Fenomenul de Frustrare In Adolescenta

Fenomen general uman, frustrarea se plasează în centrul problematicii umane, a problemei educației, a formării și integrării etico-sociale a personalității. Studiul acestui fenomen contribuie la elucidarea numeroaselor probleme ridicate de diferitele ramuri ale științei despre om.

Frustrarea este un fenomen complex de dezechilibru afectiv ce apare la nivelul personalității în mod tranzitoriu sau relativ stabil, ca urmare a nerealizării unei dorințe, a obstrucționării satisfacerii unei trebuințe, a privării subiectului de ceva ce îi aparținea anterior.

In ordinea materială sau în plan proiectiv și afectiv., frustrarea intervine și atunci când, după expresia lui N. Sillamy, “subiectul se înșală în speranțele sale”.

Dintre reacțiile la frustrare trebuie menționate:

• Agresivitatea, care poate fi orientată asupra obiectului frustrației sau, prin comutare,

asupra oricărui alt obiect (R. Sears constată că violența actelor agresive se mărește în funcție de intensitatea motivației frustrate);

• Regresia la modalități inferioare de comportament (primitivizarea);

• Depresia;

• Reacțiile de abandon;

• Procesele de compensație corelate cu tendința de exaltare a dificultăților și dobândirea

de performanțe în același sau în alt domeniu.

Cunoașterea fenomenului de frustrare ne permite:

• prevederea conduitei de frustrare pe baza cunoașterii structurii personalității și a situației obiective de frustrare;

• diagnosticarea personalitatii celui frustrat pe baza cunoașterii conduitei și a situației frustrante;

• discernerea modului în care se reflectă situația contrariantă în conștiința subiectului, pornind de la analiza conduitei în situații de frustrare și a structurii personalității celui frustrat.

La copil, frustrarea este provocată, de obicei, de interdicțiile părinților sau de simple conflicte cu frați, surori sau alți copii. Se apreciază că frustrările produse în copilărie au efecte persistente, influențând reactivitatea adultului în situațiile de frustrare care în aparență sunt analoge celor petrecute în copilărie.

În preadolescență se produc profunde restructurări în sfera personalității, care va evolua trecând succesiv prin stadiile căutării de sine (11-14 ani), al afirmării de sine (14-17 ani) și al impunerii de sine.

Până a ajunge însă la acest ultim stadiu al integrării socio-profesionale, adolescentul va trece prin vârsta pubertală a conflitelor, când apar numeroase cazuri de inadaptare, de rupere a echilibrului psihic în favoarea emoționalității, când tensiunea interioară este mai puternică decât controlul de sine, când instalarea funcțiilor de reproducere generează transformări ce influențează capacitatea intelectuală, afectivitatea și temperamentul puberului.

Pe măsură ce adolescentul se va maturiza, reacțiile imediate la frustrare vor deveni mai puțin frecvente și vor pierde din intensitate, aceasta datorită, pe de o parte, creșterii gradului de toleranță la frustrare, iar pe de altă parte interdicțiilor educației care va sancționa în principiu toate reacțiile inadaptate ale adolescentului.

4 .2. Adolescența, etapa crizei de originalitate

Literatura de specialitate vorbește în acest sens de adevãrata “crizã” a adolescenței, constând în multiple conflicte interne și externe, acte impulsive sau conduite deviante, exprimate prin ostilitatea fațã de pãrinți, revolta contra interdicțiilor puse de adult și afirmarea unor modele contestatare de conduitã.

Trãsãturi specifice crizei de originalitate:

• atunci când apare se manifestã prin episoade lente și spectaculoase;

• este generatã se pare chiar de ambiguitatea statusului adolescentin; adolescentului i se neagã identitatea de copil, dar nu i se recunoaște încã capacitatea de a îndeplini rolurile adultului. Ralph Linton („The Study of Man, 1936) definește doi termeni fundamentali în psihosociologia personalității: status și rol. El acordă termenului de „status“ înțelesul de „loc al individului în societate“, definitorie fiind „colecția de drepturi și datorii“, care este asociatăpoziției sociale a individului. Rolul, în concepția autorului, reprezintă aspectul dinamic al status-ului;

• sentimente de solitudine și tandrețe egocentrista;

• anumitã oscilație a personalitãții adolescentine între normal și patologic.

După opiniile mai multor cercetători, criza de originalitate comportã trei etape:

1. Perioada revoltei:

• prima manifestare a acestei revolte este refuzul de a se supune din dezgustul pe care i-l provoacã ideea cã i se ordonã ceva;

• adolescentul nu mai este serviabil și se înfurie împotriva micilor ajutoare pe care trebuie sã le dea în casã;

• revolta împotriva pãrinților și a familiei este cea mai frecventã și mai evidentã;

2. Perioada inchiderii în sine:

Aceste excentritãți dureazã de la caz la caz, de la un an la trei ani, apoi se atenueazã, pentru a dispare între 16 și 17 ani;

• gustul pentru scandal scade când personalitatea a devenit destul de puternicã încât sã nu mai aibã nevoie de a se afirma;

3. Perioada de exaltare și afirmare:

• în urma acestui examen de conștiințã, tânãrul se simte gata sã înfrunte pe cei de o seamã cu el și pe cei mai vârstnici;

• plin de încredere în el, este gata să ia cu asalt tot ceea ce e mai plãcut sau mai dificil de obținut din lume;

Capitolul II Imaginea de sine

Caracteristicile imaginii de sine

Imaginea de sine constitue modul subiectiv prin care individul devine conștient de propria persoană, se reprezintă pe sine din punct de vedere al sentimentelor, trăsăturilor, capacităților, gandurilor, atitudinilor, concepțiilor și convingerilor. Ea se conturează în urma acțiunii reflexive, având la bază sentimentul de identitate și persistență a propriei persoane.

