Fenomenul Colectionismului

Bibliografie:

Nicolescu, Corina, Muzeologie generala, Ed. Didactica și Pedagogica, București, 1975

Andre Parrot, Aventura arheologica, Editura Meridiane, 1981

Ambroise Vollard, Amintirile unui negustor de tablouri, Editura meridian, 1969

Al. Tzigara-Samurcaș, Scrieri despre arta românească, Editura Meridiane,, 1987,

Francis Carco, Prietenul pictorilor, 1970.

”cand ma gandesc la pânzele lui Utrillo, Dufy, Pascin, Ale lui Derain, Vlaminck și Segonzac, ale Suzannei Valadon, ori ale lui Modiglianipe care le-am avut în propria colecție, și pe care le vd din vreme în vreme , de vânzare în sala Drouot mi le aduc aminte făr preri de rău. La ce bun să te lamentezi? N-am mania poasesiunii: în ceea ce privește arta mai cu seamă. E destul să-mi evoc cutare sau cutare tablou în preajma căruia am trăit , spre a-i savura din plin forța și culoarea,grația, sentimentul. Hoinar. Făr să ies din casă , știu totul despre periferiile mizere și despre ulcioarele sordide din opera lui Utrillo….A mea este și cheița de aur cu care se descuie fără zgomot ușile căptușite ale moscheilor lui Duffy ale parcurilor verzi și albastre, ale vechilor castele, ale vechilor lui castele…..Lumea lui Derain, cu bogatele-I tapete, cu draperiile-I savant, femeile lui goale, ungerele-I de umbr…..O suflare de gheață ce zmulge ultimele foi ale copacilorîntr-un mare vârtej de ploaie amestecat cu zpadă,, un drum pustiu și desfundat , iazuri secate îmi oferăVlaminck. Și Segonzag, cu naltele-i pduri btrâne, pâraile-i spumegate… marile fete goale,puțin bestiale ale Suzzannei Valadon, ori acelea nostalgice ale lui Modigliani, toate nu mai au nici-o pudoare pentru mine. Aceste comori pe care atâția colecționari , lacomi de-a le avea , adesea neștiindu-le adevratul preț, le țin închise în saloane, mai mult decât lor mie îmi aparțin. Mă face bogat dragostea-mi pentru ele. ”

Marin Mihalache, Muzeele din Bucuresti, Editura Meridiane, 1963

Adrian-Silvan Ionescu, Miscarea artistica oficială în Romania Secolului Al XIX-lea, EdituraNMP, 2007

Fenomenul Colectionismului este generat de pasiune pură sau de interes ideologic ori de afirmarea unui anumit statut social de etalare a puterii si a bogatiei.

Colectionarul

Muzeul

Colectia privata

Scurt istoric al fenomenului

Colectionismul românesc

Secolul XIX in România

Fenomenul colecționismului

”Binecuvântați fie toți acești amatori, care, cu pasiunea sinceră și oarbă a iubitorului de artă, au adunat, fără să aibă altă preocupare decât satisfacerea dorinței de a poseda obiectul patimei lor , atâtea tezaure nestimate. De multe ori geloși de comorile dobândite , amatorii de acest soi nu îngduie decât unor preferați vizitarea colecțiunilor lor. Disprețuind onorurille și recunoștința semenilor, foarte adeseori ei nu sunt dezvluiți mulțimii decât atunci când colecțiile lor devin publice, sau sunt trecute muzeelor prin legate testamentare sau cumpărarea moștenirilor de către stat. În afar îns de acest tip prețios, destul de rar și foarte simpatic cu toate ciudțeniile lui , mai este ți culegtorul sau amatorul de artă prin imitație . Acesta adună din principiu, din snobism. Fără ca obiectele să-l intereseze prin ele înseși, fră ca să fie pasionatpentru o anumită manifestare de artă , el colecționează totuți , pentru că știe că aceast pasiune este bine cotat și, mijloacele permițându-i, își poate plti acest lux care măgulește vanitatea sa. De cele mai multe ori fiind fără nici-o pregătire artistică și fără imboldul de a se instrui în măsură cu dezvoltarea pasiunii lor, ca amatorii cei fanatici, culegtorii din ultima categorie rămân veșnic niște ignoranți în ale artei , conduși fiind de mijlocitori , care speculeaz buna lor credință și neștiința lor. ”

Colectiile si colectionarii sunt cele doua elemente care definesc fenomenul.

Analizat din prespectivă istorica , unii specialiști (din scoala franco-germană) au

mers până în preistorie si antichitatea în depistarea fenomenului, dovada stand tezauerle descoperite.

În antichitatea greacă au existat depozite de obiecte, în împrejurimile templelor, unde erau păstrate și protejate acele ofrande care nu erau expuse în templu.

Primele colectii de pictura, adevarate galerii ce expuneau operele de arta cele mai valoroase in sec V î.Hr., ar putea fi considerate pinacotecile din templele grecesti asemeni celei din aripa nordica a Propileelor de pe Acropole, in Athena .

Marile biblioteci cu cilindri si tablite din Sumer, cu manuscrise si papirusuri din Alexandria, sunt de asemeni primele colectii de scrieri rare, frumoase si pretioase.

La Roma au existat și colecții ale unor patricieni sau chiar ale statului de arta greceasca si roman care

puterea împăraților. Intelectualii și oamenii de artă vor cere ca tezaurele imperiale să devină locuri publice, pentru a putea fi admirate de public, punându-se, astfel, bazele muzeului-colecție.

Bibliotecile erau imense colectii de manuscrise (in limbile greaca si latina) care adaposteau si numeroase alte opere de arta: sculpturi, picturi, cum au fost si bibliotecile din palatul lui Hadrian de la Tivoli, sau cele doua biblioteci din Forumul lui Traian de la Roma ce incadrau faimoasa columna.

Renașterea

În lumea antică, muzeul coexistă cu biblioteca, în sensul că bibliotecile erau decorate cu statui ale personajelor celebre; un exemplu în acest sens îl constituie celebrul palat al împăratului Hadrian, construit la Tivoli (25 km de Roma), unde cele două biblioteci (una cu manuscrise grecești, cealaltă cu latine) conțineau și statui numeroase cu scurte inscripții de caracterizare a personajului.

Epoca modernă

Muzeul public

Spațiul românesc

Unele muzee, organizate pe lângă universități, vor deveni laboratoare de studiu, așa cum se întâmpla în Elveția, Olanda, Anglia. La Oxford se crează Ashmolean Museum cuprinzând colecții de științele naturii, geologie, arheologie; muzeul era deschis oficial în 1683 (în 1714 se tipărea primul regulament de vizitare). Prima mare instituție muzeală modernă a fost creată tot în Anglia: British Museum, în 1753, prin reunirea mai multor colecții. Statutele sale arătau că este o instituție națională, destinată savanților și studenților britanici sau străini, în scopul cercetării (instituție de cercetare științifică). Bazele muzeografiei moderne se vor pune însă în Franța, ca urmare a activității enciclopediștilor, a spiritului Luminilor și a Revoluției franceze, trecându-se la organizarea sistematică a colecțiilor, conservarea și restaurarea lor. Noua formulă muzeistică era cea a muzeului public, ca reacție la caracterul secret și privilegiat al colecțiilor particulare de până atunci; urmare a acestei orientări de deschidea, în 1791, Muzeul Luvru. Apariția conceptului de muzeu public a avut drept consecință proiectarea unor clădiri și spații care să poată adăposti un public numeros. De asemenea, se gândesc spații speciale pentru tipurile de obiecte expuse și se modernizează iluminatul sălilor.

Muzeul Luvru – Paris

Muzeul este o parte importantă din expresia culturală europeană modernă, de aceea, în prima parte a secolului al XIX-lea, numărul muzeelor de istorie, artă, etnografie și a muzeelor naționale a fost în continuă creștere.

