Fenomenul de Imbatranire

Fenomenul de îmbătrânire

Definiții

Țara noastră se înscrie în tabloul demografic european ce este caracterizat, în special prin îmbătrânirea populației și prin reducerea natalității. Progresele făcute de medicină, dar și îmbunătățirea condițiilor de trai din tările nedezvoltate au făcut ca polupația vârstnică să crească de la an la an, ajungând chiar să se încadreze între principalele probleme ale secolului nostru.

Îmbătrânirea populației sau îmbătrânirea demografică constituie „un fenomen, apărut încă din secolul trecut, ca urmare a reduceriii mortalițății infantile, a controlului bolilor infecțioase, a îmbunățăirii sanitației, a creșterii standardelor de viață și a nutriției” ce are ca și consecință principală creșterea realativă a populației vârstnice de 60 de ani și peste, în totalul populației.

La aceste schimbări s-a mai adăugat un factor foarte important, și anume, scăderea ratei nașterilor în țările dezvoltate. Fenomenul anterior menționat a adus schimbări majore la nivel mondial pe planuri multiple precum: social, politic, economic și medical.

Organizația Mondială a Sănătății (OMS) consideră că îmbătrânirea este un proces ce se desfășoară pe toată durata vieții, începând încă din perioada intrauterină. „Capacitatea de funcționare a organismului biologic uman crește pe perioada primilor ani de viață, atinge un punct culminant în perioada adultă timpurie și începe să decline natural după aceea. Declinul este mai accentuat în funcție de diverși factori externi care au acționat de-a lungul vieții”.

De cele mai multe ori se vorbeste despre îmbătrânire făcând apel la termini precum „vârsta a III-a” sau „vârsta a IV”, însă de cele mai multe ori uitam că ea nu este o stare, ci un proces de degradare prin care trec toate ființele vii, sfârșitul fiind moartea organismelor. Cu toate acestea, îmbătrânirea este un proces ce nu afectează în mod egal, ci poate să difere de la o zonă geografică la alta, de la o persoană la alta, de la un mediu la altul.

Îmbătrânirea, ca un fenomen al lumii vii, „este un proces de regres, de deteriorare, care afectează atât individul, cât și grupurile, populația”.

Îmbătrânirea la nivel de individ este considerată a fi reprezentată de totalitatea schimbărilor de la nivel fizic, psihologic și social. Schimbările fizice sunt cele ale organismului uman după viața adultă, schimbările psihologice sunt cele care apar la nivelul minții și a capacităților mentale, iar cele sociale sunt cele legate de modul în care persoana este văzută în societate, de modul în care aceasta asteaptă, la rândul ei, să fie văzută sau ceea ce se asteaptă de la ea.

Astfel spus, îmbătrânirea este considerată a fi un fenomen multidimensional, întrucât se extinde pe mai multe laturi, de exemplu cea fiziologică, psihologică și socială.

Din punct de vedere biologic, îmbătrânirea este considerată a fi un proces inevitabil și natural biologic, care începe din momentul nașterii fiind „o rezultantă a interacțiunii dintre factorii genetici, de mediu și cei ai stilului de viață, care influențează longevitatea”.

Pe de altă partea, din punct de vedere medical, este privită ca fiind „ o stare distrofică, de involuție, care se poate agrava cu anumite boli cornice”, acest lucru făcând foarte importantă realizarea distincției între aspectele patologice și cele normale ale procesului de îmbătrânire. Îmbătrânirea biologică este un proces comun tuturor ființelor vii, de această ramură se ocupându-se gerontologia

Îmbătrânirea psihologică se plasează pe trei arii: schimbări la nivel cognitiv, schimbări de temperament și caracter și schimbări de adaptare. De asemenea, este foarte important de luat în considerare nu doar vârsta, ci și mediul socio-cultural în care persoana vârstnică se dezvoltă, trăiește și îmbătrânește. Astfel că, îmbătrânirea psihologică are, pe de o parte „un caracter diferențial”, existând diferențe majore de la o persoană la alta sau chiar de la o funcție la alta la aceeași persoană, pe de altă parte „depinde de particularitățile genetice, somatice, morale sau sociale” ale vârstnicului. Retragerea din activitatea profesională și adoptarea unor roluri sociale compensatorii sau pasive constituie factorii principali de stres ce duc la tulburările de adaptare, având consecințe asupra psihicului persoanei vârstnice.

Viața subiectivă a fiecăruia este influențată de felul în care trăiește, de acțiunea factorilor stresanți, dacă a dus o viață ordonată și echilibrată, dacă s-a realizat profesional și familial, dacă a avut satisfacții etc.

