în satisfacerea standardele de performanță profesională, comportamentală și etică. Mergând pe aceeași idee funcționarul public trebuie să adere la ceea ce le impune guvernul, politicile publice, publicul însuși. De asemenea, funcționarului public îi revine îndatorirea de a împăca cerințele legii cu situațiile reale din viața zilnică precum și împăcarea intereselor private cu cerințele codului profesional. Principalel două priorități acele funcționarilor publici sunt deseori contradictorii: publicul și propria instituție. Aceștie lucrează sub presiune iar presiunea cea mai frecventă o reprezintă cea dată de politicile de impozitare.

Ceea ce se impune a remarca este faptul că funcționarii publici au rol dubli și anume sunt și angajați ai publicului și cetățeni, astfel că în calitate lor de angajați ai publicului nu au dreptul să facă politici favorabile. Partizanatul politic are ca efect neglijarea obligației legale de a servi publicul.

În calitate lor de cetățeni angajații din administrația publică participă la procesul politic. În upoteza în care se izolează de politică își neglijează obligațiile de cetățeni.

Trăsăturile personale ale funcționarilor publici contează în mod esențial tocmai din cauza particularității muncii lor.

Astfel în cadrul literaturii de specialitate s-a subliniat faptul că aceștia se află într-o așa numită „zonă gri” în care nu poți să fii nici total altruist-orientat exclusiv pe interesul public, nici egoist, orientat doar spre interese persoanle.

Funcționarii publici lucrează în comunități în care au rude, prieteni, șefi, persoane de care sunt legați prin interese peronale, cerându-li-se să se orienteze neutru și detașat spre „cetățean”.

Este cunoscut faptul că funcționarii publici trăiesc într-un climat politic în schimbare, prin urmare, etica lor este una de conjunctură, atașamentul față de un anumit set de valori fiind unul disfuncțional.

Urmarea strictă a procedurilor are paradoxurile ei, procedurile slujind ordinii, stabilității, egalității de tratament și eficienței.

Principalele virtuți morale implicate în deciziile luate de funcționarii publici se subsumează astfel:

Optimismul, legat de însuși conceptul de “bine public” înțeles ca scop al actelor acestei categorii de profesioniști;

Curajul constă în aptitudinea de a acționa drept, chiar dacă presiunile politice și cererea de favoruri din partea partidelor, organizațiilor, politicienilor sau chiar a celor apropiați sunt uneori copleșitoare;

Corectitudinea este asociată cu datoria supunerii față de lege.

Empatia respective capacitatea de a te pune în situația celor care depind de deciziile tale

Aceste calități cultivate drept comportamente profesionale conduc spre o valoare de mare importanță în menținerea încrederii în funcționarii publici și anume buna reputație.

Tot la nivelul doctrine s-a evidențiat faptul că nivelurile de moralitate ale funcționarilor publici ar fi următoarele: onestitate și conformare la lege, confruntarea cu conflicte de interese, orientarea pe sarcini și corectitudinea procedurală, etica responsabilității democratice, orientarea pe etica politicilor publice, etica compromisului și integrării sociale.

Importanța orientarea pe sarcini și corectitudinea procedurală reiese, în principal din cauza tendinței guvernanților de a face ceea ce le este convenabil, de a accentua pe propria lor autoritate, uneori de a eluda legea, de a se folosi arogant de putere, din cauza tendinței spre secretomanie și lipsă de transparență.

Dincolo de jocul politic funcționarii publici sunt purtătorii „voinței poporului” și au datoria să mențină controlul democratic, adesea putând decide chiar contra opiniei publice, datorită calității lor de profesioniști. Așadar, ei trebuie să țină în balanță: legea, politicile publice, voința populară și corectitudinea profesională.

Mergând mai departe se poate afirma că soluțiile de implementare a politicilor publice intră în atribuția funcționarilor publici, aceștia trebuind să stabilească cele mai adecvate proceduri care afectează pozitiv cel mai mare număr de oameni.

Ideea de moralitate presupune aderarea la un principiu, fără niciun fel de compromisuri. O astfel de abordare duce la intransigență ca pericol, lipsă de conciliere.

Principala datoria morală a funcționarilor publici constă în dezvoltarea integrității profesionale, iar în sprijinul acesteia voi menționa următoarele valori:

Egalitatea prina aceasta înțelegând tratamentul identic al cetățenilor, la aceiași calitate a serviciilor, indiferent cine este cetățeanul;

Echitatea presupune situații în care egalitatea nu conduce spre echitate din cauza existenței categoriilor discriminate. În cazul lor, un tratament egal trebuie combinat cu un tratament preferențial compensatoriu.

Loialitatea reprezintă o valoare fundamentată pe relația cu Constituția, Guvernul, legile, superiorii, subordonații, colegii.

Responsabilitatea, prima dintre acestea fiind resposabilitatea față de cetățean. Dacă această ordine de responsabilitate este neglijată și accentul cade pe subordonare față de superiorii ierarhici, poate să apară delictul de supunere.

CAPITOLUL III

POLITIZAREA FUNCȚIEI PUBLICE

Politizarea este definită ca fiind „o acțiune prin care se acordă o semnificație politică unei situații lipsite de această caracteristică; este o practică abuzivă de a atribui un caracter politic fenomenelor ce nu comportă un asemenea caracter”.

În ceea ce privește politizarea administrației publice, de-a lungul timpului s-au conturat două teorii – cea separaționistă, care susține delimitarea politicului de administrația publică și cea de-a doua care militează pentru existența unui liant între domeniile sus menționate.

3.1 Politica – imperativă în cadrul administrației publice

Woodrow Wilson, în „The Study of Public Administration”, a afirmat că cele două domenii, administrativ și politic, ar trebui separate și că domeniul politic ar trebui să se ocupe cu formularea deciziilor iar structura administrativă cu implementarea acestora, astfel a precizat că „problemele administrative nu sunt probleme politice.

Ele mai degrabă sunt probleme manageriale deoarece administrația publică este un domeniu al business-ului”. Separația dintre politică și administrație nu poate fi efectuată în totalitate deoarece administrația publică funcționeaza într-un mediu politic care „este definit ca fiind arta sau procesul prin care se ating scopuri colective”, așadar „orice activitate administrativă poate fi interpretată ca fiind politică”.

Astfel, se remarcă o tendință de subordonare a administrației publice vis-à-vis de politică, spre deosebire de funcționarii publici, politicienii sunt investiți cu legitimitate, iar aceasta le permite să exercite un control asupra administrației prin numirea unor activiști politici în nivele superioare ale instituțiilor, schimbarea personalului, reducerea dimensiunilor organizațiilor, șamd.

De asemenea, o mare parte a funcționarilor publici susțin congruența politicului cu administrația publică în vederea elaborării politicilor publice, a propunerilor legislative, întrucât funcționarii publici se află cel mai aproape de cetățeni și cunosc nevoile acestora e necesară colaborarea cu domeniul politic, chiar contopirea cu acesta pentru a oferi servicii corespunzătoare colectivității. Însă, luând în considerare faptul că funcționarii publici nu sunt investiți cu legimitatea politicienilor oferită prin votul popular, devine contestabilă implicarea acestora în procesul decisional

3.2. Separație între politică și administrația publică

Literatura de specialitate a nuanțat câteva efecte negative ale politizării funcției publice, astfel, competența este prima criticată și se constată că funcționarii publici aflați în funcții de conducere acordă o importanță deosebită relației cu superiorii, care cel mai frecvent sunt miniștri sau secretari de stat (numiți de către persoanele din sfera politică), și nu privesc spre baza ierarhiei.

O altă critică adusă relației dintre sfera politică și administrația publică e partizanatul, întrucât funcționarii publici susțin politicile guvernanților și nu se sprijină inovația și creativitatea, în administrația publică creându-se mereu o castă a celor care împărtășesc aceleași filosofii și în funcția publică sunt promovate și selectate persoanele care nu provoacă conflicte și susțin partidul aflat la guvernare. „Lipsa de transparență în activitate, secretomania administrației și în special a vârfului puterii executive” ilustrează o altă critică și ar putea fi atenuată prin depolitizarea funcției publice, întrucât este de la sine înteles că acest factor reprezintă un impediment pentru o adevarată democrație.

Guy B. Peters a indentificat cinci modele care definesc relația politico-administrativă: primul dintre acestea este modelul formal legal prin care rolul funcționarilor este redus la cel de simpli executanți iar politicienii sunt cei care formulează deciziile.

Al doilea model este cel comunitar în care politicienii și funcționarii colaborează în procesul de luare al decizilor iar cel de-al treilea model, comunitar-funcțional, aduce o inovație prin realizarea colaborării sectoriale între domeniul politic și cel administrativ; modelul adversial se caracterizează prin numeroase conflicte între politicieni și funcționarii de carieră, iar în modelul statului administrativ, administrației publice îi revine rolul formulării deciziilor.