Cel mai vechi muzeu constituit în spațiul românesc se datorează baronului Brukenthal, care și-a constituit, în 1796, o galerie în palatul său de la Sibiu, unde își prezenta colecțiile. În 1817, această colecție era deschisă publicului sub forma unui muzeu ce reprezenta expresia epocii (barocul), având un aspect eterogen: tablouri, monede, argintărie, manuscrise, piese arheologice și mineralogice. Cam în aceeași perioadă, episcopul de Oradea își construia un palat, în stil baroc, care adăpostea o galerie de tablouri și o bibliotecă. Apoi, în perioada 18001864, în Principate, sunt atestate 11 muzee, pentru ca până la 1900 să mai apară alte 13 muzee noi.

Muzeul național

Funcțiile muzeului

Muzeul Bruckhental – Sibiu În a doua jumătate a secolului al XIX-lea se va constitui și în spațiul românesc un muzeu național, din inițiativa lui Al.Odobescu și cu sprijinul domnitorului Al.I.Cuza; el se numea Muzeul național de antichități și grupa colecțiile existente la București din vremea lui Ghica, plus alte piese, totul sub o nouă formă de expunere. Scopul muzeului era de a ilustra cultura din spațiul românesc începând cu preistoria, prin piese arheologice, opere de artă, stampe, desene, copii după picturi. Muzeul (care cuprindea în prima fază mai ales colecții de științele naturii) era adăpostit la Colegiul Sf.Sava și se afla sub îngrijirea Eforiei Școalelor.

Ulterior, vor apărea și muzeele etnografice în aer liber (Muzeul Satului apare în 1936), apoi, galeriile de artă națională, primele muzee memoriale și cele cu profil de istorie a științei și tehnicii. În perioada 1940-1945, existau în România 50 de unități muzeale, a căror evoluție a continuat și după război, când numărul lor a crescut și s-a diversificat tipologia acestora.

Muzeul de antichitati

In secolul al XIX-lea, în contextul apariției unor noi state naționale în Europa s-au dezvoltat ideile muzeului public, național sau regional la constituirea carora au contribuit colectionarii.

Banul Mihalache Ghica anul 1834 a donat întreaga sa colecție, gest care a avut un mare ecou în presa vremii pentru infiintarea Muzeului de Istorie Naturala si antichitati – o colecție de mineralogie (150 piese), o colecție de moluște (213 piese), o colecție de pești, o vulpe albă, dinți de mastodont, antichități și 1.258 monede grecești, romane și bizantine. În anii următori, Eforia Școalelor a făcut eforturi atât în privința amenajării spațiilor destinate colecțiilor, cât și a sporirii colecțiilor.

Colecțiile sporesc și prin donații așa, cum este cazul medaliilor primite de la Consiliul general al Franței în 1839, medalii referitoare la regii Franței de la sfârșitul secolului al XVIII-lea și începutul secolului al XIX-lea. În anul 1862 generalul N. Mavros dona o importantă colecție compusă din 4.000 de monede, statui, basoreliefuri, antichități egiptene, ceramică elenă și etruscă, dar și ceramică descoperită pe plan local. Spațiul destinat muzeului se dovedise insuficient fiind cumpărate case alăturate.

Patrimoniul instituției a fost îmbogățit și prin includerea unor prestigioase colecții particulare obținute prin donație sau achiziție: Pappazoglu, Bolliac, Sturza, Rosetti, Kretzulescu, Cantilli, Casotti, Kogălniceanu, Enciulescu, Beldiceanu, Butculescu, Zamfirescu, Lenș, Solacolu, Vendelin, Ardos, Mititelu, Slobozianu, Lucaciu, Tzigara-Samurcaș, colecția de vase grecești de la muzeul Kalinderu, unele piese din colecția M. Sutzu preluate de la Academia Română, obiecte din vechile colecții ale Universității, din colecția muzeului Saint Georges etc.

Ca urmare a secularizării averilor mănăstirești în anul 1863, cele mai importante obiecte de artă din mănăstirile din Oltenia (Tismana, Bistrița, Cozia etc.) au trecut în colecțiile Muzeului Național de Antichități, reorganizate de A. Odobescu. Succesorul acestuia, G. Tocilescu, a continuat preluarea obiectelor de artă din mănăstiri. Din colecțiile Muzeului Național de Antichități numeroase piese au fost prezentate la expozițiile universale. Astfel, la Expoziția internațională de la Paris din 1867 au fost prezentate Tezaurul de la Pietroasa și obiecte bisericești provenite de la mănăstirile Bistrița, Horezu, Căldărușani, Cozia, Govora, Cotroceni, Curtea de Argeș.

Din 1876 Muzeul Național de Antichități are noi secții: cea a porturilor naționale, a tablourilor istorice naționale, de geme și camee, precum și cea industrială, structură aprobată de ministrul Cultelor și Instrucțiunilor Publice, Titu Maiorescu. Secțiunea de artă populară a fost îmbogățită prin strădania institutorului Apostol Mărgărit, între 1878 – 1880, cu numeroase piese de port și cu instrumente muzicale strânse de Theodor Burada.

Colectionarul apartine unei «specii» culturale rare […] Colectionarul este, neindoielnic, un tezaurizator animat de anumite inclinatii mai mult sau mai putin cultivate. Fiecare colectie, sistematic oranduita, afirma cu precizie date despre personalitatea si destinul colectionarului. Fiecare colectionar este un potential donator

Astfel, în pofida lipsei surselor

directe – articolul publicat de Elena Bîlcu în 1955 în urma donației către Academia Română

din 19542

și actul unei donații ulterioare (1966) către aceeași instituție sunt printre puținele

de acest fel –, putem reface profilul de colecționar al dr. Mihai Ciucă, pentru a-i acorda astfel

un loc în istoria colecționismului românesc.

Cele două donații către Academia Română constau, amândouă, în opere de grafică, în

mare majoritate gravuri. Prima donație cuprindea o serie de 260 de gravuri, iar cea din 1966

38 de opere, dintre care 31 gravuri, iar restul acuarele și desene. Analiza listelor pare să

indice că centrul colecției era gravura franceză „modernă”, adică secolele XIX și XX,

cuprinzând artiști importanți ca Géricault, Toulouse-Lautrec, Paul Huet, Eugène Leroux,

Daubigny, Manet, Millet, Alphonse Legros și Eugène Carrière. Se remarcă interesul pentru

Daumier, prezent cu 93 de litografii în prima donație și cu încă cinci în cea din 1966.

În donația din 1954 apar însă, alături de gravorii francezi, și nume celebre din alte școli:

Dürer, Van Dyck, Rembrandt, Jan Both, Jongkind, Ensor. Intenția nu pare să fi fost aceea de a

ilustra istoria gravurii, ci doar de a colecționa piese valoroase. În legătură cu aceste piese, Elena

Bîlcu remarca: „Ca un bun cunoscător, colecționarul a știut să aleagă exemplarele mai prețioase

prin tiraj ori calitatea hârtiei și a cernelei și chiar, câteodată, stadii mai rare”3

.

O altă secțiune a donației o constiuie seria de 18 stampe japoneze, primele piese de

acest fel intrate în colecția Bibliotecii Academiei Române4

, care se va îmbogăți însă curând

(1962) cu stampele japoneze donate de George Oprescu.

Fără a fi un pasionat colecționar de artă românească, dr. Ciucă avea „biroul […]

tapetat cu cărți și tablouri de Steriadi și Ghiață”5

(Fig. 1), iar în casa sa se aflau și alte picturi

de Petrașcu, cu care era prieten, de Pallady și Iser6

. Și în donația din 1966 apar câteva acuarele și

desene de Pallady și Steriadi și o litografie de Șt. Popescu.

Profilul colecției sale devine mai clar dacă este privit în relație cu mediul în care a luat

naștere. Dr. I. Mesrobeanu relatează, într-un document păstrat la Muzeul Național de Artă al

României7

, că modelul inspirator, atât pentru colecția dr. Mihai Ciucă, cât și pentru cele ale

1

Principalele date biografice provin din volumul biografic Frații Ciucă de Radu Iftimovici, 1975, și din

volumele omagiale Omagiu lui Mihai Ciucă cu ocazia împlinirii a 80 de ani, Ed. Academiei RPR, 1965,

conținând discursuri de Ștefan Milcu, Voinea Marinescu, Jean Livescu, Șt. Nicolau, Gh. Lupașcu, N. Nestorescu,

I. Mesrobeanu, Maria Franche; vezi și Mihai Sefer, Bacteriofagii. Volum omagial Mihai Ciucă 120 ani,

București, 2003. 2

Elena Bîlcu, Colecția de gravuri a acad. Mihai Ciucă, în Revista de bibliologie, 1955. 3

Ibidem, p. 301. 4 Biblioteca Academiei Republicii Socialiste România 1867-1967. Cartea centenarului, p. 190. 5

Radu Iftimovici, op. cit., p. 14. 6

Comunicare verbală, familia colecționarului, ian. 2007.

