Fenomenul Criminologiei

Capitolul IV

Fenomenologia criminalității

Secțiunea I

Noțiuni, evaluarea și trăsăturile criminalității

4.1.1. Viziunea sistemică în criminologie. Noțiuni de criminalitate. Evaluarea criminalității

Cercetările consacrate cauzelor criminalității presupun utilizarea tuturor datelor obținute în acest domeniu. Acest fapt devine posibil datorită utilizării conceptelor operaționale. Astfel, viziunea sistemică asupra fenomenului infracțional presupune utilizarea conceptelor de sistem, structură și funcții, precum și a noțiunilor de cauză și condiție care stau la baza relațiilor dinamice subsistemice și intersistemice.

Sistemul reprezintă un ansamblu superior organizat de elemente (subsisteme) integrate structural și dinamic, ansamblu care are drept scop realizarea unor anumite valori (efecte) în condițiile unui mediu variabil și posibil perturbant.

Sistemele se caracterizează prin structură și funcții proprii. Structura, la rîndul ei, poate fi diacronică (reflectă geneza și evoluția acestora în timp) și sincronică (reprezintă starea în care se găsesc sistemele la un moment dat, prin raportarea la anumite sisteme de referință). Funcțiile sistemelor reprezintă un complex de proprietăți caracteristice, exprimînd relații de acțiune intersistemice și intrasistemice.

Cauza este fenomenul care precede și determină sau generează un alt fenomen – efectul, acționînd în circumstanțe care favorizează sau frînează producerea efectului.

La rîndul lor, circumstanțele ce reprezintă împrejurările care influențează prin prezența lor cauza (o favorizează ori frînează) se numesc condiții.

Starea, structura și dinamica unui fenomen sunt marcate de necesitate și întîmplare.

Necesitatea constituie o modalitate de existență sau de manifestare a unor stări, proprietăți, raporturi sau tendințe ale sistemelor, decurgînd din natura internă a acestora, ceea ce, în condiții constante, le determină o orientare inevitabilă într-un anumit sens.

Întîmplarea constituie și ea o modalitate de existență sau de manifestare a unor stări, proprietăți, raporturi sau tendințe ale sistemelor, decurgînd însă din factorii exteriori sau periferici, ceea ce le imprimă variabilitate și inconsistență.

În condițiile concrete de viață, în îmbinarea dintre necesitate și întîmplare ponderea poate aparține fie necesității, fie întîmplării. Necesitatea, derivînd din esență, permite configurarea modului în care trebuie să se producă un anumit fenomen, în timp ce întîmplarea exprimă modul specific în care acesta se produce. În procesul cercetării științifice se va proceda la eliminarea acelor fenomene care au legături prea îndepărtate și nesigure cu efectul pentru a fi putut exercita o influență semnificativă asupra producerii sale. Acestea sunt condițiile întîmplătoare.

În urma acestor eliminări vor rămîne sub analiză numai acele fenomene în lipsa cărora efectul nu s-ar fi putut produce. Din șirul acestora, alături de cauză, fac parte condițiile necesare și suficiente, precum și condițiile necesare. În cazul condiției necesare efectul nu se va produce în mod obligatoriu, întîmplarea avînd un rol important. Condiția necesară și suficientă, în schimb, creează posibilitatea concretă de producere a efectului, rolul întîmplării fiind redus.

Totuși, analiza sistemică a criminalității presupune desprinderea de cazul individual și identificarea proceselor și conjuncturilor care, prin impactul lor social și prin repetabilitatea statistică pe perioade mari de timp, se constituie în cauze și condiții atît necesare, cît și suficiente producerii actului infracțional.

În continuare, în acest capitol vor fi examinate problemele de fond ale criminalității cu referiri speciale la: noțiunea de criminalitate, evaluarea și trăsăturile criminalității.

Prin criminalitate ca obiect de studiu al criminologiei se înțelege fenomenul social de masă care cuprinde totalitatea infracțiunilor săvîrșite în decursul întregii evoluții umane sau numai în raport cu anumite civilizații, epoci, intervale de timp ori spații geografice determinate.

Din acest punct de vedere concepem noțiunea de criminalitate în două sensuri:

a) Sensul larg (lato sensu), unde prin criminalitate în sens larg înțelegem totalitatea crimelor comise de-a lungul întregii evoluții umane pe întreaga suprafață a globului terestru.

b) Sensul restrîns (stricto sensu), unde prin criminalitate în sens restrîns înțelegem totalitatea crimelor săvîrșite în limitele unei perioade de timp determinate, într-o arie geografică determinată.

Distingem, deci, o criminalitate în sens general de o criminalitate sau mai multe criminalități în sens concret.

Actul criminal reprezintă, în esență, expresia concretă a unui ansamblu de fapte (acțiuni și inacțiuni) care intră în conflict cu normele penale prin care sunt protejate cele mai importante valori sociale referitoare la viața și integritatea individului, familiei, societății și statului. Actele criminale comise primesc o expresie cantitativă, numerică și statistică, împreună îmbrăcînd haina de criminalitate. Criminalistica este un fenomen social și, la fel cu alte fenomene sociale (fenomenul demografic, fenomenul economic), ea este alcătuită dintr-o serie de fapte, care sunt crimele, fapte care au loc în societate. În fiecare stat modern se ține o evidență strictă a criminalității, pe perioade de timp, pe localități, pe țară, încît în felul acesta criminalitatea devine un fenomen cunoscut cantitativ, cu o anumită identitate și vizibil în manifestările și în consecințele sociale și individuale pe care le produce. Pentru toate aceste motive, criminalitatea trebuie cunoscută și studiată.

În unul din capitolele anterioare ne-am expus pe marginea a mai multe definiții date criminologiei, aici încercînd să operăm cu unele concepte, de criminalitate cu conținut mai restrîns:

– criminalitatea de epocă (gentilică, sclavagistă, feudală, burgheză, socialistă, contemporană), respectiv în raport cu epoca sau orînduirea socială la care se referă;

– criminalitatea de gen (criminalitatea de violență, criminalitatea referitoare la viața sexuală, criminalitatea împotriva patrimoniului etc.), în raport cu genul infracțiunilor la care se referă;

– criminalitatea de grup (criminalitatea minorilor, criminalitatea femeilor, criminalitatea recidiviștilor etc.), în raport cu categoria de persoane la care se referă;

– criminalitatea de spațiu geografic (criminalitatea în Republica Moldova, criminalitatea din lumea arabă, criminalitatea din țările africane etc.), în raport de zona geografică la care se referă.

Criminalitatea este înțeleasă, mai ales în sfera statistică, operativă și operațională (profilaxie) în structuri și mai restrînse, care pot coborî prin subdivizarea dimensiunilor de timp, spațiu geografic, infracțiune sau infractor, pînă la evaluări privind aspecte din cele mai concrete, cum sunt: criminalitatea unui trimestru, sau chiar criminalitatea unei localități, criminalitatea unei infracțiuni (furt), criminalitatea unei vîrste.

Conceptul de criminalitate este un concept multidimensional, astfel el cunoscînd abordări diferite în literatura de specialitate. Unii autori pornesc în definirea conceptului de la ideea că, sub aspect juridico-penal, criminalitatea desemnează ansamblul comportamentelor umane considerate infracțiuni, incriminate și sancționate ca atare, în anumite condiții, în cadrul unui sistem (subsistem de drept) determinat, cunoscut istoric.

Problematica abordată relevă în mod convingător că, științei criminologiei îi revine sarcina studierii criminalității și a consecințelor sale. În asemenea mod, noțiunea de criminalitate este utilizată, în special, în cazurile analizei și studierii unui mare număr de infracțiuni. Astfel, unii autori definesc criminalitatea ca reprezentînd ansamblul crimelor (infracțiunilor) săvîrșite pe teritoriul țării într-un timp dat, ansamblu socio-uman-juridic în care crima (infracțiunea), crimele (infracțiunile) și infracționalitatea de orice fel, constituie elemente, momente, aspecte particulare și forme de manifestare a fenomenului criminalității societății contemporane.

Criminologii francezi R. Vouin și J. Leute definesc fenomenul criminalității ca fiind ansamblul infracțiunilor penale de toate felurile comise într-o societate și într-o perioadă dată.

Autorii ruși pun accentul pe caracterul istorico-evolutiv al criminalității, considerînd că ea este un fenomen caracteristic pentru orice formațiune social-economică, fiind determinat atît de cauze generale, cît și de cauze și condiții concrete istorice, economice, sociale, politice, culturale etc.

Unul din eminenții criminologi autohtoni rezumă că premisa necesară eficacității măsurilor de control asupra criminalității este rezolvarea justă a problemelor legate de cunoașterea esenței fenomenului de crimă, aprecierea stării și tendințelor criminalității în stat; descoperirea determinantelor fenomenului în cauză, factorilor și împrejurărilor ce favorizează săvîrșirea infracțiunilor; pronosticarea criminalității și modelarea noii realități sociale în coraport cu procesul economic, cultural; elaborarea concepției, strategiei de combatere a criminalității și crearea unui sistem efectiv de combatere a infracționismului. De aici și apare unul din scopurile criminologiei ce ar consta în elaborarea și propunerea măsurilor de control asupra criminalității în baza cunoașterii esenței și manifestărilor fenomenului de crimă.

Alți criminologi consideră că la caracterizarea fenomenului infracțional sunt deosebit de esențiale astfel de circumstanțe care nu sunt cuprinse de componentele infracțiunilor concrete, cum sunt intensitatea criminalității, întinderea în spațiu a criminalității, dinamica criminalității, structura și caracteristica socială a criminalilor, raportul infracțiunilor săvîrșite de o singură persoană și infracțiunile comise în grup, raportul între făptuitorii care au comis pentru prima dată infracțiuni și recidiviști etc.

Am fi de părerea că la studiere fenomenului criminalității un rol deosebit îl are examinarea:

– reacției sociale contra criminalități;

– problematicii profilaxiei și terapeuticii sociale a criminalității;

– metodelor și procedeelor de prevenire și combatere a criminalității;

– apărării sociale împotriva crimei.

În teoria și practica criminologiei un rol deosebit se atribuie cercetării formelor criminalității după gradul de cunoaștere, descoperire, înregistrare, verificare și soluționare judiciară.

Astfel, formele criminalității, după aceste criterii, sunt de cinci feluri sau nivele:

1) Criminalitatea sesizată (înregistrată) reprezintă totalitatea crimelor (infracțiunilor) săvîrșite sau pretins săvîrșite, care sunt crime sau apar ca și crime și care au ajuns la cunoștința sau au fost înregistrate la organele de urmărire penală. Această formă de criminalitate, de regulă, este înregistrată la organele de poliție, procuratură ori la instanța de judecată – în caz de plîngere directă – și este cunoscută.

2) Criminalitatea descoperită reprezintă totalitatea crimelor în care autorii sunt descoperiți și cunoscuți (ori bănuiți că sunt autorii adevărați).

3) Criminalitatea deferită justiției reprezintă totalitatea crimelor transmise pentru soluționare în instanța de judecată.

Am sesizat această formă din considerațiunea că nu toate faptele reclamate ca infracțiuni (înregistrate și descoperite) sunt infracțiuni ca atare:

fapta n-a avut loc (de exemplu, s-a pretins furtul unui bun, dar care apoi se constată că nu a dispărut);

fapta există, dar juridic nu este o infracțiune (fiind, de exemplu, o contravenție administrativă);

fapta nu întrunește condițiile unei infracțiuni – de exemplu, lipsește vinovăția.

fapta este comisă de o persoană ce nu poate fi trasă la răspundere penală (de exemplu, din cauza vîrstei, iresponsabilității). Astfel de fapte nu se mai trimit în instanța de judecată, fiind clasate de organele de cercetare și urmărire penală.

4) Criminalitatea judecată reprezintă totalitatea crimelor care au fost examinate de instanța de judecată și aceasta a pronunțat o hotărîre penală definitivă. La rîndul ei, hotărîrea instanței de judecată poate să fie o hotărîre de:

condamnare;

încetare (clasare) a procesului penal și

achitare.

Aceste patru forme reprezintă criminalitatea relevată, aparentă sau legală.

5) Criminalitatea neagră sau ocultă reprezintă totalitatea crimelor neînregistrate și, deci, nedescoperite și nejudecate. Acestea sunt crimele care n-au ajuns la cunoștința organelor și autorităților competente. Numărul acestora este cu mult mai mare față de crimele înregistrate, descoperite și judecate. Într-adevăr, se săvîrșesc infracțiuni despre care nu se ia cunoștință și nu se înregistrează la autorități. Astfel, se comit infracțiuni de avort despre care nu se află nimic. Se comit infracțiuni de pruncucidere care nu lasă nici o urmă; la fel, infracțiuni de fals (bani, acte etc.), furturi, delapidări etc., care trec neobservate. Se săvîrșesc omoruri prin împușcare, otrăvire, spînzurare, camuflate ca sinucideri sau accidente; se săvîrșesc omoruri urmate de dispariția cadavrului (ardere, aruncare în apă, îngropare etc.). În aceste cazuri este vorba de infractori deosebit de abili și de temut, de “crima perfectă”, adică de crima fără urme și greu de descoperit. De aceea, mulți din acești infractori există, dar rămîn necunoscuți, nedescoperiți; organele de urmărire penală nu reușesc să descopere astfel de infracțiuni și infractori. Alteori, este vorba de infracțiuni cunoscute de victime ori de martori, dar nereclamate ori nedenunțate de aceștia. Victima nu reclamă din neglijență ori din teamă, martorul nu denunță din teamă, nepăsare ori voința de a nu se ști că a asistat la o asemenea faptă sau din comoditate (să nu fie chemat la judecată, să nu fie “deranjat” etc.).

Această criminalitate mai este cunoscută și sub denumirea de “cifra neagră” (dark number) a criminalității. S-au întreprins cercetări pentru determinarea, măcar relativă, a “cifrei negre”, dar rezultatele au fost îndoielnice. Nu se știe, de pildă, dacă această cifră este constantă, după cum nu se știe dacă ”cifra neagră” este numai în anumite sectoare; dacă ar fi așa, dacă ar fi relativ constantă, s-ar putea totuși trage anumite concluzii.

Unii autori consideră că este greu de aflat cifra reală a criminalității prin folosirea “cifrei negre”. Bunăoară, este greu să se afle cifra reală medie a avorturilor, cifra reală medie a pruncuciderilor, a furturilor, a omorurilor etc. După această opinie rezultă că cifra reală în comparație cu cifra oficială a criminalității este de zece ori mai mare (de exemplu, din 100 de avorturi se descoperă numai zece).

Unii criminologi americani aduc obiecții severe nerezolvării de către instanțe a cauzelor penale și, mai ales, a modului de informare statistică. Ei susțin că, pornind de la poliție, unde ajung primele sesizări și plîngeri despre crime comise, și pînă la instanțele superioare de judecată, datele privind criminalitatea se reduc din ce în ce, încît indicele total al criminalității apare mult prea redus. Astfel:

1) La poliție nu se ține seama de toate cauzele sesizate, unele fiind considerate nesemnificative;

2) în multe cauze se apreciază sumar crima respectivă și nu se trimite în judecată;

3) în cadrul aceluiași oficiu de poliție aprecierile diferă;

4) furturile din magazine, de exemplu și furturile din automobile se urmăresc în proporție de numai 27%;

5) stabilirea indicelui criminalității sesizate și al celei judecate se face în mod superficial, pentru care motiv nici indicele criminalității totale nu se poate stabili cu exactitate;

6) indicele criminalității se stabilește în raport cu populația totală a orașului, statului, dar cifrele reprezentînd populația sunt instabile și neaduse la zi etc.

La general, acestea ar fi și problemele cu care se confruntă Republica Moldova și alte state ex-socialiste.

La un loc cele cinci nivele ale criminalității constituie criminalitatea reală. Ea reprezintă adevărata dimensiune a fenomenului criminal, întrucît grupează ansamblul abaterilor și încălcărilor penale săvîrșite într-o anumită comunitate socială și într-o anumită perioadă. Chiar dacă unele crime nu sunt descoperite din diferite motive, totuși ele au fost comise în realitate, producînd o serie de prejudicii valorilor și relațiilor sociale, drepturilor și libertăților cetățenilor.

Toți autorii sunt de acord că eforturile criminologiei nu se pot limita numai la investigarea criminalității cunoscute. Posibilitățile actuale de investigare și prognoză pot oferi date și mijloace de luptă eficiente împotriva fenomenului infracțional în întregul său.

Criminologia mai operează și cu noțiunile de:

– criminalitate simplă, care include infracțiunile săvîrșite de indivizi izolați sau constituiți în grupuri mici și spontane;

– criminalitatea organizată, ce cuprinde infracțiunile comise de grupuri de infractori, caracterizați printr-o organizare temeinică și un număr relativ mare de indivizi, ceea ce relevă o periculozitate socială sporită și reclamă luarea unor măsuri adecvate de prevenire și combatere.

În ultimele decenii criminalitatea organizată s-a extins la nivel internațional, datorită cărui fapt a apărut și noțiunea de criminalitate transnațională.

În sfîrșit, din punctul de vedere al aprecierii calitative a criminalității distingem:

– infractori neprofesioniști (ocazionali) și

– infractori profesioniști, care și-au făcut din săvîrșirea infracțiunilor un mod de existență și prezintă un grad ridicat de profesionalism, acționînd fie izolat, fie în grupe, bande sau asociații organizate.

În paralel cu cercetarea formelor criminalității după gradul de cunoaștere, descoperire, înregistrare, verificare și soluționare judiciară, criminologia cercetează și alte forme ale criminalității, ca:

a) Formele criminalității după valorile sociale periclitate;

b) formele criminalității după făptuitori și

c) formele criminalității după gravitate.

a) Formele criminalității după valorile sociale periclitate.

La o primă vedere, criminalitatea este formată dintr-o mare diversitate de fapte săvîrșite, deosebite între ele prin natura și gravitatea lor, cum sunt: omoruri, violuri, sustrageri etc. La o cercetare mai atentă, se observă că această diversitate de fapte penale se repartizează în anumite categorii și grupe, după anumite criterii obiective și subiective, ajungîndu-se la un anumit sistem de crime destul de unitar și coerent.

Crimele studiate corespund crimelor prevăzute de legea penală (Codul penal). Această clasificare și sistematizare a fost efectuată de legislator cu prilejul incriminării și sancționării faptelor penale (infracționale) și sistematizării lor în Codul Penal al Republicii Moldova. Incriminarea și sancționarea s-a făcut după obiectul de atentare a infracțiunilor, adică după valorile sociale cărora li se aduce atingere prin săvîrșirea crimelor. După acest criteriu, crimele sunt așezate în legea penală în cîteva grupe sau categorii, în fiecare înscriindu-se faptele ce vizează un anumit obiect; bunăoară, la grupa crimelor contra persoanei, se înscriu toate crimele ce aduc atingere acesteia, la grupa crimelor contra bunurilor sau proprietății, aparțin toate crimele ce vizează dreptul de proprietate și posesia acestor bunuri etc.

În cele ce urmează, vom invoca acest sistem de crime înscris în legea penală, vom menționa formele criminalității cuprinse în Codul Penal al Republicii Moldova, pentru a se cuprinde întregul domeniu al criminalității.

Capitolul I: Infracțiuni contra păcii și securității omenirii, infracțiuni de război (art. 135-144).

Aici se cuprind un număr de 10 tipuri (specii) de crime (genocidul, ecocidul, tratamente inumane, încălcarea dreptului umanitar internațional, propaganda războiului ș. a.).

Unele crime contra păcii și securități omenirii, în anumite condiții – în funcție de scop, mobil etc. – îmbracă caracterul unor crime politice sau de ideologie.

Capitolul II: Infracțiuni contra vieții și sănătăți persoanei (art. 145-163).

Aici există un număr de 19 tipuri de crime, ce ar putea fi repartizate în mai multe subgrupe, și anume: a) crime contra vieții (omor intenționat, omor săvîrșit în stare de afect, pruncuciderea, lipsirea de viață la dorința persoanei (eutanasia), lipsirea de viață din imprudență, determinarea la sinucidere); b) crime contra integrității corporale sau a sănătății (vătămarea intenționată gravă, medie sau ușoară a integrități corporale sau a sănătății, maltratarea intenționată sau alte acte de violență, amenințarea cu omor ori cu vătămarea gravă a integrități corporale sau a sănătății etc.); c) crime de avort (provocarea ilegală a avortului); crime ce pun în pericol sănătatea altor persoane (efectuarea ilegală a sterilizării chirurgicale, neacordarea de ajutor unui bolnav etc.).

Capitolul III: Infracțiuni contra libertății, cinstei și demnității persoanei (art. 164-170), ce cuprinde 7 tipuri de crime (răpirea unei persoane, privațiunea ilegală de libertate etc.); crime contra demnității și cinstei persoanei (munca forțată, calomnia).

Capitolul IV: Infracțiunile privind viața sexuală (art. 171-175), care cuprind un număr de 5 crime privitoare la viața sexuală (violul, acțiuni violente cu caracter sexual, constrîngerea la acțiuni cu caracter sexual, raportul sexual cu o persoană care nu a atins vîrsta de 14 ani, acțiuni perverse).

Capitolul V: Infracțiuni contra drepturilor politice, de muncă și altor drepturi constituționale ale cetățenilor (art. 176-185).

Aici se cuprind 10 tipuri de crime (încălcarea egalității în drepturi a cetățenilor, încălcarea inviolabilității vieții personale, violarea de domiciliu etc.).

Capitoul VI: Infracțiuni contra patrimoniului (art.186-200), cu un număr de 15 tipuri sau specii de infracțiuni, cum sunt: furtul, jaful, tîlhăria, șantajul, escrocheria, delapidarea averii străine, pungășia, ocuparea bunurilor străine etc.

Capitolul VII: Infracțiuni contra familiei și minorilor (art. 201-210), care cuprind un număr de 10 crime, cum ar fi: incestul, traficul de copii, scoaterea ilegală a copiilor din țară, divulgarea secretului adopției etc.

Capitolul VIII: Infracțiuni contra sănătății publice și conviețuirii sociale (art. 211-222), cu un număr de 12 tipuri de crime (transmiterea unei boli venerice, contaminarea cu maladia SIDA, proxenetismul, profanarea mormintelor etc.).

Capitolul IX: Infracțiuni ecologice (art. 223-235). Aici se cuprind 13 tipuri de infracțiuni din domeniul ecologic, ca: încălcarea cerințelor securității ecologice, poluarea solului, încălcarea cerințelor de protecție a subsolului, poluarea apei, poluarea aerului, vînatul ilegal etc.

Capitolul X: Infracțiuni economice (art. 236-258). Aici se cuprind 23 de tipuri de infracțiuni din sfera economică, cum sunt: fabricarea sau punerea în circulație a banilor falși sau a titlurilor de valoare false, dobîndirea creditului prin înșelăciune, încălcarea regulilor de creditare, spălarea banilor etc.

Capitolul XI: Infracțiuni în domeniul informaticii (art. 259-261), ce conține 3 tipuri de crime: accesul ilegal la informația computerizată, introducerea sau răspîndirea programelor virulente pentru calculatoare, încălcarea regulilor de securitate a sistemului informatic.

Capitolul XII: Infracțiuni în domeniul transporturilor (art. 262-277), cuprinzînd un număr de 16 tipuri de crime, ca: încălcarea regulilor de zbor, părăsirea locului accidentului rutier, blocarea intenționată a arterelor de transport etc.

Capitolul XIII: Infracțiuni contra securității publice și ordinii publice (art. 278-302). Aici se cuprind un număr de 25 de tipuri de crime, repartizate în două mari subgrupe, și anume: a) crime (infracțiuni) împotriva securității publice (terorismul, activitatea de finanțare și asigurare materială a actelor teroriste, luarea de ostatici etc. și b) crime (infracțiuni) contra ordinii publice (huliganismul, vandalismul, inițierea sau organizarea cerșetoriei etc.).

Capitolul XIV: Infracțiuni contra justiției (art. 303-323), ce cuprinde 21 de tipuri de crime, cum sunt: amestecul în înfăptuirea justiției și în urmărirea penală, falsificarea probelor, denunțarea calomnioasă, favorizarea infracțiunii etc.

Capitolul XV: Infracțiuni săvîrșite de persoane cu funcție de răspundere (art. 324-332), ce conține 9 tipuri de crime, printre care: coruperea pasivă, coruperea activă, traficul de influență, abuzul de putere sau abuzul de serviciu, neglijența în serviciu, primirea de către un funcționar a recompensei ilicite, refuzul de a îndeplini legea etc.

Capitolul XVI: Infracțiuni săvîrșite de persoanele care gestionează organizațiile comerciale, obștești sau alte organizații nestatale (art. 333-336), cu un număr de 4 tipuri de infracțiuni – luarea de mită, darea de mită, abuzul de serviciu, depășirea atribuțiilor de serviciu.

Capitolul XVII: Infracțiuni contra autorităților publice și a securității de stat (art. 337-363). Aici se conțin 27 de tipuri de crime, printre care: trădarea de Patrie, spionajul, uzurparea puterii de stat, rebeliunea armată, trecerea ilegală a frontierei de stat etc.

Capitolul XVIII: Infracțiuni militare (ar. 364-393), unde se cuprind 30 de infracțiuni specifice domeniului activității militare, care ar putea fi împărțite în cîteva subgrupe:
a) infracțiuni contra ordinii și disciplinei militare (dezertarea, neexecutarea intenționată a ordinului, amenințarea șefului etc.); b) infracțiuni săvîrșite pe cîmpul de luptă (predarea de bună voie în prizonierat, predarea sau lăsarea mijloacelor de război inamicului etc.); c) infracțiuni săvîrșite de militari și civili pe timp de pace (eschivarea de la serviciul militar, atitudinea neglijentă față de serviciul militar etc.); d) infracțiuni săvîrșite de civili (art. 393). Toate aceste crime își au specificul lor, determinat de caracterul lor militar.

În concluzie la formele criminalității după valorile sociale periclitate am menționa că, criminologia se ocupă de crimele care se săvîrșesc și caută să explice cauzele lor și mijloacele de combatere. Am arătat aici toate tipurile de infracțiuni prevăzute în Codul Penal al Republicii Moldova, fiindcă, în mod obișnuit, criminalitatea se crede că este formată doar din cîteva tipuri de crime mai răspîndite – omoruri, vătămări ale integrității corporale, furturi, jafuri, tîlhării și alte cîteva tipuri, neglijîndu-se sistemul întins de crime și uitîndu-se cîte feluri de valori sociale sunt amenințate, precum și cîte infracțiuni există, pentru moment, în Republica Moldova. Necunoașterea de către criminologi a întregului sistem de crime dăunează cercetării științifice, restrîngînd prea mult fenomenul criminal. Pentru studierea mai profundă a sistemului de infracțiuni am recomanda unele scheme, figuri și tabele grafice.

b) Formele criminalității după făptuitori

Criminalitatea este o totalitate de crime individuale, iar fiecare crimă în parte este comisă de un om (sau mai mulți oameni). Orice crimă atrage o pedeapsă, care este aplicată făptuitorului. În acest sens, criminalitatea nu poate fi cercetată în afara oamenilor care au cauzat-o și față de care se vor aplica pedepse, ce urmează a fi executate. Acești oameni alcătuiesc așa-numita populație penală asupra căreia își concentrează eforturile forțele statului (poliția, procuratura, justiția etc.).

Criminalii sunt cei care joacă rolul-cheie în existența criminalității, influențînd starea, structura și dinamica ei. În studiile și cercetările criminologice se deosebesc mai multe forme după vîrsta făptuitorilor, și anume:

copilăria (0-12 ani);

adolescența (12-22 ani);

tinerețea (22-35 ani);

vîrsta adultă (35-60/65 ani);

vîrsta a treia (oameni vîrstnici) (peste 60/65 ani).

Copilăria și o bună parte a adolescenței, în criminologie, este definită ca criminalitatea minorilor. Această formă este o parte importantă a criminalității generale, purtînd numele și de criminalitate juvenulă sau delincvența juvenilă.

Prin criminalitatea minorilor înțelegem totalitatea crimelor săvîrșite de persoanele care n-au împlinit vîrsta de 18 ani. Pînă la această vîrstă, orice persoană este considerată minoră, iar după împlinirea acestei vîrste – majoră. Conform CP al RM (art. 21 – subiectul infracțiunii), sunt pasibile de răspundere penală persoanele fizice, responsabile care, la momentul săvîrșirii infracțiunii, au împlinit vîrsta de 16 ani. Persoanele fizice care au vîrsta între 14 și 16 ani sunt pasibile de răspundere penală numai pentru un grup de infracțiuni, desemnat de legislator în alin. 2 al art. 21.

În cadrul delimitării acestei vîrste, se ține seama de datele dezvoltării biologice, psihologice și sociologice ale individului uman. Unii autori fac distincție în categoria minorilor în: minorul-copil (pînă la vîrsta de 11-12 ani), minorul-puber (pînă la vîrsta de 13-14 ani) și minorul-adolescent (pînă la vîrsta de 16-17 ani).

Studiile și cercetările criminologice arată, într-adevăr, că infracțiuni se comit de la vîrsta fragedă. Astfel, J. Leaute menționează că la 100.000 locuitori există infractori pînă la vîrsta de 14 ani în proporție e 3,22 %. Unii autori români arată că sunt infractori și în vîrsta de 7-9 ani, iar infractorii între 10-14 ani sunt infractori în proporție de 3,27%, Din punctul de vedere al legii penale, ei nu pot fi subiecți ai infracțiunilor comise, dar li se aplică măsuri educative.

Cele mai frecvente infracțiuni comise de către minori sunt:

– furturile;

– loviri, distrugeri;

– vagabondajul și cerșetoria (ca fapte antisociale, nu neapărat infracțiuni).

Analiza datelor statistice despre crimele săvîrșite de minori denotă o ușoară diminuare a numărului crimelor săvîrșite de aceștia, însă această constatare încă nu poate însemna o dinamică pozitivă, deoarece raportat la numărul total al crimelor pe an criminalitatea minorilor a fost în continuă creștere. Cu atît mai mult, cu cît în 22 de raioane ale republicii s-a înregistrat o majorare a criminalității juvenile, inclusiv în sectoarele Rîșcani și Ciocana ale municipiului Chișinău, precum și în municipiul Bălți.

În Republica Moldova, pe parcursul anului 1998, la săvîrșirea infracțiunilor au fost implicați 2.520 de minori, ceea ce constituie 16,69% din numărul total de infractori, dintre care de vîrsta de 14-15 ani au fost demascați 894 (35,4%) infractori; între 16-17 ani – 1.626 (64,6%) infractori. În perioada analizată de către minori și cu participarea lor au fost săvîrșite 2.261 infracțiuni, ceea ce constituie 6,24% din toate crimele înregistrate. 590 minori au fost implicați în săvîrșirea a 388 (4,7%) infracțiuni grave, inclusiv: 15 minori au săvîrșit 7 (1,86%) omoruri din cele 375 înregistrate; alții 19 minori au săvîrșit 8 infracțiuni cu aplicarea leziunilor corporale grave; 45 de minori au luat parte la 16 violuri; 61 de minori au săvîrșit 32 tîlhării; 593 au săvîrșit 213 jafuri etc. Însă e foarte impunătoare cifra minorilor – 2.236 (ce constituie 7,2% din toți infractorii demascați, 25,9% din infractorii demascați în săvîrșirea furturilor din averea personală), care au săvîrșit 1.219 sau 3,36% furturi din averea personală. În perioada analizată minorii au fost implicați, practic, în toată gama infracționalități celei mai răspîndite pe teritoriul țării cu excepția unor categorii ce necesită capacitatea de subiect special.

Criminalitatea tinerilor

În urma experienței și a cercetărilor criminologice, s-a constatat că între 18-21 ani, este vîrsta cea mai dificilă, vîrsta trecerii la majorat, la viața adultă propriu-zisă și că un procent deosebit de mare de infractori îl oferă această categorie de vîrstă. În mod deosebit, a surprins marele număr de infractori între 18-21 ani și apoi între 21-23 ani. S-a considerat că acești infractori nu pot fi asimilați întru totul cu adulții, cu majorii. Unii cercetători au extins această vîrstă pînă la 25 ani și s-a fixat expresia de “tineri adulți”, făcîndu-se cercetări speciale la criminalitea acestora.

Într-adevăr, statisticile arată că cele mai multe infracțiuni se comit între 18-25 ani. Explicația constă în aceea că la această vîrstă tînărul iese de sub tutela familiei, trebuie să se încadreze în activitatea profesională, să-și întemeieze propria familie, obligații care la etapa actuală sunt deosebit de dificil de îndeplinit.

În Republica Moldova, pe parcursul anului 1998, în activitatea infracțională s-au încadrat 5.419 tineri în limitele vîrstei de 18-24 ani (31,6%). Pentru un cadru de vîrstă atît de restrîns este un indice foarte sporit, față de tot spectrul de vîrstă infracțională cuprinsă între 30 ani și mai mult (în care s-au încadrat 6.613 infractori sau 38,5% din suma totală de infractori). Cu alte cuvinte, numărul infractorilor în vîrstă de 18-24 ani este, aproximativ, egal cu numărul infractorilor în vîrstă de la 30 ani în sus. Numărul criminalilor este în progresie de la vîrsta de 14 ani pînă la 24 ani, apoi se înregistrează o scădere neînsemnată pînă la 30 ani, nivelul, rămînînd, totuși, ridicat. Descreșterea numărului de infractori se observă după 30 ani și 45 ani, procesul descreșterii continuînd.

Criminalitatea adulților (majorilor)

Acest spectru infracțional ocupă locul cel mai întins în spațiul criminalității, explicația constînd în totalul populației de această vîrstă, care ocupă un loc mult mai întins.

În cercetările criminologice, ca și în evidențele statisticii penale, criminalitatea minorilor nu este examinată în general, ci pe subgrupe de vîrstă, adică criminalitatea de la 18 la 21 ani, de la 21 la 25 ani, de la 25 la 30 ani etc. O atare cercetare este justificată în sensul că, fiecare subgrupă a atins un anumit nivel de dezvoltare biologică-psihologică și este confruntată cu exigențe sociale similare (încadrarea în muncă, căsătorie-familie etc.).

J. Leaute redă următorul tabel privind condamnații după vîrstă:

– condamnați minori pînă la 14 ani – 3-4%;

condamnați minori între 14-18 ani – 21%;

condamnați de 18-20 ani –22,43%

condamnați de 20-25 ani – 17,74%;

condamnați de 26-30 ani – 19,89%;

condamnați de 30-35 ani –15,78%;

condamnați de 35-40 ani –12%;

condamnați de 40-45% ani –12,67%;

condamnați de 45-50 ani –8,99%;

condamnați de 50-55 ani –6,64%;

condamnați de 55-60 ani – 4,67%;

condamnați de 60 ani și mai mult – 1,89%.

La fel, infractorii adulți “confirmați” sunt divizați în două subgrupe:

35-45 ani și

45-55 ani.

Se constată că aceștia participă mai puțin la infracționalitate (10%), față de adulții tineri (25-35 ani), unde participarea la infracționalitate este de aproximativ 17,74%. Așa la cei între 35-45 ani, procentul este de 12%, iar la cei de 45-55 ani procentul este de 7,0%.

În sfîrșit, criminalitatea vîrstnicilor apare într-un procent redus și are forme deosebite față de restul criminalității. Aceste forme țin de aspectul motivației și al cauzelor și condițiilor, ce-i determină sau favorizează la comiterea crimei.

c) Formele criminalității după gravitate

Cunoașterea criminalității după gradul de gravitate este la fel de importantă ca și toate aspectele anterioare. În teoria dreptului penal, ca și în practica penală punctul de plecare îl reprezintă art. 16 din CP al RM: unde, în funcție de caracterul și gradul prejudiciabil, infracțiunile sunt clasificate în următoarele categorii:

– infracțiuni ușoare – se consideră faptele penale pentru care legea penală prevede în calitate de pedeapsă maximă pedeapsa închisorii pe un termen de pînă la 2 ani inclusiv. Acesta este grupul infracțional cel mai numeros. Trebuie să menționăm însă că în unele capitole din partea specială a CP al RM nu se înscriu infracțiuni ușoare. Așa, pedeapsa închisorii pe un termen mai mare de 2 ani se întîlnește, spre exemplu, în toate componențele de infracțiuni din Capitolul I (Partea specială) a CP al RM. “Infracțiuni contra păcii și securității omenirii, infracțiuni de război”; Capitolul IV: “Infracțiuni privind viața sexuală”.

La celelalte grupe de infracțiuni, în schimb, infracțiunile ușoare sunt foarte numeroase.

– Infracțiuni mai puțin grave – se consideră faptele pentru care legea penală prevede pedeapsa maximă cu închisoarea pe un termen de pînă la 5 ani inclusiv.

Acest grup infracțional este la fel de numeros, în unele capitole ale părții speciale fiind cel mai răspîndit. Așa, în Capitolul VIII al CP al RM: “Infracțiuni contra sănătății publice și conviețuirii sociale” din cele 12 componențe de infracțiuni, infracțiunile mai puțin grave sunt prezente în 9 cazuri (art. 211 – “Transmiterea unei boli venerice”; art. 212 al. I și al. II – “Contaminarea cu boala SIDA”; art. 213 – “Încălcarea din neglijență a regulilor și metodelor de acordare a asistenței medicale”; art. 217 al. I – “Circulația ilegală a substanțelor narcotice, psihotrope sau a precursorilor”; art. 218 al. I și al. II – “Prescrierea ilegală a preparatelor narcotice sau psihotrope” etc.

– Infracținui grave – se consideră faptele pentru care legea penală prevede pedeapsa maximă cu închisoarea pe un termen de pînă la 15 ani inclusiv. Deci, aici sunt incluse faptele penale, pedepsite de legislator cu închisoarea de la 5 la 15 ani. Multe infracțiuni grave se întîlnesc în capitolele:

“Infracțiuni contra vieții și sănătății persoanei”;

“Infracțiuni contra libertății, cinstei și demnității persoanei”;

“Infracțiuni privind viața sexuală”;

“Infracțiuni contra patrimoniului” (mai bine de 50% sunt infracțiuni grave).

Infracțiuni deosebit de grave – se consideră infracțiunile săvîrșite cu intenție pentru care legea penală prevede pedeapsa cu închisoarea pe un termen ce depășește 15 ani. Acestea sunt crimele ce prejudiciază valorile fundamentale, ca omorul intenționat (art. 145 al. al. I și II CP al RM); traficul de ființe umane (art. 165 al. II CP a RM); violul (art. 171 al. III CP al RM) etc.

– Infracțiuni excepțional de grave – se consideră infracțiunile săvîrșite cu intenție pentru care legea penală prevede detenție pe viață. Odată cu abolirea pedepsei capitale în 1995, detenția pe viață a devenit cea mai gravă pedeapsă în Republica Moldova. Ea se aplică pentru un cerc restrîns de infracțiuni excepțional de grave, printre care: Genocidul (art. 135 CP al RM); tratamente inumane (art. 137 al. 3 CP al RM); planificarea, pregătirea, declanșarea sau ducerea războiului (art. 139 al. 2 CP al RM); aplicarea mijloacelor și metodelor interzise de ducere a războiului (art. 143 al.2 CP al RM); omorul intenționat (art. 145 al. 3 CP al RM); traficul de ființe umane (art. 165 al. 3 CP al RM); violul (art. 171 al. 3 CP al RM); acțiuni violente cu caracter sexual (art. 172 al. 3 CP al RM); traficul de copii (art. 206 al. 3 CP al RM) etc.

În practica criminologică, însă, se utilizează și o altă clasificare a criminalității după gravitate:

criminalitatea gravă,

criminalitatea de gravitate mijlocie și

criminalitatea ușoară.

Această clasificare criminologică are o importanță deosebită, deoarece este mai simplă, accesibilă și extrem de valoroasă la analiza stării, structurii și dinamicii criminalității. De exemplu, cînd crimele grave sunt frecvente, înseamnă că și cauzele comiterii lor sunt mai puternice, și mijloacele de combatere trebuie să fie altele. Totuși, în problema formelor criminalității după gravitate, trebuie să ținem seama de dreptul penal, avînd în vedere gravitatea crimelor stabilite prin lege, după durata sau cuantumul pedepsei.

4.1.2. Nivelul criminalității și metodica determinării acestuia

Din punct de vedere al doctrinei penale, cele mai grave crime sunt considerate crimele contra păcii și securității omenirii, infracțiuni de război și infracțiuni contra vieții persoanei. Asemănător este apreciată gravitatea crimelor și în codurile penale ale altor state. Însă, o asemenea apreciere n-a existat tot timpul.

În diferite epoci, în diferite țări, existau sisteme de infracțiuni diferite din punct de vedere al gravității. Omenirea, consecvent și cu mare precauțiune, s-a apropiat de necesitatea stabilirii ierarhiei, pornind de la pericolul social al atentatelor criminale. Astăzi sună naiv afirmațiile că călcarea în picioare a umbrei faraonului este cea mai gravă infracțiune.

Ne referim la infracțiune ca la o limită extremă a comportamentului deviant al omului. Însă, comportamentul deviant include în sine și acțiuni amorale și antisociale, care nu intră în conflict cu legea penală. Iar dacă derogăm de la condițiile istorice și ne situăm pe poziția umanismului, care apreciază ființa umană ca pe cea mai importantă valoare în societate, atunci omuciderea urmează a fi recunoscută drept cea mai gravă infracțiune. Mulți au propus ca anume omorul să fie considerată drept cea mai gravă infracțiune, însă legiuitorii, pînă în prezent, n-au acceptat această condiție.

Dreptul internațional contemporan cunoaște așa genuri de activitate criminală, cum este genocidul – săvîrșirea în scopul de a nimici în totalitate sau în parte un grup național, etnic, rasial sau religios (ar. 135 CP al RM). Noaptea Sfîntului Vartolomeu, evenimentele din Kampucia sau Africa de Sud pot servi exemple vii de genocid. Și atunci apare o întrebare: există oare o limită cantitativă? Răspunsul este afirmativ, deoarece ea este determinată de posibilitățile civilizației. O eventuală aruncare în aer a globului pămîntesc ar nimici întreaga civilizație, dintr-o lovitură. Teoretic, așa ceva este posibil (nu trebuie să uităm de pericolul real al războiului rece, declanșarea căruia a fost stopată datorită rațiunii umane).

Este oare nimicirea terrei o limită a comportamentului delincvent? În baza celor relatate, la ora actuală – da. Să presupunem că, mai degrabă sau mai tîrziu, omenirea va cuceri universul, vor fi descoperite noi galaxii, și atunci, nimicirea globului pămîntesc nu va însemna nimicirea civilizației, și, prin urmare, nu va fi atinsă limita cantitativă.

Aceste raționamente ne dau temei de a constata o flexibilitate relativă a limitei și ea este cu atît mai neînsemnată, cu cît perspectiva este mai îndepărtată.

Metodica determinării nivelului criminalității

În literatura de specialitate, criminalitatea este caracterizată de trei indici de bază: nivelul, structura și dinamica.

Nivelul criminalității este o caracteristică cantitativă exprimată prin suma crimelor săvîrșite și a persoanelor ce le-au comis, precum și prin coeficienți sau indici relativi ai criminalității.

Menționăm la fel că, în practică, pentru caracteristica cantitativă a criminalității se utilizează combinarea a două noțiuni: starea și nivelul criminalității.

Starea criminalității reprezintă numărul infracțiunilor săvîrșite și al persoanelor ce le-au comis, pe un anumit teritoriu într-o perioadă de timp stabilită.

Nivelul criminalității reprezintă valoarea determinată din numărul total de infracțiuni săvîrșite pe un teritoriu determinat într-o perioadă de timp stabilită, raportat la numărul exact de populație, spre exemplu la 1.000, 10.000 sau 100.000.

Starea criminalității este determinată de indicele absolut, adică de numărul general al infracțiunilor, înregistrate într-o perioadă de timp determinată și pe un teritoriu stabilit, sau de numărul total al infractorilor care au comis aceste infracțiuni. Spre exemplu, pe teritoriul Republicii Moldova, pe parcursul anului 1998 au fost înregistrate 36.195 infracțiuni, săvîrșite de 17.153 de infractori.

Starea criminalității pe un teritoriu concret, în perioada indicată, va fi caracterizată de acești indici absoluți. Dacă prima cifră, într-o oarecare măsură, este mai relevantă (excluzînd, bineînțeles, valoarea cifrei negre a criminalității) și mai aproape de realitate , atunci numărul infracțiunilor trebuie determinat reieșind din crimele descoperite, atunci cînd infractorii au fost demascați. În Republica Moldova, anual se descoperă doar circa 64% din numărul total de crime înregistrate și numai, aproximativ, 10-15% din crimele săvîrșite în ani precedenți. Toate acestea generează anumite deficiențe la stabilirea numărului real al infractorilor, ce au comis crime într-o anumită perioadă de timp.

Indicii absoluți, care reflectă valoarea generală a criminalității, nu permit efectuarea comparațiilor, ca metodă de bază în analiza nivelului infracțional.

Compararea în spațiu permite compararea criminalității din două teritorii diferite, evaluată într-un interval de timp stabilit.

Compararea în timp constă în compararea criminalității, evaluată pe un teritoriu stabilit în diferite perioade de timp.

Spre exemplu, în anul 1998, pe teritoriul sectorului Rîșcani al municipiului Chișinău, au fost înregistrate 3.070 infracțiuni, iar pe teritoriul sectorului Ciocana, în aceeași perioadă, au fost înregistrate doar 2.236 infracțiuni, sau pe teritoriul Republicii Moldova, pe parcursul anilor 1992-1998, au fost înregistrați următorii indici ai criminalității:

în 1992 – 39.190 infracțiuni;

în 1993 – 37.073 infracțiuni;

în 1994 – 37.317 infracțiuni;

în 1995 – 38.409 infracțiuni;

în 1996 – 34.822 infracțiuni;

în 1997 – 39.914 infracțiuni;

în 1998 – 36.195 infracțiuni.

Cum să comparăm acești indici? Analizînd criminalitatea pe un teritoriu anumit, întotdeauna apare problema: cum se raportează valoarea ei – la criminalitatea din zona teritorial-administrativă sau la media republicană. Caracterul limitat al indicilor absoluți constă în faptul că ei nu ne pot răspunde la aceste probleme ale analizei.

Pentru soluționarea problemelor de analiză nominalizate, este necesară utilizarea indicilor relativi ai criminalității. Raportul intensității indică nivelul de răspîndire al infracțiunilor în spațiul care îl generează. Acest indice este numit în statistica judiciară coeficientul de răspîndire sau de intensitate al criminalității și se calculează prin raportarea numărului de infracțiuni la numărul de populație, luate în dimensiuni constante. Rezultă, deci, că pentru calcularea coeficientului intensității al criminalității întotdeauna este necesar a cunoaște numărul populației (lucru extrem de complicat pentru situația din Republica Moldova, unde circa o treime din populația aptă de muncă se află în afara teritoriului țării).

În legătură cu determinarea intensității criminalității apar două probleme:

1) Din care dimensiuni este constituit numărătorul raportului, adică numărul crimelor înregistrate.

2) Ce subînțelegem prin numărul populației, care alcătuiește numitorul raportului.

Numărul total al infracțiunilor (numărătorul) trebuie să fie constituit din: numărul total de crime înregistrate; crimele soluționate de comisiile pentru minori etc.

La numărul de populație, în legătură cu care se calculează intensitatea criminalității (numitorul) trebuie atribuită nu toată populația, ci doar acea parte a ei, care, conform legii penale este pasibilă de răspundere penală (art. 21 CP al RM).

Însă, în practică, din lipsa de date cu privire la vîrsta populației, coeficientul intensității criminalității se calculează prin raportarea numărului de crime la numărul total al populației. Problema legată de faptul ce trebuie să subînțelegem prin numărul de populație, mai are și o altă latură – modul de calculare a numărului populației în perioada analizată. Această problemă este generată de migrația mecanică și naturală a populației. Ca rezultat al acestui proces, populația, în majoritatea teritoriilor analizate, pe parcursul anului (sau al altei perioade de timp), poate oscila considerabil (deplasări la lucrul sezonier etc.). Reieșind din datele despre populație la 1 ianuarie a fiecărui an, ea poate fi oglindită, mai exact, prin numărul mediu al populației. Acest număr poate fi calculat, în baza datelor la începutul și sfîrșitul perioadei analizate.

Dacă însă sunt relevabile datele despre populație, nu numai la începutul și sfîrșitul perioadei analizate, dar și în careva intervale egale din interiorul perioadei, atunci populația medie poate fi calculată, mai exact, prin metoda mediei cronologice a șirului dinamic.

Conform metodei date, populația medie (spre exemplu, pentru 5 ani), în baza datelor despre populație la 1 ianuarie al fiecărui an (inclusiv 1 ianuarie a anului următor după ultimul an al perioadei analizate), poate fi calculată ca o cincime a sumei tuturor perioadelor, plus jumătățile primei și ultimei perioade. Dispunînd de datele despre criminalitate și populație din Republica Moldova, obținem următorul tablou:

– numărul populației în 1992 – 4.359.100 (înregistrate 39.190 infracțiuni);

– numărul populație în 1993 – 4.347.000 (înregistrat 37.073 infracțiuni);

– numărul populației în 1994 – 4.353.000 (înregistrate 37.317 infracțiuni);

– numărul populației în 1995 – 4.341 000 (înregistrate 38.409 infracțiuni);

– numărul populației în 1996 – 4.334.000 (înregistrate 34.822 infracțiuni);

– numărul populației în 1997 – 4.320.000 (înregistrate 39.914 infracțiuni).

Aici, este necesar de calculat intensitatea medie pe teritoriul analizat pentru o perioadă de 5 ani (1992-1997) cu ajutorul coeficientului intensității criminalității.

Această problemă poate fi soluționată prin două metode:

Prima metodă: Se stabilește media anuală a infracțiunilor săvîrșite (înregistrate) pe teritoriul analizat. Ea se calculează după formula mediei aritmetice simple:

(39.190+37.173+37.317+38.409+34.822)/5 = 37.382, adică, în 5 ani (1992-1997) pe teritoriul republicii, în medie pe an, s-au înregistrat 37.382 infracțiuni.

După stabilirea criminalității medii anuale, se calculează populația medie care locuiește (sau este înregistrată ca avînd viză de reședință permanentă) pe teritoriul analizat în acești 5 ani. Această medie se calculează după formula mediei cronologice a șirului dinamic:

(1/2(4.359.100)+4.347.000+4.353.000+4.341.000+4.334.000+1/2(4.320.000))/5 = 4.342.910, după care, conform metodicii descrise mai sus, calculăm coeficientul intensității criminalității, de exemplu, la 10.000 oameni:

KIC = (37.382×10.000)/4.342.910 = 86,07

Coeficientul intensității criminalității este de 86,07, ceea ce înseamnă că pe teritoriul Republicii Moldova, la fiecare 10.000 populație revin 86,07 infracțiuni.

Metoda a doua: Calculăm coeficientul intensității criminalității pentru fiecare an și cu ajutorul mediei aritmetice vom determina intensitatea medie a criminalității pentru 5 ani:

KIC a.1992= ((39.190×10.000)/(4.539.100+4.347.000)/2=90,02;

KIC a.1993= ((37.073×10.000)/(4.347.000+4.353.000)/2=85,22;

KIC a.1994= ((37.317×10.000)/4.353.000+4.341.000)/2=85,84;

KIC a. 1995= ((38.409×10.000)/(4.341.000+4.434.000)/2 =88,55;

KIC a.1996= ((34.822.×10.000)/(4.334.000+4.320.000)/2=80,47;

KIC = (90,02+85,22+85,84+88,55+80,47)/5 =86,07.

Însă, spre regret, în cazul unor migrații intense (situație caracteristică pentru Republica Moldova), această metodă de calculare a intensității criminalității medii nu mai poate fi aplicată.

Pentru a compara coraportul criminalității, spre exemplu, în sectoarele municipiului Chișinău și în zona în întregime, este necesar să se calculeze intensitatea criminalității pentru fiecare sector. Utilizînd metoda indicată mai sus, obținem:

KIC Ciocana = 223,2

KIC Centru = 187,0

KIC Rîșcani = 178,7

KIC Botanica = 143,5

KIC Buiucani = 186,7.

În așa mod, KIC pe municipiul Chișinău = 178,1.

Rezultă că cel mai sigur sector din municipiul Chișinău, din punct de vedre al securității publice, este Botanica. Aceste concluzii însă nu pot fi obținute prin utilizarea cifrelor absolute.

Însă, pentru analiza nivelului criminalității este insuficient să ne limităm doar la coeficientul general al intensității criminalității. Este foarte important de alcătuit un sistem al coeficienților specializați (detaliați) ai criminalității, care reflectă intensitatea anumitor grupuri și categorii (de infractori și infracțiuni). Spre exemplu, intensitatea crimelor comise de către minori sau intensitatea omorurilor. Calcularea acestor coeficienți se calculează conform metodei arătate mai sus, cu deosebire că la numărător se indică numărul infracțiunilor din grupul analizat.

Așa, în Republica Moldova, în 1997, la un număr de 4.320.000 oameni au fost înregistrate 414 omoruri. În această situație, coeficientul intensității omorurilor în republică este egal cu raportul de omoruri înmulțit cu constanta 10.000, la populația republicii. Deci, în 1997, la fiecare 10.000 oameni revin 0,95 omoruri.

Utilizarea complexului de coeficienți detaliați permite soluționarea unei probleme importante de analiză, anume, care este rolul intensității fiecărui grup de infracțiuni la formarea intensității generale a criminalității. Spre exemplu, pe parcursul anului 1998, populația Republicii Moldova cel mai mult a fost afectată de sustragerile din avutul proprietarului. Acestea au avut o răspîndire de aproximativ 36,5 la 10.000 oameni. Deci, acest gen de activitate infracțională merită o atenție sporită din punct de vedere al studiului criminologic și trebuie supus unei analize mai profunde pentru stabilirea cauzelor și condițiilor ce-l determină sau favorizează, precum și pentru luarea unor măsuri eficiente de combatere.

Nivelul infracțional mai este caracterizat și prin indicele activității infracționale, care poate fi determinat prin trei metode:

1) Cu ajutorul coeficientului activității infracționale.

2) Cu ajutorul comparației cotelor-părți.

3) Cu ajutorul coeficientului de coraport al cotelor părți.

Coeficientul activități infracționale este raportul numărului total pe persoane ce au săvîrșit infracțiuni la numărul mediu al populației, care a împlinit vîrsta infracțională, de pe teritoriul analizat (din lipsa datelor despre populația Republicii Moldova care a împlinit vîrsta tragerii la răspundere penală, vom opera cu numărul total al populației).

Acest coeficient este determinat de numărul infractorilor la fiecare 100, 1.000, 10.000 oameni etc. (în dependență de înmulțitorul constant). Spre exemplu, pe parcursul anului 1998, au fost demascate 16.409 persoane (la o populație de 4.302.829), care au comis infracțiuni. Aplicînd metodele arătate mai sus, determinăm coeficientul activității infracționale (luînd în calitate de înmulțitor constant 10.000):

KAI = (16.409×10.000)/4.302.829 = 38,13.

Rezultă că la fiecare 10.000 oameni revin 38,13 infractori, sau la 1.000 oameni revin, aproximativ, 4 infractori.

Pe lîngă coeficientul intensității, la analiza stării infracționale o mare importanță revine și determinării coeficientului detaliat al activității criminale.

Coeficientul detaliat caracterizează activitatea criminală a anumitor grupări social-demografice și se calculează prin raportul numărului infractorilor din grupul social-demografic interesat la numărul total al oamenilor ce constituie acest grup. Cu ajutorul acestor coeficienți poate fi calculată valoarea activității infracționale a bărbaților și femeilor, maturilor și minorilor etc.

Importanța criminologică a unor asemenea date concrete poate fi ilustrată prin următoarele exemple: răspîndirea criminalității recidive, de regulă, este caracterizată prin cota-parte a recidiviștilor în masivul total al infractorilor; criminalitatea juvenilă – prin cota-parte a minorilor din numărul total al infractorilor etc.

Pentru analiza activității infracționale a grupurilor social-demografice este folosită pe larg metoda comparației cotelor-părți. Utilizarea metodei date presupune îmbinarea a trei proceduri:

1) Determinarea cotei-părți a infractorilor din grupul social-demografic analizat la numărul total de infractori;

2) determinarea cotei-părți a persoanelor grupului social-demografic în numărul total al populației;

3) compararea cotelor-părți.

Spre exemplu, este necesar să se determine totalul activității infracționale a adolescenților în dependență de ocupația lor. Mai întîi, se calculează cota-parte a persoanelor care au săvîrșit infracțiuni din fiecare grup în numărul total al adolescenților care au săvîrșit infracțiuni; apoi se stabilește cota-parte a fiecărui grup în masivul total al adolescenților care locuiesc pe teritoriul analizat și, în fine, se efectuează comparațiile respective.

Este indiscutabil și faptul că o importanță majoră în practica criminologică revine determinării valorilor activității infracționale a diferitor grupuri și coraportul între aceste valori. Soluționarea problemei date este posibilă cu ajutorul coeficientului coraportului cotelor-părți.

Acest coeficient se calculează prin raportarea cotei-părți de infractori din numărul total de infractori ai grupului social-demografic, la cota-parte a acestui grup social-demografic, ce se constituie din numărul total al populației. Spre exemplu, greutatea specifică a adolescenților, care-și fac studii în școli și licee, ce au săvîrșit infracțiuni, este egală cu 11 ,6%, iar greutatea lor specifică în numărul total de adolescenți care trăiesc pe teritoriul analizat, este egală cu 0,07%. În asemenea mod, coeficientul coraportului cotelor-părți este egal cu:

K = 11,6/0,07 = 165,7.

Utilizarea coeficienților activității infracționale permite soluționarea uneia din cele mai importante probleme ale analizei criminologice – determinarea grupurilor criminogene, ce prezintă, în primul rînd, o informație deosebit de prețioasă pentru elaborarea măsurilor de profilaxie și prevenire a criminalității, și, în al doilea rînd, o bază empirică necesară pentru prognozarea nivelului criminalității.

Indicii intensității infracționale și ai activității infracționale nu relevă pericolul social al infracțiunilor săvîrșite și al infractorilor ce le-au comis. În aceste împrejurări, apare necesitatea relevării unui indice, care ar reflecta acest aspect al nivelului infracțional. Acesta este indicele pericolului social al criminalității, care presupune determinarea pericolului social (prejudiciabilității) al infracțiunii concrete. După cum arată cercetările în domeniu, cel mai bun criteriu de determinare a pericolului social al unei infracțiuni concrete este cel conform sancțiunii penale. La utilizarea sancțiunii penale, pentru determinarea pericolului social, este necesar a folosi media dintre sancțiunea cea mai severă și, respectiv, cea mai blîndă.

Finalizînd expunerea metodicii de analiză a nivelului infracțional, avem următoarea concluzie:

Nivelul criminalității este caracterizat de numărul total de infracțiuni și infractori; coeficientul general și detaliat al criminalității (analizat pe categorii și grupuri de infracțiuni și infractori, precum și pe diferite categorii de populație).

Fiecare din acești indici pun în evidență însușirile specifice ale criminalității și prezintă o importanță deosebită pentru analiza ei.

4.1.3. Trăsăturile criminalității

Din conceptul de criminalitate rezultă că acestui fenomen îi sunt specifice un șir de trăsături definitorii, care îi dezvăluie etiologia lui complexă și îi conferă un loc aparte în cadrul manifestărilor antisociale. În cele ce urmează, vom reda cîteva caractere sau trăsături specifice:

1) Caracterul social de masă prin care se înțelege un fenomen social, de o anumită frecvență, cu anumite forme de exprimare. Această frecvență poate fi exprimată prin cifre și date, cercetate și studiate cu ajutorul metodelor statistice și matematice, pentru elaborarea concluziilor referitoare la starea, structura și dinamica criminalității, la prognoze și măsuri pentru prevenirea și combaterea criminalității la scară generală.

2) Caracterul de fenomen uman complex (biologic, psihologic și social). Necătînd la existența unei vaste palete de teorii, curente, școli și concepții asupra criminalității, majoritatea autorilor recunosc că nici una, separat, nu poate explica comportamentul criminal și diversitatea modalităților de manifestare prin reducerea analizei doar la unul (sau la unii) dintre factorii de influențare, fiind în asemenea mod necesară recunoașterea rolului cauzal complex (de la factori generali sociali, biologici, psihologici și pînă la particularități individuale). Criminologia contemporană demonstrează că, prin însăși originile sale complexe, criminalitatea fiecărei orînduiri sociale a fost un fenomen complex atît prin origine, cît și prin consecințele sale. Acest caracter complex desemnează natura obiectivă a factorilor criminogeni – exogeni – endogeni; factori specifici criminalității reale, descoperite și judecate. Un asemenea caracter reprezintă trăsătura definitorie a criminalității societăților anterioare, cît și a criminalității societății contemporane. Unii autori încearcă a explica fenomenul criminalității prin explicații cu caracter biologizant sau psihologizant, ceea ce nu înseamnă subestimarea caracterului complex al criminalității și al influențelor unor factori exteriori sau interiori.

3) Caracterul istorico-evolutiv este un caracter al criminalității strîns legat de procesul întemeierii statului și dreptului societății clasice antice. Apărut în acele condiții social-istorice, fenomenul criminalității a existat în societatea antică, a însoțit civilizațiile societăților feudale, capitaliste și socialiste, și persistă în societatea contemporană, cunoscînd amplificări continue.

Fenomenul criminalității este determinat de factori criminogeni proprii, contradictorii, avînd pe lîngă caracterul său istoric și un pronunțat caracter evolutiv. În mersul său istoric, continuu și neîntrerupt, criminalitatea cunoaște oscilații și schimbări puternice. Unele forme infracționale dispar, fiind consecințe ale schimbărilor social-economice.

Deci, criminalitatea fiind un fenomen condiționat istoric, reflectă condițiile social-umane în care s-au comis diverse fapte interzise prin normele unui sistem de drept penal determinat. Cunoașterea științifică a criminalității implică trecerea de la analiza stării și dinamicii acestui fenomen, la examinarea forțelor motrice care determină o anumită stare și direcție în evoluția criminalității, a raporturilor infinit de complexe ale acesteia cu relațiile sociale, economice, umane etc.

Starea și dinamica criminalității, într-adevăr, sunt expresia unor anumite legi obiective, care acționează în mod diferit, în condiții diferite ale relațiilor naționale din fiecare stat. Ea a însoțit întreaga istorie a societății omenești și nu există premize pentru a considera că vor dispare, indiferent de orînduirile sociale care s-ar succeda.

Caracterul evolutiv al criminalității nu înseamnă doar o repetare istorică constantă, ascendentă sau descendentă, a fenomenului infracțional, ci producerea unor schimbări în structura și dinamica fenomenului, în formele de exprimare în raport cu care trebuie căutate cauzele și remediile.

În concluzii am relata că, apărută în societatea antică, criminalitatea are un caracter evolutiv, modificabil și variabil de la o orînduire socială la alta, cît și în cadrul aceleiași orînduiri sociale, atît ca specific calitativ, cît și cantitativ-intensiv, în funcție de evoluția factorilor criminogeni care o determină, o mențin și o amplifică continuu. În asemenea împrejurări se observă tendința de falsificare a acestei teze din partea ideologiei comuniste, care pledează pentru așa-zisul caracter istoric de clasă al criminalității, în sensul apariției acesteia odată cu proprietatea privată, cu clasele antagoniste și cu exploatarea omului de către om și a dispariției ei în comunism, cînd vor dispare condițiile care au generat-o. Este evident că prin prisma timpului, această teză nu rezistă criticilor, toate clasele sociale, fără excepție, alimentînd criminalitatea cu tributul lor, indiferent de orînduirea socială și de organizarea politică.

4) Caracterul dăunător, nociv, antisocial și periculos se exprimă prin periculozitatea socială, infracțiunile și infractorii prejudiciind principalele valori sociale și individuale, ocrotite de lege. Criminalitatea este dăunătoare și periculoasă prin consecințele sale, prin tulburarea și perturbarea liniștii publice, prin încălcarea simțului general de dreptate al oamenilor, care tind spre liniște și securitate socială. Ea atentează la valorile materiale și spirituale ale indivizilor, valori ce stau la baza existenței societății.

Acest caracter profund nociv al criminalității rezultă din pericolul deosebit al acestui fenomen, ce constă nu numai din suma aritmetică (mecanică) a pericolului social, al fiecărei infracțiuni în parte, ci din această sumă plus gradul de pericol social (periculozitate) pe care îl constituie criminalitatea în ansamblu.

5) Caracterul variat al criminalității ce constă în diversitatea crimelor, în varietatea acestora în legea penală. După cum nu există două amprente digitale identice, la fel nu există două infracțiuni identice, chiar de același tip. Așa, conceptul de criminalitate în sens juridico-penal față de cel de criminalitate în sens criminologic cunoaște deosebiri principiale în planul unității și omogenității. Clasificarea și reunirea diverselor forme de infracționalitate, sub același acoperămînt nu s-ar fi putut realiza decît prin raportare la legea penală.

Diversitatea manifestărilor criminale creează necesitatea diversificării și mijloacelor, tehnicilor și metodelor de combatere a acestui fenomen. Nu sunt și nici nu pot fi aceleași cauzele și condițiile care au determinat sau favorizat persoana (persoanele) la comiterea actului infracțional. Într-adevăr, pe cît de unitară și omogenă este infracțiunea concretă, pe atît de neunitară și diversă este criminalitatea.

6) Caracterul condiționat (cauzal) al criminalității constă în aceea că, criminalitatea, fiind un fenomen cu manifestări fizico-sociale, nu poate exista în afara oricărui proces cauzal; nu poate fi de natură necondiționată.

Cu excepția noii criminologii (teza liberului arbitru), toate celelalte curente, teorii și școli existente în criminologie au acceptat caracterul cauzal, condiționat al criminalității, indiferent dacă au optat pentru etiologii din cele mai diverse. Desigur, examinarea fenomenului prin prisma orizontului etiologic ar permite cercetarea și explicarea crimei și criminalității, contribuind la cunoașterea reală, veridică, esențială a fenomenului criminalității, ar asigura, între altele, elaborarea metodelor și mijloacelor de intervenție preventivă și de apărare socială contra criminalității.

Secțiunea II

Structura și dinamica criminalității. Referiri la criminalitatea din alte țări și tendințele acesteia

4.2.1. Structura criminalității

“Structura” desemnează modul de organizare internă, de alcătuire a realității materiale, obiective, precum și organizarea fiecărui element component unul față de altul.

Alături de starea criminalității, care desemnează situația dimensională (spațial-temporală) a criminalității în societate, se utilizează și conceptul de structură a criminalității.

Criminologia folosește termenul de structură în sensul cel mai larg, înțelegînd felul de alcătuire, configurația și așezarea înăuntrul fenomenului criminalității a diferitelor sale părți componente, precum și relațiile dintre ele.

Desigur, criminalitatea, ca și alte fenomene sociale, poate fi exprimată cu ajutorul indicatorilor statistici. Studiile cu privire la starea și dinamica delincvenței au condus la acumularea unui volum important de date statistice, care au determinat, îndeosebi în Belgia și Franța, apariția unui nou domeniu de cercetare. Așa, în 1827 A. M. Guerry, pe atunci ministru al justiției în Franța, a publicat primul anuar statistico-penal. El a stabilit unele legități ale răspîndirii infracțiunilor pe categorii de vîrstă (25-30 ani).

Importante, în această ordine de idei, sunt și cercetările statisticianului belgian Adolphe Quetelet: “Noi putem din timp să cunoaștem cîți oameni vor deveni ucigași, cîți escroci, cîți hoți etc.… tot așa cum putem aprecia rata natalității și a mortalității. Acesta este un cont stabil, pe care noi îl achităm cu regularitate , plătind cu închisorile, lanțurile și spînzurătorile”.

Încă în 1778, J. Bentham a expus presupunerea conform căreia criminalitatea trebuie să cunoască niște legități fixe în planul statisticii. “O astfel de statistică poate deveni cea mai desăvîrșită metodă de asigurare a legislatorului, cu date necesare pentru a lucra. Aceste date ar putea fi o varietate a barometrului politic, putem aprecia eficacitatea legislației corespunzătoare… Exact așa, după cum cota mortalității vorbește despre sănătatea fizică a țării, tot așa și statistica judiciară vorbește despre sănătatea morală a ei.”.

Am menționat că, criminalitatea este o configurație de elemente componente , însușiri și trăsături specifice. În secțiunea precedentă (4.1.2.) am arătat că prin starea criminalității, considerată drept indicator cantitativ, se înțelege nivelul criminalității.

Prin structura criminalității înțelegem cunoașterea compoziției și a configurației fenomenului într-o anumită unitate de timp și spațiu. Dacă starea criminalității reprezintă caracteristicile cantitative, atunci structura – pe cele calitative. Criminalitatea este suma caracteristicilor cantitative și calitative.

Structura este constituția și forma interioară de organizare, care reclamă o unitate a concludenței între elementele constitutive. Cunoașterea criminalității ca fenomen social trebuie să cuprindă cunoașterea structurii ei, a părților componente, a categoriilor de crime. La prima vedere, criminalitatea este formată dintr-o mare diversitate de fapte săvîrșite, deosebite între ele prin natura și gravitatea lor, cum sunt: omoruri, delapidări, violuri etc. La o cercetare mai atentă, însă, se poate observa că această diversitate de fapte se repartizează în anumite grupe, categorii, după anumite criterii obiective și subiective, ajungîndu-se la un anumit sistem de crime unitar și coerent. Deci, acest indicator reflectă conținutul interior, calitativ, al criminalității; coraportul dintre grupuri sau categorii particulare de infracțiuni evaluate totalmente într-o perioadă de timp pe un anumit teritoriu, evidențiate prin anumite calități de grup.

Descrierea structurii criminalități înseamnă:

1) Relevarea elementelor constitutive ale acesteia în baza unor particularități;

stabilirea greutății specifice a fiecărui element în criminalitate;

stabilirea legăturii între elemente;

stabilirea legăturii între fiecare element particular cu sistemul criminalității în general.

În analiza sistemului infracțional este necesar să se evidențieze indicatorii ce o caracterizează:

a) Structura generală a criminalității;

b) structura unor grupuri de infracțiuni (violente etc.);

c) structura unor tipuri de infracțiuni (omoruri, jafuri etc.).

Destul de des structura criminalității este determinată cu ajutorul grupărilor tipologice și variaționale.

Gruparea tipologică împarte totalitatea analizată în grupuri similare conform particularităților calitative esențiale.

Gruparea variațională împarte totalitatea analizată în grupuri similare conform particularităților cantitative esențiale.

Aspectele juridice ale crimelor și manifestărilor antisociale nu se limitează numai la definirea, identificarea și explicare noțiunii și structurii acestora, extinzîndu-se și asupra găsirii unor criterii certe prin care totalitatea crimelor pot fi grupate și clasificate, în scopul stabilirii caracteristicilor lor generale și specifice.

O primă clasificare a crimelor se face în funcție de obiectul acestora (unii autori utilizează conceptul unghiurilor de vedere), mai exact după relațiile (valorile) sociale care sunt lezate sau violate printr-o acțiune ilicită. Sub acest aspect, structura criminalității este compusă din:

1) Unități de spațiu (spre exemplu, sectoare, localități, raioane);

2) unități de timp (spre exemplu, luni sau ani);

3) tipuri de infracțiuni (spre exemplu, infracțiuni contra vieții și sănătății persoanei, infracțiuni privind viața sexuală etc.);

4) feluri de infracțiuni (spre exemplu, furt, jaf, omor, viol etc.).

Această clasificare, în funcție de natura relațiilor sociale care sunt violate, diferă considerabil de la un sistem penal la altul după importanța și protecția acordată prin modelul acceptat în plan național diferitelor valori și relații sociale. Astfel, în statele democratice tradiționale (la care, după structura noului Cod Penal, s-a alineat și Republica Moldova), sunt protejate, în primul rînd, valorile sociale referitoare la viața și sănătatea persoanei, demnitatea și libertatea individului, proprietatea, contractualitatea și concurența loială, urmate apoi de cele care privesc statul și instituțiile acestuia, apărarea și siguranța națională etc.

În schimb, în statele cu regim totalitar (cum a fost acum un deceniu și ceva, și Republica Moldova în componența URSS), pe primul plan sunt trecute valorile care privesc ordinea socială și de drept, siguranța statului și instituțiilor acestuia, urmate apoi de cele care se referă la viață, sănătate, libertate și proprietate a indivizilor.

A doua clasificare a crimelor se face în funcție de elementele constitutive ale infracțiunii:

1) După latura obiectivă (infracțiuni comise prin acțiune sau inacțiune; consecințele și pericolul social etc.);

2) după latura subiectivă (infracțiuni comise cu intenție sau imprudență, cu motiv sau fără motiv, cu scop sau fără scop etc.).

A treia clasificare a crimelor se face în funcție de subiectul care a comis crima (infractorul), cu toate problemele pe care le implică examinarea faptelor penale săvîrșite de aceștia:

1) Infractori minori, femei, recidiviști etc.;

2) infracțiuni comise de unul sau mai mulți participanți;

3) infracțiuni comise în grup organizat, organizații sau asociații criminale etc.

A patra clasificare a crimelor se face în funcție de intensitatea delictelor, de gradul prejudiciabil, de modalitățile și mijloacele de săvîrșire:

1) Delicte simple (ușoare), fără urmări sociale deosebite (furtul necalificat etc.);

2) crime calificate (grave), cu urmări sociale mult mai grave;

3) crime deosebit (excepțional) de grave, ce pun în pericol viața și sănătatea indivizilor, securitatea internațională etc.

Această abordare juridico-penală, de pe pozițiile dreptului penal, însă, nu este în măsură să ofere date suficiente pentru înțelegerea aprofundată a fenomenului criminalității, precum și a cauzelor și condițiilor care le generează. De aceea se utilizează datele și informațiile mai multor discipline juridice și extrajuridice:

Criminologia, care furnizează elemente privind cauzele, legitățile și condițiile de producere a crimelor, modalități și forme de prevenire sau tratament a crimelor și criminalilor.

Statistica penală, ramură a statisticii juridice, care oferă informații și date cu privire la volumul și mărimea fenomenului criminal, forma, intensitatea, numărul de distribuire a crimelor și criminalilor.

Psihologia judiciară, care oferă informații privind caracteristicile psihice ale criminalilor și victimelor, ale martorilor, precum și date referitoare la existența vinovăției și a responsabilității.

Penalogia și știința penitenciară, avînd ca obiect de studiu formele și tipurile de aplicare a pedepselor penale și de executare a sancțiunilor etc.

4.2.2. Dinamica criminalității

Criminologia efectuează cercetări și cu privire la formele criminalității în timp, în scopul de a descoperi corelații și regularități ale acesteia. Desigur, fenomenul criminal are o dimensiune în timp, decurge în timp, se săvîrșește în mod continuu, reluîndu-se mereu. Astfel, ea are o durată, continuitate și forme în timp. Criminalitatea nu are pauze decît de scurtă durată. Ea se produce zi de zi, săptămînă de săptămînă, lună de lună, an de an etc. În afară de aceste unități de timp, în criminologie se fac cercetări asupra diferitelor forme în timp ale ei: criminalitatea săptămînală, lunară, sezonieră, în timp de revoluții sau război etc. Dinamica criminalității poate fi cercetată, la fel, pe termene scurte și pe termene lungi (chiar la nivel de secole). Astfel, se urmărește mersul istoric al fenomenului.

Dinamica criminalității reprezintă modificările cantitative și calitative intervenite în structura acestui fenomen, prin comparație cu intervale de timp și spațiu succesive, reflectînd cursul general al criminalității și tendințele sale.

În asemenea mod, dinamica criminalității permite a elabora atît ipotezele realiste privind cauzele care generează criminalitatea, cît și prognoze pentru desfășurarea ei probabilă, preconizîndu-se, totodată, mijloace de profilaxie mai eficiente.

Bineînțeles, este necesar să se cunoască cursul criminalității, pe țară, pe regiuni, pe orașe și comune; este necesar să se cunoască mersul criminalității generale dacă crește sau dacă descrește și în ce ritm. Dar, pe lîngă cursul general al criminalității, mai trebuie urmărit cursul criminalității pe grupe de infracțiuni și categorii de infractori.

Cunoașterea crimnalității în dimensiunea timp arată gradul sau ritmul de mișcare sau intensitate al fenomenului, ceea ce prezintă importanță. Una este să se constate o criminalitate care crește de la an la an, și alta este să se constate o criminalitate staționară sau care scade de la un an la altul.

Pe baza observării evoluției fenomenului infracțional, în decursul timpului, au fost elaborate diverse teze, legi, teorii și curente după care s-ar conduce dinamica criminalității, dintre care:

“legea termică a criminalității” (A. Quetelet și A.M. Guerry);

“legea saturației” (Enrico Ferri);

“teza caracterului condiționat și specific al criminalității” (în teoria marxistă) etc.

Evident, dinamica criminalității – indiferent de natura cauzelor care o generează – trebuie să se întemeieze pe o cunoaștere veridică a tendințelor fenomenului, urmînd să se folosească de statistici reale și de utilizarea unor mijloace de investigație științifice.

Mișcarea săptămînală, sezonieră și anuală

Cercetările făcute în raport cu aceste unități sunt interesante și utile. Aparent, s-ar crede că acesta este un aspect neînsemnat, totuși, după cercetări, au apărut aspecte specifice și au fost formulate concluzii ce trebuie avute în vedere.