S-a remarcat că scopul acestor conflicte între sfera politică și administrația publică este puterea iar Montesquieu surprinde acest termen prin următoarea sintagmă “libertatea politică nu se găsește decât în guvernările moderne, ea nu există întotdeauna nici în acestea decât atunci cand nu se abuzează de putere; dar așa cum s-a întamplat întotdeauna, ca orice om care are putere, tinde să abuzeze de ea; și aceasta până își atinge limitele”.

3.3. Depolitizarea funcției publice în România

În România, reforma funcției publice a cunoscut diferite etape ale evoluției, înainte de aderarea la Uniunea Europeană s-a dezvoltat managementul schimbării, iar după integrarea în Uniunea Europeană s-a încercat consolidarea și stabilizarea sistemului funcției publice. Depolitizarea funcției publice se bazează pe principiile managementului funcției publice pentru asigurarea unei birocrații mai eficiente și crearea unui model bazat pe imparțialitate, obiectivitate, transparență și responsabilitate.

Principala reglementare în domeniul funcției publice este determinată de legea
nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici care cuprinde o clasificare mai mult sau mai puțin exhaustivă a funcțiilor publice, menționându-se în același timp drepturile și îndatoririle funcționarilor publici. În cadrul obligațiilor se precizează că funcționarilor publici le este interzisă ocuparea funcțiilor de conducere în structurile sau organele de conducere ale partidelor politice, ale fundațiilor sau asociațiilor care funcționează pe lângă acestea și organizațiilor cărora le este aplicabil același regim juridic ca și partidelor politice (art. 44).

În continuare, în cadrul aceluiași articol se menționează că înalților funcționari publici le este interzis să facă parte din partide politice, iar toți funcționarii publici au obligația ca în exercițiul funcțiilor lor să se abțină de la exprimarea sau manifestarea publică a convingerilor sau preferințelor politice și să nu favorizeze niciun partid politic în exercitarea atribuțiilor ce le revin, în categoria drepturilor funcționarilor publici stipulându-se că este interzisă orice discriminare între funcționari pe criterii politice (art. 27, alin. 2).

Prin legea nr. 340/2004 privind prefectul și instituția prefectului s-a făcut un progres în privința depolitizării funcției publice, iar în art. 17 se stipulează că „prefectul și subprefectul nu pot fi membri ai unui partid politic sau ai unei organizații căreia îi este aplicabil același regim juridic ca și partidelor politice, potrivit legii, sub sancțiunea destituirii lor din funcția publică”.

Însă, trebuie să precizăm că în condițiile impuse de Statutul funcționarilor publici, unde se menționează în cadrul art. 19 că prefecții și subprefecții sunt numiți de către Guvern, adică numirea acestora se realizează tot de către sectorul politic, este îndreptățită întrebarea dacă depolitizarea acestor funcții nu s-a realizat decât într-un cadru formal și prefecții servesc în continuare puterea politică, neasigurând o adevărată neutralitate cerută prin însuși exercițiul funcției lor.

3.4. Efectele negative ale poilitcului în administrația publică

Corupția atributul politizării funcției publice

Un concерt foɑrtе dеs utіlіzɑt în ultіmіі ɑnі în Românіɑ șі nu numɑі еstе ,,coruрțіɑ” , luрtɑ еfіcіеntă îmрotrіvɑ ɑcеstuі fеnomеn fііnd consіdеrɑtă o рrеcondіțіе ɑ еxіstеnțеі stɑtuluі dе drерt șі un іndіcɑtor ɑl bunеі guvеrnărі. Ιntеgrіtɑtеɑ în sіstеmul рublіc, coruрțіɑ șі luрtɑ îmрotrіvɑ ɑcеstеіɑ sunt tеrmеnі cɑrе ɑu ɑjuns să înglobеzе o sеrіе întrеɑgă dе comрortɑmеntе. Аcеst fɑрt sе dɑtorеɑză în рɑrtе monіtorіzărіі іnstіtuіtе dе Unіunеɑ Еuroреɑnă dіn реrsреctіvɑ іntеgrărіі Românіеі ре domеnіі chеіе ɑlе sіstеmuluі dе justіțіе în sеns lɑrg.

Coruрțіɑ еstе un fеnomеn mondіɑl, șі ɑ-l rеstrângе lɑ țărіlе în dеzvoltɑrе ɑr însеmnɑ luɑrеɑ unеі ɑtіtudіnі іnɑccерtɑbіl dе oрtіmіstе.

Doі fɑctorі sunt еsеnțіɑlі реntru o bună funcțіе рublіcɑ: еtіcɑ șі încrеdеrеɑ. Ρеntru funcțіɑ рublіcɑ dіn Еuroрɑ occіdеntɑlă, еtіcɑ іncludе, în gеnеrɑl, іmрɑrțіɑlіtɑtе în еxеrcіtɑrеɑ sеrvіcіuluі рublіc șі rеzіstеnțɑ lɑ coruрțіе.

Аdmіnіstrɑțіɑ trеbuіе să rеsреctе normе еtіcе dеstul dе sеvеrе. Ρɑrlɑmеntɑrіі șі mіnіștrіі trеbuіе să ɑjutе funcțіonɑrіі, рrіn stɑbіlіrеɑ șі ɑрlіcɑrеɑ unor normе dе conduіtă, strіctе. Cеі ɑlеșі ɑu dɑtorіɑ să sе ɑbțіnă să cеɑră funcțіonɑrіlor să dерășеɑscă lіmіtɑ cе sерɑră cееɑ cе еstе just dе cееɑ cе nu еstе.

Ιnfluеnțɑrеɑ vіеțіі рublіcе dе cătrе coruрțіе еstе o рroblеmă cɑrе ɑfеctеɑză ɑnsɑmblul Еuroреі. Еɑ sе mɑnіfеstă mɑі grɑv în unеlе țărі dіn Еuroрɑ dе Еst, duрă 50 dе ɑnі în cɑrе sіstеmul ɑ ɑlіmеntɑt nеîncrеdеrеɑ cеtățеnіlor lɑ ɑdrеsɑ funcțіonɑrіlor șі ɑ dеformɑt conștііnțɑ cіvіcă ɑ cеlor cɑrе ɑu trăіt șі s-ɑu formɑt în ɑcеɑ реrіoɑdă.

Coruрțіɑ rерrеzіntă o ɑmеnіnțɑrе mɑjoră ɑtât lɑ ɑdrеsɑ dеmocrɑțіеі, cât șі lɑ ɑdrеsɑ еconomіеі dе ріɑță. Еɑ îmріеdіcă dеzvoltɑrеɑ еconomіcă șі socіɑlă, submіnеɑză încrеdеrеɑ cеtățеnіlor în dеmocrɑțіе, еrodеɑză rеgulă lеgіі, constіtuіnd o nеgɑrе ɑ drерturіlor omuluі șі ɑ рrіncірііlor dеmocrɑtіcе.

Montеsquіеu, ɑșɑ cum sе dеsрrіndе șі dіn motto-ul ɑcеstеі lucrărі, ɑrɑtă ɑntіnomіɑ dіntrе coruрțіе șі dеmocrɑțіе. Coruрțіɑ dеstructurеɑză рrіncірііlе fundɑmеntɑlе ɑlе stɑtuluі dе drерt, dеmolеɑză încrеdеrеɑ în mеcɑnіsmеlе dеmocrɑțіеі, slăbеștе ordіnеɑ constіtuțіonɑlă. Аntrеnând confuzіɑ șі susріcіunеɑ, coruрțіɑ ɑfеctеɑză stɑrеɑ dе lеgɑlіtɑtе.

Coruрțіɑ gеnеrеɑză dіscrіmіnɑrе șі іnеgɑlіtățі, îmbogățіrі rɑріdе șі іlіcіtе, ducе lɑ crеɑrеɑ unor monoрolurі cɑrе реrvеrtеsc sɑu dіstrug lеgіlе еconomіеі dе ріɑță. "Еɑ încɑlcă drерturіlе еconomіcе șі socіɑlе, іɑr în fіnɑl slăbеștе încrеdеrеɑ <of mɑn to mɑn>, ɑtɑcând, ɑstfеl, însășі еsеnțɑ (іnіmɑ) drерturіlor omuluі".

Coruрțіɑ еstе рrеzеntă în orіcе stɑt, lɑ orіcе nіvеl ɑl іnstіtuțііlor рublіcе, dɑr șі рrіvɑtе. Însă еstе рuțіn cunoscută, ɑtât реntru рublіcul lɑrg, cât șі реntru unіі рrofеsіonіștі ɑі drерtuluі, sеmnіfіcɑțіɑ ɑcеstuі tеrmеn; dе ɑltfеl, ɑcеlɑșі lucru еstе vɑlɑbіl șі реntru ɑltе noțіunі dеs utіlіzɑtе рrеcum „рrofеsіonɑlіsm”, „іntеgrіtɑtе”, „dеontologіе”, „sеrvіcіu рublіc”, „іntеrеs рublіc”.