7

Dosar: Evocare D. Ghiață, Muzeul Național de Artă al României, apud Petre Oprea, Colecționari de

artă bucureșteni, București, 1976, p. 85, n. 2. 219

dr. C. Ionescu-Mihăiești, dr. Alexandru Slătineanu, dr. Mircea Iliescu, a fost colecția dr. Ioan

Cantacuzino.

Fig. 1. Jean Al. Steriadi, Peisaj, ulei pe carton, din colecția dr. Mihai Ciucă, familia colecționarului.

Personalitate fascinantă a culturii române, profesorul Cantacuzino era centrul în jurul

căruia s-a constituit grupul de medici (medici-colecționari mai târziu) de la Institutul

Cantacuzino. Iar fascinația pe care o exercita asupra acestor tineri nu era una doar de ordin

științific. O atestă mărturii, precum cea a dr. Ciucă relatată de Radu Iftimovici:

… ceea ce respiram noi acolo, în preajma maestrului, era aerul pur al umanismului renascentist. […] Ceea

ce am învățat noi, de asemenea, de la Cantacuzino, a fost că noțiunea de specialist nu o exclude pe cea de

om de cultură, de om cu preocupări multiple. […] Noi am trăit acolo, alături de Cantacuzino, toate acele

frământări pe care unii, superficiali, le-au socotit niște violon d’Ingres: dragostea lui debordantă pentru

muzica bună, erudiția și atașamentul pentru artele plastice, pasiunea pentru istoria culturii8

.

La plecarea tânărului Ciucă la Paris, dr. Cantacuzino are grijă să îl sfătuiască:

Nu cumva să treci orb pe lângă această lume de minuni care e Parisul. Dacă vei ști la perfecție ultimele

noutăți de microbiologie și nu vei fi zăbovit în fața vitraliilor medievale de la „Sainte Chapelle” sau în

fața sălilor cu sculptură grecească de la Louvre, te-ai dus degeaba la Paris9

.

Colecția profesorului Cantacuzino, începută încă din anii studenției pariziene și

îmbogățită de-a lungul numeroaselor călătorii la Paris, era considerată una dintre cele mai

valoroase colecții de artă din țară și una redutabilă chiar la scară europeană10. Colecția

privilegia arta franceză, dar trăsătura care o făcea unică în spațiul românesc era specializarea

pe gravură (în 1910 număra deja 10 000 de gravuri). Chiar dacă gravura franceză „modernă”

reprezenta mai bine de jumătate din totalul operelor, colecția avea ambiția, după cum

relatează George Oprescu, de a ilustra întreaga istorie a gravurii și toate tehnicile ei, cu toate

epocile și toți artiștii de seamă, și mai ales prin opere de extrem de bună calitate („tiragii

rarisime” sau „diferitele stări ale gravurilor de seamă”11).

Dar poate nu atât colecția impresionantă a dr. Cantacuzino i-a marcat pe tinerii doctori

din jurul său, cât personalitatea colecționarului: Cantacuzino nu apela la alți colecționari și la

intermediari pentru achiziții12, ci era un pasionat vizitator al anticarilor parizieni și, mai ales,

un mare cunoscător al gravurii. Opinia sa era apreciată de colecționari, anticari, artiști.

Tzigara-Samurcaș vorbea de „subtilul amator, dublat de un specialist din ce în ce mai

expert”, „condus în alegerea sa nu numai de înnăscutul său gust dar și de discernământul

eruditului cunoscător al tuturor tainelor tehnicei gravurii”13. Și ținea să cultive aceeași

pasiune la tinerii care îl înconjurau.

În casa lui, extrem de încăpătoare, ținea ca, o dată pe săptămână, vinerea, să-și adune colaboratorii și

prietenii, cu unii discutând mai adânc despre artă, pe alții inițiindu-i în înțelegerea gravurii și învățându-i

s-o prețuiască, pe toți deopotrivă îndemnându-i prin exemplul său să-și alcătuiască colecții proprii14.

O mărturisire a dr. Slătineanu evocă mai clar rolul jucat de profesorul Cantacuzino și de

colecția sa în formarea gustului pentru artă și a spiritului de colecționar al elevilor săi:

De asemenea [dr. Cantacuzino] era unul din cei mai mari experți în pictură și în estampe pe care l'am

întâlnit. Erudiția lui în estampe era formidabilă. Cum nu te apropii de foc fără să te arzi nițel, mi-a trecut

și mie această din urmă pasiune, și vă vorbesc, rândul acesta în cunoștință de cauză. Deseori am avut

ocazia să văd la Paris, negustorii și amatorii cerându-i avizul asupra vreunei piesei îndoelnice. Bibliofil

emerit, avea cea mai frumoasă bibliotecă din Țară, cu cărți rare și ediții princeps15.

Alături de Al. Slătineanu trebuie menționat și C. Ionescu-Mihăiești, căruia Cantacuzino i-a

transmis în primul rând pasiunea pentru bibliofilie. Colecția de cărți rare a Dr. C. IonescuMihăiești

a fost donată Bibliotecii Academiei Române la moartea colecționarului și a intrat

în patrimoniul Cabinetului de Stampe pentru raritatea și valoarea edițiilor.

O altă colecție și un alt colecționar care trebuie invocați în relație cu modelul cantacuzin

este George Oprescu și colecția sa16. Mihai Ciucă însuși era legat de Oprescu printr-o „veche și

caldă prietenie”, după cum ne lasă să intuim dedicația cu care istoricul de artă îi dăruiește una

dintre cărțile sale17. După propriile mărturisiri, G. Oprescu a copilărit în casa lui C. IonescuMihăiești,

care i-a fost „ca un frate” de la vârsta de 11 ani. Prin intermediul acestuia intră în

cercul lui Cantacuzino, care i-a modelat gustul artistic, îndreptându-l spre producțiile grafice,

gravuri și desene. Iată ce mărturisea în această privință istoricul de artă:

La întrunirile pe care unii membri ai Institutului le țineau acasă la Profesorul Cantacuzino, duminica […]

întruniri la care și eu am luat adesea parte, și care au contribuit la formarea mea ca istoric de artă era o

adevărată încântare să asculți conversația lui Ionescu-Mihăiești cu maestrul lui iubit18.

11 Al. Tzigara-Samurcaș, Humanistul Dr. I. Cantacuzino și arta, în 'In memoria' Profesorului Ioan

Cantacuzino, București, 1936, p. 383d. 12 Petre Oprea, op. cit., p. 83. 13 Al. Tzigara-Samurcaș, loc. cit. 14 Idem, loc. cit. 15 Al. Slătineanu, Profesorul Ion Cantacuzino, cuvântare ținută în aula Universității din Iași, 11 febr.

1934, în 'In memoria' Profesorului Ioan Cantacuzino, p. 32. 16 Petre Oprea, George Oprescu, op. cit., p. 148-153; Remus Niculescu, Un mare donator al Cabinetului

de Stampe, în Omagiu lui George Oprescu. Expoziție de Gravuri, desene, documente, București, 1971, p. 7-8;

Petre Oprea, George Oprescu, muzeograf, în R M, an 19, nr. 1, 1982, p. 49-53. 17 La Biblioteca Institutului de Istoria Artei „G. Oprescu” se păstrează ediția cărții lui G. Oprescu, L'art

roumain de 1800 à nos jours care i-a aparținut lui M. Ciucă și care poartă dedicația „Lui Mihai Ciucă, cu veche și

caldă prietenie, G. Oprescu”; în aceași bibliotecă se păstrează Noțiuni de epidemiologie și serovaccinațiuni (cu

aplicațiune specială în campanie) de dr. Alexandru Slătineanu, dr. Ionescu-Mihăiești și dr. Mihai Ciucă, București,

1915, cu bogate adnotări de G. Oprescu. 18 George Oprescu, [1964], Donația C. Ionescu-Mihăiești. 1883-1962. Expoziție de cărți rare, Biblioteca

Academiei R. S. România, București, 1983, p. 5. 221

La rândul său, G. Oprescu a donat colecția sa Academiei Române în 1962.