Imaginea de sine se referă la părerea conștientă pe care o persoană o are față de sine, percepție ce înglobează aspecte cognitive, iar stima de sine constitue o componentă evaluativă a sinelui ce include atât aspecte cognitive cât și comportamentale și afective.

Dezvoltarea imaginii despre sine se poate efectua mulțumită abilității de autoscindare caracteristică conștiinței umane, aceea de a fi obiect și subiect al analizei și evaluării. Prin intermediul acestei abilități individul joacă rolul de subiect (cel care efectuează procesele de prelucrare-integrare a informației) și de obiect (cel care oferă informații, cel care suportă analiza cognitivă). Imaginea de sine se conturează progresiv și se modifică continuu, întreaga viață.

Funcțiile îndeplinite de imaginea de sine au o mare importanță pentru progresul

individului. Imaginea de sine garantează trăinicia vieții psihice și îl protejează de agenții exteriori cauzatori de stres și tensiune. (V. Ceaușu). Aurora Liiceanu (1982) apreciează că imaginea de sine armonizează și sistematizează viața psihică, îndeplinind un rol esențial în achiziția sistemului axiologic și aspirațional. (apud. Modrea, 1997)

Stima de sine este una dintre dimensiunile esențiale ale personalității, relevă raportul pe care îl are fiecare cu sine însuși. În viziunea lui Chr. Andre, este o analiză a propriei persoane, necesară stabilirii unei vieți psihice armonioase. Asocierea ei cu o valență pozitivă, ghidează conduita individului spre parcurgerea eficientă a obstacolelor vieții. (Chr. André, Fr. Lelord, 1999). 11

Stima de sine reprezintă abilitatea de a te considera apt pentru biruirea problemelor de bază ale vieții și pentru trăirea sentimentului de fericire. Dintre toate judecățile formulate de individ pe parcursul vieții, cea mai mare importanță o are cea referitoare la noi înșine ( Branden, N., 2008).

Formarea imaginii de sine

Imaginea de sine este expresia concretizata a modului in care se vede o persoana sau se reprezinta pe sine.

Imaginea de sine se refera la perspectiva individuala asupra propriei personalitati.

Formarea imaginii de sine consta in primul rand intr-o constructie subiectiva si implica trei aspecte:

– importanta parerii celorlalti in constructia acesteia;

– elementele pe baza carora se realizeaza perceptia celorlalti;

– masura in care conduita si motivatia influenteaza crearea imaginii de sine.

In formarea imaginii de sine se parcurg mai multe etape:

• eul , in viziunea propriei persoane care isi realizeaza autoportretul din punctul de vedere al personalitatii in ansamblu.

Eul reprezinta imaginea pe care noi o consideram definitorie pentru personalitatea noastra.

Ca o consecinta a constructiei propriei imagini de sine se formeaza si aprecierea asupra acesteia: pozitiva sau negativa.

• celalalt, constientizarea faptului ca acesta realizeaza asupra noastra judecata ce are la baza modul in care persoana noastra e perceputa. Imaginea de sine nu corespunde intotdeauna cu imaginea pe care cei din jur si-o formeaza despre noi.

• reflectia eului asupra imaginii de sine din perspectiva corespondentei sau necorespondentei intre aceasta si judecata celuilalt.

Aceasta apreciere poate declansa sentimente pozitive sau negative. Aprecierea e dependenta de tipul de personalitate si are consecinte importante in privinta integrarii sociale.

Imaginea de sine se formeaza pe baza unor anumiti factori:

• raportarea persoanei la anumite grupuri sociale precum familia si cercul de prieteni apropiati sau grupul de munca, religios sau grupul organizatiei politice.

Aceste grupuri exercita influente diferite asupra imaginii de sine.

• pe baza teoriei cu privire la compararile sociale.

Oamenii tind sa se compare cu cei asemanatori lor din punct de vedere al imaginii. Oamenii recunosc intutitiv importanta stimei de sine in ceea ce priveste eficienta si sanatatea lor mintala – de aceea incearca sa o mentina si sa o ridice.

Se presupune ca elevii cu stima de sine ridicata sunt mai perseverenti la scoala, se simt mai competenti si in consecinta au rezultate scolare mai bune. Totusi, stima de sine e un slab predictor al performantei scolare, aceasta neavamd consecinte pozitive nici mai tarziu, necoreland puternic cu performanta profesionala. Chiar daca intentia este buna nu intotdeauna implementarea ideii are rezultate la fel de bune.

Adolescentii cu stima de sine scazuta pot avea un aspect fizic placut, dar nu observa acest lucru, fiind pesimisti si negativisti in privinta fiecarui lucru.