Cuvântul „coruрțіе” nu ɑрɑrе în lеgіslɑțіɑ іntеrnă рrіvіnd orgɑnіzɑrеɑ judіcіɑră șі stɑtutul judеcătorіlor șі рrocurorіlor sɑu stɑtutul реrsonɑluluі ɑuxіlіɑr șі conеx, șі nіcі în codurіlе dеontologіcе ɑlе ɑcеstor cɑtеgorіі рrofеsіonɑlе.

Cuvântul „іntеgrіtɑtе” (făcând rеfеrіrе, dеsіgur, doɑr lɑ іntеgrіtɑtеɑ morɑlă, nu șі lɑ cеɑ fіzіcă sɑu рsіhіcă) еstе mеnțіonɑt, în ɑcеlеɑșі ɑctе normɑtіvе, doɑr dе trеі orі șі ɑcеɑstɑ într-o sіmрlă înșіruіrе dе cuvіntе. Numɑі în Rеgulɑmеntul dе еvɑluɑrе ɑl mɑgіstrɑțіlor еstе рrеvăzut că іntеgrіtɑtеɑ sе ɑрrеcіɑză, fără nіcіo dеtɑlіеrе, „în funcțіе dе rеsреctɑrеɑ stɑndɑrdеlor dе conduіtă, sɑncțіunіlе dіscірlіnɑrе ɑрlіcɑtе șі іmрɑrțіɑlіtɑtеɑ”.

Coruрțіɑ în justіțіе рoɑtе ɑducе ɑtіngеrе cеlor mɑі іmрortɑntе vɑlorі socіɑlе, ɑvând în vеdеrе fɑрtul că sіstеmul jurіdіc еstе concерut tocmɑі реntru ɑ ɑsіgurɑ rеsреctɑrеɑ suрrеmɑțіеі lеgіі, cееɑ cе рrеsuрunе іnclusіv urmărіrеɑ реnɑlɑsі judеcɑrеɑ fɑрtеlor dе coruрțіе.

Ρеntru funcțіonɑrеɑ justіțіеі, еsеnțіɑlă еstе lеgіtіmіtɑtеɑ еі. Аcеɑstă cɑrɑctеrіstіcă vіnе dіn înțеlеgеrеɑ dе cătrе cеtățеnі ɑ moduluі în cɑrе еstе orgɑnіzɑt sіstеmul jurіdіc, dіn încrеdеrеɑ în comреtеnțɑ mɑgіstrɑțіlor, ɑ funcțіonɑrіlor șі ɑ cеlorlɑlțі lucrătorі dіn sіstеm, рrеcum șі dіn cunoɑștеrеɑ rеgulіlor dе funcțіonɑrе ɑ sіstеmuluі șі ɑccерtɑrеɑ ɑutorіtățіі hotărârіlor judеcătorеștі. Ρе lângă gɑrɑnțііlе іnstіtuіtе lеgɑl реntru cɑ реrsoɑnеlе dіn sіstеm să îșі dеsfășoɑrе ɑtrіbuțііlе în mod рrofеsіonіst, ɑcеstorɑ lі sе cеrе o ɑnumіtă ɑрtіtudіnе morɑlɑsі o ɑnumіtă conduіtă.

Stɑdіul ɑctuɑl ɑl cunoɑștеrіі

Cеɑ mɑі răsрândіtă dеfіnіțіе ɑ coruрțіеі ɑрɑrțіnе Вăncіі Mondіɑlе: coruрțіɑ еstе întrеbuіnțɑrеɑ іlеgɑlă ɑ rеsursеlor рublіcе în scoрul unuі câștіg реrsonɑl.

Într-un mod ɑsеmănător dеfіnеștе coruрțіɑ șі ɑsocіɑțіɑ Тrɑnsрɑrеncy Ιntеrnɑțіonɑl: coruрțіɑ еstе folosіrеɑ ɑbuzіvă ɑ рutеrіі încrеdіnțɑtе, реntru obțіnеrеɑ dе bеnеfіcіі реrsonɑlе

. Ρrіn ɑcеɑstă dеfіnіțіе nu sе ɑrе în vеdеrе doɑr рutеrеɑ рublіcă, coruрțіɑ рutând ɑрărеɑ șі în domеnіul рrіvɑt. Nu еstе vorbɑ doɑr dе bеnеfіcііlе dе nɑturɑ fіnɑncіɑră, cі șі dе ɑvɑntɑjеlе dе orіcе nɑtură, іnclusіv cеlе nеmɑtеrіɑlе cum ɑr fі rеɑlіzɑrеɑ dе ɑmbіțіі рolіtіcе sɑu рrofеsіonɑlе, orі ɑvɑnsărі sɑu рrеmіеrі.

ONU, în „Codul dе Conduіtă ɑ Ofіcіɑlіlor cе Арlіcă Lеgеɑ” (1979) ɑrɑtă că dеfіnіțіɑ coruрțіеі, dɑtă dе lеgіlе nɑțіonɑlе, trеbuіе să cuрrіndă comіtеrеɑ sɑu omіsіunеɑ îndерlіnіrіі unuі ɑct cе țіnе dе îndɑtorіrіlе lor sɑu е în lеgătură cu ɑcеstеɑ, cɑ răsрuns lɑ ofеrіrеɑ dе mіtă, рromіsіunі, stіmulеntе mɑtеrіɑlе cеrutе sɑu ɑccерtɑtе, orі îndерlіnіrеɑ nеcorеsрunzătoɑrе ɑ ɑcеstorɑ .

În „Ρrogrɑmuluі globɑl îmрotrіvɑ coruрțіеі” (1999), ONU dеclɑră că „еsеnțɑ fеnomеnuluі coruрțіеі constă în ɑbuzul dе рutеrе săvârșіt în scoрul obțіnеrіі unuі рrofіt реrsonɑl, dіrеct sɑu іndіrеct, реntru sіnе sɑu реntru ɑltul, în sеctorul рublіc sɑu în sеctorul рrіvɑt”.

Тot ɑstfеl, în strɑtеgіɑ să „Fіghtіng Corruрtіon to Ιmрrovе Govеrnɑncе” (1998), Ρrogrɑmul dе Dеzvoltɑrе ɑl Nɑțіunіlor Unіtе dеfіnеștе coruрțіɑ drерt: ɑbuzul dе рutеrе рublіcă, funcțіе sɑu ɑutorіtɑtе реntru bеnеfіcіu рrіvɑt – рrіn mіtă, șɑntɑj, trɑfіc dе іnfluеnță, sрееd monеy sɑu dеlɑріdɑrе. Cеl mɑі іmрortɑnt іnstrumеnt unіvеrsɑl în domеnіul studіɑt, Convеnțіɑ ONU îmрotrіvɑ coruрțіеі (2003), nu ofеră o dеfіnіțіе реntru „coruрțіе”, consіdеrând că ɑcеst concерt еstе în contіnuă еvoluțіе șі nɑturɑ să comрortă multірlе ɑbordărі. Convеnțіɑ ɑdoрtɑ o mɑnіеră dеscrірtіvă, cе ɑcoреră formе vɑrіɑtе dе coruрțіе cɑrе еxіstɑ în рrеzеnt, dɑr ofеră cɑdrul șі реntru formе cе рot ɑрărеɑ în vііtor. Аstfеl, Convеnțіɑ oblіgă stɑtеlе mеmbrе să рrеvɑdă cɑ іnfrɑcțіunі: luɑrеɑ șі dɑrеɑ dе mіtă, trɑfіcul dе іnfluеnță, ɑbuzul dе funcțіе, îmbogțăіrеɑ іlіcіtă (іnclusіv dіn sеctorul рrіvɑt), sрălɑrеɑ рrodusuluі іnfrɑcțіunіі, tăіnuіrеɑ, obstrucțіonɑrеɑ bunеі funcțіonărі ɑ justіțіеі. Convеnțіɑ mɑі oblіgă lɑ іncrіmіnɑrеɑ fɑрtеlor dе coruрțіе comіsе dе реrsoɑnеlе jurіdіcе, рrеcum șі ɑ fɑрtеlor dе рɑrtіcірɑțіе șі рrеgătіrе orі tеntɑtіvă ɑ unor ɑsеmеnеɑ іnfrɑcțіunі.

Ρеntru Fondul Monеtɑr Ιntеrnɑțіonɑl coruрțіɑ еstе ɑbuzul dе рutеrе рublіcă sɑu încrеdеrе реntru bеnеfіcіu рrіvɑt.

Gruрul dе еxреțtі реntru coruрțіе ɑl ΙNТЕRΡOL dеfіnеștе coruрțіɑ cɑ fііnd „îndерlіnіrеɑ sɑu nеîndерlіnіrеɑ unuі ɑct dе cătrе іndіvіzі sɑu orgɑnіzɑțіі рublіcе sɑu рrіvɑtе, рrіn încălcɑrеɑ lеgіі șі încrеdеrіі реntru рrofіt sɑu bеnеfіcіu”.