De altfel, acest gest pare a fi tipic pentru destinul colecțiilor colaboratorilor

profesorului Cantacuzino. Dincolo de similaritatea de conținut (gravură, artă franceză,

bibliofilie), unele dintre aceste colecții (Ionescu-Mihaiești, Ciucă, Oprescu) au fost donate

statului, fie Muzeului Toma Stelian, fie, după dispariția acestuia, Academiei Române, gestul

oglindindu-l pe cel al lui Cantacuzino de a-și dona o parte din colecție Muzeului Toma

Stelian și al fiilor lui Cantacuzino de a dona mare parte din colecția de gravură a tatălui lor

aceleiași instituții. Colecția Slătineanu a ajuns și ea în mare parte în patrimoniul Academiei,

dar prin achiziții numeroase de-a lungul timpului de la familia Slătineanu19.

Înaintea donației către Academia Română, Mihai Ciucă figurează (în catalogul din

1939), alături de fratele său Alexandru Ciucă, printre donatorii Muzeului Toma Stelian.

Mulți dintre apropiații lui Ciucă au fost implicați în conducerea muzeului și constituirea

colecțiilor, profesorul Ioan Cantacuzino, în calitate de Președinte al „comitetului artistic”

instituit după intrarea muzeului în posesia statului prin legat testamentar, George Oprescu, în

calitate de director al muzeului din 1931, dr. Ionescu-Mihăiești, dr. Slătineanu, Șt. Popescu20

printre donatori. Orientarea lui Mihai Ciucă către această instituție este, așadar, firească.

În articolul George Oprescu, muzeograf Petre Oprea afirma: „Printre primii care, din

propria inițiativă, au împrumutat muzeului, pentru un timp mai îndelungat, lucrări de artă, au

fost dr. Maria Stănculeanu, dr. I. Cantacuzino, Eugen Stătescu, Nora Steriadi, M. Ciucă,

George Olszweski, care, după un timp, le-au donat definitiv21” [s.n.]. Dacă însă Alexandru

Ciucă figurează în catalogul redactat de Oprescu în 1939 ca donator a două picturi de Ghiață,

fratele său Mihai, deși apare în lista de donatori ai muzeului, nu figurează cu nici o operă în

catalog22. Inventarele Secției de pictură românească de la Muzeul Național de Artă al

României, unde se află din 1950 colecția Toma Stelian, nu oferă informații suplimentare

despre natura donației lui Mihai Ciucă către această instituție.

Am subliniat mai devreme locul important ocupat de Daumier în colecția dr. Ciucă.

Acest fapt nu este nici el întâmplător. După cum au sugerat Ștefan Godorogea și Emanuel

Bădescu, Daumier a avut un ecou considerabil în Romania, încă din timpul vieții23.

Biblioteca Academiei Române deține o colecție de 2000 de litografii de Daumier, provenite

din donațiile Mihai Ciucă și George Oprescu și din achiziții din colecțiile Alexandru și

Barbu Slătineanu și Eugen Filotti; iar la Muzeul Național de Artă se află o parte din cele

peste 3000 din colecția Cantacuzino24.

Dincolo de interesul marcat – în cercul profesorului Cantacuzino – pentru opere de

grafică, susținut de un gust și o cunoaștere excepționale, și mai remarcabilă este „politica

gravurii”25 pe care acest cerc de amatori de artă a dus-o. În 1916 se înființa, din inițiativa lui

Steriadi și a lui Fișer-Galați și cu susținerea dr. I. Cantacuzino, Societatea „Graphica”, al

cărei scop declarat era „încurajarea și răspândirea aqua-fortei, gravurii și litografiei artistice”

prin „[organizarea de] expoziții de artă grafică, [publicarea de] mape cu lucrări grafice”

19 Comunicare verbală, conf. dr. Ioana Beldiman, dec. 2006. 20 Șt. Popescu era și el un intim al cercului lui Cantacuzino, iar după moartea acestuia artistul a făcut o

donație Muzeului Toma Stelian în amintirea profesorului; relația cu Mihai Ciucă este atestată de dedicația de pe

un album Șt. Popescu, scris de G. Oprescu și care i-a aparținut Dr. Ciucă (astăzi în colecțiile Bibliotecii

Institutului de Istoria Artei „G. Oprescu”): „D-lui Mihai Ciucă, cu multă prietenie, Ștefan Popescu / G. Oprescu”. 21 Petre Oprea, George Oprescu, muzeograf, p. 52 22 George Oprescu, Muzeul Toma Stelian. Catalog (Pictură, sculptură și desen), Casa Școalelor, Muzeul

Toma Stelian, București, 1939; Peisajele Cat. 105 și Cat. 107 de D. Ghiață provin din donația dr. Al. Ciucă. 23 Ștefan Godorogea, Emanuel Bădescu, Daumier și ecoul său în România, în RM, an 17, nr. 6, 1980,

p. 52-56. 24 George Oprescu, Colecția Profesor Dr. I. Cantacuzino…, p. 17. 25 George Oprescu, Procesul verbal al ședinței publice de la 8 iunie 1945, în Analele Academiei Române,

Desbaterile, Seria a II-a, 65, 1945/46, p. 5-7, apud Remus Niculescu, op. cit., n. 2, p. 8.222

pentru „a deștepta prin publicitate și prin editare de mape, la îndemâna fiecăruia, gustul

pentru arta reproductivă”26. Prima expoziție, din 1916, prezenta un istoric al tehnicii gravurii,

cu piese provenind în cea mai mare parte din colecția Cantacuzino. Inițiativa își reia cursul

după război abia în 1923, cu expoziția Portretul în gravura franceză, iar următoarea

expoziție planificată pentru 1924 (Daumier și Gavarni) nu a mai fost realizată din pricina

desființării, din cauze neștiute, a Societății „Graphica”.

Dar expozițiile de artă grafică continuă, între ’31 și ’38, cu sprijinul acelorași Steriadi și

Cantacuzino, la Muzeul Toma Stelian, sub conducerea lui George Oprescu27. În cazul acestor

expoziții parte din patrimoniu provine de la cabinete de stampe occidentale (Berlin, Uffizi,

Louvre), dar și din colecțiile bucureștene, în primul rând cele ale lui Cantacuzino și Oprescu.

Steriadi a avut un rol important nu numai în manifestările expoziționale legate de arta

grafică, ci și în cercul iubitorilor de artă din jurul lui Cantacuzino. Intim al laboratorului lui

Cantacuzino, precum și al casei acestuia, Steriadi leagă prietenii strânse cu doctorii

colecționari. Dovadă stau nenumăratele portrete, desene, uneori litografii, în care i-a înfățișat

(Fig. 2). În colecția lui George Oprescu se aflau portretele dr. Cantacuzino, dr. IonescuMihăiești,

dr. Mihai și Alexandru Ciucă, ale lui Oprescu sau Henri Focillon și ale unor

artiști. Alte asemenea serii de schițe-portrete cu grupul de la Institutul Cantacuzino se aflau

în colecțiile C. Ionescu-Mihăiești, dr. Alice Magheru, iar componența grupului poate fi

reconstituită prin răsfoirea albumului despre opera grafică a lui Steriadi28.

Prietenia lui Steriadi cu dr. Ciucă este evocată în biografia lui Radu Iftimovici: „am

devenit prieteni nedespărțiți, mai ales cu Steriadi”; „prietenii veniți să mă conducă [la gară]:

Ionescu-Mihăiești, Ion Minulescu, pictorul Steriadi…”29, și, de asemenea, este atestata de

desenele artistului, între care o caricatură, la care Mihai Ciucă ținea în mod deosebit,

reprezentându-l alergând cu o plasă de fluturi după țânțari prin junglă, și alta în care ține în

mână o eprubetă de sânge (Fig. 3). În 1966 Mihai Ciucă a donat Bibliotecii Academiei și

două litografii de Steriadi reprezentând portretul său30.