Infracționalitatea săptămînală – ca regulă generală, infracțiuni se comit în orice zi a săptămînii, în special cînd este vorba de infracțiuni ocazionale, apărute în situații spontane (de exemplu, accidente rutiere). Cu toate acestea, cercetările au arătat că în anumite zile ale săptămînii, infracțiunile sunt mai frecvente. Așa, în zilele de sfîrșit de săptămînă, duminici, în zilele de sărbătoare, infracțiunile sunt mai frecvente, îndeosebi infracțiunile contra persoanei (vătămări ale integrității corporale, insulte etc.). De asemenea, s-a constatat că în zilele de plată a salariului în mediul industrial, comercial etc., infracțiunile sunt mai frecvente. De regulă, după încasarea salariului are loc consumul de alcool și sub influența acestuia, se trece mai ușor la comiterea de infracțiuni.

Infracționalitatea lunară, adică cea cuprinsă în limitele unei luni calendaristice, manifestă și ea unele caracteristici. Astfel, ea este mai ridicată la mijlocul și la sfîrșitul lunii. De regulă, mijlocul și sfîrșitul lunii coincid cu plata salariului ori cu alte evenimente și ceremonii familiale ori personale (nunți, cumătrii etc.), care favorizează atît ocazii de contacte sociale, cît și conflicte sociale. De asemenea, zilele de tîrg (“bazar”) sunt și prilejuri de infracțiuni.

Infracționalitatea sezonieră, adică infracționalitatea după anotimpuri, a fost printre primele forme studiate. S-a constatat că în anotimpurile calde (vara) se comit mai multe infracțiuni contra persoanei (loviri, infracțiuni sexuale etc.), iar în anotimpurile reci (iarna) se comit mai multe infracțiuni contra patrimoniului (furturi etc.). S-a constatat că factorul fizic (clima) ar fi acela care determină o asemenea mișcare a infracțiunilor: ”Chiar și unele mici schimbări atmosferice au importanță: cîteva grade de altitudine pot schimba temperamentul persoanei; creșterea temperaturii poate duce la o explozie de violență”…

Adevărul este că factorul fizic este numai în aparență determinant, în realitate fiind numai punctul de pornire, în sensul că el oferă ocazii (favorizante) de săvîrșire a infracțiunilor (ieșirea la natură, parcuri, păduri, plimbări etc.). Sezonul cald (vara) oferă mai multe ocazii de contacte între oameni, care favorizează și infracțiunile (infracțiuni de violență, infracțiuni sexuale etc.). Iarna, dimpotrivă, cu dificultățile de frig și de alimentare, creează condiții care favorizează comiterea de infracțiuni contra patrimoniului: “Delictele contra bunurilor sunt mai frecvente în lunile de iarnă, ce se explică prin aceea că lipsurile sunt mai mari, posibilitățile de cîștig mai reduse…”.

Criminalitatea anuală este cercetată pe mai multe planuri, deoarece ea reprezintă totalitatea infracțiunilor săvîrșite într-o țară pe timp de un an. De regulă, totalul infracțiunilor din lunile anului se adună reprezentînd totalul infracționalității anului respectiv. Acest total, comparîndu-se cu totalul general din anul precedent (sau anii precedenți), va marca o menținere la același nivel a infracționalității, o creștere sau o descreștere pe anul respectiv.

Desigur, un asemenea procedeu este corect și exact. Cifra care indică menținerea, creșterea sau descreșterea exprimă o situație reală, iar concluziile ce se trag sunt folositoare. Ele vor exprima, în același timp, o menținere, o descreștere sau o creștere a cauzelor și condițiilor generale ale criminalității respective.

Așa, în fosta URSS în 1970 s-au înregistrat 431 infracțiuni la 100.000 oameni; în 1980 – 576; în 1989 – 849; în 1990 – 969.

Indicatorii pot fi exprimați în cifre, cît și în procente. De exemplu: în anul 1998 în Republica Moldova s-au înregistrat 36.159 infracțiuni, sau cu 3.719 infracțiuni mai puține ca în anul 1997, ceea ce constituie – 9,3%, iar în categoria celor grave înregistrîndu-se o reducere cu 1.808 infracțiuni sau cu 18,0%.

Cu toate acestea, o atare cercetare, care s-ar limita la indicatorii întregii criminalități, indicatorii generali ai tuturor felurilor de infracțiuni care compun criminalitatea anului, este insuficientă fiindcă:

a) menținerea unui grup de infracțiuni – exemplu, cele contra persoanei – și a descreșterii altui grup de infracțiuni, exemplu, cele contra autorității, ar putea face ca cifra finală generală să se apropie de cifra finală din anul trecut;

b) descreșterea poate fi rezultatul descreșterii unui singur grup de infracțiuni, pe cînd toate celelalte grupe au crescut.

În toate aceste ipoteze, s-ar ascunde mișcarea criminalității pe grupe și, totodată, o ascundere a cauzelor adevărate care conduc la menținere, creștere sau descreștere. De aceea, cercetarea infracționalității anuale trebuie completată cu cercetarea mișcării pe grupe – mișcarea infracționalității contra vieții și sănătății persoanei, contra patrimoniului etc. Mai mult decît atît, după aceea se poate face un pas mai departe, anume, în grupul care crește cel mai mult, să se cerceteze cîteva infracțiuni, care dau tonul în acel grup (exemplu, din cadrul infracțiunilor contra patrimoniului, să se cerceteze mișcarea infracțiunii de furt etc.). Criminalitatea anuală reprezintă un fragment redus din mișcarea criminalității anuale. De multe ori, în conținutul criminalității anuale se cuprind infracțiunile săvîrșite în ultimele săptămîni sau luni ale anului precedent, care se află în faza anchetei penale sau de judecată; sau în infracționalitatea anuală se cuprind infracțiuni comise în anul (sau anii) precedent, dar nedescoperite și nejudecate la timp. De aceea, mișcarea infracționalității pe mai mulți ani, îndeosebi mișcarea ei pe cinci sau zece ani, dacă se cercetează cu atenție, se pot trage concluzii mai temeinice. Desigur, cercetarea anuală este utilă pentru aspecte minore ale criminalității, îndeosebi privind cauzele și condițiile care pot influența săvîrșirea de infracțiuni.

Mișcarea criminalității pe perioade mai lungi

În criminologie se studiază și criminalitatea pe termene lungi: pe 5 , 10, 20, 25 de ani, pe 50 și chiar 100 de ani. Informațiile pe termen de 10 ani sunt cele mai bogate, iar concluziile mai interesante. Așa, se apreciază că într-o perioadă decenală (de 10 ani), se manifestă oscilații ale criminalității, care se datorează unor factori cum sunt cei economici, sociali, politici, culturali, plus alți factori secundari ori accidentali (de exemplu, factori de politică penală, unele incriminări exagerate sau dezincriminări pripite, amnistii, grațieri). Dar, după oscilații, fenomenul se stabilizează, manifestînd un curs oarecum stabil și regulat.

Așa, s-a constatat că, în Franța, în anii cu evenimente social-politice importante (exemplu, în 1890-1892 – criza economică, în 1914-1919 – primul război imondial, în 1939-1945 – al doilea război mondial), criminalitatea a crescut mult, pentru ca după aceea, odată cu revenirea la timp de pace, fenomenul să coboare pînă la un nivel ceva mai ridicat decît cel anterior și apoi să se mențină la acest nivel. Făcîndu-se raportarea numărului de condamnați la 100.000 locuitori, se constată: în unii ani, numărul condamnaților la 100.000 locuitori este de 490-610; în unii ani, numărul este de 500 condamnați; în alți ani, numărul este de 550-600 la 100.000 locuitori, deci o creștere ponderată dar continuă.

După toate cercetările făcute, cursul criminalității se schimbă în timp, influențat de crize economice, și există unele corelații între fenomenul economic și fenomenul criminal. Anume, criza economică, înseamnă șomaj, inflație, creșterea prețurilor și privațiuni pentru multe categorii sociale. Toate acestea atrag după sine creșterea criminalității.

Mișcarea criminalității în timp de revoluții

Evenimentele politice și sociale în timp de revoluții au un impact deosebit asupra criminalității. În cercetările criminologice s-au urmărit două aspecte:

infracțiunile politice,

infracțiunile de drept comun.

Este evident faptul că, în timpul revoluției se confruntă cel puțin două tabere, două părți antagoniste. Revoluționarii, care vor o nouă așezare politică și conservatorii, care vor menținerea sistemului politic și social existent. Între aceste forțe izbucnesc conflicte și ciocniri violente, care nu se limitează doar la o simplă combatere de idei, ci ajung la lupte fizice reale. Se comit omoruri, răniri, incendii, distrugeri etc. Însă, aceste fapte sunt privite ca fapte politice, unde luptătorii, de regulă, nu luptă pentru interese personale, ci pentru interese comune, care ar aduce schimbări politice și sociale mai bune. Aceste fapte nu îmbracă trăsături criminale și de aceea nu se urmăresc și nu se judecă (revoluționarii devenind eroi, apreciați că au luptat pentru binele poporului).

În criminologie mult mai importante sunt fenomenele privind criminalitatea de drept comun, săvîrșite de persoane fără legătură cu evenimentele politice și sociale, însă cu ocazia acestora. În special, după revoluție, criminalitatea de drept comun ia o mare amploare. Numărul furturilor, jafurilor, tîlhăriilor, omorurilor, distrugerilor etc., cunoaște în această perioadă o creștere considerabilă. Așa s-a întîmplat în timpul revoluției franceze și al revoluțiilor din celelalte state occidentale, în timpul revoluției (și după) socialiste din 1917 și în timpul revoluțiilor socialiste de după cel de-al doilea război mondial din țările Europei de Est.

Criminalitatea în timp de război

Cercetările întreprinse cu privire la dinamica criminalității pe timp de război ne relatează o tendință de creștere, iar după război, o tendință de stabilizare, dar la un nivel mai ridicat decît cel dinainte de război. Așa, la începutul războiului criminalitatea scade, marcînd o coborîre vădită față de nivelul de pînă atunci. După aceea, criminalitatea începe să crească, aceasta durînd toată perioada de război. După terminarea războiului, criminalitatea iarăși începe să scadă, însă de cele mai multe ori, neajungînd la nivelul criminalității dinainte de război. În Anglia, de expemplu, în 1938-1939 s-au înregistrat 280.000 infracțiuni, în 1940 mai puține, pentru ca în 1941 să ajungă la 360.000 și continuînd a crește pînă în 1944.

Creșterea criminalității în timp de război are unele explicații, cum ar fi: greutățile războiului; greutăți privind aprovizionarea; greutăți de viață, ce împing la infracțiune persoane, care în mod normal n-ar comite infracțiuni; scăderea rezistenței morale; slăbirea educației copiilor și a tinerilor, ca rezultat al mobilizării părinților în război; slăbirea respectului față de legile care interzic infracțiunile; slăbirea și dezorganizarea aparatului de urmărire penală și de judecată ca urmare a mobilizării; scăderea respectului față de bunuri și proprietate etc.

Mișcarea criminalității în țara noastră

Aici vom face unele referiri la statistica criminalității din Basarabia secolului XIX. Ca punct de plecare în efectuarea analizei v-om face referință la anii 1873-1875, cînd se săvîrșeau în medie: 100 omoruri, 50 violuri, 140 jafuri și tîlhării anual. Așa, coeficientul de violență (Cv) al categoriilor date de infracțiuni constituia, respectiv: la omoruri – 8,6; la violuri – 4,3; la jafuri și tîlhării – 10,1. Coeficientul sumar al violenței fiind egal cu 25,0.

În anii 1876-1880 C constituia 26,3; în 1881-1885 – 23,9; în 1886-1890 – 27,7; în 1891-1895 – 31,3; în 1896-1900 – 33,1. Utilizînd și un alt termen – coeficientul distructiv (Cd), cu ajutorul căruia măsurăm creșterea anuală a violenței în societate, observăm că în anii 1873-1900, violența în Basarabia a crescut cu 0,31 unități. Aici menționăm că nivelul violențelor cu acest prilej a sporit în aceiași perioadă cu 189,1 %, adică procesul de acumulare a violenței rămînea în urmă față de procesele demografice. V-om remarca la fel, că în Basarabia frecvența infracțiunilor menționate nu era mai mare, decît, în general frecvența infracțiunilor în Imperiul Rus, precum și în alte țări ale Europei (Franța, Anglia, Polonia etc.).

Începînd cu 1971 în Moldova nivelul celor mai grave forme de violență se află într-o permanentă creștere, care însă nu este uniformă. Dacă în anii 1971-1975 coeficientul violenței alcătuia pe an 17,0, în următorii ani el constituia: 1976-1980 –23,7; 1981-1985 – 32,5. În 1986 se observă o ușoară scădere după ce urmează o creștere bruscă a tuturor indicatorilor. Coeficientul violenței a crescut de la 28,5 (1986) la 79,0 (1992).

Coeficientul distructiv în ultimii ani a constituit 8,4 unități anuale, în timp ce în 1985 el alcătuia doar 1,5. Aceasta înseamnă că procesul de intensificare a violenței în societate a sporit pînă în 1985 de 5 ori, iar din 1986 pînă în prezent de 24 ori. Aceste concluzii pot fi confirmate și prin alte date. Astfel, dacă nivelul infracțiunilor menționate a sporit în ultimii 20 de ani cu 464%, atunci nivelul populației în aceiași perioadă cu 120,7 %.

Nu vom efectua în acest capitol o analiză detaliată a factorilor ce au condus la înrăutățirea situației din Republica Moldova. Am menționa doar că violența de astăzi este rezultatul evoluției normale a societății, a schimbării mecanismelor de autoreglare a sistemului social și al încercării de a transforma societatea după un plan determinat (sau copiat de la statele occidentale), fără a se ține cont de particularitățile naționale, etnice, istorice, culturale etc.

4.2.3. Referiri la criminalitatea din alte țări și tendințele acesteia

Statisticile mondiale evidențiază faptul că, în fiecare an, în întreaga lume, se pierd sute de mii de vieți umane, ca urmare a infracțiunilor comise prin violență, milioane de oameni sunt afectați din punct de vedere economic în urma crimelor contra patrimoniului. Pentru a oferi unele exemple preluate dintr-o țară cu vechi tradiții democratice, în SUA, statisticile F. B. I.-ului au indicat că în deceniul 8 al secolului trecut, o infracțiune gravă s-a produs la fiecare trei secunde, iar o infracțiune de violență a apărut la fiecare 25 secunde.

În anul 1987, circa 35 milioane de americani au fost victime ale unor infracțiuni, iar 12 milioane au fost arestați pentru felurite fapte penale. S-a înregistrat un total de 19.000 omucideri și 87.000 violuri, identificîndu-se 500.000 indivizi implicați în acte de tîlhărie, 725.000 maltratări sau violatori, 1 milion hoți de mașini, 3 milioane de spărgători și 7 milioane de hoți. Numai în orașul Chicago, există mai mulți spărgători decît în întreaga Japonie.

În 1993 în închisorile din SUA existau peste un milion de deținuți, crima în America devenind un veritabil „mod de viață”.

Dacă în 1984 în SUA au fost înregistrate 11,8 milioane de crime, atunci în 1985 – 12,4 milioane; în 1986 – 13,3 milioane; în 1987 – 13,5 milioane; în 1988 – 13,9 milioane; în 1989 – 14,2 milioane; în 1990 – 14,4 milioane; în 1991 – 14,8 milioane.

În 1991 în SUA s-a creat o situație criminogenă gravă, fiind înregistrate 34,7 milioane manifestări deviante (inclusiv 14,8 milioane crime), dintre care:

6,4 milioane crime de violență contra persoanei;

15,8 milioane furturi.

Coeficientul crimelor grave este înspăimîntător, atingînd cota de 6.000 crime la 100.000 locuitori. Această cifră a scăzut puțin în 1981, înregistrîndu-se 5.800 crime la același număr de populație. În următorii trei ani se observă la fel, o ușoară scădere a criminalității (în 1982 – cu 3 %, în 1983 – cu 7 %, în 1984 – cu 2 %), pentru ca din 1985 aceasta să-și ia un nou avînt, înregistrîndu-se o creștere cu 5 % – 9 %.

La fel și datele statistice ale altor state occidentale confirmă creșterea acestui fenomen.

Deci, ceea ce caracterizează societatea actuală, indiferent de gradul de dezvoltare și de forma organizării politice, este creșterea continuă a criminalității. Aceasta ar fi o primă tendință a criminalității în statele lumii.

O a două tendință ar fi creșterea crimelor cu utilizarea armelor de foc. Statisticile din SUA, spre exemplu, arată că între anii 1986-1991, numărul jafurilor și tîlhăriilor a crescut cu 27 %, iar utilizarea armelor în săvîrșirea lor – cu 49 %. La momentul de față persoanele fizice posedă în aceiași țară mai bine de 180 milioane arme de foc. După aprecierile specialiștilor această cantitate enormă de arme nu mai poate fi controlată, iar încercările de a introduce unele interdicții nu ar avea rezultate pozitive. Mai mult ca atît că, prin amendamentul 2 la Constituția SUA în 1971 „poporul are dreptul de a păstra și purta arme”.

Ca rezultat, în 60 % din omucideri se utilizează arme de foc. În 50 % din totalul crimelor cu folosirea armelor de foc, arma crimei este revolverul; în 8 % – armele de vînătoare; în 19 % – armele reci; în 13 % – substanțele otrăvitoare și explozibile.

Armele de foc au omorît mai mulți americani în SUA pe timp de pace, decît au căzut pe timpul de luptă în războiul din Vietnam.

A treia tendință, cu caracter general o constituie creșterea ponderii criminalității organizate. În acest context, problema criminalității organizate poate fi calificată, cu certitudine, drept o problemă de importanță ultra-majoră. Ea devine, în sfîrșit, o problemă politică, deoarece, comunitatea umană s-a pomenit dezarmată în fața acestui fenomen.

Încă în 1970, Legislatorul SUA, în legea specială de combatere a criminalității organizate, a stabilit în preambul următoarele: „Crima organizată prezintă un pericol excepțional pentru existența națiunii și a SUA.”

După aprecierile specialiștilor, daunele aduse societății de crima organizată sunt de 50 ori mai mari decît cele aduse de criminalitatea simplă, „de stradă”.

Această formă de criminalitate se răspîndește vertiginos în toate țările lumii. Ea diferă după denumire, structură, entitate, dar scopurile coincid.

Criminalitatea organizată apare sub forme diferite, inclusiv și „criminalitatea gulerelor albe” descrisă de E.A. Sutherland în lucrarea sa cu același nume, ea fiind orientată în diferite direcții de acțiune.

Criminalitatea organizată se deosebește prin mărimea sa, implicînd un lanț de comandă, comparabil cu cel al unei armate, o imensă planificare și disciplină, folosirea amenințării sau chiar a forței, izolarea conducerii de vîrf.

Statisticile ultimelor decenii, analizele întreprinse în cadrul reuniunilor științifice organizate sub egida ONU și Societății Internaționale de Criminologie etc., demonstrează că în societatea contemporană criminalitatea organizată, tinde să se amplifice continuu.

A patra tendință, strîns legată de cele precedente și favorizată aproximativ de aceleași condiții oferite infractorilor o constituie specializarea și profesionalizarea infractorilor, indiferent dacă sunt sau nu incluși în formații criminale organizate.

Tendința specializării se referă, cu precădere, la orientarea elementelor criminale la săvîrșirea unor anumite infracțiuni, care presupun experiență, pregătire profesională, diverse calități, cum sunt: omuciderile (ucigaș de profesie), proxenetism, fals de acte ori valută etc. Această tendință constituie o realitate dură care, pe de o parte, mărește considerabil șansa reușitei infracționale, iar pe de altă parte, micșorează posibilitățile de descoperire și tragere la răspundere.

Tendința profesionalizării, se exprimă prin folosirea din ce în ce mai largă a diverselor cunoștințe profesionale în comiterea unor fapte, unde prezența profesionalismului este necesară: conducătorii auto de excepție, trăgători de elită (lunetiști), spărgători, falsificatori, electroniști, chimiști etc. Literatura, cinematograful, televiziunea și viața de toate zilele pun în evidență această tendință, astfel încît infractorul diletant se întîlnește din ce în ce mai rar, șansele sale de reușită fiind din capul locului mai reduse.

A cincia tendință o constituie discriminarea criminalității pe scara tuturor straturilor sociale a criminalității contemporane. Statisticile ne confirmă, într-adevăr, că pe lîngă o criminalitate de stradă, simplă, practicată de indivizi izolați în special din straturile sociale mai puțin favorizate pentru realizări personale, există și se amplifică în sectorul economic și politic o criminalitate a „gulerelor albe”, corupția, traficul de droguri și de arme, traficul de ființe umane, șantajul etc., care penetrează pe cele mai ridicate trepte sociale.

Criminalitatea îmbracă „costume de gală”, avîndu-i drept exemplu pe prim-miniștri corupți, șefi de state criminali ca, cazul generalului Noriega, șeful statului Panama, implicat în traficul de droguri și arestat în 1989 după o lovitură de stat, sau cazul Marcos, fost președinte al Republicii Filipine, care a estorcat poporului filipinez miliarde de dolari. Șirul poate fi continuat cu înalți funcționari implicați în cele mai versate afaceri economice și combinații politice subterane.

Desigur, această tendință a criminalității nu și-a găsit exprimări în tot setul clasic de infracțiuni, cazurile de viol, tîlhărie, jaf etc. întîlnindu-se destul de rar în aceste sfere înalte, care se îndreaptă cu predilecție spre ilicitul politic și economic.

A șasea tendință pe curbă crescătoare a criminalității este internaționalizarea crimei. Această tendință s-a remarcat mai ales începînd cu deceniile 8 și 9 a secolului trecut în cazul organizațiilor criminale, multinaționale, cum sunt cele care practică terorismul, traficul de arme și de droguri, deturnări de nave, spionajul economic și tehnico-științific, traficul de ființe umane etc.

Conform unor rapoarte ale Diviziei ONU pentru combaterea crimei organizate și ale Interpolului în momentul de față, există și acționează în lume la nivel internațional, patru tipuri de asociații și organizații criminale:

1) Organizațiile criminale profesioniste, alcătuite din adevărați profesioniști ai crimei la comandă, specialiști în una sau mai multe tipuri de acțiuni criminale – traficarea de mașini furate, de tutun și alcool, răpiri și asasinări de persoane, jafuri bancare, trafic de droguri și de ființe umane, falsificare de monedă și carduri bancare etc.;

2) organizațiile criminale etnice, care acționează atît la nivel național, cît și internațional, realizînd o serie de acțiuni ilegale și criminale extrem de diverse. Deși aceste organizații sunt alcătuite pe principii etnice, ele reușesc să penetreze teritoriul altor țări. Așa sunt, spre exemplu, societățile și organizațiile criminale chineze, japoneze, jamaicane, haitiene etc.;

3) organizațiile criminale teroriste, constituite și structurate pe principii politice, etnice, religioase, rasiale etc. și care acționează nu de rare ori, în cooperare cu organizațiile criminale sau cu „gulerele albe”. Adeseori, sub paravanul unor pretinse revendicări și motivații politice se regăsesc reprezentanții crimei organizate, care încearcă să treacă drept teroriști politici pentru a obține un tratament sancționatoriu diferențiat sau să evite extrădarea. Așa este, de exemplu, în cazul grupării teroriste „Brigăzile roșii”, care are puternice și intime legături de colaborare cu „Mafia” și „Camorra”. Crima organizată și terorismul au devenit o activitate care rulează mari mijloace financiare, realizînd profituri uriașe de pe urma sabotajelor, deturnărilor de avioane, traficului ilicit de arme și de droguri, răpirilor și asasinatelor de persoane etc.;

4) organizațiile criminale de tip mafiot, care reprezintă o rețea de „familii” și „sindicate” ilegale, în care există o anumită structură bine definită și o specializare a membrilor pe diverse ramuri criminale. Aceste organizații criminale includ o structură ierarhică pe mai multe nivele.

Astfel, criminalitatea transnațională (unde activitatea criminală este organizată prin extinderea organizațiilor criminale pe teritoriul mai multor țări) încalcă simultan legislațiile penale a mai multor state, afectînd, de regulă, țările cu o protecție juridico-penală și economică mai slabă.

Dintre formele criminalității transnaționale se evidențiază contrabanda cu diverse valori privind operațiuni de import – export fraudulos ca, contrabanda cu stupefiante și arme, fiecare din ele fiind extrem de dăunătoare și nocive, prin destabilizarea piețelor și producerea de pierderi grave economice, sociale și umane. Pe lîngă faptul că prin contrabandă se evită în mod ilegal aplicarea tarifelor vamale sau a taxelor de import, cînd e profesată la scară mare, este de natură să afecteze piața mărfurilor de substituire produse în țară și, în consecință, repartizarea investițiilor – problemă acută la ora actuală și pentru Republica Moldova.

Paralel cu contrabanda, o modalitate de manifestare a criminalității transnaționale este și cvasicontrabanda, care constă în falsificarea factorilor de import-export: micșorarea facturilor de import (exemplu, cînd traficul aplicat mărfurilor este „ad valorem”); ridicarea cuantumului facturilor la export, de pe urma cărora atît importatorul, cît și exportatorul obțin profituri fabuloase, dar care afectează economia țărilor.

A șaptea tendință este creșterea însemnată a criminalității juvenile și a tinerilor. S-a ajuns chiar în situația că hotarul dintre criminalitatea minorilor care răspund penal și a celor pentru care nu este instituită răspunderea penală, să nu aibă practic decît o valoare teoretică, deoarece, în realitate se întîlnesc tot mai des manifestări deviante în rîndul copiilor, adeseori organizați în bande și utilizînd arme.

Spre exemplu, din totalul de 37 milioane crime comise în SUA, tinerii între 10-17 ani, deși nu reprezintă doar 17 % din totalul populației, săvîrșesc peste 1/3 din totalul infracțiunilor, iar după anul 1963, criminalitatea în rîndul copiilor sporind într-un ritm mai rapid decît cel al creșterii populației minore.

A opta tendință marchează, în întreaga lume, creșterea criminalității femeilor, manifestată atît prin mutații cantitative cît și calitative. Prezența femeilor este din ce în ce mai des semnalată în domenii care anterior aparțineau doar bărbaților: participarea la activitatea unor grupuri criminale organizate, atacuri armate, trafic de ființe umane și de droguri etc.

Așa, în anii 1960 și 1972, numărul femeilor arestate în SUA a crescut de trei ori mai repede decît al bărbaților; în Japonia, în 1972, procentul delincventelor în raport cu numărul total al delincvenței a crescut de la 9,8 % la 13,6 %.

A noua tendință sesizată de majoritatea analiștilor constă în creșterea criminalității recidive, rata acesteia fiind extrem de înaltă. Astfel, la 100 de condamnați au fost recidiviști în Belgia 41 %, în Olanda 40 %, în Elveția 45 %, în Finlanda 47 %, în Austria 54 %, în SUA 65 %. Numărul recidiviștilor este completat tot mai des din rîndul tinerilor. După cuvintele unui mafiot din Japonia: „Cine, în societatea aceasta, este dispus să ofere o șansă unui adolescent fără educație, fără bani, fără familie ? Nimeni altcineva, decît noi.”

În sfîrșit, cea de-a zecea tendință a criminalității din statele lumii occidentale constă în creșterea criminalității de violență, proces ce are loc odată cu sporirea periculozității mijloacelor folosite pentru comiterea actelor infracționale. Acest gen de crime, în ultimele decenii, cunoaște o orientare nu atît asupra individului, cît împotriva unor anumite categorii de persoane, organizații sau grupuri politice și etnice.

Primele sesizări internaționale au avut loc pe marginea lucrărilor celei de-a X – a Conferințe a directorilor Institutelor de cercetare criminologică, care s-au desfășurat la Stasbourg, în anul 1973, sub egida Consiliului Europei, pe tema „Violența în societate” și unde s-au pus în evidență creșterea generală a agresiunilor criminale în perioada anilor 1960-1970. Aici, pentru prima dată, se mai atrage atenția asupra unor aspecte noi ale violenței criminale, menționîndu-se deturnarea de avioane, răpirile de persoane și utilizarea materialelor explozive, mijloacelor de transport – „capcană”, armelor avansate etc.

Secțiunea III

Cauzalitatea criminalității

4.3.1. Problematica clasificării factorilor criminogeni

Crima, ca și orice faptă umană, nu este un act impersonal, ci este actul unui om, care este supus influenței condițiilor sale organice, mediului său familial, social, fizic și astfel infracțiunea nu poate fi considerată și tratată ca o entitate abstractă, juridică, ca un act al voinței libere, ci ca rezultatul, produsul unui concurs de cauze.

Realitatea este că nu poate exista un răspuns ușor pentru o atare problemă dificilă, și nici un răspuns uniform pentru o problemă ce nu este cîtuși de puțin uniformă. Nu există o conduită criminală abstractă, există diverse conduite criminale concrete. Nici o crimă nu este identică cu alta. Fiecare crimă reprezintă un „univers în sine”. Nici măcar unul și același individ, nu poate comite două fapte identice, în condiții identice. Chiar dacă luăm, spre exemplu, crimele ucigașilor „în serie”, bolnavi psihici, ce acționează de regulă după anumite mecanisme psihice repetitive, există pentru fiecare crimă un detaliu, care îi oferă o diferență specifică prin care se detașează de celelalte crime, comise în circumstanțe și din porniri aparent identice.

Actul criminal reprezintă în esență, expresia concretă a unui ansamblu de fapte criminale care atentează la valorile ocrotite de lege. Ca produs nemijlocit al acestor acțiuni și conduite ilicite, crima implică o mare varietate de cauze și condiții a căror complexitate face dificilă operaționalizarea, ierarhizarea și evaluarea precisă a importanței fiecăreia în comiterea faptei penale.

Explicațiile în criminologie sunt de o mare complexitate, orice explicație implicînd stabilirea unor relații multiple între actualul criminal („variabilă dependentă” sau „efect”) și o serie de fapte, fenomene, procese, situații și conduite antecedente („variabile independente” sau „cauze” și „condiții”). A explica un fapt înseamnă a înțelege motivele pentru care el se produce, prin identificarea cauzei sale determinate. A determina înseamnă a cauza apariția sau dezvoltarea unui fenomen.

Cauzalitatea (legătura cauzală – condițio sine quanon) și principiile acesteia constată dependența dintre diferite fenomene și stabilește caracterul acestei dependențe, care constă în aceea că un fenomen (cauza) în anumite condiții generează alt fenomen (efectul).

Cauzalitatea este o formă a interacțiunii dintre fenomene și procese, este tipul principal de determinare și reprezintă prin sine legătura obiectivă dintre două fenomene: cauză și efect.

Un fapt poate să nu implice, însă, un singur antecedent (consecință), ci o pluralitate de antecedente. Fiind o realitate deosebit de complexă, fenomenul criminalității cuprinde o multitudine de asemenea antecedente, ceea ce impune ca analiza criminologică să încerce identificarea acelor fapte și situații care au relația cea mai strînsă și cea mai generală cu actul criminal. Stabilind o combinație complexă a tipurilor de legături de dependență, care unesc crima cu situațiile concrete de viață care o preced, trebuie să se acorde o atenție primordială acelor factori uniți printr-o relație cît mai strînsă și cît mai generală cu fapta comisă, fără a ignora însă, dependențele indirecte, parțiale sau intermediare. În acest sens, în perimetrul antecedentelor crimei pot exista o serie de factori intermediari, cu caracter mai puțin general, care, fără a avea o relație directă cu fapta comisă, acționează ca un gen de „cauze ale cauzei principale”, reprezentînd condiții favorizante ale actului criminal.

Unii autori, utilizează și termenul de criminogeneză, înțelegînd întregul ansamblu al etiologiilor (izvoarelor) societății contemporane care se află la originile criminalității și amplificării ei continue. Abordarea criminogenezei trebuie să urmeze o sistematizare necesară cunoașterii întregii etiologii a criminalității.

Majoritatea școlilor, curentelor și teoriilor criminologice clasice și contemporane, care au dominat și domină știința criminologică, au la bază ideea că infracțiunea este determinată de anumite cauze și condiții, ceea ce implică recunoașterea caracterului cauzal al criminalității. Unele teorii tind să explice criminalitatea printr-o singură cauză de ordin general, altele au o tendință de a pune criminalitatea pe seama unei determinări complexe.

Tipuri de cauze

Prin cauză înțelegem fenomenul care în mod obiectiv și necesar, precede și generează alt fenomen.

La fel, prin cauză se înțelege „ansamblul factorilor care fac un anumit efect să urmeze în mod necesar din acei factori”. Mai mult ca atît, aceleași cauze produc aceleași efecte. Relația cauzală, adică relația de la cauză la efect, constă în succesiunea temporală imediată între cauză și efect și în necesitatea acesteia. Dacă o cauză este cunoscută, prevederea efectului este posibilă.

În concepția unor autori, cauza acționează în anumite circumstanțe, care într-un fel sau altul își exercită influența în procesul de generare, studiul relației cauzale nu se poate dispensa de o analiză a acestor circumstanțe, constituind condițiile (acestea fiind considerate împrejurări care, lipsite de eficiența cauzală propriu – zisă, deci incapabile în sine de a genera un anumit efect, prin prezența lor, alături de fenomenul „cauză”, influențează evoluția acestuia în diferite moduri, favorizînd-o, potențînd-o ori frînînd-o, pînă la stadiul producerii efectului).

Cauza se deosebește de condiție, care este un fenomen ajutător, ce favorizează producerea unui alt fenomen. Spre exemplu, procurarea unei arme, cu care criminalul comite fapta de omor, este o acțiune-condiție. Deci, specificul condiției constă în aceea că este un fenomen care nu determină un alt fenomen, ci numai ajută la producerea lui, constînd într-un fel de șansă, de ocazie, care contribuie.

Deci, cauzele și condițiile acționează împreună, dar au contribuții diferite.

În criminologie deosebim următoarele tipuri de cauze:

1) Cauze generale, care se referă la cauzele mai multor feluri de crime, cauze legate de persoana criminalului și cauze referitoare la mediu;

2) cauze speciale, care se referă la un singur sector (domeniu);

3) cauze parțiale, care privesc un segment dintr-un lanț de cauze;

4) cauze obiective, care ar fi legate de aspecte materiale ca, sărăcia, lipsurile materiale etc.;

5) cauze subiective, care s-ar referi la aspectele psihice ale infractorului;

6) cauze principale, care au un rol determinant în comiterea actului infracțional;

7) cauze secundare, care au un rol mai redus în comiterea crimei;

8) cauze determinante, care joacă un rol hotărîtor în comiterea unei crime, spre exemplu, dorința de răzbunare;

9) cauze declanșatoare, care provoacă trecerea la act, spre exemplu, o ceartă sau conflict;

10) cauze ereditare, care aparțin elementelor dobîndite prin naștere, ca debilitatea mintală sau alte boli de natură psihică;

11) cauze de dezvoltare, care se referă la condițiile de dezvoltare a criminalului, la influențe negative din partea unor persoane cu care criminalul s-a aflat în contact.

Unii autori clasifică cauzele crimei după următoarea schemă:

cauze fizice (anatomice-morfologice);

cauze fiziologice (precum și endocrinologice);

cauze psihice;

cauze sociale.

În literatura criminologică se utilizează și termenul de factor, prin care se înțelege tot o cauză, adică factorul ar fi similar cu o cauză. Factorii criminalității sau cauzele criminalității ar avea același sens. Totuși, considerăm că prin factor se înțelege ceva mai mult decît prin cauză, termenul avînd un sens mai larg, care ar include atît o cauză, cît și o condiție, ba chiar și alte elemente contributive la apariția unui fenomen.

În acest sens, T. Pop clasifică factorii criminalității în factori interni sau endogeni și externi sau exogeni, precum și în factori organici sau antropologici, și fizici sau naturali (cosmici).

Astfel, individul și mediul sunt factorii esențiali în geneza criminalității. Uneori, sub o impulsivitate exterioară neînsemnată, explodează o perversitate profundă, nebănuită, care creată și nutrită de condițiile anormale fizico-psihice ale individului, mocnind în interiorul intim al acestuia, s-a descărcat furios, la atingerea ei de către o cauză externă într-un moment oportun. Alteori, influențe exterioare grave, în momente fatale, dezlănțuie pasiuni, sentimente, sub imperiul cărora, oameni cu un trecut lung foarte onorabil, se coboară la crime, pe care le găsim în cea mai vădită contradicție cu natura lor.

În ipoteza din urmă orice om poate deveni criminal. O stare de enervare, surescitare, pasiune sau nesocotință a omului, într-un moment fatal, întins ca o cursă de împrejurări create de hazard, sau ivite prin surprindere, pe care dintre noi nu îl va putea împinge la crimă? Desigur, această crimă va fi un epizod izolat în viața autorului ei și adînc regretată.

În ipoteza a doua, dacă crima comisă într-o clipă de criză psihică, nu rămîne un epizod izolat, ci împrietenește pe individ cu crima, pe care o mai repetă – în cele mai multe cazuri este de vină societatea cu procedeele și instituțiile sale.

Printre criminologii de vază care s-au interesat de problemele clasificării factorilor criminogeni se numără și J. Pinatel, unde întîlnim o clasificare în factori geografici, economici, culturali și politici.

H. Mannheim tratează cauzele de ordin social ale criminalității, nefiind, însă, preocupat de o clasificare strictă a acestor cauze. Acesta face doar o interesantă corelație între tipurile de factori criminogeni și tipologiile infracționale.

La fel și D. Szabo analizează problema complexă a cauzalității, evaluînd rolul factorilor socio-culturali, economici etc. Totuși, autorul nu operează o distincție clară între cauzele criminalității ca fenomen social și cauzele actului infracțional concret.

Clasificări reușite a factorilor criminogeni întîlnim în criminologia națională și română.

Așa, în criminologia națională una din cele mai reușite clasificări este cea făcută de Gh. Gladchi, în :

factori economici;

factori sociali (relații sociale);

factori demografici, politici, juridici, de organizare.

Clasificări similare întîlnim în criminologia română. Spre exemplu, o analiză succintă a factorilor care determină criminalitatea ca fenomen social o întîlnim la Gh. Nistoreanu și C. Păun, clasificîndu-i în:

factori economici;

factori demografici;

factori socio-culturali;

factori politici.

Alții, rămîn în prezența a trei tipuri fundamentale de răspuns la problema dată, utilizînd conceptul de deformare spre criminalitate a tipului normal de comportament:

deformarea biologică;

deformarea psihologică;

deformarea socială.

În cele ce urmează, vom încerca și noi să estimăm factorii care generează criminalitatea, utilizînd acolo unde este posibil unele curente, teorii, școli atît clasice cît și contemporane. Am ales această cale fiindcă, caracteristica esențială a unei teorii științifice este aceea că ea face afirmații care ulterior pot fi contestate. Pentru a contesta o teorie științifică, trebuie să prezinți date empirice, care derivă din această teorie, apoi să compari aceste date cu observații făcute în lumea reală. Dacă observațiile coincid cu datele teoriei, atunci aceasta devine și mai credibilă, dar nu și probată. Dacă observațiile nu coincid cu ideile teoriei, atunci aceasta este falsă.

Din considerentele exprimate mai sus preferăm următoarea analiză a factorilor care determină sau generează criminalitatea, clasificîndu-i în:

factori ereditari (antropologici);

factori geografici;

factori economici;

factori demografici;

factori psihologici;

factori socio-culturali;

factori politici.

4.3.2. Factorii ereditari (antropologici) ai criminalității

Ne-am hotărît să începem clasificarea cu acești factori din considerațiunea că, majoritatea criminologilor contemporani neagă împortanța acestora. Știm că vom avea (posibil pe bună dreptate) critici foarte severe și pentru aceasta le mulțumesc anticipat colegilor mei. Dar, s-ar putea să avem și susținători, încurajatori, adepți – mulțumindu-le și acestora.

Pentru C. Lombroso, problema credității, din punctul de vedere al influenței sale asupra criminalității, a prezentat o importanță deosebită. La început el chiar a considerat criminalitatea ca o fatalitate ereditară și doar spre sfîrșitul vieții a admis și rolul factorilor sociali și fizici. El susținea marea influență a eredității morbide asupra criminalității, încercînd să-și apere convingerile cu ajutorul datelor statistice.

Așa, din 104 criminali pe care i-a examinat Lombroso, 71 au prezentat fenomene ereditare.

Un alt cercetător din acea perioadă, Marro, a găsit printre părinții a 500 criminali – 40 % tați alcoolici și 5 % mame alcoolice; printre părinții a 500 noncriminali s-au depistat doar 16 % tați alcoolici.

Mayhew a găsit, că dintre 175 deținuți, 10 aveau tați, 6 mame, iar 53 frați condamnați.

Harvis, observînd un mare număr de crime comise printre indivizii cu același nume, constată că ei erau descendenți ai familiei desfrînate cu numele Motgare, care trăise cu două secole în urmă. Dintre cei 900 descendenți ai acesteia, 200 erau criminali, iar 200 alienați și vagabonzi.

Lombroso invoacă mai multe cazuri similare, remarcînd, spre exemplu, ereditarea atavică a familiei Juke, unde găsește cea mai frapantă probă a eredității crimei și a raporturilor acesteia cu bolile mintale și prostituția. Această familie din America, care a devenit sinonim cu criminalul, a dat cîteva generații de criminali, prostituate, alienați etc. Membrii acestei familii au petrecut în total 116 ani în închisori. În a cincea generație, toate femeile erau prostituate și toți bărbații criminali.

Din statistici rezultă că, în privința eredității, tatăl prezintă o influență mai mare și mai rea decît mama, ceea ce se explică prin criminalitatea mai mică a femeilor.

La fel, s-a constatat, că printre părinții criminalilor, sunt mai mulți alienați, epileptici, alcoolici, decît printre acei ai oamenilor normali; ereditarea paternală este mult superioară celei maternale.

Lombroso rezuma că una din caracteristicile principale ale infractorului născut este insensibilitatea afectivă, făcînd următoarele aprecieri:

„Este deci probabil că actele de curaj ale criminalilor nu sunt decît efectul insensibilității copilărești care le ascunde pericolul, chiar iminent, și îi face orbi în prezența unui scop atins sau a unei pasiuni de satisfăcut. Această insensibilitate care le disimulează atît gravitatea morții altuia cît și pe cea proprie, alăturată vehemenței pasiunilor pe care le încearcă, explică disproporția ce se remarcă uneori între crimă și mobilul ei. În acest fel am văzut un pușcăriaș ucigînd pe unul din codeținuți pentru că sforăia prea tare. La penitenciarul din Alexandria, un prizonier a ucis pe unul din camarazi care a refuzat să-i lustruiască pantofii.”

Ereditarea înseamnă transmiterea însușirilor sau caracterelor fizice, psihice de la părinți la copii prin mijlocirea plasmei germinative. Purtătorii eredității sunt cromozomii și genele, care prin fecundare dau naștere și se dezvoltă o nouă ființă, căreia i se transmit caracterele părinților. Aceste caractere transmise de la părinți la copii constituie zestrea ereditară. Ceea ce este ereditar nu este totuna cu ceea ce este congenital (înnăscut). Ereditar este numai ceea ce se transmite prin ovulul fecundat. Se poate întîmpla ca în timpul vieții ultrauterine să se adauge alte caractere ovulului, de exemplu, în urma unei infecții, și să se transmită și acestea la urmași. Acestea din urmă sunt congenitate și nu ereditare.

Interesante ni se par concepțiile eredității în viziunea lui Th. Ribot, care distinge ereditate fiziologică și psihologică. Prin ereditate fiziologică se înțelege transmiterea însușirilor fiziologice, iar prin cea psihologică – a însușirilor psihologice și facultăților mentale. Ereditatea este legea biologică, în virtutea căreia toate ființele vii tind a se repeta în descendenții lor; ea este pentru specie aceia, ce este identitatea personală pentru individ; prin ea natura se copie și se imită neîncetat, într-o formă ideală; ereditatea ar fi reproducerea pură și simplă a semenului prin semen.

Ereditatea se întinde la toate elementele și funcțiile organismului, la structura sa externă și internă, la bolile și caracterele sale particulare.

Ereditatea fiziologică este mai demonstrată și evidentă, decît cea psihologică, accentul fiind pus pe structura externă. Așa, despre un copil se zice că este portretul tatălui sau mamei sale. Influența ereditară se recunoaște mai ales în față (fizionomie), mergîndu-se pînă la confundarea persoanelor. Sunt frați, chiar părinte și copil, între care asemănarea este atît de mare, încît abia de se pot distinge unul de altul. Ereditatea există și în tot ce privește culoarea pielii, forma și volumul craniului.

Ereditatea are o influență și asupra structurii interne, ca ereditatea formei, volumului și anomaliilor scheletului, coloanei vertebrale și a oaselor mici. Sunt supuse eredității și sistemul circulator, sistemul digestiv, sistemul muscular.

În legătură cu transmiterea ereditară, unii autori mai contemporani, își pun unele probleme și anume: ce se transmite, de la cine și cui se transmite, cum se transmite, prin ce mecanisme și după ce reguli. Se transmit de la părinți, bunici la urmași, caracterele și însușirile corporale ca, înălțimea, forma capului etc.; caracterele și însușirile psihice ca, emoțiile, senzațiile, voința, inteligența etc. Din experiență se știe că din părinți înalți se nasc copii înalți, din părinți normali ca inteligență se transmit însușiri mintale normale. Aceste caractere și însușiri se transmit de la părinți la copii, de la tată și de la mamă, deoarece ovulul fecundat cuprinde cromozomi și gene de la tată și de la mamă, și vor transmite însușiri de la ambii părinți.

Desigur, dacă v-om compara fotografiile din celebrul Atlas al lui C. Lombroso cu cele din oricare fișier modern al poliției, vom constata că pînă și din punct de vedere fizic infractorul de azi nu mai seamănă deloc cu cel de ieri. Acesta este însă aspectul cel mai puțin important. Nivelul de înstruire, gradul de cultură, de civilizație sunt cu totul altele. Adăugînd și modificarea împrejurărilor sociale în care criminalul acționează este normal că nici actul criminal să nu mai semene prea mult cu cel de acum o sută de ani: valorile vizate, mijloacele utilizate, modurile de operare sunt complet diferite. Actul criminal în sine are altă înfățișare, iar criminalul este cu totul altul decît cel din epoca lombrosiană.

Necătînd la aceste afirmații factorul ereditar există, avînd suporturi științifice reale. Geneticienii de astăzi au descoperit regulile și mecanismele de transmitere ereditară și anume, ½ din caracterele tatălui și ½ din caracterele mamei. Așa, din părinți înalți (atît tata cît și mama) se nasc copii înalți; din tata înalt și mama joasă se nasc ¼ copii înalți, ¼ copii scunzi și 2/4 copii hibrizi, avînd amestec de caractere. Unele caractere de la tată sau de la mamă sunt dominate și evidente, alte caractere sunt recesive, ascunse. Acestea din urmă dacă nu apar în prima generație, ele pot să apară în generația a doua sau a treia.

Unii autori, pentru ilustrarea metodei transmiterii genealogice și a mecanismului de apariție la urmași a unui caracter fizic sau psihic, invocă transmiterea ereditară a daltonismului în unele familii, cum este cazul lui J. Scott, care suferea de această deficiență și care declara că este un defect de familie: „tatăl meu are exact același impediment ca mine; mama mea era perfectă în privința vederii tuturor culorilor; dar și eu și sora mea suntem deopotrivă de defectuoși.”

Pentru cercetarea rolului eredității asupra criminalității se utilizează două metode mai importante, și anume:

metoda genealogică și

metoda gemenalogică (gemelară)

Metoda genealogică în criminologie constă în cercetarea familiilor de criminali, pornindu-se de la constatarea că în multe familii de criminali se constată că și părinții au fost criminali, ceea ce ar fi o dovadă că înclinația spre crimă se moștenește (am arătat mai sus cîteva exemple de familii criminale). Această metodă, în esența ei este utilă, deoarece prin folosirea ei s-au lămurit multe aspecte privind cauzele crimei și s-a cunoscut mai bine rolul familiei și al eredității în etiologia crimei. Suntem conștienți de existența unor dificultăți și neajunsuri în folosirea metodei genealogice, și anume:

a) Simpla existență de criminali la părinți și la copii nu este o dovadă certă de ereditate la crimă, fiindcă s-ar putea ca drept cauze să fie cele de mediu social atît la un criminal, cît și la celălalt;

b) este greu de deosebit și de precizat cazurile în care atît ereditatea cît și mediul au contribuit la crimă, fiindcă nu se poate preciza exact contribuția eredității și contribuția mediului social (în unele cazuri ereditatea ar putea avea o mare contribuție, dar este greu de precizat în care verigă a lanțului cauzal ereditatea a fost mai puternică).

Mulțimea cercetărilor și experiențelor în legătură cu rolul eredității asupra criminalității au arătat că rolul eredității este puternic. Așa, cercetătorii Lund și Jorger au luat copiii de la familiile criminale și i-au plasat în familii sănătoase din punct de vedere moral și educativ, dar pînă la urmă, aceștia au fugit din noile familii și s-au dovedit a fi delincvenți.

Un alt exemplu ar fi experiența unui filantrop din Hamburg, care s-a hotărît să salveze copiii din părinți criminali și i-a plasat într-o casă anume construită, încredințîndu-i unor educatoare serioase și de încredere. Rezultatul a fost negativ fiindcă, după patru – cinci ani, acești copii au părăsit căminul oferit și s-au apucat de delincvență. În aceste experiențe ereditatea a jucat rolul de seamă.

Metoda gemenalogică sau metoda cercetării gemenilor în materie de ereditate la criminali s-a aplicat mult în ultimii ani, mai cu seamă la gemenii monozigoți și a condus la cercetări ample, sub toate aspectele, ajungîndu-se la constatări și concluzii sigure în cunoașterea eredității în acest domeniu. Această metodă este prin ea însăși un „experiment al naturii”.

Gemenii sunt frați care s-au născut în același timp și sunt foarte asemănători. Unii gemeni provin dintr-un singur ovul fecundat, sunt identici și se numesc monozigoți. Alți gemeni provin din două ovule fecundate deodată, nu sunt identici și se numesc dizigoți. Gemenii monozigoți sunt foarte asemenători între ei din punct de vedere fizic și psihic, încît, de multe ori nu pot fi deosebiți nici de propria familie. Făcîndu-se cercetări științifice s-au descoperit lucruri interesante. Așa, în studiul unui grup de 13 gemeni monozigoți și 17 dizigoți, s-a constatat că în cazurile în care unul din perechile de gemeni monozigoți săvîrșește o crimă, în continuare și celălalt frate a fost condamnat pentru fapte penale similare. În cazul celor 17 perechi de gemeni dizigoți, acest lucru nu s-a întîmplat. Deci, tipurile de conduită ale monozigoților sunt foarte apropiate și constituie totdeauna același caracter, ca și cum ar acționa o singură ființă în două exemplare, ceea ce nu se poate spune despre gemenii dizigoți.

În concluzie putem menționa că între ereditate și crimă există o strînsă corelație.

4.3.3. Factorii geografici ca factori criminogeni

A doua categorie a factorilor criminalității o constituie factorii geografici, numiți și factori fizici, meteorici, cosmici și teluri (sau cosmo-telurici), care în ansamblul lor formează mediul fizic.

Este incontestabilă influența mediului fizic asupra formării și dezvoltării organismelor. Climatul, natura solului, aerul, lumina, căldura, frigul, umezeala, anotimpurile, condițiile atmosferice sunt elemente cu influență esențială asupra plantelor, lumii animale și omului. Variațiile mediului fizic determină și variațiile speciilor în lumea plantelor și animalelor. Nici Omul nu se poate sustrage influenței mediului fizic, cunoscînd, datorită acestuia, variații de caracter, de temperament, de comportament etc. Reiese că, faptele indivizilor umani sunt în funcție nu numai de mediul biologic și social, psihologic, cultural și politic, ci și de acel fizic. Deci, există relații între criminalitate și mediul fizic.

Un organism poate trăi numai într-un mediu, la care se adaptează. Organismul care nu are capacitatea de a se adapta mediului său fizic, care nu are aptitudinile necesare pentru a rezista împrejurărilor și modificărilor periodice va muri, adică va avea loc o selecție naturală. Distribuția geografică a plantelor și animalelor este în funcție de această lege a adaptibilității. Cel mai bun exemplu îl întîlnim în procesul selecției naturale și a luptei pentru existență, unde vedem animale care-și schimbă părul, culoarea, după cum se schimbă și mediul lor fizic. Această imitare a mediului la plante și animale sunt condiții naturale de selecție și protecție în lupta pentru existență.

Desigur, influența mediului fizic asupra omului este mai mică, decît asupra plantelor și animalelor. Omul a inventat nenumărate mijloace pentru a rezista schimbărilor mediului fizic, pentru a reduce și a modifica influența acestuia, dar nu o poate înlătura cu totul.

Organismul uman dispune, ca și cel animal, de o gamă variată de mecanisme fiziologice de autoreglare: căldura excesivă declanșează transpirația care prin eliminarea apei scade temperatura corpului, sau invers, cînd organismul este supus frigului, se declanșează mecanismul „piele de găină” , care prin contractarea mușchilor firelor de păr, produce căldura compensatorie necesară. Evidența acestor mecanisme a făcut ca omul să „mizeze” pe „înțelepciunea corpului”, pe existența unor mecanisme de regularizare a trebuințelor. Acesta este principiul „homeostaziei”, conceptul fiind întrodus de fiziologul american Walter B.Cannon și se referă la o stare de echilibru a organismului. Ori de cîte ori această stare este perturbată, intervin anumite mecanisme fiziologice care tind să o restabilească. Exemplu cel mai sugestiv îl reprezintă trebuința de hrană și de lichid, care nasc senzațiile de foame și sete: „Fiecare din aceste stări se asociază unei mișcări naturale, fiecare din ele excită, împinge la acțiune mai mult sau mai puțin viguros; ambele pot fi atît penibile, încît forțează individul care le este pradă să caute o ușurare la această senzație insuportabilă de neplăcere sau disperare.”

Aproape toate funcțiile omului sunt supuse și influenței temperaturii zonei geografice în care trăiește.

În țările foarte calde, puterea de rezistență a omului în lupta pentru existență este mai mică, fiindcă se ajunge mai ușor la împlinirea exigențelor sale mai principale, avînd mai puțină nevoie de combustibil, îmbrăcăminte și hrană. Astfel, căldura provoacă inerție și moleșeală, care duc la stagnare în dezvoltare.

În țările reci, rezistența omului este mai mare, pentru că lupta pentru existență este mai aspră și dură. Obținerea hranei, îmbrăcămintei și combustibilului îl silesc pe om să dezvolte o activitate mai furtunoasă și prin aceasta fortifică puterea de rezistență. Omul dintr-o țară rece este mai constant și mai puțin idealist, decît cel dintr-o țară caldă.

Printre primii care s-au preocupat de influența acestor factori asupra criminalității au fost C. Lombroso, E. Ferri, A.M. Guerry și A. Quetelet.

C. Lombroso conchide că, temperatura excesivă, caldă sau rece, în general, nu are efect excitant asupra criminalității, fiindcă frigul mare temperează și calmează, iar căldura mare provoacă inerție. Dar, efect important asupra criminalității o are căldura relativ moderată. Aceasta excită centrele nervoase ca și alcoolul, dar fără a ajunge la punctul de a provoca inerție și prin aceasta exercită impulsuri spre criminalitate.

La factorii fizici sau „cosmo – telurici” făcuse referire și E. Ferri, luînd în considerație climatul, natura solului și alți factori similari. Ferri, însă, combate opiniile unilaterale, după care clima ar avea efectul exclusiv asupra criminalității. Nici mediul fizic, nici mediul social nu pot produce crima. Acestea doar dau formă crimei, crima fiind un fenomen de origine complexă: biologic, fizic și social.

Abordînd domeniul mediului fizic s-a ajuns la constatarea că există o interacțiune între temperatură și criminalitatea specifică diferitelor zone geografice. În sezonul cald și în regiunile geografice din sud predomină criminalitatea împotriva personalității, iar în sezonul rece și în regiunile geografice din nord, predomină criminalitatea împotriva patrimoniului. Pe această bază A. Quetelet a elaborat calendarul termic al criminalității. La fel, Quetelet și Guerry au formulat „legea termică a criminalității”, potrivit căreia criminalitatea se repetă cu constanță și regularitate de la an la an, aceasta făcîndu-se sub influența unor factori fizici și sociali.

În concluzie s-au susținut următoarele:

temperatura afectează echilibrul emoțional;

presiunea atmosferică și criminalitatea echivalentă variază invers proporțional: cînd presiunea scade, crește criminalitatea de violență;

umiditatea și criminalitatea violentă variază, de asemenea, invers proporțional.

Am constatat și noi, că omorurile și violurile se comit pe parcursul întregului an, dar mai frecvent în lunile de primăvară și vară. Leziunile corporale se comit mai frecvent, odată cu coacerea poamei și fabricarea vinului, precum și-n perioada hramurilor, ce-i specific pentru Republica Moldova.

În realitate, factorul fizic este numai în aparență determinant, în realitate el fiind numai punctul de pornire, de oferire a ocaziilor în comiterea infracțiunilor. Vara au loc ieșiri la natură, plimbări etc., oferindu-se ocazii unor mai multe contacte între oameni, care și favorizează infracțiunile contra persoanei. Iarna, dimpotrivă, în condițiile frigului, cînd lipsurile sunt mai mari, posibilitățile de cîștig mai reduse, se crează situații care favorizează comiterea infracțiunilor contra patrimoniului. De asemenea, accidentele de circulație rutieră, catastrofele aeriene și navale au loc în special, pe terenul unor factori fizici naturali, climaterici etc.

Credem că mediul fizic își pune amprenta asupra formării personalității umane, dar se pot constitui ca factori criminogeni numai în procesul obiectiv al interacțiunii cu alți factori ai criminalității. Factorii de mediu se pot constitui în circumstanțe care, de la caz la caz, favorizează infracțiunea, nefiind cauze ale acestui fenomen.

4.3.4. Factorii economici ai criminalității

Printre factorii care determină sau generează criminalitatea se numără și factorii economici. Aprecierile și concluziile cu privire la influența condițiilor economice asupra genezei și dezvoltării criminalității sunt extrem de variate, discuția existînd asupra cantității și calității rolului acestor factori.

Printre primii s-a preocupat de această problemă C. Lombroso, care a fost nevoit să recunoască influența condițiilor economice asupra criminalității. El relevă că, această problemă este atît de complexă și examinarea ei atît de dificilă, încît nu i se poate da o apreciere unică. Lombroso nu împărtășește ideea că, criminalitatea este întotdeauna efectul mizeriei, susținînd că ea poate fi și efectul bogăției. Criminalul înnăscut găsește mai multă ocazie de a comite crime în bogăție, decît în mizerie, iar criminalul de ocazie și mai mult. Sărăcia și bogăția își au criminalitatea lor specifică, întrucît săracii comit mai ales crime contra proprietății, iar bogații – contra bunelor moravuri și a personalității. În final, Lombroso conchide că, factorul economic are o mare influență asupra criminalității, iar mizeria și sărăcia nu sunt cauze principale ale fenomenului, căci și bogăția, mai ales cea obținută rapid, dă o largă contribuție criminalității.

Cu privire la influența economică asupra criminalității s-a expus și R. Garofalo, care începe studiul raportului dintre criminalitate și condițiile economice prin expunerea tezei socialiste. Anume regimul capitalist, care produce proletariatul și inegalitatea economică, este cauza principală a criminalității. Garofalo examinează inegalitatea economică, încercînd să afle dacă aceasta este cauza principală sau, cel puțin, una din cauzele cele mai importante ale criminalității. Prin proletar el înțelege un individ lipsit de bunuri imobiliare, care nu are alt mijloc de existență decît munca sa manuală, retribuită cu un salariu, ce ar asigura strictul necesar. Calitatea de proletar însă nu înseamnă mizerie. Cauza mizeriei, în condiții normale, este în majoritatea cazurilor lenevia, trîndăvia, apatia și lipsa de curaj. La marea majoritate a clasei muncitoare nu există mizerie, aceasta suferind doar de imposibilitatea de a-și procura atîtea plăceri, de cîte vede că se bucură cei bogați. Desigur, cel care lucrează pentru salariu se simte sărac în raport cu patronul său; micul proprietar se simte sărac în raport cu marele proprietar etc. Sentimentul cupidității există, într-un grad mai mare sau mai mic, la toți oamenii. Dar ca acest sentiment să conducă la crimă, trebuie ca individul să se găsească nu într-o condiție economică specială, ci într-o condiție psihică specială.

Proletariatul este caracterizat prin lipsa capitalului – condiție economică permanentă, care nu prezintă nimic anormal pentru cei obișnuiți cu această situație. Ea constituie o stare de nemulțumire și jenă numai pentru acei, care au dorințe sau lipsuri ce nu pot fi satisfăcute prin veniturile cotidiene. Dar tot o asemenea stare de nemulțumire și jenă poate exista, din motive analogice, chiar în clasa avuților. Nimic nu ne spune că disproporția între dorințe și posibilitățile de a le satisface, ar fi mai mare într-o clasă sau alta.

În concluzie Garofalo susține că, ordinea economică nu este o cauză a criminalității în general; fluctuațiile economice pot duce la argumentarea unei forme de criminalitate, care este compensată prin diminuarea unei alte forme, adică sunt cauze posibile ale criminalității specifice.

În același context remarcăm și poziția lui Ioseph van Kan, care susține că criminalitatea trebuie privită ca un produs istoric strîns legat de un anumit loc. Criminalitatea unei regiuni sau a unei țări determinate este efectul cauzelor proprii și particulare ale acesteia. Deci, nu se poate vorbi de criminalitate în general. Criminalitatea franceză este deosebită de criminalitatea italiană sau germană, compunîndu-se din alte elemente constitutive.

Analiza criminalității prin prisma factorilor economici nu poate, prin urmare, furniza decît rezultate locale. Așa, analiza criminalității în cantonul Zurich, de exemplu, duce la concluzii numai pentru Zurich și nicidecum pentru toată Elveția (iar pentru criminalitate în general și mai puțin).

Interesantă ni se pare și viziunea părintelui criminologiei române T. Pop, care susține că printre multiplii factori ai criminalității se înscriu și factorii economici. Precum nu se poate vorbi de o prevalare sau predominare permanentă a unui sau alt factor, tot astfel nu se poate vorbi de aceasta nici în privința factorului economic. Pot fi situații cînd acesta să aibă un rol redus, secundar, iar în altele, dimpotrivă, să fie principal, dominant. Variația rolului factorului economic, influențează mai ales criminalitatea specifică.

Însă, după T. Pop, prin importanța influenței factorilor asupra criminalității pe primul loc se află ereditatea, urmînd apoi educația, iar după acestea condițiile economice.

Condițiile economice influențează criminalitatea în mod direct și în mod indirect. Influența indirectă se produce prin intermediul celorlalți factori, care în mod diferit sunt influențați de condițiile economice. Diferiți factori criminogeni (antropologici, sociali, economici, fizici etc.) se influențează reciproc, rotindu-se într-un singur cerc. Între aceștia există o relație de interdependență.

La rîndul lor, condițiile economice sunt clasificate în:

condiții economice bune, favorabile;

condiții economice rele, nefavorabile.

Condițiile economice bune vor putea slăbi, calma, micșora influența nefastă a condițiilor organice nefavorabile. Defectele fizice, anomaliile organice, dispozițiile ereditare rele vor putea fi înlăturate sau ameliorate, sau vor putea fi făcute inofensive în cazul condițiilor favorabile. Și invers, condițiile economice rele, în tendința manifestării lor nefavorabile, vor fi împiedicate, reținute sau micșorate de influența bună a unor condiții organice favorabile. Individul sănătos fizic și psihic, înarmat cu o disciplină morală și oarecare cultură, va rezista mai ușor tentațiilor rele provocate de condițiile economice nefaste. Acest individ va înfrunta mai ușor lipsurile, mizeria, decît individul cu condiții organice nefavorabile sau cu o educație rea. Un individ sănătos va putea învinge sărăcia prin muncă, pe cînd un individ bolnav, degenerat etc. nu dispune sau dispune prea puțin de acest mijloc.

Desigur, condițiile economice rele, lipsurile, mizeria, proasta alimentație, lipsa de locuință etc., produc degenerare fizică și psihică, care este favorabilă criminalității. Ele (condițiile economice rele) slăbesc psihicul și fizicul individului, îl epuizează, demoralizează, descurajează, corupe, slăbind astfel rezistența și rupînd zăgazurile viciilor, pasiunilor, dispozițiilor rele. Condițiile economice, totuși, sunt mai mult cauze posibile ale criminalității specifice. Criminalitatea specifică sărăciei este criminalitatea contra patrimoniului, pentru că cel sărac duce lipsuri materiale (alimentație, locuință, îmbrăcăminte etc.). Fiindcă sărăcia și bogăția sunt noțiuni foarte relative, este evident că mai mult decît sărăcia, o cauză care explică o mare parte a criminalității cu substrat economic, este contrastul între dorințe (și nu nevoi de primă necesitate) și posibilitatea satisfacerii lor prin posibilități legitime.

Crizele economice, conchide T. Pop, sporesc criminalitatea, existînd un paralelism între curba criminalității și curba condițiilor economice, iar pe de altă parte între curbele criminalității contra patrimoniului și contra persoanei. În măsura în care se înrăutățesc condițiile economice, în acea măsură crește curba criminalității contra patrimoniului și invers.

Printre criminologii secolului XX se înscrie un cercetător și teoretician de frunte – E. Seelig, care constată că există un raport de dependență strînsă între criminalitate și factorii de mediu (în special cei de mediu social), dintre care se evidențiază factorii economici. Datele statistice, privind mișcarea criminalității și mișcarea fenomenelor economice (prosperitate, crize economice, șomaj etc.), mai cu seamă în cazul crimelor contra patrimoniului, confirmă o asemenea legătură și dependență. Pe de altă parte, există o dependență și o influență ale criminalității dictate de factorii psihici, precum și de dispozițiile personale determinate de vîrstă, sex, etnie, religie etc. Cu alte cuvinte, factorii de bază ai criminalității sunt de două feluri, cauze (factori) personale sau interne și cauze (factori) de mediu.

J. Pinatel clasifică factorii criminogeni în factori economici, geografici, culturali și politici. Factorii economici, la rîndul lor se formează dintr-o serie de factori cu legături interdependente, precum: șomajul, angajarea pe timp limitat, angajarea sezonieră, inflația etc., care înrăutățesc echilibrul economic familial, cheltuind rapid economiile făcute în timp, cu multă greutate.

La rîndul nostru, vom încerca să analizăm unii din factorii economici considerați a avea un conținut criminogen pronunțat:

Industrializarea și urbanizarea

Unul din cei mai cunoscuți reprezentanți ai criminologiei moderne, belgianul A. Prins constata că, urbanizarea, industrializarea, migrația indivizilor de la sate la orașe sau dintr-un centru industrial în altul, dintr-o regiune sau țară a lumii în alta, constituie prin ele însele factori criminogeni de sine stătători. Așa apare teoria rolului criminogen al progresului tehnico-științific și industrial, urmată de teoria arealurilor infracționale.

Este de necontestat că secolul XX a adus pe lîngă mari descoperiri în știință și tehnică și o creștere masivă a urbanizării și industrializării. A crescut viteza de circulație a bunurilor și persoanelor, s-au produs fenomene masive de migrație umană (în intervalul 1944-1968, populația SUA a crescut cu 50 %), concurență etc. Automatizarea societății moderne reduce individul uman la rolul de simplu „mecanism”, „șurub” al unei mașinării gigantice, ceea ce implică un procent de pierdere a tuturor valorilor și trăsăturilor umane.

Anume din aceste considerente a apărut în criminologie, concepția că proliferarea criminalității în epoca modernă, trecerea acesteia la noi forme, organizate, se datorează însăși progresului social și fenomenelor ce-l însoțesc.

Industrializarea și urbanizarea, prin ele însăși, sunt factori de progres economic și social, oferind noi locuri de muncă, posibilități avansate de instruire și specializare, bunuri de larg consum de calitate tot mai înaltă și, în consecință, creșterea nivelului de trai al oamenilor. Dar, pe de altă parte, ele produc unele efecte secundare cum ar fi :

deplasări masive ale populației rurale spre zonele industrializate, în speranța unui trai mai bun și posibilităților avansate de cîștig. Înlocuirea mediului social specific localităților rurale, în care individul era cunoscut și apreciat la valoarea sa cu un mediu impersonal, urban, în care individul a devenit un necunoscut oarecare, este de natură să producă efecte negative asupra acestei categorii de persoane;

industrializarea, mai ales prin munca de conveier, produce o specializare cu efecte de înstrăinare, individul uman neavînd posibilitatea de a-și manifesta propriile calități creatoare;

industrializarea și urbanizarea afectează grav echilibrul ecologic din zona în care sunt implantate, acestea avînd efecte negative și provocînd starea de stres a muncitorilor și a populației.

Printre primii promotori ai acestei orientări au fost C.R. Shaw și H.D. Mckay, care au încercat să explice factorii criminogeni exogeni din societate, prin prisma procesului urbanizării și industrializării masive. Acești factori reprezintă pentru populația așezărilor urbane și a marilor centre industriale, noi obstacole în adoptarea ei la noua viață socială. Această orientare ajunge să considere că infractorul epocii moderne este un produs al dezorganizării sociale datorită urbanizării și industrializării masive.

Șomajul

Influența șomajului este evidentă, constînd în scăderea bruscă și excesivă a nivelului de trai și producînd grave efecte asupra psihicului uman. Șomajul provoacă o instabilitate emoțională, atacînd echilibrul interior al individului, punîndu-l în imposibilitatea de a-și mai putea realiza, prin mijloace legale, aspirațiile sale. El prejudiciază baza structurii familiale. Autoritatea părintelui – șomer se diminuează considerabil. Inversarea rolurilor familiale poate produce stări de confuzie, de dezechilibru interior, alcoolism, dorința de revanșă împotriva societății.

De acest fenomen a fost puternic lovită și Republica Moldova, unde peste 350 mii de muncitori calificați, funcționari, specialiști, pedagogi, ingineri au fost înlăturați de la locurile de muncă și transformați în șomeri, luînd drumul pribejiilor în căutarea unei surse de existență.

Crizele economice și nivelul de trai

Scăderea nivelului de trai al păturilor sociale defavorizate se accentuează în timpul crizelor economice care afectează populația, producția, nivelul salariilor și rata șomajului. Studiile efectuate au constatat o corelație evidentă între crizele economice și criminalitate. Așa, în Republica Moldova la ora actuală, prețurile mărfurilor alimentare au crescut în comparație cu anul 1990 de 12 ori, al mărfurilor industriale de 25 ori, al serviciilor sociale de 45 ori, iar puterea de cumpărare a salariului mediu a scăzut de 20 de ori, a pensiilor de 30 ori. Toate depunerile bănești ale populației din cîteva generații în băncile de economii, au fost confiscate nelegitim de către structurile puterii, iar privatizarea cu bonurile nefaste au adus la iluzionarea celor peste 3 milioane de acționari. În aceste condiții de strangulare, de frustrație a oamenilor s-a ajuns la diferențierea îngrozitoare a populației: 80 la sută săraci, 10 la sută specialiști și funcționari puțin asigurați și doar 10 la sută bogați. Aceasta este actuala structură socială a Republicii Moldova.

Trecerea de la un sistem în care interdicția era regula iar dreptul exepția, la un sistem în care dreptul al trebui să fie regulă iar interdicția ar trebui să reprezinte excepția, s-a dovedit a fi mult mai anevoios decît s-a crezut în euforia manifestațiilor din Piața Marii Adunări Naționale. Prăbușirea sistemului politic, dezintegrarea structurilor economice cu tot lanțul de consecințe negative (inflația, șomajul, creșterea prețurilor, scăderea nivelului de trai, criza morală etc.) au lovit din plin societatea noastră. Explozia „ego”-ului a transformat rapid dreptul într-un abuz de drept.

Republica Moldova, parcurgînd actualmente tranziția către economia de piață se află într-o stare de severă scădere economică, avînd drept principale caracteristici reducerea capacității de producție și a productivității, pierderea piețelor externe de desfacere a mărfurilor, blocaj financiar, șomaj și inflație.

Desigur, creșterea explozivă a criminalității în țara noastră poate fi explicată, în mare măsură, prin impactul acestor factori criminogeni.

Așa, sărăcia, la limitele sale, îi poate determina pe unii indivizi la comiterea de infracțiuni, adăugînd și dorința de îmbogățire sau de trai mai bun, care la rîndul ei împinge spre delincvență un mare număr de persoane.

Desigur că situații criminogene similare sunt caracteristice și celorlalte țări – membre ale Comunității Statelor Independente, și chiar țărilor din Europa Centrală și de Est (ex-socialiste).

4.3.5. Factorii demografici și criminalitate

Cercetările privind rolul factorilor demografici vis-a-vis de criminalitate țin de ultimele decenii ale secolului XX. Statistica a constatat faptul că exploziile în rata natalității, structura demografică a sexelor, mobilitatea geografică și socială a populației reprezintă factori criminogeni împortanți.

Unii autori evidențiază că, factorii demografici – sporul natural, explozii în rata natalității, structura după vîrstă și sex și migrațiile populației, sunt factori criminogeni principali.

În spectrul factorilor demografici un rol aparte revine ratei natalității. S-a constatat că în viața umană, perioada cea mai activă din punct de vedere infracțional se situează între 18 și 30 ani, cu maximul de intensitate în jurul vîrstei de 25 ani. Din aceste motive, exploziile demografice sunt urmate de creșteri semnificative ale delincvenței juvenile. Așa, spre exemplu, în Europa Occidentală între anii 1960-1980, în SUA și Canada între anii 1965-1975, în România (ca efect al interzicerii avorturilor) între anii 1975-1985, se cunoaște o puternică explozie a criminalității juvenile. Totuși, relația dintre rata natalității și criminalitate este de natură indirectă, la escaladarea delincvenței juvenile contribuind o multitudine de factori.

În cercetarea criminologică se dă atenție și structurii demografice a sexelor. Este un fapt evident că la criminalitate participă nu numai bărbații, ci și femeile. Din punct de vedere criminologic este important a stabili în primul rînd, în ce măsură, în ce proporție participă femeile la criminalitate, iar în al doilea rînd, la ce fel de infracțiuni participă ele mai frecvent.

Criminalitatea bărbaților este vizibil mai mare. În majoritatea informațiilor statistice se arată că bărbații comit infracțiuni în jur de 90 la sută, față de totalul criminalității. Așa, în Republica Moldova în anul 1998, din cele 17.153 persoane ce au săvîrșit infracțiuni, 15.286 sau 89,1 % sunt bărbați. Bineînțeles, există variații în funcții de țară și de dezvoltare socială a acesteia.

În privința naturii infracțiunilor pe care le săvîrșesc bărbații, nu există o altă limită decît cea impusă de unele infracțiuni, care prin natura lor, nu pot fi săvîrșite decît de femei (exemplu : infracțiunea de pruncucidere). Bărbații cuprind, practic, tot spectrul de infracțiuni, indiferent de natura lor. Explicația acesteia ar consta în aceea, că bărbatul dispune de condiții fizice și sociale care-i ușurează comiterea infracțiunilor.

Criminalitatea femeilor, în raport cu cea a bărbaților, este mult mai restrînsă, ele participînd mai puțin la criminalitate. Spre exemplu, procentul anului 1998 de participare este de 10,88 % (1.867 femei). Altă problemă este că din cele 1.867 femei 145 sau 7,76 % sunt minore. Participarea mai mică a femeilor la infracționalitate este cu atît mai remarcabilă cu cît, în proporție generală, procentul femeilor este egal (sau aproape egal) cu cel al bărbaților. Desigur, aceste deosebiri se datoresc și perioadei istorice, vîrstei etc.

Trebuie totuși evidențiat că procentul mic al participației femeii la infracționalitate nu-i un procent fix, ci dimpotrivă, unul variabil. În măsura în care femeia participă tot mai activ la viața economică, socială, politică etc., în măsura în care ea este tot mai mult antrenată la viața socială, în aceiași măsură i se oferă mai multe ocazii de a comite infracțiuni, ceea ce conduce la participarea într-o mare măsură și la criminalitate.

Unii autori români utilizează conceptul de mobilitate socială, prin care se înțelege mișcarea populației umane în plan geografic (numită și mobilitate orizontală), profesional ori social (numită și mobilitate verticală).

Mobilitatea geografică este determinată de urbanizare, cunoscînd un avînt deosebit în ultimele decenii, datorită industrializării. Ca efect al acestei mobilități apare și migrația persoanelor (de la sat la oraș; dintr-o țară în alta), care dezorganizează instituțiile sociale existente, și în primul rînd familia. În consecință, crește rata divorțurilor, despărțirilor și abandonului de familie, micșorarea autorității părintești, angajarea în muncă a ambilor părinți și ca efect, slaba educație a generației în creștere, școlarizarea prelungită a copiilor și căsătoria lor prematură etc.

Creșterea rapidă a mediului urban nu a permis amenajarea normală a cartierelor la nivelul satisfăcător. Transformările social-culturale rapide în mediul urban a supus individul la o stare de „incomoditate”, plasîndu-l în situații conflictuale, iar în cosecință, au început să apară tot mai frecvent inadaptații, alienații și infractorii. Scăderea controlului social a avut ca efect creșterea delincvenței.