În Еxрunеrеɑ dе motіvе cuрrіnsă în Rɑрortul cɑrе ɑ stɑt lɑ bɑzɑ ɑdoрtărіі dе cătrе Аdunɑrеɑ Ρɑrlɑmеntɑră ɑ Consіlіuluі Еuroреі ɑ Rеzoluțіеі 1214 (2000), рrіvіnd rolul рɑrlɑmеntеlor în luрtɑ ɑntіcoruрțіе, coruрțіɑ еstе dеfіnіtă că utіlіzɑrеɑ șі ɑbuzul dе рutеrе рublіcă în іntеrеs рrіvɑt

Mіjloɑcе dе coruреrе

Cɑzurіlе іnstrumеntɑtе dе orgɑnеlе judіcіɑrе în реrіoɑdɑ 2013-2016 nе реrmіt să formulăm ɑnumіtе constɑtărі cu рrіvіrе lɑ bunurіlе sɑu sеrvіcііlе cе constіtuіе obіеct ɑl іnfrɑcțіunіlor dе coruрțіе șі cu рrіvіrе lɑ sіtuɑțііlе în cɑrе ɑcеstеɑ sе ofеră sɑu sе рrіmеsc.

Аstfеl, foloɑsеlе cе ɑu constіtuіt mіjloɑcе dе coruреrе ɑu fost:

bɑnі (lеі, еuro sɑu dolɑrі ɑmеrіcɑnі, cɑsh orі ре cɑrd, рlɑtɑ fɑcturі, cotă рɑrtе dіn ɑfɑcеrіlе „рrotеjɑtе”, îmрrumut dе bɑnі);

-bunurі dɑtе sub formă dе cɑdou sɑu vândutе cu рrеț dіmіnuɑt (bіjutеrіі, рrodusе ɑlіmеntɑrе, рrodusе еlеctronіcе, рrodusе еlеctrocɑsnіcе, mobіlɑ, ɑutoturіsmе, sеt ɑnvеloре, combustіbіl, îmbrăcămіntе, cosmеtіcе, mɑtеrіɑlе dе construcțіе, ɑnіmɑlе, ɑrmе dе vânătoɑrе, іcoɑnе), orі dɑtе în folosіnță (ɑutoturіsmе);

-sеrvіcіі (sеjururі lɑ mɑrе, еxcursіі în străіnătɑtе, fɑcіlіtɑrеɑ рrocurărіі unеі loіcuіnțе, ɑ unuі loc dе muncă, ɑsіgurɑrе mеnɑj în locuіnță);

fɑvorurі (nеdерunеrеɑ unеі рlângеrі ɑdmіnіstrɑtіvе sɑu реnɑlе îmрotrіvɑ cеluі mіtuіt, fɑvorurі sеxuɑlе, trɑnsfеr).

Dіn cɑuzеlе іnstrumеntɑtе dе orgɑnеlе judіcіɑrе рână ɑcum, sе obsеrvă că vɑlorіlе cеlе mɑі mɑrі ɑlе ɑcеstor foloɑsе sunt în dosɑrеlе cu mіză mɑrе – cеlе comеrcіɑlе, undе sumеlе dе bɑnі dіn рrocеs sunt foɑrtе mɑrі șі cеlе реnɑlе, undе în joc еstе lіbеrtɑtеɑ реrsoɑnеі.

Studіі în domеnіu

Ρrеzеntul rɑрort rерrеzіntă unɑ dіntrе comрonеntеlе рroіеctuluі „Coruрțіɑ nе рrіvеștе ре toțі!”, рroіеct cɑrе sе dеrulеɑză în cɑdrul рrogrɑmuluі dе fіnɑnțɑrе: „Fɑcіlіtɑtеɑ dе Тrɑnzіțіе 2007/19343.01.11 – Consolіdɑrеɑ sрrіjіnuluі socіеtățіі cіvіlе în luрtɑ îmрotrіvɑ coruрțіеі”, fіnɑnțɑt dе Unіunеɑ Еuroреɑnă șі coordonɑt dе ɑsocіɑțіɑ Аsіstеnță șі Ρrogrɑmе реntru Dеzvoltɑrе Durɑbіlă – Аgеndɑ 21 (АΡDD – Аgеndɑ 21), în рɑrtеnеrіɑt cu Аgеnțіɑ Nɑțіonɑlă ɑ Funcțіonɑrіlor Ρublіcі (АNFΡ).

АΡDD – Аgеndɑ 21 șі АNFΡ șі-ɑu рroрus рrіn рroіеctul „Coruрțіɑ nе рrіvеștе ре toțі” să crееzе un modеl dе рɑrtеnеrіɑt рublіc – рrіvɑt întrе іnstіtuțіі / ɑutorіtățі рublіcе locɑlе șі socіеtɑtеɑ cіvіlă, în scoрul рrеvеnіrіі șі combɑtеrіі coruрțіеі, рrіn іnstіtuіrеɑ unor mеcɑnіsmе dе monіtorіzɑrе ɑ moduluі în cɑrе sе ɑрlіcă în рrɑctіcă lеgіslɑțіɑ șі Strɑtеgіɑ Nɑțіonɑlă Аntіcoruрțіе.

Тɑbеlul 1- Combɑtеrеɑ coruрțіеі

Ρеntru іdеntіfіcɑrеɑ grɑduluі dе cunoɑștеrе ɑ ɑctеlor dе coruрțіе ɑ fost folosіtă tot o întrеbɑrе cu răsрuns multірlu cɑrе ɑ cuрrіns ɑtât fɑрtе dе coruрțіе, cât șі рrɑctіcі comunе cɑrе рot stɑ lɑ bɑzɑ coruрțіеі. Dіfеrеnțɑ ɑ fost făcută întrе cеlе două tірurі, mɑjorіtɑtеɑ cеtățеnіlor іdеntіfіcând cu рrіorіtɑtе ɑctеlе dе coruрțіе. 93,6 % ɑu consіdеrɑt luɑrеɑ dе mіtă cɑ fɑрt dе coruрțіе șі doɑr 24,3% ɑu consіdеrɑt șі lăsɑrеɑ bɑcșіșuluі cɑ ɑct dе coruрțіе. Арroxіmɑtіv o trеіmе dіntrе rеsрondеnțі ɑu іdеntіfіcɑt рrɑctіcіlе comunе cɑ ɑctе dе coruрțіе.

Тɑbеlul 2- Аctе dе coruрțіе

Cauzele fenomenului de corupție

Pentru ca prevenirea și combaterea fenomenului de corupție să fie eficientă, este necesară concentrarea pe înțelegerea cauzelor profunde ale diferitelor manifestări ale actelor de corupție, precum și pe găsirea unor metode de eliminare sau de diminuare a acestui fenomen.

Un cadru legislativ incoerent și insuficient, necorelat cu măsuri manageriale eficiente care să reducă riscul de a ceda tentațiilor corupției

Buna funcționare a administrației publice este condiționată și de prevederile legale în domeniu. Cu cât acestea sunt mai clare și mai eficiente, cu atât arbitrariul și ilegalitatea vor fi mai puțin prezente în acțiunile acesteia. Adoptarea unei legislații specifice, menită să pună capăt fenomenului de corupție, prezintă o importanță deosebită în prevenirea și combaterea corupției, dar simpla adoptare a unor legi anticorupție este o condiție necesară, nu însă și suficientă. Practica a demonstrat că modificarea sau dezvoltarea cadrului legal nu a condus la rezultatul dorit, și anume descurajarea fenomenelor de corupție.

În acest sens se recomandă eliminarea lacunelor legislative și a neclarităților ce sunt interpretate ca fiind sursa potențială de ineficiență sau de limitare a efortului de combatere a corupției, precum și corelarea legislației anticorupție cu restul sistemului actelor normative.

Condițiile de muncă

Sentimentul de nesiguranță a locului de muncă, promovarea în funcție pe baza criteriilor politice și nu a celor profesionale sunt doar câteva din problemele care necesită o soluționare rapidă astfel încât să se asigure un cadru de exercitare a funcției publice liber de orice ingerințe de ordin subiectiv – personal, ce ar favoriza fenomenul de corupție.

Lipsa transparenței și a comunicării în sectorul public

Transparența, una dintre premisele necesare asigurării unei administrații eficiente, derivă din dreptul constituțional al cetățeanului la informație. Legislația românească are câteva reglementări menite să asigure această condiție, dar acestea sunt incomplete sau defectuos realizate, limitând accesul opiniei publice la informație. În Constituție se precizează că „dreptul persoanei de a avea acces la orice informație de interes public nu poate fi îngrădit”. În acest sens, se recomandă ca funcționarii publici, potrivit competențelor și responsabilităților ce le revin, să promoveze un sistem mai transparent de luare a deciziilor, precum și o informare corectă a cetățenilor asupra problemelor de interes personal.

Existența unui anumit grad de politizare a administrației

Într-o administrație compusă din funcționari subordonați unui partid poate apărea tendința de nerespectare a libertăților publice și de manifestare a unor acte de corupție.

Numai o administrație compusă din funcționari recrutați pe criteriul valoric poate rezista la diferitele influențe ale grupurilor de presiune și, implicit, fenomenului de corupție.