Imaginea de sine este influentata pozitiv sau negativ si de relatiile sociale, inclusiv cele amoroase in care se implica adolescentii. Vorbim in acest caz de ludici, persoane care opteaza pentru relatii multiple, preferand nonimplicarea si neasumarea responsabilitatilor, orientandu-se catre parteneri la fel de superficiali.

Se pare ca pentru stima de sine e mai important cum te crezi decat cum esti in realitate. Cei cu o stima de sine ridicata sunt grozavi in ochii lor, dar nu neaparat si in ochii celorlalti.

Scaderea motivatiei scolare duce la scaderea stimei de sine ceea ce conduce la consumul de tigari, alcool sau droguri. Experiente sexuale negative sau chiar sarcini nedorite apar la cei cu stima de sine scazuta, insa nu numai acestea sunt predispusi sa se implice in activitati sexuale precoce sau in mai multe relatii sexuale ci chiar si cei cu stima de sine pozitiva.

Consumul de alcool sau de droguri este intalnit in ambele categorii de adolescenti motivele fiind diverse: curiozitate, distractie sau uitarea problemelor. Adolescentii care sunt cruzi in relatiile cu ceilalti din anturaj sunt mai putin anxiosi si mai siguri pe ei decat ceilalti adolescenti.

Imaginea de sine negativa creste riscurile pentru tulbararile alimentare precum bulimia sau anorexia. Cei cu stima de sine crescuta sunt perseverenti in cazul esecurilor si uneori se comporta mai bine in situatiile sociale. Persoanele cu stima de sine pozitiva sunt mai fericite si mai putin depresive.

Cresterea stimei de sine nu ar rezolva problema viciilor, agresiunilor sau problemelor sexuale in randul adolescentilor, insa in mod categoric ar face oamenii mai fericiti.

Dimensiunile imaginii de sine

Imaginea de sine, la fel ca și cunoașterea de sine, este un proces complex care implică mai multe dimensiuni. Aceasta nu este o structură omogenă, iar în cadrul ei facem distincția între: Eul real, Eul viitor și Eul ideal (A. Băban, p.66).

Eul real, numit și Eu actual, este rezultatul experiențelor noastre, a cadrului socialși cultural în care trăiește individul. Acesta cuprinde la rândul lui Eul: fizic, cognitiv, emoțional, social și spiritual.

Eul viitor reprezintă aspirațiile viitoare ale subiectului, aspirații realiste, care pot fi atinse datorită resurselor de care acesta dispune.

Eul ideal este ceea ce ar dori să ajungă subiectul, dar este conștient că nu are resursele necesare pentru a ajunge acolo. Eul ideal nu poate fi niciodată atins. Dacă individul se cantonează în decalajul dintre eul real și cel ideal, atunci el va trăi o permanentă stare de nemulțumire de sine, frustrare și chiar depresie. Dominarea Eului ideal este un fenomen destul de frecvent la adolescenți.

Datorită influenței mass-mediei ei ajung să-și dorească să semene cu anumite vedete, ajungând într-un final să fie dezamăgiți de propria viață. Tocmai de aceea este important ca adolescenții să învețe să facă diferența dintre Eul ideal și cel viitor, cel din urmă fiind realizabil. Eul ideal are un rol pozitiv dacă jalonează traiectoria Eului viitor și nu se interpune ca finalitate dorită (A.Băban, 2001).

Capitolul III Stima de sine la adolescenti

Definire si caracteristici- vector al personalitatii adolescentului

La adolescenți nivelul stimei de sine rezultă din două judecăți de evaluare, egale ca importanță. Prima judecată este aprecierea propriei valori, iar cea de-a doua este estimarea calității susținerii sociale oferite de anturaj. Aprecierea propriei valori vizează cu precădere ceea ce este considerat important, definitoriu pentru cel in cauză. Pentru aceste direcții adolescentul ia in calcul distanța dintre ceea ce i-ar plăcea sau consideră că ar trebui să fie performanța sa și cum este aceasta, in mod real, in acel moment.

Dacă distanța e mare, apare sentimentul imposibilității, neputinței, din cauza căreia stima de sine suferă. În cazul unei distanțe mici, stima de sine e alimentată, crește. Susținerea anturajului este foarte importantă la vârsta copilăriei și adolescenței (L. Iacob, S. Boncu,D. Sălăstru, O. Lungu, 2000). O cercetare descrisă în manualul de psihologie susține că: adolescenții „care percep că sunt iubiți și acceptați așa cum sunt au o mai mare stimă de sine decât cei care, obiectiv sau subiectiv, acuză lipsa acestui suport. La fel ca cei din urmă sunt și cei care simt că pentru a fi apreciați sunt condiționați de familie sau de grup. Condiționarea în cazul familiei se referă la performanțe școlare, activități extrașcolare, relații sociale selective, iar în cazul grupului se referă la uniformizare sau fapte anti-sociale”.