Mobilitatea profesională (verticală) poate avea efecte la fel de negative, individul fiind forțat de necesitatea schimbării locului de muncă ca rezultat al crizelor economice, falimentelor etc.

4.3.6. Factorii psihologici în geneza criminalității

Odată cu apariția statalității și a sistemului de drept, care a contribuit la formarea conștiinței de drept, s-au pus semne de întrebare în ceea ce privește psihologia individului în raportul individ – stat și individ – lege. Astfel, a apărut necesitatea tratării comportamentului uman în raport cu normele sociale și juridice.

Încă filozofii antici încearcă a explica problemele complicate ale acceptării unui comportament pozitiv sau negativ în raport cu norma de drept.

Socrate (469 – 399 î.e.n.) a expus un șir de idei despre natura raționalistă a comportamentului uman și conținutul echitabil al legilor.

Platon (427 – 347 î.e.n.) a descris pentru prima dată două categorii psihologice care determină caracterul conduitelor umane și dezvoltarea socială – trebuințele și aptitudinile. Legile urmează să corespundă cerințelor sociale, iar societatea să fie organizată ținîndu-se cont de aptitudinile membrilor ei. Perturbările în organizarea statului pot fi provocate atît de cauze economice, cît și de cauze spirituale, psihologice.

Aristotel (384 – 322 î.e.n.) a reflectat asupra factorilor psihologici, arătînd că „după cum omul în perfecțiunea sa este cea mai nobilă dintre ființe, în aceiași măsură, lipsit de lege și dreptate, este cea mai rea dintre toate”.

Filozofii iluminiști, la rîndul lor, au demonstrat importanța psihologică pe care o exercită nu atît norma de interdicție, cît cea de permitere.

Astfel, psihologia încearcă abordarea analizei comportamentului infracțional din punct de vedere subiectiv, evidențiind particularitățile psihice și deficiențele de personalitate ale făptuitorilor.

Pe parcursul timpului s-au formulat numeroase grupuri de teorii psihologice asupra criminalității.

Un prim grup implică ereditatea, bazîndu-se pe ideea că infractorul este născut iar nu făcut. O poziție interesantă, în acest sens, întîlnim la filozoful francez Th. Ribot care distinge pe lîngă ereditatea fiziologică și ereditate psihologică. Consideră că sunt transmise prin ereditate atît instinctele primitive sau naturale, cît și cele achiziționate. Instinctele sunt obiceiuri fixate prin ereditate. Inteligența este „o oglindă, care reflectează universul, instrument miraculos, ea este într-un sens, infinită ca lumea, căci ea o îmbrățișează și o măsoară”.

În sfîrșit, ereditatea memoriei despre care Th. Ribot menționa, că există prea puține probe pentru dovedirea ei. Raritatea probelor explicînd-o prin aceea că memoria, deși are o utilitate incontestabilă, totuși în viața umană și în istorie are un rol secundar. Ea nu produce opere ca inteligența și imaginația, nici acțiuni puternice, ca voința. Ea nu se constată material și nu cade sub influența legilor ca pasiunile.

Ni se pare interesantă și mențiunea că, inteligența este supusă legii eredității. Sunt transmisibile prin ereditate geniul, nebunia, bunul simț, talentul, aptitudinile etc. Sentimentele și pasiunile, la fel sunt transmise prin ereditate.

Rezumînd, Th. Ribot susține că: „ereditatea este lege, neereditatea este excepție”. Între ereditatea fiziologică și cea psihologică există un raport de cauzalitate, prima fiind cauza, iar ultima – efectul.

Majoritatea teoriilor psihologice însă, încearcă alte explicații factorilor de natură psihologică. Astăzi există cel puțin 37 de teorii care oferă o explicație cauzală a agresivității, începînd cu cele care fac o comparație a comportamentului uman cu instinctele animalice și pînă la tratările moderne cognitiviste.

Într-o primă teorie de orientare psihologică, H.H. Goddard consideră delincvența ca o expresie a unei incapacități mintale, susținînd că delincvenții au o capacitate mintală scăzută. Ulterior, au fost elaborate teste de inteligență și teste de personalitate (Inventarul Multifazic al Personalității Minesota), încercîndu-se testarea criminalilor din acest punct de vedere. Rezultatele au confirmat existența unei corelații pozitive, dar scăzute, între unii delincvenți și gradul de inteligență. Însă de multe ori printre infractori sunt mulți care vădesc o inteligență ascuțită, de aceea, problema explicării fenomenului infracțional nu poate fi pusă, în principal, pe seama gradului scăzut de inteligență.

Adepții teoriei anomiei sociale și a oportunității diferențiale (R. Merton, E.Durkheim etc.) consideră infracțiunea un rezultat al dereglării normativității sociale în situațiile de criză, al tensiunii produse de incoerența scopurilor propuse și a mijloacelor de realizare, a blocării posibilităților de alegere economică, educațională etc.

Reprezentanții teoriei învățării sociale (E.Sutherland, T.Hirschi, W.Reckles etc.) au menționat în calitate de cauze ale comportamentului agresiv imitarea de modele comportamentale, oferite de mass – media prin prezentarea de subiecte cu caracter frustrant, ducînd la dezinhibarea instinctelor de apărare și la declanșarea acțiunilor violente.

În varianta lui A.Aichorn s-a considerat că delincvența constituie o tendință nevrotică, întărită de o slabă educație, scoțînd în evidență importanța formării supraeului la delincvent, luînd ca model comportamentul unuia dintre părinți, ignorînd influențele exterioare.

H. Mannheim evidențiază trei categorii de factori, care sunt inseparabili în orice crimă :

factori fizici,

factori psihici,

factori sociali, cu o pondere specifică a fiecărei categorii.

Uneori, într-o crimă săvîrșită, factorii fizici pot fi mai importanți, în altă crimă săvîrșită pot fi mai importanți factorii sociali, iar în alt caz factorii psihici. De cele mai multe ori, factorii psihici sunt mai importanți decît ceilalți, fiindcă atît factorii fizici, cît și cei sociali pot acționa numai dacă, mai întîi, ei trec prin factorii psihici. Astfel, factorii sociali și cei fizici sunt interiorizați și însușiți de către factorii psihici, care trezesc nevoi, dorințe și planuri mintale, care apoi se realizează.

De factorii psihici ai crimei s-a ocupat și E.Seelig, scoțînd în evidență instinctele ca surse biologice de acțiuni. După acest autor, instinctele sunt de mai multe feluri :

instinctele personale (primare) ale individului, ca cele de conservare, de hrană etc.;

instinctele sociale, ca instinctul familial;

instinctul de reproducere etc.

În psihologia modernă conceptul de instinct a fost extins, trecîndu-se de la instinctele primare, înnăscute la instinctele legate totdeauna de o anumită trebuință și tendință, în serviciul căreia el se află. La fel, se susține că termenul de instinct este potrivit pentru instinctele animalului, iar pentru instinctele omului mai potrivit ar fi termenul de propensiuni, adică tendințe, impulsuri.

Tendințele, emoțiile, cerințele la rîndul lor constituie adevăratele mobiluri sau motive ale acțiunilor umane, inclusiv cele criminale. Astfel, în criminologia românească se distinge fostul profesor la psihologie de la Universitatea din Cluj, Alexandru Roșca, avînd contribuții substanțiale în domeniul psihologiei și criminologiei, mai exact al psihologiei criminale. Lucrările sale: „Infractorul minor”, „Psihopatologia deviaților morali”, „Motivele acțiunilor umane” – sunt primele lucrări de acest fel în literatura de specialitate din România.

Problema motivației, ca o cauză subiectivă, este cercetată pe larg, ajungîndu-se la precizări și concluzii clare. În primul rînd, este delimitat conceptul de mobil sau motiv, susținîndu-se că prin mobil sau motiv se înțelege „tot ce dezlănțuie, susține și orientează o activitate”. Așa, amenințarea cu un atac provoacă frica, iar frica devine mobil sau motiv de dezlănțuire a unei acțiuni de apărare. În afară de mobil sau motiv apare și stimulentul, prin care se înțelege un obiect care incită sau precipită o anumită acțiune. Stimulentul nu dezlănțuie, nu determină o acțiune, fiind ceva din exterior și exercitînd o anumită acțiune în măsură în care trezește o cerință, o oarecare necesitate. Așa, apa este un stimulent care este cerut de organism, cînd apare setea.

Mobilurile sau motivele acțiunilor umane sunt de două feluri:

Mobiluri (motive) primare;

Mobiluri (motive) derivate.

Printre mobilurile sau motivele primare se evidențiază: tendința autoconservării; tendința sexuală (constă în căutarea sexului opus, fiind o cerință prin care se asigură continuitatea speciei); tendința combativă (îndreptată spre mobilizarea energiilor individului în situațiile cînd apar obstacole, piedici în calea satisfacerii necesităților proprii); tendința parentală (constă în îngrijirea și paza paternă sau maternă a copilului propriu, în special în cazuri de pericol pentru copil); tendința de autoafirmare (ce apare în cazurile impunerii în fața altor persoane, conducerii și dominației pe alți indivizi umani); tendința achizitivă (constă în căutarea și agonisirea de bunuri, valori materiale etc.).

Motivele sau mobilele derivate sunt dezvoltate din motivele primare, reprezentînd dorințe, interese, sentimente, aptitudini, caracter și voință. Aici întîlnim structuri psihice complexe, care devin motive și mobiluri psihice în cauzarea atît a faptelor legale, cît și în a celor ilegale. Unele emoții simple dezvoltă emoții complexe. Spre exemplu, mînia poate deveni o stare emoțională persistentă, ajungînd la sentimentul de ură. Emoțiile simple, primare pot forma și alte stări emoționale persistente, anume dorințele. Dorința este o stare emoțională la care obiectul emoției nu este prezent (de exemplu, dorința de iubita sa, care este departe, însă starea emoțională față de acea persoană există).

Emoțiile dezvoltă și alte stări emoționale de durată, anume sentimentele sau resentimentele. De exemplu, din emoția de frică se dezvoltă sentimentul de frică etc. În urma unor eșecuri personale, se poate ajunge la sentimente negative, resentimente (dușmănie, ură, gelozie etc.) Resentimentele pot deveni motive sau mobiluri de acțiuni criminale.

În sfîrșit, printre motivele sau mobilele psihice apar și se dezvoltă interesele. Astfel, în legătură cu tendința organică de foame se dezvoltă interesul pentru bunurile alimentare; de la tendința autoafirmării se ajunge la dezvoltarea interesului pentru anumite preocupări prin care individul uman s-ar face cunoscut și aprobat de alții; de la tendința achizitivă se va dezvolta interesul de a aduna bani, valori materiale etc. În felul acesta interesele devin mobile sau motive care declanșează acțiuni, iar cînd interesul este egoist, el poate deveni o cauză a infracțiunii.

În concluzie am menționa, că factorii psihici care-l determină pe infractor la comiterea crimei, ocupă un loc important.

În lucrările de criminologie, acestor factori li se acordă o atenție tot mai mare. În unele teorii criminologice (de exemplu, în criminologia clinică, teoria personalității criminale, criminologia psihologică etc.) acești factori ocupă locul decisiv.

Criminologia contemporană, bazîndu-se pe datele furnizate de știința psihologiei, distinge trei feluri de factori psihologici:

1) Factori motivaționali, adică factori determinanți, propulsivi (mobiluri, dorințe, tendințe, emoții etc.);

2) factori cognitivi (de cunoaștere), fiind factori orientativi, de cunoaștere a situației și a mijloacelor de comitere a crimei (reprezentativi, imaginativi, intelectivi etc.);

3) factori conativi (de mișcare), adică factorii de punere în aplicare a dorințelor, ideilor, atît în cazul săvîrșirii unei fapte permise, cît și în cazul săvîrșirii unor fapte criminale.

4.3.7. Factorii socio-culturali și rolul lor în generarea criminalității

În criminologie factorii socio-culturali au un rol predominant în socializarea pozitivă sau negativă a indivizilor. Numeroase teorii cu privire la cauzele și condițiile apariției comportamentului criminal, se încadrează în marea grupă a teoriilor sociologice. Aceste teorii se opresc, cu precădere, asupra factorilor socio-culturali și evidențiază neconcordanța care intervine între valorile și aspirațiile culturale pe de o parte și, normele și mijloacele legitime pe de altă parte, de unde și apariția indivizilor care încearcă să-și realizeze aspirațiile, idealurile și scopurile sociale și individuale prin utilizarea unor mijloace ilicite.

Încă de la naștere, individul ia cunoștință cu lumea înconjurătoare și cu factorii socio-culturali. De aici, copilul se va socializa pozitiv sau negativ în raporturile sale familiale, apoi școlare, profesionale etc.

Familia

Celula de bază a oricărei societăți contemporane o reprezintă familia.

Studiile criminologice mai vechi au încercat să acrediteze ideea că cei mai mulți infractori provin din familiile dezorganizate, cu o proastă educație. Anume educația ar fi elementul principal al mediului social. Ereditatea precede influența mediului, omul primind anumite dispoziții prin naștere, apoi urmează influența exercitată de mediu, în special educația din familie.

Printre primii recunoaște influența educației asupra copilului C. Lombroso, arătînd că aceasta îl nobilitează, corijează pe individ, astfel ea are un efect distructiv asupra criminalității. Cea mai mare rată a criminalității revine orfanilor și descendenților părinților vicioși, aceștia avînd posibilitatea cea mai mică de a beneficia de educație. De aici rezultă că educația are un important efect asupra criminalității. La fel și copiii abandonați dau un mare contingent de criminali. În aceste cazuri, la lipsa de educație se mai adaogă influența ereditară, căci copiii nelegitimi, găsiți, de regulă, sunt fructul unei greșeli, unui păcat. Ei nu au un nume, care să le facă onoare; n-au frîu, care să-i oprească pe povărnișul pasiunilor; n-au o mamă, care prin grija, iubirea și sacrificiul său să dezvolte în ei instincte nobile, înnăbușindu-le pe cele rele; ei găsesc mai greu mijloacele de a trăi onest și astfel sunt împinși în mod inevitabil la rău.

Lombroso relatează predominarea sexului femenin în rîndurile orfanilor și abandonaților condamnați. În acest fapt el vede ceva natural, arătînd că femeia, fiind mai slabă și mai pasionată, decît bărbatul, are mai multă nevoie de scutul și frîul familiei pentru a putea rămîne pe calea cea dreaptă. Femeia, grație drumului alunecos și totdeauna deschis al prostituției, se abate mai ușor, decît bărbatul, din calea cea normală; influența eredității aici este atotputernică, căci fetele născute dintr-o abatere sexuală sunt mai înclinate la fapte criminale, decît altele.

Tot așa și descendenții părinților vicioși sunt împinși la criminalitate căci, "cum s-ar putea apăra de rău un copil nefericit, cînd răul îi este prezent în culorile cele mai seducătoare și în deosebi atunci, cînd acela îi este impus prin autoritatea și exemplul părinților"…

De influența educației în familie asupra pornirilor criminale s-a ocupat și R. Garofalo, confirmînd că, problema educației ar avea cea mai mare importanță pentru știința penală, dacă ar fi posibilă transformarea, modificarea caracterului individului prin educație. Dar, dacă educația ar avea vreo influență, aceasta ar putea exista numai în epoca copilăriei, adică în epoca formării caracterului și nu după formarea acestuia. Educația poate avea un efect modificator al instinctelor primare, înnăbușind și slăbind, dar nicidecum distrugînd instinctele perverse, acestea rămînînd pentru totdeauna în psihicul omului. Drept dovadă el invoacă cazul copiilor de negri, instruiți în Europa, care reîntorcîndu-se în țara lor, în scopul de ai civiliza pe compatrioții lor, recad în viața primitivă, uitînd "atînt gramatica cît și buna educație, aruncîndu-și hainele fug în păduri și iată-i redeveniți sălbatici ca părinții lor, pe care nici nu i-au cunoscut."

Printre studiile mai recente am remarca opinia profesorului David Abrahamsen, de la Universitatea din Columbia. În lucrările sale "Cine este vinovat? Studierea educației și criminalității" și "Situația încordată în familie – cauza principală a conduitei delictuoase", autorul se axează pe condițiile familiale ca cauză prioritară a delincvenței. Anume condițiile în care se educă copilul și vor fi prioritare în alegerea viitorului comportament. Pînă la vîrsta de doi ani copiii nu se supun părinților, dar către patru ani această conduită dispare la majoritatea copiilor, iar la unii rămîne pentru toată viața și din acești copii se formează rîndurile viitorilor delincvenți.

Simptomul viitoarei conduite delictuoase este considerat de Abrahamsen faptul că, copilul urinează în pat sau chiulește de la școală, acest chiul avînd pentru copil o deosebită importanță, deoarece s-a constatat că chiulul în copilărie este o trăsătură comună pentru majoritatea infractorilor adulți.

Cauzele conduitei delictuoase la copil, pot fi depistate de părinții săi, în special în atitudinea afectivă a mamei sale față de manifestările instinctive timpurii ale copilului. Un copil devine delincvent fie că în familie nu i s-a acordat atenție și el, devenind matur, caută să atragă atenția asupra sa prin delicte, fie că în familie a fost prea tutelat și protestele sale împotriva acestei tutele se manifestă mai tîrziu prin delicte.

De aici rezultă, că tocmai în condițiile familiale rezidă cauza principală, care generează criminalitatea. Factorii economici și sociali sunt lăsați pe ultimul plan, punînd pe prim plan caracteristica afestivă a familiei: "Am constatat că mai mult decît situția economică sau socială a familiei, raporturile afective dintre părinți și copii influențează dezvoltarea caracterului. Experiența noastră demonstrează că situația încordată în familie dă naștere la infractori". Pentru ca un infractor potențial să devină infractor real sunt necesare două condiții suplimentare: o situație corespunzătoare, "de moment" și slăbirea controlului și a rezistenței din partea supra-eului.

Cînd ne referim la familie, trebuie să punem în discuție, în primul rînd, calitatea vieții de familie, valoarea sa formativă asupra personalității copilului sau adolescentului. Familia trebuie examinată sub aspecte complexe, vizînd modelul de viață pe care îl oferă familia minorului, calitatea climatului afectiv, aptitudinile pedagogice ale părinților, stilul de viață al tuturor membrilor familiei etc. Din cercetările făcute în Franța rezultă că: 3% dintre minorii recidiviști și 4,5% dintre recidiviștii adulți provin din familii de mari industriași, mari comercianți, înalți funcționari ori intelectuali; 2% dintre minorii recidiviști și 13% din recidiviștii majori provin din familii de țărani; 22% recidiviști minori și 22% recidiviști majori provin din familii de mici funcționari; 13% recidiviști minori și 13,59% recidiviști majori provin din familii de muncitori calificați; 29% minori recidiviști și 21,68% recidiviști majori provin din familii de muncitori specialiști; 27% recidiviști minori și 18,2% recidiviști majori provin din familii de muncitori necalificați; 3% și respectiv 0,97% provin din săraci și șomeri; 3% și 4,32% alții. Din aceste date rezultă că cei mai mulți infractori provin din familii modeste de muncitori de diferite categorii.

Un factor de importanță majoră îl reprezintă structura familiei. Astfel, avem familii:

– normale, închegate și

– dezorganizate, disociate.

Familia este considerată a fi normală cînd este încheiată legal, cînd sunt copii, soții sunt în viață și aceștia împreună își cresc și educă copiii.

Familia dezorganizată va fi atunci cînd unul sau ambii soți nu mai sunt în viață, cînd sunt divorțați, cînd sunt separați (de exemplu, cel puțin unul dintre părinți se află perioade îndelungate în locuri de detenție sau prestează diferite munci departe de căminul familial) etc., iar copiii cresc sub grija unui părinte sau sunt crescuți de rude.

Cercetările întreprinse în criminologia contemporană au arătat că un număr mare de infractori provin din familii dezorganizate – 58%. Dintre aceștia, 13% sunt copii naturali; 4% au ambii părinți decedați; 18% au un părinte decedat; 6% au părinți divorțați; 13% au părinți separați. În cazul recidiviștilor îndeosebi, sunt mai multe familii dezorganizate sau chiar dacă sunt organizate, ele constituie un mediu nefavorabil de creștere (de exemplu, 13% provin din familii imorale, cu multe neînțelegeri, certuri, venituri modeste etc.).

Un rol deosebit în dezvoltarea armonioasă a copilului, în formarea însușirilor sale psihice îl are stabilitatea căminului. Cercetările arată că riscul apariției unei conduite antisociale este mult mai ridicat în acele familii în care, din anumite motive – divorț, separare, abandon, absențe îndelungate -, stabilitatea căminului este zdruncinată. În astfel de situații, absența unui părinte, cu atît mai mult a ambilor părinți, lipsesc copilul de posibilitatea de a se identifica afectiv și intelectual cu părinții, reduc considerabil sentimentul de securitate al copilului, creează pericolul lipsei de supraveghere a acestuia și exercitării unor influențe negative din afara familiei. În aceste situații, datorită faptului că din sistemul legăturilor și relațiilor interne de familie cade o verigă esențială, se creează o anumită disproporție între forțele interne ale familiei. Dacă ceilalți membri ai familiei sunt incapabili să refacă această ruptură, să ocupe locul celui plecat, să îndeplinească rolul pe care acesta îl avea în cadrul familiei, se va produce o viciere a relațiilor reciproce din familie, ceea ce se va răsfrînge negativ asupra minorului.

Cercetările întreprinse în România, asupra unui lot de infractori care au comis acte de violență, arată că marea majoritate (65% în 1975) proveneau din familii cu venituri bănești risipite în primele zile după încasare și în care nu existau nici un fel de preocupări culturale. Pentru aceste familii erau caracteristice certurile repetate, stările permanente de conflict și confruntare între membri ai familiei, consumul de băuturi alcoolice, manifestările antisociale etc.

Statisticile relevă că, în cazurile unor infracțiuni de violență comise între 1975-1980 în România, s-a constatat că, în peste 55% din familiile subiecților investigați, tatăl consuma frecvent alcool, modelul respectiv fiind preluat și de copii, întrucît s-a observat că la tinerii pînă la 26 ani, care au comis infracțiuni de tîlhărie și viol, debutul consumului de alcool se situează între 16-18 ani.

Alte investigații au pus în evidență că peste 30% din minorii care au comis infracțiuni de violență provin din familii în care fie stilul de educație este despotic și excesiv, fie indiferența părinților merge pînă la lipsa totală de supraveghere.

Congresul al VII-lea al O.N.U. pentru prevenirea criminalității și tratamentul delincvenților, ce a avut loc la Milano în 1985, a relevat că în țările puternic industrializate, din totalul infracțiunilor de omor 40% se comit între părinți. În consecință crește numărul abandonărilor de domiciliu și tendința repetării modelului oferit de părinți.

Și în Republica Moldova alterarea climatului din unele familii datorită nefundamentării pe principii morale, deosebirilor psiho-fizice, cultural-educative ori nemulțumirilor de ordin material, au generat neînțelegeri între soți și stări tensionate care s-au agravat treptat și au degenerat în crime. În acest context a crescut numărul infracțiunilor în care sunt implicate persoane din cadrul aceleiași familii.

Unele studii actuale relevă că "în majoritatea cazurilor între inculpați și persoanele agresionate existau relații de rudenie (29 cazuri) sau de concubinaj (11 cazuri), iar în altele erau prieteni, cunoscuți, vecini sau colegi (56 cazuri). Numai în 13 cazuri persoanele agresionate au fost acostate de inculpați, fără a fi existat anterior vreo relație de cunoaștere între aceștia".

Cercetări criminologice importante referitoare la influența perturbărilor familiale asupra delincvenței juvenile au fost realizate în SUA de soții Glueck, care, în lucrarea "Delincvența juvenilă nerelevată" ("Untraveling Juvenile Delinquency") au constatat următoarele: un număr important de copii delincvenți și-au schimbat reședința în timpul copilăriei, sunt prost întreținuți din punct de vedere material și igienic, au părinții despărțiți ori necăsătoriți, sunt privați de beneficiul culturii. Personalitatea copiilor delincvenți este mai amorfă și lipsită de ambiție în fața exigențelor vieții, normele lor de comportament sunt mai puțin numeroase și lipsite de conținut. Cel mai adesea ei sunt stresați datorită coeziunii reduse a familiilor lor, a stării de încordare dintre părinți, a atmosferei familiale nefavorabile, a lipsei de supraveghere și de interes din partea părinților. Drept răspuns, la copiii delincvenți se remarcă o atitudine de ostilitate și indiferență față de familia din care fac parte, precum și față de societate.

Rolul familiei trebuie desigur studiat în toată complexitatea influențelor și reacțiilor pe care climatul familial îl produce asupra minorilor, fără a ne îndoi nici o clipă că influența acesteia în formarea modelului de comportament este precumpănitoare.

Educația permanentă transferă familiei un rol esențial deoarece producția intelectuală poate să se desfășoare la domiciliu, în prima școală a copilului, în celula informațională, copiii fiind îmbogățiți în mod organic în acest sistem.

Rolul familiei, însă, nu trebuie exagerat, viața demonstrîndu-ne că nu toți copiii provenind din familii de "proastă calitate" evoluează spre comportamentul criminal. Unii din ei obțin succese remarcabile pe tărîmurile științei și vieții sociale, găsind resurse de a interveni cu forțe ieșite din comun în acțiuni de natură cu totul opusă modelului negativ oferit de părinți.

Școala

După familie, școala este instituția care joacă un rol deosebit în formarea și perfecționarea continuă a personalității umane. Menită să dezvolte aptitudinile individului, să transmită cunoștințe profesionale, să formeze, să dezvolte și să consolideze aptitudinile, școala pregătește tînăra generație pentru viață. Școala reprezintă unul din cele mai importante instrumente ale menținerii statu-quo-ului social, principala funcție a ei este astfel aceea de a reproduce capitalul cultural acumulat.

Printre primii cercetători asupra efectului instrucției și a școlii în formarea personalității a fost Lombroso. În opinia sa instrucția, și mărește și micșorează criminalitatea. Pînă cînd ea nu este încă răspîndită în toată țara și nu a ajuns la maturitate, înmulțește toate crimele; iar cînd e răspîndită și ridicată la un nivel înalt, le micșorează. Cu alte cuvinte, instrucția și școala modifică caracterul criminalității, îmblînzind-o.

Alții susțin că influența școlii asupra criminalității este binefăcătoare pentru societate. Școala prin instrucție, prin educație intelectuală dezvoltă facultățile intelectuale, îmbogățindu-l pe om cu cunoștințe. Dezvoltarea și luminarea minții se pun mai mult în serviciul binelui, decît al răului. Școala impune reflecție, chibzuință, prevedere, precauțiune care îl rețin pe individ de la comiterea faptelor rele. Ignorantul, omul cu putere de reflecție redusă, cu lipsă de prevedere, rezistă mai puțin tentațiilor criminale, decît omul cu cunoștințe, cu facultăți intelectuale mai dezvoltate.

Școala poate influența atît pozitiv, cît și negativ asupra evoluției personalității elevului. Influențele negative se pot manifesta prin:

– manifestări greșite în plan educațional;

– excesul de severitate;

– inechitatea sancționării meritului;

– manifestări de favoritism;

– manifestări de subiectivism;

– neprincipialitatea unor relații dintre educator și cei educați;

– lipsa competenței profesionale;

– toleranțele sau excesele din partea educatorilor;

– fenomenele de corupție;

– exemplul negativ etc. Toate aceste manifestări pot genera efecte destabilizatoare asupra formării unor caractere mai ușor influențabile în rău.

Din statisticile penale rezultă că majoritatea delincvenților minori au avut o activitate școlară slabă. Studiile de criminologie realizate în țările occidentale dezvăluie, în majoritatea cazurilor, o corelație semnificativă între școală și criminalitate, cel puțin sub două aspecte, și anume: al procentului deosebit de ridicat pe care infractorii cu o pregătire școlară redusă îl reprezintă în ansamblul populației criminale, precum și a faptului că o serie din însușirile negative ale personalității acestuia s-au format și s-au accentuat în timpul perioadei școlare, fiind consecința unor grave erori ce caracterizează sistemul de învățămînt. Astfel, mulți infractori au săvîrșit abateri, avînd o conduită rea în timpul școlarizării, chiar din clasele primare. Aceștia nu au dat dovadă de adaptare și integrare în școală, de disciplină și străduință la învățătură. Mai mult decît atît, inadaptarea la ei s-a început din primele clase (7-9 ani). Această inadaptare constă în: absențe nemotivate de la ore, neascultare și indisciplină, nepregătirea lecțiilor, încăpățînare și purtare obraznică față de pedagogi. În relațiile cu colegii, se remarcă retragere ori conflicte. În timpul orelor precum și în afara lor: comit mici furturi, "bat strada", chiulesc de la școală, fug de acasă, fumează și consumă alcool etc. Așa, cercetîndu-se gradul de învățătură al populației penale, comparativ cu gradul de învățătură al populației generale s-a stabilit:

– 6% din minorii condamnați sunt analfabeți;

– 28% au un nivel de pregătire normal;

– 65% au o pregătire școlară insuficientă (debilii mintali aici avînd o proporție de 45%). Aceste cifre sunt și mai înfricoșătoare cu privire la recidiviști, unde:

– 9,9% sunt analfabeți;

– 49% au o instrucție mediocră;

– 20% – instrucție primară și doar

– 1% – instrucție liceală.

Cercetările efectuate pe intervalul 1971-1975 din România au arătat că 35% din lotul investigat nu a frecventat decît cursul primar și acela adesea incomplet. Performanțele școlare ale acestor infractori au fost slabe și mediocre. Concluzii similare întîlnim într-un studiu asemănător privind intervalul 1976-1980 unde se relevă un nivel scăzut de cultură și educație la infractorii care au comis fapte de violență. Așa, doar 6% aveau școala generală, iar 45% nu au absolvit nici școala primară.

Studii mai recente în România în domeniul pregătirii școlare a inculpaților (anii 1990-1991) au relevat că:

– 77% din infractori au studii de cel mult 8 clase;

– 19% au absolvit școala generală sau profesională;

– 4% au absolvit liceul.

Pregătirea școlară incompletă sau necorespunzătoare, nivelul scăzut de cunoștințe profesionale, lipsa deprinderilor de a munci ordonat și de supunere la un program normat, nu numai că împiedică accesul multor tineri din această categorie la dobîndirea unei integrări socio-profesionale corespunzătoare, dar chiar atunci cînd o obțin le conferă o capacitate scăzută de adaptare. Aceștia preferă cu multă ușurință viața parazitară, lipsită de orice constrîngere socială.

De aceea, este necesar ca în școală să se facă nu numai instrucție, ci și educație morală. Dacă școala, instrucția, nu dau roadele binefăcătoare așteptate, de vină sunt metodele și persoanele care le aplică. Spre regret, în școala noastră se aplică metoda unică pentru tipul unic al elevului. Nu se face, nici în limitele posibilităților, o individualizare; nu se ține cont de calitățile intelectuale, morale și fizice ale elevilor. La clasificare se aplică criteriul mecanic al mediei. De păsurile, suferințele, preocupațiile, dispozițiile, imboldurile elevilor se preocupă prea puțini pedagogi. Nu rareori școala creează o atmosferă apăsată, pentru că între profesor și elev nu există o legătură quasi – părintească. Nu se luptă pentru a cîștiga sufletul copilului, nu se încurajează talente, avînturi. Prin aceasta se taie aripi, se descurajează și deformează o bună parte din elevi. Considerăm că avalanșa de examene introduse de curînd în liceele din țara noastră nu aduce nici un bine școlii. Bacalaureatul, examen bun și necesar în fond, prin metoda și formele aplicate la noi este compromis. Și nu numai prin faptul că duce la o înflorire a corupției, ci și prin aceea că îi traumatizează pe tineri, care trec astfel obosiți și fără elan la instituțiile superioare de învățămînt; intră în viață dezamăgiți, demoralizați, revoltați, cu ideea că "totul se cumpără și se vinde". Acestea sunt condiții prielnice pentru a deveni dușmani ai ordinii sociale și poate chiar criminali.

Totuși, cel mai mare rău al școlii constă în lipsa educației morale. În anumite privințe se exagerează cu instrucția, împovărîndu-i pe elevi cu prea multe cunoștințe, iar de educația morală se uită. Aceasta ar fi una din cauzele principale a imoralității și inculturii, care a luat proporții alarmante în Republica Moldova. Familia, unde începe educația morală, în actuala stare de slăbire a fundamentului său, face prea puțin. Urmează școala, care în loc să completeze lipsurile și greșelile educației în familie, nu face nimic sau face prea puțin.

Nu trebuie niciodată uitat că menirea școlii nu este numai aceea de a pregăti tineri informați, dar și apți de conviețuire socială, nu simple instrumente productive, ci și cetățeni.

Rolul școlii este important și pentru educarea și socializarea copiilor, pentru depistarea celor inadaptați și punerea în aplicare a unor programe de prevenție generală.

Locul de muncă (Profesia)

Locul de muncă exercită o puternică influență asupra individului prin ansamblul de elemente materiale și socio-umane pe care le presupune, respectiv prin comportamentul întregului colectiv de muncă, care își desfășoară activitatea în același spațiu, prin modul în care este organizată munca etc.

După aprecierile unor autori profesia este locul unde procesul de școlarizare ia sfîrșit. Toate statisticile relevă o rată extrem de diferită și diversă a delincvenței profesionale. Majoritatea profesiilor oferă condiții pentru săvîrșirea crimelor.

În colectivul de muncă, indiferent de natura muncii depuse, dacă aceasta este îndeplinită cu pasiune, cu dăruire și responsabilitate, dacă între membrii colectivului există relații colegiale bazate pe respectarea normelor eticii și echității sociale, ființa umană se desăvîrșește, progresează, își dezvoltă generozitatea și sentimentul civic.

Manifestările antisociale apar acolo unde munca nu este prețuită și utilizată în suficientă măsură ca mijloc de educație. Orice eșec profesional poate deveni o cauză de dezechilibru pentru indivizii slabi, reușita profesională depinzînd de o mulțime de factori, printre care: gradul de pregătire profesională, alegerea corectă a profesiei, capacitatea de adaptare la colectivul de muncă și regimul de disciplină ș.a.

Majoritatea tinerilor se adaptează mediului de muncă. Însă unii, în timpul pregătirii profesionale și apoi în muncă se dovedesc inadaptabili. Ei manifestă lipsă de interes pentru studii profesionale, apoi și pentru profesiune, lipsesc nemotivat de la locul de muncă, îl întrerup ori îl schimbă.

O pondere importantă o reprezintă infractorii fără ocupație sau cu un stagiu redus de producție, cu rezultate slabe în activitatea profesională. Cercetările întreprinse au arătat că majoritatea infractorilor au avut o activitate profesională instabilă. Mai mult de 30% din cei care au comis infracțiuni de violență n-au avut nici o calificare, 50% au părăsit în mod frecvent locul de muncă; 45% au avut dificultăți de adaptare la normele de disciplină profesională; 70% din tinerii care au comis infracțiuni de viol și tîlhării au schimbat de trei ori locul de muncă în cursul unui an și au obținut rezultate slabe în activitatea de producție.

Și statistica judiciară a Republicii Moldova ne permite să facem unele distincții între criminali demascați, în dependență de ocupațiile sau angajarea lor în sferele sociale la momentul săvîrșirii infracțiunilor. Astfel, în anul 1998 s-a relevat că:

– 4.012 infractori la momentul săvîrșirii infracțiunilor erau angajați în cîmpul muncii;

– 548 – elevi din diferite instituții de învățămînt;

– 12.096 – nu au avut nici o ocupație.

Importanța analizei criminologice a structurii criminalității după sfera de ocupație la momentul săvîrșirii crimelor este evidentă. Cele 70,5% de criminali care nu sunt încadrați în muncă și nu au alte ocupații utile pentru societate ne vorbesc convingător despre cauzele și condițiile favorizante ale criminalității. Un pericol social sporit prezintă extinderea bazei sociale a structurilor criminale, pe de o parte, pe contul atragerii în activitatea infracțională a șomerilor din localitățile rurale și urbane. Conform calculelor criminologilor occidentali, sporirea șomajului cu 10% duce la creșterea criminalității de la 3,4% la 6,5%. Ca un impact al imboldurilor săvîrșirii infracțiunilor printre persoanele fără venituri stabile relevăm și veniturile sau salariile mizere obținute de muncitori și țărani. Fără a ne adînci prea mult în problemă, este suficient de evidențiat că situația social-economică a păturilor de jos este extrem de dificilă la etapa actuală. În asemenea situații membrii societății sunt nevoiți să dea dovadă de eroism la învingerea problemelor de existență fără a intra în conflict cu legea, deoarece chiar și cei care în condiții normale sunt disciplinați de lege, astăzi recurg la activități criminale, uneori chiar în pofida convingerilor nobile, pentru a-și asigura minimul necesar de existență pentru sine și pentru membrii familiei.

Printre elementele componente ale locului de muncă ce pot influența negativ comportamentul angajaților, favorizînd sau determinînd în mod direct comiterea de către aceștia a unor acte de indisciplină, abateri, contravenții sau chiar infracțiuni am evidenția:

– nivelul de pregătire profesională scăzut al colectivului de muncă;

– necunoașterea, indiferența sau disprețul față de legi și față de regulile de conviețuire în societate;

– tolerarea actelor de indisciplină din partea conducătorului;

– absențe nemotivate de la locul de muncă;

– injurii, calomnii, limbaj indecent;

– nerespectarea dispozițiilor și ordinelor primite din partea conducătorului locului de muncă;

– nerespectarea normelor de muncă;

– organizarea necorespunzătoare a procesului muncii din partea conducătorului;

– nedorința sau lipsa de preocupare pentru ridicarea nivelului de cultură generală și de pregătire profesională de către membrii colectivului de muncă.

Unele colective nu numai că nu-și exercită rolul educativ de formare a deprinderilor pentru muncă, de stimulare a perfecționării profesionale, ci reprezintă, dimpotrivă, un teren propice pentru formarea defavorabilă a personalității. S-au relevat, astfel, unele practici ilegale, unele forme de presiune exercitate de conducătorii de diferite nivele ca, revendicarea unor sume de bani s-au "cadouri" pentru acordarea unor privilegii. În consecință se ajunge chiar la unele forme organizate de comitere a infracțiunilor în cadrul colectivelor de muncă. Majoritatea infracțiunilor de delapidare – 90,9% – s-au săvîrșit în grup, iar 40% din cei condamnați au avut calitatea de complice, ceea ce indică existența unor raporturi de serviciu care au făcut posibilă organizarea săvîrșirii de infracțiuni.

Desigur, ar fi bine dacă colectivul s-ar interesa de problemele care îi preocupă pe oameni, ar cunoaște dificultățile acestora ca, condițiile de locuit, de transport etc., contribuind la înlăturarea lor.

Starea civilă

Printre primii care au făcut cercetări privind atitudinea criminalului față de familie, mai exact față de celibat și căsătorie a fost C. Lombroso. El a observat, la vremea sa, că în anul 1880 la 1.000 de locuitori – în Italia, 48,9% erau condamnați celibatari adulți, 29,7% condamnați căsătoriți și 14,3% condamnați văduvi și văduve. Celibatarii au dat un procent ridicat de condamnați, cei fără familie comițînd un număr mai mare de crime, iar atitudinea acestora față de familie era una nefavorabilă.

În Olanda, van Bemmelen a stabilit că în 1929-1930, procentul celibatarilor și al căsătoriților în populația penală și în cea generală era:

– celibatari condamnați – 28-33%, iar celibatari în populația generală – 44,63%;

– căsătoriți condamnați – 64,86%, iar căsătoriți în populația generală – 47,96%. Rezultă că celibatarii comit mai multe crime, refuză căsătoria și familia proprie, care sunt moduri de viață stabilă și de durată.

În general, după ce au ieșit din familia părinților sau a celor unde au crescut, după ce trec la viața independentă, foștii infractori celibatari nu se străduiesc să aibă o locuință proprie, cu mobilier propriu, ci preferă să locuiască pe la gazde, în camere închiriate, iar masa o servesc pe la birturi și cîrciumi. Aceasta denotă o neașezare, totul fiind provizoriu și instabil în viața lor.

Atitudini negative întîlnim și în privința familiei proprii a criminalilor. În general, în aceste familii se produc divorțuri numeroase și destrămări de familie, ceea ce dovedește puțin atașament față de familie. Unele cercetări arată, cu privire la hoții recidiviști: familie legitimă o aveau doar 14,56%; familie destrămată din cauza absențelor îndelungate (termene de detenție) – 5,82%; neînțelegere și abandon – 12%; separare și recăsătorire – 6,47%; căsătorii sau concubinaj trecătoare – 31,7%; viață solitară – 6%.

În prezent există prea puține raporturi statistice relevante în privința stării civile a infractorilor. Cu toate acestea, s-au evidențiat unele concluzii conform cărora atît femeile, cît și bărbații necăsătoriți sunt mai predispuși la comiterea infracțiunilor sexuale, în timp ce în cazul soților au fost relevate o serie de infracțiuni săvîrșite cu violență, datorate certurilor și neînțelegerilor dintre soți.

Am concluziona că familia are o influență benefică asupra individului, disciplinîndu-i faptele. Într-adevăr, familia este celula societății, primul mijloc de educație socială a omului. Între familie, societate și stat există o strînsă corelație, fiindcă genul uman a început printr-o familie. De-a lungul anilor familia a pierdut multe din atribuțiile sale religioase, politice, economice, dar este greu de înlocuit rolul ei moral, pedagogic și sentimental. Ea a rămas un cămin sufletesc și o școală de respect. Nu degeaba căsătoria este considerată a fi sacramentul justiției, misterul viu al armoniei universale, formă dată de însăși natura genului uman. În această religie a familiei putem zice că, bărbatul sau tatăl este preotul, femeia sau mama este idolul, iar copiii sunt poporul.

Organizarea timpului liber

Timpul liber este timpul de care dispune o persoană după ce și-a onorat obligațiile familiale, școlare ori profesionale. Timpul liber are următoarele funcții:

– odihna;

– divertismentul;

– dezvoltarea personalității.

Structura timpului liber și modul în care este utilizat interesează în mod deosebit, pentru că cel mai mare număr de infracțiuni se comit în timpul liber.

Cercetările actuale arată că timpul liber este petrecut din ce în ce mai puțin în cadrul familiei. În ultimele decenii au fost identificate noi forme periculoase de petrecere a timpului liber, cum ar fi petrecerile tinerilor cu consum abuziv de alcool și droguri sau chiar asocierea în grupuri și organizații criminale. Bande și grupuri de minori și tineri delincvenți există pretutindeni în societatea contemporană, avînd nume diferite: "blousons noirs" în Franța, "viteloni" în Italia, "tedy boys" în Anglia, "halbarken" în Germania, "toizo-zaco" în Japonia etc.

Rolul creșterii criminalității ca urmare a impactului activităților din timpul liber este strîns legat de problemele sociale ale integrării. În acest context, neintegrarea socială și economică a tinerilor conduce la stări periculoase de dezechilibru și frustrare care generează criminalitatea.

Din aceste motive, o importanță deosebită pentru prevenirea criminalității o prezintă organizarea timpului liber al tinerilor.

Influența negativă a mijloacelor de informare în masă

Cercetările actuale au relevat influența negativă exercitată de mijloacele de informare în masă. Pe primele locuri se află violența transmisă prin canalele mass-media și în special video-violența.

Tema crimei a fost din totdeauna o sursă de profit important pentru cinematografie și televiziune, aporsimativ 90% din serialele din lume avînd la bază un scenariu polițist sau criminal. În acest sens, interesante sunt cercetările întreprinse de Asociația americană de psihologie care a stabilit că un copil din S.U.A. doar în timpul studiilor în școala primară privește la televizor în mediu 8.000 de omucideri și 100.000 de alte acțiuni de violență. Comunitatea americană, înspăimîntată de aceste cifre, a creat Coaliția Națională de limitare a violenței demonstrate de televiziune. Activitatea acestei coaliții a avut unele rezultate pozitive: pe canalele televizate naționale ale S.U.A. scenele de violență s-au redus de la 8,6 într-o oră în 1991, la 7,7 – în 1992. Mai mult ca atît, în conformitate cu noua lege federală "Despre mijloacele informaționale", în fiecare televizor produs în S.U.A. trebuie să fie montată o microschemă ce ar permite părinților controlul asupra emisiunilor vizionate de copii. La fel, conform programului federal pe toate canalele TV (indiferent de faptul dacă sunt de stat sau private) anual se majorează timpul pentru emisiuni speciale destinate minorilor și tineretului, ce au drept scop educația morală și civică a generației în creștere.

Contribuții importante la abordarea teoretică a problemei video-violenței a avut Simpozionul organizat în noiembrie 1993 de Societatea Română de Criminologie și Criminalistică, cu genericul „mass-media și criminalitatea”. În rezoluții s-a conchis că, violența în cinematografie și televiziune furnizează modele de comportament negativ, cu influențe puternice asupra spectatorului tînăr. Aceste filme comerciale determină creșterea nivelului agresiv, iar cel ce le vizionează este scos din lumea reală și determinat să săvîrșească, pe calea imitației, fapte violente, agresive, nechibzuite și spontane.

Deși rolul mass-mediei este complex și nu conduce întotdeauna la aplicarea violenței, este cert că mesajul transmis se realizează și interpretează în funcție de propriile aspirații și imagini despre lumea înconjurătoare, astfel încît video-violența va produce efecte doar asupra persoanelor cu înclinații și predispoziții spre violență.

Specificul național

Prin el însuși, specificul național nu este un factor criminogen. El constituie o sinteză a nivelului de cultură și civilizație ale unui popor, avînd vechi rădăcini în istoria acestuia. Popoarele, indiferent de originea și natura lor, au caractere particulare, temperament național, aptitudini, însușiri etc. prin care, în mod firesc, se resimt manifestările, comportamentul și actele lor. Prin urmare nici criminalitatea nu poate fi independentă, în privința numărului, dar mai ales caracterului său, de ansamblul caracterelor și însușirilor care formează particularitățile unui popor. Acest caracter particular național dă criminalității o direcție și o formă specifică. După cum remarcă unii autori "criminalitatea unei rase poate avea tendință pronunțată în comiterea crimelor contra persoanelor, iar a alteia contra averii… Italianul are mai multă predispoziție la crimă, decît francezul sau englezul. Criminalitatea italiană are tendința pronunțată contra persoanelor, omorurile pasionale fiind pe locul întîi în statistică"…

Printre primii cercetători care studiază influența specificului național se numără Lombroso, care cercetează această problemă la evrei și țigani. După cum arată statisticile naționale, evreii din diferite țări prezintă în general o criminalitate mai mică, decît celelalte popoare. Pentru a stabili o proporție mai precisă între criminalitatea evreilor și aceea a concetățenilor lor, trebuie să raportăm criminalitatea celor dintîi la criminalitatea "negustorilor și industriașilor, iar nu la aceea a populației în general, fiindcă la evrei prevalează exercițiile profesiunii de negustor și industriaș".

În toate țările, condamnații evrei reprezintă un număr foarte mic, iar criminalitatea acestora este specifică, constituind următoarele crime: escrocherii, falsuri în acte, fals de monedă, contrabandă, uzura și alte crime, în special, economico-financiare.

Lombroso remarcă că dintre evrei s-au recrutat mulți șefi de bande, care s-a distins printr-o rară abilitate, iar femeile evreice au dat un prețios concurs acestora. În Franța a fost un timp, "cînd aproape toți șefii bandelor mari aveau concubine evreice, care erau colaboratoare iscusite ale concubinilor lor. Însă din ziua intrării evreilor în viața politică, a început să scadă tendința lor la o criminalitate specifică".

Cu privire la țigani Lombroso remarcă că, "În contrast cu evreii, țiganii sunt o rasă de criminali, reprezentînd toate pasiunile și viciile. Sunt leneși, lucrînd numai ca să nu moară de foame, mincinoși, perfizi, ingrați, răzbunători, hoți, imorali, cruzi și lași; de aici derivă proverbul din Transilvania, că 50 de țigani pot fi fugăriți cu o rufă muiată… Autoritate, legi, reguli, principii, prescripții, datorii sunt noțiuni și lucruri inexistente la această rasă ciudată. Dar este de remarcat, că această rasă atît de inferioară din punct de vedere moral și refractară la evoluția civilă și intelectuală, care n-a putut să exercite vreodată o industrie și care în poezie n-a depășit cel mai sărac lirism, în Ungaria a creat o artă muzicală uimitoare".

Deci, acest temperament național trebuie luat în calcul, în analiza fenomenului infracțional, deoarece, în anumite condiții economice, sociale și politice, timpul de reacție populară poate fi prevăzut în coordonatele sale de ansamblu.

Și în Republica Moldova naționalitatea criminalității este specifică. Din cei 17.153 de infractori depistați pe teritoriul țării în 1998, 16.779 sunt cetățeni ai Republicii Moldova (97,6%) și doar 374 (3,4%) sunt cetățeni ai altor state (de regulă din statele C.S.I.: ucraineni – 114; caucazieni – 70; ruși – 48 etc.).

Din cei 16.779 cetățeni ai republicii, 13.216 sunt moldoveni de baștină; 1.258 ruși; 983 ucraineni; 732 găgăuzi; 247 bulgari și numai 8 evrei. Deci, dintre cetățenii Republicii Moldova ce au săvîrșit infracțiuni, 78,8% sunt de naționalitate moldoveni. De aici și concluzia că criminalitatea în țară este de naționalitate moldoveană și este o problemă națională cu rădăcinile mult mai adînci decît problemele social-economice actuale ce servesc doar ca catalizatori ai fenomenului infracțional.

Majoritatea reprezentanților naționali preferă furturile din avutul proprietarului și doar cetățenii străini, de naționalitate ruși, preferă mai mult crimele legate de armele de foc și muniții. Anume printre aceste persoane trebuie căutați traficanții de armament din republică.

Practic fiecare din naționalitățile prezentate, în afară de evrei, își au reprezentanții lor minori în lumea interlopă. Aici constatăm că din toți moldovenii care au săvărșit infracțiuni, 14,6% sunt minori. Aproximativ la același nivel sunt reprezentați de către minori găgăuzii și ucrainenii, avînd cîte 14,6% și 13,9% respectiv. Cea mai mare pondere a infractorilor minori revine însă bulgarilor – 20,2%, urmați de ruși cu 16,6%.

Avem speranța că criminalitatea moldovenească va descrește, însă iluzia poate fi știrbită de scăderea nivelului natalității, ceea ce sporește ponderea criminalilor moldoveni maturi.

Strîns legată de specificul național este discriminarea, considerată ca un factor criminogen important și fiind asociată cu prejudecata.

Discriminarea este refuzul de a trata un grup social în conformitate cu tendințele și aspirațiile sale. Ea se poate exercita la nivelul claselor sociale, al sexelor, al apartenenței religioase etc. Aceste preferințe diverse nasc prejudecăți și atitudini negative cu privire la ansamblul grupurilor minoritare. La rîndul lor, prejudecățile nasc sentimente de frustare care declanșează manifestări agresive, precum și dorințe de revanșă din partea celor ce se consideră discriminați. În consecință, are loc un "conflict de cultură".

Religia

Religia ar fi acea armonie capabilă de a coordona toate elementele existenței; credința în omnipotența unui lucru sau fenomen care depășește inteligența; efortul pentru a înțelege neînțelesul, pentru a exprima inexprimabilul, o aspirație către infinit. După E. Durkheim religia este un sistem solidar de credințe și de practici relative la lucruri sfinte, care unesc în aceeași comunitate morală, numită Biserică, pe toți cei care aderă la ea.

Printre primele cercetări în ce privește influența religiei asupra criminalității se numără și opiniile lui Lombroso și Garofalo. Ambii se preocupă de religiozitatea criminalului, pe care nu o găsesc sinceră și curată, bazată pe un fond etic și moral, ci pe superstiție și oportunitate. Religia are o putere moralizatoare și binefăcătoare, atunci cînd se bazează pe o înaltă morală fanatică. În acest caz ea are o influență și un efect distructiv asupra criminalității. Lombroso crede că, cu cît o religie este mai tînără, mai recentă, cu atît este mai mare puterea ei moralizatoare, fiindcă entuziasmul noilor idei preocupă sentimentele, abătîndu-le de la crimă și fiindcă organismul ei este mai liber de formule, care îi împiedică activitatea. Unele secte religioase, care prin înalta lor moralitate, prin idealurile, altruismul, filantropia, abnegația și curățenia traiului lor sunt focare de sfințenie și virtute.

Suntem de părere că în ultimii ani influența religiei asupra individului este incontestabilă. Nu există servicii divine, cu prilejul marilor sărbători religioase, la care să nu asiste și participe conducătorii statului.

Astfel, există mulți oameni, în special din păturile sociale inferioare, pe care numai frica de Dumnezeu, de păcat și de pedeapsa veșnică îi reține de la infracțiuni. Explicația constă în aceea că, religia face educație morală, ea este cel mai puternic și unic zăgaz, cel mai tare frîu al criminalității. Religia îmblînzește sălbătăcia, înmoaie sufletele tari, înnobilează omul, sădește în el cele mai alese sentimente de iubire, de milă, de cumpătare și de onestitate.

Religia își începe educația morală, înainte de a începe școala educația intelectuală. Copilul învață de la părinți și bunei diverse istorioare religioase moralizatoare, care își așează rodul lor etic în sufletul lui, la fel cum albina depune pe fagure nectarul cules din flori, care va da mierea de mîne. Fiind pusă temelia moralității individului, prin continuarea educației religioase și prin instrucția intelectuală, se va crește un individ cu o mare forță morală și intelectuală, capabil să se opună cu succes tentațiilor criminale.

Cu toate acestea influența religiei asupra criminalității nu este determinantă și exclusivă. Viața de toate zilele ne dovedește că și fără religie se poate obține fondul moral necesar pentru a evita comiterea de infracțiuni. Acest lucru se poate realiza prin cultură, astfel pot fi morali și ateii, cei fără credință religioasă.

Totuși, mulțimea are prea puțină cultură. Această mulțime poate obține hrana morală necesară numai din religie. Marea majoritate a oamenilor din țara noastră au prea puțină cultură sau aproape de loc. Aceasta ar fi una din principalele probleme ale contemporanietății. De aceea, acestora numai religia le-ar mai putea oferi frînele antiinfracționale, altfel ei s-ar deda la o criminalitate enormă.

Toxicomania

În toxicomanie se include consumul de droguri și alcoolismul.

Consumul de droguri și alcool fac parte din categoria elementelor generatoare de crimă. Numai în Europa veniturile obținute din vînzarea țigărilor este de 50 miliarde dolari; alcoolului – 105 miliarde dolari și drogurilor – 400 miliarde dolari anual.

În unele state, precum S.U.A., Columbia, Birma, Laos etc., problema consumului de droguri a devenit o problemă națională.

Așa, în S.U.A. în 1974 – 23% din minorii în vîrsta de la 12 la 17 ani erau consumatori activi de marihuană (cannabis); 3,6% – consumatori de cocaină și 1% consumatori de heroină. Printre tinerii în vîrstă de 18-25 ani: 52% erau consumatori de cannabis, 25% – consumatori de cocaină și 4,5% consumatori de heroină. Numărul consumatorilor de droguri în vîrstă de la 26 ani este într-o permanentă creștere. Consumatorii de cannabis de la 9,9% în 1974 au ajuns la 33% în 1992; numărul consumatorilor de cocaină în aceeași perioadă a crescut de la 9,0% la 11,4%; de heroină – de la 0,5 la 0,9%.

Dintre piețele ilicite, care produc imense sume de bani, am evidențiat, în primul rînd, piața drogurilor. Criminalitatea organizată legată de stupefiante ține de una din cele mai grave și dramatice probleme cu care se confruntă societatea mondială. Grupul de lucru al Comunității Europene consideră că peste 85 miliarde dolari reprezintă profitul net, care urmează a fi "spălat" prin tehnici speciale.

Cele mai utilizate droguri sunt:

– anestezicele – ca phencyclidina sau „PCP";

– narcoticele – derivatele opiumului produs din mac;

– morfina – derivat al opiumului, utilizată în mod legal în medicină;

– cocaina – produs natural obținut dintr-o plantă numită "coca";

– heroina – produs din morfină și cocaină;

– barbituricele – droguri sedativ-hipnotice;

– tranchilizantele – utilizate în medicină pentru tratarea persoanelor suferinde de boli psihice;

– cannabis (marijuana) – produs din cînepa indiană;

– hașișul – un concentrat puternic de marijuană;

– halucinogenele – droguri naturale și sintetice ca mescalina și "LSD";

– amfetaminele – droguri sintetice ca benzedrina, dexedrina, bifetamina și metedrina.

Cea mai răspîndită clasificare a acestei mase imense ar fi următoarea:

a) stupefiante nocive și derivatele lor, de origine agricolă, inclusiv opiaceele și cocaina;

b) stupefiante nocive și derivatele lor de fabricație farmaceutică, inclusiv amfetaminele și barbituricele;

c) droguri netoxice de origine agricolă, ca cannabis sativa.

Analiza statisticii judiciare denotă că narcomania în Republica Moldova capătă amploare. În anul 1998 la evidența Centrului narcologic republican se aflau 3900 persoane, în realitate numărul de narcomani fiind de 55-60 mii de persoane, majoritatea fiind tineri în vîrstă de 14-25 ani.

Prezența unui narcoman într-o familie se transformă în tragedie pentru aceasta, iar creșterea numărului de consumatori de droguri în țară devine un pericol pentru societate.

Foarte impresionante sunt cheltuielile consumatorului pentru procurarea drogurilor. Conform unor evaluări, un narcoman cu "stagiu" de un an și mai mult are nevoie de 4.000 lei pe lună sau aproape 50 mii lei anual. Dacă am lua în considerație numărul real de consumatori, cheltuielile aproximative doar în țara noastră s-ar ridica la 250-300 milioane dolari. Este ușor de imaginat în acest context și numărul infractorilor aflați în goana obținerii sumelor pentru procurarea drogurilor, prin furturi, jafuri, tîlharii și alte crime cupidante și cupidant-violente.

Cu toate că Moldova a aderat la Convențiile Internaționale privind substanțele narcotice și psihotrope din anii 1961 și 1971, precum și la Convenția ONU privind combaterea traficului ilicit de substanțe narcotice și psihotrope din anul 1998, legislația națională n-a fost pe deplin racordată la aceste acte internaționale. Este nereglementată, pînă în prezent, răspîndirea substanțelor psihotrope, precum și circulația precursorilor.

Un document internațional important îl constituie Convenția de la Viena împotriva traficului de droguri, adoptată la 20 decembrie 1988 și intrată în vigoare în anul 1990. Ea vizează conferirea caracterului penal pentru activitățile de "spălare" a banilor proveniți din traficul de droguri. Întrucît pînă la sfîrșitul anului 1992 la Convenție aderaseră deja 106 state, există speranța unei armonizări a legislațiilor penale în acest domeniu.

Alcoolismul este și el un factor criminogen important, producînd grave efecte asupra sănătății omului, determinînd o anumită slăbire a rezistenței fizice și psihice a acestuia. Alcoolul întunecă rațiunea și dezlănțuie pasiunile și viciile, oferindu-le cîmp prielnic de desfășurare. Am putea descrie două stări fundamentale de alcoolism:

1) alcoolismul acut și

2) alcoolismul cronic.

La rîndul său, alcoolismul acut poate avea o formă ușoară (beția ușoară este însoțită de o diminuare a atenției și o prelungire a timpului de reacție, cauzînd numeroase infracțiuni din imprudență, accidente rutiere și de muncă etc.) și o formă gravă (beția gravă provoacă o stare de confuzie mentală, conduce la delir și agresivitate, exagerează nevoile sexuale).

Acoolismul cronic are un impact și mai grav asupra psihicului uman, fiindcă modifică mentalitatea individului, dezvoltă agresivitatea și impulsivitatea, pierderea sensurilor eticii și moralei. Această formă a alcoolismului duce la săvîrșirea numeroaselor infracțiuni de violență.

Mulți infractori sunt recrutați anume din rîndul alcoolicilor. S-a constatat că marea majoritate a infracțiunilor se comit în această stare.

Spre exemplu, raionul Dondușeni, ce face parte din zona criminogenă de nord-vest (alături de Briceni, Glodeni, Drochia, Edineț, Ocnița, Fălești, Rîșcani și Ungheni) se caracterizează prin frecvența cea mai înaltă în regiune a infracțiunilor săvîrșite de persoane în stare de ebrietate. În ansamblu, zona de nord-vest se caracterizează prin cea mai redusă criminalitate pe motiv de beție din țară. Cel mai redus nivel infracțional din Republica Moldova este condiționat aici, credem, în primul rînd, de particularitățile psihologice, obiceiurile, de modul de viață al populației date. Dimitrie Cantemir scria pe timpuri, că “locuitorii din Moldova de Sus sunt mai puțin războinici, nefiind atrași la războaie, preferă să-și dobîndească în liniște și în sudoarea frunții bucata de pîine. Ei sunt foarte evlavioși… Arareori vei întîlni aici cazuri de tîlhării și dacă între ei apar tulburări interne, acestea-s provocate de boierii din Moldova de Jos. Respectă virginitatea pînă la căsătorie, fapt deosebit de rar întîlnit la locuitorii din Moldova de Jos".

Pe de altă parte, zona criminogenă de sud-vest (include raioanele Vulcănești, Cahul, Cantemir, Leova, Comrat, Hîncești și Cimișlia) se evidențiază prin criminalitatea pe motivul beției, întîietatea pe republică deținînd-o raionul Hîncești, unde pe parcursul anilor 1993-1995 în stare de ebrietate au fost comise circa jumătate din numărul infracțiunilor descoperite.

Alcoolismul este mai răspîndit și are o influență mai mare asupra criminalității, în păturile sociale inferioare, decît în păturile sociale mai înalte, mai culte și mai bogate. Aceasta s-ar explica și prin faptul că, organismul omului sărac este mai slăbit, mai rău alimentat și mai puțin rezistent, fiind mai repede copleșit de efectul alcoolului. Omul sărac își potolește foamea și suferințele cu alcoolul, fiind mai puțin precaut și avînd mai puțină judecată în aprecierea efectelor alcoolismului. Oamenii din această categorie, fiind privați de alte plăceri, se limitează doar la unica plăcere accesibilă – alcoolul. În opoziție cu aceștia, omul mai civilizat, prin cultura sa, este înarmat cu o energie fizică, psihică și intelectuală superioară, cu ajutorul căreia poate înțelege și stopa efectul primejdios al alcoolului.

Unii autori consideră că alcoolismul și criminalitatea sunt două dușmane ale societății, între care există o bună prietenie. Alcoolismul roade sănătatea omului, alimentează, încurajează și promovează criminalitatea. Alcoolismul are și efecte ereditare dezastruoase. Generațiile viitoare poartă consecințele viciului alcoolismului părinților lor: mortalitate ridicată, degenerare fizică și psihică, imbecilism și debilism, rezistență fizică și psihică redusă etc.

Toate aceste condiții sunt foarte prielnice pentru comiterea crimelor, alcoolismul furnizînd un contingent mare de criminali.

4.3.8. Factorii politici și criminalitatea

Acești factori în generarea criminalității au o deosebit de puternică influență în trei situații specifice:

1) războiul;

2) revoluția;

3) criza politică.

Războiul poate fi convențional (împotriva unui alt stat) și civil (pe teritoriul unui stat). Războiul civil este cel mai periculos în criminogeneză, fiindcă produce efecte puternice criminogene. Acest tip de război este periculos prin faptul că în timpul lui se creează centre antagoniste de putere, indivizii se polarizează, legislația se ignorează complet, se instaurează haosul și anarhia socială, politică și economică, se escaladează agresivitatea și violența. În aceste situații, infractorii de profesie au un cîmp de acțiune enorm și ideal. De asemenea, starea de haos și anarhie încurajează la comiterea de infracțiuni și persoanele care anterior n-au comis crime. Războiul civil este, în consecință, cea mai înaltă expresie a unei crize politice pe teritoriul unui stat.

Revoluția este o stare de criză politică de mare amploare, ce are drept scop înlăturarea de la putere a unui grup conducător, cucerirea puterii politice și schimbarea orînduirii sociale. Cea mai răsunătoare revoluție (și cu cele mai distructive consecințe) a fost revoluția din octombrie 1917 în Rusia.

Deci, revoluția este o formă a luptei pentru cîștigarea puterii politice. Ea nu-și alege mijloacele pentru atingerea scopurilor sale. După efectele produse am deosebi revoluții: distructive și "de catifea" (în urma revoluției "de catifea" a fost înlăturat de la putere președintele Georgiei E., Șevarnadze în 2003).

Criza apărută în rezultatul revoluției afectează grav sistemul legislativ, care nu mai este respectat, precum și organele de control, care, fie că sunt eliminate, fie că nu-și îndeplinesc atribuțiile.

După revoluție urmează o perioadă de tranziție, în care criminalitatea cunoaște o adevărată explozie.

Criza politică. Deși războiul și revoluția apar în rezultatul crizei politice, am prefera evidențierea acesteia din considerentul că ea (criza politică) poate fi generată și de alți factori. Așa, în Republica Moldova începînd cu anul 1991 criza economică a generat o puternică criză politică. Ca rezultat, marea majoritate a populației nu participă la conducerea statului, nu votează, sunt indiferenți față de alegeri. Aceasta se datorează și instabilității regimului politic, prezenței numeroaselor partide și mișcări politice care afectează grav conștiința poporului. Campaniile electorale se transformă în adevărate lupte, bătălii, cu insinuări și înjosiri reciproce. În rezultat, o parte considerabilă a populației își pierde încrederea, idealurile umane fiind cele care au de suferit.

Se prejudiciază atît valorile sociale, cît și cele individuale. Spre deosebire de valorile sociale, cele individuale se manifestă ca niște aprecieri, de care omul dă dovadă în raport cu obiectele și fenomenele în funcție de criteriul satisfacerii unei trebuințe, așteptări sau ideal.

În criminologie există un șir de teorii conflictuale care argumentează că comportamentele tipice ale oamenilor relativ lipsiți de putere sunt mult mai mult posibile de a fi definite oficial ca comportamente criminale.

Aceste teorii susțin că există o tendință generală ca ratele oficiale ale criminalității să fie corelate cu puterea. Puterea corupe, însă puterea absolută corupe absolut – aprecia criminologul american G. Vold – dar oamenii cu putere absolută nu sunt niciodată definiți drept criminali. Aceasta, cel puțin, cît sunt în fruntea sistemului și cît timp dețin puterea absolută. Așa a fost și în cazul generalului Noriega, în cazul președintelui Filipinelor Marcos, în cazul dictatorului S. Husein din Irak etc.

Capitolul V

Personalitatea infractorului

Secțiunea I

Noțiunea și conceptul de personalitate a infractorului. AspectELE criminalului

5.1.1. Noțiunea de personalitate a infractorului

Personalitatea infractorului este un concept criminologic complex, ce cuprinde noțiunea psiho-socială și noțiunea juridico-penală a infractorului. În literatura de specialitate opiniile asupra personalității sunt foarte diferite. După cum remarcă criminologul Eysenk, aproape fiecare autor are o definiție, un punct de vedere propriu cu privire la personalitate.

Dar, în dreptul penal pe primul plan este situată fapta infracțională, infracțiunea, care are un contur și o explicație foarte completă. În schimb, infractorul, personalitatea acestuia, este puțin studiată. Chiar atunci cînd se face mențiune despre vinovăție, care nu poate fi decît o atitudine psihică a omului, tot nu se face mențiune despre om, decît indirect. Subiectului infracțiunii îi este destinat articolul 21 din Codul penal al Republicii Moldova, conform căruia "sunt pasibile de răspundere penală persoanele fizice responsabile care, în momentul săvîrșirii infracțiunii, au împlinit vîrsta de 16 ani". Prin aceasta omul, care a comis infracțiunea, este trecut în umbră, el fiind subînțeles și constituind doar un punct de reper și un subiect menit a suporta și a executa pedeapsa. O astfel de situație avem în medicină, unde se ține seama numai de boală și nu de bolnav.

În sfera dreptului penal, noțiunea de infractor îmbracă denumirea de persoană, care în vizorul noii legislații poate fi fizică și juridică.

Dreptul penal, avînd ca obiect apărarea valorilor sociale împotriva infracțiunilor, operează cu noțiunea de subiect al infracțiunii, sau subiect al raportului juridic penal. Acest subiect în momentul efectuării urmăririi și cercetării penale se numește învinuit (pînă la înaintarea învinuirii – bănuit). În momentul în care acțiunea se pune în mișcare în justiție și subiectul devine parte în procesul penal – se numește inculpat. În sfărșit, persoana fizică împotriva căreia a fost pronunțată o hotărîre judecătorească de condamnare se numește condamnat.

Toate denumirile arătate, deși se referă la una și aceeași persoană, nu au același conținut, avînd în vedere ipostaze și faze diferite, succesive pe care persoana care a comis infracțiunea le parcurge. Fiecare din aceste noțiuni au în vedere persoana celui care a comis infracțiunea, care a fost deferit justiției ca purtător a anumitor trăsături, drepturi și obligații.

Dar, aceste noțiuni nu sunt totdeauna identice cu noțiunea de infractor, întrucît nu întotdeauna învinuitul este infractor sau infractorul este învinuit.

Infractorul este definit ca persoana care a săvîrșit cu vinovăție vreuna din faptele pe care legea le pedepsește ca infracțiune consumată sau ca tentativă, ori care a participat la săvîrșirea unei asemenea fapte ca autor, instigator sau complice.

După cum am precizat mai sus, termenul de infractor îl întîlnim mai cu seamă în Codul penal al Republicii Moldova, fără a fi însă definit. Precizăm, totuși, că terminologia utilizată nu este unitară. Întîlnim astfel termenul de subiect al infracțiunii, persoana care a săvîrșit infracțiunea, condamnatul.

În opinia noastră, termenele de subiect al infracțiuni și făptuitor sau persoana care a comis infracțiunea, se suprapun.

Nu ne vom opri aici la pluralitatea de infractori, care reprezintă situația în care un număr de două sau mai multe persoane au săvîrșit, prin eforturi conjugate, aceeași infracțiune.

În sfîrșit, o primă noțiune a personalității ar fi aceea că:

Personalitatea este un sistem biopsihosociocultural, constituit fundamental în condițiile existenței și activității sale, unde subiectul uman este privit în trei ipostaze ale sale:

a) Homo Faber, subiect pragmatic al acțiunii;

b) Homo Sapiens, subiect epistemic al cunoașterii;

c) Homo Valens, subiect axiologic, purtător și creator al valorilor.

Aici, noțiunea de "personalitate" înglobează esența omului ca subiect (creator) și obiect (operă) a procesului social-istoric, manifestîndu-se sub forma unui sistem de atribute biopsihosociale: de structuri psihice inedite care se exteriorizează în activitatea de cunoaștere senzorială și logică a lumii; stări și însușiri, cu o structură mai organizată și caracterizate printr-o stabilitate relativă; comportamente, subordonate manifestărilor caracterial-temperamentale etc. Toate acestea sunt raportate la ambianța naturală și umană și la criteriile normativ-valorice ale ei.

Noțiunea de personalitate implică și caracteristicile persoanei, ale omului ca entitate concretă într-un cadru social definit, referindu-se doar la subiecții umani.

Nu vom utiliza noțiunea de "individ" care are o utilizare mai vastă, înglobînd calitățile speciei și fiind folosită în desemnarea unui exponent al lumii vii: atît umane, cît și animale.

Discuția științifică referitor la noțiunea de "personalitate" și conținutul ei, care a început în cele mai vechi timpuri, nu este nici pe departe epuizată. G. Allport a colectat aproximativ 50 de definiții ale personalității, în care sunt implicate circa 19 mii de denumiri și trăsături psihice.

O a doua noțiune a personalității susține că "personalitatea este posibilitatea omului de a-și organiza și controla conștient comportamentele, de a-și dirija atitudinile și conduitele, de a-și formula scopurile, de a-și planifica activitățile". În această accepțiune modelul personalității include:

– apartenența la specia umană;

– psihicul uman este singurul exponent al lumii vii dotat cu rațiune și voință;

– adaptarea și interdependența socială, ce se manifestă în tendința de identificare cu un anumit grup social;

– creativitatea și achiziția, adică învățarea, dezvoltarea și influențarea schimbărilor pe parcursul vieții.

A treia noțiune a personalității arată că "personalitatea reprezintă îmbinarea unitară nonrepetativă a însușirilor psihologice care caracterizează mai pregnant și cu un mai mare grad de stabilitate omul concret și modalitățile sale de conduită".

Pornind de la noțiunea generală a personalității, criminologii contemporani definesc personalitatea infractorului aproape în mod similar. Așa, R.M. Stănoiu conchide că prin "personalitatea infractorului se înțelege sinteza trsăsăturilor bio-psiho-sociale cu un înalt grad de stabilitate și care sunt definitorii pentru acel individ care cu vinovăție a comis o faptă ce prezintă pericol social și este prevăzută de legea penală".

Gh.Mateuț înțelege prin personalitatea infractorului "ansamblul trăsăturilor individuale bio-psiho-sociale ale omului, care, la un moment dat, este marcat de "stigmatul" juridic al comiterii unei fapte prevăzută de legea penală".

După T.Amza, "criminalul este acea persoană care a comis o infracțiune cu vinovăție sau la care a participat ca autor, complice sau instigator".

În concepția lui S. Rădulescu și D. Banciu, “subiectul delictului” este fie persoana care comite acțiunea ilicită (subiect activ), fie persoana care suferă consecințele negative ale acestei acțiuni (subiect pasiv). Subiect activ al infracțiunii poate fi atît o persoană fizică (un individ), cît și o persoană juridică (o organizație, societate comercială, bancară etc.)".

I.Oancea arată că „criminal în sens crimonologic este persoana care a săvîrșit o crimă, o faptă penală prevăzută de legea penală, pentru care persoanei respective i se aplică o pedeapsă”.

Un alt criminolog român, A. Ungureanu, conchide că "personalitatea infractorului este o sinteză a tuturor trăsăturilor bio-psiho-sociale, cu un înalt grad de stabilitate, care atribuie o identitate de sine inconfundabilă individului infractor, concretizată într-o atitudine antisocială". O definiție similară întîlnim și la N. Giurgiu.

Contribuții importante la studierea personalității infractorului și-au adus și criminologii din Republica Moldova: C. Florea, V. Bujor, Gh. Gladchi, O. Bejan, M. Lașcu, O. Pop ș.a. Așa, Gh. Gladchi sesizează în eminenta lucrare de criminologie că “personalitatea înfractorului poartă în sine cauzele săvîrșirii infracțiunii, fiind veriga principală a întregului mecanism al comportamentului criminal, iar acele particularități ale ei care generează un astfel de comportament trebuie să formeze obiectul nemijlocit al profilaxiei".

În raport de cele expuse anterior, putem conchide că prin noțiunea de personalitate a infractorului înțelegem ansamblul trăsăturilor individuale bio-psiho-socio-culturale, precum și totalitatea calităților sociale ale omului, care în corelație cu alte condiții impersonale determină comiterea unei fapte, prevăzută de legea penală.

5.1.2. Concepte ale personalității infractorului. Aspectele criminalului

Personalitatea infractorului nu reprezintă un nou tip al personalității umane, ci este o personalitate obișnuită care se caracterizează prin unele trsăsături comportamentale specifice. Specificul constă în prezența pericolului social la infractor. În asemenea mod, dacă am exclude pericolul social din comportamentul infractorului am avea un om normal:

PI (personalitatea infractorului)

–

PS (pericolul social)

________

ON (omul normal)

Personalitatea infractorului apare acolo și atunci, unde și cînd a fost săvîrșită infracțiunea.

De regulă, însă, personalitatea infractorului apare cu mult înainte de săvîrșirea infracțiunii.

Trăsătura principală care caracterizează personalitatea infractorului este aceea că a săvîrșit o crimă; nu este criminal cel care are numai intenția de a săvîrși o crimă. Săvîrșindu-se o crimă, persoana comite o faptă gravă interzisă și oprită de lege, pentru care este judecat și condamnat, ceea ce întărește, din punct de vedere social și juridic, statutul său de infractor.

Există multe persoane care deși nu sunt criminali, se abat de la conduita normală, încalcă normele de conviețuire socială, cum sunt alcoolicii, persoane cu conduită rea în cadrul microgrupului său social etc. Aceștia prezintă pericol social, conduita deviantă fiind predelincventă. Din punct de vedere criminologic, aceste persoane, pentru că nu au comis încă crime, nu sunt cercetate. Aceasta reiese din obiectul de studiu al criminologiei, mai cu seamă că prima misiune a ei este de a cerceta și de a scoate în evidență cauzele săvîrșirii crimei și mijloacele ei de combatere și profilaxie.

Personalitatea infractorului este un concept criminologic complex care include două noțiuni:

1) noțiunea psiho-socială de personalitate;

2) noțiunea juridico-penală de infractor.

Iată de ce în cadrul tuturor curentelor, teoriilor și școlilor criminologice, personalitatea infractorului a fost și este definită în mod diferit. La sistematizarea modului de definire a conceptului indicat, trebuie să reieșim din principalele orientări criminologice, și anume:

– orientarea biologică;

– orientarea psihologică și

– orientarea sociologică.