Lipsa stimulentelor materiale și morale

Există o corelație între nivelul salarizării unui funcționar și capacitatea acestuia de a rezista tentațiilor corupției. Salariile mici îi determină pe funcționarii publici să caute modalități prin care să le mărească. La aceasta se mai adaugă și inexistența unui sistem de recrutare și promovare bazat în mod exclusiv pe merite și performanțe, care ar contribui la stabilitatea funcționarului public și la garantarea poziției acestuia.

Atâta timp cât nivelul salarizării din administrația publică nu se aliniază unor standarde decente, care să reflecte importanța activității depuse și să permită atragerea de funcționari competenți și atâta timp cât eforturile nu se vor concentra în sensul implementării unui sistem de recrutare și promovare în funcția publică bazat pe merit, fenomenul corupției nu se va diminua.

Atitudinea pasivă a cetățenilor (lipsa unei societăți civile active) în raport cu administrația publică

Neimplicarea cetățenilor în mod direct în identificarea și sesizarea cazurilor de corupție din administrație favorizează perpetuarea acestui fenomen. Pentru asigurarea unei mai mari receptivități a cetățenilor privind semnalarea și sesizarea cazurilor de corupție, este necesară realizarea unor contacte directe între aceștia și instituțiile abilitate în combaterea ei și a eventualelor bariere administrative. Pe lângă acestea, este indispensabilă și asigurarea accesului cetățenilor la informații, pentru a le permite acestora să observe eventualele nereguli.

Elemente de drept comparat

În Polonia, în afară de răspunderea penală pentru mituire care este reglementată în art. 239-240 din CP, mai este prevăzută și răspunderea penală pentru protecționism prevăzută în art. 244 al CP, prin care se înțelege: ,,vinovatul, convingând o altă persoană ce are o anumită influență în organizații și instituții de stat sau obștești, întreprinde acțiunile de mijlocire în rezolvarea chestiunii, pentru obținerea unui profit material". Pentru asemenea acțiuni este prevăzută pedeapsa de la un an la 10 ani privațiune de libertate.

În Marea Britanie, prin răspunderea penală pentru corupție, se înțelege, ,,în primul rând, cererea în calitate de mită sau luare de mită, sau acordul de a lua un cadou pentru sine sau pentru o altă persoană, a unui împrumut, a remunerării sau ceva ce are valoare ca mijloc de impunere funcționarului sau membrului instituției publice de a comite ceva sau de a se abține de la ceva ce ține de activitatea organizației de drept public, precum și promisiunea, cadoul, împrumutul, remunerarea sau altceva, în calitate de mită ce are valoare pentru a-l sili pe cineva să savârșească sau să se abțină de la îndeplinire a ceva ce ține de activitatea instituției publice."

Persoana considerată vinovată de atare acțiune este condamnată la privațiune de libertate, la restituirea sumei mitei sau costului cadoului, a împrumutului sau a remunerării primite de ea.

Răspunderea penală intervine independent de faptul dacă a savârșit sau nu persoana care a luat mita acțiunile pentru care mita a fost dată, indiferent de motivele pe care le urmărea cel care a dat mita. Dacă mituitul a fost declarat nevinovat, aceasta nu exclude responsabilitatea mituitorului. Termenul privațiunii de libertate pentru asemenea acțiuni este de la 3 la 7 ani.

În ultimii ani, în Marea Britanie ca subiecți ai mituirii sunt și persoane particulare. Astfel, Noua Enciclopedie a Britaniei, definind mita ca pe o acțiune penal condamnabilă, ce se manifestă prin luarea sau darea de mită din partea persoanelor oficiale, menționează, în același timp, că, dacă în trecut această categorie cuprindea doar persoane cu funcții de răspundere, atunci în prezent există tendința de a se extinde acest lucru și asupra persoanelor particulare.

În Germania, paragraful 332 al Codului penal reglementează responsabilitatea persoanei care exercită în special funcții de stat și a persoanei cu funcții de răspundere care primește promisiuni de acordarea profitului, sau care primește în calitate de remunerare pentru că a săvîrșit sau va săvîrși orice acțiune de serviciu și prin aceasta va încălca sau a încălcat obligațiunile sale de serviciu. În Codul penal este prevăzută separat responsabilitatea judecătorilor și a arbitrilor, care se deosebește radical prin severitatea sa.44

Codul penal al Elveției are ca subiecți ai mitei membrii oricărui organ public, persoanele cu funcții de răspundere, precum și persoanele chemate să înfăptuiască justiția, judecătorii, arbitrii, experții numiți oficial, trăducătorii care din timp, cer, primesc sau extorchează promisiunea cadoului sau a oricărui alt profit material: 1) pentru savârșirea acțiunilor ce încalcă obligațiile lor de serviciu — art. 315, sau 2) pentru savîrșirea acțiunilor b#%l!^+a?ce nu încalcă îndatoririle lor de serviciu, dar țin de cercul obligațiunilor de serviciu — art. 316.

Codul penal francez intrat în vigoare la 1 martie 1994 incriminează în Capitolul 11, întitulat „Fapte ilicite contra administrației publice savârșite de persoane care exercită o funcție publică”, Secțiunea 11 1-a , întitulată „Fapte ilicite privind obligația de probitate”, paragraful 2, întitulat «Corupția pasivă și traficul de influență comise de persoane care exercită o funcție publică» faptele de luare de mită a funcționarului.

Potrivit art. 432-11, constituie infracțiune fapta unei persoane deținătoare a autorității publice sau care exercită un serviciu public ori este investită cu un mandat electiv public de a solicita sau accepta, fără drept, direct sau indirect, oferte, promisiuni, daruri, cadouri, sau orice alte foloase, fie pentru a îndeplini sau a nu îndeplini un act al funcției sale sau al serviciului, ori al mandatului său înlesnit ca urmare a funcției, a serviciului sau a mandatului său, fie pentru a abuza de influență sa reală sau de la o autoritate sau de la administrația publică, semne onorifice, posturi, sau orice altă hotărâre favorabilă. Pedeapsa, în toate cazurile este 10 ani închisoare și 1 milion franci amendă.

În Austria, în afara de infractiunea de "mita", este reglementata "interventia prohibita"; se considera ca este inadmisibil ca un functionar sa încerce sa intervina, în orice mod, în probleme care nu sunt legate de atributiile sale, sau care sunt exercitate într-un mod interzis de lege.

Astfel, pe plan internațional, european și național au fost adoptate numeroase acte normative, încercându-se stăvilirea și controlarea acestui fenomen. Dintre actele normative adoptate în perioada recentă de către organizațiile internaționale și europene, le amintim pe următoarele:

1. Organizația Națiunilor Unite

– Codul de conduită pentru funcționarii publici (Rezoluția nr. 51/59 din 12 decembrie 1996)

– Declarația ONU împotriva corupției și mitei în tranzacțiile comerciale internaționale (Rezoluția nr. 51/191 din 21 februarie 1997)

– Programul global anticorupție din 23 aprilie 1999;

2. Consiliul Europei și Uniunea Europeană

– Actul Consiliului din 26 iulie 1995 stabilind Convenția relativă la protecția intereselor financiare are Comunităților Europene și protocoalele ulterioare;

– Convenția asupra corupției din 27 ianuarie din 1999.

– Grupul de state de luptă împotriva corupției (Rezoluția nr. 99/5 din 1 mai 1999)

– Cele 20 principii privind lupta împotriva corupției (Rezoluția Consiliului de Miniștri nr. 97/24 din 6 noiembrie 1997)

– Convenția privind lupta împotriva corupției în care sunt implicați funcționari ai Comunităților Europene sau funcționari ai statelor membre ale Uniunii Europene;

ROMÂNIA

În procesul de tranziție și de adaptare la condițiile economiei de piață concurențiale, corupția tinde să devină un fenomen structurat și specializat, prezent în toate domeniile vieții economice sociale și politice. Acest proces a fost declanșat de schimbarea regimului politic și este alimentat de factorii de risc actuali: conexitatea cu alte fapte antisociale și cu economia subterană, managementul defectuos al deciziei politice și legislative precum și mutațiile axiologice și morale ale societății românești.

CAPITOLUL IV

STUDIU DE CAZ

ANALIZĂ COMPARATIVĂ A DIMENSIUNII
FUNCȚIEI PUBLICE ÎN STATE EUROPENE

Funcționarii publici în Marea Britanie

Structura funcționarilor publici în Anglia nu este dedusă din aceea a serviciilor pe care trebuie să le asigure, ci este consecința principiilor care au fost adoptate în materie de recrutare și în materie de organizare.

În Anglia se apreciază oamenii care trebuie să îndeplinească anumite sarcini, urmărindu-se formarea unor funcționari competenți, nu numai la momentul recrutării lor, ci oameni cu pregătire polivalentă, capabili de a-și asuma sarcini de aceeași natură în servicii diferite.

Organizarea serviciilor civile britanice apare ca o îmbinare fericită între ordine, competență și libertate.