Nivelul stimei de sine depinde în egală măsura de cele două estimări, în cazul copiilor și adolescenților una o compensează pe cealaltă. La adolescent o preformanță în domeniul său de interes nu oferă obligatoriu protecție față de scăderea stimei de sine, dacă grupul de prieteni îl evită sau nu-i recunoaște meritele. La debutul adolescenței stima de sine scade pentru că autoevaluarea nu mai găsește aceleași puncte de sprijin, iar pentru noile opțiuni este abia în momentul tatonărilor. Interesul este deplasat de la familie la anturajul celor de aceeași vârstă. De aici pot apărea neliniști, deprecieri, neînțelegeri, rupturi care dacă sunt permanentizate duc la depresii și anxietăți. Această perioadă de declin dispare treptat în cazul unei evoluții normale(L. Iacob, S. Boncu, D. Sălăstru, O.Lungu, 2000).

Cele mai importante caracteristici ale stimei de sine sunt înălțimea și globalitatea.

Înălțimea variază în funcție de vârstă, personalitate și situație. Stima de sine poatefi înaltă sau scăzută. Stima de sine înaltă contribuie la apărarea eului, generează satisfacție, reduce conflictele, dar poate diminua uneori tendința de autorealizare. Stima de sine scăzută micșorează stima față de sine, generează conflicte intra-psihice, conduce la un nivel de aspirație scăzut care nu permite autodepășirea.

Schimbarea unei imagini negative, care persistă in copilărie este posibilă, susține C. Rogers, dar ea rămâne un proces dificil. Stima de sine scade la adolescenți din cauza crizelor de personalitate prin care trec aceștia (L. Fărcaș et. Al., 2004).A. Bandura a fost cel care în anul 1989 a introdus termenul de autoeficacitate, conform căruia performanțele individului sunt dependente atât de nivelul real al capacităților posedate, precum și de imaginea de sine (L. Fărcaș et. Al.,2004). Globalitatea este proprietatea stimei de sine de a cuprinde toate sau doar o parte din trăsăturile individuale. Aceasta de asemenea depind de vârstă și de situație (L.Fărcaș et. Al., 2004). Există o relație de cauzalitate între formarea stimei de sine la elevi și acceptarea necondiționată ca atitudine a profesorului sau adultului în general. Mesajul de valoare și unicitate transmis de adult este foarte important în prevenirea neîncrederii în sine (A.Băban, 2001).

Stima de sine este „rezultatul estimării propriei valori. Ea se manifestă ca satisfacție sau insatisfacție pe care omul o asociază imaginii de sine, conștient sau nu.

Din organizarea trăsăturilor care compun imaginea de sine rezultă stima de sine. „Stima de sine se referă la evaluarea propriei persoane, această evaluare rezultând din auto-acceptare si auto-prețuire, în mod absolut ori prin comparație cu alții. Deși se poate schimba de la o situație la alta, există o tendință stabilă a fiecăruia de a se evalua, care funcționează ca o trăsătură de personalitate”.

Conform Adrianei Băban, stima de sine se află într-o strânsă legătură cu imaginea de sine, fiind o dimensiune fundamentală pentru orice ființă umană, indiferent de variabile. Aceasta se referă la modul în care o persoană se autoevaluează și se compară cu propriile expectanțe sau cu alte persoane. Imaginea de sine este dimensiunea evaluativă și afectivă a imaginii de sine (A. Băban, p. 72). Stima de sine are o dezvoltare stadială, în funcție de vârsta, la fel ca și în cazul imaginii de sine. De exemplu, preșcolarii menționează despre ei doar trăsături generale ca de exemplu, sexul, vârsta, înălțimea etc. La 7-8 ani stima de sine începe să se cristalizeze dar aceasta este încă ancorată de caracteristicile fizice și este situațională. La această vârstă, aceasta are de asemenea globalitate selectivă. În adolescență globalitatea se accentuează și se deplasează spre trăsăturile stabile interne. L. Iacob et. Al. consideră că„o realizare, chiar și excepțională în ochii altora, dar puțin valorizată de cel în cauză, nu egalează și nici nu compensează automat o performanță mai slabă, dar intens dorită”.

Dezvoltarea stimei de sine

Adulții sunt modele importante pentru copii, rolul lor în construirea stimei de sine fiind foarte mare. Este greu pentru un adult să accepte sentimentele negative ale unui copil. De multe ori, propriile emoții îi sperie pe copii dacă sunt foarte intense. Dacă aceste emoții sunt etichetate ca fiind „rele”, reprimate, negate, atunci copilul poate dezvolta o stimă de sine scăzută, având comportamente neadecvate și fiind incapabil să facă diferența între emoțiile negative și cele pozitive. Pentru a evita această situație este necesar ajutor din partea adultului care va trebui să-l ajute pe copil să exprime corespunzător aceste emoții negative precum și să le înțeleagă (A. Băban, 2001).

Stima de sine se formează ca și imaginea de sine prin preluarea unor atribute emise de părinți, valorizările pe care elevul le primește din partea grupului de studiu,compararea cu egalii și rolurile pe care le îndeplinește elevul și care-i conferă prestigiu ori îl arunca în dizgrație (L. Fărcaș et. Al., 2004).

Începuturile stimei de sine pot fi simplu corelate cu cele ale conștiinței de sine, a cărui componentă importantă este. Apariția frecventă a chipurilor parentale surâzătoare și atente joacă un rol important în constituirea viitoarei stime de sine în cazul bebelușilor. Deși cercetătorii caută instrumentele potrivite pentru a măsura și evalua științific stima de sine a copiilor sub opt ani, acest lucru încă nu a fost în întregime posibil. Totuși s-a observat că în jurul vârstei de 3-4 ani începe preocuparea pentru acceptanța socială, aceasta preocupare având o strânsă legătură cu stima de sine.