În cadrul orientării biologice (sau bioantropologice), personalitatea infractorului este sinonimă cu individualitatea fizică și patologică, adică cu o sumă de stigmate care configurează portretul-tip distinct al comportamentului uman.

Printre reprezentanții acestei orientări reamintim pe C. Lombroso, E. Kretschmer (teoria constituției predispozant delincvențiale), B. di Tulio (teoria constituției delincvente), P. Iakobs (teoria cromozomului crimei), O. Kinberg (Krimberg) (teoria inadaptării sociale).

În cadrul orientării psihologice, accentul în formarea personalității se pune pe factorii individuali, subiectivi. În această ordine de idei aici se înscriu teoriile de orientare psihologică atît clasice, cît și contemporane, și anume: S. Freud, care a elaborat una din cele mai ingenioase teorii de înțelegere a personalității umane (freudismul, bazat pe importanța gîndirii inconștientului (id), a conștientului (ego) și supraconștientului (superego); A. Adler (teoria inferiorității, bazată pe complexul de inferioritate), D. Abrahamsen (teoria privind rolul familiei în formarea personalității); E. de Greef (teoria asentimentului, bazată pe criză și starea psihică periculoasă); J. Pinatel (teoria personalității criminale); M.B. Clinard (teoria frustrării); W. Reckless (teoria rezistenței la frustrare); L. Festinger (teoria disonanței cognitive și volitive). Spre exemplu, L. Festinger consideră că personalitatea infractorului se caracterizează prin tulburări de socializare și identificare; pornind de la mecanismele psihologice de frustrare și de la influența lor asupra mecanismului trecerii la actul infracțional, această teorie atribuie un rol important fenomenelor dizarmonice, tensionale care se produc pe parcursul procesului de socializare a individului.

În cele din urmă, în orientarea sociologică, conceptul de personalitate a infractorului este bazat pe ideea că persoana este rezultatul influențelor determinate de factorii socio-culturali.

Printre teoriile contemporane de orientare sociologică se înscriu și: H. Mckay, C.R. Shaw, F. Thrasher (teoria ecologică); E. Sutherland (teoria "asociațiilor diferențiate"); Th. Sellin (teoria "conflictului de cultură"); R. Merton (teoria anomiei sociale); R. Cloward, L. Ohlin (teoria "oportunității diferențiate"); T. Hirschi (teoria apartenenței sociale); F. von Liszt, A. Prins (teoria "apărării sociale"); K. Marx, F. Engels, W. Bonger (teoria marxistă). Aceste teorii acordă o mare importanță influenței factorilor sociali în apariția, formarea și modelarea personalității umane. Spre exemplu, teoria marxistă definește personalitatea ca o expresie a ansamblului relațiilor sociale, individul uman aflîndu-se într-o dependență determinantă față de condițiile vieții materiale. Astfel se recunoaște influența decisivă a factorului economic.

În ultimele decenii, cercetările criminologice referitoare la personalitatea infractorului au cunoscut salturi enorme. Problemele de bază la acest capitol s-au concentrat în jurul chestiunii de a ști care este natura reală a personalității criminalului. Primele răspunsuri au apărut în teoria clasică a dreptului penal, potrivit căreia criminalul dispune de liberul arbitru, libera alegere, avînd responsabilitate, capacitate de alegere și posibilitatea de a acționa liber. Dacă infractorul a comis o infracțiune înseamnă că aceasta a fost alegerea lui, el a hotărît așa și deci, el este cauza faptei, fiind supus, mai tîrziu, răspunderii penale.

Teoria liberului arbitru cu timpul a intrat în umbră. Acest fapt se datorează dezvoltării științelor biologice, psihologice, psihiatrice, sociologice etc. Se adoptă teoria determinismului, potrivit căreia orice fenomen are o cauză. Deja școala pozitivistă italiană argumentează că criminalul nu este absolut liber, ci este un om determinat de diverse cauze în acțiunile și faptele sale. Acesta a fost un prim punct de plecare, teoriile multiplicîndu-se și dezvăluindu-se cîte un aspect sau altul al personalității infractorului, emițînd ipoteze care, împreună, au deschis noi orizonturi în cunoașterea și cercetarea problemei date.

În cele ce urmează, vom încerca să ne expunem pe marginea unor aspecte ale criminalului, care nu trebuie confundate cu cercetările juridice privind criminalul, deși între acestea există o strînsă interdependență. În criminologia contemporană aspectele principale care trebuie să fie cercetate sunt:

a) evoluția ideilor, tezelor și teoriilor despre criminal;

b) caracteristicile generale ale criminalului, cum sunt particularitățile bio-psiho-sociale. Anume aceste aspecte permit cercetările comparative între criminali și noncriminali;

c) tipurile de criminali;

d) aspectele diferențiale ale criminalului după vîrstă, sex etc.

În această secțiune ne vom opri la primul aspect, ce ține de evoluția ideilor, tezelor și teoriilor, adică evoluția concepțiilor despre criminal (celelalte aspecte vor fi relatate în secțiunile următoare).

Concepția criminalului antropologic

Fondatorul antropologiei criminale, Cesare Lombroso, a făcut ample cercetări de antropologie, antropometrie și psihiatrie, concentrîndu-și atenția asupra anatomiei și trăsăturilor morfologice ale criminalilor. Concluziile sale au fost expuse în celelbra lucrare "L'Uomo delinquente" (Omul delincvent) din 1876, unde se susține că criminalul se caracterizează prin anumite anomalii organice și psihice. Astfel, la Lombroso, criminalul este un tip deosebit de tipul omului normal, fiind o varietate biologică inferioară. Una din tezele sale principale a fost aceea că "criminalul se naște criminal; criminalul este înnăscut", fiind marcat de anumite stigmate anatomice, fiziologice și psihologice.

Teoria lui Lombroso a stîrnit cel mai mare ecou în lumea juriștilor și a medicilor, fiind lansată celebra lozincă "Jos justiția, trăiască medicina". Necătînd la multiplele greșeli, opera lui Lombroso este prima încercare meritorie de proporții, care caută cauzele obiective ale crimei și criminalului, trecînd de la studiul juridico-penal, la studiul științific, pozitivist și criminologic.

Cu toate că teoria lui Lombroso a fost aspru criticată, știința antropologiei criminale s-a dezvoltat în continuare, avîndu-i ca urmași pe N. Goring și E.Hooton. Ultimul, pe baza cercetării a 13.873 de infractori și 3.200 de noninfractori, dovedește că tezele lui Lombroso sunt exagerate și nu toate cercetările acestuia au avut la bază metode științifice, concepte suficient de clare cu privire la cauze, corelații, structuri morfologice și psihice etc.

Ultimele concepții privind criminalul antropologic susțin că:

– nu există un criminal înnăscut, ci există oameni cu anumite predispoziții înnăscute spre lăcomie, spre violență și agresivitate, spre infracțiuni sexuale. Aceste predispoziții în anumite situații favorizante pot conduce la crime;

– stigmatele anatomice, fiziologice și psihologice, arătate de Lombroso, nu sunt proprii numai criminalilor, ci și multor necriminali;

– transmiterea prin ereditate a unor stigmate poate avea loc de la rudele apropiate (părinți, bunei), dar nu de la sălbatici și primitivi (teoria atavismului);

– stigmatele menționate de Lombroso pot contribui la comiterea crimelor doar în mod indirect, prin dezvoltarea unor complexe de inferioritate în psihicul posesorului, care nu se poate adapta în viața socială datorită acestor defecte.

Concepția personalității criminale

Cercetările actuale au arătat că multe din trăsăturile criminalului se regăsesc și la noncriminali. Necătînd la aceasta, există opinia că criminalul prezintă unele trăsături distincte, specifice. Argumentul vine din practica penitenciară, unde personalul și administrația penitenciarului au multe contacte cu deținuții, reușind să-i cunoască bine. La ieșire din penitenciar după ispășirea pedepsei, lucrătorii penitenciarului fac pronosticuri neoficiale, indicînd persoanele care vor comite iarăși crime și se vor reîntoarce. În majoritatea cazurilor aceste pronosticuri se adeveresc.

Un alt argument al acestei concepții are la bază cercetările științifice din cadrul criminologiei clinice și examenelor individuale. Pe baza acestor examene individuale, efectuate de medici, psihologi, sociologi, s-a consemnat că criminalii au o gamă de trăsături negative: cruzime, agresivitate, egoism, lipsa de iubire, lipsa de moralitate etc. Desigur că există criminali egoiști, spre exemplu, și noncriminali egoiști, dar egoismul criminalului este foarte accentuat față de egoismul noncriminalului.

În baza acestor argumente s-a născut teoria personalității criminale, avîndu-l ca cel mai de vază reprezentant pe J. Pinatel.

Conform acestei concepții criminalul are un șir de trăsături de bază:

– egocentrismul, prin care criminalul se dovedește a fi egoist și foarte individualist;

– labilitatea, după care criminalul are o construcție psihică și morală firavă, schimbătoare;

– lipsa de afectivitate, prin care criminalul se manifestă lipsit de milă, de căință, de simpatie;

– agresivitatea, unde criminalul are tendințe spre violență, cruzime, duritate.

În concluzie, J. Pinatel susține că personalitatea criminală există cu două condiții:

1) ea trebuie să întrunească toate trăsăturile de mai sus;

2) persoana dată trebuie să prezinte o stare de pericol social. Pinatel menționează că în 15% pentru infractori starea periculoasă, de pericol social, este epizodică; pentru 20% ea este cronică, iar pentru 55% ea este marginală. Anume din această categorie se recrutează cei mai mulți recidiviști. Considerăm această teorie contemporană bine argumentată științific, ea avînd o contribuție importantă la dezvoltarea științei criminologiei.

Concepția biotipologică

Conform acestei concepții comportamentul omului depinde de tipul constituției anatomice, care este o unitate morgologică și funcțională. În anumite condiții tipul constituției anatomice contribuie într-o mare măsură la inadaptarea socială. Printre teoriile biotipologice se numără teoriile lui Kretschmer, Pende, Viola ș.a.

După Kretschmer, principalele tipuri biotipologice sunt:

1) tipul picnic;

2) tipul atletic;

3) tipul astenic;

4) tipul displastic.

Între fiecare tip biotipologic și trăsăturile psihice, temperamentale, există o strînsă corelație; fiecare tip are felul său de manifestare, comportare și adaptare socială. Așa, tipul picnic este deschis, sociabil, exteriorizat; tipul atletic este fizic bine dezvoltat, sănătos, adaptabil etc.; tipul astenic este puțin sociabil, timid; tipul displastic este asocial, restras și dificil în relațiile cu alți oameni.

O corelație importană întîlnim între constituția bio-tipologică și tipul de criminalitate.

În concepțiile biologice se înscrie și conceția inadaptării sociale cu privire la criminal a lui O. Kinberg.

Concepția personalității psihopatice

Această concepțe este extrem de discutată, pentru că mulți cercetători susțin că investigațiile trebuie să se concentreze asupra criminalului normal, sănătos psihic și nu asupra criminalilor psihopați, nevrotici, bolnavi mintali. Argumentul principal este acela că criminalii psihopați sunt iresponsabili și, deci, nu răspund penal. Am considera că în cercetarea criminologică, dimpotrivă, e necesar a include studiul acestei categorii de persoane. Această categorie sau grupă o alcătuiesc psihopații. În concepția lui Mannheim această categorie poate fi divizată în două subgrupe:

– psihopații;

– psihonevroticii.

Participarea acestora la criminalitate este destul de mare. Așa, crime săvîrșesc: 2% psihotici, 4% psihotici “de margine”, 1% alcoolici, 25% psihopați cu tuplburări sexuale, 5% debili mintali, 13% psihopați cu tulburări psihopatice.

La rîndul lor, criminalii psihopatici pot fi clasificați în:

a) criminalul paranoid, cu o tendință psihică puternică de afirmare proprie. Ajunsă în stare de dezvoltare exagerată, conduce la tensiuni, conflicte, orgoliu nelimitat, megalomanie, atitudini egoiste etc.;

b) criminalul pervers, ce se caracterizează prin indisciplină, lipsa de afecțiune pentru oameni, lipsa de milă, prezența urii și a cruzimii;

c) criminalul hiperemotiv, care în stare de dezvoltare exagerată ajunge la o sensibilitate exesivă, conflictînd cu alți oameni.

Criminalii psihonevrotici sunt și ei de mai multe feluri:

a) criminalul neurastenic, caracterizat prin aceea că suferă cronic de oboseală, insomnie, surmenaj, dureri de cap etc. Aceste stări nu-i permit să facă față exigențelor vieții, împingîndu-l la comiterea infracțiunilor;

b) criminalul psihastenic, ce suferă de obsesii, tensiune nervoasă, îndoieli etc.;

c) criminalul isteroid, caracterizat prin stări de criză nervoasă, care pot ajunge pînă la leșin, convulsii, explozii emoționale etc.

Concepția caracterologică

Această concepție este nouă, avîndu-i ca reprezentanți pe Heymans, Wiersma, R. Le Senne și R.Resten. În lucrările lor bazate pe caracterologia criminală ei scot în evidență rolul caracterului psihic în acțiunile criminale. Anume în structura psihică a omului, este cuprins caracterul, "soarta" omului sau "destinul".

Caracterul, în sensul caracterologiei criminale, este un concept complex, alcătuit din mai multe părți constitutive, și anume: emotivitate, activitatea psihicului, reconstituirea sau puterea de refacere a energiei psihice cheltuite în timpul activității. Omul trăiește emoții pozitive și negative. Emoțiile fac parte din caracter, care se exprimă prin activitatea desfășurată de individ. Aceste părți se unesc și alcătuiesc caracterul, care stă la baza oricărui comportament. După Resten deosebim următoarele tipuri de caractere:

– nervos;

– sentimental;

– coleric;

– pasional;

– sanguin;

– flegmatic;

– amorf;

– apatic.

Marea majoritate a infracțiunilor, reieșind din datele statistice, se comit de: tipul nervos (31%), tipul coleric (16%), tipul sanguin (12%), tipul amorf (16%), tipul apatic (22%). Celelalte tipuri, fiind mai emotivi, mai retrași, cu puține relații sociale, comit mult mai puține infracțiuni sau chiar deloc.

Concepția caracterologică este o modalitate de investigare a unor noi aspecte profunde cu privire la personalitatea infractorului. Prin aceasta ea face să progreseze cunoașterea criminalului.

Secțiunea II

Factorii care contribuie la formarea personalității infractorului

Paradoxul constă în faptul că factorii care stau la baza dezvoltării personalității nu pot fi ușor identificați. Personalitatea, precum și individul este un produs integral al proceselor ce stau la baza raporturilor sociale ale subiectului. Dar există o trăsătură distinctă a personalității. Ea este determinată de natura relațiilor ce au format-o: a relațiilor sociale în care se implică doar omul în scopul unei realizări obiective.

Datorită interacțiunilor permanente ce au loc între factorii endogeni și exogeni, personalitatea nu este o structură statică, ci una dinamică. Ea se formează pînă în jurul vîrstei de 22-25 de ani și continuă să evolueze în timp.

De aici și controversele teoretice care acordă prioritate fie factorilor endogeni (individuali), fie factorilor exogeni (mediul social). Este logic și preferențiabil să se acorde atenție și valoare egală celor două categorii, fiecare avînd importanța sa în formarea orientării antisociale a personalității infractorului..

În această secțiune a lucrării nu ne vom opri la unele dintre componentele mediului psihosocial care exercită influență asupra formării personalității și anume – familia, școala, locul de muncă (profesia), starea civilă, organizarea timpului liber, influența negativă a mijloacelor de informare în masă, specificul național, religia și toxicomania – subiecte analizate minuțios în capitolul anterior (vezi, secțiunea III, p. 4.3.7.), ci vom face o trecere în revistă a altor modalități, cum sunt:

înstrăinarea (alienarea);

frustrarea;

inadaptarea;

învățarea;

micromediul;

macromediul.

5.2.1. Rolul înstrăinării (alienării) în procesul formării personalității infractorului

Cea mai tipică formă de manifestare negativă în planul comportamentului este considerat fenomenul de înstrăinare (alienare).

Înstrăinarea (alienarea) are loc atunci cînd individul se îndepărtează de modelul normativ recunoscut și acceptat ca normal, datorită dificultăților de integrare în sfera relațiilor sociale.

Această formă de manifestare este o consecință a influențelor sociale negative care intervin pe parcursul procesului de socializare, prin convertirea persoanei spre criminalitate și se manifestă ca un factor general de perturbare a factorului uman. Înstrăinarea este principala condiție și componentă a conduitei antisociale. Ea este, în același timp, etapa de tranziție de la comportamentul social normal la comportamentul antisocial.

Conduita antisocială, ca formă de exprimare a formei de înstrăinare (alienare) a individului, se caracterizează prin aceea că îl întoarce pe individ împotriva societății și a valorilor ocrotite prin sisteme normative, pe calea convingerii, deprinderii și opțiunii contrare societății.

Procesele enorme ale dezvoltării sociale, schimbările spectaculoase care se datorează revoluției tehnico-științifice aduc modificări importante în mediul natural și social al individului. Aceste procese pot determina, pe lîngă consecințele pozitive, și anumite forme de inadaptare la un nou mod de viață, dificultăți în asimilarea unor valori și norme, a unor modele culturale, deosebite de cele cu care individul deja s-a acomodat.

Dificultățile de adaptare și integrare a oamenilor se regăsesc în mutațiile socio-culturale, mai cu seamă în migrația de la sat la oraș. Datorită acestui proces are loc creșterea marilor aglomerații urbane care generează fenomenul de înstrăinare și în care acțiunea factorilor tradiționali este puțin eficientă. Formarea unor mari comunități sociale eterogene duce la slăbirea posibilităților de integrare și control social.

Starea de înstrăinare se poate exprima pe trepte și etape: de la simple abateri și contestări nepermise de normele generale de conviețuire socială, pîna la diverse infracțiuni cu diferite grade de periculozitate socială. Această stare de antisociabilitate se caracterizează prin aceea că îl fac pe individ să se întoarcă prin convingeri, deprinderi și opțiuni împotriva societății însăși și a valorilor ocrotite de sistemele sale normative.

Diferențierea claselor sociale determină existența unor raporturi contradictorii între acestea. În această sferă de raporturi, înstrăinarea apare mai ales datorită contradicției dintre egalitatea oamenilor, care este doar declarativă. În realitate există o inegalitate enormă în privința repartiției produsului social. Această inegalitate determină apariția unor forme de inechitate socială, fac ca unele grupe sociale să ocupe o poziție dezavantajoasă din punct de vedere material și social, manifestînd, în consecință, atitudini negative. Datorită acestor stări de lucruri, agravate de criza economică din țara noastră, au apărut posibilități de înavuțire și îmbogățire fără muncă, generînd un enorm parazitism social. În planul structurilor de personalitate au apărut atitudini individualiste, disprețul față de muncă, ignorarea sau chiar încălcarea drepturilor celorlalți membri ai societății.

Distribuirea inegală de cunoștințe, la rîndul său, duce la separarea muncii fizice de munca intelectuală, făcînd ca anumite grupuri sociale să ocupe o situație dezavantajoasă din punct de vedere social.

Înstrăinarea sau alienarea nu duc însă întotdeauna la comiterea faptelor infracționale, deoarece, în unele cazuri, poate să se manifeste chiar în mod creator în diferite domenii: literatură, artă, pictură etc.

5.2.2. Formarea personalității infracționale prin frustrare

Frustrarea este o reacție generală de nemulțumire a unor categorii de persoane. Starea de frustrare apare și se intensifică în condițiile schimbărilor sociale, avînd un efect destabilizator și traumatizant și pot conduce la modificarea personalității indivizilor.

Cele mai frecvente cauze ale frustrării sunt: eșecul, dezamăgirea, izolarea etc., toate ca urmare a fenomenelor de respingere, de marginalizare socială, profesională și individuală. Toate acestea reprezintă o reacție generală de nemulțumire.

Deși frustrarea nu este identică cu înstrăinarea (alienarea), ea este strîns legată de aceasta și poate exprima una din cauzele și componentele psihice ale înstrăinării. Dacă, însă, înstrăinarea (alienarea) se poate constitui și în lipsa unor procese de frustrare, atunci frustrarea nu se poate exprima decît printr-un fenomen de înstrăinare, ca un proces în lanț de transformări succesive, debutînd cu un eșec și finalizînd printr-o ripostă de tip conflictual.

Spre deosebire de înstrăinare, frustrarea are ca sursă importantă de proveniență, distribuirea inegală a șanselor de realizare individuală în cadrul ofertei sociale. Toți analiștii sunt de acord în această privință, că nu se poate pune semnul egalității între poziția socială și structura operațională existînd și alți factori în afară de ocupație, care determină locuri diferite pentru indivizi în cadrul grupului social din care fac parte: vîrsta, sexul, condițiile de viață și trai, gradul de educație și de instruire școlară, profesională etc. Din aceste considerente, șansa indivizilor ce aparțin unor poziții diferite în structura socială de a obține prin mijloace egale ofertele sociale nu este identică. Studiile efectuate în majoritatea țărilor relevă că infractorii recidiviști fac parte într-o proporție majoritară păturilor sociale defavorizate.

Dacă înstrăinarea (alienarea) reprezintă un proces dezadaptiv mai îndelungat, mai puțin tensionat și agresiv – depersonalizarea indivizilor neavînd la bază procese conflictuale acute, frustrarea reprezintă un proces dezadaptiv tensionat, conflictual, chiar depersonalizarea individului parcurgînd procese de mare intensitate care îl împing la revanșă și ripostă, în condițiile unei îndepărtări deliberate și adeseori brutale de la regulile general admise. În acest context, trebuie să acordăm o atenție sporită teoriilor moderne de orientare sociologică care pun în evidență rolul progresului tehnico-științific al stărilor de dezorganizare sau anomie socială, pe de o parte, și a celor de orientare psihologică care consideră eșecul și frustrarea drept cauze ale comportamentului criminal, tocmai în raport de stările de disconfort social evidențiate de primele.

5.2.3. Personalitatea infracțională și inadaptarea

Personalitatea infractorului este produsul unei socializări defectuoase sau insuficiente și constituie doar o verigă în lanțul cauzal. Această personalitate, formată în condiții defavorabile, nu conduce în mod inevitabil la comiterea crimelor, ci numai asociată cu anumite împrejurări concrete de viață ar favoriza trecerea la act, în urma unui proces psihic de alegere conștientă a individului. Potrivit acestor concepții, ceea ce deosebește infractorul de noninfractor nu sunt nici particularitățile biopsihice, nici acțiunile întîmplătoare de scurtă durată, ci întregul drum pe care îl parcurge individul.

În raport de natura cauzelor care convertește individul spre conduita antisocială se înscrie și inadaptarea la cerințele sociale impuse de formarea unei personalități normale.

Așa, în atitudinea față de propria persoană pe locurile de frunte se află: demnitatea, dorința de perfecționare și autodepășire, curajul, spiritul autocritic etc. Formarea acestor trăsături în structurile de personalitate ale individului, crearea modelului de personalitate multilateral dezvoltată nu se poate realiza decît treptat, în cadrul unui lung și anevoios proces de devenire și transformare a individului.

Dar, în cadrul unor insuficiențe, infirmități sau incapacități de ordin individual apare contradicția dintre om și propria sa natură. Această contradicție nu ne interesează din punct de vedere criminologic decît din unghiul din care se raportează la social. Totuși, apreciem că dificultățile de integrare ce pot apărea în legătură cu această contradicție pot pune în discuție numai dificultățile de ordin personal, existența unei stări generale de inadaptabilitate a tuturor indivizilor la comportamentul social, fiind exclusă prin însăși vocația omului spre modelul existenței sale sociale.

În acest sens se evidențiază sociologia “funcționalistă”, denumită astfel întrucît plasează indivizii și grupurile în structuri, roluri și relații sociale, analizînd funcțiile și disfuncțiile existente într-o anumită societate.

Aceste teorii au o idee comună, considerînd criminalitatea ca un rezultat al stării de frustrare și inadaptare a indivizilor și grupurilor defavorizate social și economic, incapabile să obțină, prin mijloace legale, scopurile și obiectivele propuse. Autorii teoriilor în cauză susțin că acești oameni împărtășesc aceleași dorințe și idealuri de realizare socială ca și membrii claselor favorizate, dar ei nu le pot obține pe căi licite. De aici ar rezulta o tensiune socială, o stare de frustrare și inadaptare care conduc la comiterea faptelor penale. În criminologie aceste teorii mai sunt cunoscute și sub numele de “teorii ale tensiunii sociale”. Printre acestea se înscrie și teoria inadaptării sociale a lui O. Kinberg.

Unii autori disting inadaptarea absolută și inadaptarea relativă, utilizînd și unele concepte legate de fenomenul de inadaptare, ca cele de “slabă adaptare”, “adaptare dificilă” sau “inadaptabilitate”.

5.2.4. Formarea personalității infracționale prin învățare

Din ansamblul factorilor care contribuie la formarea personalității infractorului, criminologia este interesată de contradicțiile care apar în sfera raporturilor umane.

În literatura de specialitate s-au arătat trei grupuri de raporturi contradictorii în care punctul de referință este omul, și anume:

raporturile contradictorii ale omului în planul infrastructurii societății;

raporturile contradictorii între oameni (grupe, clase, comunități);

raportul omului cu propria sa natură.

Astfel, personalitatea infractorului ca și a noninfractorului se formează în aceleași sfere ale vieții sociale și este supusă influenței acelorași canale de informație. Deosebirea constă în conținutul acestor informații care este diferit în cazul infractorului în raport cu noninfractorul. În marea majoritate a cazurilor procesul de formare a personalității infractorului este un proces de lungă durată, în cadrul căruia influențele negative se acumulează treptat, sub forma unor reprezentări deformate ale valorilor sociale, în conștiința individului, ce se exteriorizează la început în acte de conduite negative minore, dar care, cu timpul, se multiplică, devin constante și definitorii pentru individ, orientîndu-i întreaga comportare și degenerînd, în împrejurări favorabile, în fapte criminale.

Numai examinarea condițiilor concrete în care individul se dezvoltă, a influențelor pe care le suferă în procesul socializării poate explica de ce sub influența acelorași condiții generale conduita antisocială apare numai la anumite persoane. Zis altfel, aceste condiții pot explica mecanismele prin care posibilitatea se transformă în realitate.

Învățarea comportamentului infracțional în cursul experienței de viață a individului constituie cea mai importantă cale de formare a personalității infractorului.

Învățarea comportamentului deviant poate avea loc în mod progresiv, sub influența negativă a unor factori sociali și educaționali care acționează fie în cadrul microgrupului, fie prin abaterea treptată de la modelul social unanim acceptat, datorită acelorași factori. Deci, are loc o determinare antisocială a personalității printr-un fenomen de integrare (adaptare) negativă.

Cercetările criminologice au relevat numeroase căi și forme de învățare a comportamentului infracțional , accentuîndu-se calitatea negativă a vieții de familie, a mediului școlar și stradal, a grupului de anturaj, pe calitatea slabă a locului de muncă, pe influența negativă a unor factori din mediul socio-cultural.

Modalitatea învățării nu presupune nici incapacitatea de integrare socială și nici o dezadaptare de la un model comportamental normal preexistent la unul antisocial. Totuși, modalitatea învățării vizează sfera cea mai largă și comună de infractori care nu au ajuns la dobîndirea unui model de comportament antisocial din cauza incapacităților lor de adaptare, ci din cauza învățării altui model. Acest model duce la determinarea antisocială a personalității printr-un fenomen de integrare (adaptare) negativă.

În criminologie s-au formulat mai multe teorii care au la bază căile și factorii de învățare: teoria lui Edwin Sutherland privind asociațiile diferențiale, teoriile conflictului de culturi etc.

Cercetările occidentale se referă la învățarea achiziționată ca factor de formare a personalității, evidențiindu-se cadrul familial, unde acordă un loc important relațiilor cu mama, cu tatăl, cu frații și surorile, trecînd apoi la cadrul școlar, profesional, la influența mediilor de habitat, legînd toate aceste medii de influențare într-o strînsă interdependență.

Dintre multiplele forme de învățare a comportamentului infracțional evidențiem:

familia;

școala;

locul de muncă (profesia);

micromediul (mai ales grupul de anturaj);

macromediul (influența mediului social la nivel global).

Dat fiind faptul că primele trei forme au fost analizate în capitolul anterior, ne vom referi în continuare doar la micromediu și macromediu.

Micromediul

În criminologie s-au făcut multiple cercetări vizînd relațiile sociale, viața socială și grupul social în care se găsește criminalul. Din aceste concepte rezultă că socializarea este unul din principalele mecanisme de formare a personalității.

Socializarea este un proces de însușire și interiorizare a normelor și valorilor sociale, a modelelor de comportament de către individul uman, care devine membru al unei comunități sau al unui grup social. Deci, socializarea este condiția primordială în formarea și afirmarea personalității. Mecanismele socializării sunt:

modelarea;

învățarea;

controlul social.

Modelarea socială se axează pe necesitatea istorică de afiliere, manifestată în dorința individului de a face parte dintr-un grup, realizînd în cadrul lui aspirația de autoidentificare și autoafirmare, asigurînd o stare de protejare. Necesitatea de afiliere semenilor apare doar în condițiile menținerii raporturilor cu comunitatea umană. În cazul lipsei acestor raporturi ia naștere fenomenul numit privare socială, adică lipsirea de posibilitatea de comunicare cu semenii. De-a lungul istoriei civilizației umane sunt cunoscute numeroase exemple de privare socială a oamenilor. Spre exemplu, Kamala, o fetiță găsită la opt ani după naștere, a crescut în mediul lupilor; ea putea doar să urle și să scoată strigăte sălbatice, să se deplaseze în patru labe, mîncînd direct de pe pămînt. Ea așa și nu a fost în stare să învețe limbajul articulat, rămînînd la starea de sălbăticie. În nici unul din cazurile similare cunoscute indivizii umani n-au putut fi recuperați, nu au căpătat integritatea care caracterizează pesonalitatea.

Prin modelare se formează abilitățile, deprinderile și conduitele sociale. Anume în primii ani de viață modelarea decurge cel mai activ. De la părinți copiii învață prin imitare cele mai simple activități. În primele luni de viață copilul imită reacțiile afective, la 7 luni începe să reproducă gesturi simple, la 8-9 – gesturi mai complexe, convenționale, la un an, posedînd un sistem de reprezentări, recurg la acestea, repetînd comportamentul persoanelor cunoscute. După trei ani copilul începe să imite atitudinile celor din jur.

Printre primii care a elaborat teoria instruirii și a elaborat legile imitației a fost sociologul francez Gabriel Tarde. El consideră că infractor poate deveni orice individ. Infractori înnăscuți nu există, fiind moștenită doar aptitudinea de a învăța. Tarde formulează trei legi ale instruirii prin imitație:

1) Cu cît mai des contactează indivizii, cu atît mai ușor și mai bine ei însușesc comportarea unii de la alții.

2) Imitația este răspîndită în orice societate. Tinerii îi imită pe maturi, săracii pe cei bogați, țăranii pe aristocrați. Aceasta s-ar explica prin tendința de a se egala: tinerii – cu cei mai în vîrstă, săracii – cu cei bogați etc.

3) În procesul imitării comportamentul precedent al individului se modifică pînă la schimbarea completă.

În situația în care micromediul individului exercită o influență negativă asupra acestuia, posibilitatea apariției unei atare conduite sporește. Într-adevăr, formarea personalității individului și în special a caracterului său este rezultatul influențelor conjugate pe care existența socială o exercită asupra particularităților fiziologice, biologice și psihice ale individului.

Fiind integrată într-un anumit grup, persoana suportă consecințele apartenenței sociale, realizate în forma unor relații socioafective. Acest proces de integrare se desfășoară în cîteva etape succesive. Pentru început are loc autodeterminarea individului, fenomen care necesită o comparare cu alți indivizi umani. Raportîndu-se la grupul social, individul acceptă și încorporează norme, valori, etaloane, pe care le transformă în reguli de comportament și care înlesnesc nu numai cunoașterea și înțelegerea de sine, ci și cunoașterea de alții și comunicarea cu ei.

Identificarea este un fenomen psihosocial care contribuie la conștientizarea individului uman ca membru al societății, și mai concret, al unui grup social, ca element al unui sistem de interacțiuni și relații sociale. Dacă pentru început are loc o identificare în cadrul grupului de apartenență, mai apoi, prin intermediul contactelor directe și indirecte cu alte comunități, persoana nu numai că se autocunoaște, ci se separă pe sine și pe grupul său de alte entități sociale.

Contribuții de seamă în tratarea fenomenului identificării o au psihologii britanici H. Tajfel și J.C. Turner, care au dezvoltat conceptul de grup social, definit ca “o totalitate de indivizi care se acceptă ca membri ai unei categorii sociale, împărtășesc consecințele afective ale autodeterminării sale și aprecierile colective ale grupului și apartenenței sale la el”.

Distingem mai multe criterii de clasificare a grupurilor:

din perspectiva raportului individ-grup: grup de apartenență și de referință;

din considerația numărului de persoane-membri ai grupului: mic (familie, cerc de prieteni, școlar, profesional etc.), în care se mențin raporturi interpersonale directe, și mare (clasă, etnie, cetățeni ai unui stat etc.);

după tipul de normativitate: formal (instituționalizat), nonformal (constituit în scopul rezolvării unei sarcini curente) și informal (pentru atingerea unor scopuri specifice – cerc de interese etc.);

după tipul de activitate pe care o desfășoară individul: învățătură, muncă etc.;

în conformitate cu atitudinea față de criteriile valorice-normative ale societății: orientat pozitiv, marginalizat, antisocial, criminal etc.

În Republica Moldova, spre regret, nu s-au întreprins cercetări serioase privind influența micromediului social ambiant imediat și, mai ales, a grupului care formează anturajul, din considerentul că este domeniul cel mai greu de abordat.

Membrii anturajului, de multe ori, instigatori, complici sau tăinuitori ai infractorului neagă relațiile cu subiectul investigat, fiind cointeresați să rămînă necunoscuți pentru forțele de ordine. Totodată, atît anturajul clădit pe relații pur personale și greu de identificat, cît și mediul stradal, greu de coordonat pentru o investigație riguroasă, nu oferă șanse reale pentru investigații și cercetări majore. Aceasta cu atît mai mult cu cît fiecare infractor are propriul lui cerc de prieteni, iar fiecare stradă sau cartier îi oferă o multitudine de posibilități de influențare, adeseori în sens negativ, care, practic, sunt imposibil de identificat.

Desigur, unele cercetări au fost întreprinse, obținîndu-se date interesante în această privință. Astfel, s-a constatat că de cele mai multe ori criminalul nu are relații sociale trainice, uneori fiind un individ izolat și singur. Criminalul își caută o anumită societate și anume grupurile de criminali. El consideră că printre astfel de indivizi se simte mai acasă. În plus, el adoptă și învață felul de viață și de comportare ale acestor grupuri. Așa se explică jargonul, tatuajul etc., pe care îl practică criminalii, foștii condamnați din locurile de detenție, care reprezintă o mentalitate plină de simboluri, cu elemente ce amintesc de relații din lumea criminală, limbaj vulgar, plin de cinism. Tot în astfel de grupuri sociale, marginalizate, s-a învățat un anumit cod de comportare, ce înclină spre legea tăcerii, legea păstrării secretelor etc.

În concluzie, socializarea individului se construiește pe fundalul cunoștințelor, deprinderilor și motivațiilor dobîndite în cursul socializării primare, ulterior intervenind multipli factori caracterizați pin structuri educaționale și mecanisme de influență din ce în ce mai puternice. Ca rezultat al întregului proces, conduitele indivizilor se identifică cu cerințele rolurilor sociale, în așa fel încît prescripțiile socio-culturale ale mediului psihosocial devin constante, transformîndu-se în repere de bază ale personalității.

Macromediul

Macromediul sau mediul social la nivel global , în ansamblul său, poate avea un rol semnificativ în apariția conduitei antisociale, în formarea personalității infractorului. Astfel, procesul de socializare desfășurat pe fondul unor contradicții aspre între individ și societate, între aspirațiile legitime și mijloacele pe care societatea le oferă pentru îndeplinirea lor, duce uneori la apariția unor forme de inadaptare, de formare a unor personalități antisociale. Apariția conduitei antisociale decurge din însăși esența societății, din crizele economice care bîntuie în aceste societăți. În acest context, anomia reprezintă o stare caracteristică societăților dezorganizate din punct de vedere social, zguduite de schimbări sociale, economice, politice și culturale sau crize socio-economice profunde, în urma cărora se amplifică tendințele de devianță socială.

Majoritatea teoriilor criminologice recunosc faptul că mediul social global exercită nu numai o influență pozitivă asupra individului uman, dar și negativă, contribuind la orientarea sa antisocială. Printre acestea se numără teoria dezorganizării sociale, teoria anomiei sociale, teoria frustrării, teoria conflictului de cultură, teoria rolului criminogen al progresului tehnico-științific și industrial etc.

Spre exemplu, criminologul belgian C. Debuyst arată că, violența poate fi învățată prin influențe care acționează în trei direcții:

1) Direcția formelor violente din cultură, unde sunt arătate scheme comportamentale violente pe care cultura le propune ca soluții pentru anumite stări conflictuale: lupta pentru putere în orice domeniu, mentalitatea bazată pe cultul violenței, lupta generală pentru existența umană etc.;

2) direcția transmiterii violenței pe canale culturale:

– transmiterea directă prin intermediul acțiunilor violente colective;

– transmiterea culturală a unor scheme de comportament din partea unui grup către membrii săi a unei anumite stări de pericol pe care l-ar reprezenta pentru acest grup anumite categorii de persoane (emigranți, evrei, arabi etc.);

– transmiterea pe canalele mass-media a schemelor de comportament violent care pot avea o finalitate negativă (nu neapărat imediată) prin mesajul pe care-l poartă;

3) direcția condițiilor generale de viață. Fiecare individ se confruntă și suportă influența negativă, prin învățarea comportamentelor negative pe care mediul social le oferă prin : conflicte economice, dificultățile și problemele de locuit, industrializare și urbanizare, toxicomanie etc.

Desigur, atît personalitatea noninfractorului, ca și cea a infractorului, este supusă și la nivel macrosocial acelorași canale de influență. Cu toate acestea, nici mediul social și nici natura informațiilor, a căilor lor de difuzare nu este omogenă, felul de receptare individuală a informațiilor socio-culturale depinzînd, în cele din urmă, în mare măsură , de modul de receptare a fiecărui individ.

Influența mediului social la nivel global se amplifică și datorită integrării internaționale, ce a luat amploare în ultimele decenii. Orice stat cu frontierele deschise este expus nu numai efectelor favorabile ale culturii și civilizației mondiale, ci și creșterii criminalității organizate pe plan internațional. Acestea sunt influențe criminogene internaționale. Este cert că, crima organizată are nevoie de noi piețe de desfacere, de noi filiere necontrolate. În plus, ea are o viteză de desfășurare și o capacitate de adaptare excepțională, dispunînd și de mijloacele bănești adecvate scopurilor propuse.

Secțiunea III

Coordonatele bio-psiho-sociale ale personalității infractorului

5.3.1. Coordonatele biologice ale personalității infractorului

Dintre coordonatele biologice ale personalității infractorului evidențiem vîrsta și sexul infractorului.

Vîrsta infractorului reprezintă o trăsătură individuală a personalității care ne indică nivelul de dezvoltare bio-psiho-socială a acestuia. Astfel, vîrsta caracterizează gradul de dezvoltare a aptitudinilor fizice ale persoanei (forța fizică, dezvoltarea instinctelor, inclusiv a celor sexuale etc.), nivelul dezvoltării psihice (intelectul, voința sau afectivitatea), nivelul dezvoltării sociale (gradul de școlarizare, profesia, starea civilă, experiența de viață etc.). Toate aceste caracteristici ne pot da indicații referitoare la explicarea comportamentului deviant în general.

Criminologia distinge cinci categorii de vîrstă:

1) copilăria (de la 0-12 ani);

2) adolescența (12-22 ani, unde preadolescența cuprinde vîrsta între 12-15 ani; adolescența propriu-zisă – 15-18 ani; postadolescența – 18-22 ani);

3) tinerețea (de la 22-35 ani);

4) vîrsta adultă (de la 35-60/65 ani);

5) vîrsta a treia sau bătrînețea (de la 60/65 ani).

Vîrsta prezintă interes în criminologie deoarece în raport cu ea se constată atît o curbă specifică de evoluție, numerică, cît și tipologică a infractorului.

Astfel, de regulă, sub raport numeric, curba criminalității este ascendentă în perioada copilăriei și adolescenței, staționară în perioada vîrstei tinere și adulte și descendentă în perioada bătrîneții.

La fel, statisticile relatează că sub aspectul tipologiei infracțiunilor săvîrșite:

– pentru vîrsta copilăriei și adolescenței ponderea o dețin infracțiunile contra persoanei, bazate pe aplicarea forței fizice, temeritate, nesăbuință și violență (agresivitate);

– pentru vîrsta adultă, ponderea o deține criminalitatea profesională și criminalitatea organizată.

– pentru vîrsta bătrîneții, ponderea o deține recidivarea unor fapte comise în perioada adultă, precum și infracțiunile de parazitism social etc.

Totuși, aceste grupe de vîrstă în criminologie sunt diferite de grupele de vîrstă luate în considerație în dreptul penal și statistica judiciară. Astfel, în dreptul penal se operează cu doar două categorii (grupe) de vîrstă:

– minorii (14-18 ani, unde de la 14 la 16 ani minorii se prezumează responsabili doar pentru un număr limitat de infracțiuni;

– majorii (peste 18 ani).

Desigur că crime se comit și între 0-14 ani, dar acești minori sunt iresponsabili penal.

După cum vedem, în criminologie, drept penal și statistică judiciară nu există o clasificare unică după vîrstă, de aceea ni se pare interesantă propunerea criminologului A. Ungureanu, care nu neagă utilitatea constituirii unor grupe de vîrstă distincte în criminologie față de cele din dreptul penal și statistica judiciară, dar opinează pentru punerea în acord a unei unice clasificări în cadrul acestor științe, deoarece criminalitatea, ca obiect de studiu al criminologiei, nu poate ignora grupele de vîrstă în raport de care intervin responsabilitatea penală, iar datele necesare cercetării criminologice sunt furnizate, în cea mai mare parte, de statistica judiciară.

În consecință, autorul consideră că ar trebui ca, în fiecare țară, grupele de vîrstă avute în vedere în criminologie să fie identice cu cele din dreptul penal și statistica judiciară, instituite prin lege; sau, invers, statistica judiciară să fie adaptată la grupele de vîrstă din criminologie, pentru a putea servi mai bine cercetărilor criminologice.

Sexul infractorului

Sexul reprezintă ansamblul trăsăturilor morfologice și sociale prin care indivizii umani se împart în bărbați si femei.

Diferențele dintre sexe se explică prin factori de natură biologică, psihică, socială și culturală. Din acest punct de vedere, bărbații se deosebesc de femei în plan anatomo-morfologic, fiziologic, psihic și social, precum și prin manifestările comportamentale.

Datorită acestor deosebiri, în criminologie au apărut un șir de teorii ale deosebirii dintre sexe. Desigur, diferența între caracterele anatomice, fiziologice și psihologice ale sexelor, precum și între condițiile sociale, morale și economice ale acestora, este relevantă și pentru criminalitate, căci aceasta nu este un fenomen impersonal, ci este o expresie a ființelor umane.

Este indiscutabil faptul că între bărbat și femeie sunt deosebiri esențiale, dar este discutabilă originea, natura, proporțiile și efectele acestor deosebiri, și prin urmare ale inegalităților dintre sexe.

Printre primele cercetări în această problemă se înscriu opiniile savantului T. Pop, care consideră deosebirea dintre bărbat și femeie ca fiind de ordin multiplu:

1) deosebirea dintre bărbat și femeie este de ordin biologic, avînd o natură atît de profundă, încît determină superioritatea integrală și constantă a bărbatului față de femeie. Caracterele anatomice, fiziologice, psihologice, intelectuale mai superioare ale bărbatului îl fac pe acesta, sub toate raporturile, superior femeii. Această superioritate biologică, esențială, a bărbatului îi asigură, în mod firesc și superioritatea socială. Anume, inferioritatea biologică a femeii este cauza fatală a inferiorității sale, în toate domeniile vieții, a tuturor pretinselor nedreptăți;

2) deosebirile și inegalitățile dintre sexe sunt arbitrare. Bărbatul fiind mai puternic fizic, în mod arbitrar, tiranic, impune femeii umilința inegalității și a subordonării;

3) deosebirea constă și în misiunea distinctă a celor două sexe. Deosebirile sunt esențiale și necesare pentru armonia societății. Caracterele, însușirile distincte ale bărbatului și ale femeii se completează și armonizează pentru a colabora în unire.

Totuși, după T. Pop, nu există o deosebire vădită între caractere, însușiri etc. Unele caractere și însușiri sunt superioare la bărbați, iar altele la femei. Nu se poate vorbi de superioritatea unui sex asupra celuilalt. Inferioritatea unor caractere sau însușiri se compensează cu superioritatea altor caractere sau însușiri. Deci, femeia este atît inferioară, cît și superioară bărbatului.

De deosebirile anatomice, fiziologice, psihologice și intelectuale dintre sexe s-a preocupat și cercetătorul francez H. Marion, care consideră că deosebirile anatomice și fiziologice dintre bărbat și femeie ar fi: constituția anatomică, fizică mai puternică a bărbatului, decît a femeii; scheletul și constituția femeii mai mică, mai slabă ca a bărbatului; talia, statura și greutatea corpului femeii mai mică; musculatura femeii este mai slab dezvoltată decît cea a bărbatului, de unde urmează că bărbatul este mai puternic, viguros din punct de vedere fizic; inima femeii în general este mai mică și mai ușoară decît a bărbatului etc.

Totuși, Marion consideră aceste însușiri și caractere drept secundare, relevînd că este firesc ca puterea musculară etc. la femeie să fie mai puțin dezvoltate, decît la bărbat, fiindcă de secole s-a făcut prea puțin apel la ele. Dar, diferențele ce există sunt mai profunde, ireductibile, fiind legate de funcția maternală a femeii, care este esența sa. Toate caracterele morfologice, fiziologice și psihice, ce depind sau se leagă de funcțiile sale proprii, ca instinctul matern, gestația, constituie natura sa proprie în forma cea mai evidentă. De aici decurg toate inferioritățile, dar și superioritățile femeii.

Deosebirile psihice între bărbat și femeie ar fi mai esențiale, decît cele fizice. La femeie prevalează capacitățile, însușirile, calitățile sufletești, iar la bărbat capacitățile, facultățile intelectuale. La femeie predomină sentimentul, la bărbat rațiunea. Femeia este mai sensibilă, mai impresionabilă, mai sentimentală, mai capricioasă, mai pasionată decît bărbatul. Bărbatul este volitiv, femeia este afectivă.

Bărbatul are o capacitatea mai mare de reflecție, de logică, de creație, de abstracție, de aprofundare. Femeia, pe de altă parte, are o capacitate mai mare de intuiție, de observație, de recepție etc.

La diferențele anatomice, fiziologice și psihologice dintre sexe se adaugă și diferențele de secole ale tratamentului lor. Bărbatul și-a creat și menținut o situație superioară, de dominație asupra femeii, ultima fiind oprimată, umilită și nedreptățită de bărbat.

Printre cele mai ample studii în această problemă se numără și opera lui J. Finot, “Prejudecata și problemele sexuale” care menționează că cu cît ne întoarcem mai înapoi în timp, cu atît găsim mai rea, mai inferioară situația femeii. Evoluția situației femeii merge paralel cu evoluția civilizației și progresului uman. În orînduirile primitivă, sclavagistă, feudală și chiar capitalistă, bărbatul îi stima pe oamenii mai tari decît el și-i disprețuia pe cei mai slabi, printre care se găsea și femeia. În toate (cu mici excepții) culturile vechi bărbatul era cel venerat sau divinizat. În mîinile bărbatului se centraliza puterea materială și spirituală.

Omul secolelor trecute vedea în femeie un spirit rău, un fel de zeiță a răului. Foarte puțini gînditori, scriitori și filosofi au apreciat femeia, văzînd în ea o consolatoare și inspiratoare divină a bărbatului. “Lucru curios, bărbații care au practicat cel mai nobil cult al femeii, le-au așezat printre cele mai mari și generoase spirite ale pămîntului. Dante și Plutarh au fost cei dintîi care au știut a cînta femeia sublimă în sufletul său, înțelegătoare în inteligența sa, adevărată călăuză și înger protector al umanității”.

Astfel, femeile shakespeariene: Desdemona, Isabelle, Persida, Silvia, Rosalinde, Viola, Virgilia etc. – rămîn incomparabile ca grație, devotament, delicatețe, sentimente sau sacrificii. Aceste femei strălucesc prin prezența lor de spirit, bunul lor simț, raționamentul lor cuminte și clarvăzător.

Dar, pe de altă parte, mulți bărbați celebri s-au arătat a fi mesoghini și sceptici, cruzi și iraționali față de femeie. Printre aceștia au fost Voltaire, Rousseau, Montesquieu, Diderot și alții. Spre exemplu, Napoleon, adversar hotărît al femeii, a impus prin spiritul său autoritar redactorilor Codului civil, ca să sancționeze prin lege supremația bărbatului revendicată de secole; Schopenhauer prezenta femeia sub forma unui monstru apocaliptic; filosoful Neitzsche se cutremura la gîndul eliberării apropiate a femeii; Strindberg și Moebius prezentau femeia nu numai ca mai inferioară bărbatului, ci și ca inamica sa crudă și neîmpăcată; Weininger elaborează teoria superiorității absolute a bărbatului, pe care femeia nu o poate atinge și nici apropia. Femeia nu poate fi genială, nu are nici personalitate, nici suflet, nici voință, nici moralitate – zice autorul.

Întru susținerea principiului egalității dintre sexe s-a ridicat Finot, devotat partizan al feminismului, care susține că femeia nu este inferioară bărbatului. Atîtea femei celebre strălucesc în literatură, artă și știință. Geniul și inteligența nu se datorează sexului. Femeia este atît inferioară, cît și superioară bărbatului. Dacă într-un domeniu femeia nu este superioară, ea îl depășește pe bărbat în domeniul vecin. Femeia, deci, este egală cu bărbatul căci nimic nu autorizează inferioritatea ei din punct de vedere intelectual, moral sau fiziologic. Nu sunt condiții organice implacabile, care ar impune femeii o mentalitate mai slabă. Chiar și maternitatea, care separă cele două sexe, le face, dintr-un anumit punct de vedere, diferite, dar nu inferioare unul altuia.

Ca un argument în susținerea principiului egalității dintre sexe apare Gina Lombroso, distinsă intelectuală cu reputație mondială, doctor în litere și doctor în medicină, fiica lui Cesare Lombroso și soția celebrului istoric italian Fererri. Lucrarea sa “L’ame de la femme”, este un studiu care face portretul cel mai reușit al femeii, punînd la punct situația sexelor și raporturile dintre ele.

Așa, autoarea încearcă să combată tendința de masculinizare a femeii, tendința care va priva societatea de un ajutor prețios, fără a da femeii fericirea pe care speră s-o obțină.

Afară de diferențele fizice și morale dintre cele două sexe, mai este o diferență de ordin psihologic dominantă. Această diferență constă în aceea că femeia este altruistă, alterocentristă, în sensul că ea așează centrul plăcerii și ambiției sale nu în sine însăți, ci într-o altă persoană pe care o iubește și de care voiește să fie iubită: soț, copii, tată, prieten etc. În opoziție cu femeia, bărbatul este egoist, egocentrist, în sensul că tinde să facă din sine, din interesul, plăcerile și ocupațiile sale, centrul lumii unde trăiește. Această deosebire există datorită misiunilor diferite ale sexelor, din care izvorăsc, în mod necesar, inegalitățile și diferențele dintre ele. Altruismul feminin este o necesitate a speciei, căci nașterea și educația copiilor reclamă sacrificii. Dar, alterocentrismul nu implică o superioritate morală a sexului feminin asupra celui masculin, pentru că altruismul, ca și alterocentrismul, poate inspira generozitate, perversitate, spirit de sacrificiu, virtuți și vicii.

Așa, virtuțiile și viciile masculine esențiale sunt: logica, curajul, sîngele “rece”, ambiția, orgoliul, toleranța, reflexiunea, pasivitatea, indiferența etc. Și invers, virtuțiile și viciile femeii sunt: sentimentalismul, compătimirea, spiritul de sacrificiu, generozitatea, lipsa de logică, spiritul de intrigă, tendința de stăpînire, pasiunea, intuiția, parțialitatea etc.

Datorită acestor deosebiri, criminalitatea în rîndurile femeilor se caracterizează prin unele particularități de ordin:

cantitativ;

calitativ.

Așa, delincvența feminină prezintă ponderea cea mai redusă, fiind raportată la cea masculină. Printre cauzele inferiorității criminalității feminine sunt: constituția fizică mai slabă, firea timidă și impresionabilă; spiritul altruist al femeii ca frîu împotriva criminalității; gestația și maternitatea fiind piedici fizice sau morale la comiterea infracțiunilor etc.

Deci, femeia are mai puțină dispoziție și capacitate pentru săvîrșirea infracțiunilor.

5.3.2. Coordonatele psihologice (psihiatrice) ale personalității infractorului

Structura psihologică a individului nu poate fi înțeleasă fără infrastructura biologică pe care ea se clădește și în afara suprastructurii sociale în care ea se integrează.

Pentru caracterizarea personalității se utilizează particularitățile psihice centrale, și anume:

– temperamentul;

– caracterul;

– aptitudinile;

– inteligența.

Aceste particularități psihice iau parte nemijlocită la constituirea personalității infractorului, ele formînd ansamblul însușirilor, stărilor și proceselor de natură subiectivă ale individului, determinate de mecanismele sale cerebrale și de interacțiunea acestora cu lumea înconjurătoare.

Temperamentul. Din cele mai vechi timpuri s-au făcut încercări de a face o distincție între indivizii umani și de a găsi unele însușiri comune, care i-ar întruni în tipuri, facilitînd cunoașterea fiecărui om în parte. În calitate de criteriu de tipologizare a fost aleasă latura dinamico-energetică a personalității, manifestată în comportament. Una din primele tipologii cunoscute în prezent este cea creată de Hipocrate din Kos, părintele medicinii, care a observat existența a patru forme de bază de comportament:

coleric (puternic, excitabil, exploziv, nestăpînit);

sangvinic (rapid, optimist, vioi, mobil, echilibrat);

flegmatic (lent, rigid, rezistent, capabil de multă stăpînire);

– melancolic (sensibil, pasiv, ușor inhibabil).

În secolul XX unii criminologi au alcătuit tipologii complexe, luînd drept bază asemănările corporale, biometrice și incidențele statistice ale patologiilor psihice. Așa, E. Kretschmer distinge trei tipuri fundamentale:

1) picnic, avînd statura medie, față rotundă, gît scurt și gros, torace slab și bombat, pîntece rotund, comunicativ, extrovertit, emotiv, mimică și gesturi vii, expresive;

2) astenic (leptozom) cu statură înaltă, slab, cu umerii drepți, față prelungită și triunghiulară, burtă trasă, piele uscată și anemică, rezervat, taciturn, interiorizat, puțin comunicativ;

3) atletic, avînd o statură medie, musculatură dezvoltată, uneori puternic fizic, torace larg, corp puternic, lent în gîndire, conservator, autoritar, organizat, gesticulație și mers ritmic.

Pornind de la această tipologie, în 1940 W.H.Sheldon, specifică că tipurile pure se întîlnesc foarte rar, fundametînd o altă clasificație, care întrunește tipurile:

endomorf;

ectomorf;

mesomorf.

La rîndul lor, C. Jung și R. Eysenck evidențiază tipurile introvertit, extravertit și ambivert.

Temperamentul constituie ansamblul de particularități ale psihicului, determinate și condiționate de tipul de activitate nervoasă superioară a individului.

Deci, temperamentul este o dimensiune energetico-dinamică a personalității umane manifestată în acțiuni și comportamente. Dacă vom încerca o grupare a calităților comportamentale determinate de specificul activității psihice și manifestate în temperament, am defini:

– activitatea senzorial-perceptivă (reacția la acțiunea stimulului);

– activitatea cognitiv-logică (calități ale gîndirii, memoriei, imaginației);

– particularitățile afectivității și ale voinței (creativitate, activism, forță etc.);

– capacitate de exercitare a activităților psihice.

De aici putem să creăm niște portrete ale tipului de sistem nervos, acestea nefiind, însă, stricte:

– colericul – energic, impulsiv, agitat, plin de inițiativă, avînt, nestăpînit, predispus spre agresivitate, exagerare, crize nervoase, iritare;

– sangvinul – activ, echilibrat în sentimente, expresiv, plastic, comunicativ, adaptiv, rezistent, echilibrat psihic în situații dificile, dar are dificultăți în fixarea scopurilor, menținerea intereselor și persistența în acțiuni și sentimente;

– flegmaticul – calm, cu un echilibru afectiv, sentimente durabile, răbdător, capacități de muncă cu migală, atenție, prudență, înclinat spre rutină, indiferent la cele ce se întîmplă în jur, are o voință slabă, predispus spre lenevie;

– melancolicul – capacitate redusă de muncă, lipsit de rezistență, emotiv, foarte prudent, dependent de grup, ordonat, capabil de a realiza activități migăloase, profund și temeinic în sentimente, în anumite circumstanțe nefavorabile poate deveni retras și tensionat.

Unii cercetători au ajuns chiar să remarce o concordanță între tipul de temperament și desenele papilare. Se întîlnesc trei tipuri de desene papilare: spirală, nod și arc. La colerici predomină “spiralele”, în proporție de 70%, restul 30% fiind “noduri”. La sangvinici situația este diametral opusă – 70% “noduri” și 30% “spirale”. Dacă pe toate degetele se întîlnește “nodul”, putem vorbi despre un temperament flegmatic, iar dacă la un singur deget întîlnim un “arc”, atunci avem un temperament melancolic.

Într-o formă pură temperamentul poate fi găsit la copiii în vîrstă de 10-12 ani, adică atunci cînd încă nu s-a format capacitatea de reglare conștientă a comportamentului.

Desigur, știința contemporană pe lîngă aceste patru temperamente de bază a mai stabilit prezența a încă circa 72 de temperamente, dar acestea prezintă un alt obiect de studiu.

Caracterul este o totalitate a însușirilor psihice și morale ale individului uman manifestate în comportamentul și acțiunile sale, în atitudinile și poziția sa față de sine, față de alții, față de societate și față de valorile unanim recunoscute ale acesteia.

Sau, caracterul este o sumă de particularități individuale în raport cu relațiile pe care subiectul le întreține cu lumea exterioară. La acest conglomerat de particularități contribuie: motivația, trebuințele, sentimentele superioare, convingerile morale, aspirațiile, idealurile, concepțiile despre lume și viață etc.

Caracterul este nucleul personalității, unde se concentrează întreaga individualitate psihică și morală a persoanei, iar după cum trăsăturile caracterului se manifestă față de lumea înconjurătoare se disting caractere:

extravertit (exteriorizat) și

introvertit (interiorizat).

La fel, în structura caracterului se disting trăsături volitive: perseverență, hotărîre, independență, curaj, insistență sau nehotărîre, dependență, încăpățînare etc.

În sfîrșit, distingem trăsături:

– afective – pasionare, sentimentalism, indiferență, inexpresivitate etc.;

– intelectuale – curiozitate, inventivitate, experiență, învățare etc.;

– sociale – altruism, comunicativitate, inițiativă, sau egoism, neîncredere etc.

Toate aceste trăsături se află în strînsă concordanță, determinînd profilul irepetabil și unic al omului. Caracterul este influențat de condițiile socio-istorice de formare a personalității, de modelele culturale acceptate în societate, de grupul de apartenență al persoanei etc.

Între temperament și caracter există o strînsă legătură. Temperamentul cuprinde manifestările dinamice ale personalității, iar caracterul – relația cu lumea interioară și cu ambianța. Temperamentul, totodată, determină anumite trăsături ale caracterului, care se fundamentează pe calitățile neurofiziologice ale individului uman, suportînd în permanență un control social. De aici, pot fi evidențiate mai multe tipuri de caracter:

– tipul armonios – adaptabil la mediu, pozitiv față de cerințele sociale, cu autoapreciere reală, sociabil, optimist, principial etc.;

– tipul conflictual cu ambianța – impulsiv, nereținut, se supraapreciază, cu capacități atrofiate de comunicare, egoist, lipsit de compasiune etc.;

– tipul cu conflicte interne – nu poate armoniza raportul dintre social și personal, se subapreciază, afectat de nevroze sau chiar de stări patologice grave etc.;

– tipul influențabil – lipsit de opinii, principii, dependent de grup, ușor influențabil, fără de inițiativă.

Aptitudinile reprezintă categoria însușirilor psihice care determină capacitatea omului de a realiza anumite performanțe în activitatea profesională. Aptitudinile pot fi:

– înnăscute;

– dobîndite pe parcursul vieții.

Chiar de la naștere omul posedă un anumit capital ereditar, care, însă, se află în germene și nu determină complet profilul personalității. Pentru dezvoltarea acestor aptitudini este nevoie de învățarea și dobîndirea deprinderilor de realizare a activităților psihice, lucru ce poate fi obținut pe parcursul maturizării organismului și a sistemului psihic.

O altă clasificare a aptitudinilor ar fi cea în:

– aptitudini elementare, ce țin de formarea reprezentărilor, ale gîndirii, imaginației, voinței, atenției etc.

– aptitudini complexe – reuniuni ale celor elementare: capacitatea de acumulare a cunoștințelor, inteligența, spiritul de observație. Așa, aptitudinile muzicale întrunesc capacitatea auditivă, inclusiv auzul muzical, armonic, intern, simțul ritmului, memoria și imaginația muzicală.

La rîndul lor, aptitudinile complexe pot fi:

– generale – utile în toate domeniile, fiind caracteristice majorității indivizilor;

– speciale – se manifestă doar la anumiți indivizi umani în domenii restrînse de activitate: scriitori, pictori, muzicieni etc. Acestea sunt aptitudini creative (talent), indivizii posedînd viziuni noi, creative, neobișnuite. Tot la aptitudinile speciale se atribuie și genialitatea – capacitatea viziunilor și realizărilor epocale.

Este cert faptul că realizarea individului depinde și de instincte, stări afective, pasiuni etc.

În concepția unor autori instinctul este un sentiment periferic ce apare foarte des mai puțin ca o cauză decît ca o ocazie. Instinctul își trage această caracteristică din trebuința care îi este instrumentul imediat. Ca și trebuința, instinctul apare cu atît mai independent față de stimulul periferic cu cît excitabilitatea proprie a organismului, în momentul în care acestea se manifestă, este mai mare.

Prin aceasta, instinctul, conservator al trecutului, se distinge pe rînd de obișnuință, creatoare de viitor, și de reflex, instrument al prezentului.

Stările afective, la rîndul lor, în măsura în care determină plăcerea ori durerea, stau la baza formării sentimentelor. Reprezentarea plăcerii poate să împingă către un obiect, după cum reprezentarea durerii poate să îndepărteze. Astfel se naște atracția fără plăcere, sau dragostea, și aversiunea fără durere, sau ura.

În sfîrit, pasiunea este o afecțiune prin care persoana afectată este antrenată la acte pentru care ea nu se mai consideră cauza integrală.

Inteligența. Un factor psihic important în etiologia crimei este capacitatea de judecată și nivelul mintal al criminalului. Inteligența contribuie la: rezolvarea problemelor, adoptarea deciziilor, alegerea comportamentului în fiecare situație concretă, alegerea mijloacelor pentru atingerea scopului, anticiparea rezultatelor, posibilitatea de autocontrol, autoevaluare, autoorganizare.

Inteligența este o aptitudine care evoluează și se dezvoltă prin învățare pe parcursul vieții. Ea poate fi caracterizată prin trei dimensiuni:

– profunzime – operație a gîndirii ce permite identificarea, memorizarea, evaluarea, diferențierea etc.;

– amplitudine – produs al gîndirii ce implică posibilitățile omului de a examina totul în ansamblu, precum și a analiza detaliile, a clasifica, a sistematiza, a transforma raporturile;

– volum sau conținut al gîndirii: simbolic, semantic, comportamental etc.

Inteligența joacă un mare rol în procesul de afirmație profesională și socială. Conduita criminală, la fel, depinde de împrejurările de viață, de capacitatea de gîndire, de prevederea consecințelor ce apar în cazul săvîrșirii unei infracțiuni. Totuși, criminalul nu se gîndește, ori se gîndește prea puțin, la pedeapsa ce urmează comiterii infracțiunii și altor consecințe. Studiile psihologice au dovedit că majoritatea criminalilor n-au prevedere, n-au gîndire, fiindcă n-au nivelul de inteligență necesar cuprinderii mintale a faptei ce o săvîrșesc.

Măsurarea inteligenței poate fi efectuată prin tehnici și teste psihologice, printre cele mai răspîndite fiind cele ale lui Wechsler, Eysenk, Sarkov, Amathauer. Coeficientul de inteligență (IQ) este un raport între vîrsta mintală și cea cronologică, iar în mod normal deficiența mintală începe sub 70, pe cînd inteligența superioară este mai mare de 130.

În sumă, temperamentul, caracterul, aptitudinea și inteligența formează anumite trăsături psihologice specifice criminalului.

Trăsături psihologice specifice criminalului

Distingem cinci trăsături psihologice specifice, caracterizate prin anumite tendințe, și anume:

1) Egocentrismul;

labilitatea;

agresivitatea;

indiferența afectivă;

indiferența morală.

1) Egocentrismul este o trăsătură a persoanei, ce se caracterizează prin tendința de a raporta totul la propria persoană. Astfel, criminalul își face o imagine pozitivă despre sine, considerîndu-și propria persoană ca “centru al universului”, punct de reper pentru toate sentimentele, emoțiile sale. El se rupe de realitatea înconjurătoare și cade în subiectivism, dezvoltîndu-și sentimentul exagerat de afirmare proprie, iar cînd acesta nu reușește, se dezvoltă mînia și invidia pentru cei din jur. Așa, se ajunge la sentimente de frustrare, disperare, orgoliu, vanitate care îl împing la izolare sau la conflicte cu semenii. În multe cazuri egocentrismul se poate asocia cu egoismul, care înseamnă punerea intereselor proprii mai presus de cele ale altor oameni și a societății, în general; lipsa sentimentului de simpatie și de generozitate pentru alți oameni. Rolul egocentrismului, combinat cu cel al egoismului, în declanșarea și trecerea la actul criminal, este foarte mare. Tendința egocentristă (și egoistă) este mai puternică și învinge orice altă tendință de opunere sau de reținere de la crimă. Frica de pedeapsă este mai mică decît dorința de afirmare de sine și soluționare a intereselor proprii.

2) Labilitatea. Denumirea provine de la cuvîntul de origine latină “labilis”, ce ar însemna în traducere directă “a se ține într-un fir de păr”, ”a fi gata să cadă”, “a fi gata să se rupă”. Structura psihică labilă este o structură slabă și nestatornică. Posesorul acesteia are o voință și o putere de stăpînire slabă. J. Pinatel arată că structura labilă poate fi privită din mai multe unghiuri de vedere:

criminalul are o prevedere redusă și nesigură;

posedă o influiențabilitate și sugestivitate pronunțată;

poate lua hotărîri pripite, ulterior abandonate;

relațiile de tovărășie și prietenie cu alți oameni sunt schimbătoare și trecătoare;

criminalul-labil este ca un lichid fără formă și care va lua forma vasului în care se toarnă.

3) Agresivitatea. Reieșind din situația că majoritatea infracțiunilor se comit prin acțiuni (jaf, tîlhărie, omor etc.), adică, în mare parte prin acte agresive, rolul agresivității infractorului joacă un rol important.

Agresivitatea (de la latinescul “ad gresus” –“a acționa față de cineva cu o intenție ostilă”) este o formă de manifestare a unei tendințe existente în lumea animală și cea umană, anume tendința combativă, de înlăturare a piedicilor și obstacolelor ce intervin în momentul satisfacerii unor trebuințe. În situația cînd se satisface nevoia de foame, sete, apărare de un pericol, agresivitatea este utilă în limitele necesare. În cazul comiterii de crime, însă, agresivitatea depășește toate limitele, utilizîndu-se în scopuri antisociale.

Agresivitatea poate fi de mai multe feluri:

– autoagresivitate (automutilare pentru a scăpa de încorporarea militară);

– agresivitate fiziologică (are loc atunci cînd se aplică forța fizică a omului pentru atingerea unor scopuri);

– agresivitate patologică (se întîlnește în cazul bolnavilor psihopați și psihotici);

– agresivitate ocazională (este spontană, întîlnindu-se în special în cazul unor conflicte interumane).

Studiindu-se mecanismele fiziologice și emoționale ale agresivității, s-a constatat că ea intensifică și agravează fapta ce se comite prin ajutorul agresivității încît, uneori devine greu de stăpînit și de controlat.

4) Indiferența afectivă, stare fizico-psihică ce constă în absența unor emoții și sentimente de prietenie, tovărășie, simpatie față de alți oameni. Se subînțeleg sentimentele și emoțiile de participare la bucuria și durerea altuia, dar mai ales o sensibilitate morală, ce ar permite distingerea între ce este bine sau rău pentru altul.

Această trăsătură importantă a criminalului de lipsă a stărilor afective a fost dezvăluită de criminologia clinică. Este o trăsătură care generează sau favorizează comiterea de infracțiuni. Cînd lipsește sentimentul de milă față de victimă, față de durerea și suferințele ei, criminalul nu mai întîlnește nici o piedică emotiv-morală și trece la săvîrșirea infracțiunii.

De regulă, la mulți criminali persistă o răutate și o cruzime reală, ei fiind reci sub aspect afectiv față de semenul său. Indiferența afectivă este o trăsătură a omului care se comportă fără a avea emoții și înclinații altruiste capabile de a-l reține de la crimă.

Originile indiferenței afective pot fi atît un deficit bio-constituțional moștenit, cît și de ordin educativ și de mediu social. Fie că perversiunea criminalului izvorăște din plăcerea morbidă ce i-o provoacă suferința altuia, fie că în familiile lor de naștere părinții au avut aptitudini și comportamente dure, violente față de copii sau alți membri ai familiei.

5) Indiferența morală sau insensibilitatea morală este o problemă discutată din cele mai vechi timpuri. Anume, s-a discutat mult că un criminal nu se poate opri de la comiterea crimei de teama pedepsei prevăzute de lege. C. Beccaria în celebra sa lucrare “Despre infracțiuni și despre pedepse” scria: “Este mai bine să previi crimele decît să le pedepsești, pentru că acesta este scopul final al oricărei legi bune. Vrei să previi crima? Verifică dacă legile sunt simple, clare și că întreaga forță a națiunii e unită în apărarea lor; verifică dacă legile nu favorizează categoriile sociale, verifică dacă oamenii se tem de legi și nu se tem de nimic altceva. Teama de legi este salutară, dar fatale și fertile pentru crimă sunt temerile unui om sau altul.”.

Criminalul, dacă ar prevedea că pedeapsa implică un rău mai mare decît avantajul obținut din crimă, dacă ar acorda atenție evitării pedepsei care îl așteaptă, el s-ar opri, posibil, de la crimă, dar aceste elemente sunt slab dezvoltate la criminal. Cel de săvîrșește infracțiunea este preocupat mai mult de aspectele concrete ale comiterii ei, de ștergerea urmelor și luarea măsurilor în privința ascunderii bunurilor.

Cu timpul, în criminologie și psihologie (psihiatrie) au apărut un șir de termeni ce derivă din indiferența morală: sensibilitatea morală, nebunia morală etc. Importante merite în această materie le-a avut R. Garofalo, care face distincția între nebunul moral și insensibilul moral. Primul se caracterizează prin aceea că trăiește o plăcere anormală în timpul comiterii crimei, pe cînd insensibilul moral este lipsit de repugnanța interioară firească care reține de la crimă, existentă la oamenii onești și la oamenii cu simț moral.

Soții Glueck observă și ei că sensibilitatea morală, la oamenii predispuși spre crimă, este slab dezvoltată, fiindu-le caracteristică înclinația spre distrugere.

Deficiențe, tulburări și boli psihice ale infractorilor

Psihicul uman este coordonatorul întregii vieți a individului și purtătorul principal al capacității sale de adaptare la viața socială, iar sănătatea psihică a individului reprezintă elementul definitoriu al personalității.

În așa fel, orice deficiență, tulburare și boală psihică influențează în mod direct asupra comportamentului individului, generînd devieri de la normele de conviețuire socială. Cu toate că fac parte din domeniul special al psihiatriei, în studierea lor sunt interesate criminologia și dreptul penal, fiindcă acestea gravitează în jurul licitului sau ilicitului penal.

În acest sens menționăm prevederile articolului 23 din Codul Penal al Republicii Moldova: “Nu este pasibilă de răspundere penală persoana care, în timpul săvîrșirii unei fapte prejudiciabile, se afla în stare de iresponsabilitate, adică nu-și putea da seama de acțiunile ori inacțiunile sale sau nu putea să le dirijeze din cauza unei boli psihice cronice, a unei tulburări psihice temporare sau a altei stări patologice. Față de o asemenea persoană, în baza hotărîrii instanței de judecată, pot fi aplicate măsuri de constrîngere cu caracter medical.

Printre deficiențele și tulburările psihice ale infractorului se înscriu:

perversitățile;

mitomania;

anxietatea;

fobia;

depresia;

apatia și sociopatia.

Perversitățile reprezintă anomalii ale unor instincte de bază ale omului, cum ar fi instinctele: de conservare, de reproducere, de unire, de asociere. Sau, anomalia instinctului de conservare se manifestă prin autodistrugere sub forma alcoolismului, consumului de droguri etc., avînd și o vocație criminogenă bine cunoscută. Așa, anomalia instinctului de reproducere, ce se caracterizează prin hiper-hipo-sexualitate, preferințe pentru raporturi sexuale anormale, care duc la săvîrșirea infracțiunilor privind viața sexuală: viol, incest, perversiuni sexuale etc.

Mitomania este o boală psihică, caracterizată prin tendința de a denatura adevărul, de a inventa fapte care nu s-au petrecut în realitate. Unii autori definesc termenul de “mitoman” ca fiind persoana care are mania de a minți, iar “mitomania” – mania de a minți.

Mitomanii sunt inventivi, abili, mici isterici cu manifestări apropiate schizoizilor și pot fi adevărați “specialiști” în stimularea unor agresiuni sau alte crime violente.

Anxietatea este o stare afectivă caracterizată prin sentimente de neliniște, insecuritate, frică panică, așteptarea unui pericol. De regulă, apare ca reacție la o stare de stres sau alte tulburări patologice complexe. În plan fiziologic, se manifestă prin tahicardie, transpirație, tensiune, schimbare a vocii, dereglarea respirației etc. Anxietatea generează o imaginație bogată, cu multiple scene de groază, care îi livrează conștiinței individului ideea pericolului și amenințării, poate provoca scăderea capacității de rezistență a individului, ale randamentului intelectual, ducînd la dereglări comportamentale și chiar la conduite criminale.

Fobia este frica irațională , necontrolată, involuntară și constantă a individului față de un obiect bine precizat, avînd la bază fie experiențe traumatizante, fie anxietăți neconștientizate. Printre cele mai răspîndite fobii sunt: claustrofobia – frica de locuri închise (înguste), agorafobia – de spații deschise, hidrofobia – frica de apă, aerofobia – de înălțime, patofobia – de boli, zoofobia – de animale, xenofobia – de străini, de necunoscut etc.

Depresia este o stare ce se caracterizează prin tensiune nervoasă, dispoziție pesimistă, idei obsesive, insomnie, lipsa poftei de mîncare etc. Depresia este provocată de situații, evenimente sau circumstanțe dramatice, majore pentru individ. Aceste pot fi: stresul, eșecul profesional și social, incapacitatea de autoafirmare etc. Depresiile sunt cea mai frecventă stare patologică întîlnită în societatea industrială, unde o persoană din zece suferă de această stare. Poate avea mai multe manifestări comportamentale: sentimentul de inutilitate, negarea sinelui, diminuarea trebuințelor personale, sau preocuparea excesivă de problemele personale, conduite agitate, iritabilitate față de alții. Uneori individul poate fi preocupat de ideea suicidului și încercarea de a-l realiza, alteori devine complet indiferent față de tot ce îi trezea interesul anterior.

Apatia și sociopatia. Apatia este o stare psihică ce se exprimă prin pasivitate, indiferență, lipsă de dorințe și de motivație față de problemele lumii înconjurătoare. Apatia poate fi:

– fizică sau constituțională (se constată la persoanele cu anumite deficiențe de natură fizică sau cu o anumită configurație a temperamentului și inteligenței);

– disfuncțională, determinată de disfuncțiile endocrine sau deficiențele somatice (ale glandelor tiroidă, suprarenale, sexuale etc.);

– socială, determinată de dificultățile de adaptare (crize legate de pierderea persoanei iubite, șomaj, detenție etc.);

Sociopatia, se deosebește de apatia socială prin faptul că are un spectru mai larg, fiind denumită ca “tulburări de personalitate acompaniate de lipsa de respect față de obligațiile sociale, raporturi tensionate cu alți indivizi umani, agresivitate sporită, manifestare puternică a lipsei de interes”. Se mai caracterizează prin egocentrism, lipsă de compasiune, sociopaticii avînd o atitudine conflictuală cu o anumită persoană, cu un grup sau chiar cu comunitatea umană în general. Sunt nonconformiști și nu acceptă valorile socio-umane generale, acceptate de majoritatea oamenilor. În consecință pot da dovadă de comportamente antisociale și criminale.