Îmbătrânirea socială constă „într-un șir de treceri de la o poziție socială la alta, de la un rol social la altul, fiecare din aceste treceri fiind marcată de o serie de evenimente de importanță social”.

Raportarea persoanei vârstnice la timpul social, implică, automat, o trecere prin revistă a tuturor fenomenelor sociale ( atât cele de la nivel de societate cât și cele de la nivel de familie) și exprimarea stărilor emoționale, mult mai puternice la vârstnici decât la celelalte categorii de persoane, Sentimentele pozitive le oferă senzația scurgerii rapide a timpului, în timp ce sentimentele negative dimpotrivă. Totodată, relațiile sociale reprezintă un puternic mijloc prin care acesta face apel la trecut, raportându-se la o serie de evenimente traite de el.

Dacă în societatea tradițională vârstnicii aveau multiple responsabilități sociale pe care le prestau până la moartea lor, atât la nivelul comunității cât și al familiei, astăzi, în societatea contemporană, deși mulți vârstnici sunt apți pentru muncă, ei sunt obligați de lege să se pensioneze. Astfel, se ajunge la o marginalizarea, discriminarea și împingerea persoanei vârstnice spre marginea centrului de interes a societății.

O altă problem majoră o constituie îmbătrânirea populației vârstnice. Termenul de îmbătrânire a populației vârstnice desemnează „o îmbătrânire a populației deja îmbătrânite”. Acest fenomen a apărut în ultimul secol și se datorează creșterii numărului vârstnicilor peste 65 ani și procentajul celor de 80 ani. O proporție însemnată din rândul acestor persone vârstnice o reprezintă femeile.

Teorii și concepte

În literatura de specialitate sunt enumerate o întreagă serie de terorii asupra factorilor ce duc la apariția fenomenului de îmbătrânire. Însă, s-au stabilit trei mari perspective distincte, dar în acelaș timp complementare, despre studiul fenomenului îmbătrânirii: biologică, psihologică și socială.

Perspectiva biologică „se ocupă de toate aspectele biologice, de la științele genetice și moleculare până la funcțiile fizice mai generalizate”, din această categorie făcând parte procesele îmbătrânirii patologice, optimale dar și cele obișnuite.

Perspectiva socială este una mai complexă întrucât cuprinde trei arii largi precum: experiența privind vârsta înaintată la care a ajuns vârstnicul, poziția pe care persoana vârstnică o are în societate și îmbâtrânirea demografică dimpreună cu toate implicațiile ce survin de aici.

Perspectiva psihologică se ocupă de procesele ce privesc personalitatea persoanei vârstnice dar și de alte dimensiuni ale acestei funcții.

Cele mai importante cauze în această privință sunt două la număr după cum enumerăm: cauzele endogene și cele exogene. Cauzele endogene țin de patrimoniul genetic, în timp ce cauzele exogene țin de comportamentele indivizilor și de mediul lor de viață.

Acestea, împreună stau la baza procesului de îmbătrânire „cu mare variabilitate interindividuală, datorită multitudinilor de factori mezologici și a erorilor ce survin pe întreaga perioadă a vieții unui individ”.

Dintre teoriile îmbătrânirii se numără cele bazate pe genom: teoriile programate și neprogramate, cât și cele fără determinare genetică: teoriile de organ și teoriile fiziologice.

Teoriile programate fac referire la faptul că anumite gene pot influența durata de viață a omului. Dintre aceste fac parte: teoria genelor modificatoare a amorsării vârstei și teoria genelor pleiotrope. Între teoriile neprogamate genetice se pot enumera: teoria erorilor de sinteză proteică și teoria mutațiilor somatice. Acestea fac referire la faptul că totuși nu există un consens legat de modul în care acești factori se combină și interacționează pentru a produce îmbătrânirea.

Între teoriile fără determinate genetică, cele de organ afirmă că odată cu fenomenul îmbătrânirii au loc dereglări la nivelul funcțional al unor organe întrucât acestea la rânul lor au fost afectate de dinfuncții de la nivelul neuroendocrin sau imunitar. Astfel că, din această grupă fac parte: teoria imunologică a îmbătrânirii și teoria neuroendocrină a îmbătrânirii. Din grupa teoriilor fiziologice ale îmbătrânirii fac parte: teoria acumulării de produși reziduali, teoria factorilor intrinseci ai reacțiilor chimice, teoria factorilor externi și teoria legării încrucișate.