O relație strânsă îl lega și de pictorul Dimitrie Ghiață. Se pare că însuși Mihai Ciucă

l-a angajat ca laborant la Institutul Cantacuzino, unde pictorul a fost descoperit de

Cantacuzino, care a devenit protectorul său.

Un alt capitol al colecției, după cum am menționat, îl constituiau stampele japoneze,

mărturie a interesului dr. Ciucă pentru Japonia și culturile extrem orientale în general. Radu

Iftimovici a publicat în biografia fraților Ciucă pasaje pline de pasiune din jurnalul lui Mihai

Ciucă ajuns în China, India ș.a.m.d., menționând de exemplu un pasaj de nu mai puțin de 50

de pagini de notițe luate din cărți despre civilizația și cultura chineză. Această pasiune,

alimentată de nenumăratele călătorii în Asia, este documentată de donația de piese orientale

făcută Muzeului Toma Stelian: un costum chinezesc de înalt demnitar, care se află astăzi la

Secția de arta orientală, și probabil și alte piese31. Fără însă a vrea să diminuez importanța

impactului culturii orientale asupra dr. Ciucă, îndrăznesc să sugerez că gustul pentru stampa

japoneză i-a fost inculcat mult mai devreme. Cantacuzino însuși avea în colecție asemenea

26 Invitație de adeziune la Societatea „Graphica” publicată odată cu Catalogul expoziției Portretul în

gravura franceză, Cultura Națională, 1923. 27 Petre Oprea, Pictorul Jean Steriadi, muzeograf, în RM, an 16, nr. 9-10, 1979, p. 80-85. 28 George Oprescu, Jean Alexandru Steriadi desenator, Ed. Academiei RPR, București, 1961. 29 Radu Iftimovici, op. cit., p. 42, 150. 30 Dr. Ciucă a înmânat litografiile acad. Milcu, care le-a predat Cabinetului de Stampe. În arhivele

Cabinetului se păstrează actul prin care Milcu a predat litografiile și scrisoarea de mulțumire adresată de Cabinet

Acad. Ciucă (martie ‘66). 31 Carmen Brad, Arta chineză din patrimoniul Galeriei Orientale. Dinastiile Ming și Qing, Muzeul Național de

Artă al României, București, 1999; din donația Ciucă către Muzeul Toma Stelian provine o haină de înalt demnitar,

Cat. 62, p. 98-99. 223

piese, menționate de Al. Tzigara-Samurcaș32, iar din cercul său George Oprescu va constitui

o colecție de peste 1000 de stampe japoneze33.

Fig. 2. Jean Al. Steriadi, Dr. Mihai Ciucă, peniță pe hârtie,

Cabinetul de Stampe, Biblioteca Academiei Române.

Fig. 3. Jean Al. Steriadi, Prof. dr. Mihai Ciucă, peniță pe

hârtie, Institutul de Seruri și Vaccinuri „Dr. I. Cantacuzino”.

Din călătorii va aduce însă nu numai piese extrem-orientale, ci și piese din Orientul

Apropiat, vase, tingiri de aramă sau cositor34, care, fără a avea o valoare artistică deosebită,

permit reconstituirea mentală a interiorului apartamentului din Cotroceni, din blocul în care

locuia și poetul Minulescu (și unde acum se află colecția Minulescu) și unde a trăit pentru o

perioadă și Liviu Rebreanu. De altfel, Radu Iftimovici menționează în treacăt o înrudire prin

alianță între cei doi colecționari, Ciucă și Minulescu35.

32 Al. Tzigara-Samurcaș, op. cit., p. 383e

. 33 Petre Oprea, George Oprescu, în Colecționari…, p. 149; Expoziția de gravură Katsushika Hokusai

1760-1849, București, 1960. 34 Aflate în posesia familiei colecționarului.

35 Radu Iftimovici, op. cit., p. 13; mama lui Minulescu se numea Alexandrina Ciucă, dar nu am putut

verifica informația despre relația de rudenie între Ciucă și Minulescu. 224

Din prestigiul de altă dată al al familiei Bellu a rămas numele unui cimitir. Puțină lume știe cine a fost și ce a însemnat în istoria și cultura noastră această familie de aromâni veniți din Macedonia. Cu atât mai puțin se știe că, la celebrul muzeu Marmottan din Paris, cele mai valoroase lucrări au aparținut unui „machedon” din București și că au fost donate de fiica sa.

Gheorghe (Iorgu) Bellu este numele acestui personaj, pe care și l-a franțuzit în 1851, când a plecat la Paris pentru a studia medicina, devenind Georges de Bellio. Cu acest nume s-a consacrat, dar nu ca medic, ci ca mecena și colecționar de artă. În privința medicinei, a studiat-o, dar nu a practicat-o, decât pentru prietenii lui, artiștii, pe care-i ajuta și sub această formă.

Baronul Barbu, Bibicul Fane și sinucigașul Constantin

Se fac multe confuzii în privința numelor din încâlcitul arbore genealogic al familiei Bellu. De pildă, tatăl lui Georges de Bellio e considerat, în unele biografii, Alexandru (care era, de fapt, fiul fratelui său), Barbu Bellu e confundat cu fratele său Ștefan Bellu, atunci când e vorba de donatorul terenului pe care s-a construit celebrul cimitir etc. Coroborând mai multe surse, și luând ca reper arborele genealogic al familiei Bellu, publicat pe site-ul familiei Ghyka, am ajuns la concluzia că adevăratul donator al terenului pentru cimitir a fost Barbu Bellu (fratele mai mare al lui Georges), la intervenția lui C.A. Rosetti, pe atunci primar al Capitalei.
Barbu Bellu și mormântul lui Eminescu din cimitirul care poartă, neoficial, numele fondatorului

Barbu Bellu (1825-1900) era baron austriac (moștenise titlul de la unchiul său Constantin Bellios, care-l primise în 1817, de la împăratul Francisc I), dar a deținut și înalte demnități publice și domnești, ca aproape toți cei din neamul lui, începând cu cea de paharnic și continuând cu cea de membru al Curții de Apel, deputat, ministru al Cultelor, ministru al Dreptății, senator. Un alt frate mai mare, Ștefan, era un personaj central în viața mondenă a Capitalei din a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Bărbat galant și veșnic amorezat, conul Fănică Bellu, alias Bibicul (nume de alint cu care era dezmierdat de balerinele trupei Fanelly) își refăcea energia consumată în Parlament, ducându-se să admire picioarele dansatoarelor de la grădina „Union” și aplaudând-o frenetic pe o oarecare domnișoară Margot, considerată cea mai „seduisante orizontale” a trupei. Cântărețul Ionescu de la „Iunion”, de care pomenește și Caragiale, îi închinase chiar un cântecel tomnaticului amorez:
„Vin, mămicule, vin bibicule, vin,
Că știi cât ne dorim
Și știi cât ne iubim.
Vin, mămicule, vin bibicule, vin
Cu portofelul plin,
Să te sărut puțin”… 
Până la urmă, zbenguielile cu frumoasa „seduisante orizontale” Margot, zice-se, l-ar fi dus pe conul Fănică Bellu, taman la Cimitirul Bellu…

Al doilea frate al lui Georges de Bellio a fost Constantin (Codiță), care era muzicolog. În cartea sa,„Roumanie, capitale Paris”, Jean-Yves Conrad pomenește de faptul că acesta ar fi locuit împreună cu Georges de Bellio, în 1863, pe rue Grange-Bateliere. Cei doi frați erau însă „en froid”. În aceeași carte, Jean-Yves Conrad semnalează că, la 12 februarie 1875, Constantin s-a sinucis într-o cameră de hotel. Constantin Bellu, împreună cu fratele său Georges, cărora li s-au alăturat pictorii Theodor Aman și Mihail Lapaty, au făcut, în perioada de pregătire a Unirii Principatelor, demersuri pe lângă guvernul francez, ca să intervină în favoarea unirii.
Tatăl celor trei frați era Alexandru Bellu (1796-1853), căsătorit, în 1824, cu Irina Văcărescu, mama lor. A ocupat, în cei 57 de ani de viață, nenumărate demnități publice în capitala Țării Românești: divictar, mare Spătar, căminar, agă, mare logofăt al Credinței și membru al Înaltei Curți.