La rîndul lor, bolile psihice ale infractorului se pot clasifica în:

1) nevroze;

2) psihopatii;

3) psihoze.

1) Nevrozele sunt tulburări sau reacții variate, cu caracter funcțional, relativ ușoare și reversibile, manifestate prin suferințe și conflicte intrapsihice despre care bolnavul este conștient. Deosebim nevroze:

– astenică;

– obsesivo fobică;

– isterică;

– mixtă sau motorie.

În general, nevrozele nu constituie un factor criminogen, dar fiind însoțite de stări de anxietate pot conduce la unele conduite sociale agresive. Spre exemplu, hiperemotivitatea prin prisma nevrozei fricii, poate duce la fuga de la locul accidentului, vătămări a integrității corporale sau chiar omoruri fără necesitate în cazul jafurilor și tîlhăriilor, legitima apărare imaginară etc. Cu toate că nevrozele pot da naștere la conduite agresive, nevroticii sunt considerați, în majoritatea cazurilor, responsabili.

2) Psihopatiile (“psyche” – suflet și “pathos” – boală) sunt deficiențe de natură psihică ce constau în tulburări de adaptare familială și socio-profesională. Psihopații își păstrează în întregime capacitatea de cunoaștere, nu sunt exonerați de răspunderea și pedeapsa penală, dar prezintă o serie de atitudini structurate anormal, fapt ce îi determină la conduite antisociale.

Cele mai răspîndite forme ale psihopatiilor sunt:

– psihopatie astenică;

– psihopatie epileptoidă;

– psihopatie isterică;

– psihopatie paranoidă etc.

Psihopatiile pot să se manifeste prin impulsivitate, instabilitate, încăpățînare, înclinație spre perversiune, toxicomanie. Psihopații au un simț moral slăbit, aflîndu-se într-u conflict permanent cu cei din jur, incapabili de adaptări de lungă durată în mediul familial și profesional.

Spre deosebire de nevrotic, psihopaticul nu-și cunoaște și nici nu-și recunoaște boala. El nu suferă din această cauză, însă îi face să sufere pe toți cei din jurul său. În sfîrșit, toți psihopații au o slabă adaptare la mediu, sunt puțin ascultători la sfaturile, observațiile și îndemnurile celor din jur, fiindu-le caracteristică tendința spre recidivă.

3) Psihozele reprezintă cele mai grave afecțiuni psihice cu caracter ireversibil și exclud starea de responsabilitate a persoanei. Față de aceste persoane nu se aplică pedeapsa penală, ci măsuri de siguranță (cap. X al CP al RM), precum ar fi “Internarea într-o instituție psihiatrică” (art. 100 CP al RM).

Bolnavul își pierde conștiința propriei existențe, raportul cu sinele, cu cei din jur, cu întreaga lume reală. El se poate identifica cu diverse personalități, ca Napoleon, Cezar etc. Psihopaticii nu-și înțeleg starea în care se află, nu pot aprecia real situațiile zi-de-zi, nu pot stabili relații cu cei din jur.

Printre formele psihozei sunt:

psihoze maniaco-depresive;

schizofrenia;

epilepsia;

psihoze post-traumatice;

psihoze acute (generate de intoxicații profesionale ori alcool);

psihoze infecțioase;

paranoia.

Unele dintre ele pot trece neobservate, spre exemplu, paranoia, care, însă, evoluînd, creează adevărați despoți sau tirani (Hitler, Stalin). Cele mai grave omoruri în serie, omoruri sadice sunt comise de schizofrenici și epileptici. De aceea această categorie de bolnavi trebuie să fie controlată, formînd o preocupare permanentă pentru familiile din care fac parte și medicii psihiatri.

În această secțiune ne-am referit doar la coordonatele biologice și psihologice (psihiatrice) ale personalității infractorului, fiindcă coordonatele sociale (familia, nivelul de instrucție și educație, școala, profesia etc.) au fost analizate în cap IV, secțiunea III, p. 4.3.7.

Secțiunea IV

Pedeapsa și caracteristicile ei

5.4.1. Teorii bazate pe fundamentul dreptului de a pedepsi (Istoricul și evoluția acestora)

Este foarte probabil, că primele preocupări pentru pedepsirea unor comportamente individuale, considerate periculoase, au fost determinate de necesitatea autoprotejării comunităților umane, constituite în condiții naturale vitrege, care le amenințau permanent supraviețuirea. În mod firesc, reacția grupului aflat în pericol a fost severă la adresa celora care, prin acțiunile lor, amplificau starea de risc.

Pedepsele erau considerate ca o veritabilă retribuție pentru răul provocat, ori ca ispășire a păcatului săvîrșit. Deși modelate după “legea talionului”, ele se diferențiază și în funcție de poziția socială a inculpatului sau a părții lezate.

Îmbinînd normele barbare ale cutumelor arhaice cu elemente inerente evoluției sociale, dintre care rafinamentul religios a jucat un rol aparte, popoarele antice au dovedit să dezvolte sisteme “legislative și instituționale”, care răspundeau, în bună măsură, mai ales prin asprimea lor, scopurilor pentru care fuseseră create – stăpînirea fenomenului criminalității.

Din cele mai vechi timpuri apare întrebarea-cheie, și anume, dacă societatea are dreptul de a pedepsi. Dacă da, atunci care este fundamentul dreptului de a pedepsi; prin ce se justifică și se legitimează aceste temeiuri; ce îndreptățește societatea ca să pedepsească etc. În special, se evidențiază problemele ce țin de: responsabilitate și iresponsabilitate; natura, funcțiile și scopul pedepsei; modul de executare al pedepselor; condițiile și limitele de aplicare a pedepselor; concepția despre criminal, criminalitate și despre organizarea luptei contra acesteia; orientarea antisocială a personalității infractorului etc.

Una din primele clasificări ale teoriilor bazate pe fundamentul dreptului de a pedepsi o întîlnim la părintele criminologiei române T. Pop, care le repartizează în trei grupuri:

teoriile absolute;

teoriile relative;

teoriile eclectice.

Teoriile absolute au la bază ideea că pentru fapta comisă se cuvine o răsplată. Este just ca cel ce a făcut o faptă rea să-și ia răsplata pentru aceasta. Această răsplată se concepe și se aplică pe măsura evoluției, întîi în formă de răzbunare, apoi în formă de ispășire a păcatului, și în fine, în formă de pedeapsă.

Primind aspectul unui dar divin, pedepsele erau considerate ca o veritabilă retribuție pentru răul provocat, ori ca o ispășire a păcatului săvîrșit. Pedeapsa se aplica pentru a provoca suferința, prin care se curăța fapta rea.

Nu este om, care bucurîndu-se de bunul său simț, să cuteze a susține, că nu e just ca crima să fie pedepsită și virtutea recompensată. Sentimentul justiției, care cere recompensa celor buni și pedeapsa celor răi, este universal. El este proclamat de toate religiile, de toți filosofii și în toate timpurile. Necesitatea de justiție care nu este satisfăcută în această lume ne face să credem într-o altă viață unde în fine se va face dreptate fiecăruia după faptele sale.

Dintre cele mai cunoscute teorii absolute evidențiem:

teoria răzbunării;

teoria justiției absolute.

Teoria răzbunării este cunoscută din cele mai vechi timpuri, forma cea mai rudimentară întîlnind-o în răzbunarea din partea familiei sau rudelor victimei. Lipsind o puternică autoritate centrală, victima este în drept să se răzbune asupra agresorului său, ca să-și facă singură dreptate.

Vedem astfel, că, la început, răzbunarea purta un caracter privat. Ca formă mai avansată apare răzbunarea socială și cea religioasă.

Teoria răzbunării a fost mult timp teoria dominantă, avînd la bază principiul că răul trebuie răsplătit cu rău. Cea mai echitabilă și perfectă formă a răzbunării – talionul – a dominat secole în șir legislațiile penale.

Răzbunarea religioasă, ca concepție teoretică, atribuie dreptului de a pedepsi o origine divină. Astfel, statul în persoana autorităților (rege, împărat, faraon etc.) este delegat al divinității, reprezentanți vizibili ai acesteia, iar dreptul și legile apără ordinea divină. Dreptul de a pedepsi capătă un caracter mistic ce emanează din ceruri. Prin infracțiune se lezează divinitatea și ordinea instaurată de aceasta, iar infractorul trebuie să-și ispășească păcatul (crima) pentru a da satisfacție divinității.

Acest principiu al justiției absolute a fost propovăduit de școlile catolice. În ele punctul de plecare este suveranitatea dreptului divin: reprezentantul puterii sociale deține puterea prin voința lui Dumnezeu, fiind delegatul acestuia pe pămînt; ceilalți reprezentanți ai puterii divine sunt miniștri ai acesteia, exercitînd justiția pe pămînt și pedepsindu-i pe cei ce fac rău, obligîndu-i astfel să-și ispășească păcatele pentru greșelile comise. Deci, justiția absolută și infinită are ca lege fundamentală principiul:

binele trebuie răsplătit cu bine, iar răul cu rău;

cel bun și cel just trebuie să fie recompensat și fericit, iar ticălosul și perversul trebuie să fie pedepsit;

cel de încalcă legile divine trebuie să-și ispășească păcatele prin suferință.

Această teorie, numită și teoria expiațiunii divine, a avut numeroși reprezentanți: Tertulian, Sfîntul Augustin, Selden, Jozef de Maistre ș.a. În operele lor expiațiunea (ispășirea păcatului – n.a.) este legea supremă, fără de care lumea nu poate exista. Această lege este absolută și ea trebuie să se îndeplinească, fie prin mîna oamenilor, fie prin mîna lui Dumnezeu. Nici un rău nu rămîne și nu trebuie să rămînă nepedepsit.

Este cert că astăzi teoria răzbunării nu poate fi acceptată, fiindcă conferă pedepsei un fundament mistic. Ea confundă ordinea socială cu cea divină, viața fizică cu cea spirituală, legea pozitivă cu religia. Impunînd cu forța cerințe religioase, ea desființează orice libertate individuală, fiind favorabilă pentru întronarea tiraniei, abuzului și pentru excesivitatea pedepsei.

Alături de teoria răzbunării s-a situat și teoria justiției absolute, avîndu-i ca reprezentanți pe E. Kant, Hegel, V. Cousin și I. Kohler.

Emanuel Kant (1724-1804) pune la fundamentul pedepsei dreptatea absolută, care cere răsplătirea binelui și pedepsirea răului. Pedeapsa trebuie să se aplice, fiindcă s-a comis o infracțiune și aceasta în baza legii dreptății absolute, trebuie ispășită. Prin infracțiune se violează dreptatea, de aceea pedeapsa (și legea penală) este un imperativ categoric al rațiunii, neavînd necesitatea altei justificări. Pedeapsa trebuie să fie aplicată, fiindcă așa o cere în mod imperios rațiunea, deoarece s-a comis un rău, o infracțiune. Pedeapsa este scopul final și nu mijlocul sau instrumentul util pentru societate. Ea nu poate fi aplicată ca un simplu mijloc pentru obținerea unui alt bine, fiindcă aceasta ar însemna a-l trata pe om ca pe un lucru, a te servi de el ca de un instrument, ceea ce ar fi incompatibil cu personalitatea și demnitatea morală a lui. Infractorul trebuie pedepsit înainte de a gîndi la utilitate pentru el, pentru concetățenii lui sau pentru societate. Un om condamnat la moarte pe o insulă, care va fi curînd părăsită de concetățenii săi, trebuie să-și execute pedeapsa înainte de dizolvarea societății, pentru ca crima să nu rămînă nepedepsită, iar poporul să nu se acopere de rușinea de a fi complicele criminalului. “Mai bine să piară un singur om, decît un popor, căci, cînd dreptatea este nesocotită, oamenii nu au rațiune de a trăi.”

Aici raportul între infracțiune și pedeapsă este de o perfectă egalitate. Prin pedeapsă infractorului i se provoacă un rău egal sau echivalent, sub raport material și moral, cu răul cauzat prin infracțiune.

Teoria lui E. Kant a fost aspru criticată, fiindcă se îndepărtează prea mult de exigențele și posibilitățile realității. Egalitatea absolută între infracțiune și pedeapsă este irealizabilă, iar excluderea principiului utilității pedepsei este contra realității obiective și a logicii.

La rîndul său Hegel formulează teoria dialectică (o redăm aici ca parte componentă a teoriilor justiției absolute), după care dreptul este o noțiune absolută. Infracțiunea este negarea dreptului absolut și inviolabil, iar pedeapsa consistă în acest proces de anulare. Prin pedeapsă se anulează negarea dreptului; astfel pedeapsa este negarea negației dreptului. Pe cît de puternică este negația injustă, pe atît de puternică trebuie să fie negația justă, adică afirmația cuprinsă în pedeapsă.

La fel și ceilalți reprezentanți ai teoriei justiției absolute consideră că fundamentul dreptului de a pedepsi este dreptatea. Nu se poate căuta fundamentul pedepsei în utilitatea sa.

Ea poate fi însă unul din efectele posibile ale pedepsei, dar nu fundament, căci pentru ca pedeapsa să-l corijeze pe infractor, ea trebuie acceptată ca justă. Deci, pedeapsa apare ca un antidot al otrăvii strecurate în societate prin infracțiune. Teoriile relative și utilitare justifică pedeapsa cu totul din alt unghi de vedere. Aici pedeapsa nu se aplică pentru că s-a comis o infracțiune, care este o faptă trecută, ci în vederea viitorului, ca infractorul pe viitor să nu mai comită infracțiuni. Dreptul de a pedepsi are la bază utilitatea sau necesitatea sa. Dacă pedeapsa nu ar fi utilă și necesară pentru individ și societate, nu ar fi legitimă. Societatea are dreptul de a pedepsi, fiindcă pedeapsa este o măsură utilă și necesară pentru apărarea și conservarea ei.

Primele mențiuni ale necesității și utilității, ca fundament al dreptului de a pedepsi, le întîlnim în Legea lui Manu, în Legile lui Moise, iar într-o formă mai avansată la Platon, Seneca, Cicerone etc.

Teoriile relative sau utilitare au numeroase varietăți și forme ce provin din diversitatea punctelor de vedere, sub care se cercetează funcțiile și scopul pedepsei: intimidare, utilitate, necesitate, constrîngere, prevenție, retribuție, apărare socială etc.

Printre cele mai cunoscute teorii, care au la bază ideea utilității sau necesității evidențiem:

teoria contractului social;

teoria prevenției generale;

teoria prevenției speciale;

teoriile tutelei, satisfacției și comandamentului;

teoriile utilității;

teoriile apărării.

Teoria contractului social apare în sec. XVII, fiind reprezentată de Hugo Grotius, Tomas Hobbes, Pufendorf, Jean-Jeaques Rousseau, Cesare Beccaria, Montesque etc.

Fundamentul dreptului de a pedepsi își găsește expresia în convenția socială, numită contract social. Anume din acest contract și derivă dreptul societății de a pedepsi.

Inițial, omul a trăit în decurs de secole fără a cunoaște legile și instituțiile societății. Aceasta a fost o stare naturală de libertate fără limite, de egalitate absolută între oameni. La o anumită perioadă istorică a apărut, însă, necesitatea înlocuirii stării naturale cu starea socială. Societatea, în așa fel, se constituie printr-o convenție, contract social al oamenilor.

La baza contractului social se află trei forme sau drepturi principale:

1) dreptul la apărare, care aparține individului și pe care acesta l-a cedat societății;

2) dreptul de a pedepsi, pe care îl obține societatea;

3) dreptul de a sancționa legile, îndreptat împotriva celora care ar viola legile asocierii.

Reieșind din conținutul acestor drepturi temelia statului o reprezintă voința liberă, iar nu forța. Dar în cazul cînd criminalul atacă dreptul social, el se declară trădător al comunității și încetează de a-i mai fi membru. Din acea clipă existența statului nu poate fi compatibilă cu existența criminalului, unul din cei doi trebuind să moară. Prin judecată se declară că criminalul a încălcat tratatul social și, prin urmare, nu mai este membru al statului, fiind îndepărtat ca infractor al pactului, prin exilare, ori prin moarte, ca dușman public.

Teoria contractului social a fost criticată, pentru că se bazează pe o ipoteză ce întră în contradicție cu natura socială a omului, care nu poate trăi fără societate și în afara societății. Așa-zisa stare naturală în care ar fi trăit omul este imposibilă, pentru că chiar omul primitiv ne oferă un început de ordine socială.

Teoriile prevenției generale. Din cadrul acestora am evidenția:

teoria intimidării;

teoria constrîngerii psihologice.

Teoria intimidării are la baza fundamentului dreptului de a pedepsi intimidarea persoanelor predispuse spre criminalitate. Printre reprezentanți se numără Filangieri, Gmelin și Mittelstadt, care consideră că, cu cît pedeapsa va fi mai severă, cu atît va fi mai intimidantă, mai înfricoșetoare, descurajîndu-i pe cei înclinați spre crimă. Infracțiunea atrage după sine în mod inevitabil pedeapsa, iar aceasta fiind extrem de severă va înfrîna înclinațiile și tentativele criminale.

Secole de-a rîndul a dominat ideea intimidării, care și-a găsit reflecție în cele mai odioase pedepse, însoțite de mutilări, moarte cu terori etc.

Desigur că astăzi ni se pare absolut anormal de a-i provoca infractorului suferințe nemeritate, exagerate, doar în scopul de a produce un efect cît mai intimidant în fața altor persoane.

Teoria constrîngerii psihologice, care mai este cunoscută și sub numele de teoria lui Feuerbach, are la bază ideea că criminalul comite crima pentru a-și satisface unele plăceri. În această situație pedeapsa are un efect de constrîngere psihologică asupra individului, paralizîndu-i pornirile criminale. Pentru ca această constrîngere să se producă, este necesar ca răul ce derivă din pedeapsa lui să fie mai mare decît binele ce derivă din infracțiune.

Totuși, criminalul adeseori nu cunoaște, sau cunoaște vag, consecințele legale ale faptei sale, neavînd posibilitatea de a compara binele ce derivă din infracțiune și răul pe care-l aduce pedeapsa. Dimpotrivă, imaginea răului nu reține persoana de la comiterea crimei, ci o stimulează la o mai mare precauțiune, pregătire, ascundere a urmelor și bunurilor etc.

Teoriile prevenției speciale, printre care enumerăm teoria îndreptării (corijării), teoria reținerii, au la bază reformarea morală a criminalului. Pedeapsa este justificată, utilă și necesară, fiindcă prin ea se face adaptarea socială a persoanei care a comis o crima. Pedeapsa tinde să-l rețină pe criminal de la o viitoare infracțiune, pe de o parte prin intimidare, iar pe de altă parte, prin înlăturarea condițiilor și capacităților proprii comiterii.

Acest grup de teorii au avut o mare importanță pentru evoluția sistemului penitenciar și în general pentru politica penală. Prin ideile lor s-a ajuns la necesitatea reformării morale, la adaptarea socială a infractorilor.

Teoriile tutelei, satisfacției și comandamentului. Din acest grup fac parte:

teoria tutelei sau protecției;

teoria garanției juridice;

teoria carității, prevederii și vindecării;

teoria satisfacției sau reparației;

teoria comandamentului.

Teoria tutelei sau protecției, avîndu-l ca reprezentant pe Vargha, consideră că pedeapsa este necesară, pentru a da satisfacție dreptului lezat. Dar această satisfacție poate fi numai o măsură de tutelă, de protecție asupra criminalului și nicidecum un mijloc de suferință, care este în contradicție cu principiul umanismului.

Teoria garanției juridice, susținută de Silvio Ranieri, constată că dreptul de a pedepsi își exercită funcția de tutelă nu pentru a se răzbuna pe criminal, nici pentru a compensa ofensa sau culpa adusă, ci pentru conservarea drepturilor individuale și colective, pentru conservarea ordinii juridice.

Pedeapsa este garanția juridică, invocată în cazul săvîrșirii unei infracțiuni.

Teoria carității, prevederii și vindecării consideră criminalul drept un bolnav, iar pedeapsa este justificată prin necesitatea de a-l vindeca. În cazul acestei teorii, dreptul este o măsură de caritate și în cazul aplicării lui îl pune pe criminal în imposibilitatea de a mai comite crime.

Nu am fi absolvit de acord cu acest punct de vedere, pentru că pedeapsa se aplică doar persoanelor responsabile. Față de criminalii bolnavi, iresponsabili se aplică măsuri de constrîngere cu caracter medical.

Teoria satisfacției sau reparației, expusă de Welcker, – pedeapsa se justifică prin necesitatea satisfacției sau reparației. Infracțiunea provoacă pagube materiale și morale. Pagubele materiale pot fi reparate prin mijloace de drept civil, pe cînd pagubele morale afectează individul și societatea, diminuează respectul față de lege, încurajează răul prin exemplul negativ dat. De aceia, pedeapsa este necesară pentru a repara această pagubă, pentru a da o satisfacție, restabilind respectul față de lege și reintegrînd dreptul lezat.

Teoria comandamentului, formulată de Bertauld, găsește justificarea pedepsei în dreptul de a comanda, de a da ordine, care aparțin puterii sociale și care implică dreptul de a lua măsuri necesare pentru a asigura respectul față de lege. Dreptul de a comanda implică dreptul de a face să se respecte ordinul, iar în caz de nerespectare – de a sancționa. Sancțiunea ordinului este pedeapsa. Deci, dreptul de comandament implică dreptul de a pedepsi pe cel ce a violat ordinul. Cine are dreptul de a comanda are și dreptul de a pedepsi.

Criticînd această teorie, am menționa că ea indică numai autoritatea, căreia aparține dreptul de a pedepsi, dar nu furnizează informații despre fundamentul și scopul pedepsei. Ea poate conduce, în mod arbitrar, la despotism și exces de penalitate.

Din grupul teoriilor relative fac parte și teoriile utilității, promovate de E. Bentham, Jhering, F. von Liszt.

E. Benthan (1748-1832) așează fundamentul dreptului de a pedepsi pe utilitatea publică, interesul sau folosul public. Acest fundament reiese din principiul dreptului de a servi societatea, statul, iar această servire și realizare se face în interesul public. Pentru a asigura utilitatea în interesul public, este necesară aplicarea pedepsei pentru infracțiune, care tulbură ordinea publică. Pedeapsa are scopul de a înlătura de la totalitatea cetățenilor un rău mai mare, decît suferința cauzată infractorului.

Dar după ce criterii distingem interesul public de interesul privat, particular al unei persoane, al unei clase, al unui partid etc. Doar anume interesul public a servit ca pretext al exceselor și crimelor, pe care le întîlnim în istorie. Interesul public a fost invocat pentru a justifica moartea a zeci de milioane de oameni în lagărele staliniste etc.

Franz von Liszt, de asemeni pune la baza dreptului de a pedepsi ideea utilitară. Dreptul este creat pentru om și are drept scop apărarea intereselor sale vitale. Anume apărarea intereselor, reprezintă esența dreptului. Pedeapsa este scopul, iar fundamentul pedepsei trebuie căutat în însuși scopul ei.

Baza juridică a pedepsei se găsește în necesitatea acestuia și nu în oportunitatea sa. Sau, baza juridică a pedepsei se găsește în necesitatea menținerii ordinii publice.

În sfîrșit, din grupul teoriilor relative fac parte și teoriile apărării:

teoria apărării sociale;

teoria noii apărări sociale;

teoria legitimei apărări.

Teoria legitimei apărări consideră crima ca o agresiune contra societății, care tulbură liniștea acesteia. De aici apare dreptul și chiar obligația de apărare contra agresiunii, iar instrumentul acestei apărări este pedeapsa. Astfel, dreptul la legitima apărare a societății justifică pedeapsa.

Infracțiunea este un atac la condițiile naturale de existență a societății, iar pedeapsa este reacția defensivă la acest atac. Dreptul de a pedepsi este manifestarea acelei legi naturale, în virtutea căreia orice organism viu, și-n special organismul social, reacționează împotriva a tot ce tulbură condițiile sale de existență.

Din îmbinarea și concilierea teoriilor absolute și relative s-au născut teoriile eclectice, care reprezintă o combinație a ideilor și elementelor de bază din cadrul acestor teorii opuse. Teoriile eclectice încearcă să satisfacă atît exigențele justiției, cît și interesele societății. Astfel s-a conciliat cerința moralei, de a pedepsi pentru fapta rea comisă, cu necesitatea și utilitatea societății de a pedepsi pentru ca fapta să nu se repete în viitor.

Teoriile eclectice reunesc în pedeapsă represia și prevenția, avînd în vedere atît trecutul, cît și viitorul. Fundamentul dreptului de a pedepsi este dreptatea și utilitatea socială.

Dreptatea cere ca pedeapsa să fie meritată, iar societatea în care se aplică această pedeapsă – să fie necesară și utilă acesteia. Această doctrină au adoptat-o încă legislațiile penale din sec. XIX, unele idei menținîndu-se și astăzi în legislațiile penale naționale. Spre exemplu, conform art.61 din CP al RM: „Pedeapsa penală este o măsură de constrîngere statală și un mijloc de corectare și reeducare a condamnatului… Pedeapsa are drept scop restabilirea echității sociale, corectarea condamnatului, precum și prevenirea săvîrșirii de noi infracțiuni atît din partea condamnaților, cît și a altor persoane. Executarea pedepsei nu trebuie să cauzeze suferințe fizice și nici șă înjosească demnitatea persoanei condamnate”.

Bazele teoriilor eclectice au fost puse de către Broglie, prin publicația unui articol despre sistemul eclectic în septembrie 1828 și dezvoltat de către Rossi în tratatul de drept penal (1829).

Astfel, teoria lui Rossi consideră că fundamentul dreptului de a pedepsi este dreptatea, dar nu cea absolută, căci aceasta nu se poate realiza, ci dreptatea și necesitatea conservării ordinii de drept. Dreptatea este cea care cere pedeapsa, dar măsura și limitele acesteia se află în utilitate. Dreptul de a pedepsi derivă din justiție, fiind limitat doar de utilitatea socială.

Interesante concepții întîlnim și în teoria lui Carrara, care menționează că pentru conducerea și administrarea societății este necesară prezența unei autorități superioare. Această autoritate trebuie investită cu o putere, capabilă să oprească anumite fapte și să exercite represiuni față de cei care le-au comis. Deci, autoritatea superioară este puterea sau autoritatea publică, care are la baza dreptului de a pedepsi legea eternă a armoniei generale. Unica bază și măsură a recompensei celui bun și a pedepsirii celui rău este dreptatea, care în final duce la apărarea omenirii.

Anume, necesitatea apărării sociale și reprezintă fundamentul dreptului de a pedepsi în cadrul teoriilor eclectice, iar drept baze fundamentale apar dreptatea și apărarea.

5.4.2. Pedepsele în Moldova medievală și Țara românească

La fel ca și în alte state, în evoluția dreptului de a pedepsi din Moldova medievală și Țara românească se disting diferite faze sau perioade, fiecare indicînd o nouă etapă de evoluție cu noi concepții sau sisteme.

Astfel, distingem patru faze sau perioade:

perioada răzbunării (private și publice sau sociale);

perioada expiațiunii (ispășirii) divine;

perioada de tranziție (talionul și compoziția);

perioada etatică sau politică.

Cea mai primitivă și rudimentară manifestare a dreptului de a pedepsi a fost răzbunarea victimei sau familiei (rudelor) acesteia asupra agresorului, numită răzbunarea privată. Astfel, victima prin răzbunare, în mod inconștient, pe de o parte își satisface, într-un mod dezordonat și exagerat, orgoliul și dreptul lezat, iar pe de altă parte – asigură instinctul de conservare, imobilizîndu-l pe viitor în vederea săvîrșirii de noi agresiuni pe infractor.

Responsabilitatea și răzbunarea aveau un caracter colectiv și nelimitat. Pentru fapta comisă răspundea nu numai autorul ei, ci și familia, rudele sale. Acest lucru se datora și înrudirii prin sînge, numită și răzbunarea sîngelui.

Tot în acea perioadă apare și expiațiunea (ispășirea), care este considerată a fi legea supremă, fără de care lumea nu poate exista. Tot răul este ispășit fie prin mîna oamenilor, fie prin mîna unei divinități. Nici un rău nu rămîne și nici nu trebuie să rămînă nepedepsit.

O primă limită în exercitarea răzbunării a fost talionul, care fixa măsura pedepsei, pe care victima avea dreptul s-o aplice agresorului. Anume talionul a reglementat răzbunarea privată și răzbunarea sîngelui, ducînd la autoconservarea și autoapărarea speciei umane. Tribul agresor urma să sufere același rău sau pagubă, pe care el o cauzase tribului din care făcea parte victima.

Legea talionului a însemnat un important procedeu în evoluția dreptului de a pedepsi. Desigur că dreptatea impusă de legea talionului este barbară și primitivă, dar în epoca respectivă a fost singura care s-a putut impune minților oamenilor. Astfel, talionul se întîlnește în legislații din timpurile cele mai vechi și pînă în secolele XVIII-XIX.

Drept exemplu, dreptul talionului se regăsește în: Codul lui Hammurabi, legile lui Manu (Manama-Dharma-Sastra), vechiul cod chinezesc (Ta-Tsing-Zeu-Zee), cărțile lui Moise (la evrei), legile lui Solon (la greci), legea celor XII table (la romani), vechile legi engleze, franceze și germane etc.

Pedeapsa talionului a existat și în vechea lege românească. Așa, spre exemplu, în anul 1669 vornicul Stroie Leurdeanul, care-l omorîse pe postelnicul Constantin Cantacuzino, fusese osîndit la pedeapsa talionului de divanul țării: „Atuncea Antonie Vodă împreună cu părintele Vlădică Teodosie și cu amîndoi episcopii și cu toți egumenii de pre la toate mănăstirile cîte sunt în țară, făcură mare judecată; căutînd la Sfînta pravilă, aflară ca să-l omoare și pre Stroie, ca să ia plată, precum au făcut”.

În Condica Caragea din 1818: „Prepuitorii să se osîndească la pedeapsa ce era să pătimească cel prepus cînd s-ar fi găsit vinovat”, iar condica penală a lui I.S. Sturza Vodă (1826) prescrie tavtopathia (denumirea grecească a talionului) pentru clevetire, aplicînd clevetitorului pedeapsa care s-ar fi aplicat clevetitului, dacă ar fi fost pedepsit.

La etapa feudalismului timpuriu scopurile principale ale pedepselor în Moldova și Țara românească erau: represiunea, expiațiunea (ispășirea), repararea daunei și înfricoșarea sau intimidarea. Treptat, pedepsele penale au început să fie mai diferențiate, ținîndu-se cont de circumstanțele în care a fost săvîrșită infracțiunea, de starea socială a vinovatului și de alți factori. Totuși, în perioada feudalismului pedepsele aplicate se caracterizau printr-o cruzime deosebită. Acest lucru îl întîlnim în clasificarea pedepselor în sistemul dreptului penal medieval din Țările Românești, unde distingem patru tipuri de pedepse:

1) pedepse corporale, care la rîndul lor se împart în: – pedeapsa cu moartea (prin spînzurare, decapitare, tragerea în țeapă, arderea de viu, înecarea, îngroparea de viu, sugrumarea);

– mutilarea;

– înfierarea;

– bătaia (simplă – cu toiagul, cu nuielele, cu biciul; bătaia pe ulițe sau prin tîrg; la tălpi sau falange; cu buzduganul sau cu topuzul);

2) pedepse privative de libertate (clasificate în ocnă, temniță, grosul, varta, surghiunul);

3) pedepse pecuniare, ca: dușegubina, confiscarea sau gloaba (hatalmul, osluhul, tretina sau pripasul);

4) pedepse complementare: tortura, degradarea civică și raderea bărbii.

Vedem că majoritatea acestor pedepse se bazează pe ideea intimidării, cu toate accesoriile și consecințele sale fatale. Cea mai ușoară pedeapsă era considerată a fi bătaia cu toiagul, cu nuielele sau cu biciul. Pedepsele corporale mai ușoare urmăreau și umilirea condamnatului, stigmatizarea acestuia, prin aplicarea suplimentară a pedepselor rușinoase: înfierarea; bătaia condamnatului pe străzile orașului sau satului; plimbarea acestuia călare pe măgar, cu capul către coadă, purtînd la gît o inscripție cu indicația crimei comise , bătaia în piața publică.

Totuși, coroana barbariei o constituiau mutilarea, tortura și moartea. Mutilările constau în: tăierea limbii, nasului, urechilor, degetelor, mînii, piciorului, scoaterea ochilor, jupuirea pielii etc.

Tortura se aplică atît ca mijloc de interogare, cît și ca mijloc de agravare a pedepselor corporale. Aplicarea torturii avea loc la cestiunea preparatorie, ordonată pentru a obține mărturisirea crimei și la cestiunea prealabilă, pusă înainte de executarea unei sentințe capitale.

Cestiunea preparatorie avea la bază ordaliile, ca mijloc de obținere a probelor, la care erau supuși bănuiții, în scopul de a li se dovedi vinovăția. Ordaliile constau în aplicarea torturilor, iar rezistența acuzatului la acestea făcea proba nevinovăției sale. Acea persoană care rezista mai mult torturii sau care avea mai puține leziuni îl învingea pe adversarul său. Se considera că prin aceste ordalii puterea cerească își pronunța judecată (de aici, ordaliile au luat denumirea de judecată a lui Dumnezeu). Cele mai cunoscute ordalii erau: ținerea în mînă a unui fier roșu; băgarea mînii în apă fiartă; mergerea cu picioarele goale pe un fier încins sau pe cărbuni aprinși; brodechinele – încălțăminte de lemn, în care sunt strînse picioarele acuzatului; aplicîndu-se, la mici intervale, colțuri de fier etc.

În Moldova medievală și Țara românească se aplicau nu numai pedepsele prevăzute de pravile, boierii avînd dreptul a aplica și alte pedepse sau cumulul acestora. În interes de clasă, pedepsele erau inegale: pentru aceeași faptă, în dependență de statutul social al persoanei, se aplicau pedepse diferite.

Un pas important în evoluția dreptului de a pedepsi s-a făcut prin compoziție sau sistemul compozițional, care consta în transformarea economică a răzbunării. Zis altfel, compoziția este echivalentul pecuniar, crima răscumpărîndu-se sau compensîndu-se cu bani sau alte bunuri.

La început compoziția era facultativă, mai tîrziu devine obligatorie. Unicul obstacol, pe care îl întîmpina compoziția în epoca primitivă, era tîrguiala în jurul sumei, pe care criminalul urma să o achite victimei. Compoziția se fixa, de regulă, întru-un anumit număr de capete de vite sau într-o sumă exactă de bani.

Cu timpul, compoziția capătă forma unui obicei sau tradiție. Puterea obiceiului determina acordul, căci nici o parte nu se putea considera umilită sau înșelată. Compoziția se accepta fără rușine și fără dezonorare, fiindcă era fixată și întărită de obiceiuri.

Cu timpul este decretată obligativitatea compoziției, în baza căreia criminalul era obligat, dator să plătească sau să dea compoziția, iar victima era datoare s-o primească. Dacă criminalul refuza să plătească compensația legală, era considerat excomunicat, adică pus în afara legii și putea fi omorît de către oricine.

Problema compoziției este actuală și astăzi, în legislația penală națională întrezărindu-se unele măsuri de compensare materială a victimei.

În perioada de destrămare a feudalismului, în secolul al XVIII-lea, în Moldova și Principatele Românești se răspîndesc ideile umaniste. Sub influența curentului beccarianist, se produc modificări importante, mai ales în sistemul pedepselor, umanizîndu-se represiunea penală și condițiile de executare a pedepselor. Apar noi principii: individualizarea răspunderii penale și excluderea răspunderii familiale; legalitatea incriminării și a pedepsei; aplicarea pedepsei doar de către instanța de judecată în baza unei hotărîri motivate; umanizarea pedepselor prin excluderea mutilării; executarea pedepselor cu scopul corectării vinovatului.

Necătînd la faptul că pedeapsa cu moartea a fost păstrată, în practică ea a înregistrat un puternic regres. Sub domnia lui Alexandru Mavrocordat și a lui Alexandru Ipsilanti nici o pedeapsă capitală n-a fost executată. Mutilarea ca pedeapsă corporală a fost exclusă în Condica criminalicească a Moldovei și a Țării românești din 1851.

Sub domnia lui A. I. Cuza, în anul 1860, bătaia a fost desființată (la fel și înfierarea). Regulamentele organice au desființat tortura, iar ocna și temnițele înlocuiesc pedepsele capitale tot mai frecvent.

Compoziția continuă să existe, dar la o scară destul de redusă. În 1833, Logofeția dreptății atrage atenția instanțelor că sunt nule învoielile de despăgubire făcute de criminali cu victimele sau familiile acestora.

În Moldova, Condica criminalicească din 1820/1826 interzice confiscarea, omițînd-o chiar din lista pedepselor. Pe tot parcursul secolelor XVIII-XIX are loc perfecționarea legislației penale cu toate că multe pedepse denotă o discriminare socială vădită, deoarece pentru boieri se prevedeau pedepse pecuniare, sau în cel mai rău caz surghiun la mănăstire sau domiciliu, iar pentru păturile de jos – pedepse cu ocna și temnița.

5.4.3. Noțiunea, scopul, funcțiile și sistemul pedepselor

Fundamentul dreptului de a pedepsi a evoluat de la o societate la alta. Prin urmare, au evoluat și noțiunea, scopul, funcțiile și sistemul pedepselor.

În dreptul penal din țările străine nu găsim definiții și noțiuni juridice ale pedepsei, întîlnind doar tratări doctrinale, lucru caracteristic și pentru Republica Moldova. Una din cele mai reușite noțiuni ni se pare a fi cea a criminologului Bujor V., după care pedeapsa este o categorie științifică utilizată pentru a releva un fenomen social distinct ce constă într-o negare și dezaprobare a samovolniciei individului și care se manifestă prin aplicarea, în numele legii a măsurilor de constrîngere a persoanelor vinovate de săvîrșirea unei fapte interzise de legea penală și care are drept scop apărarea societății de atentate infracționale, prevenirea de noi infracțiuni, restabilirea ordinii de drept și a echității în societate.

Necătînd la faptul că în doctrina penală nu există o unitate de opinii pe marginea noțiunii de pedeapsă, există repere care ne permit să soluționăm corect chestiuni particulare ce apar în procesul de calificare a faptelor și stabilire a pedepselor, cunoașterea semnelor individuale ale infracțiunii comise și verificarea conformității lor cu prevederile legii.

Scopul pedepsei este diferit în legislațiile penale naționale. Așa, în sistemul de drept continental scopul pedepsei ține de: intimidare, răsplată, preîntîmpinare și corectare a vinovatului. În sistemul dreptului anglo-saxon accentul se pune pe elementul represiv, restabilirea echității sociale, intimidarea și apărarea societății de atentate criminale.

Pedeapsa este principalul mijloc de realizare a scopului legii penale, de aceea scopul pedepsei coincide cu scopul legii penale. Conform art. 2 al CP al RM, „Legea penală apără, împotriva infracțiunilor, persoana, drepturile și libertățile acesteia, proprietatea, mediul înconjurător, orînduirea constituțională, suveranitatea, independența și integritatea teritorială a Republicii Moldova, pacea și securitatea omenirii, precum și întreaga ordine de drept. Legea penală are, de asemenea, drept scop prevenirea săvîrșirii de noi infracțiuni”.

Pentru realizarea scopului propus, Codul Penal al Republicii Moldova determină care fapte prejudiciabile constituie infracțiuni, prevăzute de legea penală și pasibile de pedeapsa penală, aplicată persoanelor care le-au săvîrșit.

La fel, scopul pedepsei penale reiese și din art. 61, alineat 2 CP al RM, unde „pedeapsa are drept scop restabilirea echității sociale, corectarea condamnatului, precum și prevenirea săvîrșirii de noi infracțiuni atît din partea condamnaților, cît și a altor persoane; executarea pedepsei nu trebuie să cauzeze suferințe fizice și nici să înjosească demnitatea persoanei condamnate”.

Totuși, adevăratul scop al pedepsei penale nu poate fi regăsit decît în finalitatea legii penale însăși care, prin instituirea și aplicarea ei urmărește apărarea valorilor sociale ocrotite de legea penală împotriva infracțiunilor, prin prevenirea și combaterea acestora, prin corectarea și reeducarea condamnaților, prin restabilirea ordinii de drept.

Funcțiile pedepsei reies din legea penală a Republicii Moldova, s-au mai bine zis din Codul penal, care este unica lege penală, ce cuprinde norme de drept ce stabilesc principiile și dispozițiile generale și speciale ale dreptului penal, precum și determină faptele ce constituie infracțiuni și prevede pedepsele ce se aplică infractorilor.

De aici, distingem următoarele funcții ale pedepsei penale:

– funcția de constrîngere;

– funcția de corectare;

– funcția de reeducare;

– funcția de restabilire a echității sociale;

– funcția de prevenție generală;

– funcția de prevenție specială.

Spre exemplu, funcția de constrîngere este o măsură statală, aplicată de instanțele de judecată, în numele legii, persoanelor care au săvîrșit infracțiuni, cauzîndu-le anumite lipsuri si restricții drepturilor lor.

Așa, pedeapsa poate prevedea și izolarea temporară sau definitivă a condamnatului din societate prin: arest, închisoare sau detențiune pe viață. Această izolare poate fi foarte dureroasă, dar absolut necesară pentru schimbarea unei mentalități antisociale și pentru apărarea, protejarea societății împotriva periculozității infractorului, care de altfel, urmează a fi corectat și reeducat în condițiile acestei izolări.

Funcția de corectare și reeducare constă în influențarea asupra mentalității și deprinderilor condamnatului, în sensul înlăturării pozițiilor antisociale și formării altora corespunzătoare exigențelor societății. Acest proces depinde de persoana celui condamnat, de metodele și procedeele ce i se aplică în funcție de împrejurarea că este infractor primar, minor sau recidivist. În toate cazurile, prin executarea pedepsei se urmărește formarea unei atitudini corecte față de ordinea de drept și de regulile de conviețuire socială, precum și formarea unor deprinderi conforme cu morala majorității membrilor societății.

Funcția de restabilire a echității sociale îmbracă haina unui rău cu care se răspunde răului produs prin săvîrșirea infracțiunii. Răul, suferința pe care o implică pedeapsa, decurg din lipsurile și restricțiile, precum și constrîngerile prevăzute de lege: restricția de libertate, restricția drepturilor civile etc. Totodată, în cazul infracțiunilor ce cauzează prejudicii materiale victimei, pedeapsa este și un mijloc de reparare a prejudiciului.

Funcția de prevenție generală are un scop mediat, îndepărtat, atenționînd toți cetățenii despre posibilitatea pedepsei penale, în cazul cînd ar fi tentați să comită infracțiuni. Este o dispoziție de preîntîmpinare, ce implică teama sau frica de pedeapsă, ultima avînd un rol preventiv general antiinfracțional.

În sfîrșit, funcția de prevenție specială ca scop al pedepsei este definită prin faptul că pedeapsa are un scop imediat, de a preveni săvîrșirea de noi infracțiuni din partea condamnaților, adică a persoanelor care deja au săvîrșit infracțiuni. Prevenția specială se realizează prin funcția de corectare și reeducare, care depinde de personalitatea infractorului, categoria pedepsei aplicate, durata sau cuantumul ei concret, precum și de modul de executare a acesteia.

Sistemul pedepselor în legea penală se elaborează luîndu-se în considerație nivelul de dezvoltare social, economic, politic și cultural a societății într-o perioadă istorică concretă. El trebuie să reflecte concepția politică juridico-penală cu privire la ansamblul mijloacelor și procedeelor folosite în lupta împotriva criminalității.

În diferite perioade istorice sistemul pedepselor a fost diferit, dar întotdeauna s-au căutat soluții din cele mai variate pentru diversificarea, nuanțarea și eficacitatea mijloacelor respective. Anume instituția pedepsei este cea care a evidențiat principiile fundamentale ale egalității, umanismului, democratismului, legalității, reprezentînd limitele de aplicare ale pedepsei. Prin lege sunt stabilite cuantumul și modalitățile, categoriile pedepselor, acestea fiind condiții obligatorii ce necesită a fi îndeplinite pentru ca pedeapsa să poată fi aplicată legal.

5.4.4. Trăsăturile și categoriile pedepselor în viziunea noului Cod Penal
al Republicii Moldova

Am menționat în secțiunea anterioară că pedeapsa este o sancțiune de drept penal care constă în aplicarea măsurilor de constrîngere și reeducare, prevăzute de lege, pentru săvîrșirea infracțiunilor și care se aplică de instanța judecătorească infractorului în scopul prevenirii de noi infracțiuni atît din partea condamnaților, cît și a altor persoane. Din această noțiune se disting și trăsăturile esențiale ale pedepsei:

1) pedeapsa este o măsură de constrîngere, aplicată infractorului ca reacție socială la infracțiunea săvîrșită;

2) pedeapsa este un mijloc de corectare și reeducare a condamnatului;

3) pedeapsa este un mijloc de împiedicare a repetării conduitei antisociale;

4) pedeapsa este un mijloc de constrîngere statală, fiind aplicată de stat în numele societății;

5) pedeapsa este un mijloc de restabilire a echității sociale;

6) pedeapsa este prevăzută de lege doar pentru o infracțiune concretă, fiind o consecință a infracțiunii;

7) pedeapsa se aplică infractorului, adică numai persoanei care a săvîrșit cu intenție sau din imprudență o faptă prevăzută de legea penală;

8) pedeapsa se aplică în scopul prevenirii de noi infracțiuni.

Pedepsele pot fi clasificate în mai multe categorii:

1) pedepse private sau restrictive de libertate (arestul, trimiterea într-o unitate militară disciplinară (pentru militarii care îndeplinesc serviciul militar în termen), închisoare, detențiune pe viață);

2) pedepse pecuniare (amenda);

3) pedepse privative sau restrictive de drepturi care au ca obiect diferite categorii de drepturi (privarea de dreptul de a ocupa anumite funcții sau a exercita o anumită activitate; retragerea gradului militar, a unui titlu special, a gradului de calificare (clasificare) și a distincțiilor de stat; munca neremunerată în folosul comunității).

Codul penal al Republicii Moldova prevede, prin articolul 62, două categorii de pedepse:

1) pedepse principale;

2) pedepse complementare.

Pedepsele principale sunt:

a) munca neremunerată în folosul comunității, ce constă în antrenarea condamnatului, în afara timpului serviciului de bază sau de studii, la muncă, determinată de autoritățile administrației publice locale, stabilită pe un termen de la 60 la 240 de ore și executată cîte cel mult 4 ore pe zi;

b) arestul constă în privarea de libertate pe un termen de la 3 la 6 luni;

c) trimiterea într-o unitate militară disciplinară, se aplică militarilor care îndeplinesc serviciul militar în termen, pentru o durată de pînă la doi ani;

d) închisoarea, ce constă în izolarea impusă a persoanei vinovate de mediul normal de viață și plasarea ei într-un penitenciar pe un termen de la 6 luni la 25 de ani; în cazul unui concurs de infracțiuni – termenul va fi de pînă la 30 de ani, iar în cazul unui cumul de sentințe – de pînă la 35 de ani;

e) detențiunea pe viață – privarea de libertate a condamnatului pentru tot restul vieți.

În cadrul pedepselor principale se înscriu, la fel, amenda și privarea de dreptul de a ocupa anumite funcții sau de a exercita o anumită activitate. Aceste pedepse pot fi aplicate, însă și ca pedepse complementare.

Pedepsele complementare se aplică ca un complement sau adaos la pedepsele principale și anume:

– retragerea gradului militar, a unui titlu special, a gradului de calificare (clasificare) și a distincțiilor de stat.

Considerăm că noul Cod penal al Republicii Moldova corespunde standardelor democratice internaționale, determinînd pedeapsa ca un mijloc de constrîngere statală aplicat exclusiv de instanța de judecată. Ea constă în limitarea sau privarea infractorului de unele drepturi și libertăți, cauzîndu-i anumite lipsuri și restricții, și nicidecum nu are drept scop cauzarea unor suferințe fizice sau înjosirea demnității umane.

5.4.5. Pedeapsa cu închisoarea sau pedeapsa cu moartea. Opinii și controverse

Particularitățile de ispășire a pedepsei cu închisoarea în perioada de tranziție sunt determinate de noile schimbări democratice ce au loc în Republica Moldova, de reformele radicale în viața socială, economică și spirituală. Dar, care este situația reală și ce se întîmplă după pronunțarea sentinței privative de libertate? Sentința se execută și din acest moment greșelile societății ating culmea. Condamnații primari, oamenii neperverși, pentru care, în multe cazuri, ar fi fost suficientă o pedeapsă nonprivativă de libertate cu funcție de intimidare, sunt încarcerați în societatea celor mai primejdioși criminali, fiind trimiși ca ucenici la școala acestora. Infractorii primari sunt plasați în izolatoarele de anchetă în așa fel, ca să se poată familiariza cu atmosfera criminalilor, să se poată „infecta cu microbii perversității și a stricăciunii”. Și spre regret nu este nimeni și nimic ce ar putea paraliza și împiedica acest proces de disoluțiune morală, ce se începe în condamnatul cel mai onest chiar din prima zi a încarcerării sale. În primul rînd, personalul închisorilor noastre chiar dacă ar dori să ajute la refacerea morală a condamnaților, la stimularea sentimentelor bune, nobile, nu o poate face, fiindcă nu are pregătirea necesară în această privință și nu are condițiile materiale și morale necesare la o astfel de operă. Adevărul este și mai trist, căci în multe cazuri, personalul este compus din indivizi corupți, ei însuși fiind criminali. Aceștia alimentează, speculează, exploatează condamnații în scopul îmbogățirii lor. Astfel, penitenciarele în loc de a deveni instituții de corectare, reeducare, reformare, readaptare socială, devin adevărate incubatoare, școli, ateliere pentru pregătirea și desăvîrșirea criminalilor. Cine a intrat în închisoare, oricît de noncriminal ar fi fost, mai mult ca sigur, va ieși criminal.

Cu drept cuvînt s-ar putea afișa lozinca pe fațada închisorilor noastre: Lăsați orice speranță, cei intrați aici!

Situația este și mai tristă atunci, cînd unii infractori primari, minori, ajung atît de ușor în închisori, pentru infracțiuni comise într-o clipă de criză acută. Alții însă, criminali persistenți și primejdioși se strecoară pe furiș, cu multă abilitate printre textele codului penal, sau știu să le facă mai elastice fiindcă au situații înalte sau se află sub protecția și umbrela oamenilor cu astfel de situații, împrăștiind în jurul lor corupția.

Ieșiți din închisori, demoralizați și infectați cu microbul criminalității, criminalii ce și-au executat pedeapsa sunt respinși de societate și vor trebui să rămînă pe calea comiterii crimelor.

Începînd cu 1994, în Republica Moldova a demarat procesul de reformare a sistemului penitenciar, principala sarcină a căruia a fost și este adoptarea legislației conform Constituției și tratatelor internaționale. Noul Cod de executare a sancțiunilor de drept penal consolidează pentru prima dată statutul juridic al condamnaților, stipulează drepturile și obligațiile lor. Prin acestea se numără:

anularea interdicțiilor asupra corespondenței;

dreptul de a se abona oficial și fără limite la presa periodică;

lărgirea sistemului de menționare în formă de vizite de lungă (pînă la 5 zile) și de scurtă durată (pînă la 4 ore);

oferirea asistenței juridice, fiind prevăzută în acest sens vizita avocatului;

ieșiri de scurtă durată în cazuri excepționale: decesul unei rude apropiate sau în caz de o boală ce pune în pericol viața condamnatului, în caz de calamități naturale ce au cauzat daune materiale condamnatului sau familiei lui la locul de trai;

acordarea asistenței juridice, medicale și de alt gen, inclusiv contra plată;

acordarea dreptului la întîlniri cu slujitorii cultelor, înfăptuirea obiceiurilor religioase, folosirea obiectelor de cult și a literaturii religioase.

În prezent există trei categorii de penitenciare în care se execută pedeapsa cu închisoarea:

– de tip deschis;

– de tip semiînchis;

– de tip închis.

Spre regret, sistemul penitenciar al Republicii Moldova funcționează în condiții social-economice grele, fiind finanțat insuficient. Astfel, planul de finanțare a DIP pe anul 2002 constituia 52 mln. lei din cele 125 mln. lei necesare sau 38 % din necesitatea minimă de funcționare a Departamentului, fapt ce pune în pericol funcționarea stabilă a sistemului.

La data de 01.04.2002 în sistemul penitenciar se aflau 10.515 deținuți, dintre care:

anchetați penal – 181 persoane;

acuzați – 1.607 persoane, care se află în prima instanță de judecată;

persoane în așteptarea intrării în vigoare a sentinței – 1.289;

condamnați – 7.043;

persoane care se află sub tratament în instituțiile de reabilitare socială – 132.

Conform legislației în vigoare, suma pentru alimentarea unui condamnat în anul 2001 constituia 5,60 pe zi. Însă, reieșind din Planul finanțării DIP, raționul zilnic al unui condamnat a constituit doar 2,05 lei sau 41% din suma inițială. Considerăm că comentariile aici sunt de prisos, deținuții neavînd în raționul zilnic carne, pește, produse lactate, grăsimi etc.

În multe instituții condițiile de detenție ale deținuților nu corespund legislației în vigoare, baza materială este complet uzată, 80% din penitenciare sunt suprapopulate, avînd nevoie de o restaurare capitală. Edificiile tehnico-genistice de pază și mijloacele de legătură și-au epuizat pe deplin resursele, devenind inutile.

La toate acestea se plusează deficitul acut de colaboratori calificați. Ca rezultat, în anul 2001 au fost înregistrate evadări din penitenciarele nr. 4-Cricova, 8-Bender, 9-Pruncul, 18-Brănești, 19–Goieni, 2-Bender, 3-Chișinău, 5-Chahul, 17-Rezina. Numărul condamnaților aflați în căutare a fost în 2002 de 173 persoane. Rezolvarea acestei probleme este foarte dificilă din lipsa mijloacelor financiare pentru achiziționarea combustibilului, mijloacele de legătură etc.

Am propus în repetate rînduri modificarea radicală a regimului de ispășire a detenției, oferind numeroase exemple pozitive, cum ar fi reforma penitenciară din Franța, unde începînd cu anul 1985 s-au umanizat considerabil condițiile de ispășire a pedepsei: în penitenciarele din Franța a fost organizat un serviciu social – educativ, condamnaților li s-a permis să studieze la diverse instituții de învățămînt, să obțină studii profesionale, să se trateze în afara instituțiilor penitenciare, fără a se afla sub controlul permanent al administrației penitenciarului.

Penitenciarul urmează să fie apreciat nu ca un instrument de intimidare și de izolare a elementelor socialmente periculoase dar, în primul rînd, ca un mijloc de corijare și educație.

Tradiționale în acest sens sunt măsurile represive, care nu costă mai puțin decît reformele sociale și, în fine, nu se justifică.

Diferențierea acțiunii corecționale și deținerea separată a condamnaților de un grad divers de pericol trebuie să se înfăptuiască în instituții și comisii de clasificare, create pe lîngă penitenciare, membrii cărora vor aprecia personalitatea fiecărui condamnat și vor elabora recomandări pentru programele educative individuale. În componența acestor comisii, care ar determina regimul de detenție al condamnaților și se vor preocupa de problemele vizînd studiile de cultură generală și tehnico-profesionale, angajarea în muncă a acestora, trebuie să fie incluși specialiști de diferite profesii: juriști, medici, sociologi, educatori, profesori, colaboratori ai unor servicii speciale. Faptul acesta va permite o analiză detaliată a capacităților și aptitudinilor fiecărui condamnat, grație cărora va deveni posibilă, prognozarea particularităților de comportare a condamnatului respectiv.

Antrenarea mijloacelor de informare în masă la propagarea intoleranței pentru manifestările violente, desfășurarea unor cercetări științifice bine orientate, consacrate elucidării unor condiții a celor mai avansate metode de prevenire a influenței negative a mediului criminal va contribui pe toate căile la politica legislativă a statului în domeniul reglementării juridice a reabilitării sociale a condamnaților.

La fel, printre problemele primordiale care ar urma să fie soluționate în sistemul penitenciar al Republicii Moldova se înscriu:

elaborarea programelor complexe de profilaxie a tuberculozei;

îmbunătățirea asigurării medicale prin alocarea mijloacelor financiare pentru achiziționarea medicamentelor și utilajului medical;

antrenarea condamnaților în cîmpul muncii în vederea reabilitării sociale ulterioare;

îmbunătățirea condițiilor de trai a deținuților;

asigurarea deținuților cu hrană în conformitate cu standardele internaționale;

pregătirea cadrelor de înaltă calificare pentru sistemul penitenciar;

modernizarea instituțiilor penitenciare.

De la momentul de cînd statul a luat definitiv în mînile sale justiția, principalele pedepse aplicate au fost privațiunea de libertate și pedeapsa cu moartea. Majoritatea crimelor atrăgeau după sine pedeapsa cu moartea, recurgîndu-se la astfel de măsuri barbare ca arderea pe rug, turnarea pe gît a unei mase de metal topit, îngroparea de viu, tragerea în țeapă, etc.

Ducea oare cruzimea pedepselor la scăderea nivelului criminalității? Experiența și practica secolelor arată că nu. Dimpotrivă, cruzimea generează indiferența față de soarta proprie, față de soarta altor compatrioți și în consecință, nerespectarea legilor draconice, drastice. În Franța secolului XVIII hoții de buzunare erau decapitați, iar în mulțimea care privea execuția, erau atestate numeroase acte de furt. Drept că aceeași practică contrazice aceste constatări. De exemplu, în timpul domniei lui Vlad Țepeș în Moldova, datorită pedepselor crude, cum era tragerea în țeapă, s-a redus considerabil numărul crimelor.

Totuși, care pedeapsă își atinge mai bine scopul-pedeapsa cu închisoarea sau pedeapsa cu moartea? Este oare pedeapsa cu moartea o treaptă pe scara pedepselor penale? Are oare statul dreptul de a ucide? Acestea și multe alte întrebări ne apar atunci cînd încercăm să ne expunem „pro” sau „contra” pedepsei cu moartea. Un lucru este sigur: pedeapsa cu moartea nu-i face pe oameni mai buni, iar executarea ei în public are o influență negativă asupra societății. Efectul preventiv al pedepsei cu moartea nu este mai mare decît cel al detențiunii pe viață. „Deși colaboratorii de poliție sunt adepții pedepsei cu moartea, faptele demonstrează că acolo unde pedeapsa cu moartea este reglementată, polițiștii sunt în același pericol ca și acolo unde ea a fost abrogată”.

În genere, pedeapsa cu moartea creează influențe imprevizibile asupra societății. S-a constatat că numărul infracțiunilor de omucidere nu a crescut după abrogarea pedepsei cu moartea pentru astfel de infracțiuni. Cu atît mai mult că prin natura ei, executarea pedepsei capitale poate avea numai efectul prevenirii generale, fiind lipită de efectul prevenirii speciale.

În sfîrșit, pedeapsa cu moartea este asemănătoare cu o răfuială, cu o răzbunare față de infractor. Pe scara pedepselor penale pedeapsa cu moartea nu este o treaptă, ci mai degrabă o prăpastie, fiindcă după aplicarea ei situația rămîne ireversibilă. Odată fiind rupt firul vieții, el nu mai poate fi legat. Iată de ce caracterul injust și inuman al pedepsei cu moartea este accentuat de faptul că în justiție nu poate exista convingerea că această pedeapsă a fost și este aplicată totdeauna unui vinovat sau că este aplicată infractorilor cei mai periculoși pentru societate.

Și Republica Moldova se confruntă cu dilema – este necesară sau nu aplicarea pedepsei capitale, chiar și după abrogarea ei. Această dilemă a atras de-a lungul secolelor atenția filozofilor, politicienilor, gînditorilor. Printre aceștia se înscrie juristul și filozoful francez Montesquieu, Charles-Louis de Secondat, baronul de La Brede (1689-1755), care în lucrarea sa „Despre spiritul legilor” cere aplicarea pedepsei cu moartea, afirmînd că aceasta se conține în însăși natura lucrurilor, ea izvorăște din rațiune și din esența binelui și a răului. Cetățeanul merită pedeapsa cu moartea atunci cînd el a atins securitatea altei persoane pînă într-atît, încît a lipsit-o de viață. În această situație, pedeapsa cu moartea este ca un leac pentru societatea bolnavă.

Cesare Beccaria în lucrarea sa „Despre infracțiuni și pedepse” consideră că pedeapsa cu moartea ar fi necesară dacă persoana, deși privată de libertate, mai are încă astfel de relații și o astfel de putere încît atinge securitatea națiunii, dacă existența lui poate produce o revoluție periculoasă pentru forma de guvernămînt stabilită.

Filozoful – idealist german Emmanuel Kant a elaborat o teorie proprie cu privire la pedeapsă, la originea căreia stă ideea abstractă a dreptății. Kant încearcă să aplice principiul egalității dintre infracțiune și pedeapsă: „Acel rău, pe care tu pe nedrept îl pricinuiești altui om, tu ți-l pricinuiești singur; insultîndu-l, te insulți; furîndu-l, te furi; lovindu-l, te lovești; omorîndu-l, te omori”. Deci, imperativul categoric kantian cere ca în cazurile de omor să fie aplicată pedeapsa cu moartea, cu excepția cazurilor de pruncucidere și omor în duel.

Pentru pedeapsa cu moartea s-a pronunțat și Enrico Ferri, care cere o aplicare cît mai largă a acestei categorii de pedepse: „Pedeapsa cu moartea este înscrisă de natură în toate colțurile universului și în toate momentele vieții universului”.

Totuși, pedeapsa cu moartea nu va reduce numărul infracțiunilor și nici numărul infractorilor care le vor comite, precum nu va salva nici societatea de fenomenul criminalității. Aplicînd pedeapsa cu moartea, nu ne vom afla într-o poziție mai bună decît același infractor care a comis o crimă gravă; atît doar că ne vom afla de cealaltă parte a baricadei, ca executori ai legii.

Secțiunea V

Orientarea antisocială a personalității infractorului

5.5.1. Semnificația și gradul de intensivitate a orientării antisociale

Cercetarea criminologică vizează determinarea cauzelor unei infracțiuni, intervenind doar post factum, ulterior momentului la care infracțiunea s-a consumat. Confruntînd efectul, adică infracțiunea săvîrșită, încercăm să evidențiem din multitudinea de circumstanțe pe cele care au contribuit, într-o măsură mai mare sau mai mică, la producerea acestui efect, determinînd, totodată, eficiența și contribuția lor, calificîndu-le drept cauze sau condiții.

Literatura criminologică utilizează conceptul de orientare antisocială a personalității, care este diferit ca mod de manifestare și grad de intensitate. Din aceste considerente, conceptul analizat are două semnificații:

definește incapacitatea individului de a răspunde adecvat sistemului de norme și valori promovat de societate. Individul orientat antisosial recunoaște sistemul legal de valori, dar personalitatea sa prezintă o inadaptare, o disfuncție, neputînd să reacționeze întotdeauna în conformitate cu aceste valori și norme;

elimină sistemul de norme și valori generale ale societății, însușindu-și norme și valori proprii, care sunt contrare, opuse celor eliminate. Aici nu mai avem stări de inadaptare, disfuncție ci dimpotrivă, personalitatea infractorului este pe deplin adaptată, dar la norme și valori ilicite, criminale. Acest tip de orientare antisocială este caracteristic recidiviștilor.

Aceste semnificații au fost dezvoltate de teoriile etiologice și cele dinamice, referindu-se la două faze distincte ale comportamentului criminal. Primele se referă, în special, la ce se întîmplă cu o persoană pînă în momentul „trecerii la act”, ier celelalte se referă la ce se întîmplă cu criminalul în momentul faptei, descriu „trecerea la act” în sine.

Privite în ansamblu, teoriile examinate, deși au pretenție de a aduce schimbări esențiale cu privire la problemele fundamentale ale criminologiei nu au depășit încă stadiul unor cercetări de suprafață. Multe din tezele expuse prezentate ca „noi” sau radicale, nu fac decît să reia idei exprimate cu mult înainte.

Gradul de intensitate a orientării antisociale a personalității infractorului ne vorbește despre pericolul social potențial pe care îl prezintă acesta. De exemplu, un recidivist prezintă un pericol social potențial mai mare, decît un individ neadaptat, dar care nu contestă sistemul de norme și valori impus de societate. Ultimul prezintă un pericol social potențial mai redus, deși într-o situație concretă favorabilă el poate săvîrși o infracțiune.

Orientarea antisocială a personalității poate avea grade diferite de intensitate. Criteriul de evaluare a intensității orientării antisociale poate fi determinat de atitudinea individului față de valorile sociale, existente într-o societate.

În majoritatea cazurilor, personalitatea infractorului, ca și a noninfractorului, se formează în aceleași sfere ale vieții sociale: familie, școală, cerc de prieteni, loc de muncă, dar caracterul relațiilor dintre oameni, conținutul faptelor lor, interesele lor diferă. Am considera că nu în deosebirile din viața socială rezidă caracterul favorabil sau nefavorabil al influențelor determinate în orientarea personalității, ci în însuși conținutul informațiilor și capacitatea de asimilare și interpretare a lor. Statul, societatea nu pot asigura asemenea filtre protectoare care ar selecta, înaintea receptării lor de către individ, informațiile pozitive, reținîndu-le pe cele negative, amorale sau criminale.

Totuși, mecanismul de formare a orientării antisociale a personalității se supune acelorași coordonate principale, indiferent de tipul de societate. Formarea unei atare orientări nu poate fi decît produsul impactului unor informații cu caracter contradictoriu: pozitive și negative, perturbante.

Este cert că orientarea antisocială a personalității nu se formează brusc, dintr-odată, ci este un proces de lungă durată, pe al cărui parcurs are loc acumularea informațiilor receptate, inclusiv a celor negative și, pe această bază se constituie concepțiile și deprinderile antisociale.

Pe de altă parte, eficiența modelatoare a informațiilor negative, perturbante este în relație cu trăsăturile de caracter ale individului. Aceste trăsături influențează capacitatea sa de receptare a unor asemenea informații, care pot dobîndi un caracter dominant, determinînd astfel orientarea personalității.

5.5.2. Personalitatea și situația concretă de viață (situația preinfracțională)

Problema pe care ne propunem s-o examinăm o constituie rolul personalității și situația concretă de viață în producerea infracțiunii. Actul infracțional în esență, constituie răspunsul pe care personalitatea orientată antisocial îl oferă unei situații determinate.

Există un șir de lanțuri cauzale independente care în anumite circumstanțe concrete de timp și spațiu se pot intersecta și interveni în conduita individului. Dar, situația concretă de viață oferă subiectului mai multe variante posibile de comportament. Majoritatea acestora au un caracter licit, altele însă, au un caracter ilicit, semnificînd abateri de la valorile ocrotite de lege.

Fiind examinate obiectiv, posibilitățile de realizare în viață a valorilor sunt diferite, avînd un grad de probabilitate diferit. La fel, din punct de vedere subiectiv, rolul acestora este diferit, subiectul avînd, de regulă, înclinații apriorice pentru una sau alta dintre variantele de comportament ce-i sunt oferite de situația concretă de viață.

În cazul personalității cu o vădită orientare antisocială există posibilitatea ca aceasta să caute sau să creeze situația concretă de viață în al cărei context va săvîrși infracțiunea. De exemplu, hoțul de buzunare recidivist plecat în căutarea unei potențiale victime, găsind-o în persoana unei femei cu poșeta deschisă, nu va acționa decît într-un singur mod, săvîrșind infracțiunea. Remarcăm că, în această situație, orientarea antisocială a personalității constituie factorul generator și prin aceasta cauza infracțiunii.

Situația concretă de viață are semnificația unei condiții necesare, fie a unei condiții necesare și suficiente, făcînd posibilă săvîrșirea infracțiunii. Săvîrșirea infracțiunii în cazul unei personalități cu orientare antisocială deosebit de evidențiată va fi mult mai puțin dependentă de particularitățile situației concrete de viață. Pe de altă parte, în anumite situații concrete de viață, chiar o personalitate lipsită total de tendințe antisociale poate săvîrși o infracțiune, dar pentru aceasta este nevoie ca respectivele situații să aibă un caracter limită, impunîndu-i subiectului comportamentul ilicit.

Am conchide că, situația concretă de viață, zisă și situație preinfracțională reprezintă un ansamblu de circumstanțe exterioare personalității infractorului, care precedă actul infracțional.

La rîndul său, situația preinfracțională este compusă din două elemente:

evenimentul (evenimentele);

circumstanțele.

Evenimentul este elementul care determină apariția ideii infracționale în mintea personalității infractorului și poate avea o largă variabilitate în timp. El poate fi un răspuns imediat la o provocare, spre exemplu, omorul în cazul flagrantului de adulter. Aici ideea omorului apare în momentul constatării evenimentului. Pe de altă parte, același eveniment poate dura în timp, subiectul pregătindu-se, în mod premeditat, de comiterea aceleiași infracțiuni.

Evenimentul poate fi decisiv, ca în cazul adulterului ori nesemnificativ, cum ar fi în cazul omorului comis de un alcoolic.

Circumstanțele reprezintă elementele în care fapta infracțională se pregătește și se execută. Ele nu au legătură cu motivația infracțională dar sunt decisive în cazul trecerii la act. Așa, în cazul hoțului de buzunare, prezenta unei poșete deschise va favoriza realizarea infracțiunii. Intervenția situației concrete nu poate fi considerată drept un produs al hazardului, ci mai degrabă al activității conștiente și voluntare a subiectului.

5.5.3. Mecanismul trecerii la act

Infracțiunea, ca orice altă activitate umană, este un act conștient și volitiv, ceea ce înseamnă că infractorul înainte de a trece la act, are închipuirea mentală a viitoarei sale conduite. Observăm că, în principiu, momentul trecerii la act este momentul impactului dintre personalitate și situația concretă de viață. Subiectul este pus în situația de a alege una din variantele de comportament.

Anume, trecerea la act, la săvîrșirea infracțiunii este elementul care diferențiază infractorii de noninfractori. Și în acest proces situația concretă de viață creează premise mai mult sau mai puțin favorabile trecerii la act. În funcție de intensitatea orientării antisociale a personalității infractorului, pentru a se trece la comiterea infracțiunii, situația concretă de viață este condiția necesară, sau necesară și suficientă.

În procesul psihologic de alegere între mai multe variante de comportament intervin un șir de criterii:

motivaționale (mobil și scop);

valorice;

morale;

afective;

materiale.

Cele mai importante ni se par a fi criteriile motivaționale. Dar aici considerăm că ar fi necesare unele precizări între motiv-mobil-scop. Cuvîntul englez motive acoperă în același timp în franceză motif și mobile (al unei acțiuni). Motivul este mai rațional, mobilul mai afectiv. În literatura de specialitate se utilizează, în majoritatea cazurilor, termenul de motiv. Acest termen, care stă la originea categoriei mai ample de motivație și care este totodată elementul de bază al procesului pe care aceasta încearcă să-l desemneze, este prea general și vag. Motivul a devenit în timp o noțiune atît de cuprinzătoare, încît este dificil să i se mai găsească o semnificație unică și unanim acceptată.

Fiecare criminolog, psiholog folosește o accepțiune mai mult sau mai puțin personală a termenului, atrăgînd totodată atenția asupra diferitelor interpretări posibile:

Motivele sunt concretizările trebuințelor. Ele constituie componența dinamică și direcțională a actului concret. Termenul motivație este folosit în același sens cu motiv. Cîteodată, în limbajul curent, motivul desemnează obiectul însuși sau scopul care motivează subiectul.

Se consideră că există trei caracteristici principale ale motivului în sensul de concept explicativ:

1) cuvîntul este utilizat în contexte în care conduita este pusă sub semnul întrebării și nu doar explicată. Aici motivul este utilizat de regulă în „discursuri” morale sau legale unde acțiunile trebuie să fie justificate, explicațiile firești fiind insuficiente;

2) cuvîntul este utilizat pentru a se referi la o „rațiune directivă” și implică o dispoziție directivă la individul a cărui conduită este examinată. Dacă respectivul individ are un motiv, el are cu siguranță un scop, oricît de slabă ar fi influența acestuia;

3) motivul trebuie să dea rațiunea pentru care o persoană acționează. Motivul acțiunii unui individ poate să coincidă cu rațiunea sa, dar trebuie să fie rațiunea pentru care el acționează. Aici se scoate în evidență posibilitatea existenței unui decalaj între „rațiunile” invocate ori aparente și cele reale ale acțiunii. Motivul trebuie să reflecte scopul către care comportamentul a fost efectiv dirijat iar nu scopul aparent ori eventual invocat de autorul comportamentului.

Una din cele mai profunde viziuni asupra conceptului de motiv o întîlnim la psihologul american Newcomb: „ Motivul, la fel ca și termenii non tehnici de „dorință” și de „trebuință”, este un termen care se prelungește interior și exterior. Asemenea termeni se referă în același timp la o stare interioară de insatisfacție, de tensiune, de dezechilibru, de frustrare și la ceva din mediul înconjurător, cum ar fi condițiile de viață”.

Trecerea la act surprinde faza dinamică în producerea infracțiunii. Confruntarea de argumente în favoarea sau împotriva unei anumite decizii devine acută, are aspect conflictual. Opțiunea în favoarea săvîrșirii faptei infracționale are semnificația unei eliberări psihice pentru infractor și a unui eșec social, care se va consuma o dată cu procesul de trecere la act, de transformare a posibilității în realitate. Acest lucru se referă și la infracțiunile comice din imprudență, ele fiind tot o expresie a unor personalități orientate antisocial, caracterizate prin impulsivitate, agresivitate sau negligență față de valorile sociale ocrotite de lege.

Secțiunea VI

Clasificări și tipologii ale infractorului. Unele tipuri de criminali

5.6.1. Noțiuni generale cu privire la clasificarea și tipologia infractorului

Criminalii nu reprezintă o masă de oameni uniformă, ci, după cum se constată din practică, sunt de o mare varietate și diversitate. Fiecare criminal este unic în felul său, fiind constituit dintr-un șir de trăsături fiziologice, psihologice și sociale, care nu se repetă întocmai la ceilalți criminali. De aici, cercetarea științifică și clasificarea infractorilor este dificilă, fiindcă, operîndu-se cu o masă neuniformă și heterogenă de indivizi, nu se pot trage concluzii generale referitoare la cauzele și condițiile criminalității.

Personalitatea este un rezultat al relațiilor sociale. Ea îndeplinește un sistem de funcții, care determină șirul relațiilor sociale. Comportamentul personalității este determinat de factorii sociali, economici, politici, psihologici și psihici, aceștia aflîndu-se în legătură strînsă cu statutul și rolul individului în viața de toate zilele.

Din această cauză, majoritatea cercetătorilor și criminologilor, încă din cele mai vechi timpuri, au stabilit că indivizii umani pot fi uniți în anumite clase sau grupuri în funcție de posedarea unor trăsături comune de natură biologică sau socială. Așa a apărut noțiunea de tip, tipuri de criminali sau tipologii criminale. Dar nici o tipologie clasică sau contemporană nu reușește să întrunească toată varietatea personalităților umane, noțiunea de „tip” fiind un construct mental, care ne facilitează procesul de ordonare al realității sociale, servind drept etaloane a căror cunoaștere ne poate oferi o înțelegere și o tratare a comportamentului individului studiat.

Știința criminologică confruntîndu-se cu aceste probleme a recurs la știința tipologiei, „care se ocupă cu clasificările în tipuri și criteriile după care acestea se fac”, cu descrierea tipurilor și metodelor prin care aceștia pot fi determinați. Această știință preconizează existența unor grupe de persoane, a unor categorii de criminali cu trăsături asemănătoare. Persoanele cu astfel de trăsături alcătuiesc și aparțin aceluiași tip, formînd un model care le reprezintă. În acest mod, tipul este un concept, o idee, o schemă care reprezintă pe toți cei care au asemenea trăsături și fac parte din același grup sau categorie.

Prin noțiunea de „tip” înțelegem o totalitate de trăsături caracteristice și distinctive ale unui grup social. De exemplu, tipul militarului, caracterizat prin disciplină, organizare, punctualitate sau tipul artistului – om plin de imaginație, mai puțin organizat etc.

Tipul poate fi studiat doar în cadrul tipologiei, care ar putea fi definită ca știința tipurilor, claselor, grupurilor. La rîndul său, tipologia personalității infracționale nu poate fi studiată separat de tipologiile general-psihologice, pentru că nu avem un „psihic criminal” sau o „moștenire genetică criminală”, dar atît psihicul, cît și constituția genetică contribuie la determinarea conduitelor umane, inclusiv la cele criminale. La acestea se alătură componența socială a personalității care are o mare importanță. Modul în care individul a trecut prin procesul de socializare, a asimilat normele sociale, și-a creat un sistem de valori individuale, care corespund sau nu celor unanim acceptate de majoritatea indivizilor, este important în determinarea și alegerea viitorului comportament.

La baza tipologiei personalității infracționale trebuie să fie puse, neapărat, particularitățile psihologice: atitudinile, scopurile, motivația etc.