Un rol important revine și teoriilor sociale ale îmbătrânirii. Teorii precum cea a activității se bazează pe ipoteza conform căreia vârstnicii care sunt activi sunt mult mai satisfăcuți în comparație cu cei ale căror roluri sociale s-au pierdut și nu mai sunt activi. Astfel că, ei sunt nevoiți să înlocuiască rolul pierdut pentru a putea să mențină rolul în societate.

Teoria rolului face referire la faptul că fenomenul îmbătrânirii este privit ca „o problemă de adaptare la schimbările de rol”.

Teoria dezangajării pune, de asemenea, accentul pe dezangajarea din rolurile sociale, vârstnicul devenind mai puțin activ social, dar mai mult preocupat de problemele interioare. Acest lucru îi permite persoanei vârstnice să se poată acomoda cu pierderea definitivă a rolurilor sociale ajutându-o prin oferirea unui sens în această perioadă.

Teoria etichetării, este o teorie conform căreia vârstnicii își formează teorii proprii despre ei ajungând chiar să creadă că nu sunt productivi din cauză că ceilalți îi privesc astfel.

O altă teorie, cea a schimbării sociale afirmă că statusul vârstnicului „este definit prin echilibru dintre contribuțiile persoanelor față de societate și costurile de suport pentru ele”, iar prin faptul că persoanele vârstnice au resurse puține duce la scăderea relațiilor lor sociale.

Bătrânețea ca stare naturală și problema atitudinii față de îmbătrânire

Noțiunea de normalitate nu trebuie raportata doar la sfera medicinei, ca fiind opusul patologicului, ci ea trebuie să fie un mod de existență al persoanei.

Imaginea bătrâneții este extrem de diferită chiar în societățile contemporane și ea nu depinde atât de modul cum arată sau cum se poartă individul, cât de normele sociale care stabilesc cine este și cine nu este bătrân.

De cele mai multe ori bătrânețea este privită ca fiind oglinda răsturnată a copilăriei întrucât ceea ce în perioada copilăriei se dezvoltă, la perioada bătrâneții intră într-un proces de degradare treptată, am putea spune chiar de involuție.

Afirmații precum „Toți oamenii doresc să traiască mult dar nimeni nu vrea sa fie bătrân” (Jonathan Swift) sau „Bătrânețea haine grele” (proverb romanesc) surprinde tot mai mult realitatea că a fi bătrân este din ce în ce mai greu, bâtrânețea fiind asociată cu senilitate și boală.

Emil Verza în cartea sa, Psihologia vârstelor, afirmă că viața omului trece prin trei mari cicluri:

Copilăria

Tinerețea

Ciclul adult ce cuprinde maturitatea și bătrânețea.

Astfel că, perioada bătrâneții se caracterizează printr-o serie de transformări, atât la nivel psihic, fizic cât și social. Cum adolescența este considerată a fi vârsta socializării (secundare) școlare, maturitatea timpurie coincide cu întemeierea unei familii, iar bătrânețea cu ieșirea din viața activă, totalitatea acestor transformări fac ca persoana vârstnică să treacă printr-o serie de stări, cum ar fi: starea de anxietate, inutilitate socială, povară sau chiar abandon. La toate acestea se mai adaugă și sentimentul de frică vizavi de problema morții, odată ce bătrânul înaintează tot mai mult în vârstă. În primă fază vărstnicul neagă total ideea morții, trecând prin sentimente de izolare, furie, tânguială, depresie, pentru ca în cele din urmă să accepte fenomenul morții ca pe ceva natural.

Cei mai mulți consideră bătrânețea ca fiind ceva patologic, însă ea trebuie privită ca fiind chiar opusul, și anume ceva normal, o perioadă ce urmează imediat după cea a maturității.

Astfel că, sunt unii vârstnci care asociază vârsta a treia cu o nouă etapă a vieții „Ai trecut de 60 de ani, s-a dus cu tinerețea”, alții al căror indiciu al îmbătrânirii îl constituie degradarea stării de sănătate, astfel că odată cu apariția unor boli consideră că deja au ajuns la perioada bătrâneții afirmând „Când deja te îmbolnăvești, ești bătrân! Dacă te-ai îmbolnăvit, ți-a luat boala puterea: ești bătrân!”.

O problemă deja cunoscută este, nu doar aceea a atitudinii față de îmbătrânire, atât a persoanelor vârstnice față de ele însuși, așa cum am menționat mai sus, cât și a societății față de bătrâni, aceștia ajungând să fie considerați ca fiind „o problemă” socială pentru comunitatea din care fac parte, dar de cele mai multe ori pentru serviciile publice. În acest mod s-a creat o atitudine ostilă față de bătrâni și o imagine fundamental negativă.