Protectorul de la cafeneaua Riche

Revenind la Georges de Bellio, acesta era, așadar, cel mai mic dintre fiii marelui Logofăt al Credinței, Alexandru Bellu, și ai Irinei Văcărescu. S-a născut la București pe 25 februarie 1826, iar în 1851 a plecat la Paris pentru a studia medicina, specialitatea sa fiind homeopatia. Ulterior a abandonat profesia de medic, dedicându-se unei alte pasiuni, aceea de colecționar de artă. Averea considerabilă i-a permis această „divagație” de la scopul inițial. Primele lucrări achiziționate erau de factură clasică, aparținând unor artiști reputați precum Frans Hals, Clouet, Poussin, Fragonard. Între timp, Bellio a intrat în contact cu impresioniștii (înainte ca aceștia să fie numiți așa), de a căror pictură se lasă „cotropit”. Devine susținătorul și protectorul artiștilor, pe care i-a cunoscut ca pacienți, ajutându-i din toate punctele de vedere, mai ales cel financiar. „De câte ori vreunul dintre noi avea urgentă nevoie de bani, dădea fuga la cafeneaua Riche, la ora prânzului; era sigur că-l găsea acolo pe dl de Bellio care cumpăra, chiar fără să vadă, tabloul ce i se oferea“ – povestea mai târziu Auguste Renoir.

“Sena la Argenteuil” de Claude Monet

Claude Monet, pictorul preferat

Apropierea de pictorii impresioniști s-a produs în 1874, când Bellio a achiziționat o lucrare a lui Claude Monet, „Sena la Argenteuil”, care făcuse parte din colecția lui Ernest Hochedé. Anul urmator a intrat în posesia unui autoportret al lui Auguste Renoir, iar în 1876 a cumpărat trei lucrări de Berthe Morisot chiar din expoziția organizată de impresioniști. S-a împrietenit cu Monet, artistul lui preferat, pe care l-a ajutat foarte mult și aproape necondiționat, atât cu bani, cât și cu tratamente medicale acordate familiei acestuia. Se păstrează o interesantă corespondență care atesta rolul de mecena al lui Georges de Bellio în perioadele de disperare ale artistului. În 1875, Monet i se adresa așa: „Sunt cum nu se poate mai nenorocit: tot ce posed va fi scos la vânzare, tocmai acum când să-mi aranjez treburile. Odată aruncat în stradă și lipsit de toate, nu-mi rămâne decât un lucru: să primesc o slujbă, oricare ar fi ea. Iar în 1879, când soția lui Monet moare, pictorul îi cere din nou ajutorul: „Îți cer un nou serviciu: acela de a scoate de la Muntele de Pietate, folosind chitanța pe care ți-o trimit, un medalion: este singura amintire pe care soția mea a putut s-o păstreze și aș vrea să i-l pun la gât înainte de a mă despărți de ea pentru totdeauna”.

Dineurile impresioniste

Georges de Bellio își manifesta generozitatea nu doar ca un negustor calculat și vizionar, cumpărându-le tablourile, ci și la modul cel mai simplu și elementar uman: le dădea să mănânce, invitându-i la masă, de câte ori lua prânzul, la Cafe Riche. Apoi, începând din 1886 și până la moartea sa, survenită pe neașteptate, în 1894, organiza lunar, în fiecare joi, la Cafe Riche, pe strada Peletier nr. 16, colț cu Boulevard des Italiens, „dineuri impresioniste“, la care se adunau atât pictori, precum Monet, Pissaro, Caillebotte, Sisley, Renoir, Guillaumin, uneori și mizantropul Cézanne, dar și poeți, scriitori și critici, precum Mallarmé, Octave Mirabeau, Edmond de Goncourt. Aveau loc dezbateri aprinse pe teme de artă și de literatură „moderate” cu blândețe și autoritate de Bellio. „Apărea acolo ca un vrăjitor simpatic, întotdeauna surâzător fixând asupra vizitatorului ochii săi luminați de bunătate” – relata un contemporan.

                                                             Félix Nadar

„Demenții” lui Bellio față cu presa

În primăvara anului 1874, când pictorii impresioniști au organizat prima expoziție de grup în atelierul fotografului Nadar, presa s-a năpustit asupra lor cu texte furibunde. „Sunt niște râcâituri de pe paletă, puse uniform pe o pânză mânjită” – scriau cei de la Charivari. Iar Le Soir: „Nebunia lor e blândă; ea constă în a freca fără încetare și la întâmplare, cu o pensulă nervoasă înmuiată în culorile cele mai stridente, o serie de pânze albe”. Nici Le Temps nu se lăsau mai prejos: „Ești tentat să crezi într-o tulburare a ochiului, care va face bucuria medicilor oftalmologi și teroarea propriilor familii”. Iar doi ani mai târziu, în 1876, Le Figaro îi „diagnostica” pur și simplu drept nebuni: „Cinci sau șase alienați și-au dat aici randez-vous, pentru a-și expune opera. Ei se intitulează impresioniști… Înfiorător spectacol al vanității umane rătăcindu-se în demență”.
Deloc impresionat de criticile demolatoare la adresa favoriților săi, Georges de Bellio a continuat să-i susțină financiar cumpărându-le lucrările și invitându-i la „dineurile Impresioniste” de la Cafe Riche. Ajutorul său lua și alte forme: la expozițiile impresioniștilor, el împrumuta lucrări din colecție pentru a completa panotarea, atunci când era necesar. În 1889 a contribuit, cu o importantă sumă de bani, la achiziționarea, prin subscripție publică, a celebrei pânze „Olympia” a lui Edouard Manet, spre a putea figura astfel într-un muzeu; chiar dacă tabloul nu a ajuns la Luvru, așa cum și-ar fi dorit Bellio, ci la Palatul Luxembourg, reușise totuși intrarea, în patrimoniul statului francez, a primei lucrări semnate de un impresionist.

Portretul lui Georges de Bellio făcut de Nicolae Grigorescu și fotografia lui Napoleon al III-lea (împreună cu soția sa Eugenie Disderi), unul dintre cumpărătorii lui Grigorescu

Unde-s tablourile lui Grigorescu?

Unul dintre beneficiarii mecenatului lui Georges de Bellio a fost și compatriotul său Nicolae Grigorescu, pe care de asemenea l-a sprijinit, cumpărându-i mai multe lucrări. Una dintre acestea este chiar portretul său făcut de Grigorescu, cu care era vecin, în 1876, pe strada Clichy nr. 1. Existența acestor lucrări contrazice clișeul conform căruia Grigorescu nu ar fi reușit să vândă, în timpul șederii în Franța, decât o singură lucrare, cea cumpărată de Napoleon al III-lea. Lucrările există, sunt la Muzeul Marmottan de pe strada Boilly, dar nu sunt expuse. Este puțin probabil că ele ar fi lipsite de valoare (Bellio avea o intuiție excepțională a valorii, toate achizițiile sale fiind repere universale), singura explicație a neexpunerii lor rămânând aceea că nu sunt semnate de un artist francez.