5.6.2. Clasificarea infractorilor

Criteriul clasificării variază după concepția despre geneza criminalității. Astfel poate fi utilizat criteriul antropologic, psihologic, sociologic etc. Printre primele clasificări o enumerăm pe cea a lui Lombroso, care studiază caracterele fiziologice și psihice ale criminalilor, arătînd punctele de asemănare și de deosebire dintre ele.

Așa, Lombroso clasifică criminalii în:

1) criminali născuți;

2) nebuni morali;

3) criminali epileptici (epileptoizi);

4) criminali pasionali;

5) criminali nebuni (la această categorie se mai axează criminalii alcoolici, criminalii isterici și criminalii seminebuni sau matoizi);

6) criminali de ocazie;

7) criminali de obicei;

8) criminali latenți.

După Lombroso, Enrico Ferri a dovedit și a impus teza necesității clasificării infractorilor. Numai în baza criticilor lui Ferri, Lombroso a admis ideea clasificării.

Ferri îi clasifica pe criminali în cinci categorii:

1) criminalii nebuni sau alienați (autorul susține că responsabilitatea socială este singurul criteriu care trebuie să existe pentru toți criminalii, inclusiv și pentru alienați; criminalii alienați se disting de criminalii născuți și nebunii morali, găsind printre primii diferite forme de alienare mintală; aceștia ar fi indivizii atinși de mania persecuției, certei, cleptomaniei, piromaniei etc., care comit fără motiv crime foarte fioroase, ca sergentul Bertrand, ce a dezgropat 18 cadavre, cu care și-a satisfăcut poftele sexuale și apoi le-a tăiat cu sabia);

2) criminalii născuți sau instinctivi (sunt sălbatici, brutali, vicleni și leneși, care nu fac nici o deosebire între crimă în general și o meserie; pentru aceștia pedeapsa nu are efect, ei considerînd închisoarea ca un risc natural al profesiei lor; în închisoare nu suferă, simțindu-se ca un pictor în atelierul său, gîndindu-se la o nouă „operă”; au tendințe ereditare la crimă);

3) criminalii de obicei (se recrutează din indivizi, care comit în copilărie primul delict, aproape în exclusivitate contra proprietății și pe care închisoarea îi corupe moral și fizic, producîndu-le obiceiul cronic de a repeta crima; la formarea criminalilor de obicei contribuie și societatea, care nu le întinde o mînă de ajutor, ca să-i ajute la regăsirea locului în societate, ci, abandonîndu-i, le aplică măsuri polițienești și judiciare aspre);

4) criminalii din pasiune (sunt rari și comit aproape totdeauna crime contra persoanelor; sunt de un temperament sanguin, de o sensibilitate exagerată, comițînd crime mai ales în tinerețe; mînia, onoarea lezată sunt cele mai frecvente mobile ale crimelor lor; comit crima nu cu premeditate, ci pe față și în accesul pasiunii);

5) criminalii de ocazie (se deosebesc de criminalii născuți prin aceea că la ultimii impulsurile exterioare nu au o forță determinantă; criminalii de ocazie la determinarea crimei sunt influențați de ocazie, întîmplare, care dezvoltă tendințele criminale).

Pe aceeași linie de cercetare, în istoria criminologiei s-a înscris și clasificarea lui R.Garofalo, care a întrodus criteriul anomaliei morale. În viziunea autorului există, că și la Ferri, cinci categorii de criminali „adevărați”, adică cei care comit delicte naturale:

1) criminali asasini sau tipici (definiți ca niște monștri în ordinea morală, avănd caractere comune cu sălbaticii, lipsiți de instinctul bunăvoinței sau milei);

2) criminali violenți;

3) criminali improbi;

4) criminali cinici;

5) criminali convenționali sau „revoltații” (crimele acestora constau în nesupunerea față de lege).

La rîndul său, A. Lacassagne distinge:

1) criminali de sentiment sau de instinct (sunt incorigibili, fiind determinați la crimă de tendințele ereditare, obișnuință sau viciu);

2) criminali de acțiune sau de ocazie (numiți și pasionali);

3) criminali de gîndire sau frontali (printre aceștia se înscriu și criminalii alienați).

La baza acestei clasificări, Lacassagne pune ideea că viața cerebrală se manifestă în trei forme: omul iubește, gîndește și lucrează. De aici vine și distincția între oameni: la unii predomină sentimentele, la alții inteligența, la a treia categorie activitatea.

G. Tard susține și el că criminalii trebuie clasificați, însă după criteriul sociologic. Astfel, distinge:

criminali urbani;

criminali rurali;

criminali asasini;

criminali violenți.

Dintre criminilogii români se evidențiază I. Tanoviceanu, care acceptă trei categorii de infractori:

1) infractori născuți;

2) infractori de ocazie;

3) infractori de obicei.

Această clasificare corespunde celor trei tipuri de cauze cu influență puternică asupra voinței:

a) natura omului sau ereditatea îl face pe infractor născut;

b) educația rea sau o serie de împrejurări rele dau naștere infractorului de obicei;

c) circumstanțele exterioare, ce influențează apariția infractorilor de ocazie și de obicei.

În psihologia și criminologia modernă, tipologia personalității infracționale ține cont de un cerc mai larg de criterii. Prima divizare ține de:

1) gradul de conștientizare și dirijare psihică a comportamentului, unde se disting infractorii normali și infractorii anormali.

Infractorii normali nu sunt afectați de patologii psihice, crima fiind conștientizată. Astfel, fiind conștienți de caracterul antisocial al comportamentului lor, acești infractori au la bază motive egoiste, de regulă cupidante, comițînd furturi, delapidări, infracțiuni economice, etc.

Infractorii anormali posedă dereglări psihice de diversă natură, patologii care nu le permit o conștientizare deplină și adecvată a acțiunilor, comportamentelor.

2) A doua divizare se face în funcție de tendința de repetare a infracțiunilor, unde distingem infractori recidiviști și infractori nerecidiviști.

Infractorii nerecidiviști mai pot fi numiți și infractori primari, care nu repetă comportamentul criminal.

3) A treia divizare se face în funcție de gradul de pregătire infracțională. Aici evidențiem două tipuri:

a) infractori ocazionali sau situaționali;

b) infractori de carieră.

Infractorii ocazionali sau situaționali sunt indivizii care au comis infracțiuni în virtutea unor circumstanțe deosebite (de ordin material, afectiv, etc). pentru ei crima este un fenomen contradictoriu modului obișnuit de comportament. Unii autori evidențiază și cîteva subtipuri ale infractorilor ocazionali (situaționali):

a) persoanele cu anumite patologii psihice, care în situații extremale anihilează posibilitatea de autodirijare a comportamentului;

b) persoanele cu o autoevaluare neadecvată a posibilităților proprii, mai frecvent sporită;

c) persoanele ce au comis crime sub impactul unor stări psihice, în urma acțiunilor altor persoane;

d) persoanele dezadaptate social.

Infractorii de carieră sunt orientați spre un mod de viață antisocial, crima devenind o meserie, un mod de viață. Printre trăsăturile lor definitorii se înscriu:

a) crima este principalul mijloc de asigurare materială;

b) recurgerea la violența fizică are loc doar în situații extremale;

c) sunt conștienți de perspectiva privării de libertate;

d) în detenție continuă să-și perfecționeze deprinderile criminale etc.

În criminologia română, una dintre cele mai interesante încercări de elaborare a tipologiei infractorilor îi aparține criminologului Ion Oancea, care a unit formele de tipologie propuse de E. Seelig și J. Pinatel, definind următoarele tipuri de criminali:

1) criminalul agresiv (violent);

2) criminalul achizitiv;

3) criminalul caracterial;

4) criminalul lipsit de frîne sexuale;

5) criminalul profesional;

6) criminalul ocazional;

7) criminalul debil mintal;

8) criminalul recidivist;

9) criminalul ideologic (politic);

10) criminalul alienat.

Criminalul agresiv (violent) se caracterizează prin emotivitate puternică, însoțită de descărcări reactive ce se manifestă prin acte de violență. El este lipsit de sentimentele de milă și compasiune față de alți oameni, manifestînd doar dușmănie și ostilitate. În cazul unei puteri fizice slabe, comite acte de agresivitate verbală, manifestate prin insulte, calomnii, amenințări etc. Cînd individul are o construcție corporală puternică, atletă, atunci agresivitatea se manifestă și prin utilizarea forței fizice, în formă de vătămări ale integrității corporale, chiar cu utilizarea armelor reci și a altor obiecte (bastoane, vergi de metal, pietre, etc.). De regulă sunt cunoscuți în microgrupul lor social ca oameni certăreți, agresivi, bătăuși, manifestîndu-se subit, spontan, fără motive întemeiate.

Criminalul achizitiv este caracterizat prin tendința de luare, strîngere, achiziționare de bunuri și valori materiale în scop personal: de cîștig, de întreținere, de îmbogățire etc. Aceasta este o tendință comună animalelor și oamenilor, avînd un substrat biologic. Dar, la oamenii cinstiți, necriminali, această tendință are anumite limite, care lipsesc la criminalul achizitiv.

Criminalul caracterial posedă niște tulburări caracteriale, care îl plasează în seria de treceri de la omul normal, sănătos psihic, la omul anormal, dar nu bolnav psihic. Exemple sunt cele exprimate în comportările omului încăpățînat, ale omului stăpînit de vicii, pasiuni și pervesiuni, pe care nu le poate stăpîni. În aceste cazuri, o primă caracteristică constă în aceea că o anumită tendință se dezvoltă în mod pronunțat și domină întreaga persoană, iar voința și controlul de sine nu le pot stăpîni.

Criminalul lipsit de frîne sexuale comite infracțiuni legate de viața sexuală: violul, perversiuni sexuale față de minori etc. Viața sexuală este legată de instinctul sexual, care vizează raporturi sexuale între persoane de diferit sex și care este o necesitate fiziologică, firească, normală și permisă. Ea este permisă pe baza liberului consimțămînt. Cînd se încalcă aceste interdicții, individul devine criminal prin lipsă de frîne sexuale.

Criminalul profesional săvîrșește infracțiuni în mod sistematic în scopul cîștigării resurselor de viață și trai. Criminalii profesionali pot fi pasivi (nu muncesc și nu-și cîștigă existența din muncă, ci doar din infracțiuni) și activi (își cîștigă existența din infracțiuni complexe, organizate: trafic de ființe umane, falsificare de bani, furturi prin efracție etc.).

Criminalul ocazional comite o crimă fiind împins de factorii exteriori, ocazionali, speciali. Exemplul minorului, care, lăsîndu-se antrenat de alții, comite un furt. De regulă, pînă la comiterea unei crime au o conduită bună, nu recidivează și comit fapta numai datorită unei împrejurări, ocazii sau situații exterioare.

Dar, nu toți cei care se găsesc într-o împrejurare critică comit infracțiuni; unii rezistă și se pot stăpîni. De aici apare dilema: ocazia dă naștere hoțului (adică factorii externi sunt decisivi) sau ocazia îl descoperă pe hoț (factorii interni sunt decisivi). Majoritatea cercetătorilor susțin că în cazul criminalului ocazional poate să fie și o contribuție a unor factori interni, dar factorii externi sunt, totuși, predominanți. Sunt anumite situații, împrejurări excepționale care pot împinge la crimă și pe un om care, în alte împrejurări, n-ar comite fapta.

Criminalul debil mintal posedă un șir de trăsături specifice:

a) are niște limite restrînse de a ține seama de alți oameni și de reacția acestora; nu prevede că alții pot gîndi mai bine, mai promt, motiv pentru care el nu se poate adapta, neagă realitatea și nu-și dă seama că alții știu și înțeleg mai mult;

b) nu are capacitate de prevedere asupra săvîrșirii crimei; posedînd un orizont temporal, nu prevede exact consecințele mai îndepărtate ale faptelor sale;

c) are o gîndire concretă, dar infantilă, descurcîndu-se greu în activitatea sa și avînd nevoie de sprijin.

Debilitatea mintală poate fi:

1) gravă, compusă din idioți și imbecili, cu un coeficient de inteligență pînă la 50, adică egal cu nivelul de inteligență al unui copil pînă la 10 ani;

2) ușoară, în care se înscriu mărginiții și submediocrii, cu un coeficient de inteligență pînă la 90, aproape de inteligența normală.

Criminalul ideologic sau politic este individul care, avînd anumite idei și convingeri politice, științifice ori religioase, comite, datorită acestor idei, fapte penale. De regulă, criminalul politic este un militant care propagă și luptă pentru anumite reforme și schimbări sociale. După, scopurile urmărite, criminalul politic se deosebește de criminalul de drept comun. Experiența istorică arată că mulți luptători, considerați la un moment dat ca dușmani și criminali, pedepsiți în lagăre și temnițe, mai apoi au fost considerați ca eroi și aplaudați de popor. Dar, nu se consideră criminali politici cei care însoțesc această luptă cu asasinate, deturnări de avioane, catastrofe etc., adică persoanele care comit acte de terorism.

Criminalul alienat este persoana iresponsabilă, anormală, bolnavă psihic sau alienată. Cu toate că, din punct de vedere juridico-penal ele nu poartă răspundere penală și nu li se pot aplica pedepse penale, acestora li se aplică măsuri de siguranță, cu caracter medical. Din punct de vedere criminologic, criminalul alienat prezintă anumit interes pentru cercetarea științifică și anume, datele privind felurile, categoriile și trăsăturile caracteristice alienaților sunt necesare a fi cunoscute. De regulă, comit crime pe neașteptate, prin surprindere; multe crime sunt brutale, crude, fără explicații, absurde și de neînțeles.

În sfîrșit, o ultimă încercare de elaborare a tipologiei infractorilor îi aparține criminologului și psihologului american Lewis Yablonski, care a folosit drept criteriu de clasificare trăsăturile de personalitate a individului, evidențiind patru tipologii:

1) infractorii socializați, devin criminali în rezultatul impactului cu mediul social, de la care preiau valorile negative. Înclinația antisocială a acestor criminali este un rezultat al imitării și influenței microgrupului social, în care predomină valorile negative.

2) Infractorii nevrotici, parțial conștienți de maladia lor și critici față de aceasta. Nervoza este o tulburare mintală minoră, după cum am arătat în una din secțiunile anterioare, o stare patologică de limită care apare în cazul unei suprasolicitări nervoase, al necazurilor și insatisfacțiilor repetate cu caracter personal, familial sau profesional. Dirijați de anxietate, emotivitate etc., nevroticii pot comite crime de tipul cleptomaniei, piromaniei etc. Totuși, nevrozele nu diminuează posibilitatea de autoconștientizare a acțiunilor, afectînd doar comportamentul.

3) infractorii psihotici sunt indivizi instabili, impulsivi și dificili, al căror comportament face să sufere mai ales anturajul lor; inadaptați social ei au adesea de-a face cu justiția. Infractorii psihotici prezintă o periculozitate socială sporită, fiind foarte agresivi, violenți, cruzi. Unii autori disting cîteva forme de psihopatii:

psihopați psihastenici (tensionați, reactivi, anxioși);

psihopați explozivi (iritabili, violenți, conflictuali, brutali în comunicare, pasionați de jocurile de hazard, destrăbălare sau perversiune sexuală, beții etc.);

psihopați isterici (demonstrativi, nesinceri);

psihopați paranoidali (orgolioși, suspicioși).

4) infractorii sociopați pot cauza daune morale, materiale și chiar fizice, fără de a resimți vreo anxietate sau un sentiment al vinovăției. Sociopatia se manifestă prin egocentrism, lipsa de compasiune față de alți oameni sau o compasiune limitată. De regulă, infractorii sociopați sunt sănătoși din punct de vedere psihic, calmi, nesinceri, instabili etc. Printre deficiențele de caracter ale acestora se înscriu: lipsa remușcărilor, a fricii, afectivitatea săracă, indiferență în relațiile interpersonale, comportament bizar și neprevăzut etc.

În spectrul tipologiilor infracționale se înscriu și clasificările, efectuate în legislațiile penale naționale. Așa, conform Codului Penal al Republicii Moldova distingem:

1) infractori periculoși, care au comis infracțiuni grave, deosebit de grave sau excepțional de grave, săvîrșite cu intenție și fiind conștienți de caracterul pejudiciabil al acțiunii sau inacțiunii, precum și de urmările ei prejudiciabile.

2) infractori ocazionali, care au comis o infracțiune din imprudență, își dădeau seama de caracterul prejudiciabil al acțiunii sau inacțiunii sale, dar considerau în mod ușuratic că ele vor putea fi evitate.

3) Infractori responsabili, adică persoanele care au capacitatea de a înțelege caracterul prejudiciabil al faptei, precum și capacitatea de a-și manifesta voința și a-și dirija acțiunile.

4) Infractori iresponsabili sunt persoanele care nu puteau să-și dea seama de acțiunile ori inacțiunile lor și nu puteau să le dirijeze din cauza unei boli psihice cronice, a unei tulburări psihice temporare sau a altei stări patologice.

5.6.3. Personalitatea infractorului recidivist

Criminalitatea recidivă a fost și rămîne una dintre cele mai periculoase tipuri de criminalitate. Săvîrșirea infracțiunilor în mod repetat este o dovadă elocventă despre ineficacitatea măsurilor de corectare și reeducare a infractorilor. Această categorie de infractori prezintă un pericol social sporit, deoarece astăzi criminalitatea recidivă a devenit mai periculoasă și profesională. Acești infractori înrăiți, „din obișnuință” sau „de profesie”, complică și mai mult starea criminogenă din țară, săvîrșind în mare parte crime dintre cele mai grave. Dauna socială a criminalității recidive se manifestă și prin exemplul negativ, prin influența exercitată de criminalii recidiviști asupra persoanelor cu o voință ușor influențabilă, precum și asupra minorilor atrași în activitatea criminală.

Încercînd o clasificare a criminalității recidive, am începe cu recidiva (recidiviștii) în sens:

1) juridico-penal;

2) criminologic.

În sens juridico-penal se consideră recidivă comiterea cu intenție a uneia sau mai multe infracțiuni de o persoană cu antecedente penale pentru o infracțiune săvîrșită cu intenție. În același sens juridico-penal distingem trei feluri de recidivă (și, respectiv de recidiviști):

a) recidiva propriu-zisă (persoana a comis cu intenție una sau mai multe infracțiuni, avînd deja antecedente penale pentru o infracțiune săvîrșită cu intenție);

b) recidiva periculoasă (persoana anterior condamnată de două ori la închisoare pentru infracțiuni intenționate a săvîrșit din nou cu intenție o infracțiune sau persoana anterior condamnată pentru o infracțiune intenționată gravă sau deosebit de gravă a săvîrșit din nou cu intenție o infracțiune gravă sau deosebit de gravă);

c) recidiva deosebit de periculoasă (persoana anterior a fost condamnată de trei sau mai multe ori la închisoare pentru infracțiuni intenționate și a săvîrșit din nou cu intenție o infracțiune sau persoana anterior condamnată pentru o infracțiune excepțional de gravă a săvîrșit din nou o infracțiune deosebit de gravă sau excepțional de gravă).

În sens criminologic, recidiviștii sunt persoanele anterior condamnate, indiferent de ridicarea sau stingerea antecedentului, precum și persoanele care au săvîrșit infracțiuni, dar pentru care pedeapsa penală, din diferite considerente, nu le-a fost aplicată.

Concept: Totalitatea crimelor, săvîrșite în cadrul unui teritoriu, într-o perioadă de timp determinată și în a căror săvîrșire sunt prezente semnele criminalității repetate se numește criminalitate recidivă.

Distingem următoarele tipuri de criminalitate recidivă:

persoanele la care starea de recidivă a fost stabilită conform art. 34 CP al RM;

persoanele anterior condamnate, dar la care condamnarea a fost stinsă sau reabilitată (art. 111 CP al RM – „Stingerea antecedentelor penale”; art.112 CP al RM – „Reabilitarea judecătorească”);

persoanele liberate de răspunderea penală și de pedeapsa penală cu aplicarea altor măsuri, ca: „Liberarea de răspundere penală cu tragerea la răspundere administrativă”(art.55 CP al RM); „Liberarea de răspundere penală în legătură cu renunțarea de bună voie la săvîrșirea infracțiunii” (art.56 CP al RM) etc.;

persoanele care au comis o infracțiune, dar față de care nu s-a aplicat, din diferite considerente, legea penală și pedeapsa penală. De exemplu, au expirat termenele de prescripție – „Prescripția tragerii la răspundere penală” (art. 60 CP al RM).

Structura criminalității recidive poate fi caracterizată după diferite criterii:

1) pe categorii de infracțiuni (în dependență de obiectele atentării și caracterul motivației crimelor săvîrșite);

2) după caracterul ultimelor infracțiuni și al celor anterioare (în dependență de săvîrșirea crimelor unitare (similare) sau variate);

3) după numărul antecedentelor penale (sau măsurilor care le-au înlocuit);

4) după gradul pericolului social al infracțiunilor săvîrșite;

5) după intensitatea recidivei (în dependență de durata timpului dintre eliberare și săvîrșirea unei noi infracțiuni);

6) după tipul categoriilor de pedeapsă.

Conform datelor statistice, mai bine de trei pătrimi din numărul total al infracțiunilor, săvîrșite de către recidiviști, sunt infracțiuni împotriva proprietății.

La efectuarea investigațiilor criminologice ce vizează compartimentul infracțiunilor contra proprietății accentul se pune, în primul rînd, pe furturi, jafuri, tîlhării și escrocherii. Aceste patru tipuri de infracțiuni constituie circa 90 % din totalul infracțiunilor analizate. Predomină în special furturile din magazii, depozite, apartamente, precum și furturile de buzunare (pungășiile).

După furturi predomină infracțiunile de sustragere cu aplicarea violenței, îndreptate în special asupra averii personale – jafurile, tîlhăriile. Pe ultimul loc se află răpirea mijloacelor de transport.

Din categoria generală a crimelor săvîrșite de recidiviști un loc deosebit revine huliganismului (art. 287 CP al RM). Acestui tip de infracțiune îi revine mai bine de jumătate din numărul total al infracțiunilor în structura criminalității recidive. Spre deosebire de infractorii primari, recidiviștii sunt predispuși la săvîrșirea actelor de huliganism agravat (alin.(3) art. 287 CP al RM).

La fel, pentru recidiviști sunt caracteristice și contravențiile administrative ca: manifestarea lipsei de respect față de judecată (art.200/7 CCA al RM); ofensa adusă judecătorului (art.200/8 CCA al RM)

Răspîndite și tradiționale pentru criminalitatea recidivă sunt astfel de infracțiuni ca:

– eschivarea de la plata pensiei alimentare sau de la întreținerea copiilor (art. 202 CP al RM);

– eschivarea de la acordarea ajutorului material părinților sau soțului (art. 203 CP al RM);

– atragerea minorilor la activitatea criminală sau determinarea lor la săvîrșirea unor fapte imorale (art.208 CP al RM);

– acțiuni violente cu caracter sexual (art. 172 CP al RM) etc.

Cele mai rar întîlnite crime în structura criminalității recidive sunt crimele săvîrșite de persoane cu funcție de răspundere (Capitolul XV al CP al RM); crimele economice (Capitolul X al CP al RM); crimele contra justiției (Capitolul XIV al CP al RM) și crimele săvîrșite din imprudență.

Divizarea criminalității recidive pe categorii de infracțiuni ne permite să distingem:

– recidiviști speciali;

– recidiviști generali (ocazionali).

Recidivistul special prezintă, de regulă, un pericol social, mai sporit decît cel general, deoarece are loc procesul de „profesionalizare” a recidivistului. Conform cercetărilor la fiecare al zecelea recidivist se formează particularitățile unui „profesionalist”, căruia îi sunt caracteristice deprinderile și procedeele de săvîrșire a unui tip concret de infracțiuni.

Două treimi din recidiviștii speciali săvîrșesc infracțiuni contra proprietății. Conform aprecierilor specialiștilor, în Republica Moldova există două tipuri (forme) de proprietate: privată și publică. Pentru recidiviști nu este importantă forma de proprietate (cu atît mai mult că, formele de proprietate nu sunt noțiuni juridice, ci economice, sinonime ale apropriațiunii private și publice, și anume în această calitate se vorbește despre ele în Constituția RM) , ci accesul la acele bunuri sustrase. Pericolul social sporit al acestora constă în faptul că, pentru ei, săvîrșirea sistematică a infracțiunilor de sustragere devine un mod parazitar, constant de existență. Pentru acești criminali este caracteristică orientarea antisocială foarte stabilă, iar comportamentul lor deviant este regula pe care o urmează în viață. Acest lucru se observă evident la „hoții de buzunare”. Majoritatea dintre ei sunt recidiviști deosebit de periculoși cu lungi biografii criminale și cu lungi termene de detenție. Fiind foarte „calificați” și posedînd o adevărată măiestrie în acest domeniu, mulți dintre ei o perioadă lungă de timp se află în libertate, fiind reținuți după săvîrșirea unui număr impunător de pungășii. Anume „hoții de buzunare” reprezintă circa 37% din numărul total al recidiviștilor.

Mai bine de 50% din recidiviști se specializează în alte forme de sustragere (furturi din încăperi, apartamente, depozite etc.).

Despre specializarea activităților criminale ne vorbesc elocvent datele statistice de la hotarul secolelor. De exemplu, 39% din numărul condamnaților pentru furturi din apartamente aveau trei și mai multe antecedente penale numai pentru furturi cu pătrundere în locuințe; 70% din hoții de buzunare au fost anterior condamnați de trei și mai multe ori anume pentru furturile de buzunare (pungășii – art. 192 CP al RM).

În acest mod, în criminalitatea recidivă contemporană se observă o tendință constantă de dominație a recidivei speciale, ce reflectă un înalt grad de profesionalizare a criminalilor recidiviști. Din aceste considerațiuni vom face o scurtă trecere în revistă a criminalității profesionale și a personalității infractorului profesionist.

Criminalitatea profesională constituie tipul criminalității ce se manifestă printr-o activitate criminală permanentă a participanților, ce constituie principala sursă a veniturilor lor și necesită o specializare a cunoștințelor, deprinderilor și priceperilor, precum și apartenența criminalilor, care posedă o anumită specializare, la o subcultură și la un mediu criminal relativ închis și ierarhizat.

Nu am fi de acord cu opinia că "acest tip de criminalitate nu trebuie confundat cu cel al recidiviștilor, întrucît nu orice recidivist este neapărat un criminal profesionist, precum și nu orice criminal profesionist este un recidivist…". Din contra, toți infractorii profesioniști devin recidivi speciali, precum și recidivii speciali se transformă în profesioniști.

În același sens, nu am face o strictă delimitare între tendințele de "profesionalizare" și "specializare" a infractorilor.

Profesionalizarea, ca și specializarea, presupune comiterea infracțiunilor de un anumit tip și utilizarea unor anumite mijloace și metode de săvîrșire a infracțiunilor, dar neapărat criminale. Nu suntem de acord cu opinia unor cercetători care includ în categoria criminalilor profesioniști și persoanele cu funcții de răspundere care comit unele infracțiuni cu caracter economic.

Criminalitatea profesională ar avea cîteva caracteristici:

– are o continuitate istorică de decenii și chiar secole;

– se bazează pe transmiterea experienței criminale;

– are tradiții și obiceiuri criminale cu o largă paletă de norme neformale de conduită și viață (statutul în lumea criminală, argoul, tatuajele, arta criminală etc.);

– aduce subiecțiilor ei venituri considerabile, care pot satisface în suficientă măsură necesitățile lor de existență, în condiții de relativă ușurință, în raport cu posibilitățile celorlalți membri ai societății;

– se amplifică fără precedent datorită: aprecierii incorecte a pericolului real al profesionalismului criminal; insuficienței și uneori incoerenței legislative, care dă posibilități de dublă interpretare și aplicare; concedierilor colaboratorilor cu experiență din instituțiile abilitate să aplice legea; conectării rapide a țării noastre la filierele criminalității internaționale, ce a determinat un adevărat import de tehnologie infracțională modernă.

Pentru personalitatea infractorului profesionist sunt caracteristice:

– posedarea și menținerea unui complex de cunoștințe, deprinderi și "măiestrii" necesare activității criminale profesionale;

– alegerea și optarea pentru un anumit tip de infracțiune (furt, escrocherie etc.), în dependență de caracterul și nivelul pregătirii anterioare, capacitățile fizice și intelectuale, care determină specializarea ulterioară și calificarea obținută;

– intensitatea activității criminale, care depinde de gradul de calificare: cu cît calificarea este mai înaltă, cu atît și activitatea criminală e mai intensă;

– colectarea informației necesare despre locul și condițiile posibilei acțiuni criminale (informația poate fi "vîndută" ulterior la un preț de 10-15% din suma bunurilor furate);

– inventivitatea și rafinamentul sporit;

– dotarea tehnică modernă;

– acceptarea stilului de viață criminal;

– integrarea strînsă și autoidentificarea cu lumea interlopă;

– stratificarea și ierarhizarea strictă;

– cunoașterea argoului și tatuajelor (de exemplu, hoții de buzunare folosesc un vocabular de circa 400 de termeni speciali, care reflectă particularitățile activității lor).

La rîndul lor, recidiviștii generali mai sunt numiți și huligani-recidiviști. Aceștia sunt persoane neantrenate în cîmpul muncii, cu o pregătire școlară și profesională joasă, care consumă abuziv droguri și alcool. Personalitatea acestor recidiviști este deformată de obiceiurile și deprinderile lor de a rezolva orice conflict sau situație pe cale violentă, în majoritatea cazurilor ei fiind provocatori de conflicte.

Criminalii-recidiviști din această categorie sunt predispuși la săvîrșirea infracțiunilor din cele mai variate, săvîrșind atît infracțiuni de sustragere, cît și alte infracțiuni.

Delimităm două direcții principale în cazul acestui tip de criminali:

– diferențierea și

– specializarea.

Ambele direcții au legitățile sale de determinare în dependență de numărul condamnărilor anterioare, de caracterul primei infracțiuni, de timpul sau durata dintre infracțiuni ș. a.

Astfel, diferențierea este mai frecvent întîlnită în cazul recidiviștilor care și-au început "activitatea" cu infracțiuni de huliganism sau alte infracțiuni violente. Actele de huliganism, vătămările integrității corporale sau omorurile nu pot servi drept sursă stabilă de existență, de aceea următoarele crime sunt cele de sustragere. În următoarele condamnări recidivul în cazul infracțiunilor de violență se va micșora cu mai bine de 50%.

Specializarea este mult mai frecventă în cazul unei condamnări anterioare pentru o crimă de sustragere. Astfel, în cazul unei noi condamnări mai bine de 50% vor fi pedepsiți anume pentru sustragere. Două condamnări anterioare pentru furturi creează verosimilitatea unei noi condamnări anume pentru această categorie de crimă în mai bine de 2/3 din cazuri.

Ponderea recidiviștilor generali este de aproximativ 40% din completul criminalității recidive.

O altă clasificare a criminalilor recidiviști, îi divizează în trei mari categorii:

1) recidiviștii antisociali, reprezintă cea mai periculoasă categorie de criminali. Ei sunt cei mai activi la săvîrșirea crimelor, avînd un comportament stabil și consecvent. Anume din această categorie fac parte recidiviștii speciali, "profesionali". Ei reprezintă, după această clasificare, aproximativ 40% din numărul total de recidiviști.

2) Recidiviștii situativi, se caracterizează prin nestatornicie față de valorile sociale; prin lipsa unor principii morale ferme; supremația calităților individuale negative asupra celor pozitive. Caracterul crimelor săvîrșite de aceste persoane depinde în mare măsură de situația concretă în care a nimerit recidivistul. Ei reprezintă în masa totală a criminalității recidive circa 30-35%.

3) Recidiviștii asociali, se caracterizează prin degradarea completă a personalității. La această categorie sunt atribuite persoanele cu numeroase condamnări avînd o vîrstă înaintată. Acești recidiviști au un intelect limitat; o motivație primitivă; sunt alcoolici, narcomani, avînd chiar și unele înclinații psihopatice.

În literatura criminologică unii autori definesc recidiva în:

– penitenciară care presupune o perioadă anterioară de detenție;

– persistentă (multirecidivism) – presupune săvîrșirea a trei și mai multe infracțiuni.

Același autor utilizează denumirile de recidiviști – în sensul infractorilor de obicei și pseudorecidiviști – în sensul recidiviștilor ocazionali.

După I. Oancea, recidiviștii sunt de două feluri:

1) recidiviști postcondamnatorii (persoanele, care după ce au fost condamnați pentru prime infracțiuni, săvîrșesc din nou alte infracțiuni);

2) recidiviști postexecutorii (după ce au executat pedepse pentru prime infracțiuni, persoanele comit din nou alte infracțiuni).

În teoria dreptului penal recidiva postexecutorie mai este cunoscută și sub denumirea de recidivă reală spre a o deosebi de recidiva postcondamnatorie – cunoscută și sub denumirea de recidivă fictivă. Între recidiva postcondamnatorie și recidiva postexecutorie ca principale modalități ale recidivei există nu numai o deosebire formală dar și o deosebire de fond care decurge tocmai din caracterul simptomatic al recidivei după executare și care, dovedește odată în plus că cel condamnat nu s-a reeducat după condamnarea suferită și după executarea pedepsei spre deosebire de recidiva postcondamnatorie la care, dovada incorigibilității prin pedeapsa aplicată infractorului nu este pe deplin făcută.

Formele pe care recidiva le poate avea în funcție de variațiunile celor doi termeni sunt desemnate în teoria dreptului penal ca fiind modalități ale recidivei. Cea mai bună clasificare la ora actuală o considerăm a fi a criminologului român Octavian Pop, care utilizează mai multe criterii, astfel:

1) în funcție de momentul săvîrșirii noii infracțiuni după condamnarea anterioară mai înainte de executarea pedepsei sau după executarea acesteia, recidiva poate fi –

a) postcondamnatorie – situație care presupune comiterea, de către aceeași persoană, a unei noi infracțiuni după rămînerea definitivă a hotărîrii de condamnare pentru infracțiunea anterioară și mai înainte de executarea în întregime a pedepsei pronunțată de instanța de judecată pentru acea infracțiune;

b) postexecutorie – situația care presupune săvîrșirea unei noi infracțiuni după executarea integrală a pedepsei, sau stingerea executării pedepsei prin grațiere sau prin prescripție, pronunțată pentru infracțiunea anterioară;

2) după natura infracțiunilor care formează pluralitatea, sub forma recidivei se pot distinge:

a) recidiva generală, atunci cînd sunt comise crime de natură diferită (furt, jaf, tîlhărie etc.);

b) recidiva specială cînd existența ei este condiționată de săvîrșirea unor infracțiuni de același fel, de aceeași natură (recidivistul comite numai furturi, altul – numai ecscrocherii etc.). Pentru ambele forme ale recidicvei este comun un singur model de prevenire a criminalității – prevenirea specială, care vizează complexul de măsuri destinate să împiedice săvîrșirea unor fapte antisociale de către persoanele care au săvîrșit deja o infracțiune. Va fi recidivă specială și atunci cînd existența ei este condiționată de asemănări între infracțiunile ce formează termenii acesteia cu privire la sursa legislativă; de exemplu, ambele infracțiuni sunt incriminate prin același articol al Codului penal;

3) în funcție de gravitatea condamnării pentru prima infracțiune, recidiva poate fi:

a) absolută, cînd existența ei nu este condiționată de gravitatea primei condamnări;

b) relativă, cînd existența ei este condiționată de o anumită gravitate a condamnării pronunțată pentru infracțiunea anterioară;

c) recidiva mare – care este condiționată de existența unei condamnări pentru prima infracțiune de o anumită gravitate;

d) recidiva mică ce presupune săvîrșirea unei noi infracțiuni de către aceeași persoană care anterior a mai fost condamnată la pedepse cu detenție de o gravitate redusă;

4) în funcție de timpul scurs între executarea pedepsei pentru infracțiunea anterioară și săvîrșirea următoarei infracțiuni, recidiva poate fi –

a) permanentă sau perpetuă, cînd existența ei nu este condiționată de săvîrșirea noii infracțiuni într-un anumit termen;

b) temporară, cînd existența recidivei este condiționată de comiterea noii infracțiuni numai într-un anumit termen de la condamnare (de exemplu, pînă la reabilitare) sau de la executarea pedepsei pronunțată pentru infracțiunea anterioară;

5) în raport cu locul unde s-a aplicat pedeapsa definitivă ce formează primul termen al recidivei, aceasta poate fi –

a) națională (teritorială), cînd această pedeapsă se aplică, spre exemplu, de o instanță din Republica Moldova sau România;

b) internațională cînd pedeapsa – condamnarea definitivă ce formează primul termen al recidivei este pronunțată de o instanță străină;

6) în ultimul rînd, după criteriul tratamentului sancționator al recidivei, aceasta poate fi –

a) cu efect unic, care presupune aplicarea aceluiași tratament penal atît pentru infractorul aflat la prima recidivă cît și pentru multirecidivist;

b) cu efect progresiv, ce presupune agravarea pedepsei recidivistului la o nouă infracțiune-recidivă;

c) cu regim sancționator uniform care impune același regim de sancționare pentru toate modalitățile recidivei;

d) cu regim sancționator diversificat – regim sancționator diferit pentru fiecare modalitate a recidivei.

Cunoașterea modalităților recidivei prezintă o deosebită importanță teoretică și practică pentru că, în general, recidiva pune pe primul plan problema luptei împotriva recidivistului ca fenomen social deosebit de dăunător pentru societate.

Portretul psihologic și criminologic al recidivistului

Nenumăratele studii ale recidiviștilor au demonstrat existența în structura personalității acestora a unei conjugări a deficiențelor individuale și sociale. Astfel, infractorii recidiviști dau dovadă de inadaptare socială, imaturitate, egocentrism, infantilism social, dorințe de a exista pe spatele altora, necesități sporite în raport cu posibilitățile, impulsivitate și indiferență afectivă, agresivitate, scepticism, stări interne de tensionare și conflict, percepere deformată a realității, dificultăți în autoevaluare etc.

Deși tipul recidivist predomină printre bărbați, se întîlnesc femei cu comportament recidivist, studiile demonstrînd și tendințe de creștere a infracțiunilor comise de acestea.

Nu rareori recidiviștii săvîrșesc infracțiuni în grup și atunci personalitatea lor își pierde capacitățile individuale, primind în schimb "recunoașterea" și susținerea "tovarășilor". Sub influența grupului recidivistul poate participa la săvîrșirea infracțiunilor care nu-i sunt caracteristice: de la furt la jaf, tîlhărie, huliganism. În activitatea acestor grupuri se observă influența unor participanți asupra celorlalți membri ai grupului. Aceasta, în consecință, duce la posibilitatea săvîrșirii infracțiunilor diferențiate: de la jafuri și tîlhării, pînă la infracțiuni economice.

Un deosebit interes prezintă analiza gradului de pericol social al infracțiunilor primare și al celor următoare. În literatura juridică există opinia potrivit căreia cu fiecare condamnare recidivistul săvîrșește crime tot mai grave și mai grave. Dar, cercetările nu au confirmat această ipoteză. Dimpotrivă, o dată cu creșterea numărului de condamnări gradul pericolului social al ultimelor crime se reduce. Crește verosimilitatea săvîrșirii unor astfel de crime ca: eschivarea de la plata pensiei alimentare sau de întreținere a copiilor ș. a. Această stare de lucruri este determinată în mare parte de procesul continuu de degradare a criminalului recidivist.

Pentru elaborarea unor măsuri eficace îndreptate spre profilaxia și combaterea recidivei, structura criminalității recidive este analizată în dependență de intensitatea comportamentului criminal al recidiviștilor.

Astfel, recidiviștilor cu un număr mare de condamnări le este caracteristică o intensitate mai mare decît celorlalți. O înaltă intensitate se observă la recidiviștii speciali, predispuși la săvîrșirea infracțiunilor de sustragere: aproximativ 70% de infracțiuni sunt săvîrșite în primul an după eliberarea din locurile de detenție.

În sfîrșit, ultimul criteriu de abordare a structurii criminalității recidive constă în tipul și durata măsurilor de pedeapsă. În dependență de acești factori s-a constatat că nivelul recidivei este cu mult mai mare la persoanele condamnate pe termene scurte (pînă la un an) sau pe termene de detenție lungi (de la 10 ani). Mult mai rar vor săvîrși crime cei condamnați la: amendă (art. 64 CP al RM); munca neremunerată în folosul comunității (art. 67 CP al RM); pedepse cu suspendarea condiționată a executării (art. 90 CP al RM) ș.a.

Infractorului recidivist îi sunt caracteristice unele particularități specifice:

1) Sfera motivațională a infracțiunii. La criminalii recidiviști motivația infracțională este cu mult mai limitată și săracă comparativ cu motivația socială a persoanelor care au săvîrșit infracțiuni primare. Dominante sunt motivele materiale, emoționale, egoiste. La majoritatea recidiviștilor lipsește necesitatea psihologică de a munci sistematic. Astfel, la momentul condamnării 1/4 din numărul total de recidiviști apți de muncă nu se ocupau cu nici o activitate social utilă. E și mai regretabil faptul că în 2/3 din cazuri acestea sunt persoane avînd cea mai frumoasă vîrstă – 25-44 ani.

Statistica recidivismului arată că la momentul săvîrșirii unei noi infracțiuni în cîmpul muncii nu erau antrenați 26,1% din numărul total de recidiviști. Dintre ei au lucrat în decursul unei luni pînă la săvîrșirea infracțiunii 41,1%; pînă la 6 luni – 26,1%; de la 6 luni pînă la un an – 16%; mai mult de un an – 15,1%.

Săvîrșirea repetată a infracțiunilor este indisolubil legată de modul parazitar de viață al recidiviștilor. Două treimi din recidiviștii neamplasați în cîmpul muncii aveau două și mai multe condamnări anterioare.

Sustragerea de la munca social utilă a recidiviștilor este strîns legată de deformarea personalității, astfel încît ei dau prioritate intereselor materiale, nu celor morale. Recidiviștii își creează un sistem motivațional antisocial al crimelor săvîrșite. Printre cele mai cunoscute motive din care recidiviștii săvîrșesc iarăși infracțiuni sunt cele de profit – 25,1%; din intenții huliganice – 26%; din dorința de a se răzbuna, din gelozie și invidie – 10%; sub influența altor persoane – 7%.

Există o strînsă legătură între criminalitatea recidivă și toxicomanie (consumul de droguri și alcool). În multe cazuri, necesitatea toxicomaniei devine un motiv dominant, un stimul suplimentar al motivației criminogene.

2) Conștiința juridico-socială reprezintă o altă particularitate a personalității infractorului recidivist. Defectele conștiinței sociale ale acestora se exprimă, în primul rînd, prin individualismul și egocentrismul său, calitățile morale joase. Acestor criminali le este caracteristic egoismul, ura, răzbunarea, cruzimea, invidia, lăcomia etc.

Recidivistul nu cunoaște autocritica, avînd o motivație individuală, proprie, a crimei săvîrșite; el crede în superioritatea sa față de lege și față de societate.

Despre procesul continuu de deformare a conștiinței sociale a recidiviștilor ne vorbește faptul că 20% din numărul lor au săvîrșit o nouă crimă aflîndu-se în locurile de detenție.

În ce privește conștiința juridică a criminalilor recidiviști, în mare parte nu cunosc normele de conviețuire socială, iar dacă și le cunosc – nu le respectă; nu se tem de pedeapsă și neglijează legile.

Analiza comparativă a conștiinței juridice a cetățenilor care respectă legea și a recidiviștilor a arătat că ultimii cunosc cu mult mai bine conținutul articolelor din Codul penal. Dar, aceste cunoștințe sunt unilaterale și formale, nerespectîndu-se, în esență, principiile generale ale dreptului. Mai bine de jumătate din recidiviștii chestionați au recunoscut că își dădeau seama de caracterul prejudiciabil al faptelor sale, dar nu au dorit să respecte legea. Mai mult ca atît, și-au creat propriile legi și principii, deosebite de legile și principiile majorității. Circa 52% din numărul total de recidiviști condamnați la închisoare au recunoscut că și-ar fi putut atinge scopul rîvnit și pe căi legale, dar pentru aceasta se cerea timp mai îndelungat.

Faptul că conștiința juridică a recidiviștilor este deformată poate fi argumentat prin modul cum apreciază ei corectitudinea și justețea sentinței judiciare și a pedepsei stabilite. Cu cît mai multe condamnări au, cu atît mai încrezuți sunt de caracterul inechitabil și injust al pedepselor ce le sunt aplicate pentru infracțiunile comise. Așa, din numărul recidiviștilor care au două condamnări anterioare au recunoscut pedeapsa ca fiind echitabilă infracțiunii 49%; cu trei-patru condamnări – 47%; cu cinci și mai multe – 42%.

3) Poziția socială a criminalilor recidiviști este o altă particularitate specifică și anume, pentru aceștia este caracteristic faptul că ei și-au început foarte de timpuriu activitatea de muncă. Așa, 91% din recidiviști au început a munci pînă la vîrsta de 18 ani. Mai bine de 50% din ei la acel moment aveau 16 ani sau chiar și mai puțin. Dar, acest element pozitiv al biografiei treptat dispare. La început are loc schimbul des al ocupației, iar mai tîrziu – abandonarea completă a muncii.

De regulă, recidiviștii au un stagiu de muncă general foarte mic, incomparabil cu vîrsta și aptitudinile de muncă. Stagiul de muncă este compus din cîteva perioade dintre condamnări. Astfel, 1/3 din recidiviști aveau un stagiu de muncă ce nu depășea 5 ani. Într-o grupă numeroasă de recidiviști în vîrstă de 30-49 ani un astfel de stagiu îl aveau 14,1%. Cu cît mai mari erau termenele de detenție, respectiv, cu atît mai mic era stagiul de muncă al recidiviștilor. 60% din recidiviști, care au săvîrșit prima infracțiune la o vîrstă minoră, aveau un stagiu de muncă pînă la 5 ani.

Recidiviștii plasați în cîmpul muncii pînă la condamnare îndeplineau, de regulă, munci necalificate, ce nu necesitau o pregătire specială profesională. Rareori, însă, recidiviștii din diverse țări conlucrează între ei în materie de trafic de ființe umane, contrabandă etc. Tăinuirea obiectelor și mărfurilor la trecerea frontierelor, ulterior evaziunile fiscale reprezintă în sine o activitate criminală complexă.

Petrecerea timpului liber al recidiviștilor este strîns legat de consumul de alcool și, ca rezultat, ei devin predispuși spre violență și agresivitate. Cu atît mai mult, cu cît aplicarea masivă a noilor tehnologii conduce la suprimarea locurilor de muncă, la creșterea șomajului, ce afectează în proporții tot mai mari întreaga populație. Acestea sunt premisele viitorului act infracțional. De regulă, numărul actelor imorale și al contravențiilor este de două-trei ori mai mare decît numărul infracțiunilor săvîrșite. Trecutul criminal în multe cazuri determină alegerea prietenilor, prioritate avînd cei cu biografii similare. Spre exemplu, fiecare al 10-lea recidivist a arătat că a săvîrșit o nouă crimă sub influența persoanelor cu care a făcut cunoștință după eliberarea din închisoare.

În literatura de specialitate s-a menționat că, în pofida unor circumstanțe de caz, în funcție de condițiile ce au influențat dezvoltarea omului, starea lui psihică, tendința spre agresivitate se poate trezi la orice persoană și la aceasta apare o predispoziție reală spre violență.

Relațiile familiale ale recidiviștilor sunt deformate și anormale. Pentru ei este caracteristic că: legăturile familiale lipsesc sau au fost rupte; concubinajul cu persoane ce au înclinații analogice și comportamente deviante de la normele de conduită unanim acceptate în societate. Cele mai multe divorțuri aparțin grupei de vîrstă 30-59 ani. Cu cît mai multe condamnări au recidiviștii, cu atît mai des se rup relațiile de familie. La fel, în sfera familială recidiviștilor le este caracteristic că ignorează obligațiunile părintești, fac abuz de alcool, sistematic își bat copiii, soția și chiar își atrag copiii minori la consum de alcool și în activitatea infracțională.

În anii '60 ai sec. al XX-lea criminalitatea recidivă se caracterizează prin vîrsta înaintată, față de infractorii primari. Actualmente, are loc procesul de "întinerire" a recidivei. Cel mai mare grup criminogen este compus din persoane avînd vîrstă de la 19-35 ani – 77%.

4) O altă particularitate specifică a personalității recidivistului o constituie rezistența la procesul de reeducare.

Pornind de la eșecul penitenciar și de la gradul ridicat de antisociabilitate pe care îl presupune acest eșec, am aprecia că personalitatea recidivistului se caracterizează printr-o complexitate de trăsături negative psihosociale, care caracterizează și pe ceilalți infractori, dar și printr-o interacțiune mai intensă a acestora, determinînd o mai mare promptitudine în trecerea la actul criminal.

Printre alte trăsături caracteristici personalității recidivistului ar fi:

– eșecul școlar;

– proveniența din familii cu tendințe conflictuale;

– absența unor idealuri pozitive;

– degradarea intensă a procesului de socializare, unde familia este lipsită de momente pozitive, iar părinții evaluați negativ, fără putere de exemplu pozitiv;

– consum abuziv de alcool și droguri;

– agresivitate și violență, bazată pe forța fizică sau mecanică;

– orientarea spre subcultura criminală;

– absența legăturilor pozitive cu cei din afară, în perioada detenției;

– existența unui anumit mod de a gîndi, bine fixat, cu tendințe de justificare a propriului comportament;

– absența milei, dragostei, sentimentului de culpabilitate;

– slaba preocupare pentru adaptarea la viitor, dezinteresul pentru proiectarea propriului destin ș.a.

Cauzele și condițiile criminalității recidive

Criminalitatea recidivă are aceleași cauze și condiții, caracteristice criminalității în general. Totodată, îi sunt caracteristice și anumite particularități.

Astfel, cauzele și condițiile criminalității recidive ar putea fi divizate în cîteva grupe:

1) Circumstanțele de pînă la prima condamnare, care persistă și după executarea pedepsei:

– reîntoarcerea în mediul negativ, vicios (în primul rînd, în familia dezavantajată);

– reinserarea legăturilor vechi cu persoanele ce duc un mod de viață parazitar;

– stabilirea contactelor cu persoanele condamnate din locurile de detenție (și, respectiv, influența acestora după ispășirea pedepsei).

2) Neajunsurile în activitatea organelor de drept:

– procentajul scăzut de descoperire a infracțiunilor;

– slaba eficacitate a pedepsei aplicate față de recidiviști;

– încălcările multiple ale cerințelor legii despre cercetarea multilaterală, deplină și obiectivă a circumstanțelor săvîrșirii infracțiunii;

– corupția și protecționismul, care în ultimii ani au atins cote de apogeu.

Statistica judiciară ne demonstrează convingător că numărul crimelor nedescoperite, săvîrșite de recidiviști, crește an de an. Totodată, în anii precedenți în teoria și practica judiciară accentul era pus pe unica măsură de pedeapsă considerată a fi justă – închisoarea, fiind completamente ignorate alte măsuri și tipuri de pedepse nonprivative de libertate. Dar, în același timp, cercetările au demonstrat că închisoarea nu întotdeauna poate da efectele dorite. Mai bine de trei pătrimi din numărul de recidiviști au avut anterior pedepse private de libertate.

3) Greutățile reintegrării sociale după o condamnare privativă de libertate:

– pierderea vechilor legături sociale pozitive;

– apariția legăturilor antisociale (cu recidiviștii din locurile de detenție);

– dificultățile adaptării sociale după o pedeapsă cu închisoarea;

– dereglările psihice provocate de detenția îndelungată;

– crearea stereotipurilor și idealurilor de comportament criminal ce are la bază tradițiile și obiceiurile lumii criminale.

4) Neajunsurile procesului de cercetare și reeducare a condamnaților din locurile de detenție:

– slaba organizare a muncii social-utile în instituțiile de corectare și reeducare;

– organizarea nesatisfăcătoare a procesului instructiv-educativ și profesional al condamnaților;

– influența negativă a consumului de droguri și alcool în locurile de detenție. În pofida interdicțiilor severe, în locurile de detenție sunt destul de răspîndite stupefiantele, băuturile alcoolice, banii, armele reci ș.a.

5) Liberarea prematură a condamnaților din locurile de detenție, adică a persoanelor care nu au meritat liberarea condiționată înainte de termen. Conform prevederilor legii, liberarea condiționată înainte de termen (art. 91 CP al RM "Liberarea condiționată de pedeapsă înainte de termen") poate fi aplicată condamnaților care au reparat integral daunele cauzate, precum și dacă printr-o purtare exemplară și printr-o atitudine cinstită față de muncă au dovedit corectarea lor. Însă, aceste prevederi ale legii adeseori rămîn doar pe hîrtie.

6) Slaba organizare a procesului de reabilitare în instituțiile de stat și obștești. Practic, la moment nu există nici o instituție sau organizație, de stat sau obștească, care s-ar preocupa de angajarea în muncă a foștilor condamnați, de asigurarea lor cu spațiu locativ, îmbrăcăminte, hrană, nemaivorbind de reabilitarea psihologică a condamnaților. În ultimii ani această problemă a devenit stringentă, dat fiind numărul mare de condamnați și criza social-economică adîncă care a lovit greu societatea.

7) Slaba organizare a supravegherii postexecutării a foștilor condamnați recidiviști. Această supraveghere ar trebui exercitată la un nivel înalt de structurile MAI de comun acord cu organele administrației publice locale, însă ultimele nu acordă atenția cuvenită acestei probleme.

Măsuri de prevenire și combatere a criminalității recidive

Studiind cauzele criminalității recidive, stabilind starea, structura și dinamica acesteia, criminologia își propune să evalueze măsurile impuse și să elaboreze programe convingătoare de prevenire a criminalității, de resocializare și reintegrare socială a delincvenților. Respectiv, scopul general și constă în fundamentarea unei politici penale eficiente, în măsură să producă efecte dorite.

Prevenirea criminalității desemnează un proces social permanent, care presupune aplicarea unui ansamblu de măsuri cu caracter social, cultural, economic, politic, administrativ și juridic, destinate să preîntîmpine săvîrșirea faptelor antisociale, prin identificarea, neutralizarea și înlăturarea cauzelor fenomenului infracțional.

Preîntîmpinarea criminalității recidive urmează a fi dusă în două direcții:

a) în sens larg (social), adică implicarea tuturor organismelor statale și obștești în lupta cu fenomenele și procesele negative. Există opinia că, sarcina prevenirii actelor ilicite nu este numai a criminologiei, dar și a organelor administrative care, de asemenea, au obligația să prevină orice acțiune care ar putea să tulbure ordinea de drept; toate măsurile preventive, chiar cele impuse de săvîrșirea unei infracțiuni, sunt în esență măsuri cu caracter administrativ și excluse ca atare din problematica specifică dreptului penal.

Însă profilaxia nu înseamnă doar preîntîmpinarea săvîrșirii pentru prima dată a unei fapte prevăzute de legea penală, ci și împiedicarea repetării faptei penale de către aceeași persoană. Acest tip de prevenție se realizează prin măsuri de resocializare și reintegrare socială a persoanelor care au săvîrșit deja o infracțiune și a fost condamnată pentru aceasta. Profilaxia postpenitenciară are ca scop neadmiterea săvîrșirii la general a faptei antisociale și, în special, a noilor fapte de către cei condamnați anterior. Aceasta și este profilaxia recidivei, deoarece practica ne demonstrează că recidiviștii, de regulă, nu-și schimbă comportamentul. Statistica constată că recidivul juridico-penal se află în limitele a 40-50%;

b) în sens îngust:

– perfecționarea reglementărilor juridice ale luptei împotriva recidivismului (penală; procesual penală; execuțional penală etc.);

– perfecționarea activităților de preîntîmpinare ale organelor de drept (MAI, MJ, Procuratura);

– atragerea organizațiilor de stat și obștești în lupta împotriva criminalității recidive;

– înlăturarea tendințelor negative; spre exemplu, în ultimii ani, în legătură cu reformele economice, colectivele de muncă refuză tot mai des angajarea persoanelor anterior condamnate, cu atît mai mult a recidiviștilor. Astfel, eforturile organelor de drept în procesul de resocializare, de reintegrare postcondamnatorie devin insuficiente.

Făcînd o abstracție de prevenirea penală, evidențiem că prevenirea se realizează de mult timp și prin mijloace nepenale, cu caracter social, economic, educațional, cultural etc. Diverse concepții, teorii și practici sociale au pus în evidență un palier extrem de bogat și variat de implicare a unor căi cu caracter nepenal în prevenirea criminalității.

În multe societăți se încearcă ținerea delincvenților potențiali, cu atît mai mult a recidiviștilor, cît mai departe de țintele lor, de victime sau de situații criminogene. În acest scop sunt folosite pașapoartele, codurile cifrate etc., în combinație cu cazierul juridic al listelor negre și alte mijloace similare pentru a împiedica intrarea în țară a persoanelor nedorite. Totodată, se procedează sistematic la expulzarea conducătorilor grupurilor criminale organizate, a teroriștilor internaționali sau a delincvenților profesioniști.

Un efect preventiv deosebit ar avea și unele îmbunătățiri aduse modului și procesului de executare a pedepselor cu închisoarea, printre care:

– plasarea deținuților în funcție de nivelul de degradare morală;

– supravegherea legăturilor dintre deținuți, în scopul neadmiterii formării de grupuri cu orientări antisociale în jurul recidiviștilor;

– lichidarea posibilităților de confecționare a armelor, de obținere a alcoolului și drogurilor etc.;

– destrămarea ierarhiilor criminale prin izolarea liderilor criminali;

– realizarea de acțiuni menite să formeze la condamnați o imagine și o atitudine negativă față de obiceiurile și tradițiile mediului criminal;

– cointeresarea colaboratorilor penitenciarelor în reducerea recidivei penitenciare;

– admiterea amnistiei individual față de fiecare condamnat și doar în cazurile de prognozare a unei conduite neprejudiciabile;

– pregătirea condamnaților pentru viața în condiții de libertate și în medii firești prin aplicarea unui regim privilegiat sau de semidetenție în ultimele luni de închisoare.

Pentru profilaxia criminalității recidive important este Ansamblul de principii pentru protejarea tuturor persoanelor supuse unei forme oarecare de detenție sau încarcerare adoptat de 76-a Sesiune plenară a ONU din 9 decembrie 1988, pe care le redăm în continuare:

Luînd act de raportul Grupului de lucru asupra proiectului Ansamblului de principii pentru protecția tuturor persoanelor supuse unei forme oarecare de detenție sau încarcerare care s-a reunit în perioada celei de a 43-a sesiune a Adunării generale și a contribuit la elaborarea proiectului de ansamblu de principii,

Considerînd că Grupul de lucru a hotărît să prezinte textul proiectului de Ansamblul de principii celei de a 6-a Comisii în vederea examinării lui și a adoptării,

Convinsă că adoptarea proiectului de Ansamblul de principii reprezintă o contribuție importantă la protejarea drepturilor omului,

Considerînd că textul ansamblului de principii trebuie să fie pe larg difuzat,

1. – Aprobă Ansamblul de principii pentru protecția tuturor persoanelor supuse unei forme oarecare de detenție sau încarcerare, cu textul care figurează în anexă la prezenta rezoluție,

2. – Exprimă recunoștința sa Crupului de lucru pentru proiectul Ansamblului de principii pentru protecția tuturor persoanelor supuse unei forme oarecare de detenție sau încarcerare, pentru contribuția sa importantă la elaborarea Ansamblului de principii,

3. – Roagă pe Secretarul general să informeze statele membre ale ONU sau pe membrii Instituțiilor specializate să adopte Ansamblul de principii,

4. – Cere imediat să se facă totul pentru ca aplicarea Ansamblului de principii să fie în mod universal cunoscut și respectat.

A 76-a Sesiune plenara 9 decembrie 1988

ANEXĂ

ANSAMBLUL DE PRINCIPII PENTRU PROTEJAREA TUTUROR PERSOANELOR SUPUSE UNEI FORME OARECARE DE DETENȚIE SAU DE ÎNCARCERARE. ÎNȚELEGEREA ANSAMBLULUI DE PRINCIPII

Prezentele principii se aplică protejării tuturor persoanelor supuse unei forme oarecare de detenție sau încarcerare.

FOLOSIREA TERMENILOR

a) Termenul "arestare" – prin acesta se înțelege actul care constă din reținerea unei persoane pe baza unei presupuse infracțiuni sau pe baza hotărîrii unei autorități.

Termenul "persoană deținută" – prin aceasta se înțelege orice persoană
privată de libertatea individuală fără ca aceasta să fie urmarea unei condamnări pentru vreo infracțiune.

Termenul "persoană închisă" – prin aceasta se înțelege orice persoană
lipsită de libertate individuală ca urmare a unei condamnări pentru infracțiune.

Termenul "detenție" – prin aceasta se înțelege condiția unor persoane deținute așa cum a fost definit mai sus.

Termenul "încarcerare" – prin aceasta se înțelege starea persoanei încarcerate așa cum sunt ele definite mai sus.

Expresia "o autoritate judiciară sau alta" – prin aceasta se înțelege o autoritate judiciară sau alta abilitată prin lege și al cărei statut și durata mandatului oferă garanțiile cele mai puternic posibile de competență, imparțialitate și independență.

Principiul l

Orice persoană supusă unei forme oarecare de detenție sau încarcerare este tratată cu umanitate și respect față de demnitatea inerentă persoanei umane.

Principiul 2

Măsurile de arestare, detenție sau încarcerare nu sunt aplicate decît în strictă conformitate cu dispozițiile legii și de către autoritățile competente sau persoanele care au dreptul de a face acest lucru.

Principiul 3

Dacă o persoană este supusă unei forme oarecare de detenție sau încarcerate nu poate fi admisă, în ceea ce-o privește, nici un fel de restricție sau derogare de la drepturile omului recunoscute sau în vigoare într-o țară, în aplicarea legilor, a convențiilor, reglementărilor sau obiceiurilor, sub pretextul că prezentul Ansamblu de principii le recunoaște într-o măsură mai mică.

Principiul 4

Orice formă de detenție sau de încarcerare și orice măsură punînd în discuție drepturile individuale ale unei persoane supuse unei forme oarecare de detenție sau de încarcerare trebuie să fie hotărîte fie de către autoritatea judiciară sau alta, fie sub controlul său efectiv.

Principiul 5

1. – Prezentele principii se aplică tuturor persoanelor care se află pe teritoriul unui stat dat, fără nici o distincție, care să se bazeze pe rasă, sex, limbă, religie sau convingeri religioase, opinii politice sau altele, origine națională, etnică sau socială, avere, naștere sau pe oricare alt criteriu.

2. – Măsurile aplicate în conformitate cu legea și destinate în exclusivitate protejării drepturilor și condițiilor particulare ale femeilor, mai ales ale femeilor însărcinate și ale mamelor cu copii de vîrstă mică, ale copiilor, ale adolescenților și ale persoanelor bătrîne, bolnave sau handicapate, nu sunt considerate ca fiind măsuri discriminatorii. Necesitatea acestor măsuri și a aplicării lor putînd face întotdeauna obiectul unui examen al unei autorități judiciare sau alta.

Principiul 6

Nici o persoană supusă unei forme oarecare de detenție sau de încarcerare nu va fi supusă torturii, nici unor pedepse sau tratamente crude, inumane sau degradante. Nici o circumstanță, oricare ar fi, nu poate fi invocată pentru a justifica tortura sau oricare altă pedeapsă sau tratament crud, inuman sau degradant.

Principiul 7

1.-Statul trebuie să editeze legi ce interzic toate actele care violează drepturile și îndatoririle' enunțate în prezentele principii, să prevadă sancțiuni adecvate autorilor acestor acte și să ancheteze în mod imparțial în caz de plîngere.

2.-Funcționarii care au motive de a crede că o violare a prezentului Ansamblu de principii s-a produs sau este, pe punctul de a se produce, vor semnala cazul superiorilor lor și la nevoie, celorlalte autorități sau instanțe de control sau de recurs competente.

3.- Orice altă persoană care crede că s-a produs o violare a prezentului Ansamblu de principii sau că este pe punctul de a se produce are dreptul de a semnala cazul superiorilor, funcționarilor în cauză cît și celorlalte autorități sau instanțe de control sau de recurs competente.

Principiul 8

Persoanele deținute sunt supuse unui regim conform condiției lor de persoane necondamnate. Ele sunt deci separate de persoanele condamnate de fiecare dată cînd este posibil.

Principiul 9

Autoritățile care arestează o persoană, o menține în detenție sau anchetează afacerea, trebuie să-și exercite strict puterile ce le-au fost conferite prin lege, și să-și exercite aceste puteri fără a deveni prin aceasta obiectul unui recurs în fata unei autorități judiciare sau alta.

Principiul 10

Orice persoană arestată va fi informată de motivele acestei măsuri în momentul arestării sale și va fi încunoștințată fără întîrziere de orice acuzație adusă împotriva ei.

Principiul 11

1.- O persoană nu poate fi ținută în detenție fără a avea posibilitatea de a fi audiată fără nici o întîrziere de o autoritate judiciară sau alta. O persoană deținută are dreptul de a-și asigura propria sa apărare sau să fie asistată de un apărător în conformitate cu legea.

2.- Persoana deținută și, dacă este cazul, apărătorul său vor primi fără întîrziere și în întregime comunicarea ordinului de detenție cît și a cauzelor care îl motivează.

3.- O autoritate judiciară sau alta va fi împuternicită să controleze, după cum va hotărî menținerea detenției.

Principiul 12

l. – Vor fi consemnate:

motivele arestării;

ora arestării, ora la care persoana arestată a fost condusă la locul de detenție și aceea a primei apariții în fața unei autorități judiciare sau alta;

identitatea responsabililor cu aplicarea legilor referitoare;

indicații precise privind locul de detenție.

2. – Aceste informații vor fi comunicate persoanei deținute sau, dacă este cazul, apărătorului său, în formele precizate de lege.

Principiul 13

I se va furniza fiecărei persoane în momentul arestării și la începutul detenției sau încarcerării sau puțin după acest moment, de către autoritățile responsabile de arestare, detenția sau încarcerarea sa, după cum este cazul, datele și explicațiile cu privire la drepturile sale cît și felul în care persoana în cauză poate face uz de ele.

Principiul 14

Fiecare persoană care nu înțelege sau nu vorbește suficient de bine limba folosită de către autoritățile responsabile de arestarea sa, de detenția sa sau de încarcerarea sa, are dreptul de a primi fără întîrziere, într-o limbă pe care ea o înțelege, aceste informații ce vizează principiul 10, paragraful 2 al principiului 11, paragraful l al principiului 12 și principiul 13 și beneficiază de asistență gratuită dacă este nevoie și de un interpret în cadrul procedurii judiciare care urmează arestării sale.

Principiul 15

Cu excepțiile prevăzute la paragraful 4 al principiului 16 și ale paragrafului 3 al principiului 18, comunicarea persoanei deținute sau încarcerate, cu lumea exterioară, mai ales cu familia sa sau cu apărătorul său, nu poate fi refuzată pe o perioadă ce depășește cîteva zile.

Principiul 16

1.- În cel mai scurt timp după arestare și după ce a fost transferată de la un loc de detenție sau încarcerare la altul, persoana deținută sau închisă poate pretinde sau decide ca autoritatea competentă să înștiințeze pe membrii familiei sale sau, dacă este cazul, pe alte persoane la alegerea sa, de detenția sau de închiderea sa sau de transferarea sa și locul unde este deținută.

2.- Dacă este vorba de o persoană străină, ea va fi de asemenea informată, fără nici o întîrziere, asupra dreptului său de a comunica prin mijloacele adecvate cu postul consular sau misiunea diplomatică a țării căreia persoana îi aparține prin naționalitatea sa sau care este împuternicită să primească această comunicare în conformitate cu dreptul internațional, sau cu reprezentantul unei organizații internaționale competente dacă această persoană este refugiată sau dacă este sub o altă formă, sub protecția unei organizații interguvernamentale.

3.- În cazul unui adolescent sau al unei persoane incapabile de a înțelege care îi sunt drepturile, autoritatea competentă trebuie, din propria sa inițiativă, să procedeze la notificarea vizată de prezentul principiu. Ea va veghea mai ales asupra înștiințării părinților sau a tutorilor.

4.- Înștiințarea vizată în prezentul principiu va fi făcută sau autorizată fără nici o întîrziere. Autoritatea competentă va putea totuși să diferențieze o notificăre pe timpul unei perioade rezonabile dacă nevoile excepționale ale anchetei o cer.

Principiul 17

1.- Oricare persoană deținută va putea beneficia de asistența unui avocat. Autoritatea competentă va informa asupra acestui drept de îndată, după arestarea persoanei și îi va furniza acesteia înlesniri pentru a o putea exercita.

2.- Dacă o persoană deținută nu a ales un avocat, ea are dreptul de a i se desemna unul de către o autoritate judiciară sau alta în toate situațiile în care interesul justiției o cere, și aceasta se face fără plată dacă persoana deținută nu are mijloace de a remunera avocatul.

Principiul 18

1. – Orice persoană deținută sau închisă trebuie să fie autorizată să comunice cu avocatul său și să îl consulte.

2. – Orice persoană deținută sau închisă trebuie să dispună de timpul și de facilitățile necesare pentru a se întreține cu avocatul ei.

3. – Dreptul persoanei deținute sau închise de a primi vizita avocatului ei, de a-1 consulta și de a comunica cu el fără nici o întîrziere și fără nici o cenzură și în deplină confidențialitate nu poate face obiectul nici unei suspendări, nici unei restricții în afara circumstanțelor excepționale, care vor fi specificate prin lege sau prin reglementări luate în conformitate cu legea în care o autoritate judiciară sau alta le va estima ca indispensabile pentru asigurarea securității și pentru menținerea ordinii.

4. – Întrevederile unei persoane deținute sau închise cu avocatul său se pot derula sub supraveghere vizuală dar nu sub supraveghere audio, supravegherea făcută de un responsabil cu aplicarea legii.

5. – Comunicațiile între o persoană deținută sau închisă și avocatul său, menționate în prezentul principiu, nu pot fi reținute drept probe împotriva persoanei deținute sau închise decît dacă ele se referă la o infracțiune continuă sau vizată.

Principiul 19

Orice persoană deținută sau închisă are dreptul de a primi vizite mai ales pe cele ale membrilor familiei și de a coresponda, mai ales cu ei, și ea trebuie să dispună de posibilitățile adecvate de a comunica cu lumea exterioară sub rezerva condițiilor și a restricțiilor rezonabile care se pot specifica prin lege sau prin reglementările făcute în conformitate cu legea.

Principiul 20

Dacă o persoană deținută sau închisă o cere, ea va fi plasată dacă este posibil, într-un loc de detenție sau încarcerare destul de aproape de locul ei de reședință.

Principiul 21

l. – Este interzis să se abuzeze de situația unei persoane deținute sau închise pentru a o constrînge să dea informații, să încrimineze într-un fel sau să depună mărturie împotriva oricărei alte persoane.

2.- Nici o persoană deținută sau închisă nu va fi supusă, pe timpul interogării ei, la acte de violență, la amenințări sau la metode de interogare de natură să compromită capacitatea sa de decizie sau discernămîntul ei.

Principiul 22

Nici o persoană deținută sau închisă nu va putea, chiar dacă este de acord, să devină obiectul experiențelor medicale sau științifice de natură a-i dăuna sănătății ei.

Principiul 23

l. – Pe întreaga durată a interogatoriului la care va fi supusă o persoană deținută sau închisă și pe perioada intervalelor dintre interogatorii calitatea cît și numele agenților care au procedat la efectuarea acestora sau oricare altă persoană care a asistat, vor fi consemnate și autentificate în formele prescrise de lege.

2.- Persoana deținută sau închisă sau apărătorul ei, dacă legea îl prevede, vor avea acces la aceste date vizate în paragraful l al prezentului principiu.

Principiul 24

Orice persoană deținută sau închisă se va supune unui examen medical adecvat îndată ce este posibil după intrarea sa la locul de detenție sau de închidere, prin urmare ea va beneficia de mijloace și tratamente medicale de fiecare dată cînd va avea nevoie. Acestea vor fi gratuite.

Principiul 25

Orice persoană deținută sau închisă sau apărătorul ei are, sub singura rezervă a condițiilor în mod rezonabil necesare pentru asigurarea securității și menținerea ordinii la locul de detenție sau de închidere, dreptul de a cere unei autorități judiciare sau alteia un al II-lea examen medical sau o a II-a părere medicală.

Principiul 26

Faptul că persoana deținută sau închisă a suferit un examen medical, numele medicului și rezultatele examenului vor fi atent consemnate. Accesul la aceste date va fi asigurat și aceasta se va face în conformitate cu regulile pertinente ale dreptului intern.

Principiul 27

Nerespectarea prezentelor principii în obținerea de dovezi va fi luată în evidență pentru determinarea faptului dacă probele produse împotriva unei persoane deținute sau închise sunt admisibile.

Principiul 28

Orice persoană deținută sau închisă are dreptul de a obține, în limitele resurselor disponibile, dacă ele provin din surse publice, o cantitate rezonabilă de material educativ, cultural și informațional, sub rezerva condițiilor în mod rezonabil necesare pentru a asigura securitatea și menținerea ordinii la locul de detenție sau de închidere.

Principiul 29

l. – În vederea asigurării stricte a respectării legilor și reglementărilor pertinente, locurile de detenție trebuie să fie inspectate în mod regulat de către persoane calificate și experimentate, numite de către o autoritate competentă diferită de autoritatea în mod direct însărcinată cu administrarea locului de detenție sau de închidere și responsabilă în fața ei.

2. – Orice persoană deținută sau închisă are dreptul de a comunica liber și în deplină confidențialitate cu persoanele care inspectează locurile de detenție sau de închidere în conformitate cu paragraful l al prezentului principiu, sub rezerva condițiilor în mod rezonabil necesare pentru a se asigura securitatea și menținerea ordinii în mai sus numitele locuri.

Principiul 30

1. – Tipurile de comportament care constituie, din partea unei persoane deținute sau închise, infracțiuni disciplinare pe timpul detenției sau închiderii, genul și durata sancțiunilor disciplinare care pot fi aplicate și autoritățile competente pentru a impune aceste sancțiuni trebuie să fie specificate prin lege sau prin reglementări în conformitate cu legea și trebuie să fie publicate.

2. – Orice persoană deținută sau închisă are dreptul de a fi ascultată înainte de a se lua împotriva ei măsuri disciplinare. Ea are dreptul de a intenta recurs împotriva acestor măsuri în fața autorității superioare.

Principiul 31

Autoritățile competente se vor strădui să furnizeze, dacă este nevoie, în conformitate cu dreptul intern, asistența membrilor familiei deținutului, in special membrilor minori, și ele se vor strădui mai ales să asigure, în bune condiții, supravegherea copiilor lăsați fără părinți.

Principiul 32

l. – Persoana deținută sau apărătorul ei va avea dreptul de a introduce în orice moment recurs, în conformitate cu dreptul intern, în fața unei autorități judiciare sau de a contesta legalitatea măsurii de detenție și de a obține punerea sa în libertate fără întîrziere, dacă această măsură este neregulamentară.

2.- Procedura menționată la paragraful l ale prezentului principiu trebuie să fie simplă și rapidă și ea trebuie să fie gratuită pentru persoanele deținute care sunt lipsite de mijloace pecuniare. Autoritatea responsabilă cu detenția trebuie să prezinte, fără întîrziere persoana deținută în fața autorității sesizate prin recurs.

Principiul 33

1.- Orice persoană deținută sau închisă sau apărătorul ei, are dreptul de a prezenta o plîngere sau o doleanță despre felul în care este tratată, mai ales în cazul torturilor sau al altor tratamente crude, inumane sau degradante, autorităților însărcinate cu administrarea locului de detenție și autorităților superioare, și, dacă este necesar, autorităților de control sau de recurs competente.

2.- Atunci cînd nici persoana deținută sau închisă, nici apărătorul ei nu au posibilitatea de a-și exercita drepturile vizate la paragraful l al prezentului principiu, un membru al familiei persoanei deținute sau închise sau orice altă persoană care cunoaște problema poate exercita aceste drepturi.

3.- Caracterul confidențial al cererii sau plîngerii este menținut atunci cînd petiționarul o cere.

4.- Orice cerere sau plîngere trebuie să fie examinată de îndată și trebuie dat răspuns fără întîrziere. În cazul în care se respinge cererea sau plîngerea sau în cazul unei întîrzieri excesive, petiționarul este autorizat să sesizeze o autoritate judiciară sau alta. Nici persoana deținută sau închisă, nici vreun petiționar așa cum este el definit la paragraful l al prezentului principiu nu trebuie să suporte vreun prejudiciu pentru că a prezentat o cerere sau o plîngere.

Principiul 34

Dacă o persoană deținută sau închisă decedează sau dispare pe parcursul perioadei sale de detenție sau de închidere, o autoritate judiciară sau alta, va ordona o anchetă asupra cauzelor decesului sau ale dispariției, fie din proprie inițiativă, fie la cererea unui membru al familiei acestei persoane sau a oricărei persoane care cunoaște această situație. Dacă împrejurările o justifică, o anchetă va fi condusă în aceleași condiții de procedură în cazul în care decesul sau dispariția au survenit puțin după terminarea perioadei de detenție sau de închidere. Rezultatele sau raportul anchetei vor fi puse la dispoziția oricărei persoane ce o va cere, cu excepția cazului cînd acest lucru ar împiedica sau ar compromite o instrucție penală în curs.