Totuși, pentru a putea vorbi de stima de sine, este necesară o anumită autonomie fașă de părinți (C. André, F. Lelord,1999). Între 6-8 ani copiii recurg la comparații între părinți, exprimate sub forma: „Mama mea e mai frumoasă ca a ta”. În jurul vârstei de 8 ani copiii acced la o reprezentare psihică globală despre ei înșiși, fiind capabili să numească anumite caracteristici pe care le posed și să-și descrie stările emoționale. Tot la această vârstă ei percep anumite trăsături invariante, adică înțeleg că rămân la fel de-alungul diferitelor momente trăite.

Imaginea în curs de formare despre personalitatea lor reprezintă baza pentru viitoarea stimă de sine (C. André, F. Lelord, 1999). Intre 8-12 ani copilul poate avea frecvente reverii despre filiație în cazul copiilor complexați de părinții lor, reverii de cele mai multe ori nevinovate. Totuși unii din acești copii pot deveni mitomani, o mică parte din aceștia ajungând să creadă și ei minciunile spuse. Cele mai importante domenii în constituirea stimei de sine la copii și adolescenți il reprezintă aspectul fizic, aptitudinile sportive, popularitatea în grupuri, conformismul comportamental și reușita școlară. Importanța pe care copilul o acordă diferitelor aspecteale stimei de sine nu depinde doar de judecata lui, ci și de cea pe care persoanele semnificative o au despre competențele sale.

Sursele principale de judecăți semnificative sunt reprezentate de părinți, profesori, prieteni și colegi. Acestea sunt pe lângă surse de judecată și surse de presiune la care este supus copilul. Atunci când acestea funcționează împreună, ele permit plentitudinea și soliditatea stimei de sine. Dacă una sau alta este deficitară atunci celelalte o pot suplini. Importanța corespunzătoare acestor diferite surse de întărire a stimei de sine variază în funcție de vârstă, copiii foarte mici punând accent pe părerea părinților, iar pe parcurs acest accent este treptat redirecționat asupra prietenilor (C. André, F. Lelord, 1999).

2.1. Dezvoltarea stimei de sine la adolescenți

La adolescenți, nivelul stimei de sine rezultă din două judecăți de evaluare, egale ca importanță. Prima judecată este aprecierea propriei valori, iar cea de-a doua este estimarea calității susținerii sociale oferite de anturaj. Aprecierea propriei valori vizează cu precădere ceea ce este considerat important, definitoriu pentru cel in cauză. Pentru aceste direcții adolescentul ia in calcul distanța dintre ceea ce i-ar plăcea sau consideră că ar trebui să fie performanța sa și cum este aceasta, in mod real, in acel moment. Dacă distanța e mare, apare sentimentul imposibilității, neputinței, din cauza căreia stima de sine suferă. În cazul unei distanțe mici, stima de sine e alimentată, crește. Susținerea anturajului este foarte importantă la vârsta copilăriei și adolescenței (L. Iacob, S. Boncu,D. Sălăstru, O. Lungu, 2000) O cercetare descrisă în manualul de psihologie susține că: adolescenții „care percep că sunt iubiți și acceptați așa cum sunt au o mai mare stimă de sine decât cei care, obiectiv sau subiectiv, acuză lipsa acestui suport. La fel ca cei din urmă sunt și cei care simt că pentru a fi apreciați sunt condiționați de familie sau de grup. Condiționarea în cazul familiei se referă la performanțe școlare, activități extrașcolare, relații sociale selective, iar în cazul grupului se referă la uniformizare sau fapte anti-sociale”.

Nivelul stimei de sine depinde în egală măsura de cele două estimări, în cazul copiilor și adolescenților una o compensează pe cealaltă. La adolescent o preformanță în domeniul său de interes nu oferă obligatoriu protecție față de scăderea stimei de sine,dacă grupul de prieteni îl evită sau nu-i recunoaște meritele. La debutul adolescenței stima de sine scade pentru că autoevaluarea nu mai găsește aceleași puncte de sprijin, iar pentru noile opțiuni este abia în momentul tatonărilor. Interesul este deplasat de la familie la anturajul celor de aceeași vârstă. De aici pot apărea neliniști, deprecieri, neînțelegeri, rupturi care dacă sunt permanentizate duc la depresii și anxietăți. Această perioadă de declin dispare treptat în cazul unei evoluții normale(L. Iacob, S. Boncu, D. Sălăstru, O.Lungu, 2000)

Componentele stimei de sine

Stima de sine are trei componente între care există legături de interdependență,cărora C. André și F. Lelord le prezintă originile, beneficiile și consecințele absenței. Aceste trei componente sunt: iubirea de sine, concepte sau concepția despre sine și încrederea în sine

3.1 Iubirea de sine

Iubirea de sine facilitează incontestabil o concepție despre sine pozitivă și înseamnă a respecta propria persoană indiferent de ce se întâmplă în jur, de a asculta nevoile și aspirațiile proprii. Aceasta își are originea în calitatea și coerența „hranei afective” primite de copil. Ca beneficii putem menționa stabilitatea emoțională, adică relații deschise cu ceilalți și rezistența la critici sau respingeri. În cazul în care această componentă lipsește la individ, consecințele sunt apariția îndoielilor asupra capacității de a fi apreciat de ceilalți, convingerea că individul nu este la înălțime și nu în ultimul rând o imagine de sine mediocră, chiar în cazul reușitei materiale (L. Fărcaș et. Al., 2004).