Bătrânețea- perspectivă istorică și religioasă

O caracteristică a bătrânilor care se remarcă la prima vedere o constituie părul alb și barba albă. Or, albul prin simbolistica sa complexă, este o culoare a păcii, a unei tendințe de diminuare a comportamentelor agresive. În limba română, cuvântul “bătrân” provine din latinescul “veteranus” (formă intermediară “beteranus” = bătrân) care desemna soldatul imperial dupa împlinirea vârstei până la care trebuia să aducă servicii Romei. Aceste servicii erau răsplătite prin dreptul la liniște și viață prosperă, garantate prin proprietățile agricole pe teritoriul imperiului acolo unde doreau să se stabilească. Acesta este și sensul vechi al expresiei românești “lăsarea la vatră”.

De-a lungul timpului, bătrâneții sau vârstei a treia, i s-au propus numeroase definiții, ca etapă destinctă de vârstă ea poate fi definită ca fiind „o perioadă de profundă degradare și involuție a principalelor funcții ale organismului printre care și declinul capacităților fizice, fragilității, scăderea rezistenței față de boli, diminuarea capacităților de adaptare , deteriorarea calitativă a proceselor psihice”, toate acestea fiind de fapt niște transformări involutive ce au loc odată cu trecerea timpului, bătrânețea fiind o etapă a vieții noastre ce face parte din natura umană.

În antichitate bătrânii erau tratați ca fiind „elita spirituală a societății arhaice” formând forul conducător în comunitate, având rolul principal „de a transmite noilor generații o adâncă înțelegere a existenței și de a le ajuta să își asume răspunderea de „oameni reali” și, ca urmare, de a participa activ la cultura tribului”. Astfel, un exemplu ne este oferit de către persani care își tratau bătrânii cu apreciere, estinație având perscripții speciale cu privire la aceștia.

Un alt exemplu ne este oferit de iudeii care, așa cum reiese din Vechiul Testament, în Legea Mozaică categoria persoanelor vârstnice nu se încadra în rândul celor care aveau nevoie de ajutor și îngrijire din partea societății. Acestea trebuiau oferite de către familie și de către copii.

Tot de aici mai aflăm faptul că evreii considerau bătrânețea ca ceva natural, ca o etapă a vieții și totodată o răsplată a lui Dumnezeu, astfel că proorocul David menționează decada a șaptea din viață ca fiind cea care marchează senectutea: „Anii noștri s-au socotit ca pânza unui păianjen͈; zilele anilor noștri sunt șaptezeci; iar de vor fi în putere optzeci de ani și ce este mai mult decât acestea osteneală și durere” (Psalmul 89, 10-11).

Vechiul Testament reflectă grija deosebită pe care cultura semitică în general o oferă persoanelor în vârstă pentru întelepciunea lor, experiență, echilibru și dreptate. Sfatul bătrânilor ocupa în Vechiul Testament un loc important în luarea celor mai însemnate decizii. Surprinde astăzi vârsta înaintată la care ajungeau strămoșii neamului omenesc, cum ar fi cazul lui Adam și al urmașilor săi: „Adam a trăit două sunte treizei de ani și atunci i s-a născut un fiu după asemănarea sa și, după chipul său și i-a pus numele Set. Zilele pe care le-a trăit Adam după nașterea lui Set au fost șapte sute de ani și i s-au născut fii și fiice. Iar de toate, zilele vieții lui Adam au fost nouă sute treizici de ani și apoi a murit” (Facere 5 , 3 ș.u.) sau a lui Noe: „În anul șase sute al vieții lui Noe, în luna a doua, în ziua a douăzeci și șaptea a lunii acesteia, chiar în acea zi, s-au desfăcut toate izvoarele adâncului celui mare și s-au deschis jgeaburile cerului” (Facere 7, 11) și „A mai trăit Noe după potop trei sute cincizeci de ani. Iar de toate, zilele lui Noe au fost nouă sute cincizeci de ani și apoi a murit ” (Facere9, 28-29).

Bătrânii aveau darul înțelepciunii, ceea ce îi întrituia să participe la conducerea poporului: „Oare nu la bătrâni sălășluiește înșelepciunea și priceperea nu merge mână în mână cu vârsta înaintată?” (Iov 12, 12) ori „Vârsta trebuie să vorbească și mulțimea anilor să ne învețe înțelepciunea” (Iov 32, 7). Din aceste motive, ei luau hotărârile cele mai importante în cazuri speciale, nenumărate texte vechitestamentare făcând referire la rolul ″bătrânilor lui Israel″, așa cum am menționat și mai sus.