Victorine Bellio Donop de Monchy (portret realizat de Auguste Renoir) și mormântul familiei

„Legs Donop de Monchy”

Georges de Bellio s-a căsătorit cu Catherine Rose Guillemet cu care a avut o singură fată, Victorine (1863-1958). În 1893, aceasta s-a măritat cu Jules Donop de Monchy. Neavând copii, ramura directă a familiei lui Georges de Bellio s-a stins în 1958, odată cu moartea Victorinei. Aceasta a moștenit colecția de peste 300 de tablouri a tatălui ei (cea mai mare și mai importantă colecție de pictură impresionistă din Franța). În 1932, Victorine a decis ca întreaga colecție să fie donată Academiei de Beaux-Arte din Paris. Între timp, o parte a lucrărilor a căpătat altă traiectorie, iar după moartea sa, 20 dintre ele au ajuns, tot sub formă de donație, la Muzeul Marmottan. Două dintre tablourile donate de Victorine acestui muzeu au o valoare documentară particulară. Primul o reprezintă chiar pe ea, în 1892, cu puțin timp înainte de a se mărita, și este semnat de Auguste Renoir. Celălalt îl înfățișează pe doctorul de Bellio, în jurul anului 1877, și a fost pictat de Nicolae Grigorescu, la Paris. Din păcate, numele sub care a fost făcută donația nu este Bellu, nici măcar Bellio, ci „legs Donop de Monchy” – numele de după căsătorie al Victorinei Bellu. Acesta a fost finalul anonim al unui destin strălucit.

Ruinele orașului antic Leontopolis (Pella) din Macedonia și titlul de baron austriac al lui Constantin Bellu

Baronul Constantin

Strămoșul cunoscut la familiei Bellu a fost Gheorghe Bellio, originar din Leontopolis. Unul dintre nepoți, Constantin (1772-1838), a ajuns bancher, la Viena, iar în anul 1817 a primit titlul de baron. Alt nepot, Ștefan Bellu (1767-1833), a avut 10 copii, unul dintre ei fiind Alexandru Bellu (1796-1853) care a avut la rândul lui patru fii: Ștefan, Barbu, Costică și Gheorghe (Georges de Bellio).

Clădirea Academiei Române și conacul Bellu de la Urlați

Familia Bellu a donat statului român clădirea Academiei

Terenurile familiei Bellu din București se întindeau de la Piața Chirigii până la Șoseaua Viilor de astăzi, precum și pe Podul Mogoșoaiei sau str. Dionisie Lupu. Casele de pe Calea Victoriei, donate de familie statului român, sunt astăzi sediul Academiei Române, căreia un alt Bellu, în 1941, i-a lăsat întreaga lui avere. În 1930, Eliza Bellu, născută Știrbey, a donat, tot Academiei Române, casele și via sa din Urlați.

 Miron Manega

12/12/2014 Colecționari, e nevoie de echilibru! — Watchtower BIBLIOTECĂ ONLINE

http://wol.jw.org/ro/wol/d/r34/lp­m/102004890 1/3

Colecționari, e nevoie de echilibru!

DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN AUSTRALIA

VI S­A întâmplat vreodată să strângeți obiecte gândindu­vă că, într­o bună zi,

v­ar putea fi de folos? Însă, dacă acea zi nu mai vine, cu timpul veți arunca

lucrurile cărora nu le mai puteți da o anumită întrebuințare. Este interesant totuși

că unora le place să colecționeze lucruri care, probabil, nu le vor fi niciodată de

folos. Pentru ei, această activitate e un hobby.

Unii colecționari sunt mai conservatori în ce privește tipul de obiecte pe care le

preferă: pietre, timbre sau monede vechi. Alții sunt pasionați de păpuși, animale

împăiate, linguri, medalii, vederi, antichități, înregistrări muzicale sau suvenire din

vacanțe. Iar posibilitățile sunt nelimitate! Un avocat american, de pildă, a strâns

vreo 200 000 de cuie de cale ferată! El e unul dintre sutele de colecționari ce

cutreieră țara în lung și­n lat în căutare de cuie de cale ferată vechi pe al căror

cap e inscripționată data fabricației.

În revista Harper’s Magazine se face următoarea observație: „Rămâi uimit când

afli ce fel de lucruri colecționează unii: dinți, peruci, cranii, cutii de biscuiți, bilete

de troleibuz, șuvițe de păr, evantaie, zmeie, clești, câini, monede, cârje, canari,

pantofi, . . . nasturi, oase, ace de pălărie, semnături false, cărți în ediție princeps

sau măști de gaz“.

Mai sunt și colecționarii înclinați spre bizar. O contesă rusă, de exemplu, a

colecționat ploști ce aparținuseră oamenilor bogați sau celebri. Un conducător

japonez a avut o colecție de 5 000 de câini, pe care îi adăpostea în cuști

luxoase. Potrivit revistei Harper’s Magazine, un bogătaș și­a alcătuit o colecție din

mii de purici. El „păstra fiecare «exponat» în câte o sticluță cu alcool, pe care

scria locul de origine și numele gazdei, fie animal, fie om“.

Deși acestea sunt cazuri extreme, obiceiul de a colecționa nu este specific doar

societății contemporane. De pildă, colecționarea de cărți și manuscrise se

practică încă din antichitate. Cartea Light From the Ancient Past ne dezvăluie că

regele asirian Așurbanipal (secolul al VII­lea î.e.n.) și­a trimis scribii peste mări și

țări în căutare de copii ale unor scrieri și documente vechi pentru biblioteca

regală din Ninive. Ruinele palatului lui Așurbanipal care găzduia această

fabuloasă bibliotecă au fost scoase la lumină în 1853.

Și aristocrații greci și romani erau renumiți pentru colecționarea de obiecte de

artă. În cartea Collecting — An Unruly Passion (Colecționarea — o pasiune

irezistibilă) se afirmă: „Pe vremea lui Cicero și Cezar, Roma întruchipa

extravaganța unui imperiu victorios care strângea lucruri de cea mai bună12/12/2014 Colecționari, e nevoie de echilibru! — Watchtower BIBLIOTECĂ ONLINE

http://wol.jw.org/ro/wol/d/r34/lp­m/102004890 2/3

calitate. . . . Neguțătorii de opere de artă își etalau bunurile de­a lungul străzilor.

Unii dintre cei mai înstăriți cetățeni chiar aveau muzee proprii“.

Fascinația de a colecționa

De ce le place oamenilor să colecționeze lucruri? În The Encyclopedia

Americana se spune: „Hobbyurile sunt mai mult decât o simplă distracție. Ele îi

relaxează și îi scot pe oameni din rutină“. Într­adevăr, mulți consideră că e plăcut

să petreci timp îngrijindu­ți colecția la care ții atât de mult.

Un articol din ziarul australian The Canberra Times adaugă că obiectele de

colecție „pot reînvia amintiri despre locuri și oameni pe care mintea aproape că ia

dat uitării. Antichitățile, de pildă, creează o punte între talentul și aspirațiile

generațiilor de odinioară și aprecierea noastră față de lumea modernă“. Întradevăr,

activitatea unui colecționar poate fi instructivă. Rex Nan Kivell, de pildă,

era un renumit colecționar din Australia. El și­a alcătuit o extraordinară colecție

de 15 000 de obiecte aparținând trecutului foarte îndepărtat al Australiei și al Noii

Zeelande.

În plus, mulți consideră că a colecționa înseamnă a face investiții financiare

sigure. Iată încă un motiv ce stă la baza popularității acestui hobby. Utne Reader

precizează: „De ce altminteri să dea oamenii 65 de euro pe o serie de «bilete

originale [la un concert de rock] ținut la Woodstock în 1969», însoțite de

certificatul de autenticitate, când ei nici măcar nu au fost la acel concert? . . .

Obiectele ce aparțin culturii pop aduc mari profituri“.

Atenție însă! Articolul din The Canberra Times avertizează: „Hobbyul de a

colecționa nu este doar o distracție. El prezintă și unele capcane. Există și

vânzători lipsiți de scrupule. Nenumărate falsuri se vând «sub haina» valorii, ceea

ce dovedește o lipsă crasă de bună­cuviință și de principii morale“. Câtă

dezamăgire când descoperi că „investiția“ ta nu e decât un fals lipsit de valoare!

Cuvintele consemnate în Proverbele 14:15 le pot fi utile colecționarilor: „Omul

simplu crede orice cuvânt, dar omul prevăzător ia seama bine cum merge“.

E nevoie de echilibru

Pasiunea de a colecționa îți poate consuma prea mult timp, energie și bani. O

colecționară și­a descris trăirile drept „o agitație insuportabilă“. Alastair Martin,

colecționar de­o viață, chiar a recunoscut că unii membri ai „branșei“ lui „devin

excentrici“.