3.2. Concepția despre sine

Concepția pozitivă despre sine presupune a crede în capacitățile proprii, a evalua, fondat sau nu, calitățile și defectele personale. Aceasta influențează favorabil încrederea în sine și este un fenomen în care subiectivitatea are un rol esențial. Originile le are în expectații, proiecte și proiecții ale părinților asupra copilului. Beneficiile pe care acesta le exercită este ambiția și proiecte de viitor, rezistența la obstacole și la„contrarietate. Consecințele în cazul absenței conceptelor despre sine este lipsa de curaj în alegerile existențiale, conformismul, dependența de părerile altora și slaba perseverență în alegerile personale.

O concepție despre sine pozitivă permite individului să se bucure de șansele apărute în ciuda adversităților. Dacă aceasta este deficitară sau limitată, îl va costa mult timp pe subiect până să-și găsească „calea”. De asemenea, concepția limitată despre sine poate conduce subiectul la dependență față de celălalt, primul fiind capabil să stabilească relații satisfăcătoare cu ceilalți, dar limitându-se la rolul de succesor, adică nu calcă decât pe drumuri deja explorate de alții. Tot acestuia îi este greu să construiască și să ducă la bun sfârșit proiectele personale (C. André, F. Lelord, 1999).

3. 3. Încrederea în sine

Acest concept se aplică în special la actele noastre. Contrar primelor două, aceasta nu este prea dificil de identificat. Poate părea mai puțin importantă decât iubirea de sine și concepția despre sine, a căror consecință pare a fi, ceea ce este, în parte, adevărat. Aceasta provine în principal din tipul de educație primit de subiect în familie sau la școală și se transmite prin exemplu și conversație (C. André, F. Lelord, 1999). Încrederea în sine înseamnă a acționa fără teamă excesivă de eșec și de judecata anturajului. Originile acesteia sunt învățarea regulilor de acțiune cum sunt îndrăzneala, perseverența, acceptarea eșecurilor. Beneficiile încrederii în sine sunt acțiunile cotidiene facile și rapide și rezistența la eșecuri. În cazul absenței acesteia, se pot observa la individ inhibiții, ezitări, abandonuri și lipsa perseverenței (L. Fărcaș et. Al., 2004).

Cresterea stimei de sine

Așadar, iată câteva metode ”de suprafață” pentru cultivarea unei stime de sine solide:

1. Mai întâi, identifică-ți zonele de nesiguranță

Ia o foaie și un pix, și fă o listă cu ariile din viața ta unde ai vrea să ai încredere în tine și capacitățile tale. Te indimidezi ușor în relația cu șefii la serviciu? Scrie asta pe foaie. Există persoane în preajma cărora te pierzi ușor? Care sunt situațiile de viață cărora simți că nu poți să le faci față? Care sunt acele lucruri care te sperie numai atunci când te gândești la ele? (ex: un interviu de angajare)

Dar despre tine…ce părere ai? Care sunt lucrurile care te nemulțumesc la propria persoană? Unde simți că mai ai de lucrat? Ce te împiedică să o faci? Care sunt reproșurile pe care ți le faci în mod constant? Cum stai cu imaginea corporală – cât de mulțumit(ă) ești de felul în care arăți?

O dată ce ai lista, scrie în dreptul fiecărei situații cum anume ai vrea să te simți, cum ai vrea să te comporți, ce ai vrea să îndrăznești să faci, ce calități ți-ai dori să ai.

Păstrează lista deschisă, și mai adaugă lucruri, pe măsură ce le conștientizezi…

Acest pas te va ajuta să definești problema mai clar – în așa fel încât să știi exact unde ai de lucrat și mai ales înspre ce te îndrepți.

2. Ascultă-ți dialogul interior pentru a-l putea schimba

Atunci când trăiești conștient, în momentul prezent, ai ocazia să accesezi starea de martor și să observi ce se întâmplă cu tine: emoțiile pe care le simți, senzațiile care apar în corp și gândurile pe care le ai atunci când te confrunți cu o situație-limită.

Abia după ce faci cunoștință cu ele, poți să le contracarezi folosindu-ți logica și bunul simț. Vei vedea că foarte multe dintre lucrurile pe care ți le spui zilnic sunt chestii complet ilogice (emoțiile rareori au coerență logică).

Iată câteva dintre distorsiunile pe care le face mintea fiecăruia dintre noi în mod obișnuit: judecăți globale și generalizari: ”n-am parcat bine mașina azi, deci înseamnă că sunt un șofer dezastruos”, ”am uitat să pun sare în mâncare, deci înseamnă că nu sunt bună nici măcar de gospodină”, ”Măriorara mi-a refuzat invitația în oraș, deci înseamnă că nimeni niciodată nu o să mă mai placă”. Dintr-un eveniment mărunt, punctual, se trage o concluzie globală, valabilă pentru întreaga ta ființă, pentru tot restul vieții tale.