În urmă cu un secol, funcția publică în Anglia era extrem de slab dezvoltată. La fel de slab dezvoltate erau și serviciile publice. Dacă la 1832 erau 21.000 de funcționari de stat, după numai un secol, numărul acestora depășește un milion, cel mai mare număr de funcționari regăsindu-se în finanțe, poștă, ministere economice și serviciul civil al apărării.

În Marea Britanie, în sens larg, funcționarii se divid în: funcționari permanenți și funcționari nepermanenți. Aceștia sunt temporari sau auxiliari. La aceștia se adaugă funcționarii cu caracter industrial, care nu sunt cuprinși în serviciul civil propriu-zis. Funcționarii veritabili-funcționarii permanenți- sunt cei care se bucură de un serviciu permanent în poliție, în judiciar, plătiți din fondurile publice, care lucrează tot timpul, numiți direct de coroană.

Funcționarii britanici nu au decât un statut regulamentar. Beneficiază de foarte puține texte legale care să-i privească și acestea se referă doar la câteva aspecte speciale, fiind aplicabile anumitor categorii de funcționari, precum judecătorii-care, tradițional, nu fac parte din serviciul civil.

Textele legale reglementează, cu precădere, excluderea funcționarilor parlementului, retragerea funcționarilor, admiterea femeilor în Serviciul civil, precum și dreptul de asociere și dreptul la grevă.

În majoritatea cazurilor, regimul funcției publice este organizat prin ordinele consiliului și instrucțiunile trezoreriei, echivalente în țările de pe continent cu decretele și circularele miniștrilor.

În Marea Britanie, Serviciul civil este divizat în clase, care se regăsesc aproape la toate departamentele ministeriale. Inițial, în acest serviciu au existat patru clase, acum sunt șase, dintre care primele trei clase sunt mai importante.

Astfel, clasa administrativă sau prima divizie este alcătuită din funcționarii care trebuie să fie capabili să elaboreze politica administrativă, respectiv reguli generale pentru conducerea administrației, precum și realizarea coordonării și perfecționării serviciilor.

În esență, este vorba de o clasă de șefi. Funcționarii din această clasă trebuie să aibă capacitatea de a aduna faptele, de a le ordona, de a deduce ceea ce trebuie făcut, de a propune liniile unei politici, potrivit acestor fapte, de a aplica un spirit analitic și constructiv pentru conduita generală a ministerului. Practic, membrii acestei clase trebuie să fie creierul departamentului. Este o clasă puțin numeroasă, membrii săi provenind din universități și din cei mai buni din a doua clasă.

Clasa executivă-sau a doua divizie- este o clasă de funcționari, care sunt calificați și competenți, dar care nu decid ei înșiși, fiind cantonați mai ales în executare și în control.

Principalele lor activități sunt de natură tehnică, de contabilitate, acționând sub autoritatea clasei administrative. Marea majoritate a funcționarilor din această clasă provin din școlile secundare.

Clasa clericală este formată din vechile categorii inferioare celei de-a doua divizii. Cuprinde funcționari care îndeplinesc o muncă de “comis”. Mai îndeplinesc funcții de ofițeri clericali superiori.

Clasa a patra-singura altă dată, a fost divizată, în alte trei “minore și manipulatorie”. Clasele de stenografi-dactilografi și funcționari de birou, registratori.

Cele șase clase ale trezoreriei sunt comune tuturor departamentelor.

Formând un tot, Serviciul civil se caracterizează prin unitate, fiind plasat sub o autoritate unică-aceea a trezoreriei, în frunte cu cancelarul eșicherului.

În cazul trezoreriei-divizia stabilimentelor se ocupă special cu funcția publică și are în frunte un secretar permanent. Serviciul civil este supus unor reguli generale uniforme.

Serviciul civil științific este alcătuit din tehnicieni (medici, savanți, chimiști, juriști) care se găsesc plasați în diferite departamente și care nu provin din recrutarea obișnuită. Paralel cu ei și sub ei, se găsește clasa asistenților preparatori.

Ramurile specializate: serviciul civil indian, care era de fapt serviciul civil colonial; pentru Ministerul de externe: Foreingn Service, care grupează vechile servicii consulare, diplomatice; Adminsitrația Centrală: cu particularități pentru recrutare și retragere. Între acesta și celelelalte ministere nu se practică schimbul.

Din serviciul civil nu face parte personalul întreprinderilor naționalizate. Serviciul civil furnizează funcționarea acestor întreprinderi, dar ei sunt detașați fără să aibă rangul serviciului civil.

În anii '80 în Marea Britanie erau aproximativ 600.000 de funcționari civili, din care 100.000 erau calificați ca personal industrial. Altfel spus, aceștia lucrau într-un mod sau altul, în instituții industriale ale statului, iar restul era format din personalul non-industrial, prestând o gamă foarte largă de servicii clericale, administrative și tehnice, în Londra și în restul țării.

Ministerele cu cel mai mare număr de funcționari civili erau ministerul apărării, departamentele sănătății și securității sociale, cel al venitului intern, cel al muncii și serviciilor închisorilor, care au împreună aproximativ 300.000 de funcționari.

În mod oficial, funcționarii civili sunt denumiți “ funcționarii Coroanei, alții decât cei care lucrează în birourile politice sau juridice, care sunt angajați în capacități civile, și ale căror remunerații sunt plătite în întregime și direct, din fondurile votate de Parlament”.

În 1955 a fost înființată Comisia Serviciului Civil, ce avea rolul de a superviza recrutarea pe bază de merit, și care, în decursul anilor, s-a extins devenind Serviciul Civil Britanic.

Funcționarii din Serviciul Civil sunt esențialmente recrutați prin concurs, motiv pentru care se dorește să se asigure acestui concurs un maximum de garanție. Principiul concursului este general și se aplică tuturor claselor, excepție făcând membrii Serviciului Științific, care sunt recrutați, în cea mai mare parte, după titluri.

De principiu, posturile din clasa superioară sunt, întotdeauna rezervate pentru promovarea membrilor clasei imediat inferioare, care dau probe speciale de capacitate și examene de trecere.

Concursurile și probele pentru titluri sunt plasate sub autoritatea unui organism unic și imparțial, respectiv Comisia servicului civil. Această Comisie este alcătuită din membri cu o mare experiență și autoritate morală recunoscută. Sunt numiți de rege, la propunerea cancelarului eșicherului și rămân în funcție atât cât “se poartă bine”; ca și judecătorii, în realitate sunt aproape inamovibili. Comisia serviciului civil este cea care alcătuiește juriile și controlează funcționarea acestora, tot ea este cea care controlează rezultatele, asigurându-se că totul s-a făcut potrivit regulamentelor.

Comisia nu se ocupă decât de recrutare, ea stabilind listele după care se fac numirile. Concursurile sunt armonizate cu sistemul de învățământ al țării și după diferitele categorii de instituții de învățământ. Penru intrarea în Serviciul civil nu există o școală specială și multă vreme nu s-a cerut o pregătire specială.

De asemenea, tot Comisa stabilește probele practice, testele pshihologice și interviurile pe care le vor lua candidaților.

Candidații pentru clasa administrativă trebuie să fi absolvit universitatea și au, de regulă, 21-24 de ani.

Pentru clasa administrativă, concursul este extrem de greu, numai cei cu rezultate foarte bune în universitate având șanse. Candidații sunt numeroși, multă vreme aceștia proveneau de la Cambridge și Oxford, ci marea lor majoritate făceau parte din rândurile nobilimii și ale marii burghezii.

La ora actuală candidații provin și de la alte universități. Probele au loc în august și sunt unele obligatorii, altele opționale; pentru a putea promova trebuie să fie obținute 1300 de puncte.

În afara probelor obligatorii, sunt probe de opțiune, pentru care trebuie obținute 700 de puncte. Candidații aleg un număr de materii dintr-o listă amplă, de circa 84 de rubrici, care acoperă subiecte de istorie, drept, științe naturale și fizice, matematică, civilizație străină și limbi străine.

Totodată, trebuie reținut că nimeni nu poate intra în funcția publică fără a avea solide cunoștințe de drept și economie politică. În opinia englezilor cultura generală este dovedită prin concurs, totalitatea formației profesionale este stabilită după intrarea în Cameră.

Ministerul afacerilor externe utilizează sistemul după care juriul conviețuiește în aceeași casă cu candidații, undeva în afara Londrei, iau parte la discuții cu aceștia, îi supun la o serie de teste, care au ca scop descoperirea valorii umane și cultura generală a candidatului, mai mult decât volumul cunoștințelor lor într-o anumită specialitate.

La ora actuală concursurile au devenit mai simpliste, din rațiuni bugetare și pedagogice.

În mare majoritate, concursurile au un caracter academic și mai puțin practic.

Pentru funcționarii britanici, caracteristic este că justiția nu intervine între puterea publică și agenții săi, existând numai recurs grațios și ierarhic. Comunicarea între clase este destul de strânsă, iar fiecare clasă este împărțită în grade.

Avansarea în aceste categorii profesionale are loc pe baza vechimii și alegerii de către o comisie, care își are sediul în fiecare minister; demiterea este posibilă în orice moment și împotriva ei nu există decât recurs grațios și ierarhic, însă este extrem de rară și, de obicei, atunci când se desființează postul.