Principiul 35

1. – Prejudiciile suportate ca urmare a unui act sau omisiuni comise de un agent al funcției publice ce violează drepturile enunțate în prezentele principii, vor fi indemnizate în conformitate cu regulile aplicabile în virtutea dreptului intern.

2. – Datele înainte de a fi consemnate în virtutea prezentelor principii vor trebui să fie accesibile în conformitate cu procedurile prevăzute prin dreptul intern.

Principiul 36

1.-Orice persoană deținută, suspectată sau inculpată ca urmare a unei infracțiuni penale este presupusă nevinovată și trebuie să fie tratată în consecință pînă cînd culpabilitatea este legal stabilită în cursul unui proces public pentru care persoana în cauză va primi toate garanțiile necesare pentru apărarea sa.

2.- Orice persoană suspectată sau inculpată nu poate fi arestată și deținută în așteptarea deschiderii instrucției sau a procesului decît pentru nevoile administrației justiției, pentru motive aflate sub incidența legii. Sunt interzise constrîngerile impuse unei astfel de persoane care nu sunt în mod strict necesare.

Principiul 37

Orice persoană deținută ca urmare a unei infracțiuni penale este, după arestarea sa, trimisă fără nici o întîrziere în fața unei autorități judiciare sau alta, prevăzută prin lege. Această autoritate statuează fără întîrziere legalitatea și necesitatea detenției. Nimeni nu poate fi ținut în detenție in așteptarea deschiderii instrucției sau a procesului dacă nu există un ordin scris al sus-numitei autorități. Orice persoană deținută, atunci cînd este adusă în fața acestei autorități, are dreptul de a face o declarație cu privire la modul în care a fost tratată atunci cînd a fost în stare de arest.

Principiul 38

Orice persoană deținută în urma unei infracțiuni penale va trebui să fie judecată într-un termen rezonabil sau să fie pusă în libertate în vederea așteptării deschiderii procesului.

Principiul 39

Cu excepția cazurilor particulare prevăzute prin lege, o persoană deținută ca urmare a unei infracțiuni penale este îndreptățită să fie pusă în libertate în așteptarea deschiderii procesului, cu rezerva ca acest lucru să nu contravină condițiilor care pot fi impuse în conformitate cu legea și atunci cînd punerea ei în libertate nu contravine unei hotărîri a unei autorități judiciare sau a alteia, sau cînd o anumită autoritate menține în studiu problema necesității detenției.

CLAUZĂ GENERALĂ

Nici o dispoziție a prezentului Ansamblu de principii nu va fi interpretată ca constituind o restricție sau o derogație a vreunui drept enunțat în Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice.

5.6.4. Personalitatea infractorului minor

Criminalitatea minorilor sau delincvența juvenilă? Ultimul termen, intrat în uz în ultimele decenii, provine de la cel francez – "delinquance juvenile", desemnînd devierile de la norma socială și penală, săvîrșite de minorii pînă la 18 ani și sancționate penal. De fapt, în franceză noțiunea de "delincvență" se referă la "ansamblul de infracțiuni comise într-un anumit timp și spațiu", fiind utilizat de rînd cu cel de "criminalitate".

Pentru criminologie, prezintă un interes deosebit infracțiunile comise de minori, respectiv – criminalitatea minorilor sau delincvența juvenilă, a cărei periculozitate socială este crescută și a cărei profilaxie trebuie să stea în centrul politicii penale a fiecărui stat.

Vîrsta ca trăsătură individuală a personalității infractorului minor

În conformitate cu legislația penală în vigoare pentru Republica Moldova distingem cîteva categorii de minori:

– pînă la vîrsta de 14 ani – minori care nu sunt responsabili, chiar dacă comit infracțiuni;

– între 14-16 ani – responsabilitatea juridică este limitată, prevăzută doar pentru o categorie anumită de infracțiuni;

– între 16-18 ani – minorii răspund în fața legii, dar în cazul unor infracțiuni care nu prezintă pericol social însemnat pedeapsa penală poate să nu fie aplicată. Art. 53 CP al RM prevede că "persoana care a săvîrșit o faptă ce conține semnele componenței de infracțiune poate fi liberată de răspundere penală de către instanța de judecată în cazurile: a) minorilor…"

Deosebit de importantă pentru criminologie este categoria minorilor pînă la vîrsta de 14 ani, adică a copiilor.

Copilăria este perioada de vîrstă de la nașterea omului și pînă la pubertate. Sau, copilăria este etapa de creștere, de transformare a nou-născutului în adult. Individul uman are cea mai lungă copilărie în raport cu alte ființe vii, ca fiind marcată de o dezvoltare intensă intelectuală și socială. De exemplu, s-a constatat că la vîrsta de 4 ani copilul acumulează 50% din capitalul logic necesar, deținut la 18 ani și 80% din cel de la 8-10 ani. În copilărie se disting trei stadii mari:

1) de la naștere pînă la 3 ani;

2) de la 3 pînă la 6-7 ani;

3) de la 6-7 ani pînă la pubertate.

Copilul nu posedă senzații în stare pură decît în primele zile. Ulterior, prin mișcare, el învață percepția vizuală a reliefului și formelor, mărimilor și distanțelor. De evoluția gîndirii este strîns legată dezvoltarea limbajului. Prin intermediul acestuia copilul învață exigențele culturale. Limbajul se dezvoltă progresiv, astfel încît de la 5-10 cuvinte, pronunțate de copil la un an, se ajunge la 300-400 la doi ani, la circa 800-1.000 la trei, 1600-2000 la patru, 3000 la cinci și peste 3.500 la șase ani. Prelucrarea logică a sensurilor duce la sporirea volumului memoriei de la 8 pînă la 10 ori în anii de școală.

În copilărie se învață lumea complicată a sentimentelor, începînd cu cele morale, sociale și pînă la cele intelectuale. Un rol deosebit revine jocului, care satisface nevoia de mișcare și de acțiune a copilului, contribuind la dezvoltarea proceselor psihice, începînd cu percepția și terminînd cu operațiile gîndirii, cu formarea aptitudinilor afective și voluntare, cu modelarea însușirilor și a trăsăturilor personalității.

Pe lîngă joc, la dezvoltarea psihică a copilului contribuie învățarea socială, pe parcursul căreia se acumulează patrimoniul socio-cultural al grupului și învățarea didactică, în special în anii de școală.

După copilărie, criminologia este interesată de studiul adolescenței, care este trecerea de la copilărie la vîrsta adultă. Nu ne vom opri la categoriile de vîrstă, deja analizate în capitolele anterioare, ci vom remarca doar că aici au loc importante modificări morfologice și constituționale: se intensifică creșterea; se dezvoltă glandele cu secreție internă, inclusiv glandele sexuale; se schimbă structura cerebrală. Toate acestea duc la schimbarea exteriorului, care la rîndul său duce la stări de disconfort atît fiziologic, cît și social.

În special în perioada pubertății (11-15 ani) are loc definitivarea identificării sociale a individului. Este conștientizată apartenența culturală și sexuală, necesitatea de cunoaștere manifestîndu-se în continuare nu numai în plan didactic, ci și social. Puberii se asociază frecvent în grupuri, cărora le dau preferință în raport cu părinții, deoarece grupul le satisface cerințele de autoafirmare, de distracție, de realizare. Circa 67% din grupurile de minori s-au constituit pe principiul interesului dintre aceștia, neavînd intenții criminale. Membrii grupului se cunosc bine între ei, au aceleași simpatii și preferințe, cu timpul formîndu-se un adevărat nucleu.

Istoricul problemei criminalității minorilor: din antichitate și pînă în zilele noastre

Legislatorii din toate timpurile, pe lîngă grija pe care o poartă pentru ocrotirea ordinii de drept, acordă atenție și situației particulare în care se află infractorii la o vîrstă fragedă. Legile din toate timpurile au respectat cerințele societății de a fi mai indulgente față de tinerii infractori.

Primele mențiuni privitor la natura justiției în perioada vîrstei minore se întîlnesc în Codul lui Hammurabi, unde, la săvîrșirea crimei față de părinte, copilul putea fi izgonit, lipsit de moștenire sau sancționat prin tăierea degetelor. Dacă însă delictul era comis de minor pentru prima dată sau nu era calificat ca fiind grav, atunci era posibilă iertarea acestuia.

În Grecia Antică, doar părinții aveau dreptul deplin asupra copiilor, iar acest lucru dura pînă la 18 ani cînd odraslele atingeau majoratul și cînd li se acorda cetățenia. După Platon, minorii erau pedepsiți doar pentru infracțiuni deosebit de grave, ca infracțiunile de omor, fiind sancționați cu exil pe termen de un an, iar dacă, din diferite motive, acest termen nu se respecta, ca sancțiune repetată intervenea închisoarea pe termen de doi ani. La rîndul său, Aristotel consemna că minorul se pedepsea numai în cazul de omucidere cu voință.

Imperiul Roman cunoaște o delimitare între sancționarea infractorilor minori și a majorilor. Conform Legii celor XII table, minorii erau repartizați în două grupe:

– puberii (de la 14 ani băieții și de la 12 ani fetele);

– impuberii (pînă la 14 ani băieții și pînă la 12 ani fetele).

În dependență de vîrstă funcționa caracterul și gravitatea pedepsei. Față de puberi putea fi aplicată bătaia, dar și pedeapsa cu moartea din partea păgubașului. Impuberii însă putea fi numai bătuți.

După “Legiuirea lui Iustinian” minorul pînă la 7 ani nu era supus răspunderii penale; între 7 și 14 ani răspundea numai pentru comiterea infracțiunilor intenționate. Majoratul se considera atins la 25 de ani.

În Sparta, majoratul era atins la vîrsta de 14 ani, după care instanțele de judecată puteau aplica întregul palier de pedepse, inclusiv pedeapsa cu moartea. Ca sancțiune pentru minorii de pînă la 14 ani figura, de regulă, bătaia.

Legislația Franței medievale prevedea un drept interesant al copiilor: de a angaja un reprezentant al său care, prin participarea la duel obținea dovada vinovăției sau nevinovăției minorului în dependență de eșec sau victorie. La începutul sec. XVIII, în Franța, sistemul sancțiunilor pentru puberi a fost completat prin pedeapsa cu spînzurătoarea.

Legislația Germaniei medievale, în codificarea “Carolina” (1521 – 1532) excludea aplicarea pedepsei cu moartea față de persoanele de pînă la 14 ani. Dar dacă vîrsta infractorului minor se apropia de această cifră, iar delictul era săvîrșit cu circumstanțe agravante se aplica principiul “intenția completează neatingerea vîrstei”. În asemenea cazuri era posibilă aplicarea pedepsei cu moartea.

În Moldova și Țara Românească, reglementarea unui regim de sancționare care excludea sau atenua răspunderea și pedeapsa penală a minorilor este atestată în “Cartea românească de învățătură” a lui Vasile Lupu, apărută la Iași în 1646 și cea a lui Matei Basarab – “Îndreptarea legii” apărută la 1652 în Tîrgoviștea Munteniei.

Legea lui V. Lupu prevedea sancționarea minorului cu pedepse similare pentru adulți. M. Basarab distinge trei categorii de vîrstă a minorilor cu grad diferit de pedeapsă pentru infracțiuni:

1) coconii, adică copiii de pînă la 7 ani a căror fapte se iertau;

2) impuberii cu vîrsta între 7-14 ani (băieți) și între 7-12 ani (fete);

3) puberii cu vîrsta între 14-20 de ani (băieți) și între 12-25 de ani (fete).

Andronache Donici în 1814 elaborează un „Manual juridic…” cu legi destul de drastice, inclusiv pedeapsa capitală aplicată minorilor pentru omor din „cugetată răutate a sufletului”.

Importantă a fost și Legiuirea Caragea din 1818, care a stabilit următoarele categorii de vîrstă – răspundere penală:

delincvenții sub 7 ani sunt de scutiți de răspundere;

cei între 7 și 14 ani încasau bătaia sau erau izolați în mănăstiri;

pentru minori de la 14 la 20 de ani se aplica bătaia cu biciul, cu toiagul sau închisoarea în caz de omor.

Apar și primele închisori pentru minori. O astfel de închisoare a fost construită în 1608 la mănăstirea Cernica de către vornicul Cernică Surheiu. „La 20 august 1868 ea a devenit mică pentru numeroșii infractori și a fost transferată la Schitul Balamuci, apoi la mănăstirea Căscioarei, jud. Vlașca. Deoarece numărul minorilor delincvenți creștea, în 1872 închisoarea a trecut la Reni, jud. Ismail, în clădirea carantinei. În 1878, din motive politice, această casă a fost mutată la mănăstirea Mislea, unde, pînă în 1883, minorii au stat împreună cu infractorii militari.”

Dar, apogeul pedepselor aplicate minorilor revine sistemului comunist totalitar. În prezent se cunoaște foarte bine că deportările, aplicarea sancțiunilor penale și administrative împotriva copiilor au făcut parte componentă din sistemul regimului juridic totalitar. În fosta URSS politica bestială de represiune a copiilor și tineretului s-a resimțit puternic în 1940-1941 și, mai ales, în 1944-1953.

Tragedia tinerii generații din acea perioadă constă în faptul că ea era clasată, apreciată și tratată în funcție de starea socială a părinților. Mulți copii au fost incluși în categoria de „dușmani ai poporului”, „elemente antisovietice” etc. Numai în 1940, în orașul Orhei, spre exemplu, au fost arestați zeci de elevi numai pentru că nu doreau să colaboreze cu regimul comunist, pentru că l-au criticat pe Iosif Stalin, pentru că au ridicat Tricolorul românesc și au cerut a face studii în română.

Tinerii, care în 1944-1945 refuzau să se înroleze în armata sovietică erau judecați și condamnați în baza art. 54-1 al CP al R.S.S.U. ca „pentru trădare de patrie”. Mii de tineri au fost trimiși la muncă obligatorie la întreprinderile industriale din U.R.S.S. Astfel, în martie-august 1944, din R.S.S.M. au fost mobilizați pe frontul muncii 10.156, iar în 1947 – 36.635 tineri.

În decembrie 1946 – ianuarie 1947 au fost arestați și judecați 46 de copii și tineri de 10-18 ani pentru că au încercat să treacă Prutul și să se salveze ca să nu moară de foame.

La 5-6 iulie 1949 au fost deportați din R.S.S.M., 11.889 copii împreună cu părinții lor, fiind numiți „chiaburi” și „dușmani ai poporului”.

La 1 aprilie 1951 în R.S.S.M., de asemenea, au fost pedepsiți, fără nici o decizie a tribunalului sau a unui alt organ judiciar, 842 copii care au fost deportați în Siberia împreună cu părinții lor – 723 familii. În total circa 137.000 copii au fost pedepsiți numai din cauză că regimul colonial sovietic acaparase Basarabia, iar acești tineri refuzau să se conformeze legilor draconice comuniste.

Starea actuală, cauzele și condițiile delincvenței minorilor

Delincvența juvenilă capătă la etapa actuală în Republica Moldova proporții îngrijorătoare. Spre exemplu, în 1990 din totalul infracțiunilor descoperite, 16,2% au fost comise de către minori sau cu participarea acestora. În Republica Moldova criminalitatea minorilor a crescut de la 2.204 de infracțiuni în 1992 pînă la 2.684 în 2001, adică cu 480 de crime sau cu 22%.

Vîrsta delincvenților, reținuți pentru comiterea de infracțiuni, este de la 14 la 17 ani. Este perioada în care ei ar trebui să fie școlarizați sau încadrați în cîmpul muncii. Dar numai 315 din delincvenți învață, 1.614 nefiind școlarizați sau încadrați în cîmpul muncii.

Pe parcursul ultimului deceniu în Republica Moldova s-au produs schimbări esențiale în sfera economică, politică și socială, fapt care a influențat simțitor starea criminogenă în rîndul minorilor, cu apariția a noi aspecte și tendințe.

Printre factorii care facilitează și stimulează comiterea crimelor de către minori pot fi menționate:

– decalajul substanțial între oferta de produse alimentare, îmbrăcăminte, servicii necesare minorilor și posibilitățile reduse de cumpărare datorită crizei economice generale care a dus la pauperizarea multor familii;

– imposibilitatea încadrării în cîmpul muncii pentru obținerea unui venit licit, satisfăcător și constant;

– școlarizarea redusă;

– accesul relativ ușor la alcool și stupefiante. Fiecare al șaptelea minor a săvîrșit infracțiunea în stare de ebrietate; crește și implicația minorilor la traficul și distribuirea drogurilor, care sunt desfăcute în locurile de concentrare în masă a tineretului: la cluburi de noapte, în școli, colegii, instituții superioare de învățămînt. Numărul minorilor narcomani s-a mărit de 3 ori, comparativ cu anul 1991;

– nivelul scăzut al activității organelor abilitate cu combaterea criminalității minorilor;

– influența negativă asupra formării personalității minorilor a propagandei informaționale la TV și în mass-media a scenelor sadice, pornografice, pline de cruzime etc. Acestei propagande nu i se contrapune un sistem bine pus la punct de măsuri educaționale din partea familiei, școlii, mass-mediei;

– modificarea sistemului de valori al minorilor. Pentru mulți au devenit valori profitul obținut ușor, deseori prin mijloace ilicite, cu aplicarea violenței pentru atingerea scopului propus etc.

Minorii, în special adolescenții încearcă să se smulgă din mediul familial, să se elibereze de influența celor maturi, tind spre independență. Este unanim recunoscut că familia are importanță cu totul deosebită, nu numai pentru buna funcționare a mecanismului social în ansamblu, dar și pentru desfășurarea cu succes a procesului de formare și socializare a fiecărui individ. Din acest motiv o influență negativă o pot avea carențele, existente uneori, în mediul familial, cum ar fi: cazurile de dezorganizare a familiei (ca urmare a divorțului, a deceselor, a plecării la muncă peste hotare etc.), exemplele negative oferite de către unii părinți, lipsa afecțiunii reciproce dintre părinți sau părinți și copii – așa-numitul abandon moral -, jocurile de noroc, parazitismul, neînțelegerile (certuri, scandaluri, bătăi etc.) și în general, orice formă de manifestare a lipsei de respect față de legi sau față de alte norme de conduită, utilizarea unor metode de educație greșite (indiferența, indulgența sau severitatea exagerate, inocularea unor concepții greșite de viață etc.), lipsa de măsură sau, dimpotrivă, ignorarea trebuințelor materiale și spirituale firești ale copiilor, neurmărirea permanentă și cu competență a rezultatelor activității școlare, neorganizarea sau organizarea greșită a timpului liber, lipsa de supraveghere în general etc.

Circa 2/3 din părinții minorilor delincvenți au provenit din familii defavorizate, educîndu-se în aceleași condiții ca și copiii lor.

Curiozitatea și tendința spre afirmare, spre apropierea de lumea celor adulți îi face pe adolescenți să afirme un șir de valori și norme pe care ei le consideră atribute ale independenței și maturității. Acestea se transformă în stereotipuri comportamentale, caracteristice acestei vîrste, dar pot căpăta și un caracter de manifestări asociale și chiar antisociale atunci cînd nu sunt asigurate condițiile educaționale optimale necesare, pe care trebuie să le ofere micromediul social.

Încercînd să stabilim portretul „psihologic” al minorului și tendințele acestuia am evidenția: înclinația spre agresivitate; ostilitatea față de normele împărtășite în societate; instabilitate afectivă; inadaptare socială; sentiment de incertitudine; dezechilibru sufletesc etc.

Printre tendințele comportamentale se înscriu reacțiile de:

– lipsa de atenție din partea adulților, sau invers, de interdicțiile abuzive, care pot provoca o stare de înstrăinare, tendința de a părăsi domiciliul, vagabondajul etc.;

– imitare a unei persoane concrete, sau a unui erou dintr-o anumită operă, lucru care duce la influența unor persoane cu comportamente antisociale asupra minorilor;

– negare a modelului propus de adulți;

– emancipare, de eliberare de standardele, impuse de adulți, într-o formă radicală, manifestîndu-se în negarea valorilor și a normelor cu caracter social;

– aderare la grupuri de minori;

– pasiune față de un anumit domeniu, care duce la formarea unei subculturi specifice a adolescenților.

În literatura de specialitate există mai multe curente și teorii bio-psiho-sociale, care încearcă să explice conduita delincventă a minorilor prin:

1) influența factorului familial, a climatului din familie, mai ales a atitudinii părinților față de minori. Se susține că familiile dezorganizate, cu un singur părinte etc. sunt neapărat criminogene, ducînd la preluarea modelului delincvent de către minor. Conform statisticilor, circa 80% din delincvenți provin din familii dezorganizate sau incomplete. Desigur, delincvenții pot proveni și din familii bine asigurate, cu ambii părinți;

2) condițiile economice sau materiale rele;

3) contribuția mijloacelor mass-media la comportarea criminogenă a minorilor. Se pune accentul pe tendința minorilor de a imita un comportament considerat matur, curajos: fumatul, consumul de alcool etc.;

4) deficitul de maturizare, unde minorul se află în conflict cu cerințele unui anumit sistem valorico-normativ, inclusiv și normele juridice.

Însă nici una din teorii nu poate să definească printr-un singur factor, pe care îl promovează, comportamentul infracțional al minorului.

Persoanele adulte, uită adesea de problemele cu care s-au confruntat la vîrsta dificilă de 14-16 ani. În aparență adolescentul pare a fi un individ pe deplin format, avînd o statură înaltă (de regulă, mai înaltă decît a părinților), capacități intelectuale dezvoltate etc. Dar, în realitate, între adolescent și adult există mari deosebiri, cele mai importante fiind:

– adolescentul nu este încă suficient de rațional și capabil să-și conștientizeze și să-și controleze acțiunile, precum adultul;

– adolescenții nu sunt pe deplin maturizați moral, emoțional, volitiv, nu au experiența de viață a adulților și nu au sentimentul responsabilității față de acțiunile proprii;

– sunt atrași de grup, care exercită o puternică influență asupra membrilor, promovînd valorile și normele proprii;

– sunt reflexivi, impulsivi, nu sunt pe deplin formați fiziologic și psihologic.

De aici apar un șir de cauze ce duc la delincvență:

– autoevaluarea neadecvată – subevaluare sau supraevaluare -, ce duc fie la diminuarea sentimentului de sine, la dorința de a fi dominat, fie la sentimentul de superioritate, la tendința de a domina;

– indiferența față de oameni, față de interesele și trebuințele lor;

– atenția sporită față de propria persoană;

– comportament agresiv, violent, chiar sadic;

– atitudine sceptică față de muncă, învățătură, activități legale;

– principii neadecvate în raport cu bunăstarea materială, motivație care duce la atentarea la proprietatea străină etc.

Am concluziona că factorii care determină delincvența juvenilă pot fi împărțiți în:

interni, individuali;

externi, sociali.

Literatura de specialitate prevede un șir de factori în determinarea comportamentului deviant al minorilor, printre care familia, școala, micromediul social etc. Printre alți factori ar fi cei neuropsihici și disfuncțiile cerebrale. Perioada juvenilă este marcată de conflicte interne și externe, precum și de o disproporționalitate în dezvoltare. Are loc maturizarea intensivă, mai ales în plan sexual care se răsfrînge asupra înfățișării exterioare și stării fiziologice. Aceasta provoacă afectivitate neadecvată, dezechilibru emoțional și alte manifestări, care duc la conflicte cu cei din jur.

Referitor la calitățile personale ale infractorilor minori, putem spune că există o serie de trăsături caracteristice, care deși sunt specifice tuturor minorilor, totuși nu totdeauna domină în motivarea comportării infracționale. În condiții concrete ele pot doar să intensifice influența negativă sau să atenueze apariția situației criminogene. Drept exemplu pot servi așa particularități dependente de vîrstă precum sunt experiența de viață (sau mai bine zis – lipsa acesteia), formarea nedesăvîrșită a directivelor sociale, tendința spre grupările neformale, cît și dorința de a demonstra independența sa.

Astfel, anume starea individuală a copiilor și adolescenților are o reflectare corespunzătoare în reglementarea juridică, impunînd elaborarea unui statut juridic aparte al acestora, independent de cel adresat persoanelor adulte, luîndu-se în considerație mai multe puncte de vedere și anume:

– ocrotirea intereselor minorilor;

– sistemul de educație a minorilor;

– răspunderea lor juridică.

Asigurînd interesele minorilor, legea prevede crearea anumitor organe competente ce exercită funcția de control în domeniu și anume: instanța de judecată, comisia pentru ocrotirea drepturilor copilului, organele de tutelă și curatelă.

Luînd în considerație particularitățile fiziologice și psihice ale minorilor, cît și faptul că aceste etape ale dezvoltării ființei umane reprezintă totodată trepte incipiente în procesul de formare și educație, o importanță deosebită capătă activitatea de educare și instruire a viitorilor oameni maturi, care vor fi sprijinul societății, în consecință statul va trebui să-și îndrepte activitatea sa înspre asigurarea unui sistem educațional apt să constituie cadrul necesar de instruire și formare a copiilor pentru o viață social-economică activă, utilă și demnă.

Măsuri de prevenire și combatere a criminalității minorilor

Măsurile de prevenire și combatere a criminalității minorilor nu se bazează pe un set de drepturi diferite care aparțin delincvenților juvenili, ci pe un set de prevederi cu scopul de a oferi o protecție suplimentară pe lîngă drepturile destinate adulților care, la rîndul lor, sunt în măsură egală aplicate și minorilor.

Astfel, în domeniul justiției minorilor și a delincvenței juvenile există următoarele documente de bază:

– Regulile O.N.U. standarde minime referitoare la administrația justiției juvenile (Regulile de la Beijing, 1985);

– Regulile O.N.U. standarde minime pentru protecția minorilor privați de libertate (Regulile de la Havana, 1990);

– Principiile directorii pentru prevenirea delincvenței juvenile (Principiile de la Er-Riyadh, 1990);

– Regulile O.N.U. standarde minime pentru măsurile Non-custodian (Regulile de la Tokyo);

– Convenția O.N.U. cu privire la drepturile copilului (CRC, ratificată de Republica Moldova la 25 februarie 1993);

– Legea privind drepturile copilului din 2 martie 1995;

– Regulamentul cu privire la comisiile pentru problemele minorilor etc.

Din toate documentele internaționale menționate numai Convenția – CRC este un tratat, celelalte avînd rol de călăuză, dar nefiind obligatorii pentru State.

Scopul sistemului justiției juvenile este de a îmbunătăți situația minorilor și de a asigura concordanța și proporționalitatea vîrstei și delictului comis, de a-i reorienta către serviciile de asistență socială cît mai des posibil. Dar, la ora actuală în sistemul judiciar național nu există judecătorii specializate pe cauzele penale ale minorilor. Judecarea cauzelor cu participarea acestora de către instanțele judecătorești se desfășoară potrivit reglementărilor special prevăzute în Codul de procedură penală al Republicii Moldova și aceste cauze sunt examinate de judecătorii desemnați de președintele judecătoriei.

Posibilitatea de profilaxie a delincvenței juvenile a fost studiată de majoritatea criminologilor, unii avînd și propuneri interesante. Așa, Sheldon Gluec a elaborat „tabelele de predicție” ale delincvenței, care se bazează pe depistarea timpurie a copiilor proveniți din familii defavorizate, negative. El consideră că principalii factori cauzali ai delincvenței juvenile rezidă în variabilele care reflectă: disciplina impusă de tată, supravegherea copilului de către mamă, afecțiunile tatălui sau a mamei, coeziunea familiei. Acești indicatori sunt considerați a avea o suficientă valoare predictivă și ar permite o prognoză certă în ceea ce privește faptul că minorul se află sau nu în pericolul de a deveni delincvent.

W. Kwaraceus propune pentru predicția comportamentului delincvențial o altă metodă, numită analiza retrospectivă a unor cariere infracționale, care evidențiază factorii indicatori: absențe frecvente de la școală, atitudinea indiferentă față de învățătură, reacții violente față de colegi, utilizarea frecventă a unui limbaj obscen și violent etc.

În profilaxia delincvenței juvenile un rol important îl are psihodiagnoza. Legislația penală prevede efectuarea examenelor medico-legale și psihiatrice pentru minorii care au săvîrșit crime, inclusiv prin aplicarea și interpretarea unor probe de psihodiagnostic. Se are în vedere aplicarea unor teste, iar pe baza examinărilor psihodiagnostice se va alcătui portretul psihic al fiecărui delincvent minor. Printre cele mai cunoscute și aplicate teste pentru cunoașterea personalității se numără: Testul tematic de Apercepție; testul Szondi; Inventariul Multifazic al Personalității Minesota (IMPM); Inventariul psihologic California etc. Acestea relevă tendințele spre agresivitate ale unor minori și tineri înainte ca agresivitatea să treacă din starea latentă în starea activă, ceea ce este util pentru luarea unor măsuri psihologice, pedagogice, psihiatrice etc. menite să atenueze agresivitatea și abaterile sociale.

În finalul studiului respectiv am selectat unele măsuri, mijloace și propuneri pentru reducerea criminalității în rîndul minorilor și tinerilor adulți, dintre care menționăm:

– dezvoltarea serviciilor sociale de sprijinire sau consiliere a familiilor cu mulți copii și cu o situație economică grea;

– reorganizarea serviciilor de autoritate tutelară și organizarea unei rețele autentice de asistență socială, mai accesibilă și mai puțin birocratizată;

– perfecționarea legislației în domeniul protecției sociale;

– adoptarea unor legi care ar prevedea soluții rapide de integrare școlară prin oferirea posibilităților de absolvire intensivă a unor ani școlari, în scopul corelării vîrstei cu clasele de școlarizare;

– responsabilitatea cadrelor didactice de a semnala autorităților tutelare cazurile de absențe sau de abandon școlar, după o prealabilă contactare a familiei;

– măsuri legislative de sancționare a părinților care se fac vinovați de proasta educație și întreținere, îngrijire a copiilor;

– instituirea unor pedepse penale celor care se fac vinovați de utilizarea silită a forței de muncă a minorilor;

– organizarea unor cursuri de pregătire specializată pentru lucrătorii sociali și alte persoane implicate în munca de asistență socială: medici, psihologi, pedagogi, sociologi, juriști etc.;

– depistarea și identificarea copiilor „străzii”, ce-și petrec zilele vagabondînd sau cerșind;

– întocmirea unor rapoarte reale de anchetă socială și predarea lor, cu recomandări, serviciilor responsabile în luarea măsurilor de protecție socială;

– realizarea în teritorii, pe plan local, a unor servicii de asistență în stradă cu un personal pregătit, disponibil ziua și noaptea, care să acționeze în zonele frecventate de copiii străzii – piețe, parcuri, gări, case părăsite sau aflate în construcție etc.;

– îmbunătățirea organizării și funcționării centrelor existente de primire a minorilor și extinderea lor pe întreg teritoriul țării. Spre exemplu, avem un singur Centru de Triere a Minorilor care este o subdiviziune a MAI; în acest Centru minorii sunt internați pentru o perioadă de pînă la 30 de zile, iar în cazuri speciale, pînă la 60 de zile. Spre regret, în această instituție asistența temporară se limitează la necesarul material, cel social fiind neglijat; copiii sunt întreținuți în regim închis și supravegheați permanent de lucrători ai poliției;

– înființarea unor centre sociale de zi, cu regim deschis, destinate copiilor și în care aceștia s-ar putea alimenta gratuit precum și ar fi atrași în diferite activități cultural-sportive, social-utile etc.;

– crearea unor centre specializate, cu profil psihiatric și psihoterapeutic, pentru internarea și tratarea copiilor bolnavi psihici;

– înființarea unor cluburi sportive noi sau susținerea celor existente; atracția pe care o exercită sportul asupra copiilor ar putea constitui pentru unii dintre ei soluția scoaterii lor din anturajul negativ al străzii;

– în fiecare an, după terminarea studiilor în școli să se întocmească o situație a tuturor minorilor și tinerilor care nu se mai află într-o formă de învățămînt pentru a fi ajutați să se încadreze într-o activitate legală;

– autoritățile locale să fie obligate de a asigura încadrarea în activități legale a celor care se liberează din centrele de reeducare și din penitenciare;

– Ministerul Educației, cu sprijinul sociologilor, psihologilor, pedagogilor, juriștilor etc., să întocmească tabele de predicție care să ajute pe diriginți în activitatea de descoperire a cazurilor de elevi predispuși la comportament deviant; pentru astfel de minori să se adopte măsuri strict individualizate pentru eliminarea factorilor criminogeni;

– constituirea la nivel național și la nivelul fiecărei localități, a unui organism care să coordoneze activitatea tuturor structurilor ce au misiunea educării și supravegherii minorilor;

– evidența strictă asupra grupurilor neformale de minori din partea forțelor de ordine etc.

La combaterea delincvenței juvenile trebuie luată în considerație nu atît aplicarea sancțiunilor, care totuși nu pot fi evitate, cît terapia socială a fenomenului, bazată pe cunoașterea și înlăturarea cauzelor și condițiilor care îl favorizează atît la nivel de societate, cît și pur individual.

În finalul studiului referitor la infractorul minor prezentăm:

Ansamblul regulilor minime al Națiunilor Unite cu privire la administrarea justiției pentru minori (Regulile de la Beijing)

adoptat prin Rezoluția nr. 40/33 din 29 noiembrie 1985 a Adunării Generale a ONU

Adunarea generala,

Avînd în vedere spiritul Declarației universale a drepturilor omului, Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice, Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale și celelalte instrumente cu privire la drepturile omului, raportate la drepturile tinerilor;

Avînd în vedere în egală măsură faptul că în anul 1985 este Anul internațional al tineretului, participarea, dezvoltarea, pacea și importanța faptului că întreaga comunitate internațională legată de protejarea și promovarea drepturilor tinerilor trebuie să ateste (dovedească) locul acordat Declarației drepturilor copilului.

Amintind rezoluția 4 adoptată de cel de al 6-lea Congres al Națiunilor Unite pentru prevenirea crimei și pentru tratamentul delincvenților, în care ONU a cerut să fie elaborat un ansamblu minim de reguli cu privire la administrarea justiției pentru minori și tratamentul minorilor care să poată servi drept model statelor membre,

Amintind în egală măsură hotărîrea 1984/153 a Consiliului Economic și Social, la data de 25 mai 1984, prin care Consiliul a transmis, prin intermediul Reuniunii inter-regionale pregătitoare ținută la Beijing în 14-18 mai 1984, proiectul Ansamblului minim de reguli al celui de-al VII-lea Congres ONU pentru prevenirea crimei și tratamentului delincvenților, care s-a ținut între 28 august și 6 septembrie 1985 la Milano (Italia),

Recunoscînd că tinerii, nefiind decît la stadiile inițiale ale dezvoltării personalității lor, au nevoie, pentru a se dezvolta psihic și intelectual și pentru a se integra mai bine în societate, de o atenție și o asistență deosebite și trebuie să fie protejați de lege potrivit cu condițiile care garantează liniștea lor, libertatea lor, demnitatea lor și siguranța lor,

Considerînd că legislațiile, politicile și practicile naționale actuale trebuie probabil să fie revizuite și modificate ținînd seama de normele stabilite de către ansamblul minim de reguli,

Considerînd și faptul că, chiar dacă pare dificil să fie aplicate în conjunctura socială, economică, culturală, politică și juridică actuală, aceste norme sunt, cu toate acestea, considerate constituind obiectivele minime ale politicii referitoare la justiție pentru minori:

1.- Notează cu satisfacție contribuția pe care Comitetul pentru prevenirea crimei și lupta împotriva delincvenților în Asia și în Extremul-Orient și celelalte institute ale Națiunilor Unite le-a adus la elaborarea Ansamblului de reguli minime ale Națiunilor Unite cu privire la administrarea justiției pentru minori;

2. – Ia notă cu satisfacție de raportul Secretarului general asupra proiectului Ansamblului de reguli minime ale Națiunilor Unite cu privire la administrarea justiției pentru minori;

3.- Felicită Reuniunea pregătitoare inter-regională ținută la Beijing de a fi pus la punct versiunea definitivă a Ansamblului de reguli asupra căruia cel de-al VII-lea Congres pentru prevenirea crimei și tratamentul delincvenților a rămas neclintit pentru examen și hotărîrea finală;

4.- Adoptă Ansamblul de reguli minime ale Națiunilor Unite cu privire la administrarea justiției pentru minori recomandat de cel de-al VII-lea Congres, al cărui text este reprodus în anexa prezentei rezoluții și aprobă recomandarea celui de-al VII-lea Congres care are drept scop să specifice în mod egal acest ansamblu de reguli sub numele de "Regulile de la Beijing";

5 – Invită Statele membre la armonizarea, dacă este necesar, a textelor legislative, a principiilor directoare și a măsurilor practice, în mod deosebit în domeniul pregătirii personalului din sistemul de justiție pentru minori cu Regulile de la Beijing, astfel ca aceste reguli să fie făcute cunoscute autorităților competente și publicului;

6.- Angajează Comitetului pentru prevenirea crimei și pentru lupta împotriva delincventei să formuleze, cu concursul institutelor Națiunilor Unite pentru prevenirea crimei și pentru tratamentul delincvenților, măsurile care să permită aplicarea în mod efectiv a Regulilor de la Beijing;

7.- Invită Statele membre să-1 informeze pe Secretarul general despre punerea în practică a Regulilor de la Beijing și să comunice în mod regulat Comitetului pentru prevenirea crimei și pentru lupta împotriva delincvenților, rezultatele obținute;

8.- Roagă Statele membre și pe Secretarul general să întreprindă cercetări și să creeze o bază de date cu privire la politicile și practicile eficace de administrare a justiției pentru minori;

9. – Roagă Secretarul general să procedeze în așa fel ca textele Regulilor de la Beijing să fie difuzate cît mai larg posibil în toate limbile oficiale ale ONU și în special să intensifice informarea cu privire la justiția pentru minori, și invită Statele membre în sensul acesta;

10. – Roagă pe Secretarul general să pună la punct proiectul pilot cu privire la aplicarea Regulilor de la Beijing;

11. – Roagă pe Secretarul general și Statele membre să prevadă resursele necesare pentru a asigura aplicarea Regulilor de la Beijing, conținînd resurse pentru recrutarea, pregătirea și schimbul de personal, pentru munca de cercetare, evaluare și de elaborare de soluții pentru înlocuirea detenției (întemnițării);

12.- Roagă cel de-al VIII-lea Congres al Națiunilor Unite pentru prevenirea crimei și tratamentul delincvenților de a studia, cu titlu distinct al ordinii de zi cu privire la justiția pentru minori, progresele realizate în aplicarea Regulilor de la Beijing și recomandările ce figurează în prezenta rezoluție;

13.- Cere imediat tuturor organismelor competente ale Națiunilor Unite și, în special, Comisiilor regionale și instituțiilor specializate, institutelor, ce aparțin Națiunilor Unite, pentru prevenirea crimei și tratamentul delincvenților și celorlalte organizații interguvernamentale și neguvernamentale, să colaboreze cu Secretariatul și să ia, în domeniul lor de competentă, măsurile dorite pentru a se mobiliza într-un efort concentrat și susținut în vederea aplicării principiilor enunțate în Regulile de la Beijing.

a 96-a Sesiune plenară

ANEXA

la Rezoluția 40/33 din 29 noiembrie 1985 a Adunării generale a

ONU ANSAMBLUL DE REGULI MINIME ALE NAȚIUNILOR UNITE CU PRIVIRE LA ADMINISTRAREA JUSTIȚIEI PENTRU MINORI (REGULILE DE LA BEIJING)

PARTEA I-A

PRINCIPII GENERALE

1. – Perspective fundamentale

1.1.- Statele membre se angajează, în conformitate cu interesele lor generale, să apere bunăstarea minorului și a familiei sale.

l.2.- Statele membre fac eforturi pentru crearea unor condiții care să asigure, minorului o viață utilă, în comunitatea în care trăiește, condiții care să asigure o viată senină, în care minorul să fie înconjurat, în perioadele în care este cel mai expus unui comportament deviat, către prosperitate personală și către o educație care să-1 îndepărteze pe cît posibil de orice contact cu criminalitatea și delincvența.

1.3.- Trebuie să se mobilizeze să ia măsuri pozitive care să asigure antrenarea completă a tuturor resurselor existente, mai ales familia, persoanele benevole ca și alte grupări ale comunității cum ar fi școlile și alte instituții comunitare, în scopul promovării bunăstării minorului și, deci, și în scopul reducerii nevoii de intervenție a legii, astfel încît persoana în cauză să fie tratată eficace, echitabil și uman în conflictul său cu legea.

1.4.-Justiția pentru minori face parte integrantă din procesul de dezvoltare națională a fiecărei țări, în cadrul general al justiției sociale pentru toți tinerii, contribuind astfel, în același timp, la protejarea tineretului și la menținerea păcii și a ordinii în societate.

1.5.-Modalitățile de aplicare a prezentului Ansamblu de reguli depind de condițiile economice, sociale și culturale existente în fiecare Stat membru.

1.6.- Serviciile de justiție pentru minori trebuie să fie sistematic controlate și coordonate în vederea îmbunătățirii și perfecționării competentei personalului acestor servicii, mai ales a metodelor sale, a felului de a se apropia de subiecți precum și a atitudinilor față de aceștia.

2. – Domeniul de aplicare a Ansamblului de reguli și definițiile utilizate

2.1.-Ansamblul de reguli minime se aplică imparțial delincvenților juvenili, fără nici un fel de deosebire, mai ales de rasă, culoare, sex, limbă, religie, opinie politică, fără deosebire de origine socială, stare materială, naștere sau altă situație.

2.2.- în finalul prezentului Ansamblu de reguli, fiecare Stat membru aplică definițiile de mai jos într-un mod corespunzător sistemului și conceptelor juridice proprii:

a) un minor este un copil sau un tînăr care, în raport cu sistemul juridic considerat, poate să răspundă pentru un delict conform unor modalități diferite de cele care sunt aplicate în cazul unui adult;

un delict desemnează un întreg comportament (act sau omitere) ce poate fi
pedepsit de lege în virtutea unui sistem juridic considerat;

un delincvent juvenil este un copil sau un tînăr, acuzat sau declarat
vinovat de a fi comis un delict.

2.3.- Se vor face eforturi pentru a stabili, în fiecare țară, o serie de legi, reguli și dispoziții aplicabile în mod expres la delincvenții juvenili și pentru a stabili instituții și organisme însărcinate cu aplicarea justiției la minori, fiind destinate:

să răspundă la nevoile proprii ale delincvenților juvenili, protejîndu-le, în
același timp, drepturile lor fundamentale;

să răspundă la nevoile societății;

să aplice efectiv și echitabil Ansamblul de reguli prezente aici.

3. – Extensiunea regulilor

3.1.- Dispozițiile pertinente prezentului Ansamblu de reguli vor fi aplicate nu numai delincvenților juvenili ci și minorilor împotriva cărora ar putea fi organizate urmăriri pentru orice comportament care n-ar fi pedepsit dacă ar fi comis de un adult.

3.2.-Se vor face eforturi pentru extinderea principiilor încorporate în prezentul Ansamblu de reguli la toți minorii cărora li se aplică măsuri de protecție și ajutor social.

3.3.- De asemenea, se vor face eforturi pentru extinderea principiilor încorporate în prezentul Ansamblu de reguli și asupra tinerilor adulți delincvenți.

5. – Obiective ale justiției pentru minori

5.1.- Sistemul de justiție pentru minori caută să asigure bunăstarea minorilor și face în așa fel încît reacția față de delincvenții juvenili să fie întotdeauna corespunzătoare circumstanțelor delincvenților și delictelor.

6. – Forța puterii discreționare

6.1.-Ținînd cont de nevoile deosebite și variate ale minorilor și de diversitatea măsurilor posibile, trebuie prevăzută o putere discreționară suficientă în toate stadiile de procedură și la diferitele nivele ale administrării justiției la minori, în special în stadiile de instruire, de urmărire, de judecată și de aplicare a măsurilor luate.

6.2.- Se vor face, totodată, eforturi în vederea asigurării, în toate etapele și la toate nivelele, a exercitării responsabile a acestei puteri discreționare.

6.3.- Persoanele care o exercită vor trebui să fie special pregătite și formate pentru a se folosi de această pregătire în mod judicios și conform funcțiilor și mandatelor respective.

7. – Drepturile minorilor

7.1. – Garanțiile fundamentale ale procedurii, așa cum ar fi prezumția de nevinovăție, dreptul de a fi informat asupra sarcinilor, dreptul de a tăcea, dreptul de a fi asistat, dreptul la prezența unui părinte sau tutore, dreptul de a interoga și a confrunta martorii și dreptul la un grad dublu de jurisdicție sunt asigurate în toate stadiile procedurii.

8. – Protejarea vieții particulare

8.1.- Dreptul minorului la protejarea vieții sale particulare poate fi respectat în toate stadiile în scopul de a fi evitată cauzarea de daune printr-o publicitate inițială și prin încadrarea penală.

8.2.- În principiu, nu trebuie publicată nici o informație care să poată duce la identificarea delincventului juvenil.

9. – Clauza de ocrotire

9.1.- Nici o dispoziție a prezentului Ansamblu de reguli nu trebuie să fie interpretată ca excluzînd aplicarea Ansamblului de reguli minime privind tratamentul deținuților adoptat de ONU, ca și a altor documente și reguli privitoare la drepturile omului recunoscute de comunitatea internațională și referitoare la tratamentul și protecția tinerilor.

PARTEA A II-A

ANCHETĂ ȘI URMĂRIRE JUDICIARĂ

10. – Primul contact

10.1. -Din clipa în care un minor este arestat, sunt informați părinții sau tutorele său imediat sau, dacă aceasta nu este posibil, în cel mai scurt timp.

10.2. – Judecătorul sau orice alt funcționar sau organism competent examinează fără întîrziere problema liberării.

10.3. – Contactele dintre organele de urmărire și tînărul delincvent sunt stabilite astfel încît să fie respectat statutul juridic al minorului, favorizîndu-i-se bunăstarea și evitîndu-se provocarea de vătămări, ținîndu-se cont de circumstanțele chestiunii.

11. – Recurgerea la mijloacele extra-judiciare

11.1. – Se va încerca pe cît posibil, să fie tratate cazurile delincvenților juvenili evitîndu-se recursul la o procedură judiciară în fața autorității competente vizată la art.14.1 care va fi prezentat mai jos.

11.2. – Poliția, procuratura sau alte organe însărcinate cu delincvența juvenilă au puterea de a soluționa cazurile după cum consideră, fără a aplica procedura penală oficială, conform unor criterii fixate în acest scop în sistemele juridice respective și de asemenea, conform unor principii conținute în prezentul Ansamblu de reguli.

11.3. – Orice recurs la mijloace extra-judiciare implicînd trimiterea către servicii comunitare sau alte servicii competente cere consimțămîntul interesatului sau al părinților ori al tutorelui său, fiind de la sine înțeles că această hotărîre de amînare a chestiunii poate, dacă se consideră, să fie subordonată unei reexaminări de către autoritatea competentă.

11.4. – În scopul de a facilita reglementarea discreționară a cazurilor de delincventă juvenilă, se vor face eforturi în vederea organizării programelor comunitare, cu precădere a celor de supraveghere și orientare temporară, și în vederea asigurării restituirii bunurilor și indemnizației victimelor.

12. – Specializarea în cadrul serviciilor de poliție

12.1. – Pentru a se achita mai bine de funcțiile lor, ofițerii de poliție care se ocupă frecvent sau exclusiv de minori, sau care se consacră, mai ales, prevenirii delincvenței juvenile trebuie să primească o instruire și o formație specială, în marile orașe, ar trebui să fie create în acest scop servicii speciale de poliție.

13. – Detenția preventivă

13.1.- Detenția preventivă nu poate fi decît o măsură de ultimă instanță și durata sa trebuie să fie cît mai mică cu putință.

13.2. – Atît cît se poate, detenția preventivă trebuie să fie înlocuită cu alte măsuri cum ar fi supravegherea severă, un ajutor foarte atent sau plasarea într-o familie, sau într-un lăcaș, sau într-un cămin educativ.

13.3. – Minorii aflați în detenție preventivă trebuie să fie despărțiți de adulți sau deținuți în lăcașuri distincte, sau într-o parte distinctă a unui stabiliment care adăpostește și adulți.

13.4. – În timpul detenției lor preventive, minorii trebuie să primească îngrijiri, protecție și toată asistența individuală – pe plan social, educativ, profesional, psihologic, medical și fizic – care le pot fi necesare în funcție de vîrstă, sex sau personalitate a fiecăruia.

PARTEA A III-A

JUDECAREA ȘI ÎNCHEIEREA CAZURILOR

14.- Autoritatea competentă pentru a judeca

14.1.- În situația cînd cazul unui tînăr delincvent n-a făcut obiectul unei proceduri extra-judiciare (prevăzute la art. 11), el este examinat de autoritatea competentă (curte, tribunal, comisie, consiliu etc.), conform principiilor unui proces just și echitabil.

14.2. – Procedura urmată trebuie să protejeze cît mai bine interesele tînărului delincvent și se va desfășura într-un climat de înțelegere, permițînd acestuia să participe la procedură și să se exprime liber.

15 . – Asistență prin consilier, părinți sau tutori

15.1. – Pe timpul cît durează procedura, minorul are dreptul de a fi reprezentat printr-un consilier sau să ceară desemnarea unui avocat din oficiu, atunci cînd dispozițiile prevăzînd această asistentă există în țară.

15.2. – Părinții sau tutorele pot participa la procedură și pot fi rugați de autoritatea competentă s-o facă, în interesul minorului. Autoritatea competentă poate să le refuze această participare dacă aceasta are motive să creadă că excluderea acestora de la proces este în interesul minorului.

16. – Rapoarte de anchetă socială

16.1.- În toate cazurile, cu excepția micilor infracțiuni, înainte ca autoritatea competentă să ia o decizie definitivă prealabilă condamnării, antecedentele minorului, condițiile în care el trăiește și circumstanțele în care a fost comis delictul fac obiectul unei anchete mai temeinice astfel încît să fie ușurată sarcina autorității competente de a judeca chestiunea în cauză.

17. – Principii directoare ce acționează asupra judecării și actului de decizie

17.1. – Decizia autorității competente trebuie să se inspire din următoarele principii:

a) decizia trebuie să fie întotdeauna direct proporțională nu numai cu circumstanțele și gravitatea delictului, dar și cu circumstanțele și nevoile delincventului ca și cu nevoile societății;

b) nu se vor aduce restricții libertății personale a minorului – iar limitarea lor la minimum – se va face după un examen minuțios;

c) privarea de libertate individuală nu se va aplica decît dacă minorul este considerat vinovat de săvîrșirea unui delict împotriva unei alte persoane, sau în recidivă sau dacă nu există altă soluție convenabilă;

d) bunăstarea minorului trebuie să fie criteriul determinant în examinarea cazului său.

17.2.- Pedeapsa capitală nu se aplică infracțiunilor comise de minor

17.3.- Minorii nu sunt supuși pedepselor corporale.

17.4.- Autoritatea competentă are puterea de a întrerupe procedura în orice moment.

18. – Dispoziții de judecată

18.1. – Autoritatea competentă poate asigura desfășurarea procesului de judecată sub forme diverse, cu o mare flexibilitate pentru a se evita, pe cît posibil plasarea într-o instituție. Astfel de măsuri, din care mai multe pot fi combinate, sunt după cum urmează:

ordonarea ajutorului orientării și supravegherii;

probațiune;

ordonarea intervenției serviciilor comunitare;

amenzi, indemnizație și restituire;

ordonarea unui regim intermediar sau al altuia;

ordonarea participării la unele reuniuni ale grupurilor de orientare și la alte activități analoge;

ordonarea plasării într-o familie sau într-un centru comunitar sau într-un alt mediu educațional;

alte hotărîri pertinente.

18.2.- Nici un minor nu va fi sustras supravegherii părinților săi, fie parțială, fie totală, numai dacă circumstanțele nu fac ca această separare să devină necesară.

19. – Recurgerea minimală la plasarea într-o instituție

19.1.- Plasarea unui minor într-o instituție este întotdeauna o măsură de ultimă instanță, iar durata ei trebuie să fie cît mai scurtă cu putință.

20.- Evitarea pauzelor (răgazurilor de timp) inutile

20.1.-Orice chestiune trebuie de la început să fie tratată rapid, fără nici o întîrziere.

21. – Arhive

21.1. – Arhivele privind pe tinerii delincvenți trebuie să fie considerate ca strict confidențiale și fără putință de legătură cu o terță parte. Accesul la aceste arhive se limitează numai la persoanele autorizate în mod expres.

21.2. – Nu se va putea face caz de antecedentele unui tînăr delincvent în urmăririle ulterioare ale adulților, urmăriri care implică același delincvent.

22. – Competențe profesionale și pregătire profesională

22.1. – Formația profesională, formarea la locul de muncă, reciclarea și alte tipuri corespunzătoare de învățămînt vor folosi la formarea și întreținerea competenței profesionale necesară tuturor persoanelor însărcinate cu probleme privindu-i pe minori.

22.2.- Personalul justiției pentru minori trebuie să reflecte diversitatea tipologică a tinerilor care intră în contact cu sistemul de justiție pentru minori. Se vor face eforturi pentru asigurarea unei reprezentări echilibrate a femeilor și a minorităților în organele de justiție pentru minori.

PARTEA A IV-A

TRATAMENTUL IN MEDIUL DESCHIS

23. – Mijloace de executare a hotărîrilor judecătorești

23.1. – În scopul asigurării executării deciziilor autorităților competente prevăzute la art. 14.1, autoritatea însăși sau o altă autoritate, după caz, va lua măsurile ce se impun.

23.2.- Cu acest titlu, autoritatea poate, dacă consideră necesar, să modifice deciziile, cu condiția ca această modificare să fie în conformitate cu principiile figurînd în prezentul Ansamblu de reguli.

24. – Asistență pentru minori

24.1.- Se vor face eforturi pentru asigurarea pentru minori, în toate etapele procedurii, a unei asistențe în ceea ce privește cazarea, educarea și formarea profesională, sau a unei alte forme de ajutor util și practic în vederea ușurării reintegrării.

25.- Mobilizarea voluntarilor și a celorlalte servicii comunitare

25.1.-Se va cere voluntarilor, organizațiilor benevole, instituțiilor locale și altor servicii comunitare să contribuie în mod eficace la reintegrarea minorului într-un cadru comunitar și, pe cît posibil, în interiorul celulei familiale.

PARTEA A V-A

TRATAMENTUL ÎN INSTITUȚIE

26.- Obiectivele tratamentului în instituție

26.1.-Pregătirea și tratamentul minorilor aflați în instituții au ca obiectiv asigurarea asistentei pentru aceștia, a protecției, educării și competențelor profesionale, în scopul de a-i ajuta pe minori să joace un rol constructiv și productiv în societate.

26.2.-Tinerii cazați în instituție vor primi ajutorul, protecția și întreaga asistență – pe plan social, educativ, profesional, psihologic, medical și fizic – care le poate fi necesară în funcție de vîrstă, sex, personalitate și în interesul dezvoltării lor armonioase.

26.3.-Minorii cazați în instituții trebuie să fie separați de adulți și deținuți într-un locaș distinct sau într-o parte distinctă în locașul pentru adulți.

26.4.-Tinerele delincvente plasate în instituții trebuie să beneficieze de o atenție specială în ceea ce privește nevoile lor și problemele proprii, în nici un caz ajutorul, protecția, asistența, tratamentul și pregătirea de care ele beneficiază nu trebuie să fie inferioare celor de care beneficiază tinerii delincvenți. Trebuie să le fie asigurat un tratament echitabil.

26.5.- Părinții sau tutorele minorului plasat în instituție au drept de vizită în interesul acestuia și spre binele lui.

26.6.- Se va favoriza cooperarea între ministere și servicii în vederea asigurării unei pregătiri școlare sau, dacă este cazul, a unei pregătiri profesionale adecvată minorilor plasați în instituție în așa fel încît să nu fie dezavantajați în studii, atunci cînd părăsesc instituția.

27. – Aplicarea Ansamblului de reguli minime în tratamentul deținuților, adoptat de ONU

27.1.-Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deținuților și recomandările care se fac sunt aplicabile, în măsura în care se referă, la tratamentul tinerilor delincvenți plasați în instituții, inclusiv acelor care se află în detenție preventivă.

27.2. – Se vor face eforturi în vederea punerii în practică, pe cît posibil, a principiilor pertinente enunțate în Ansamblul de reguli minime pentru tratamentul deținuților în scopul de a răspunde nevoilor diverse ale minorilor, în funcție de vîrsta lor, sex și personalitate.

28. – Aplicarea frecventă și promptă a regimului de liberare condiționată

28.1. – Autoritatea corespunzătoare va recurge la liberarea condiționată cît mai repede cu putință.

28.2. – Minorii aflați în regim de liberare condiționată vor fi asistați și urmăriți de o autoritate corespunzătoare și vor primi sprijinul total al comunității.

29. – Regimuri de semidetenție

29.1. – Se vor face eforturi să se creeze regimuri de semidetenție în special în locuri cum ar fi centrele de primire intermediară, căminele socio-educative, externate de pregătire profesională și alte locuri corespunzătoare proprii reintegrării sociale a minorilor.

PARTEA A VI-A

CERCETĂRI, PLANIFICARE, ELABORARE DE STRATEGII ȘI EVALUARE

30. – Cercetare, baza planificării, elaborarea de strategii și evaluarea

30. l. – Se vor face eforturi în vederea organizării și promovării cercetării necesare pentru elaborarea unor planuri și strategii eficace.

30.2. – Se vor face eforturi în vederea revederii și evaluării periodice a tendințelor, problemelor, a cauzelor delincventei și a criminalității juvenile, ca și a diverselor nevoi proprii minorilor în detenție.

30.3.- Se vor face eforturi în vederea integrării unui dispozitiv permanent de cercetare și evaluare în sistemul de administrare a justiției pentru minori, astfel încît să fie adunate și analizate datele și informațiile pertinente de care este nevoie pentru o evaluare corespunzătoare, ameliorarea viitoare și reforma administrativă.

30.4.- În administrarea justiției pentru minori, prestarea de servicii trebuie să fie sistematic planificată și pusă în practică, și trebuie să fie parte integrantă în efortul de dezvoltare națională.

Capitolul VI

Victima infracțiunii

Secțiunea I

Istoricul victimologiei. Noțiuni și concepte ale victimei infracțiunii

Termenul de "victimologie" provine de la cuvîntul de origine latină "victima" și grecescul "logos" care înseamnă cuvînt, idee, știință. De aici, victimologia este studiul sau știința despre victimă.

Dicționarul Oxford explică termenul de victimă prin:

a) "ființa vie sacrificată unei zeități ori o performanță de sacrificare în cadrul unui rit religios";

b) "o persoană sau un obiect lezat sau distrus ca urmare a satisfacerii unei pasiuni";

c) "o persoană care suferă din pricina unui eveniment, circumstanțe, boli, accident".

Conform legislației în vigoare "se consideră victimă orice persoană fizică sau juridică căreia, prin infracțiune i-au fost aduse daune morale, fizice sau materiale".

Actualmente, criminologia operează cu termenul de "victimă" în sens restrîns, ca fiind orice persoană fizică. În clasificarea acestui termen există mai multe explicații:

– "numai o ființă umană poate fi considerată victimă; dar, omul care se sacrifică pentru o idee nu intră în categoria logică a victimelor" (Lernell Leszek);

– "o persoană care pune în acțiune un fapt criminal nu poate fi considerată drept victimă nici măcar în cazul în care și ea are de suferit de pe urma acțiunii întreprinse" (J.H. Reiman).

6.1.1. Istoricul victimologiei

Este surprinzător faptul că nevoia de a studia victima unui act criminal, care acum ne apare ca ceva firesc, a scăpat atenției criminologilor secolelor trecute. Mai întîi în centrul interesului a stat gravitatea actului comis, iar apoi s-a accentuat prezența fizică și psihică a criminalului. Și doar următoarea etapă a constituit-o transferarea atenției specialiștilor asupra victimei. De-abia la sfîrșitul celui de-al II-lea război mondial, s-a înțeles că studiul fenomenului criminal ar fi incomplet dacă s-ar neglija conceptul de "victimă". Anume acest fapt a constituit punctul de plecare pentru o nouă disciplină științifică: victimologia.

Primul eseu de victimologie științifică a fost publicat în 1948 de către Hans von Hentig sub titlul de "Criminalul și victima sa", unde se arată că, studiind proveniența situației infracționale, poate fi identificată victima care ori cedează, ori contribuie, ori provoacă etc., devenind unul dintre factorii determinanți ai săvîrșirii infracțiunii. Anume anul 1948 și se consideră ca an al nașterii victimologiei. De la apariția lucrării lui von Hentig, această nouă ramură a științei criminologice a captat interesul criminologilor, psihologilor și psihiatrilor, care nu au încetat de atunci să sublinieze necesitatea de a include victima în orice model și schemă explicativă a criminalității. Însăși Hans von Hentig, cel care a contribuit la schimbarea fundamentală asupra felului în care era văzută victima, a fost impulsionat în studierea aprofundată a victimei de impresiile din beletristica interbelică.

Pentru prima dată, noțiunea de victimologie a fost utilizată de B. Mendelsohn la Conferința psihiatrilor care avut loc în 1947 la București. El a prezentat un raport "Orizonturi biopsihosociale noi: victimologia", în care menționează necesitatea afirmării unei științe noi despre victima infracțiunii. Totuși, lucrarea lui von Hentig a fost cea care a deschis drumul către tratarea din mai multe unghiuri de vedere a aceluiași subiect – victimologia. Doi ani mai tîrziu, în 1949, psihiatrul american W. Werthau, în lucrarea sa „The show of violence” („Imaginea violenței”), în care evidențiază necesitatea studierii victimologiei, scria că nu se poate înțelege psihologia criminalului fără să se cunoască sociologia victimei, de aceea este nevoie de știința victimologiei.

Printre alte studii importante în constituirea victimologiei ca știință se înscriu:

– studiul criminologului belgian P. Cornel, "Contribution de la victimologie aux science criminologiques", din 1959;

– lucrarea canadianului H. Ellenberger, "Relations psychologiques entre le crimine et la victime";

– lucrarea lui S. Schafer, "Victimology The victim and his Criminal";

– studiul lui M. Wolfgang, care subliniază ideea că și infractorul poate fi considerat ca victimă, devenind victima felului său de a fi sau a ambianței sociale;

– în 1976, B. Stephen propune studierea amănunțită a obligațiilor victimei etc.

Toate aceste cercetări arată că sfera conceptului de "victimă" se lărgește din ce în ce mai mult. Deși apariția și constituirea victimologiei s-a produs în cadrul criminologiei, căci inițial erau supuse investigațiilor doar victimele infracțiunii și, respectiv, cercetările erau realizate de criminologi, în prezent asistăm la o lărgire a intereselor victimologilor. Unii specialiști încearcă să definească victimologia drept o știință socială de sine stătătoare și nu doar o ramură a criminologiei. Nu am fi de acord fiindcă legătura indisolubilă dintre victimologie și criminologie va persisita. Mai mult, problemele victimologice vor rămîne o componentă a problemelor generale criminologice, iar obiectul de studiu al victimologiei va fi dependent de domeniul criminologiei.

Așadar, criminologia studiază vinovăția victimei, ca una din verigile sistemului cauzal al infracțiunii, care se manifestă atît prin comportamentul ei provocator – circumstanță ce influențează asupra inovației și răspunderii subiectului infracțiunii, cît și prin comportamentul ușuratic, neatent, riscant sau neprevăzător al persoanei vătămate. Cercetarea victimologică a vinovăției reprezintă cheia soluționării cauzalității criminalității și clarificării mecanismului, comportamentului infracțional.

În sfîrșit, cercetarea victimologică se impune prin actualitate, contribuind la rezolvarea unui șir de probleme: la calificarea corectă a infracțiunii, investigația amplă a cauzelor și condițiilor ce au determinat comiterea ei, realizarea unei anchete penale calificate etc.

6.1.2. Scopul și sarcinile victimologiei

Cercetarea criminologică are un caracter mai mult sociologic, stabilind circumstanțe în care s-a produs infracțiunea și calitățile victimei, care într-o anumită măsură au oferit condiții pentru declanșarea unor acțiuni criminale și aducînd "multiple informații în sprijinul evaluării și explicației motivelor săvîrșirii anumitor categorii de infracțiuni care se produc cu anumită frecvență". Investigația victimologico-psihologică își pune scopuri oarecum tangențiale cu cele ale criminologiei, determinate de interesul pentru personalitatea victimei infracțiunii.

Unul din scopurile principale constă totuși în reabilitarea victimelor, deoarece acestea suportă daune psihice profunde, pierderea încrederii în lumea înconjurătoare și în forțele proprii etc.

În sfîrșit, scopul principal al victimologiei este preîntîmpinarea săvîrșirii infracțiunilor.

Printre sarcinile victimologiei se înscriu:

– studierea procesului de victimizare și a rolului victimei în mecanismul actului infracțional;

– stabilirea pronosticului victimologic, deoarece cunoscînd mecanismul de victimizare, metodele și tipurile de victimizare, caracteristicile victimelor, locul și perioada de timp ce corelează cu procesul de victimizare, este posibil a preciza nivelul victimizării în plan statistic;

– sarcina informativ-practică, de informare a potențialelor victime despre metodele de comitere a infracțiunilor;

– recuperarea pagubei și înlăturarea consecințelor infracțiunii; aceste principii sunt garantate prin faptul că Consiliul Europei, în 1983, a adoptat Convenția Europeană despre restituirea pagubei victimelor infracțiunilor de violență;

– victimoterapia, ce ar include elaborări metodologice de comportare cu victima, de audiere a acesteia, precum și de creare a unui sistem de reabilitare a victimei.

Importanța victimologiei constă în faptul că studiază victima și condițiile care au înlesnit transformarea persoanei în victimă, propune soluții pentru înlăturarea acestor consecințe; studiază procesul de transformare a persoanei în victimă; numărul de victime existente la un moment dat pe un anumit teritoriu; studiază personalitatea victimei și propune măsuri de protecție socială, precum și autoprotecție împotriva victimizării.

6.1.3. Noțiuni și concepte ale victimei infracțiunii

În introducerea la acest studiu am făcut unele analize a noțiunii și conceptului de "victimă" prin prisma dicționarelor și legislației penale. Recurgînd atăt la definițiile oferite de legislator, cît și la cele propuse de criminologi, victimologi, putem trata noțiunea de "victimă" în sensul de orice persoană umană care suferă direct sau indirect consecințele fizice, morale sau materiale ale unei acțiuni sau inacțiuni criminale. Victima, astfel, este persoana lezată fără vreo asumare conștientă a calității sale și a riscului. Totuși, în ultimii ani s-a introdus noțiunea de "victimă activantă", prin care s-a ajuns la concluzia că, direct sau indirect, victima poartă o parte de vină în desfășurarea acțiunilor infracționale.

Cercetarea victimologică este o preocupare relativ nouă și studiază caracteristicile persoanei sau grupului care a suferit un prejudiciu sau i s-a adus o vătămare a intereselor ori a integrității corporale. Deci, este clar că nu pot fi considerate drept victime obiectele distruse de infractori sau instituțiile (persoanele juridice) prejudiciate de activitățile acestora. Victima se diferențiază de alte persoane, care, de asemenea, pot fi lezate în urma unor acțiuni infracționale. Deci, prin victimă înțelegem persoana care suportă consecințele fizice, materiale sau morale ale unei infracțiuni. Dacă nu există daună ca rezultat al unei fapte ilicite, nu există nici victimă. Nu am fi de acord cu opinia că fără victimă nu poate exista infracțiune, fiindcă există și infracțiuni fără victime. De exemplu, consumul de substanțe narcotice sau psihotrope presupune o autovictimizare (art. 217 CP al RM).

Printre conceptele victimologice găsim și:

1) victimitatea;

2) victimizarea.

Victimitatea reprezintă ansamblul însușirilor, trăsăturilor, capacităților etc., care predispun persoana de a deveni victimă. Sau, victimitatea este:

– capacitatea înaltă a unui individ de a deveni "ținta" atentatelor criminale;

– investigarea cauzelor și condițiilor ce favorizează pe unele persoane să devină victime ale infracțiunilor;

– caracteristica individuală a persoanei, care constă în predispoziția ei de a deveni victimă;

– caracteristica comportamentului persoanei care în anumite împrejurări, prin acțiunile sale, riscă să devină victimă a infracțiunii.

Gradul de predispoziție a persoanei de a deveni victimă se numește vulnerabilitate victimală. Există speranța că în viitorul apropiat se va putea calcula indicele vulnerabilității victimale, ceea ce înseamnă prezicerea posibilității ca un individ concret să devină victima unei anumite categorii de infracțiuni.

Vulnerabilitatea victimală poate fi influențată de factori personali (vîrsta, sexul, deficiențe psihice, experiența școlară sau de viață redusă etc.) și situaționali (anumite situații care îi fac pe indivizi în mai mare măsură susceptibili de a deveni victime; de exemplu, turiști într-o țară străină, vizitatorii cluburilor de noapte etc.).

Victimizarea este procesul de transformare a persoanei în victimă. Studierea multilaterală a criminalității implică stabilirea gradului de afectare a societății de victimizare. În acest scop se utilizează nivelul de victimizare sau rata victimizării, adică totalitatea victimelor existente la un moment dat pe un anumit teritoriu, raportat la numărul general al populației și calculat la un număr concret de persoane. Nivelul de victimizare poate fi calculat pentru fiecare categorie de infracțiuni sau fiecare grup social: minori, femei etc., după următoarea formulă:

,

unde: Rv – rata victimizării;

V – numărul de victime;

P – numărul de populație;

E – unitatea de măsură egală cu 100, 1.000, 10.000.

În sfîrșit, o ultimă mențiune pe care am aduce-o în finalul acestui subiect este unitatea (sau deosebirea) dintre victimă și partea vătămată.

Conform art. 58 CPP al RM „se consideră victimă orice persoană fizică sau juridică căreia, prin infracțiune, i-au fost aduse daune morale, fizice sau materiale”. În același sens, art. 59 CPP al RM arată că „parte vătămată este considerată persoana fizică căreia i s-a cauzat prin infracțiune un prejudiciu moral, fizic sau material, recunoscută în această calitate, conform legii, cu acordul victimei”.

Am considera că noțiunea de victimă este cu mult mai vastă decît cea de parte vătămată, fiindcă ultima îmbracă această haină doar în sensul juridico-penal și procesul-penal, datorită recunoașterii ca parte vătămată prin ordonanța organului de urmărire penală, imediat după stabilirea temeiurilor de atribuire a unei asemenea calități procesuale (al. 2 art. 59 CPP al RM). Majoritatea victimelor nu ajung să fie recunoscute ca parte vătămată. Dar, riscurile de a deveni victimă nu sunt repartizate într-o măsură egală în populație, rolurile delincventului și al victimei nu sunt antagoniste, ci inversabile. Acest fapt presupune o trecere continuă de la un rol la altul. Cu alte cuvinte, victimele de ieri sunt adesea criminalii de azi, iar criminalii de azi sunt victimele de mîine.

Secțiunea II

Victima și actul infracțional. Clasificarea și tipologia victimelor

6.2.1. Victima și actul infracțional

Fapta infracțională săvîrșită în cadrul fenomenului criminalității cunoaște în realitate un veritabil cuplu psihologic. Zis altfel, criminalul ce a săvîrșit fapta, pe de o parte, și victima crimei, pe de altă parte, formează un cuplu psihologic. Victimele adesea colaborează cu criminalii lor. Această colaborare poate fi:

– conștientă;

– inconștientă;

– subconștientă.

Criminalitatea, în formele sale cele mai variate este produsul activității conștiente, responsabile a criminalilor de ocazie, de obicei, de profesie și a activității victimelor participante, care suportă consecințele fizice, morale și materiale ale criminalității.

Rolul victimei în mecanismul actului infracțional poate fi extrem de divers și din acest punct de vedere, comportamentul victimei poate fi:

– pozitiv, adică victima opune rezistență activă agresorului;

– neutru – nu contribuie nici la comiterea infracțiunii și nici la contracararea ei;

– negativ – unde victima însăși încalcă într-un oarecare mod normele morale sau juridice.

În volumul general al criminalității în:

– 26,5% din cazuri înregistrate victimele întreprindeau acțiuni de contracarare a crimelor;

– 29,4% – victimele au avut un comportament neutru;

– 33,4% din cazuri victimele, prin conduita lor, creau condiții favorabile comiterii infracțiunii;

– 10,7% din cazuri victimele provocau nemijlocit comiterea infracțiunilor.

În rezultatul cercetărilor rolului victimei în comiterea infracțiunii a apărut problema vinovăției victimei, prin care înțelegem comportamentul integral al victimei și nu doar latura subiectivă a conduitei, adică atît aspectul obiectiv, cît și cel subiectiv privite în strînsă corelație.

Luînd drept criteriu gradul de participare și de răspundere a victimei în comiterea infracțiunii, cercetătorul Stephen Schafer stabilește șapte categorii victimale:

1) victime care anterior crimei nu au avut nici o legătură cu făptașul; întîlnirea dintre victimă și infractor este complet întîmplătoare, iar victima nu are nici o parte din vină;

2) victime provocatoare, care anterior faptei infracționale au comis, conștient sau inconștient, ceva ce a declanșat "trecerea la act";

3) victime care precipită declanșarea "trecerii la act" prin comportamente neglijente și incită infractorul la comiterea de acte ilegale, deci o parte de vină le aparține (de exemplu, nu încuie portiera mașinii sau lasă obiecte scumpe fără supraveghere etc.);

4) victime slabe fiziologic, biologic, care nu pot opune rezistență criminalilor (bătrîni, copii);

5) victime slabe sub aspect social; acestea sunt persoanele ce aparțin unor grupuri minoritare etnice sau religioase neagreate și cad victime agresiunilor fără să aibă vreo vină personală;

6) victime autovictimizante, ce orientează victimizarea asupra lor însele (prostituate, cartofori, suicidari etc.);

7) victime politice, care au avut de suferit din cauza convingerilor lor.

Tot din punct de vedere al vinovăției victimei, Mendelsohn (1956) distinge următoarele categorii de victime:

– absolut nevinovate;

– avînd o vinovăție minoră;

– la fel de vinovate ca și infractorul;

– mai vinovată decît infractorul;

– absolut vinovată, avînd responsabilitatea totală în comiterea infracțiunii (de exemplu, înfăptuiește un atac în urma căruia ea este omorîtă);

– victimă – simulant (confabulator).

În funcție de aceleași criterii, în 1967 Fattah propune cazurile de:

– nonparticipare;

– latent, predispus;

– provocator;

– participant;

– fals.

În sfîrșit, Lamborn (1968) arată că "întîlnirea" victimă – infractor poate apărea sub forme de:

– inițiere;

– facilitare;

– provocare;

– comitere sau săvîrșire;

– cooperare;

– instigare.

Deci, reieșind din gradul de responsabilitate al victimelor în comiterea infracțiunilor, precum și în funcție de reacția socială față de acestea, victimele pot fi acuzate sau apărate.

În sensul acuzării victimelor, se consideră că, după cum criminalii sunt condamnați pentru încălcarea legii, tot așa și victimele trebuie să răspundă pentru comportamentul lor pînă și din timpul infracțiunii. Victimele pot fi învinuite pentru erorile comise, comportamente indecente etc., care au dus la apariția unor consecințe negative. Deci, evitarea vătămării și pericolului revine, de asemenea, în răspunderea victimei. Fiecare trebuie să-și ia măsuri de precauție pentru a reduce la minimum riscul victimizării.

În plus, acuzarea victimei este și un mod de a vedea al infractorilor. Mulți criminali consideră actele lor victimizante ca fiind justificate, iar alegerea obiectului victimizării ca fiind legitimă din punctul lor de vedere. Actele de cruzime sunt posibile atunci cînd victima este privită ca fiind fără valoare, ca o țintă pentru agresiune ori ca un proscris care-și merită maltratarea. Nu rareori, infractorii consideră suferința provocată victimelor ca pe un act al dreptății, ca pe o răzbunare ce ar trebui apreciată.

Și invers, apărătorii victimei consideră că cei care acuză victima exagerează măsura în care provocarea contribuie la comiterea infracțiunii și susține că majoritatea victimelor sunt complet inocente, nevinovate. Vinovați sunt criminalii, sau în cel mai rău caz sistemul. În funcție de acest punct de vedere, rădăcinile criminalității ar trebui căutate în instituțiile de bază pe care este construit sistemul social existent.

Toți suntem victimizați de criminalitatea epocii noastre. Nu greșim dacă spunem, că chiar criminalul este victimă a criminogenezelor societății sale, aflate în continuă mișcare. Datorită acțiunii factorilor criminogeni endogeni-exogeni, apare victimizarea în formele sale variate de manifestare. În criminalitatea reală apar continuu victime, dar nici o victimă nu se confundă cu alta. Cum criminalii au personalitatea lor tot așa victimele au propria lor personalitate și stil de viață. Există, deci, un stil criminal și un stil victimal care se cunoaște în producerea criminalității.

Amplificarea continuă a criminalității determină și apariția recidivismului victimal, formă care constă în participarea din nou, în calitate de victimă, la săvîrșirea unei infracțiuni de către o persoană care anterior a mai fost victima unei alte infracțiuni. Recidiva victimei constituie însă o formă a victimologiei ce apare pe terenul recidivismului infracțional produs de acea categorie de infractori, care, în disprețul unor condamnări și executări de pedepse, perseverează pe calea criminalității și săvîrșește din nou infracțiuni împotriva acelorași victime.