În Noul Testament, după venirea lui Hristos, împlinirea proorociilor și evenimentele legate de venirea în lume a lui Iisus Hristos sunt marcate de prezențe venerabile, cum ar fi dreptul Simeon (Luca 2), a proorociței Ana ( Luca 2, 36). Însuși Iisus Hristos arată considerație față de vârstnica soacră a lui Petru pe care o vindecă de friguri (Matei 8, 14-15). Modelul de autoritate spirituală a bătrânilor este prezent în cartea Apocalipsei, unde cei douăzeci și patru ocupă un loc și un rol privilegiat în judecata neamurilor: „Și douăzeci și patru de scaune înconjurau tronul și pe scaune douăzeci și patru de bătrâni, șezând, îmbrăcați în haine albe și purtând pe capetele lor cununi de aur… Atunci cei douăzeci și patru de bătrâni, căzând înaintea Celui ce ședea pe tron, se închinau Celui ce este viu în vecii vecilor și aruncau cununile lor înaintea tronului” ( Apocalipsa 4, 4 și 10 ș.a. ).

În tradiția populară românească, sfatul “bătrânilor înțelepților” veghea la păstrarea datinilor și ritualurilor străvechi, și la respectarea “legii pământului”. Vârsta și experiența de viață le confereau acestora acea putere spirituală în care avea încredere deplină restul comunității. Învățătorul și preotul erau considerați și ei printre cei mai înțelepți. Căci la baza înțelepciunii stăteau atât experiența vieții, cât și credința și învățătura.

Astfel că, oamenii bătrâni au calitatea înțelepciunii dobândită dintr-o experiență acumulată de-a lungul anilor. De aceea a rămas valabilă expresia : ,,Cine n-are bătrâni să și-i cumpere!’’. Din vremuri imemoriale, bătrânii satului erau cei care calculau fiecare decizie luată de conducători și dădeau sfaturi în toate problemele comunității. Erau cei care aveau o vorba bună pentru cei aflați la ananghie și o soluție pentru orice problemă. Aruncați în vârtejul revoluțiilor, cea industriala, cea tehnologică, am uitat că, uneori, mai avem nevoie și de sfatul celor trecuți prin apele nu mereu liniștite ale vieții.

Erau considerați înțelepți și toți se bucurau de sfaturile primite de la ei pentru că erau cugetați în orice faptă și gând, nu se grăbeau așa cum se grăbesc tinerii din zilele noastre, aveau o limită în toate, dar mai presus de atât aveau o credință neclintită în Dumnezeu.

Dacă în trecut, în societățile tradiționale, persoanele vârstnice erau privite cu respect, cu prețuire, acordându-li-se poziții sociale prestigioase, cu un rol important în viața comunitară, oferindu-li-se locurile cele mai de seamă în viața comunitară, întrucât bătrânețea era considerată ca fiind înțelepciune și experiență, capabilă de a găsi soluții echilibrate problemelor sau conflictelor din cadrul unei comunități. Astăzi, în prezent, în societățile contemporane, bătrânețea este privită ca o boală, o neputință, incapacitate, lipsă de discernământ, iar persoanele vârstnice au ajuns să fie considerate o povară pentru societate fiind denumite cu apelative înjositoare precum „moș”, „babă”, „boșorog”, „ramolit”, etc.

Bibliografie

Curaj, Aurelia, Persoanele vâtstnice: caracteristici și probleme specifice, în vol. Asistența socială a grupurilor de risc, coord. Doru Buzducea, editura Polirom, Iași, anul

Sorescu, Maria E., Asistența socială a persoanelor vârstnice, editura Universității din Craiova, Craiova, anul 2005;

Bucur, Venera, Bucur, Eugen, Varsta a treia. Probleme medico-sociale, în vol. Tratat de asistentă socială, coord. George Neamțu, editura Polirom, Iași, anul 2011;

Fontaine, Roger, Psihologia Îmbătrânirii, Editura Polirom, Iași, 2008;

Verza, Emil, Psihologia vârstelor, Editura Hyperion XXI, București, 1993;

Gîrleanu-Șoitu, Daniela, Vârsta a treia, Editura Institutuluropean, Iași, 2006;

Marshall, Mary, Asistența socială pentru bătrâni, Editura Alternative, 1993;

Rădulescu, Sorin, Sociologia vârstelor, Editura Hyperion XXI, București, 1994;