Limita de vârstă este la 60 de ani, dar, la cererea funcționarilor și cu încuviințarea instituției, se poate continua activitatea până la vârsta de 65 de ani. După numirea în orice funcție urmează o perioadă de stagiu obligatoriu, ce presupune o perioadă de formare și probă.

În perioada stagiului, noii funcționari sunt supravegheați de persoane cu experiență, care se ocupă și cu îndrumarea lor.

Mai trebuie menționat faptul că funcționarii din Serviciul Civil au obligații foarte riguroase, în viața particulară, ei trebuind să dea dovadă de o conduită foarte corectă și să se conformeze unor principii de viață model. Totodată, trebuie să se dovedească foarte loiali față de guvern, să rămână fideli nu unui anumit guvern, ci guvernului ca expresie a conducerii țării. De altfel, la intrarea în funcție primesc o broșură în care sunt înscrise îndatoririle și obligațiile lor.

Funcționarilor englezi le este interzisă participarea la viața politică.

Accesul, recrutarea și condițiile pentru a accede într-o funcție publică

Accesul la funcția publică în Marea Britanie

În Marea Britanie, modul de selectare al funcționarilor publici este stabilit prin “Codul de recrutare al comisarilor funcției publice”.

Responsabilitatea pentru organizarea recrutării personalului revine departamentelor și agențiilor.

Însă, o schemă de carieră specifică, denumită „fast stream“ (filieră rapidă) pentru universitari, reprezintă o excepție de la acest sistem, cu caracteristici structurale diferite.

Pentru aceste cariere, selecția este coordonată de biroul funcției publice și este efectuată de agenția de servicii privind recrutarea și evaluarea.

Prin noțiunea de „fast stream“ se indică faptul că” persoanele cu studii universitare competente sunt promovate, prin cadrul unui program de formare după intrarea lor în cadrul funcției publice, pentru a-și însuși cât mai repede posibil cunoștințele necesare exercitării posturilor cu responsabilitate sau a funcțiilor de încadrare.”

Însă, pentru marea majoritate a candidaților, procesul de selecție presupune parcurgerea a trei etape:

lucrare de evaluare printr-un chestionar a unei zile de lucru;

un centru de evaluare de două zile care cuprinde o serie de lucrări, de exerciții de grup și de interviuri, ce ține de comitetul de selecție din cadrul funcției publice de la Londra.

În al doilea studiu, interviurile pot îmbrăca orice fel de forme; astfel, acestea se pot baza pe capacitățile intelectuale ale candidaților, pe sondarea cunoștințelor și aptitudinilor lor specializate sau pe acoperirea intereselor și pe o experiență mai largă;

o întâlnire de aproape 40 de minute cu comitetul de selecție finală.

Proba calificării se compune din 4 teste de aptitudini notate în mod obiectiv și pe baza unui chestionar.

Testul de aptitudini va permite evaluarea aptitudinilor verbale și matematice precum și capacitatea de a raționa în mod logic.

Chestionarul cuprinde întrebări despre candidați, despre centrele lor de interes și despre experiența lor. Notele obținute la testul de aptitudini și la chestionar sunt combinate din punct de vedere statistic pentru a obține un etalon general angajat pentru a selecționa candidații.

În toate statele membre ale Uniunii Europene, informațiile privitoare la posturile vacante din cadrul funcției publice sunt accesibile tuturor, concursul de recrutare sau posturile vacante făcând obiectul unui anunț public.

Astfel, în Marea Britanie nu există o metodă unică pentru aducerea la cunoștiința personalului interesat. Însă, se impune ca anunțul să fie făcut prin mijloace adoptate la nivelul postului vacant, departamentul și/sau agenția competentă fiind liber/ă să opteze pentru metoda pe care o va aplica, însă va trebuie să asigure un număr cât mai mare posibil de persoane calificate care să fie informate de aceste posturi și care să primească suficiente informații pentru a-și depune o candidatură notabilă.

Aptitudinile necesare pentru a accede întro-o funcție publică

În toate statele membre, se impune respectarea anumitor condiții specifice, condiții ce provin din aptitudinile necesare pentru intrarea în cadrul funcției publice, în calitate de funcționar.

Astfel, în Marea Britanie principala condiție este cunoașterea limbii engleze, iar pentru postutrile din Țara Galilor este recomandat a se cunoaște galeza.

În aproape toate statele membre este fixată o limită de vârstă minimă și maximă pentru accesul la funcția publică. Însă, Marea Britanie face excepție de la această regulă.

Astfel, în Marea Britanie este stipulat în mod expres faptul că nu pot exista discriminări bazate pe vârstă, iar funcționarul numit trebuie să fie capabil să satisfacă serviciul pe o perioadă rezonabilă de timp înainte de a ieși la pensie, în mod normal la vârsta de 60 de ani.

Asemeni tuturor statele membre, și în Marea Britanie se impune o experiență profesională oarecare, aceasta reprezentând unul dintre criteriile de selecție a personalului, chiar dacă experiența este de natură să consolideze capacitatea candidatului de a satisface exigențele cerute de postul vacant.

Evoluția carierei de funcționar public

Prin „evoluția carierei“ se înțelege: promovarea verticală, progresul salarial și mobilitatea orizontală și geografică.

În ceea ce privește promovarea internă în Marea Britanie problema sistemului de avansare a fost delegată ministerelor și agențiilor, cărora li s-a impus să-și stabilească propriul regulament privind respectarea codului de management din cadrul funcției publice.

Principalele principii care stau la baza promovării sunt:

evaluarea tuturor candidaților;

selectarea conform unui ordin de merit stabilit în funcție de prestațiile furnizate.

Selecția se realizează de către comisiile generale de promovare care se bazează pe o evaluare anuală a anumitor aspecte comportamentale și pe aptitudinea generală a candidatului care exercită o funcție de rang superior.

La ora actuală tendința este aceea de a suprima comisiile generale pentru promovare în favoarea unui sistem de promovare individuală în posturi specifice.

Mobilitatea în funcția publică

Toate formele de mobilitate (geografică, profesională și/sau funcțională) pot fi observate în diverse funcții publice.

În ceea ce privește diversele fundamente juridice ale mobilității, se poate face distincția între mobilitatea temporară și transferul permanent.

Astfel, în Marea Britanie numărul de departamente temporare (voluntare) este ridicat, iar instrumentele utilizate în acest scop sunt clasificate, deoarece mobilitatea provine în mare parte din diferitele ministere sau autorități.

În ceea ce privește mutarea permanentă, în Marea Britanie, anumiți funcționari, în general funcționarii care ocupă un post superior celui de clerical officer și care-și exercită funcțiile având normă întreagă, își pot schimba postul pe teritoriul național și în anumite cazuri și pe teritoriile de dincolo de mare.

O schimbare permanentă a unui post accesibil față de domiciliu sau o mutare temporară poate fi impusă tuturor funcționarilor.

De regulă, mobilitatea profesională este încurajată în special pentru posturile de rang înalt. O schimbare a angajatului este posibilă nu doar în diverse ministere și/sau agenții, ci și între sectorul public și cel privat.

În majoritatea țărilor, nu există o legătură formală între mobilități și procedurile de evaluare a funcționarilor, însă se constată frecvent faptul că mobilitatea este considerată ca fiind unul dintre numeroșii factori ai procedurilor de evaluare.

Din acest punct de vedere, Marea Britanie subliniază pericolul confuziei rotației posturilor cu dezvoltarea carierei.

Formarea profesională a funcționarului public

Nevoile de formare ale funcționarilor instigă administrațiile din țările Uniunii Europene să-și pună în aplicare sistemul de formare profesională a propriilor funcționari.

Însă sistemele de formare profesională diferă de la un stat la altul și asta în funcție atât de tradiția administrativă, precum și de un anumit număr de alți factori ce influențează organizația generală a sistemelor de formare: structura guvernamentală (stat centralizat, stat federal), regimul personalului funcției publice (sistemul carierei, sistemul caracteristicilor structurale diferite) statutul personalului (statutul funcționarului, statutul contractual) condițiile de acces la funcția publică (selectarea prin concurs, selectarea prin intermediul candidaturii) nivelul de educație impus prin recrutare (formarea inițială generală, formarea inițială specializată) condiționarea strategiei, filozofia, chiar structura formării, strategiile formării.

Astfel, în Marea Britanie funcționarul nu este obligat să urmeze o formare specifică, excepție făcând perioada inițială de stagiu), dar aceasta este fie o condiție, fie un atu pentru promovare; formarea facultativă este propusă de către școlile de stat și este prevăzută ca o reglementare referitoare la condițiile de menținere a salariului.

Tototadă, nu există nicio reglementare care să asigure funcționarilor un drept la formare. Astfel, diferitele departamente și agenții asigură formarea propriului personal.

În consecință, funcționarilor le revine datoria de a discuta cu angajatorul lor posibilitatea formării personale.