6.2.2. Raportul "infractor-victimă"

Totalitatea calităților victimei, care oferă anumite condiții pentru comiterea infracțiunii, contribuie la victimizare doar în cazul unui raport al acesteia cu infractorul – cauza delictului, precum și în cadrul acțiunii unor factori obiectivi și subiectivi. Cu cît comportamentul victimei este mai provocator, cu atît mai mare este vinovăția ei de infracțiune și cu atît acțiunile infractorului sunt mai fortuite.

Însă, problema raportului sau relației "infractor-victimă" nu este chiar atît de simplă, după cum ar părea la o primă vedere. Cum pot fi tratate acțiunile infractorului îndreptate asupra integrității fizice și psihice a victimei, cînd valoarea spre care tinde nu are o formă, întruchipare materială? Răspunsul încearcă să-l formuleze C. Păunescu, care menționează că infractorul în asemenea caz proiectează o anumită valoare negativă sau pozitivă asupra victimei, acest mecanism fiind constituit din cîteva sectoare de cunoaștere de către agresor:

– stabilirea valorii afective pozitive sau negative pe care o prezintă persoana spre care se îndreaptă intenția agresorului;

– cunoașterea caracteristicilor de personalitate ale victimei;

– stabilirea motivelor actului agresiv;

– anticiparea consecințelor agresiunii;

– proiectarea unui sistem de contraapărare.

Cel mai bine raportul "infractor-victimă" poate fi privit în cadrul infracțiunilor de viol. Studiul victimologic al violului a stabilit că în majoritatea cazurilor victima și infractorul se află în relații prealabile, prima crezînd "bunele intenții", primind cu ușurință invitații etc. Comportamentul provocator al victimei se poate manifesta și prin stabilirea relațiilor cu bărbați necunoscuți sau puțin cunoscuți, vizitarea benevolă a domiciliului acestora sau izolarea împreună cu ei în alte locuri retrase, consumul în comun a băuturilor alcoolice, comportare indecentă și atitudine absolut necritică față de aluziile și intențiile vădite ale viitorilor violatori.

Așa, în funcție de comportamentul preinfracțional al victimei, există trei tipuri principale de situații victimogene:

1) situațiile în care victimele prin comportarea lor au provocat violul;

2) situație în care comportarea victimei n-a provocat violul, dar a favorizat săvîrșirea lui;

3) situațiile în care comportamentul victimei a fost neutru.

Anume raportul "infractor-victimă" ne oferă materiale pentru aprecierea cauzei infracțiunii, condițiilor obiective și subiective care au generat-o, calificarea infracțiunii și a infractorului, strîngerea probelor și chiar depistarea infractorului.

Pe de altă parte, cercetarea victimelor oferă posibilitatea de stabilire a unor indicatori ai vulnerabilității și de elaborare a măsurilor de protecție.

Tot în cadrul raportului "infractor-victimă" ar putea fi aplicată medierea ca proces de împăcare a victimei cu infractorul. Înlăturarea răspunderii penale pentru o infracțiune ușoară sau mai puțin gravă poate avea loc în cazul cînd victima și infractorul s-au împăcat, institutul medierii fiind destinat să favorizeze realizarea împăcării.

6.2.3. Clasificări și tipologii ale victimelor

Există mai multe criterii de clasificare ale victimelor, printre care se înscriu:

1) clasificarea victimelor după categoria infracțională;

2) clasificarea victimelor după gradul de implicare și de responsabilitate în comiterea infracțiunii;

3) clasificarea victimelor, utilizînd drept criterii factorii psihologici, biologici și sociali.

După categoria infracțională se pot diferenția numeroase categorii de victime:

– victime ale infracțiunii de vătămare corporală;

– victime ale infracțiunii de viol;

– victime ale infracțiunii de tîlhărie etc. Practic, victime există la orice componență de infracțiune din partea specială a Codului penal.

După gradul de implicare și de responsabilitate a victimelor am analizat clasificările lui Mendelshohn, Fattah și Lamborn, axîndu-ne, în final, pe clasificarea lui Sheley din 1979:

– infractor activ – victimă pasivă;

– infractor activ – victimă semiactivă;

– infractor activ – victimă activă;

– infractor semipasiv – victimă activă;

– infractor pasiv – victimă activă.

Această tipologie scoate în evidență mai mult rolul pe care îl poate juca victima, ca membru al cuplului penal în comiterea infracțiunii.

După criteriul factorilor biologici, psihologici și sociali se înscrie clasificarea "părintelui" victimologiei Hans von Hentig, care conturează următoarele categorii de victime:

– victime nevîrstnice care, prin calitățile lor: neevoluare fizică, lipsă de experiență socială, naivitate în raporturile cu ambianța, capacitate redusă de a înțelege sensul și consecințele unor comportamente etc., sunt supuse riscului din partea violatorilor, jefuitorilor, escrocilor. Există numeroase exemple în literatura psihologic-judiciară. Așa, N.C., de 12 ani, se afla seara împreună cu fratele ei de 10 ani în curte. De ei s-a apropiat un bărbat necunoscut care a rugat-o pe fetiță să-l ajute – să vorbească de la telefonul de pe strada vecină cu fiica lui. N.C. a căzut de acord. Bărbatul a condus-o într-un loc dosit și a violat-o. După cele întîmplate fetița s-a întors în curte, a mai stat un timp cu prietenele, după care a plecat acasă. Bunica ei a observat înfățișarea neobișnuită a fetiței, însă a aflat adevărul după lungi insistențe. Analiza psihologică a stabilit că N.C. are o autoevaluare inadecvată – foarte joasă, dă dovadă de conformism în situațiile de conflict, este timidă, anxioasă, lipsită de inițiativă;

– femeile ca victime, ce apar mai ales în cazul infracțiunilor sexuale;

– vîrstnicii pot deveni victime maltratate, agresate sexual, sau al infracțiunilor materiale. În ultimul timp s-au intensificat cazurile cînd ei devin victime ale escrocilor, fiind deposedați de bani, spațiul locativ etc.;

– consumatorii de alcool și/sau droguri;

– imigranții, minoritățile etnice pot fi ușor victimizați; aceasta se referă în special la lipsa de mijloace materiale în noua patrie, necunoașterea limbii, precum și ostilitatea băștinașilor;

– persoanele cu o inteligență redusă. În concepția lui Hentig, aceștia sunt născuți spre a fi victime datorită naivității și credulității lor;

– persoanele temporar deprimate, singuratici sau cu "inima zdrobită" pot cădea ușor pradă hoților, escrocilor etc.;

– persoanele achizitive, adică cele care în orice împrejurare caută să-și mărească bunurile. Această tendință poate duce atît la crimă, cît și la victimizare;

– persoanele destrăbălate, desfrînate – expuși pericolului atacurilor fizice, sexuale, dar și crimelor de ordin material;

– persoanele blocate de datorii sunt, de regulă, oameni de afaceri sau bancheri faliți care nu mai pot face față situației lor pe căi legale și cad ușor victime ale escrocilor.

Alți autori fac clasificarea în funcție de apartenența la o anumită categorie socială. Așa, A. Karmen distinge:

– copii dispăruți;

– copii maltratați fizic sau sexual;

– persoane în vîrstă;

– femei maltratate;

– victime ale atacului sexual;

– victime ale accidentelor rutiere.

Cu toate că se întîlnesc numeroase cazuri cînd între infractor și victimă nu a existat nici o legătură anterioară, din punct de vedere strict psihologic se poate considera că nici o victimă nu poate fi absolut scutită de responsabilitatea actului infracțional, fie chiar din cauza ignorării posibilităților pericolului, afișarea unor bunuri etc.

În finalul acestui studiu scoatem în evidență unele documente referitoare la victimele criminalității, adoptate de organisme internaționale:

Declarația principiilor fundamentale ale justiției referitoare la victimele criminalității și la victimele abuzului de putere –

recomandare a celui de al VII-lea Congres al Națiunilor Unite pentru prevenirea crimei și tratamentul delincvenților, care a avut loc la Milano, între 26 august – 6 septembrie 1985, și adoptată de Adunarea generală a ONU prin Rezoluția nr. 40/43 din 29 noiembrie 1985

A. Victimele criminalității

1. – Prin "victime" se înțeleg persoanele care, în mod individual sau colectiv, au suferit un prejudiciu, în special o atingere la integritatea fizică sau morală, o suferință morală, o pierdere materială sau o atingere gravă în drepturile lor fundamentale, în virtutea documentelor sau orientărilor care înfrînează legile penale în vigoare într-un stat membru, inclusiv a celor care prescriu abuzurile criminale de putere.

2. – O persoană poate fi considerată ca "victimă" în cazul prezentei Declarații, chiar dacă autorul este sau nu identificat, arestat, urmărit sau declarat vinovat, și oricare ar fi legăturile sale de rudenie cu victima. Termenul "victimă" include, dacă este cazul, și familia apropiată sau persoanele aflate în sarcina directă a victimei și persoanele care au suferit un prejudiciu intervenind pentru a veni în sprijinul victimelor în pericol sau pentru a împiedica crearea de victime.

3. – Dispozițiile prezentei secțiuni se aplică tuturor, fără nici o deosebire în special de rasă, culoare, sex, vîrstă, limbă, religie, naționalitate, opinie politică, de credințe și practici culturale, avere, naștere sau situație familială, origine etnică sau socială și capacitate fizică.

Accesul la justiție și tratamentul echitabil

4. – Victimele trebuie să fie tratate cu compasiune și să li se respecte demnitatea. Ele au dreptul la acces în instanțele juridice și la o reparare rapidă a prejudiciului suferit, sau cum se prevede în legislația națională.

5. – Trebuie stabilite și întărite, dacă este necesar, mecanismele judecătorești și administrative ce permit victimelor să obțină compensarea prin intermediul unor proceduri oficiale care să fie rapide, echitabile, puțin costisitoare și accesibile. Victimele trebuie să fie informate asupra drepturilor care le sunt recunoscute pentru a încerca să obțină compensarea prin aceste mijloace.

6. – Capacitatea aparatului judecătoresc și administrativ de a răspunde nevoilor victimelor trebuie să fie îmbunătățită:

a) informînd victimele asupra rolului său și asupra posibilităților de recurs pe care le oferă, asupra datelor și derulării procedurilor ca și asupra rezultatului afacerii lor mai ales atunci cînd este vorba de acte criminale grave și în cazul în care victimele au cerut aceste informații;

b) permițînd ca punctele de vedere și preocupările victimelor să fie prezente și examinate în fazele corespunzătoare instanțelor, atunci cînd sunt în cauză interesele lor, fără vreun prejudiciu adus drepturilor la apărare, și situîndu-se în cadrul sistemului de justiție penală din țările respective;

c) furnizînd asistența dorită de victimă pe tot parcursul procedurii;

d) luînd măsuri pentru limitarea, pe cît posibil, a dificultăților întîlnite de victimă, pentru protejarea, la nevoie, a vieții lor private și pentru asigurarea securității lor ca și a familiilor lor, a martorilor prevenind manevrele de intimidare și reprimare;

e) evitînd răgazurile inutile în reglarea afacerilor și în executarea hotărîrilor sau arestărilor, acordînd compensarea victimelor.

7. – Mijloacele nejudecătorești de reglare a diferendurilor, incluzînd medierea, arbitrajul și practicile dreptului cutumiar sau practicile autohtone de justiție, trebuie să fie utilizate dacă este posibil, în vederea facilitării concilierii și obținerii de compensații pentru victime.

Obligația de restituire și de compensare

8. – Autorii actelor criminale sau terții responsabili ai comportamentului lor trebuie, atît cît este nevoie, să repare în mod echitabil prejudiciul cauzat victimelor, familiilor lor sau persoanelor aflate în grija acestora. Această reparație trebuie să includă restituirea bunurilor, recompensă pentru prejudiciul sau pierderile bunurilor, recompensă pentru prejudiciul sau pierderile suferite, restituirea cheltuielilor făcute, aducerea de servicii și restabilirea drepturilor.

9. – Guvernul trebuie să-și reexamineze practicile, reglementările și legile pentru a determina o sentință posibilă în chestiunile penale, adăugate la celelalte sancțiuni penale.

10. – În toate cazurile în care au fost cauzate daune grave mediului, restituirea trebuie să includă și repunerea în stare bună a condițiilor de mediu, restabilirea infrastructurii, înlocuirea echipamentelor colective și rambursarea cheltuielilor de reinstalare atunci cînd aceste daune antrenează dislocarea unei comunități.

11. – Atunci cînd funcționarii sau alte persoane ce acționează cu titlu oficial sau quasi – oficial au comis o infracțiune penală, victimele trebuie să primească restituirea de la stat pe care o suportă funcționarii sau agenții responsabili de prejudiciile suferite. În cazul în care guvernul sub autoritatea căruia s-a produs actul sau omisiunea aflată la originea procedurii victimelor nu mai există, statul sau guvernul succesor în titlu trebuie să asigure restituirea către victime.

Indemnizație

12. – Atunci cînd nu este posibilă obținerea unei indemnizații complete de pe urma delincventului sau din alte surse, statele trebuie să facă eforturi pentru asigurarea unei indemnizații financiare:

a) pentru victimele care au suferit un prejudiciu corporal sau o atingere importantă pentru integritatea lor fizică sau mintală în urma actelor criminale grave;

b) pentru familiile, în special, pentru persoanele aflate în sarcina persoanelor decedate sau care suferă de incapacitate fizică sau mintală în urma agresiunii.

13. – Trebuie încurajată stabilirea, întărirea și creșterea fondurilor naționale de indemnizare a victimelor. După nevoie, ar fi convenabilă stabilirea altor fonduri și indemnizații mai ales în cazul în care statul, a cărui victimă este resortisantă, nu este în măsură să o despăgubească.

Servicii

14. – Victimele trebuie să primească asistența materială, medicală, psihologică și socială de care au nevoie prin intermediul organismelor benevole, comunitare și autohtone.

15. – Victimele trebuie să fie informate de existența serviciilor de sănătate, sociale și a altor forme de asistență care le pot fi utile, și trebuie să aibă acces cu ușurință la aceste forme.

16. – Personalul serviciilor de poliție, justiție și sănătate ca și al serviciilor sociale și al altor servicii interesate trebuie să primească o pregătire care să-l sensibilizeze la nevoile victimei, precum și instrucțiuni care să garanteze un ajutor prompt și corespunzător victimelor.

17. – Atunci cînd li se furnizează victimelor servicii și ajutor, trebuie o preocupare deosebită pentru cei care au nevoi speciale în virtutea naturii prejudiciului suferit sau al factorilor cum ar fi cei menționați la paragraful 2 mai sus menționat.

B. – Victimele abuzului de putere

18. – Prin "victime" se înțeleg persoanele care, în mod individual sau colectiv au suferit prejudicii, în special o atingere la integritatea lor fizică sau mintală, o suferință morală, o pierdere materială sau o atingere gravă adusă drepturilor lor fundamentale, în virtutea documentelor sau omiterilor care nu constituie însă o violare a legislației penale naționale, dar care reprezintă violări ale normelor internațional recunoscute în materie de drepturile omului.

19. – Statele ar trebui să aibă în vedere includerea în legislația lor națională a normelor ce încriminează abuzul de putere și pretind reparații pentru victimele unor asemenea abuzuri. Printre aceste reparații ar trebui să figureze, în special, restituirea și indemnizația, ca și asistența și sprijinul necesar de ordin material, medical, psihologic și social.

20. Statele ar trebui să aibă în vedere negocierea de convenții internaționale multilaterale referitoare la victime, conform definiției de la paragraful 18.

21. – Statele ar trebui să reexamineze periodic legislația și practicile în vigoare pentru a le adapta, la nevoie, la evoluția situației, ar trebui să adopte și să aplice, dacă este necesar, texte legislative care să interzică orice acte care constituie un abuz grav al puterii politice sau economice și care încurajează strategiile și mecanismele de prevenire a acestor acte și ar trebui să prevadă drepturi și sprijin pentru victimele acestor acte, garantîndu-le și exercitarea acestor strategii.

În finalul volumului doi aducem și unele principii fundamentale pentru prevenirea crimei:

Principiile directoare referitoare la prevenirea crimei și la justiție penală în contextul dezvoltării si al unei noi ordini economice internaționale adoptate de Congresul al VII-lea al ONU pentru prevenirea crimei și tratamentul delincvenților, desfășurat la Milano în 1985

Cel de-al VII-lea Congres al Națiunilor Unite pentru prevenirea crimei și pentru tratamentul delincvenților,

Amintind Declarația de la Caracas, adoptată în unanimitate de cel de-al VI-lea Congres al Națiunilor Unite pentru prevenirea crimei și pentru tratamentul delincvenților,

Amintind în aceeași măsura și rezoluta 35/171 a Adunarii generale din 15 decembrie 1980 în care Adunarea a făcut propria sa Declarație de la Caracas și a cerut cu stăruință punerea în practică a recomandărilor referitoare la noile perspective de cooperare internațională pentru prevenirea crimei în contextul dezvoltării, recomandări adoptate de către cel de-al VI-lea Congres,

Amintind în plus rezoluția 36/21 a Adunării generale, din data de 9 noiembrie 1981, în care se cerea celui de-al VII-lea Congres de a se da importanță în mod special, tendințelor actuale și celor, care se conturează în materie de prevenire a crimei și de justiție penală, în scopul de a se defini noi principii conducătoare pentru acționarea ulterioara în această privință, în perspectiva exigențelor dezvoltării și a obiectivelor strategiei internaționale a dezvoltării pentru cel de-al 3-lea deceniu al Națiunilor Unite, pentru dezvoltare și pentru o nouă ordine economică, socială și culturală și astfel de tradițiile fiecărei țări și necesitatea unei conformități a sistemelor de prevenire a crimei și a justiției penale cu principiile justiției sociale.

Avînd în vedere spiritul rezoluției 1982/29 a Consiliului Economic și Social, din 4 mai 1982 în care acesta aproba ordinea de zi provizorie a celui de-al VII-lea Congres, încurajează guvernele în pregătirea Congresului prin toate mijloacele adecvate și roagă Secretarul general să ia toate măsurile necesare pentru a se asigura buna desfășurare a pregătirilor Congresului, astfel ca să asigure succesul Congresului,

Avînd în vedere în egală măsură spiritul rezoluțiilor 3201/(S-VI) și 3202 (S-VI) ale Adunării generale din data de 1 mai 1974, conținînd Declarația și Programul de acțiune cu privire la instaurarea unei noi ordini economice internaționale, care constituie una dintre garanțiile principale ale creării condițiilor mai bune care să permită tuturor popoarelor accesul la existență mult mai potrivită cu demnitatea persoanei umane,

În plus, conștientă de faptul că Strategia internațională a dezvoltării pentru cel de-al 3-lea deceniu al Națiunilor Unite pentru dezvoltare, declară că obiectivul final al dezvoltării este creșterea constantă a bunăstării întregii populații pe baza participării ei depline la progresul dezvoltării și al unei repartiții echitabile a beneficiilor care rezultă,

Stabilind responsabilitățile asumate de ONU în materie de prevenire a crimei în virtutea rezoluției 415 (V) a Adunării generale din data de 1 decembrie 1950, responsabilități reafirmate de rezoluțiile Consiliului Economic și Social 731 F (XXVIII) din 30 iulie 1959 și 830 D (XXVII) din 2 august 1961, care sunt pentru promovarea și întărirea cooperării internaționale în acest domeniu, în conformitate cu rezoluțiile Adunării generale 3021 (XXVII) din 18 decembrie 1972 și 32/60 din 8 decembrie 1977, 35/77 din 15 decembrie 1980 și 36/21 din 9 noiembrie 1981,

În plus considerînd că este importantă menținerea păcii, condiție a dezvoltării și cooperării internaționale și că tema Congresului era "prevenirea crimei pentru libertate, justiție, pace și dezvoltare",

Alarmat de extinderea și agravarea criminalității în numeroase regiuni, fie că este vorba de criminalitatea de tip clasic sau de noile ei manifestări, și datorită incidentelor negative ale acestui fenomen asupra calității vieții,

Considerînd că criminalitatea, îndeosebi sub formele și în dimensiunile ei noi, dăunează grav dezvoltării numeroaselor țări dar și relațiilor lor internaționale și, printre alte lucruri, compromit realizarea obiectivelor strategiei internaționale de dezvoltare pentru cel de-al 3-lea deceniu al Națiunilor Unite pentru dezvoltare și instaurarea noii ordini economice internaționale,

Notînd că sistemul justiției penale are printre rolurile sale și pe acela de a contribui la protejarea valorilor și normelor fundamentale ale societății,

Conștient și de faptul că este important să crească eficacitatea sistemelor de justiție penală,

Notînd în mod egal și faptul că pentru a se limita în mod eficace prejudiciul cauzat de delictele economice moderne și formele noi ale criminalității, măsurile luate trebuie să se bazeze pe o interpretare integrată, axată pe modalitățile de reducere a frecvenței ocaziilor de a efectua delicte și de a întări normele și atitudinile susceptibile de a deveni un obstacol,

Conștient de importanța pe care o îmbracă prevenirea crimei și justiția penală, care înglobează politicile, procedurile și instituțiile ce tind să restrîngă criminalitatea și să asigure un tratament just și echitabil tuturor acelor fapte care sunt de competența aparatului de justiție penală,

Cunoscînd faptul că includerea politicii de prevenire a criminalității și a justiției penale în procesul de planificare poate contribui la îmbunătățirea vieții oamenilor de pretutindeni, la promovarea egalității în drepturi și la securitatea socială, creșterea eficacității prevenirii crimei și în mod esențial în domeniile cum sunt cele ale urbanizării, industrializării, educației, sănătății, evoluției demografice și migrațiilor, al locuitorilor și al bunăstării sociale, să-și reducă sensibil costurile sociale direct sau indirect legate de prevenirea crimei și de lupta împotriva delincventei, în asigurarea justiției sociale, a respectului pentru demnitatea umană, pentru libertate, egalitate și siguranță,

Convins că este convenabil să acorde toată atenția necesară pentru prevenirea crimei, justiției penale și problemelor conexe conținînd felul victimelor, rolul tineretului în societatea contemporană și aplicarea normelor Națiunilor Unite,

Recunoscînd că formularea noilor principii directoare pot să contribuie la creșterea rolului jucat de prevenirea crimei și de justiția penală în dezvoltarea politică și culturală, obiectiv ce trebuie să fie urmat la diferitele stadii ale planificării locale, naționale, subregionale, regionale și inter-regionale,

Recunoscînd în plus urgența necesității unei cooperări internaționale mai eficace între guverne, ținînd seama de legătura existentă între ordinele economice și sociale la planurile naționale și internaționale, de independența lor crescîndă și de faptul că problema socio-politică din ce în ce mai gravă care este crima poate depăși frontierele naționale,

1.- Reafirmă că un rol esențial revine ONU în cooperarea internațională în materie de prevenire a crimei, de justiție penală și de tratamentul delincvenței în contextul dezvoltării socio-economice și în instaurarea unei noi ordini economice internaționale;

2.- Recomandă Principiile directoare relative la prevenirea crimei și la justiția penală în contextul dezvoltării și al unei noi ordini economice internaționale, enunțate în anexa prezentei rezoluții, înainte de aplicarea la planurile naționale, internaționale, potrivit cu conținutul, ținînd seama de caracteristicile și de tradițiile politice, economice, sociale și culturale din fiecare țară și pe baza principiilor egalității suverane a statelor și la non-amestecul în afacerile lor interioare;

3.-Invită guvernele să se inspire din principiile enunțate în anexa la prezenta rezoluție pentru elaborarea textelor legislative și a directivelor adecvate;

4.-Invită în mod egal statele membre să controleze sistematic dispozițiile luate în scopul asigurării coordonării eforturilor depuse pentru conceperea și executarea măsurii lor eficace și umane referitoare la reducerea costului social al crimei și a incidențelor sale negative asupra procesului dezvoltării astfel încît să se studieze noile metode de cooperare internațională în acest domeniu;

5.-Cere cu stăruință comisiilor regionale, institutelor regionale și inter-regionale să se ocupe de prevenirea crimei și de tratamentul delincvenților, institutelor specializate sau altor organisme ale Națiunilor Unite, altor organizații interguvernamentale sau organizațiilor neguvernamentale care au statut consultativ pe lîngă Consiliul Economic și Social, de a participa activ la punerea în practică a principiilor directoare;

6. – Invită Comitetul pentru prevenirea crimei și pentru lupta împotriva delincvenței să examineze mijloacele necesare pentru a garanta aplicarea efectivă a prezentei rezoluții;

7.- Roagă Secretarul general să ia toate măsurile necesare pentru a asigura difuzarea cît mai largă a Principiilor directoare și mai ales pentru a intensifica activitățile de informare din acest domeniu;

8. – Roagă în egală măsură pe Secretarul general, ca în cadrul examinării priorităților și a programelor în curs, să întărească activitățile de prevenire a crimei și ale justiției penale pentru asigurarea unei cooperări internaționale mai eficace în acest domeniu în special pentru concesiunea unei asistențe tehnice țărilor care cer ajutor și elaborarea de programe regionale și subregionale de formare, de cercetare și de schimb de informații;

9.- În plus roagă Secretarul general să stabilească un raport pentru aplicarea prezentei rezoluții ca să fie examinată de Adunarea generală;

10.- Invită Consiliul Economic și Social și Adunarea generală să examineze cu prioritate problemele evocate aici.

ANEXĂ

PRINCIPIILE DIRECTOARE CU PRIVIRE LA PREVENIREA CRIMEI ȘI LA JUSTIȚIA PENALĂ ÎN CONTEXTUL DEZVOLTĂRII ȘI AL UNEI NOI ORDINI ECONOMICE INTERNATIONALE

A. PREVENIREA CRIMEI ȘI INSTAURAREA UNEI NOI ORDINI ECONOMICE INTERNAȚIONALE

Ordinea internațională și structurile naționale

1. – Date fiind raporturile care există între prevenirea crimei, dezvoltarea și noua ordine economică internațională, evoluția structurilor economice și sociale trebuie să fie însoțite de reformele adecvate ale justiției penale, de o așa manieră încît sistemul penal să contribuie el însuși la protejarea valorilor fundamentale și la realizarea obiectivelor esențiale ale societății și, în mod egal, a aspirațiilor comunității internaționale.

Noua ordine economică internațională și garantarea drepturilor individuale

2.- Existența unui sistem penal care să fie în aceeași măsură just, echitabil și uman este o condiție necesară pentru ca cetățenii din toate țările să se bucure de drepturile fundamentale ale persoanei. Un astfel de sistem contribuie la asigurarea egalității șanselor în viața economică, socială și culturală, în această privință, trebuie încurajată cooperarea internațională în vederea favorizării dezvoltării economice armonioase a statelor membre grație unei restructurări a sistemului economic internațional, punîndu-se accent, așa cum se cuvine, pe prevenirea crimei și pe buna funcționare a sistemului justiției penale.

Obiectivele dezvoltării și eliminarea cauzelor nejuste

3. Dezvoltarea personalității umane, în special prevenirea crimei, trebuie să fie unul dintre obiectivele principale ale instaurării unei noi ordini economice internaționale, în acest context, politicile urmărite în materie de prevenire a crimei și de justiție penală trebuie să ia în considerare cauzele structurale cuprinzînd cauzele socio-economice – ale nedreptății, nedreptate în care criminalitatea nu este adesea decît simptomul.

Orientări și interpretări noi

4.-Trebuie luat în considerare la nivelurile naționale și internaționale orientările și interpretările noi în ceea ce privește conceptele, măsurile, procedurile și instituțiile pentru prevenirea crimei și pentru justiția penală.

Relații între state

5.- În conformitate cu obiectivele Națiunilor Unite, toate statele membre trebuie să se abțină, în relațiile lor cu celelalte state, de la toate actele vizînd vătămarea dezvoltării acestora și care să conducă la aplicarea de suferințe popoarelor lor; statele membre trebuie, în măsura posibilităților lor, să susțină toate eforturile și toate măsurile menite să contribuie la prevenirea crimei și la îmbunătățirea sistemelor justiției penale, care să contribuie la dezvoltarea și la progresul lor.

Crime ale căror efecte sunt deosebit de grave

6.- Prevenirea crimei ca fenomen mondial nu trebuie să se limiteze la formele tradiționale ale criminalității ci să se raporteze, în egală măsură, asupra actelor care au efecte deosebit de grave cum sunt delictele economice, atentatele la mediu, traficul ilicit de droguri, terorismul, aparteidul și crimele de o gravitate comparabilă care dăunează într-o măsură neobișnuită ordinii publice și securității interioare. Ea va îngloba așadar manifestările criminalității care ar putea fi fapta, în mod direct sau indirect, a instituțiilor publice sau private, a organizațiilor și a particularilor.

Protecția împotriva delictelor în domeniul industrial

7.-Date fiind caracteristicile societăților post-industriale contemporane și a rolului pe care-1 joacă în aceste societăți industrializarea, tehnologia și progresul științific este de acord să ia măsuri speciale în domenii avînd legătură cu sănătatea publică, cu igiena și cu securitatea muncii, împotriva exploatării resurselor naturale și a utilizării mediului și la furnizarea bunurilor și serviciilor destinate publicului.

Delicte economice

8.- Trebuie revăzută și întărită așa cum se cuvine legislația care guvernează funcționarea întreprinderilor comerciale în așa fel încît să ofere modalitățile eficace pentru prevenirea delictelor economice, să ancheteze asupra lor și să urmărească autorii. In plus, trebuie să se ia în considerare și faptul că delictele economice complexe să fie examinate de către judecători în funcție de metode contabile și de celelalte metode ale gestionării societăților, în mod egal trebuie distribuită o formare adecvată a funcționarilor și agențiilor instituțiilor însărcinate în preîntîmpinarea delictelor economice, să ancheteze cauzele lor și să urmărească autorii.

Responsabilitatea societăților

9.-În legislația penală a fiecărei țări, va fi de acord în mod special cu prevenirea nu numai a responsabilității penale ce revine persoanelor care acționează în numele unei instituții, unei societăți sau a unei întreprinderi sau care face parte din cadrele directoare, dar și a responsabilității penale a instituției, a societății sau a întreprinderii însăși, în elaborarea măsurilor necesare vizînd prevenirea sau pedepsirea, urmărirea judiciară a activității delincvenților.

Pedepse corespunzătoare

10.-Totul trebuie pus în aplicare pentru pedepsirea în egală măsură a delictelor economice și a delictelor tradiționale de gravitate corespunzătoare, impulsionînd aplicarea politicilor și practicilor punitive corespunzătoare, în scopul eliminării în totalitate a inegalității excesive între sancțiunile pronunțate în cazul delictelor tradiționale împotriva proprietății și a celor pronunțate împotriva noilor forme de delict economic. Ținînd seama de ceea ce precede, este convenabilă adoptarea de pedepse sau de sancțiuni cu dezavantaje corespunzătoare în cazul delictelor economice, de fiecare dată cînd măsurile în vigoare nu corespund vinei și gravității delictelor în chestiune.

Gravitatea prejudiciului si capacități financiare ale responsabilului

11.- În aprecierea naturii și a gravității penalizării delictelor economice și a celor conexe, trebuie să se țină seama și de efectele prejudiciabile reale și potențiale ale delictului, de gradul de culpabilitate al delincventului. Sancțiunile economice, în special cele în care este vorba de sancțiuni grave, trebuie să fie modelate de așa manieră încît să aibă acel caracter exemplar atît pentru delincvenții săraci cît și pentru cei bogați, ținînd seama de resursele financiare ale responsabililor. Sancțiunile și măsurile judiciare trebuie să aibă ca prim obiectiv reținerea ca vină a întregului avantaj financiar sau economic dobîndit printr-un act delictuos.

Despăgubirea victimelor

12.-Trebuiesc luate măsuri legislative cît și altele necesare pentru a da victimelor criminalității mijloacele eficace pentru protecția judiciară și pentru a lua măsuri necesare despăgubirii lor pentru pagubele suferite.

B. DEZVOLTAREA NAȚIONALĂ ȘI PREVENIREA CRIMEI

Dezvoltare, pace și justiție

13.- Acțiunea dezvoltării, concepută ca fiind un ansamblu coerent de măsuri vizînd favorizarea creșterii economice și a progresului social, asigurarea păcii în lume, precum și a justiției sociale, trebuie să fie atent planificată și în mod convenabil direcțională ținînd seama de contribuția diferiților factori și înglobînd o politică echitabilă în domeniul prevenirii crimei și al justiției penale.

Prevenirea crimei și planificare

14.- Politicile (strategiile) integrate sau coordonate de prevenirea crimei și de justiția penală nu trebuie să prevadă în mod unic reducerea costului uman și social al formelor tradiționale și cele noi ale criminalității, ele trebuie însă, în mod egal, să contribuie la garantarea unei participări depline a cetățenilor la dezvoltarea, în condiții egale, și să favorizeze astfel viabilitatea planurilor, programelor și măsurilor de dezvoltare adoptate de eșalonul național.

Necesitatea unei concepții globale

15.- Prevenirea crimei și justiția penală nu trebuie să fie tratate ca probleme izolate cărora le este suficientă aplicarea soluțiilor simpliste și fragmentare; aceste domenii acoperă de fapt activități complexe și diverse care necesită strategii raționale și metode diversificate care să țină seama de următoarele elemente:

caracteristici socio-economice, politice și culturale ale societății considerate;

stadiul de dezvoltare, o atenție deosebită fiind acordată schimbărilor în curs sau probabile și nevoilor corespunzătoare;

tradițiile și obiceiurile țării, punînd în valoare efectivă și maximală resursele umane locale.

Concepții integrate sau coordonate ale planificării

16.-Deoarece ele elaborează planurile naționale, statele trebuie să insiste asupra unei concepții globale, intersectorială și integrată sau coordonată, îmbinînd obiective de termen scurt, mediu sau lung. Aceasta va permite evaluarea eficacității deciziilor, de a se limita incidențele economice și sociale negative și de a reduce frecvența ocaziilor delictelor, și de a crește șansele care se oferă fiecăruia de a-și satisface nevoile sale.

Studiul tendințelor și evaluarea incidențelor sociale

17.- Proiectele și programele de dezvoltare trebuie să fie elaborate și executate ținînd seama de realitățile locale, regionale și naționale și să se sprijine pe evaluări și pe previziuni viabile tendințelor socio-economice, înglobînd în ceea ce privește criminalitatea termenul scurt și pe cel lung, și pe studiile incidentelor sociale ale deciziilor și ale investițiilor. Studiile de fezabilitate, care acordă în mod obișnuit un loc larg considerațiilor viabilității economice, trebuie să țină seama în egală măsură de factorii sociali și să fie completate de cercetări bazate pe efectele criminogene eventuale ale proiectelor de dezvoltare și pe măsurile ce se iau pentru a le para.

Planificarea intersectorială

18.- Un efort de planificare intersectorială trebuie să fie întreprins pentru a se executa o comunicare și o cooperare între planificatorii economici, între instituțiile interesate și organismele însărcinate cu administrarea justiției penale într-un așa mod încît să poată crea mecanismele adecvate coordonării sau întăririi celor deja existente și pentru a permite o mai bună adaptare a politicilor în materie de prevenire a crimei la exigențele dezvoltării și ale evoluției situației.

Planificarea sectorială

19.- Planificarea în ceea ce privește prevenirea crimei și justiția penală trebuie să fie făcută într-o perspectivă dinamică și metodică, ținînd seama de activitățile și de funcțiunile interdependente legate de legislație, poliție, administrarea justiției, tratamentul delincvenților și justiția pentru minori, într-un așa fel încît să redea acestor activități și funcții mai multă coerență și raționalitate în cadrul obiectivelor dezvoltării naționale. Luarea sistematică în considerație a costurilor și a avantajelor sociale trebuie să permită, din moment ce sunt posibile mai multe soluții, alegerea celei care va asigura maximul de avantaje la prețul uman și material mai mic.

Planificarea și coordonarea în prevenirea crimei

20.- Este util să se încurajeze crearea uneia sau a mai multor organisme sau sisteme naționale și locale de planificare și coordonare, cu participarea reprezentanților instituțiilor însărcinate cu conducerea justiției penale, a altor experți și membri ai colectivității; astfel de inițiative au darul de a permite o mai bună evaluare a nevoilor și a priorităților, o afectare mai judicioasă a resurselor, o mai mare eficacitate în controlul execuției strategiilor și a programelor, și în evaluarea lor. Organismele sau sistemele de planificare și de coordonare trebuie să aibă ca sarcină:

exploatarea potențialului de cercetare și dezvoltare a capacităților existente pe plan local, ca țeluri ale planificării legate de prevenirea crimei;

evaluarea costurilor sociale ale criminalității și a eforturilor depuse în lupta împotriva ei și de a atrage atenția asupra incidențelor economice și sociale;

de definire a căilor care vor permite creșterea viabilității datelor culese asupra tendințelor criminalității și asupra justiției penale, de a analiza aceste date într-un mod mai riguros și de a studia factorii socio-economici adecvați;

de a urmări aplicarea măsurilor și programelor cu privire la prevenirea crimei și la justiția penală în maniera evaluării eficacității și pentru a determina dacă sunt necesare îmbunătățiri;

de a colabora cu celelalte organisme ce se ocupă de planificarea dezvoltări pentru ca să se asigure coordonarea și schimburile de informații necesare.

Prevenirea crimei ca element al politicii sociale

21.- Sistemul penal este un instrument de luptă împotriva criminalității și de insistență, dar trebuie ca să contribuie în egală măsură la realizarea obiectivului de menținere a "păcii și a ordinii publice", de redresare a inegalității și de protejare a drepturilor omului pentru a se asigura o dezvoltare socială și economică echitabilă. Pentru integrarea prevenirii crimei și a justiției penale în obiectivele naționale ale dezvoltării, trebuie mobilizate resursele umane și materiale necesare și, în special, să se prevadă căi de finanțare suficiente, și de a cere ajutor în întregime, pe cît posibil, instituțiilor competente și resurselor societății, ceea ce va permite asigurarea unei participări adecvate a colectivității.

Corelația dezvoltare – criminalitate

22.- În scopul ca politicile legate de prevenirea crimei și de justiție penală să țină mai bine seama de evoluția condițiilor socio-economice, culturale și politice, trebuie făcute noi studii și noi cercetări asupra interacțiunilor posibile ale criminalității și a anumitor aspecte ale dezvoltării, îndeosebi creșterii demografice și evoluției structurii populației, urbanizării, industrializării, evoluției situației locuințelor, ale migrărilor, a sănătății, educației și evoluției situației slujbelor. Aceste studii trebuie pe cît posibil să fie conținute într-o optică interdisciplinară și să se axeze pe elaborarea principiilor de acțiune și măsurilor concrete.

C. SISTEMUL JUSTIȚIEI PENALE, DEZVOLTAREA ȘI DREPTURILE OMULUI

Dezvoltarea și drepturile fundamentale ale persoanei

23. – Programele socio-economice și planificarea națională trebuie să fie potrivite pentru a favoriza, proteja și exprima cît mai eficace justiția socială, libertățile fundamentale și drepturile omului. Politicile și programele socio-economice actuale trebuie să fie examinate sub unghiul incidentelor lor cu realizarea acestor obiective.

Sisteme juridice, justiția penală și dezvoltarea

24.- Sistemele juridice, înglobînd sistemele justiției penale, trebuie să contribuie la promovarea unei dezvoltări benefice și echitabile ținînd seama de considerațiile cu privire la drepturile omului și la justiția socială, să vegheze asupra tuturor acelora care exercitînd funcții judiciare sau cvasi-judiciare nu țin seama de nici un interes personal sau de grup și să garanteze imparțialitatea în alcătuirea tribunalelor, în conducerea procedurii penale și în accesul la justiția penală.

Reevaluarea periodică a politicilor și practicilor în materie de justiție penală

25.- Fiecare țară, indiferent care este nivelul ei de dezvoltare, trebuie să procedeze la o reevaluare periodică a politicilor și practicilor sale legate de justiția penală pentru a le confrunta cu mijloacele oficiale în aceeași măsură ca și cu oficiile de control social pentru ca să se asigure asupra concordantei dintre unele și celelalte și asupra adaptării la noile exigențe ce rezultă din transformările socio-economice, culturale și celelalte.

Dreptul scris și structurile și valorile societății

26.- Conflictele existente în numeroase țări între instituții și tradiții autohtone în domeniul juridico-social și legislațiile și codurile străine, frecvent importate sau supraimpuse, trebuie să fie reexaminate într-un așa mod încît normele oficiale să reflecte în mod fidel valorile și structurile actuale ale societății.

Accesul liber la sistemul judiciar

27.- Sistemele judiciare trebuie să dea o mînă de ajutor, datorită politicilor adecvate vizînd surmontarea inegalităților sau contrastelor socio-economice, etice, culturale și politice, peste tot unde ele există deja, pentru a da justiției accesibilitatea tuturor staturilor societății, în special straturilor celor mai vulnerabile. Mecanismele adecvate vizînd împărțirea unui ajutor judiciar și asigurarea protecției drepturilor fundamentale ale omului, conform cu exigentele justiției, trebuie să fie puse în aplicare peste tot unde ele nu există încă. Sistemele judiciare trebuie să prevadă în egală măsură procedurile de reglementare pacifistă a diferendelor și litigiilor, sau a arbitrajului, suficient de accesibile, mai ieftine și mai puțin greoaie în maniera de a deschide tuturor indivizilor posibilitățile de acțiune judiciară sau parajudiciară pentru ca apărarea tuturor celor care au nevoie să fie în mod efectiv asigurată.

Participarea colectivității

28.-Trebuie explorate și încurajate diferitele forme de participare a colectivității pentru ca să se găsească soluții, altele decît intervențiile prejudiciare, proprii oferirii de metode de administrare a justiției mult mai lesne accesibile cum sunt instanțele de mediere, cele de arbitraj și de împăcare. Trebuie totuși să se continue încurajarea și întărirea colectivității la toate faptele procesului de prevenire a crimei și a justiției penale supraveghind în mod riguros protejarea drepturilor omului.

Mass-media și educația

29.- Rolul mass-mediei și incidența sa asupra anumitor aspecte ale prevenirii crimei și ale justiției penale trebuie să fie examinate și evaluate, eficacitatea și echitatea sistemului judiciar depinzînd de măsura în care publicul percepe politica penală și atitudinea lui în această privință. Mijloacele mass-mediei trebuie să fie incitate, ca în calitatea lor de instrumente importante adaptării sociale, să joace un rol de popularizare legat de prevenirea crimei și de justiția penală, în paralel cu programele de educație civică și juridică.

Drepturile omului, justiția socială și prevenirea eficace a crimei

30. – Tot ceea ce protejează drepturile omului și favorizează justiția socială, trebuie să încurajeze îmbunătățirea eficacității politicilor de prevenire a crimei și de justiție penală înainte de a recurge la soluții – comunitare sau altele – de schimbare a încarcerării, în suprimarea întîrzierilor inutile în administrarea justiției, în favorizarea formării și evaluării personalului, și datorită inovațiilor științifice și tehnice, și a cercetărilor științifice și tehnice, și a cercetărilor orientate către acțiune, în special atunci cînd situația necesită utilizarea cît mai rațional posibilă a resurselor financiare și umanitare limitate.

Formele tradiționale ale controlului social

31. – Deoarece s-au introdus măsuri noi de prevenire a criminalității, este important să se ia precauțiile necesare pentru a nu se compromite buna funcționare a sistemelor tradiționale în concordanță cu toată atenția datorată păstrării identităților culturale și protecției drepturilor omului.

Noile forme ale criminalității și sancțiunile penale

32.- Sancțiunile penale, care în mod general au fost concepute pentru a se reprima criminalitatea tradițională, trebuie în egală măsură să fie adaptate noilor forme și dimensiuni ale criminalității datorită adoptării noilor legi și a noilor măsuri menite să releve provocările și ale utilizării tehnicilor avansate în depistarea cauzelor delictelor, anchetelor, scopurilor și a hotărîrilor pedepselor. Trebuie să se pună la punct în egală măsură, și să se aplice instrumentele și mecanismele adecvate unei cooperări internaționale ca să se lupte în mod eficient împotriva noilor și periculoaselor manifestări ale criminalității.

Reexamenul global al masurilor justiției penale

33. – Afectarea resurselor limitate sistemului penal trebuie să se fondeze pe un examen atent al avantajelor și al costurilor strategiilor de reîncadrare, ținînd seama nu numai de costul direct sau indirect al criminalității dar în egală măsură de consecințele sociale legate de lupta împotriva criminalității, în această perspectivă eforturile susținute trebuie să fie desfășurate pentru a lua în considerare recurgerea la acele proceduri, altele decît intervențiile judiciare și tratamentul în instituție, conținînd soluții ce determină intervenția colectivității, ceea ce va permite evitarea unei criminalizări sau penalizări prea extinse și care să reducă costul uman și social.

Tehnicile moderne și posibilitățile de abuz

34. – Noile procedee științifice și noile tehnologii trebuie să fie în mod universal angajate în interesul față de individ și legat de acest fapt, și pentru prevenirea eficace a criminalității. Iată de ce existînd riscul ca noile forme de delict să fie însoțite de tehnici moderne, trebuie să fie luate măsuri adecvate pentru a se combate eventualele abuzuri. În legătură cu aceasta, în mod particular legat de faptul că informatica permite o acumulare de date despre indivizi care riscă să fie folosite în violarea drepturilor omului, înglobînd dreptul la viață particulară, sau care să cauzeze alte abuzuri, trebuie să se adopte măsuri de salvare, să confere acestor date un caracter confidențial, să aplice un sistem de acces individuale și de corectare a erorilor și să prevadă procedurile adecvate pentru ținerea acestor date în scopul de a reduce aceste riscuri și celelalte pericole de discriminare ce pot da naștere unor eventuale abuzuri.

Marginalitate și inegalități sociale

35.- Văzînd condițiile sociale, politice, culturale și economice deplorabile pe care le cunosc numeroase straturi ale populației din anumite țări, politicile penale trebuie să evite de a crea condiții favorabile sancțiunilor penale. Politicile sociale eficiente trebuie să fie adoptate pentru îmbunătățirea situației straturilor defavorizate urmăririlor, a hotărîrii pedepselor și a tratamentului, acestea să fie asigurate în așa fel încît să evite practicile discriminatorii bazate pe caracteristicile socio-economice, culturale, etnice, naționale sau politice, pe sex sau pe mijloacele materiale. Trebuie sa se plece de la principiul că așezămîntul unei adevărate justiții sociale în împărțirea bunurilor materiale și spirituale între toți membrii societății, eliminarea tuturor formelor de exploatare și a inegalității, și opresiuni economice, și sociale la fel ca asigurarea adevărată a tuturor libertăților și drepturilor fundamentale ale persoanei sunt un element capital în speranța succesului în lupta dintre criminalitate și eradicarea ei din viața societății în general.

D. COOPERAREA INTERNAȚIONALA ÎN DOMENIUL PREVENIRII CRIMEI ȘI AL JUSTIȚIEI PENALE

Importanța cooperării internaționale

36.- Toate statele și toate corpurile constituente trebuie, prin Națiunile Unite sau prin alte mijloace, să stabilească o cooperare în domeniul crimei și al luptei împotriva delincventei, deoarece este vorba de o acțiune indispensabilă pentru a se contribui la promovarea păcii și la Securitatea umanității, totul în vederea ameliorării eficacității, viabilității și echității justiției penale.

Dreptul internațional și justiția penală

38. – Dat fiind faptul, că cooperarea internațională în domeniul prevenirii crimei și al justiției penale este de dorit, ONU trebuie să stabilească tipuri de instrumente care pot fi folosite pentru elaborarea convențiilor internaționale și regionale de drept, ghiduri pentru elaborarea, la eșalonul național, de texte legislative pentru aplicare.

Instrumente internaționale

38. – În scopul de a lua măsurile cele mai eficace pentru a urmări și a duce în fața justiției pe autori, de crime transnaționale și internaționale, trebuie să se ratifice și sa se pună in aplicare instrumentele internaționale existente aplicabile în acest domeniu.

Modalitățile de realizare a colaborării internaționale

39. – Modalitățile cooperării internaționale în domeniul penal, cum sunt extrădarea, diferitele forme de asistență la nivel de anchetă și de acțiune judiciară, mai ales Comisia rogatorie (comisie ce aparține unui tribunal a cărei sarcină este aceea de a se adresa unui alt tribunal pentru a-l invita să facă un act de procedură sau de instrucție), citațiile și textul deciziilor, citarea în fața unui tribunal din străinătate a martorilor, traducerea urmăririlor penale, transferarea deținuților străini și executarea sentințelor în străinătate conținînd și supravegherea deținuților puși în libertate provizorie în alte țări, trebuie să fie mai puțin grele și mai eficace. Pentru a promova în plus ajutorul pentru aceste mecanisme în toate țările și a oferi eficacitatea necesară cooperării internaționale în lupta împotriva crimei, Națiunile Unite trebuie să creeze instrumente tipice, care să poată să ajute țările interesate și să contribuie la elaborarea acordurilor regionale globale. În plus, măsurile trebuie să fie luate în vederea întăririi înțelegerilor existente în ceea ce privește cooperarea internațională între diferitele instituții ale sistemelor judiciare în scopul de a lupta împotriva criminalității pe plan internațional.

Norme și sisteme juridice internaționale

40. – Cooperarea internațională în domeniul justiției criminale trebuie să fie compatibilă cu sistemele juridice respective ale statelor cooperante și să respecte pe deplin drepturile omului și normele juridice în mod universal acceptate, care trebuie să fie aplicate la o scară mai mare și să fie întărite.

Cooperarea tehnică

41. – Trebuie intensificată cooperarea tehnică sub toate formele datorită insuficienței resurselor tehnice și umane din numeroase țari în dezvoltarea, mai ales în ce privește existența unui personal calificat la toate eșaloanele prevenirii crimei și ale sistemelor judiciare, numărul cercetărilor și al centrelor de studii, a informațiilor cu acces facil și a resurselor științifice, sistemelor schimburilor de informații și a modurilor de educație. La fel și instituțiile existente în interiorul sistemelor Națiunilor Unite și ale statelor membre dotate cu capacitățile și resursele necesare să furnizeze o asistentă tehnică celorlalte țări care au nevoie, fie pe o bază bilaterală sau multilaterală, fie în cadrul programelor de dezvoltare mai largi, sau transferul de tehnici, în conformitate cu principiile Națiunilor Unite cu privire la instaurarea unei noi ordini economice internaționale.

La fel, țările în curs de dezvoltare să poată face schimburi cu țările dezvoltate în ce privește propriile lor metode și experiențe ce prezintă un anume interes.

Cooperarea între țările în curs de dezvoltare

42. – Este convenabil să se încurajeze în continuare cooperarea tehnică între țările în curs de dezvoltare, pe bază regională sau inter-regională, pentru ca acestea din urmă să poată face schimburi de experiență comună, interesate să-și păstreze caracteristicile culturale specifice, să-și întărească instituțiile naționale însărcinate cu asigurarea ordinii sociale și să-și sporească autoritatea lor.

Rolurile organizațiilor și organelor internaționale și regionale

43. – Instituțiile și organele internaționale, ale căror instituții regionale și inter-regionale ale Națiunilor Unite pentru prevenirea crimei și pentru tratamentul delincvenților și Serviciul pentru prevenirea crimei și pentru justiția penală a Secretariatului ONU și celelalte organizații internaționale, interguvernamentale, ca și organizațiile neguvernamentale ce au statut consultativ pe lîngă Consiliul Economic și Social, care se ocupă cu probleme legate de prevenirea crimei, trebuie în cadrul domeniului lor de competență, să ajute statele în lupta lor împotriva criminalității și în realizarea activităților de cooperare internațională în acest domeniu.

Activitățile regionale și inter-regionale

44. – În scopul promovării unei strategii internaționale pentru prevenirea crimei și pentru justiția penală în cadrul dezvoltării, institutele regionale și inter-regionale ale Națiunilor Unite, specializate în prevenirea crimei și tratamentul delincvenților, astfel ca Serviciul pentru prevenirea crimei și justiția penală, trebuie să urmărească și să-și întărească rolurile lor, drept instrumente prețioase care să le permită aplicarea efectivă a acestei apropieri globale, totul pentru intensificarea activităților lor de cooperare cu comisiile regionale respective ale ONU și ale celorlalte organizații regionale competente.

Coordonarea între institute

45. – Este de dorit să se încurajeze coordonarea activităților institutelor mai sus menționate în instituționalizarea contactelor și a schimburilor de informații și din experiențe între cele din urmă, de natură să crească capacitățile lor de a furniza ajutor țarilor interesate, în planul pregătirii, cercetării și tehnicilor. Instituțiile specializate, și agențiile și organismele de dezvoltare internațională trebuie, dacă e cazul, să participe nemijlocit la aceste activități.

Cooperarea științifică

46. – Națiunile Unite trebuie să desfășoare eforturi mai susținute pentru a-și asigura sprijinul și cooperarea organizațiilor guvernamentale și neguvernamentale cu caracter științific și profesional și al instituțiilor care au o reputație bine stabilită în domeniul prevenirii crimei și al justiției penale, în scopul de a folosi mai larg aceste resurse la nivel subregional, regional, inter-regional și internațional, în acest scop este de dorit să studieze posibilitatea de a crea un consiliu internațional al organizațiilor reunind savanți, oameni de știință, cercetători, profesioniști și așezăminte universitare. Acest consiliu, compus din anumiți reprezentanți ai organizațiilor și instituțiilor sus-menționate aparținînd diferitelor regiuni ale lumii, să-și întărească cooperarea internațională in acest domeniu, favorizînd schimbul de informații și furnizînd asistență tehnică și științifică Națiunilor Unite și comunității mondiale.

Congresul Națiunilor Unite pentru prevenirea crimei și pentru tratamentul delincvenților

47.- Congresele cincinale ale Națiunilor Unite pentru prevenirea crimei și tratamentul delincvenților vizează, pe de o parte, încurajarea .unui schimb de cunoștințe și de date ale experienței între specialiști din diferite țări, și, pe de altă parte, să întărească și să dezvolte cooperarea internațională și regională în lupta împotriva criminalității, deoarece ele sunt un organ capital unde se exercită această cooperare. Statele și ONU, în asociație cu alte organizații interguvernamentale și neguvernamentale, trebuie să pună în aplicare totul pentru a crește eficacitatea lucrărilor acestor congrese.

Referințe bibliografice

Acte normative

1. Constituția Republicii Moldova, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 1, 1994.

2. Codul penal al Republicii Moldova, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 128-129, 2002.

3. Codul de procedură penală al Republicii Moldova, Monitorul Oficial al Republicii Moldova, nr. 104-110 din 7 iunie 2003.

4. Codul cu privire la Contravențiile Administrative al Republicii Moldova.

Dicționare și enciclopedii

1. Dicționar filozofic, ed. Politică, București, 1978.

2. Dicționarul limbii române moderne, București, 1965.

3. Breban Vasile, Dicționar general al limbii române, ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1987.

4. Dicționar juridic penal, ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1976.

5. Dicționar enciclopedic de psihologie, coord. Ursula Șchiopu, ed. Babel, București, 1997.

6. Marcu Florin, Manea Constantin, Dicționar de neologisme, ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1966.

7. Popescu-Neveanu P., Dicționar de psihologie, ed. Albatros, București, 1978.

8. Sillamy Norbert, Dicționar de psihologie, ed. Univers Enciclopedic, București, 1996.

9. Grand dictionnaire de la psychologie, Larousse, Paris, 1997.

10. Dicționar de sociologie, ed. Babel, București, 1993.

Materialele conferințelor

1. Strategia combaterii criminalității organizate în Republica Moldova, Conferința științifico-practică republicană, 23-24 mai 1996, ed. ARC, Chișinău, 1997.

2. Criminalitatea organizată și economia tenebroasă în Republica Moldova, Conferința științifico-practică republicană, 26 februarie 1999, ed. ARC, Chișinău, 1999.

3. Rolul pedepsei în societatea de tranziție, Conferința științifico-practică internațională, 14-15 februarie 2002, Chișinău, 2002.

4. Criminalitatea în Republica Moldova: starea actuală, tendințele, măsurile de prevenire și de combatere, Conferința științifico-practică internațională, 18-19 aprilie 2003, Chișinău, 2003.

5. Violența în societatea de tranziție, Conferința științifico-practică internațională, 16-17 mai 2003, Chișinău, 2003.

Autori și opere în ordinea alfabetică a autorilor (rom.)

1. Amza Tudor, Criminologie, ed. Lumina LEX, București, 1998.

2. Amza Tudor, Criminologie teoretică. Teorii reprezentative și politică criminologică, ed. Lumina LEX, București, 2000.

3. Beccaria Cesare, Despre infracțiuni și pedepse, București, 1965.

4. Botnaru Stela, Prezentare comparativă privind procedura în cauzele cu infractori minori în dreptul procesual-penal al României și dreptul procesual-penal al RM, în Probleme actuale privind infracționalitatea, anuar științific al Academiei de Poliție “Ștefan cel Mare”, ed. 1, Chișinău, 2000.

5. Bogdan T., Comportamentul uman în procesul judiciar, M.I., Serviciul editorial și cinematografic, București, 1983.

6. Bujor Valeriu, Bejan Octavian, Criminalitatea recidiviștilor, Chișinău, 1998.

7. Bujor Valeriu, Bejan Octavian, Criminalitatea profesională, ed. Lyceum, Chișinău, 1999.

8. Bujor Valeriu, Miron Ion, Violența sexuală: aspecte juridico-penale și criminologice, Chișinău, 2001.

9. Bujor Valeriu, Cuvînt în apărarea criminologiei, în Materialele conferinței științifice Starea actuală și perspectivele științei criminologice în Republica Moldova, Chișinău, 2002.

10. Bujor Valeriu, Manole-Țăranu Daniela, Victimologia, Chișinău, 2002.

11. Bulai Costică, Recidiva în Dreptul Penal Român, în S.C.J., nr. 1/1966.

12. Bulai Costică, Premisele teoretice și metodologice ale cercetării criminologice, în S.C.J., nr. 3/1970.

13. Brînză Sergiu, Infracțiuni contra vieții, sănătății, libertății și demnității persoanei, Chișinău, 1999.

14. Brînză Sergiu, Infracțiuni contra proprietății, Chișinău, 1999.

15. Brînză Sergiu, Evoluția reglementărilor privind protecția penală a proprietății pe teritoriul Republicii Moldova, ed. ARC, Chișinău, 2001.

16. Cantemir Dimitrie, Descrierea Moldovei, Chișinău, 1973.

17. Cerneanu Liviu, Tineretul din lumea capitalului sub influența unor realități crude, București, 1980.

18. Ceterchi Ioan (coord.), Istoria dreptului Românesc, vol. I, București, 1980.

19. Ceterchi Ioan (coord.), Istoria dreptului Românesc, vol. II, București, 1984.

20. Ciobanu Igor, Tehnici și metode de prevenire și combatere a crimei organizate, în Analele științifice ale USM, Chișinău, 1998.

21. Ciobanu Igor, Reabilitarea condamnaților – parte a politicii legislative a Moldovei, în Legea și viața, nr. 4, 1998.

22. Ciobanu Igor, Caracteristica criminologică a delincvenței juvenile și a minorilor în Republica Moldova, în Analele științifice ale Universitărții de Stat din Moldova, nr. 2, Chișinău, 1999.

23. Ciobanu Igor, Crima organizată în economia mondială, în Conferința corpului didactico-științific „Bilanțul activității științifice a USM pe anii 1998/99”, USM, Chișinău, 1999.

24. Ciobanu Igor, Caracteristica generală a infracțiunilor contra proprietății (analiză juridico-criminologică), în Analele științifice ale Universității de Stat din Moldova, Serie nouă, nr. 4, Chișinău, 2000.

25. Ciobanu Igor, Criminalitatea organizată la nivel transnațional, în Analele științifice ale Universității de Stat din Moldova, Seria „Științe socio-umane”, vol. I, Chișinău, 2000.

26. Ciobanu Igor, Criminalitatea organizată la nivel transnațional și unele forme de manifestare în Republica Moldova, ed. Museum, Chișinău, 2001.

27. Ciobanu Igor, Istoricul crimei, în revista Națională de Drept, nr. 4, Chișinău, 2001.

28. Ciobanu Igor, Organisme neguvernamentale în lupta împotriva criminalității organizate, în Analele științifice ale Universității de Stat din Moldova, Seria „Științe socioumaniste”, vol. I, Chișinău, 2001.

29. Ciobanu Igor, Criminalitatea recidivă, în Analele științifice ale Universității de Stat din Moldova, Serie nouă, nr. 6, Chișinău, 2002.

30. Ciobanu Igor, Criminologie (volumul I), ed. Museum, Chișinău, 2003.

31. Ciobanu Igor, Modele de prevenire a criminalității, în Analele științifice ale Universității de Stat din Moldova, Seria „Științe socioumaniste”, vol. I, Chișinău, 2003.

32. Ciobanu Igor, Conceptul și formele prevenirii criminalității, în Materialele conferinței științifico-practice internaționale Criminalitatea în Republica Moldova: starea actuală, tendințele, măsurile de prevenire și de combatere, 18-19 aprilie 2003, Chișinău, 2003.

33. Ciobanu Igor, Zaporojan Igor, Șavga Alina, Programa analitică a cursului „Criminologie”, Chișinău, 2003.

34. Cioclei Valerian, Manual de criminologie, ed. ALL Beck, București, 1998.

35. Cioclei Valerian, Mobilul în conduita criminală, ed. ALL Beck, București, 1999.

36. Date statistice, MAI, D.I. sub nr. F197 = date: „Informația privind starea criminalității și rezultatele luptei cu ea pe teritoriul Republicii Moldova” din 06.05.1999.

37. Dianu Tiberiu, Note de lectură asupra lucrării Studiul structurii și dinamicii criminalității de Z. Kabec, în Probleme de criminalistică și criminologie, nr. 1-2/1988.

38. Dincu Aurel, Bazele criminologiei, ed. „Proarcadia”, București, 1993.

39. Dobrinoiu Vasile ș. a., Drept penal – parte generală, ed. Didactică și Pedagogică, București, 1992.

40. Dobrițoiu Niculae, Criminalitatea în perspectiva integrării, în Revista de Criminologie, de Criminalistică și de Penalogie, nr. 4, 1999.

41. Drîmbă Ovidiu, Istoria culturii și civilizației, ed. Științifică și Enciclopedică, București, 1985.

42. Dumneanu Ludmila, Analiza juridico-penală și criminologică a terorismului, CEP USM, Chișinău, 2004.

43. Gheorghiu-Brădet Ion, Criminologia generală românească, ed. Tipocrat Brașovia, Brașov, 1993.

44. Giugiu Narcis, Elemente de criminologie, ed. Fundației „Chemarea”, Iași, 1992.

45. Gladchi Gheorghe, Determinantele victimiologice și mecanismul infracțiunilor de mare violență, Chișinău, 2000.

46. Gladchi Gheorghe, Criminologie generală, ed. Museum, Chișinău, 2001.

47. Golubenco Gheorghe, Obreja Eugen, Narcobusinessul – o dimensiune a crimei organizate, în Criminalitatea organizată și economia tenebroasă în RM, Conferința științifico-practică republicană, 26 februarie 1999, ed. ARC, Chișinău, 1999.

48. Grama Mariana, Participanții la infracțiune și particularitățile răspunderii lor, CEP USM, Chișinău, 2004.

49. Hegel F., Știința logicii, ed. Academiei, București, 1966.

50. Lașcu Mihail, Pop Octavian, Aspecte de teorie și practică judiciară în materia infracțiunii de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte, Chișinău, 2001.

51. Lașcu Mihail, Pop Octavian, Aspecte psihosociale ale prevenirii și profilaxiei delincvenței juvenile, în Rolul pedepsei în societatea de tranziție, Conferința științifico-practică inernațională, 14-15 februarie 2002, Chișinău, 2002.

52. Loghin O., Curs de criminologie, Iași, 1974.

53. Lupan Ștefan, Delincvența sub aspectul cercetărilor interdisciplinare, în Delincvența juvenilă: prevenție și recuperare, Chișinău, 2002.

54. Mateuț Gheorghiță, Criminologie (note de curs), Arad, 1993.

55. Medeanu Tiberiu-Constantin, Crima și criminalul. Geneza crimelor și descoperirea criminalilor, ed. Lumina Lex, București, 2001.

56. Mocanu I., Un front invizibil, București, 1983.

57. Moraru Anton, Sancțiunile penale aplicate copiilor în condițiile sistemului totalitar, în Delincvența juvenilă: prevenție și recuperare, Chișinău, 2002.

58. Moraru Victor, Confiscarea specială în dreptul penal, Chișinău, 2001.

59. Nistoreanu Gheorghe, Păun Costică, Criminologie, ed. Didactică și Pedagogică R.A., București, 1995.

60. Oancea-Ursu Gh., Ereditate și mediu în formarea personalități umane, Timișoara, 1985.

61. Oancea Ion, Probleme de criminologie, ed. ALL Educațional S.A., București, 1994, 1998.

62. Păunescu C., Agresivitatea și condiția umană, ed. Tehnică, București, 1994.

63. Politic Gabriela, Criminologie (note de curs), ed. Fundației, „Chemarea”, Iași, 1996.

64. Pop Traian, Curs de criminologie, Cluj, 1928.

65. Pop Octavian, Lașcu Mihail, Instituția liberării condiționate în dreptul penal, Chișinău, 2002.

66. Pop Octavian, Violența în perioada de tranziție, ed. Mirton, Timișoara, 2003.

67. Pop Octavian, Recidiva postexecutorie, ed. Mirton, Timișoara, 2003.

68. Popescu Andreea Gabriela, Victima și victimologia, în Revista de Criminologie, de Criminalistică și de Penologie, nr. 4/1999, București, 1999.

69. Rădulescu Sorin, Anomie, devianță și patologie socială, ed. Hyperion, București, 1991.

70. Rădulescu Sorin, Banciu Dan, Sociologia crimei și criminalității, ed. Șansa – SRL, București, 1996.

71. Rădulescu Sorin, Devianță, criminalitate și patologie socială, ed. Lumina-Lex, București, 1999.

72. Roșca Al., Infractorul minor, Cluj, 1932.

73. Roșca Al., Motivele acțiunilor umane, ed. Universitatea, Cluj, 1943.

74. Roșca Al., Psihologia generală, ed. Didactică și Pedagogică, București, 1975.

75. Rusnac Svetlana, Psihologia dreptului, ed. ARC, Chișinău, 2000.

76. Rusu Vitalie, Particularități de procedură penală în privința minorilor, Chișinău, 2001.

77. Sali Nicolae, Delincvența juvenilă – o nouă perspectivă, în Delincvența juvenilă: prevenție și recuperare, Chișinău, 2002.

78. Stănoiu Rodica-Mihaela, Rolul contradicțiilor în etiologia comportamentului delincvent, în S.C.J., nr. 1/1987, București, 1987.

79. Stănoiu Rodica-Mihaela, Introducere în criminologie, ed. Academiei, București, 1989.

80. Stănoiu Rodica-Mihaela, Criminalitatea în România: trecut, prezent, viitor, în Tranziția și criminalitatea, ed. Oscar Print, București, 1994.

81. Stănoiu Rodica-Mihaela, Criminologie, ed. Oscar Print, București, 1997.

82. Ștefănescu-Goangă F., Roșca Al., Cupcea S., Adaptarea socială, Cluj, 1938.

83. Tanoviceanu I., Criminalitatea în România după ultimele statistici, București, 1909.

84. Tanoviceanu I., Curs de drept penal, Vol. III, București, 1912.

85. Timuș Andrei, Factorii sociali de minimizare a situației criminogene în Republica Moldova, în Criminalitatea organizată și economia tenebroasă în Republica Moldova, Conferința științifico-practică republicană, 26 februarie 1999, ed. ARC, Chișinău, 1999.

86. Tudosescu I., Acțiunea umană și dialectica vieții sociale, ed. Politică, București, 1980.

87. Ulianovschi X., Mîrza V., Medierea în cauzele penale. Alternative la detenție, ed. Prut Internațional, Chișinău, 2003.

88. Ungureanu Augustin, Prelegeri de criminologie, ed. Cugetarea, Iași, 1999.

89. Ursa V., Criminologie, Cluj, 1986.

90. Vremea Igor, Evaziunea fiscală a întreprinderilor, instituțiilor și organizațiilor (aspecte juridico-penale), CEP USM, Chișinău, 2003.

91. Zaporojan Igor, Criminalitatea are chip de femeie, ed. Elan Poligraf, Chișinău, 2000.

Autori și opere, în ordine alfabetică (rus.)

1. Apиcтoтeль, Пoлитика // Apиcтoтeль. Coчинeния в чeтыpex тoмаx, Mocква, 1983.

2. Бopьба c наcильcтвeнными пpecтyплeниями в CШA, в Бopьба c пpecтyпнocтью за pyбeжoм, № 5, 1995.

3. Бyжop Bалepий, O cyщнocти пpecтyпнocти, Кишинeв, 1998.

4.Bаcильeв B., Юpидичecкая пcиxoлoгия, Из-вo Питep, C. – Пeтepбypг, 1997.

5. Eникeeв M.И., Oбщая и юpидичecкая пcиxoлoгия, изд. Юpидичecкая литepатypа, Mocква, 1996.

6. Запopoжан Игopь, Уклoнeниe oт yплаты налoгoв и oтвeтcтвeннocть за этo пpecтyпнoe дeяниe, Кишинeв, 2003 г.

7. Зeлинcкий A.Ф., Peцидив пpecтyплeний, Xаpькoв, 1980.

8. Каpпeц И.И., Пpecтyпнocть: иллюзии и peальнocть, в Poccийcкoe пpавo, Mocква, 1992.

9. Кeлинoй C.Г., Cмepтная казнь: за и пpoтив, Mocква, 1989.

10. Кeтлe A., Coциальная cиcтeма и закoны eю yпpавляющиe, C. – Пeтepбypг, 1866.

11. Кopмщикoв B.M., Bлияниe ceмeйнoгo нeблагoпoлyчия на пpoтивoпpавнoe пoвeдeниe нecoвepшeннoлeтниx, в Boпpocы бopьбы c пpecтyпнocтью, изд. Юpидичecкая литepатypа, выпycк 35, Mocква, 1981.

12. Кpиминoлoгия (пoд peд. B. Opexoва), C. – Пeтepбypг, 1992.

13. Кpиминoлoгия (пoд peд. B. Кyдpявцeва и B. Эминoва), Mocква, 1997.

14. Кpиминoлoгия (пoд peд. A. Дoлгoвoй), изд. Hopма-ИHФPA M, Mocква, 1999.

15. Иншакoв C.M., Заpyбeжная кpиминoлoгия, Mocква, 1997.

16. Mишин A.A., Bлаcиxин B.A., Кoнcтитyция CШA, Mocква, 1985.

17. Moдeлиpoваниe в кpиминoлoгии (пoд peд. C.Bицина), Mocква, 1973.

18. Oбзop пpecтyпнocти в CШA , в Бopьба c пpecтyпнocтью за pyбeжoм, № 4, 1994.

19. Oбoзoв H.H., Cвязь нeкoтopыx интeлeктyальныx, xаpактepoлoгичecкиx и coциальнo-пcиxoлoгичecкиx фактopoв в cиcтeмe мeжличнocтныx oтнoшeний, в Coвpeмeнныe пcиxoлoгo-пeдагoгичecкиe пpoблeмы выcшeй шкoлы, Лeнингpад, 1974.

20. O наcилии в нeбoльшиx амepиканcкиx гopoдаx, в Бopьба c пpecтyпнocтью за pyбeжoм, № 5, 1993.

21. Ocтpoyмoв C. C., Юpидичecкая cтатиcтика, Mocква, 1970.

22. O нeкoтopыx аcпeктаx пpecтyпнocти CШA, в Пpoблeмы пpecтyпнocти в капиталиcтичecкиx cтанаx, № 2, 1985.

23. Платoн, Закoны // Платoн. Coчинeния в тpex тoмаx, Mocква, 1972.

24. Пpecтyпнocть и пpавoнаpyшeния в CCCP – 1990, Cтатиcтичecкий cбopник, изд. Финанcы и cтатиcтика, Mocква, 1991.

25. Пpoгpамма yмeньшeния пoтpeблeния наpкoтикoв, в Бopьба c пpecтyпнocтью за pyбeжoм, № 11, 1994.

26. Pайxecбepг H. M., Aдoльф Кeтлэ (eгo жизнь и наyчная дeятeльнocть), C. – Пeтepбypг, 1894.

27. Cepeда Bалeнтин, Toнкoглаз Bячecлав, Плoxoтнюк Bалeнтина, Бoлюx Лилия, Кpиминальная cyбкyльтypа, изд. Museum, Кишинeв, 2002.

28. Чepнилoвcкий З.M., Xpecтoматия пo вceoбщeй иcтopии гocyдаpcтва и пpава, Mocква, 1996.

29. Чoбанy И. A., Peабилитация ocyждeнныx – чаcть закoнoдатeльнoй пoлитики Moлдoвы в Закoн и жизнь, № 4, 1998.

Autori și opere, în ordine alfabetică (franc. și engl.)

1. Abrahamsen David, Who are the guilty? A study of education and crime, New – York – Toronto, 1952.

2. Beccaria Cesare, On Crimes and Punishments, Indianapolis, 1963.

3. Benesch H., Atlas de la Psychologie, La Pochoteque, Paris, 1996.

4. Constantini Helene, Le concept de Motivation, E.S.F., Paris, 1973.

5. Cressey Donald, Theft of the nation: The structure and operations of organized crime in America, New York, 1969.

6. Crime in the United States, Security World, Nr. 12, 1984.

7. Crime in the USA, New York Times, 1986, july, 27.

8. Crimes and Crime Rates, Statistical Abstract of the United States (The National Data Book), 114 th Edition, Washington, 1994.

9. Drug Use, by Type of Drug and Age croup: 1974 to 1992// Statistical Abstract of the United States. (The National Data Book). 114 th Edition, Washington, 1994.

10. Eysenk H. J. Crime and personality, Routledge and Kegan Paul, London, 1964.

11. Feertchak Helene, Les motivations et les valeurs en psycho-sociologie, ed. Armand Colin, Paris, 1996.

12. Finot Jean, Prejuge et probleme des sexes, Paris, 1913.

13. Goring N., The English Convict, London, 1913.

14. Henslin M. James, Social Problems, ed. II, Prentice – Hall, Englewood Cliffs, 1990.

15. Hooton E., The American Criminal, Harvard University Press, Cambridge, 1939.

16. Kan Ioseph, Les causes economiques de la criminalite, Paris, 1903..

17. Laitinen A., The Problem of Controlling Organizational Crime, Social Changes, Crime and Police (International Conference), Budapest, 1993.

18. Lauer H. Robert, Social Problems and the Quality of Life, ed. III, W. C. Brown Publishers, Dubuque, Iowa, 1986.

19. Leaute J., Criminologie et science penitentiaire, P.U.F, Paris, 1956.

20. Lieury Alain, Manuel de Psychologie generale, ed. Dunod, Bordas, Paris, 1990.

21. Lombroso Cesare, Crime, causes ed remedes, Paris, 1898.

22. Lombroso Gina, L’âme de la femme, Paris, 1924.

23. Mannheim H., Comparative Criminology, Routledge and Kegan Paul, New York, 1965.

24. Marion Henri, Psychologie de la femme, VIII/me ed., Paris, 1921.

25. Neier A., Crime and Panishment, New York, 1976.

26. Pinatel J., Bouzat P., Traite de droit penal et de criminologie, Tome III, Criminologie, Dallouz, Paris, 1963.

27. Pinatel J., La societe criminogene, ed. Calman-Levy, Paris, 1974.

28. Pinatel J., Criminologie, Paris, 1980.

29. Pradines Maurice, Traite de Psychologie Generale, Tome I, P.U.F., Paris, 1986.

30. Resten R., La caracterologie du criminel, P.U.F., Paris, 1959.

31. Ribot Th., L’heredite, etude psychologique sur ses phenomenes, ses lois, ses causes, ses consequences, Paris, 1973.

32. Seelig E., Traite de criminologie, P.U.F., Paris, 1956.

33. Simiand F., De l’explication, în L’analise empirique de la causalite, Mouton, La Haye, Paris, 1966.

34. Stefani G., Levasseur G., Jambu R., Criminologie et science penitenciaire, Paris, 1968.

35. Sutherland E. White collar criminality, New York, 1965.

36. Sutherland E., Cressey D., Principes de criminologie, ed. Cujas, Paris, 1966.

37. Szabo D., Criminologie, P. U. M., Montreal, 1967.

38. Tappen Paul, Juvenile Delinquency, Megraw-Hill Book Company, New York, 1947.

39. Tarde Gabriel, Philosophie penale (Etudes penales et sociales, Criminalite Compares), Paris, 1886.

40. Turner J.C., Towars a Cognitive Redefinition of the Social Group, în Social Identity and Intergroup Relation, Paris, 1982.

41. Uniform Crime reports for the United States, Washington, 1982.

42. Vouin R., Leute J., Droit penal et criminologie, P.U.F., Paris, 1965.

43. Yablonski Lewis, Criminology. Crime and criminality, Harper Collins Publishers, New York, 1990.

c u p r i n s