În cartea sa Collecting — An Unruly Passion, Werner Muensterberger a

afirmat: „Dacă stai și te uiți la unii colecționari, observi imediat la ei nevoia

nestăpânită, chiar obsesia, de a face achiziții. . . . Nu fenomenul în sine pare12/12/2014 Colecționari, e nevoie de echilibru! — Watchtower BIBLIOTECĂ ONLINE

http://wol.jw.org/ro/wol/d/r34/lp­m/102004890 3/3

ciudat, ci ridicolul în care cad, implicarea lor emoțională în căutarea de obiecte,

entuziasmul sau tulburarea lor când le găsesc ori le pierd și uneori manifestările

lor de­a dreptul excentrice“.

Ar trebui un creștin să permită atracției față de un hobby să devină atât de

puternică, încât să­l determine să meargă până la extrem, dovedind astfel lipsă

de înțelepciune și ajungând într­o postură jenantă? Nu, deoarece Biblia ne

îndeamnă ‘să fim echilibrați’ (1 Petru 1:13, nota de subsol din NW, ediția engleză

cu referințe). Și, deși poate fi o activitate plăcută, un hobby pur și simplu nu face

parte din „lucrurile mai importante“ pe care ar trebui să le urmărească o

persoană temătoare de Dumnezeu (Filipeni 1:10). Să învățăm de la regele

Solomon. Fiind foarte bogat, el avea o impresionantă colecție de case, podgorii,

copaci și cirezi. „Tot ce mi­au poftit ochii le­am dat“, a mărturisit Solomon. Dar a

găsit el satisfacție deplină dedicându­și viața acestor lucruri? Înțeleptul conchide:

„Apoi m­am uitat la toate lucrările pe care le făcusem cu mâinile mele și la efortul

cu care le făcusem; și iată, totul era deșertăciune și goană după vânt“. —

Eclesiastul 2:3–11.

Ce poți face pentru ca plăcerea de a colecționa să nu pună în umbră lucrurile

mai importante? Te­ai putea întreba: Cât timp dedic eu acestui hobby? Nu uita

că timpul investit în acest scop nu se limitează strict la achiziționarea obiectelor

dorite. Ele trebuie îngrijite, curățate cu regularitate, expuse, admirate și păzite;

toate acestea pretind timp. Dar ce se poate spune despre bani? Îți va epuiza

acest hobby resursele financiare pe care ar trebui să le folosești pentru familie

(1 Timotei 5:8)? Ai suficientă stăpânire de sine ca să spui „nu“ unei achiziții pe

care, în realitate, nu ți­o poți permite? Oricât de mult ai vrea, nu poți strânge

toate obiectele existente. Ceea ce a spus Solomon despre cărți se aplică și la

obiectele de colecție: „Dacă ai voi să faci o mulțime de cărți, să știi că n­ai mai

termina și multă învățătură obosește trupul“ (Eclesiastul 12:12). Prin urmare, în

calitate de creștin, trebuie să fii echilibrat.

Așa cum am observat, colecționarea a fost numită „o pasiune irezistibilă“. Dar

nu trebuie să fie neapărat așa și în cazul tău. Dacă acest hobby rămâne la locul

potrivit și îl practici cu moderație, el poate fi o activitate relaxantă, plăcută și

probabil chiar instructivă.

[Legenda fotografiei de la pagina 26]

E înțelept „să calculezi prețul“ unui hobby, ținând cont de timpul și resursele

financiare pe care le pretinde

Colectionarii sunt niste nevrozati?

Autor: psychologies

Timp de 13 ani, in fiecare miercuri, Freud facea turul magazinelor de antichitati pentru a completa colectia care, spunea el, ii procura o mare relaxare.

Avea in jur de 2.000 de obiecte din diverse civilizatii mediteraneene disparute (egiptene – in marea lor majoritate, grecesti, etrusce sau romane) si cateva statuete chinezesti de o autenticitate indoielnica, intre care era si o figurina indesata „care avea onoarea de a sta singura pe biroul sau si pe care o saluta in fiecare dimineata“, povesteste guvernanta.

Fascinatia sa pentru antichitati venea din identificarea cu arheologul Heinrich Schliemann (descoperitorul Troiei) si din pasiunea sa pentru eroii antichitatii.

Putem spune astfel ca el colectiona mai mult simboluri, nu obiecte. Si tot intr-un obiect al colectiei sale a dorit sa fie depozitata cenusa sa de dupa moarte.

„Gasisem o papusa veche pentru o clienta de-a mea, care le colectioneaza“, povesteste V., anticar. „Ii propusesem si cutia originara, care adauga valoare obiectului, insa m-a refuzat. I-am dat atunci niste hartie de orez ca sa ambaleze papusa, iar ea a exclamat: «Nuuu, ca se sufoca…»“.

Anecdote de acest gen au toti anticarii si pasionatii de vechituri. Se cunosc cazuri de oameni care si-au ipotecat locuinta pentru a cumpara o statueta.

Sigur, nu toti sunt prinsi de acest morb periculos. Dar pe majoritatea, aceasta ocupatie ii confisca, le ia timp, si cautarea unui nou obiect le pune sub semnul intrebarii sensul vietii.

Dar la fel ar putea fi femeile ce colectioneaza pantofi, bijuterii, genti, obiecte pe care nu le mai utilizeaza, dar devin un fel de repere ale sigurantei, ca „sunt acolo“ si se aduna.

Comportament cu multe fatete

Chiar si cei mai incrancenati colectionari nu pot explica aceasta pulsiune irepresibila, apetitul pentru achizitie care le guverneaza existenta.

Sacha Guitry, mare colectionar de obiecte de arta si manuscrise, distingea intre colectionarii „dulap“ si cei „vitrina“: primii, introvertiti si neincrezatori, nu isi arata nimanui colectia.

Cei din urma sunt extravertiti si exhibitionisti si vorbesc mereu de ea. La toti, pasiunea poate sa fie in diverse feluri: acumulare turbata, alegere selectiva, obiecte mari sau mici, artistice sau utilitare.

Mai sunt si cei care urmeaza modele sau continua o colectie a familiei, moderatii – care cheltuiesc putin, sau cei lacomi, care dau tot salariul…

Un punct comun: toti simt aceeasi excitare in piata de vechituri sau la magazinul de pantofi… aceeasi emotie cand descopera un obiect, aceeasi disperare cand nu pot sa il cumpere…

Un adevarat comportament amoros. Nu spun ei ca e dragoste la prima vedere cu un obiect? Totul se intampla de parca un obiect ar prinde viata la ei in colectie, fiind iubit si respectat.

Cu el, putem descoperi o identificare mai exclusiva decat cu oricare fiinta umana. Un obiect suporta orice exces pasional, este un fel de caine insensibil care primeste mangaierile si reflecta precum oglinda, dar nu imaginea reala, ci pe cea dorita.

Obiectul – prelungire a sinelui

Dar de unde vine aceasta dragoste pentru obiecte? Psihanalistul american Werner Muestenberger ii plaseaza originea in copilaria mica.

La nastere, copilul nu face distinctia intre el si mama si traieste in fuziune. Intr-o zi, isi da seama ca ea lipseste. Un veritabl traumatism. Prins intre angoasa si frica, intinde manutele, ia un obiect si il tine langa sine.

Este „obiectul tranzitional“, definit de Donald Winnicot drept „acel obiect care nu face parte din corpul bebelusului, dar pe care el inca nu il vede ca apartinand realitatii exterioare“.

Acest obiect, papusa de panza, paturica, este prelungirea copilului catre exterior. Ii permite sa isi aline frica de singuratate. Dupa Werner Muestenberger, colectionarul regaseste, in fiecare dintre achizitiile sale, puterea obiectului tranzitional. Iata de ce, un agent de asigurari este pasionat de clopotei. Biserica ii dadea confort.

Alt exemplu: Balzac. Toata viata, scriitorul si-a cheltuit averea pe obiecte de valoare. Si repeta: „Eu nu am avut mama“. Gustul sau pentru obiecte era o compensare pentru o copilarie fara iubire.

Daca cei care colectioneaza sunt adesea nevrozati, acest fapt nu este din cauza obiectelor, ci din cauza sentimentelor stapanilor.