-dramatizări subiective: ”am fost dat(ă) afară de la serviciu, sunt ruinat(ă)!”, ”viața mea s-a terminat aici”. Niște fapte obiective (pierderea unei slujbe, respingeri primite de la alții) sunt interpretate în mod tragic, ca fiind absolut dezastruoase. După cum bine se știe, nu faptele în sine ne afectează pe noi, ci interpretarea pe care le-o atribuim.

filtre perceptive: selectăm numai detaliile și aspectele negative, pe care le facem mai mari și mai importante decât sunt, în timp ce lucrurile pozitive sunt complet ignorate, ca și cum n-ar exista și n-ar conta.

Toate acestea se numesc distorsiuni cognitive, iar mintea noastră are o creativitate infinită când vine vorba de ele. Poți să citești mai multe despre ele aici sau aici, ca să te înarmezi cu ce ai nevoie pentru a-ți reformula dialogul interior…cu ajutorul logicii și coerenței.

3. Fă un jurnal al puterii tale

Cu toții am avut victorii și momente de glorie în viața asta. Adu-ți aminte de obstacolele pe care le-ai depășit, de acele situații din care ai ieșit triumfător deși ți-era teamă că nu o să reușești, de oameni care te-au plăcut pentru ceea ce ești, de complimentele primite, de realizările acumulate.

Notează-le pe o hârtie, și păstreaz-o. Învață să-ți acorzi credit pentru reușitele tale… Iar, atunci când te simți descumpănit(ă) sau când ai de înfruntat o situație care te sperie, aruncă o privire pe lista asta, ca să-ți aduci aminte că ”nu e dracul chiar așa de negru” și că înăuntrul tău există resurse cu care să poți face față provocărilor.

4. Ancorează-te în ”starea-resursă”

Acesta este unul dintre cele mai cunoscute exerciții din NLP și se bazează pe faptul că mintea noastră nu face o diferență foarte clară între lucrurile pe care le trăim, cele pe care ni le amintim și cele pe careni le imaginăm. La fel cum fanteziile erotice sau amintirile unor experiențe sexuale trăite în trecut pot crea un răspuns fiziologic (de excitație), amintirea unui moment din trecut în care te-ai simțit puternic(ă) poate să-ți readucă în prim-plan o bună parte din emoțiile și resursele din acel moment.

Găsește-ți o poziție confortabilă în care să stai. Respiră adânc de câteva ori, închide ochii și prefă-te că pleoapele tale sunt atât de bine lipite una de cealaltă, încât nu poți să le deschizi, orice-ai face. Testează-le de câteva ori ca să te ”convingi” că nu poți să deschizi ochii…apoi relaxează-ți pleoapele și continuă să respiri liber. Lasă relaxarea din pleoape să se propage încet în tot restul corpului tău. Odată intrat(ă) în această stare de mini-transă, adu-ți aminte de un moment din trecut în care ai trăit toate emoțiile și vibrațiile succesului – acel moment în care au ieșit la suprafață exact resursele de care ai nevoie acum. Dă-ți voie să retrăiești acele clipe, să te transpui în scena imaginară ca și cum ai fi din nou acolo… vezi ceea ce vedeai, simte ceea ce simțeai. Lasă starea să te cuprindă, treptat. Iar, atunci când știi că ești acolo cu toată ființa ta, poți să te bucuri de asta pentru câteva momente, iar apoi, când ești pregătit(ă) să revii, poți să-ți anulezi autosugestia legată de pleoape, și să-ți deschizi ușor ochii. Dacă vrei, poți să și ”ancorezi” această stare, făcând un gest care să-ți reamintească de ea.

5. Zâmbește-ți atunci când te uiți în oglindă

Un exercițiu extrem de simplu, care nu te costă nimic și poate fi făcut cu ușurință de fiecare dată când îți vezi propriul chip în oglindă: dă-ți voie să-ți zâmbești ție însuți. Creierul tău va asocia propria imagine cu un sentiment de bine. Repetă practica asta timp de 30 de zile, și s-ar putea să rămâi surprins(ă) de schimbările care apar.

Atunci când o faci, adu-ți aminte că ai pornit pe calea îmbunătățirii încrederii în tine și că vei duce la bun sfârșit acest efort; reamintește-ți că ți-ai propus să dezvolți o relație sănătoasă cu tine însuți și că vei refuza, pe cât posibil, să mai fii propriul tău dușman atâtea zile cât mai trăiești. Adu-ți aminte de ce meriți, și că stima de sine e doar o percepție subiectivă, care poate fi schimbată – la fel ca și expresia feței pe care o ai atunci când te uiți în oglindă.