Astfel, în Cartea Albă din 1994, „The Civil Service: Continuity and Change” și Command Paper din ianuarie 1995, „Talking Forward Coutinuity and Change”, formarea profesională este prezentată ca unul dintre principalii factori ai reformei structurale care vizează o ameliorare a performanței, obiectiv ce nu poate fi atins decât printr-un management eficient și un personal flexibil.

Drepturile și obligațiile funcționarilor publici din Marea Britanie

Unul din principalele drepturi recunoscute funcționarilor publici din Marea Britanie este egalitatea de tratament. Acest principiu, recunoscut datează din 1789 odată cu „Declarația Omului și ale Cetățeanului”.Acest principiu prevede că cetățenii fiind egali în fața legii, sunt la fel de eligibili tuturor demnităților și funcțiilor publice, desigur în funcție de capacitățile și virtuțile fiecăruia.

Ca regulă generală, nu este permisă nicio discriminare în faza de recrutare și mai târziu în carieră pe baza opiniilor politice, sindicale, filozofice, religioase, sex sau origine etnică.

În practică, sunt luate în considerare alte criterii și asta mai ales mai ales pentru pozițiile de top de conducere lăsate la discreția executivului.

Un alt drept recunoscut îl reprezintă dreptul de a candida la funcții politice.

În Marea Britanie, dreptul de a candida la alegeri este limitat și depinde de nivelul de vechime. Astfel, numai funcționari cu vechime pot candida și numai pentru alegerile locale.

În ceea ce privește drepturile sociale, funcționarilor publici li se acordă dreptul de a adera la un sindicat, de a fi reprezentat pe piața internă în luarea deciziilor organelor și, desigur, dreptul la grevă.

Însă, în cazul anumitor categorii de funcționari, cum sunt polițiști, magistrații, personalul din armată, dreptul la grevă este interzis.

La ora actuală, extinderea obligației de serviciu minim, care se aplică doar în sectorul public de radio și televiziune, spital, precum și pentru controlul traficului aerian și de siguranță, reprezintă o importantă dezbatere cu privire la dreptul la grevă..

În ceea ce privește îndatoririle funcționarilor, acestea vizează în primul rând obligația de confidențialitate legată de informațiile obținute în timpul exercitării misiunii.

De asemenea, funcționarilor publici le revine obligația de a îndeplini sarcinile cu strictă neutralitate, mai ales atunci când este vorba de persoane fizice, iar discriminarea pe motive politice, religioase, rasiale și sexuale este inacceptabilă.

Trebuie amintit faptul că egalitatea de tratament pentru persoanele aflate în situații similare este un principiu primordial în cadrul administrației publice engleze. Mai mult, funcționarii publici trebuie să se abțină de la orice comportament/atitudine care ar putea dezvălui, în fața beneficiarilor serviciilor publice, convingerile lor politice sau religioase.

În mod cu totul excepțional, funcționarii publici pot avea și alte sarcini simultane, remunerate, cum ar fi scrierea sau predarea part-time.

Funcționarii publici trebuie să se supună ordinelor superiorului lor, neîndeplinirea sarcinilor de serviciu putând atrage sancțiuni disciplinare.

Neîndeplinirea sarcinilor de serviciu este legitimă, și chiar obligatorie, în cazul în care ordinul superiorului este încalcat, este contrară serviciului public.

Funcționarii publici sunt obligați să păstreze o anumită rezervă în ceea ce privește politica guvernului și, totdată, prin acțiunile sale și mai ales prin declarații, să nu aducă atingere imaginii instituției în care își desfășoară activitatea.

Consiliul de Stat precizează că obligația de rezervă este obligatorie pentru funcționarii de rang înalt, implicați cu punerea în aplicare a politicilor Guvernului.

CONCLUZII

Comparativ cu realitatea românească în majoritatea statelor membre ale Uniunii Europene se solicită anumite diplome pentru încadrarea pe un anumit nivel în serviciul public, excepție făcând doar țările în care selecția se face în funcție de cerințele postului sau funcției publice.

În sistemele administrative europene, candidații nu sunt numiți direct funcționari publici, fiind necesară parcurgerea unei perioade de stagiu sau de instruire specifică.

Durata și conținutul acestei perioade diferă de la un sistem la altul, iar în unele sisteme depinde de nivelul la care urmează să se facă numirea.

La finalul perioadei de instruire, candidații la funcția publică definitivă sunt examinați sau testați.

În Marea Britanie există o perioadă determinată ca durată pentru instruire, totodată nu există limită de vârstă, fiind menționate reglementări specifice cu privire la nediscriminarea pe motiv de vârstă.

Așa cum am precizat și în cuprinsul lucrării, în Marea Britanie, în scopul realizării reformei administrative, s-a renunțat la vechea metodă de selecție și au fost adoptate metode informale de recrutare bazate pe respectarea anumitor cerințe specifice necesare îndeplinirii atribuțiilor prevăzute pentru postul vacant, fără a avea strict în atenție diplomele de studii sau vechimea. Fiecare autoritate sau instituție publică stabilește un set de cerințe referitoare la educație, aptitudini, experiență profesională. Însă, în Irlanda, recrutarea se realizează pe bază de concurs.

Așa după cum se poate constata, în unele sisteme administrative din statele Uniunii Europene există o bază comună de principii, de valori și cerințe pe care toate statele le respectă.

De asemenea, există obiective comune care sunt urmărite de toate statele în domeniul funcției publice.

Totodată, se constată existența unor practici specifice și structuri distincte, referitoare la activitățile din domeniul managementului funcției publice, ceea ce face ca finalitatea activităților să răspundă așteptărilor sistemului social.

BIBLIOGRAFIE

Tratate. Cursuri. Monografii

Alexandru, I. Administrația publică, Editura Lumina Lex, București 2006;

Alexandru, I. Administrația publică, Teorii, realități, perspective, ediția a IV-a, revăzută și adăugită, Editura Lumina Lex, București 2007;

Alexandru, I. Drept administrativ european, Editura Universul Juridic, București 2008;

Androniceanu, A. Sisteme administrative în statele Uniunii Europene,. Studii comparate, Editura Universitară, București 2007;

Apostol Tofan, D. Instituții administrative europene, Editura C.H. Beck, București 2006;

Apostol Tofan, D. Drept administrativ, vol. I, ediția a 2-a,Editura C.H. Beck, București 2008;

Constantinescu, M., A. Iorgovan în M. Constantinescu, I. Deleanu, A. Iorgovan, I. Muram. F. Vasilescu, I. Vida, Constituția României, comentată și adnotată, Editura R.A Monitorul oficial, București 1992;

Corbeanu, I. Drept administrativ, curs universitar, ediția a II-a revăzută și completată, Editura Lumina Lex, București 2010;

Deleanu, I. Instituții și proceduri constituționale, Tratat, Editura Servo Sat Arad, 2001 ;

Giurgiu, L., Zaharie, C., Drept administrativ, curs universitar, Ediția a VII-a, Ed. Pro Universitaria, București, 2007;

Gheorghiu, I.R Știința administrației, Editura Economică, București 2005 ;

Iorgovan, A. Tratat de drept administrativ, vol I, ediția a 4-a, Editura All Beck, București 2005;

Ionescu, C. Principii fundamentale ale democrației constituționale, Editura Lumina Lex, București 1997;

Iorgovan, A. Tratat de drept administrativ, Vol. 1, Ed. All-Beck, București, 2001;

Ivanoff, I. V., Deontologia funcției publice-exercițiul onest și patologic al funcției publice, Târgoviște: Editura University Press, 2004.

Manda, C., C. Manda, Știința administrației, Ediția a III-a, revăzută și adăugită, Editura Univesrul Juridic, București 2008;

Matei, L. Managment public, Ediția a doua, Editura Economică, București 2006;

Matei, L. Romania Public Managment. Reform, Theoretical and empirical studies,Vol. I, Editura Economică, București, 2009;

Miulescu, I. Știința administrației, Editura Universul Juridic, București 2010;

Mora, C. și Țiclău, T., Introducere în administrația publică, Cluj-Napoca: Editura Accent, 2009;

Muraru, I., S. Tănăsescu, Drept contituțional și instituții politice, ediția a IX-a, revăzută și adăugită, Editura Lumina Lex, București 2001;

Muraru, I. E.S. Tănăsescu, Constituția Romîniei, Comentariu pe articoel, Editura C. H. Beck, București 2008;

Petrescu, R.N. Drept administrativ, Editura Accent, Cluj-Napoca 2004;

Preda, M, B. Vasilescu, Drept administrativ. Partea specială, Editura Lumina Lex, București 2007;

Prisăcaru, V. Tratat de drept administrativ român. Partea generală, ediția a 3-a, Editura Lumina Lex, București 2002;

Radu, L., Radu, B., Sisteme administrative comparate-suport de curs, Cluj-Napoca, 2011;

Santai, I. Drept administrativ și știința administrației, vol.I, Editura Risoprint, Cluj-Napoca 2002;

Serge Salon, Jean Charles Savgnac, La fonction publique, Edition Sirey, Paris, 1985