Foarte important: dacă te simți dubios, fals sau ușor penibil atunci când te privești și-ți zâmbești, asta poate fi un INDICATOR al faptului că există niște sentimente de inadecvare ceva mai profunde – care nu răspund la tehnici de suprafață. În acest caz, îți recomand o explorare mai serioasă, poate chiar câteva ore de terapie sau consiliere asistate de cineva care se pricepe să dezlege firele încurcate ale minții umane. Însă, s-ar putea să observi că după câteva zile sentimentul începe să dispară de la sine…

6. Depășește-ți limitele percepute

Înainte să se apuce de alergat, Adi nu credea că e în stare să parcurgă 5km, dar păi să alerge un maraton întreg! Asta e o dovadă a faptului că multe dintre limitele noastre nu sunt altceva decât percepții subiective – adică idei.

Nu știu din ce motiv, mintea noastră se simte extraordinar de bine atunci când își stabilește țeluri și le atinge, ba chiar le mai și depășește. Așa că indiferent dacă-ți place să faci sport, să scrii sau să faci BANI, stabilește-ți obiective ambițioase și dedică-ți timpul și energia realizării lor. Evoluția personală îți poate crește stima de sine enorm de mult.

7. Folosește Legea Contrastului

Dacă ești genul de persoană care tinde să se focalizeze mult prea mult pe partea negativă, pe ceea ce nu merge, pe ce te deranjează, pe lucrurile și oamenii care te enervează, atunci acest sfat s-ar putea să îți fie de mare folos.

Va trebui să începi prin a conștientiza momentele când faci asta. Iar, atunci când se întâmplă, folosește acele lucruri ca pe un fond de contrast pentru a te focaliza pe ceea ce vrei.

Te enervează oamenii superficiali? Foarte bine. Adu-ți aminte cât de mult apreciezi seriozitatea și cât de mult îți dorești să devii o persoană responsabilă, și să te asociezi cu oameni la fel ca tine. Te deranjează lipsa banilor din portofel? Adu-ți aminte că banii se pot face, gândește-te la obiectivele financiare pe care ți le-ai stabilit și întreabă-te constant ”cum aș putea să ajung acolo?”, ”ce altceva mai pot să fac?”. Altfel spus, refocalizează-ți atenția și energia mentală dinspre problemă înspre soluție.

Un ultim sfat pe care ți l-aș putea da e acesta: nu forța nota prea tare! La fel cum atunci când te duci pentru prima oară la sală nu te apuci să ridici cele mai mari dintre greutăți, propune-ți să avansezi treptat pe drumul ăsta. O hotărâre de genul ”de mâine mă las de fumat, schimb dieta, merg la sală, lucrez la business și citesc 3 cărți pe săptămână” are șanse mai mici să se materializeze instant…și te poți trezi cu frustrări mai degrabă decât satisfacții. Ia-o ușurel, și vei vedea că poți să faci toate astea, ba chiar mai mult de atât, cu timpul.

Echilibrul stimei de sine

Între cele trei componente ale stimei de sine prezentate mai sus există o legăturăde interdependență, și anume: iubirea de sine facilitează incontestabil o concepție despre sine pozitivă, acesta la rândul lui influențând favorabil încrederea în sine (C. André, F.Lelord, 1999). La unele persoane aceste elemente pot fi disociate rezultând diferite situații dezavantajoase, chiar problematice pentru subiect. În scopul explicării acestor disocieri,C. André și F. Lelord apelează la următoarele două exemple:

•O concepție despre sine fragilă și drept urmare o încredere în sine superficială poate duce la prăbușirea stimei de sine ca urmare a unui obstacol grav care se permanentizează.

•Dacă iubirea de sine lipsește subiectul reușește totuși să se descurce datorită susținerii unei foarte bune concepții despre sine, dar un eșec sentimental duce la nașterea unor îndoieli și complexe până atunci„ascunse”.

6. Abuzul emotional si fizic, obstacol major in formarea stimei de sine

Prin abuz înțelegem “comportament agresiv sau necorespunzător îndreptat asupra copilului sau a cuiva care se află evident într-o situație inferioară și fără apărare și care are ca rezultat consecințe fizice și/sau emoționale negative”.

. Abuzul poate fi: fizic, emoțional, sexual. Și neglijarea este considerat abuz. Consecințele abuzului asupra copilului sunt numeroase. Dintre ele amintim:

•Imagine de sine scăzută. Ei cred că adulții au întotdeauna dreptate, pot crede că au fost răi și drept urmare au meritat să fie abuzați.

•Probleme în dezvoltarea emoțională. Copiilor abuzați le este dificil să-și exprime sentimentele, fie ele pozitive sau negative, sau să înțeleagă sentimentele altora.

•Probleme de relaționare. Unii tind să devină ei înșiși abuzatori, căutând relații cu persoane pe care le pot domina, sau învață să nu aibă încredere în adulți. Copiii abuzați își formează un sistem disfuncțional de percepție a lor, a celorlalți și a lumii, ce are efecte negative pe termen lung. Aceștia sunt luați în grijă de profesori-consilieri care îi ajută la corectarea acelui sistem disfuncțional creat din cauza abuzului(A. Băban, 2001). Adriana Băban, în cartea sa numită “Consiliere Educațională”, ne sugerează niște principii de prevenție a abuzului emoțional. Dintre acestea menționăm:

•Ascultarea activă a copilului.

•Oferirea de sprijin în asumarea unor responsabilități.

•Evitarea etichetărilor și criticilor personale.

•Evitarea judecății.

•Validarea emoțională.

•Învățarea modalității de a face față situațiilor de stres.